In Drumul Catre Smart Power

CUPRINS

INTRODUCERE 2

CAPITOLUL I – Definiri conceptuale – puterea, hard power-ul, soft power-ul și smart power-ul 2

CAPITOLUL II – Dilema capacității de utilizare a smart power de către Federația Rusă 4

II.1. Elemente care au influențat gândirea strategică rusă……………………………………………………………5

II.2. Utilizarea soft power de către Federația Rusă……………………………………………………………………..8

II.3. Deținerea și utilizarea hard power de către Federația Rusă………………………………………………….10

II.4. Deținerea și utilizarea smart power de către Federația Rusă……………………………………………….11

CONCLUZII 11

ANEXE………………………………………………………………………………………………………………………………………….12

BIBLIOGRAFIE 15

INTRODUCERE

Lucrarea de față are drept obiectiv analiza evoluției conceptului de „putere” și analiza interiorizării și utilizării sale de către actorii de pe scena internațională, ca și mijloc de promovare a unor interese. Maniera în care acest concept este perceput în funcție de școlile de gândire din domeniul relațiilor internaționale determină concentrarea analizei asupra curentelor realist și liberalist, alături de conceptele hard power, soft power și smart power.

În vederea atingerii dezideratului analizei anterior menționate, lucrarea se axează mai întâi pe definirile conceptuale necesare înțelegerii specificului școlilor menționate, coroborându-le cu aplicarea acestora asupra manierei în care Federația Rusă a utilizat diferitele tipuri de putere pe parcursul mandatelor lui Vladimir Putin și Dmitry Medvedev, încercând să răspundă la întrebarea: Este capabilă Federația Rusă să utilizeze Smart Power în actualul mediu internațional?

Obiectul acestei analize îl constituie actuala Federație Rusă, ca fost pol de putere într-o lume organizată bipolar și actual stat cu o competitivitate contestată în raport cu Statele Unite, China ori puterile emergente, angajat într-o cursă a redobândirii statutului de mare putere.

CAPITOLUL I

Definiri conceptuale – puterea, hard power-ul, soft power-ul și smart power-ul

Încă din cele mai vechi timpuri individul a cunoscut, chiar dacă nu teoretic, ci doar practic, ce înseamnă puterea, cum se exercită aceasta și care sunt consecințele deținerii acesteia de către un individ, un grup sau o entitate. Capacitatea individului de a reflecta asupra modalității în care statul acționează în arhitectura de conexiuni regionale și globale, a determinat apariția unor școli de gândire ce se raportează distinct la scena relațiilor internaționale.

Lucrarea de față se concentrează pe două dintre aceste școli de gândire, reprezentând principalele modele urmărite de actorii internaționali în epocile anterioare și în cea curentă. Una dintre aceste școli este reprezentată de realism, care se fundamentează pe ideea conform căreia promovarea intereselor unui stat în relațiile cu celelalte entități din mediul internațional se realizează prin utilizarea a ceea ce se numește hard power, în acest fel fiind „conturată violența mecanică asupra adversarului” (HLIHOR, Constantin, „Smart power și puterea discursului în politica internațională, Revista Infosfera, nr. 3, 2011, pag.3). De cealaltă parte, o a doua școală importantă, prin prisma aderenței, este reprezentată de liberalism, curent care se fundamentează pe ideea utilizării unor mijloace care presupun, în final, eliminarea tuturor elementelor de forță din procesul de promovare a intereselor proprii, prin apelul la mijloace exclusiv non-militare: soft power.

În primă instanță, trebuie să luăm în considerare inexistența unei forțe unitare, centralizate la nivel mondial, care să asigure formarea unor păreri, interese, valori asemănătoare de la un areal geografic la altul. Astfel, realiștii consideră scena internațională drept un mediu aspru, anarhic și competitiv, principalii actori ai săi fiind statele, raționale și egoiste. Iar aceste coordonate fiind trasate, cele mai importante pârghii pentru a reuși impunerea pe o astfel de scenă conflictuală sunt exercitarea puterii și lupta pentru deținerea unui capital de putere cât mai mare. Această atitudine este reprezentativă pentru viziunea lui Hans Morgenthau, care vorbește despre natura umană, egoistă, despre „omul politic” aflat într-o continuă luptă pentru putere în vederea dominării celorlalți, aspecte ce, după părerea sa, fundamentează toate politicile externe: „menținerea echilibrului de putere, imperialism și politica de prestigiu, adică impresionarea altor state cu mărimea puterii proprii a unui stat” (GRIFFITHS, Martin, „Relații internaționale: școli, curente, gânditori”, 2003, p. 75). Astfel, conceptul de hard power se plasează în centrul viziunii realiste, iar puterea militară reprezintă principalul instrument al impunerii în fața celorlalte state.

