În colțul unui compartiment de clasa întâi pentru f umători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmăre a cu interes, pufăind… [600425]

Agatha Christie
Zece negri mititei

Capitolul întâi

I

În colțul unui compartiment de clasa întâi pentru f umători, judecătorul
Wargrave, de curând retras din magistratură, urmăre a cu interes, pufăind
dintr-o țigară de foi, știrile politice din ziarul "Times".
Lăsă ziarul și privi pe fereastră. Treceau prin Som erset. Se uită la ceas —
încă două ore de mers.
Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insul a Negrului: o cumpăra-
se mai întâi un milionar american nebun după iahtin g, care construise pe a-
ceastă insuliță din preajma Devonului o casă modern ă și luxoasă. Cum însă
cea de a treia soție a milionarului american nu sup orta marea, casa și insula
fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vre me ofertele cele mai avan-
tajoase. Și pe urmă, prima informație, de data asta exactă: insula a fost cum-
părată de un oarecare domn Owen. Și deodată rubrici le de scandal lansară
zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl,
steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să ste a acolo câteva luni depar-
te de orice publicitate. Revista "Busy bee" sugeras e că s-ar putea ca acolo să
locuiască familia regală. "Merryweather" aflase că insula urma să găzduiască
o tânără pereche în luna de miere — tânărul lord L. cedase, în sfârșit, în fața
lui Cupidon. "Jonas" știa cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate
pentru efectuarea unor experiențe ultrasecrete.
Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaț ie!
Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte
greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăre au ici și colo neașteptat de
clar:
Dragul meu Lawrence… atâția ani de când n-am mai auzit nimic de dum-
neata… trebuie să vii pe Insula Negrului… locul cel mai încântător… atât de
multe de discutat… zilele de altădată… plajă în sorită… trenul de 12,40 din gara
Paddington… ești așteptat la Qakbridge… și corespondenta semna cu o înflo-
ritură A dumitale, Constance Culmington.
Judecătorul Wargrave încercă să-și amintească data exactă când o văzu-
se pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum
șapte — ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre țărmurile însorite
ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura și cu contadini- i1. Auzise pe urmă
că pornise spre Siria, unde-și propunea de asemenea să facă plajă și să fie u-
na cu Natura și cu beduinii.
Constance Culmington, gândi, era exact tipul de fem eie care să cumpere
o insulă și să se înconjoare de mister. Mulțumit de o asemenea logică, judecă-
torul Wargrave începu să moțăie…
Și în curând adormi.

II

1 Țăranii (ital.)

Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători,
Vera Claythorne își lăsă capul pe spate și închise ochii. Ce cald e în tren! O să
fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În va-
canță e mult mai greu să obții un post de secretară — aproape totdeauna e
vorba de însoțit un cârd de copii. Nici agenția nu avea prea mari speranțe.
Când deodată, sosise scrisoarea:

Mi-ați fost recomandată de Agenția "Femeile îndemân atice". După câte am
înțeles, sunteți cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l
cereți și aștept să vă luați postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat
este cel de 12,40 din Paddington; veți fi așteptată în gară la Oakbridge. În plic
aveți cinci lire pentru cheltuieli.
Cu multă simpatie,
Una Nancy Owen

Iar sus, în colț, adresa cu litere de tipar:
Insula Negrului. Sticklehaven, Devon…
Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbise ră decât despre asta!
Tot felul de aluzii și zvonuri fantastice. Deși cel e mai multe erau probabil fal-
se. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar și se spune că re-
prezintă ultima expresie în materie de lux…
Obosită după un semestru istovitor de școală, Vera Claythorne își spuse:
"Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o școală de mâna a treia…
Dacă aș putea să găsesc o slujbă la o școală mai ca lumea."
Un fior rece îi trecu prin inimă: "La urma urmei, b ine că am și atât. Lu-
mea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiția — chiar
dacă n-am fost găsită vinovată."
Fusese chiar felicitată pentru curajul și prezența ei de spirit. Dar, de
fapt, la ce te puteai aștepta de la o anchetă? Doam na Hamilton însăși se pur-
tase mai mult decât amabil — numai Hugo — dar nu voia să se gândească la
Hugo.
Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bi-
ne nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui Cyril,
săltând în sus și în jos, plutind spre stâncă… sus — jos, sus — jos… Și ea în-
săși, înotând spre el cu mișcări ușoare, experiment ate — tăindu-și drum prin
apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp…
Marea — albastrul ei cald, adânc — diminețile pe ni sip — Hugo — Hugo
care i-a spus că o iubește…
Nu trebuie să se gândească la Hugo…
Deschise ochii și privi încruntată la bărbatul care ședea în fața ei. Înalt,
cu fața arămie, cu ochii de culoare deschisă, foart e apropiați, cu o gură aro-
gantă, aproape crudă.
Își spuse în gând: "Cred că a călătorit mult și fac prinsoare că a văzut
destule lucruri interesante."