Abordările realiste ale relațiilor interstatale, precum și utilizarea hard power sunt evidențiate cel mai bine prin intermediul epocii celor două războaie mondiale și prin intermediul perioadei Războiului Rece, în care diplomația începuse să-și piardă din coerență. O confirmare a reprezentat-o și faptul că a fost nevoie de puterea militară pentru a putea atinge o stare de pace, fragilă în perioada interbelică și o pseudo-pace în perioada postbelică, în care cele două blocuri rivale s-au aflat într-o competiție tot cu valențe realiste: cursă a dezvoltării capabilităților militare.

Luând în considerare aspectele prezentate mai sus, putem argumenta că realismul înglobează, din perspectiva puterii, conceptul de hard power, pe care Joseph Nye îl definește ca „abilitatea de a utiliza carrots and sticks ale puterii economice și militare pentru a-i face pe alții să acționeze după dorința proprie" (NYE, Joseph, „Power in the Global Information Age: From Realism to Globalization”, 2004, p. 5), morcovii reprezentând beneficiile acceptării unui consens sau compromis, iar bățul, mijloacele de constrângere. Astfel, hard power reprezintă o utilizare a „morcovilor”/„bățului” în vederea promovării intereselor proprii.

Pe o poziție distinctă în cadrul analizei de față, în raport cu realismul, se află liberalismul, care privit dintr-o anumită perspectivă, poate fi considerat ca fiind construit pe negarea atributelor realismului. Din acest punct de vedere, anarhia prezentă în rapoartele dintre state este contestată de către liberalism, ea putând fi soluționată prin cooperare la toate nivelele: individual, statal, sistemic, mondial. Iar drept rezultat al cooperării identificăm absența conflictului, adică generarea unei păci mondiale, idee fundamentată de Michael Doyle – care după analizarea unei opere a lui Immanuel Kant, vorbește despre „ceea ce Kant numea zonă de pace” (GRIFFITHS, Martin, „Relații internaționale: școli, curente, gânditori”, 2003, p. 119).

În cadrul acestei formule de organizare și exprimare a statelor pe scena internațională, rolul forței militare ca modalitate de manifestare a puterii este diminuat, locul său fiind ocupat de puterea economică, ideologică, politică și diplomatică a statelor. În consecință elementele non-violente, generate și stimulate de interconectivitatea piețelor și interdependențele la scară globală, sunt cele care conferă putere de promovare a intereselor statelor. De aceea, pentru liberali, potențialul de putere se manifestă printr-o cultură puternică, o economie bine dezvoltată și funcțională, un regim politic intern stabil și generator de prosperitate, precum și o politică externă axată pe cooperare în vederea realizării progresului și securității (DOYLE, Michael, „Liberalism and World Politics”, 1986).

Luând în considerare aspectele evidențiate în paragrafele anterioare, putem argumenta faptul că liberalismul ca și curent, promovează și înglobează conceptul de soft power, pe care Joseph Nye îl definește ca find „abilitatea statelor de a atrage și de a coopta alți actori, în detrimentul constrângerii, utilizării forței sau banilor ca mijloace de persuasiune.” (NYE, Joseph, „Soft Power: The Means to Success in World Politics”, 2004, p. 7). Însă, ținând cont de faptul că dimensiunea soft nu produce un impact atât de semnificativ precum cel al unei amenințări militare, trebuie să ne concentrăm asupra elementelor care stau la baza acesteia, ca factori potențatori. Așadar, coerența și eficiența soft power se bazează pe trei caracteristici esențiale: o cultură globală capabilă să producă înțelegerea lumii sociale și politice moderne, valori politice și ideologice răspândite internațional și o politică externă de securitate care să nu se bazeze exclusiv pe strategiile militare specifice realismului ori pe utilizarea forței brute (HLIHOR, Constantin „Smart power și puterea discursului în politica internațională, în Infosfera, nr. 3, 2011, p.3).