III

O singură privire spre tânăra din fața lui și ochii ageri ai lui Philip Lom-
bard au înțeles dintr-o dată cu cine are de-a face:
"Destul de atrăgătoare — păcat că are un aer pedago gic… Pare să aibă

sânge rece, îmi închipui, nu cedează ușor în dragos te sau luptă."
Parcă l-ar fi tentat să intre în vorbă cu ea…
Se încruntă. La naiba cu asemenea gânduri!… Are t reabă acum și min-
tea trebuie să-i fie acolo.
În fond, despre ce era vorba?
Evreul acela mititel fusese al dracului de misterio s:
— Ești liber să accepți sau nu, căpitane Lombard.
La care Lombard, pe un ton indiferent răspunsese:
— O sută de guinee, zici?
Ca și cum o sută de guinee ar fi fost pentru el o n imica toată. O sută de
guinee! Când nu mai avea o lețcaie!
Își dădea seama totuși că evreul cel mititel nu fus ese păcălit — asta e
nenorocirea cu evreii, nu pot fi înșelați în materi e de bani — se pricep!
Reluase pe același ton indiferent:
— Și nu-mi poți da nici o informație?
Domnul Isaac Morris își scuturase cu hotărâre capul chel:
— Nu, căpitane Lombard, asta-i tot. Clientul meu m- a lăsat să-nțeleg că
te bucuri de reputația unui om care știe să se desc urce. Sarcina mea e să-ți
înmânez o sută de guinee, iar dumneata trebuie să a jungi la Sticklehaven,
Devon. În gara cea mai apropiată, Oakbridge, te așt eaptă o mașină care te va
duce la Sticklehaven, iar de acolo o barcă cu motor te va transporta pe Insula
Negrului, unde vei rămâne la dispoziția clientului meu.
— Pentru câtă vreme?
— Nu mai mult de o săptămână.
Căpitanul Lombard își mângâiase mustața. Apoi, arun cându-i celuilalt o
privire pătrunzătoare:
— Înțelegi, cred, că nu mă pot angaja la ceva ilega l.
Buzele groase, semite ale domnului Morris schițaser ă un zâmbet aproa-
pe imperceptibil în timp ce răspundea grav:
— Dacă ți se va propune ceva ilegal, vei fi bineînț eles liber să te retragi.
Blestemata creatură zâmbise mieros, ca și cum ar fi știut bine că în tre-
cutul lui Lombard legalitatea nu constituise totdea una o însușire sine qua
non…
Lombard rânji.
La naiba, fusese gata, gata s-o pățească de câteva ori! Dar întotdeauna a
scăpat cu fața curată. De fapt, rareori a dat înapo i în fața unei încercări. Da,
da, rareori…
Presimțea că o să se distreze bine pe Insula Negrul ui…

IV

Într-un compartiment pentru nefumători, domnișoara Emily Brent stă-
tea, ca de obicei, foarte țeapănă. Avea 65 de ani ș i nu-i plăcea să trândăveas-
că. Tatăl său, colonel de școală veche, fusese foar te pedant în ce privește ți-
nuta.
E o rușine cât de neglijenți sunt tinerii de azi în ținută, ca și în toate ce-
lelalte…
Învăluită într-o aureolă de virtute și principii de neclintit, domnișoara
Brent reușise să învingă căldura și lipsa de confor t a compartimentului aglo-
merat de clasa a treia.
În ziua de azi se face atâta caz pentru orice! Oame nii nu-și mai scot un

dinte fără injecții, iau doctorii pentru dormit, pr eferă scaune comode și perne
moi, fetele nu mai știu ce-i aia o rochie decentă, iar vara umblă aproape goale
pe plajă.
Domnișoara Brent strânse din buze: unii oameni erau chiar o adevărată
pacoste.
Își aminti de vacanța din vara trecută! Anul ăsta v a fi ceva cu totul deo-
sebit. Insula Negrului…
Revăzu în minte scrisoarea pe care o citise de mai multe ori:

Dragă domnișoară Brent,

Sper că îți amintești de mine. Am fost împreună la Pensiunea "Belhaven"
acum câțiva ani, prin luna august și, după cât se p are, aveam în multe privințe
aceleași gusturi.
Am deschis și eu o pensiune pe o insulă de lângă co asta Devonului. Cred
că pentru asta e de ajuns o mâncare bună și o gazdă primitoare, puțin demoda-
tă. Nu vei găsi aici femei despuiate, iar patefoane le nu vor urla până la miezul
nopții. Aș fi foarte bucuroasă dacă ai accepta să-ț i petreci vacanța de vară pe
Insula Negrului. N-o să te coste nimic; trebuie să le consideri invitata mea. Pe la
începutul lunii august îți convine? Pe data de 8, e ventual.
Cu multă simpatie,
U.N.O.

Cine iscălea? Semnătura era destul de greu de desci frat. Și Emily Brent
se gândește nervoasă: "Sunt atâtea persoane cărora nu le poți descifra sem-
nătura."
Își reaminti de oamenii pe care îi cunoscuse la "Be lhaven". Se dusese a-
colo două veri la rând. Să fi fost oare femeia acee a drăguță, cam în vârstă,
domnișoara, domnișoara… cum o chema? Tatăl ei fus ese preot. Și mai era o
doamnă Olten, Ormen, nu — era precis Oliver! Da. Oliver!
Insula Negrului! Parcă scrisese ceva în ziare despr e Insula Negrului —
ceva despre o stea de cinema, sau despre un miliona r american?
Sigur că astfel de locuri sunt adesea foarte ieftin e — insulele nu convin
oricui. Ideea li se pare romantică, dar când ajung să locuiască acolo își dau
seama de inconveniente și apoi sunt chiar destul de bucuroși să vândă.
"În orice caz, vacanța asta n-o să mă coste nimic", își spuse Emily Brent.
Era ceva, dacă te gândeai la venitul ei atât de red us și la atâtea dividen-
de neachitate. Numai dacă și-ar putea aminti ceva d espre doamna — sau
domnișoara Oliver!

V

Generalul Macarthur privea pe fereastra vagonului. Tocmai intrau în E-
xeter și aici trebuia să schimbe trenul. Afurisitel e astea de personale de pe
liniile secundare! Și era tare întortocheat drumul până la Insula Negrului.
Nu prea știa bine cine e acest individ Owen — un pr ieten de-al lui Spoof
Leggard, pare-se, și de-al lui Johnnie Dyer. Vin și câțiva dintre vechii amici —
am mai vorbi despre vremurile de altădată.
Sigur că i-ar place și lui să stea de vorbă despre zilele de altădată. În ul-
tima vreme avusese impresia că oamenii se cam feres c de el. Și toate acestea
— din cauza zvonului acela nenorocit. Doamne, tare greu a fost — sunt a-

proape treizeci de ani de atunci! Bănuia că Armitag e era cel care scăpase o
vorbă. Afurisită javră! Ce știa el despre asta? Ei, gata, nu e bine să te gân-
dești prea mult la astfel de lucruri. Începi să ai închipuiri, ți se pare că oame-
nii se uită chiorâș la tine.
Și acum, povestea asta cu Insula Negrului. Era curi os s-o vadă. Se vor-
bește atâta despre ea. Părea adevărată știrea că Am iralitatea, ori Ministerul
de Război, ori cel al Aerului pusese mâna pe ea…
Casa fusese construită într-adevăr de tânărul Elmer Robson, milionarul
american. Se spune că l-a costat mii de dolari. Tot ce-și poate imagina un
muritor în materie de lux…
Gara Exeter! Încă o oră de așteptare! Și el nu avea nici un chef să aș-
tepte. Voia să meargă mai departe…