Aplicând o analiză retrospectivă, putem afirma faptul că modalitatea în care mediul internațional s-a configurat și a funcționat, a generat premisele necesare, în secolele anterioare, pentru ca cele două tipuri de putere să se manifeste. Însă, caracteristicile definitorii ale Lumii secolului XXI au adus schimbări în tot spectrul de acțiuni și atitudini, de la nivelul individului, până la nivelul statelor și organismelor suprastatale. Așadar, conștientizăm că abordările inflexibile și unidirecționale, neintegrate, nu mai dau rezultate. Hard power ori soft power, separat, nu mai pot face față cerințelor și exigențelor mediului internațional actual. De aceea, a apărut necesitatea definirii unui concept care să redea conexarea celor două tipuri de putere ce aduc securitate, prosperitate, cooperare, dar și destul capital de putere pentru a le realiza. Pentru a răspunde acestei necesități Joseph Nye a introdus conceptul de smart power, ca fiind tocmai integrarea soft power cu hard power în vederea promovării intereselor și valorilor proprii: „astăzi, rareori este utilizată complet puterea soft sau puterea hard. […] cei mai mulți actori sfârșesc prin a utiliza o combinație între resursele hard și cele soft, iar abilitatea de a le combina este ceea ce numim smart power. Astfel, o strategie eficientă a utilizării resurselor puterii, soft și hard, este puterea inteligentă.” (NYE, Joseph, „Smart Power in Iran-U.S. Relations”, 2008).

CAPITOLUL II

Dilema capacității de utilizare a smart power de către Federația Rusă

Încă din timpurile Cnezatului Kievean, continuând cu perioada țarismului și până în timpul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, poporul slav a dus o permanentă luptă cu entitățile din jur pentru a se putea apăra, rezista, prospera și impune drept pol de putere la nivel global.

Însă apropierea sfârșitului de secol XX a adus odată cu ea și încheierea acestei adevărate curse a dezvoltărilor continue și a înarmării, concentrată pe nevoia de a contracara permanent, printr-un element propriu, ceea ce adversarul reușea să dezvolte, indiferent în ce domeniu. „Obsesia nevoii de securitate” (ZULEAN, Marian, „Politica de securitate națională ca domeniu al politicilor publice”, 2007, p. 39), precum și cheltuielile extrem de mari cauzate de susținerea inovațiilor și războaielor delegate din zone precum Afghanistan ori Vietnam, au determinat într-un final colapsul colosului sovietic.

Analiza de față își propune mai întâi să evidențieze care sunt elementele definitorii care stau la baza gândirii strategice rusești de după căderea blocului sovietic, pentru ca mai apoi să se concentreze asupra modalității în care Federația Rusă a folosit hard power-ul și soft power-ul în secolul XXI, iar în final să încerce să determine măsura în care aceasta este capabilă să le integreze într-un smart power competitiv.

II.1. Elemente care au influențat gândirea strategică rusă

În cadrul studiului de față, un aspect important îl constituie conștientizarea manierei în care strategiile, politicile, instrumentele și arhitecturile instituționale de implementare a celor anterior menționate, sunt pe deplin influențate de factori de natură socială, economică, cultrală, politică, dar și de istoria care a oferit specificul de manifestare și nivelul de dezvoltare al celorlalte. Acest aspect se replică și la nivelul Federației Ruse, gândirii strategice a președinților Vladimir Putin și Dmitry Medvedev, precum și a administrației și celorlalte instituții cu rol în procesul de luare a deciziei, gândire ce a fost influențată de numeroși factori ce țin de prezent ori de trecut.

Un prim element care a influențat modalitatea rușilor de a se raporta la ceilalți actori ai mediului internațional este reprezentat de permanența sentimentului de țintă a unor amenințări directe, sentiment ce a fost fundamentat încă din perioada cnezatului Kievean și susținut de numeroasele invazii și atacuri ce au fost orientate către această populație de slavi. Mai întâi, acea „Rusie Kieveană” și-a găsit existența și dezvoltarea în faza sa incipientă, sub dominația Hoardei de Aur, timp de două secole, pentru ca mai apoi să sufere impactul unor amenințări directe, materializate, cum ar fi arderea Moscovei de către tătari în 1571, de către polonezi în 1610, invazia napoleoniană din 1812 soldată cu pierderi foarte mari în rândul rușilor, Războiul ruso-japonez din 1904 – 1905 care a dus la distrugerea flotei rusești, cele două războaie mondiale, precum și destrămarea URSS, aspect ce a adus un risc asupra unității sociale, integrității teritoriale, dar a facilitat și dezvoltarea unor mișcări separatiste în zona caucazului, cu impact asupra securității naționale a statului rus (EITELHUBER, Norbert, „The Russian Bear: Russian Strategic Culture and what it implies for the West”, în „Connections, The quarterly Journal”, Volumul IX, nr.1, 2009, p. 5). Această permanentă frică a unei invazii externe a avut un important impact psihologic, atât la nivelul configurării gândirii strategice a leader-ilor, cât și la nivelul conștiinței colective, fapt ce a determinat ca după colapsul URSS, atât populația, cât și factorii de decizie să se raporteze la mediul internațional într-o manieră realistă: mediu aspru, anarhic, în care existența și capacitatea de proiecție a puterii militare este necesară pentru impunerea pe scena internațională.

Acest aspect al temerii perpetue este dublat și de un alt element care, pe cât de material și simplu ar părea, reprezintă un fundament al modalității în care poporul rus și-a configurat atitudinea față de celelalte state și, în special față de cele din proximitatea geografică, atât în trecut, cât și în prezent. Acest element este reprezentat de teritoriul de stat și de caracterul său vast și, în consecință, greu de apărat în lipsa unei populații dense, repartizate uniform. Din acest motiv, dezideratul apărării statului rus s-a concretizat de-a lungul timpului în idei precum acelea că o extindere teritorială reprezintă o mișcare strategică potrivită, în sensul în care aceasta ar mări spațiul ce trebuie străbătut de inamic până la infrastructurile critice și până la capitală. Această atitudine a fost descrisă de către Fritz W. Ermarth, fost ofițer CIA cu arie de expertiză Uniunea Sovietică și Estul Europei: „Rusia are un apetit pentru dobândirea securității și statutului prin intermediul expansiunii”. (ERMARTH, Fritz, „Russia’s Strategic Culture: Past, Present and… in Transition?”, 2006, p. 3)

Mai mult, această imensitate a teritoriului a avut consecințe și asupra modului în care cei aflați la conducerea statului au exercitat respectivele funcții. O populație multietnică, neunitară, răspândită pe un spațiu extrem de vast produce o incapacitate de a genera un consens social, precum și o dificultate foarte mare în uniformizarea aplicării politicilor publice, monitorizării performanțelor acestora ori asigurării garantării securității, oridinii și siguranței publice. Din acest motiv, o guvernare orientată către autoritarism a reprezentat soluția decidenților ruși de-a lungul timpului, această opțiune găsindu-și expresia cea mai violentă în timpul regimului comunist.

Un al doilea element ce necesită atenție, în măsura în care funcționează ca și catalizator al unor atitudini actuale ale factorilor de decizie din Federația Rusă, este reprezentat de statutul de mare putere. Începând cu Ivan al IV-lea, care a devenit primul „țar al tuturor rusiilor” în 1547 și a început extinderea Rusiei către est, această dezvoltare statală a primit de-a lungul timpului amprenta lui Petru cel Mare și a țarinei Ecaterina, ajungând ca la nivelul anului 1815, Alexandru I Pavlovici Romanov, țarul Alexandru, să aducă acest stat la nivelul unei puteri globale. Această calitate a fost recunoscută după ce campania lui Napoleon s-a încheiat printr-o înfrângere, iar Congresul de la Viena din 1815 a conferit Imperiului Țarist calitatea de „putere cu interese la nivel sistemic, precum și cu putere de decizie la nivelul managementului acestui sistem”, în traducere, o mare putere. (IVER, Neumann, „When did Russia become a great power?”, p. 2) Imaginea și prestigiul Imperiului Țarist nu s-au deteriorat odată cu revoluția bolșevică, ci tocmai comunismul instalat din iarna lui 1917 a fost cel care a dus Rusia, pe atunci Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (din 1922), la nivelul de una dintre cele două superputeri mondiale. Însă pierderea bruscă a acestui statut în 1991, a avut un impact major nu doar la nivelul economiei și capacităților de dezvoltare, apărare, impunere pe scena internațională, cât și la nivelul mentalului colectiv și al atitudinilor decidenților politici și militari. Pierderea unui vis al unității și prosperității a generat dorința celor care au urmat după acest „cel mai mare dezastru geopolitic al secolului XX”, după cum îl numea Vladimir Putin, să reconstruiască statutul de mare putere la nivel global, exploatând oportunitățile și resursele disponibile.

Luând în considerare aspectele prezentate anterior, putem afirma faptul că Rusia și-a configurat comportamentul pe scena internațională începând cu secolul XX, în funcție de modelele și acțiunile întreprinse de Occident, de Vestul democratic. Dacă perioada Războiului Rece a fost marcată de o cultură strategică ce identifica în valorile și manifestările Vestului drept o amenințare directă, ce trebuia contracarată prin diferite mijloace specifice vremurilor respective, după căderea blocului sovietic, această cultură strategică nu a dispărut, ci a intrat într-o formă de „hibernare” (EITELHUBER, Norbert, „The Russian Bear:[…], în „Connections, The quarterly Journal”, Volumul IX, nr.1, 2009, p. 10). Odată cu revenirea economică a Federației Ruse, acea cultură strategică latentă a început să se manifeste din ce în ce mai pregnant, unipolaritatea post-Război Rece fiind percepută drept dăunătoare sistemului relațiilor internaționale.