VI

Doctorul Armstrong își conducea Morrisul prin câmpi a Salisbury. Era
tare obosit… Succesul se plătește uneori scump. Î și amintea de zilele acelea
de demult când stătea în cabinetul lui din strada H arley, corect îmbrăcat, în-
conjurat de cele mai moderne aparate, de mobilierul cel mai luxos și aștepta,
aștepta zile întregi și pustii întâmplarea care să- i aducă succesul sau eșe-
cul…
Și i-a adus succesul! A avut noroc! Noroc și, firește , îndemânare. Își cu-
noștea bine meseria — dar nu-i destul ca să ai succ es. Trebuie să ai și noroc.
Și a avut! Un diagnostic bine pus, câteva paciente recunoscătoare — femei cu
bani și poziție socială — și i s-a dus vestea. "Ar trebui să încerci la Arm-
strong, e destul de tânăr, dar grozav de deștept. Pam a fost ani de zile pe la
tot felul de doctori și numai el a găsit imediat ce are."
Și bulgărele începuse să se rostogolească.
Acum, nu mai încăpea nici o îndoială — doctorul Arm strong era cineva.
Nu avea o clipă liberă. Se odihnea puțin. Așa că, î n această dimineață de au-
gust, era bucuros că pleacă din Londra să stea câte va zile pe o insulă de lân-
gă coasta Devonului, chiar dacă nu era vorba de o v acanță adevărată.
Scrisoarea pe care o primise era destul de vagă, da r nu și cecul alăturat.
Un onorariu fantastic. Acești Oweni par să se scald e în bani. Era vorba, după
cât se pare, de o mică neplăcere… un soț îngrijor at din pricina sănătății soți-
ei… dorea un control fără s-o alarmeze. Soția nic i nu voia să audă de doctori.
Nervii…
Nervii! Doctorul înălță din sprâncene. Femeile aste a cu nervii lor! Dar, la
urma urmei, afacerile mergeau bine. Jumătate dintre femeile care veneau să
fie consultate nu sufereau decât de plictiseală, da r n-avea rost să le-o spună.
Și de obicei, se putea găsi ceva.
"O stare puțin neobișnuită a (aici venea un cuvânt lung), nimic grav, dar
trebuie să vă îngrijiți. Un tratament simplu."
În fond, dacă stai să te gândești bine, orice vinde care are la bază mai a-
les credința. Iar el avea un fel de a fi care inspi ra speranță și încredere.
Noroc că reușise să-și revină la timp după afacerea aceea de acum zece…
ba nu, cincisprezece ani. A fost la un pas de prăbu șire. Dar șocul l-a făcut să
se trezească. A renunțat definitiv la băutură. La n aiba, a fost totuși la un pas
de prăbușire!
Cu un claxon asurzitor, un enorm automobil Super Sp orts Dalmain
zvâcni pe lângă el cu 80 de mile pe oră. Doctorul A rmstrong fu cât pe-aci să

intre în gard. Iarăși unul dintre tinerii ăștia zăp ăciți care străbat țara în lung
și-n lat. Îi detesta — încă o dată scăpase ca prin urechile acului.
Nebun afurisit!

VII

Gonind spre Mere, Tony Marston se gândea: "Mulțimea asta de mașini
care se târăsc ca melcul pe străzi e înspăimântătoa re. Totdeauna se găsește
câte unul să-ți blocheze calea. Și nu merg decât prin mijlocul șoselei. E a-
proape imposibil să șofezi în Anglia… nu ca în Fr anța, unde poți într-adevăr
să-ți dai drumul…"
Să oprească să bea ceva, sau să-i dea înainte? Timp avea destul. Și nu-
mai o sută de mile și ceva. O să ia niște gin și gingerbeer. Al dracului de cald!
Pare că se va distra bine pe insula asta — dacă țin e vremea bună. Cine
erau acești Oweni? Bogați și scârboși, probabil. "Bursuc ul" mirosea imediat
când avea de-a face cu astfel de indivizi. Trebuia s-o facă, săracul, când n-a-
vea un ban…
Cel puțin, să le dea de băut. Nu știi la ce să te a ștepți de la asemenea
indivizi care și-au făcut singuri averea, nu s-au n ăscut cu ea. Păcat că n-a
cumpărat Gabrielle Turl Insula Negrului! I-ar fi pl ăcut să facă parte din cercul
acestei stele de cinema.
Ei, dar probabil că or să fie niște puicuțe acolo.. .
Ieșind din hotel, se întinse, căscă, se uită la cer ul albastru și se urcă în
mașină.
Câteva fete tinere se uitară la el cu admirație, la trupul lui bine legat —
1,82 —, la părul cârlionțat, la fața bronzată și la ochii de un albastru adânc.
Decuplă cu zgomot ambreiajul și mașina țâșni pe str ada îngustă. Câțiva
bătrâni și băieți de prăvălie se feriră să nu-i cal ce. Băiețandrii se uitau cu
admirație după mașină.
Anthony Marston porni în marșul său triumfal.