Dacă imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, începutul perioadei de tranziție marcat de președinția lui Yeltsin nu a identificat un adversar concret în afara statului, ci s-a raportat la armată ca fiind forța de apărare a statului împotriva unei posibile dezintegrări, finalul mandatului acestuia a adus o primă raportare la NATO drept o sursă de insecuritate: „expansiunea NATO amenință prin formarea unei noi rupturi pe continent” (YELTSIN, Boris, „Russian National Security Blueprint”, Edictul Prezidențial nr. 1300, în „Rossiiskaya Gazeta/Российская газета”, 1997).

Începutul secolului XXI a adus Federația Rusă și mai aproape de retorica Războiului Rece, din cauza modului în care aceasta s-a raportat și a simțit extinderile NATO către Est, dar și prezența prelungită Armatei Americane în Asia Centrală în cadrul misiunilor împotriva amenințărilor asimetrice. Ascensiunea Federației Ruse era văzută de către generatorii politicilor și strategiilor naționale rusești ca fiind pusă în pericol de o posibilă înconjurare de către forțele armate ale Statelor Unite, conform conceptului de înconjurare a Heartlandului de către puterile din Rimland, enunțate de geopoliticienii Halford MacKinder și Nicholas Spykman. Această părere, cu origini într-o moștenire memorialistică de sorginte sovietică, a fost împărtășită și de către populația Rusiei, care vedea în Statele Unite după 2000 principalul motor al insecurității pentru statul lor (EITELHUBER, Norbert, „The Russian Bear: Russian Strategic Culture and what it implies for the West”, în „Connections, The quarterly Journal”, Volumul IX, nr.1, 2009, p. 11) Iar această apropiere de retorica menționată culmină cu momentul 2014, când președintele Vladimir Putin a semnat noua doctrină militară, ce denumește în mod explicit „extinderea capabilităților militare ale NATO” drept una din principalele amenințări la adresa securității statului.

Aceste elemente anterior prezentate reprezintă factorii care au stat și stau la baza adoptării de către Federația Rusă a anumitor comportamente în sistemul relațiilor internaționale. În funcție de ele se poate înțelege și interioriza mai bine analiza din subcapitolele următoare referitoare la utilizarea soft power, respectiv hard power.

II.2 Utilizarea soft power de către Federația Rusă

Imposibilitatea susținerii unui nivel de dezvoltare a zonei militare competitiv cu foștii concurenți occidentali a determinat factorii de decizie să considere că economia și zona non-militară trebuie să prospere și să fie dezvoltate, deoarece vor produce atât bunăstare generală, cât și posibilitatea de a folosi factorul economic drept mijloc de proiectare a puterii.

Însă, pentru a putea determina modul în care Federația Rusă a ales să utilizeze soft power în atingerea intereselor sale, acest subcapitol își propune să analizeze crearea, consolidarea și utilizarea unui curent prorus din Crimeea, care să îi aducă atingerea obiectivului anexării acesteia la teritoriul rusesc. În vederea susținerii premisei conform căreia Federația Rusă a utilizat soft power în Crimeea, în continuare vor fi prezentate câteva elemente ce au facilitat rezultatul final consfințit prin referendumul din 16 martie 2014.

Un prim element al acestui tip de putere exercitată de către Federația Rusă este reprezentat de activitățile Grupului 642 al GRU pentru Război Informațional-Psihologic, unitate prezentă pe lângă Flota Rusească din Marea Neagră staționată în Crimeea. Activitățile informative desfășurate de către SBU, serviciul de informații al Ucrainei au generat un raport din care reieșea adevărata misiune a Grupului 642: dezvoltarea influenței necesare din partea Federației Ruse asupra situației socio-politice din Crimeea și, în particular, din Sevastopol, prin intermediul culegerii de informații și acțiunilor propagandistice îndreptate împotriva dezvoltării unei unități naționale și în favoarea unui sentiment de apartenență la cultura și valorile rusești. (ROSLYCKY, Lada, „Russia’s smart power in Crimeea: sowing the seeds of trust”, 2011, p. 303).

Un al doilea element utilizat de Federația Rusă în scopul proiectării unei puteri soft, a fost reprezentat de Ramura de la Marea Neagră a Universității de Stat din Moscova, localizată în interiorul unei baze militare a Flotei Rusești de la Marea Neagră (Black Sea Fleet) încă din 1997. Pe lângă situarea fizică a universității – care permite controlul de către ruși a tranzitului – tinând cont de originea universității, cei care au absolvit una dintre facultăți sunt într-o anumită măsură obișnuiți/învâțați să gândească în spiritul promovării intereselor rusești: o primă facultate din cadrul acestei universități a asigurat un aport de resursă umană pentru zona administrativă, ce implementa politici publice locale și naționale favorabile rușilor, în timp ce o a doua facultate, cea de jurnalism, asigura răspândirea modalității de raportare a rușilor la situațiile cotidiene și la mediul internațional, prin intermediul interiorizării unor idei conforme gândirii lor strategice, aspect ce a stimulat lipsa de coeziune și amplificarea separatismului în zonă.

Un alt instrument al soft power în Crimeea este reprezentat de ONG-urile rusești finanțate, susținute și folosite de către Federația Rusă pentru promovarea intereselor sale în zonă, ori pentru a crea curente de opinie favorabile atingerii unor obiective strategice. Un exemplu de astfel de ONG este Comunitatea Rușilor din Crimeea, care reunește nu mai puțin de 25 de organizații regionale și 15000 membri. Având susținerea și finanțarea din partea Federației Ruse, personaje din acest ONG au reușit să acceadă în poziții importante, de unde au putut facilita atingerea obiectivelor rusești: în 2006, leaderii ONG-ului au fost aleși în Parlamentul Ucrainei, în 2009, 13 din 17 membri ai Consiliului Local al Simferopolului erau membri ai ONG-ului. Un alt exemplu îl constituie Frontul Popular „Sevastopol-Rusia-Crimeea”, aflat în legătură cu ONG-ul prezentat anterior și care s-a aflat sub suspiciunea dorinței de destabilizare a puterii de stat în timpul Revoluției Portocalii. Cu leaderi închiși sau dispăruți, activitățile, în mare parte ilegale, ale membrilor organizației, bine planificate, sistematice și expuse în media, au determinat o deteriorare a percepției asupra unității naționale și capacității autorităților de a garanta coeziunea socială.

O modalitate aparte de exercitare a soft power a reprezentat-o utilizarea așa-zisei „politici a pașapoartelor”. Promovată în mare parte prin intermediul Frontului Popular Sevastopol-Rusia-Crimeea, această politică presupune stimularea unei părți a cetățenilor ucrainieni în vederea dobândirii de către aceștia a cetățeniei ruse. În primul rând, legislația ucrainiană nu permite dubla-cetățenie, iar prin intermediul acestei politici, numărul celor cu dublă cetățenie a crescut considerabil, eficiența sistemului legislativ și a justiției fiind deteriorate din punctul de vedere al imaginii și percepției generale asupra lor. În al doilea rând, ținându-se seama de faptul că Federația Rusă își apără cetățenii, un număr mare al acestora pe teritoriul Crimeii, putea oricând justifica o intervenție armată în scopul protejării lor – un element de soft power, ce se putea folosi pentru a apela la hard power.

Un alt emelent care a reprezentat nu doar un instrument soft power, cât un mijloc de promovare a intereselor și de justificare a unor acțiuni de-a lungul secolelor, este Biserica Ortodoxă Rusă. Prin calitatea instituției și prin modalitatea în care oamenii se raportează la ea, aceasta a putut fi și este utilizată drept mijloc de promovare a intereselor Rusiei în afara granițelor statului, acolo unde este împărtășită această religie. Un exemplu de practică în această direcție este broșura anuală produsă de Patriarhia Rusă, un material de propagandă în favoarea Rusiei, cu aderență la public și, în consecință, un ghid al acțiunilor practice.

Anterior au fost prezentate câteva din modalitățile în care Federația Rusă a folosit soft power în regiunea Crimeii, pentru dezvoltarea, menținerea și amplificarea unui curent separatist ce a condus la anexarea celor doi subiecți federali – Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol – la Federația Rusă, dar nu prin forță, ci prin intermediul unui referendum, la 16 martie 2014. Însă, acest aspect evidențiază capacitatea de utilizare a soft power doar în zona Ucrainei. Astfel, ținând cont de faptul că impactul activităților de acest tip este prezent doar în statele foste republici sovietice, iar în alte areale geografice nu, folosirea unui instrument științific – Analiza Ipotezelor Concurente – conduce la elaborarea concluziei conform căreia Federația Rusă dispune de un soft power limitat (Anexa 1).

II.3. Deținerea și utilizarea hard power de către Federația Rusă

Dimensiunea militară nu și-a pierdut din coerență de-a lungul timpului, ci, odată cu evoluția statelor, industriei și tehnologiilor, a căpătat din ce în ce mai mult un caracter de indispensabilitate. În cadrul mediului actual de securitate, niciun stat nu mai poate exista și nu-și poate desfășura activitatea în lipsa unei forțe armate capabile să îi garanteze măcar integritatea teritorială. Privind retrospectiv la Federația Rusă, putem spune că Armata Roșie din timpul Războiului Rece a reprezentat hard power-ul ce asigura atât protejarea statului, cât și facilitarea impunerii regimului comunist în anumite state. Însă, odată cu dispariția URSS, armata rusă a suferit impactul situației economice nefericite și nu s-a mai menținut la acel nivel. Din acest punct de vedere, în cele ce urmează vom încerca să determinăm măsura în care Federația Rusă mai dispune de hard power-ul necesar proiectării propriilor interese.

În istoria recentă, ultima manifestare a hard power-ului rus și cea mai pregnantă în mentalul colectiv astăzi este reprezentată de intervenția armată în Gerogia, unde armata rusă a produs colapsul prin intermediul „distrugerii moralei, exploatării calității proaste a sistemelor de comunicații și exploatării lipsei unui sistem de apărare aeriană de calitate” (ASTROV, Alexander, „Great power (mis)Management: The Russian-Georgian War and Its Implications for the Global Political Order”, 2011, p. 82). Se poate observa astfel cum Federația Rusă și-a atins interesele economice și geostrategice prin intermediul utilizării forței armate.

Însă, deși intervenția armată în Georgia reprezintă o manifestare concretă a puterii militare, acest tip de hard power mai poate fi observat și în cadrul fostelor republici socialiste din timpul Războiului Rece, unde Federația Rusă a păstrat, într-o formă sau alta, prezența militară, chiar și după colapsul Uniunii Sovietice. Dar acest element nu trebuie vizualizat drept un exercițiu de forță, deoarece în anumite areale, prezența militară este chiar dorită – bazele din Armenia protejează acest stat împotriva amenințărilor reprezentate de Azerbaidjan și Nagorno-Karabakh; Azerbaidjanul a găzduit în Gabala, până în 2012, o stație de radio-locație rusă, ce le permitea acestora din urmă să monitorizeze spațiul aerian din Orientul Mijlociu; Ucraina, pentru scăderea prețului la livrările de gaze din partea Federației Ruse, a acceptat prelungirea staționării Flotei Rusești de la Marea Neagră în portul din Sevastopol până în 2042 – Harkov, 2010. (ASTROV, Alexander, „Great power (mis)Management: […]”, 2011, p. 82)

Dar conceptul de hard power s-a manifestat și prin crearea, după căderea URSS, a unor infrastructuri și interdependețe în domeniul energetic între fostele republici satelit și Federația Rusă, ce au fost utilizate după 2000 de către aceștia din urmă pentru promovarea intereselor în aceste state. (Anexa 2) Utilizarea prețului ca mijloc de coerciție se poate observa foarte bine în cazul Ucrainei, unde înainte de Revoluția Portocalie Federația Rusă vindea gaz la 50$ per 1000 metri cubi, însă imediat după venirea la putere forțelor pro-occidentale, prețul a crescut la 240$ (ASTROV, Alexander, „Great power (mis)Management: […]”, 2011, p. 84).

Integrând aspectele referitoare la hard power-ul rus în softul ACH, putem afirma faptul că Federația Rusă deține și utilizează această putere, însă ea tinde să-și schimbe componența odată cu trecerea timpului – din pur militară, în energetică și militară. (Anexa 3)

II.4. Deținerea și utilizarea smart power de către Federația Rusă

Subcapitolele anterioare au încercat să prezinte într-o manieră cât mai succintă măsura în care Federația Rusă, ca actor regional important și doritor al unei poziții de actor global, deține capacități ce pot fi asimilate conceptelor de hard power și soft power.

Dacă pe zona hard power, calitățile de cel mai mare producător de gaze natural din Lume, cea de membru G8, BRICS, Troika (Rusia, India, China), cea „stat nuclear” și armata capabilă să apere teritoriul de stat evidențiază capabilități coerente, „politica pașaportizării”, retorica lui Putin, modelele rusești și acțiunile non-hard, pe dimensiunea culturală, eficiente doar în anumite areale geografice, dovedesc un soft power limitat.

Astfel, coroborând rezultatele celor două analize din Anexele 1 și 2 cu privire la cele două tiprui de putere, putem concluziona faptul că Federația Rusă a început să se îndrepte către utilizarea smart power odată cu reformele lui Vladimir Putin, dar nu a reușit încă să utilizeze dimensiunile soft și hard la parametrii optimi, în așa fel încât să-i ofere o putere și o poziție determinantă la nivel mondial.

CONCLUZII

Prezenta lucrare reușește să își atingă obiectivele inițial propuse de a realiza o analiză a modalității în care conceptul de putere și-a modificat structura și modalitatea de manifestare în sistemul relațiilor internaționale. Pentru ilustrarea acestui aspect, s-au realizat delimitările conceptuale necesare cunoașterii hard power, soft power și smart power, din perspectiva școlilor realistă și liberalistă.

Studiile de caz s-au conturat în jurul oferirii unor imagini specifice, clare și puternice, asupra modului în care Federația Rusă a acționat în domeniul relațiilor internaționale în perioada de după prăbușirea Uniunii Sovietice. Analiza ipotezelor concurente a dovedit capacitatea limitată de utilizare a soft power, dar și un hard power semnificativ, dar nu impunător, care, conexate, generează un smart power funcțional, dar nu competitiv la nivel global.

Lucrarea a dorit să realizeze o analiză a unei problematici actuale din domeniul relațiilor internaționale, date fiind aspectele care determină manifestarea tot mai activă și pregnantă a Federației Ruse într-un mediu profund marcat de globalizare și interdependențe. Iar ținând cont de dorința Federației Ruse de a redeveni un actor cu interese și influență globală, lucrarea de față a încercat să observe cum a reușit aceasta să interiorizeze și utilizeze smart power-ul integrat mai sus menționat, în vederea cunoașterii realității actuale, ce poate oferi o perspectivă despre viitoarea capacitate a acestui stat de a dezvolta un anumit tip de comportament.

ANEXE

ANEXA 1 – analiza ipotezelor concurente asupra capacității Federației Ruse de a utiliza soft power în relațiile internaționale.

ANEXA 2 – sistemul de interdependențe dezvoltat de Federația Rusă prin intermediul calității sale de principal exportator de resurse către Europa

ANEXA 3 – analiza ipotezelor concurente asupra capacității Federației Ruse de a utiliza hard power în relațiile internaționale.

BIBLIOGRAFIE

SURSE BIBLIOGRAFICE:

DOYLE, Michael, „Liberalism and World Politics”, 1986

GRIFFITHS, Martin, „Relații internaționale: școli, curente, gânditori”, 2003

HLIHOR, Constantin, „Smart power și puterea discursului în politica internațională, Revista Infosfera, nr. 3, 2011

MORGENTHAU, Hans, „Scientific Man versus Power Politics”, 1946

NYE, Joseph, „Power in the Global Information Age: From Realism to Globalization”, 2004

NYE, Joseph, „Smart Power in Iran-U.S. Relations”, 2008

NYE, Joseph, „Soft Power: The Means to Success in World Politics”, 2004

ZULEAN, Marian, „Politica de securitate națională ca domeniu al politicilor publice”, 2007

SURSE INTERNET:

ASTROV, Alexander, „Great power (mis)Management: The Russian-Georgian War and Its Implications for the Global Political Order”, 2011, disponibil la http://books.google.ro/books?id=rHrn0B5-or0C&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false, accesat la data de 27 decembrie 2014, ora 13:45

EITELHUBER, Norbert, „The Russian Bear: Russian Strategic Culture and what it implies for the West”, 2009, disponibil la http://procon.bg/article/russian-bear-russian-strategic-culture-and-what-it-implies-west, accesat la data de 27 decembrie 2014, ora 18:08

ERMARTH, Fritz, „Russia Strategic culture”, 2006, disponibil la http://www.fas.org/irp/agency/dod/dtra/russia.pdf, accesat la data de 27 decembrie 2014 ora 10:22

GURBANOV, Ilgar, „Energy in Russian foreign policy: Soft Power, Hard Power or Smart Power?”, 2013, disponibil la http://www.strategicoutlook.org/asia–pasific/news-energy-in-russian-foreign-policy–soft-power-hard-power-or-smart-power.html, accesat la data de 27 decembrie 2014, ora 15:50

GVOSDEV, Nikolas, „Because It Is: Russia, The Existential Great Power, The National Interest”; disponibil la https://www.gwu.edu/~sigur/assets/docs/major_powers_091407/Gvosdev_on_%20Russia.pdf, accesat la data de 27 decembrie 2014, ora 13:20

IVER, Neumann, „When did Russia become a great power?”, 2007, disponibil la http://citation.allacademic.com/meta/p_mla_apa_research_citation/1/7/9/6/7/p179679_index.html?phpsessid=v6l3t021lbdn3rm6gg3chmb837, accesat la data de 27 decembrie 2014, ora 11:55

ROSLYCKY, Lada, „Russia’s smart power in Crimeea: sowing the seeds of trust”, 2011, http://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/14683857.2011.590313#.VJ6-If8BA, accesat la data de 27 decembrie 2014, ora 16:08

YELTSIN, Boris, „Russian National Security Blueprint”, Edictul Prezidențial nr. 1300, în „Rossiiskaya Gazeta” (26 December 1997), disponibil la http://www.fas.org/nuke/guide/russia/doctrine/blueprint.html, accesat la data de 27.12.2014, ora 14:55.