VIII

Domnul Blore se afla în personalul de Plymouth. În compartiment nu
mai era decât un marinar cam în vârstă, cu o privir e tulbure, somnoroasă. Și
deodată îl văzu închizând ochii și adormind.
Domnul Blore scria cu grijă într-un carnețel.
"Ăștia-s toți, murmură el. Emily Brent, Vera Clayth orne, doctorul Arm-
strong, Anthony Marston, bătrânul judecător Wargrav e, Philip Lombard, ge-
neralul Macarthur — C.M.G. 2, D.S.O. 3 — valetul cu nevasta: perechea Rogers."
Închise carnețelul și-l puse la loc în buzunar. Aru ncă o privire în colț,
spre omul care dormea.
"A luat cam mult la măsea", puse domnul Blore diagn osticul exact.
Recapitulă în minte, conștiincios și atent, ce avea de făcut.
"Treaba pare să fie destul de ușoară, reflectă el. Nu văd cum aș putea să
greșesc. Cred că am înfățișarea potrivită."
Se ridică și se privi cu atenție în geam. Geamul og lindi un chip cam mili-

2 Cavaler al Ordinului Sf. Mihai si Sf. Gheorghe
3 Ordinul pentru merite deosebite

tăros, cu mustață, aproape lipsit de expresie, ochi i cenușii și destul de apro-
piați.
"Aș putea să mă dau drept maior, își spuse domnul B lore. Ba nu, am ui-
tat. Militarul acela bătrânel m-ar dibui imediat.
Africa de Sud, ăsta mi-e rolul. Nici unul dintre ei n-are nimic de-a face
cu Africa de Sud. Tocmai am citit revista aceea de călătorie, așa că am să mă
descurc."
Din fericire, existau tot soiul de oameni veniți di n colonii. Domnul Blore
simțea că poate pătrunde foarte ușor în orice socie tate pozând într-un om
înstărit din Africa de Sud.
Insula Negrului. Își amintea de ea, din copilărie… Cam la o milă de coas-
tă, o stâncă împuțită, plină mereu de pescăruși. Se amănă cu un cap de om —
cap de negru buzat — de unde și numele…
Ce idee să construiești o casă acolo! Trebuie să fi e ceva groaznic pe vre-
me rea! Dar milionarii ăștia-s plini de toane.
Bătrânul din colț se trezi și spuse:
— Cu marea nu știi niciodată cum stai — niciodată!
— Ai dreptate. Nu poți ști, îl liniști domnul Blore .
Bătrânul sughiță de două ori și spuse cu glas plâng ăreț:
— Vine furtuna.
— Nu, nu, prietene, e o zi minunată.
— Vine furtuna. Nu mă-nșel niciodată, afirmă bătrân ul furios.
— Poate că ai dreptate, spuse domnul Blore împăciui tor.
Trenul se opri într-o gară și bătrânul se ridică an evoie, bâjbâind la fe-
reastră.
— Aici mă dau jos.
Domnul Blore îl ajută.
Bătrânul stătea în ușă. Ridică solemn mâna și clipi din ochii tulburi:
— Vegheați și vă rugați. Vegheați și vă rugați. Ziu a Judecății de apoi se
apropie.
Gata să cadă prin ușă, se pomeni nici el nu știa cu m pe peron. De jos
privi spre domnul Blore și spuse cu demnitate:
— Cu dumneata vorbesc, tinere. Ziua Judecății de apoi este aproap e.
"E mai aproape de tine decât de mine!" gândi domnul Blore așezându-se
pe banchetă.
Numai că de data aceasta se înșela.

Capitolul al doilea

I

Nehotărâte, câteva persoane așteptau în gara Oakbri dge; în spatele lor,
hamalii încărcaseră bagajele. Unul dintre hamali st rigă: "Jim", și îndată se
apropie șoferul unuia dintre cele două taxiuri.
— Mergeți cumva pe Insula Negrului? întrebă el cu a ccent moale din De-
von.
Patru glasuri răspunseră afirmativ și, imediat, tot atâtea priviri se încru-
cișară.
Șoferul spuse adresându-se judecătorului Wargrave, care părea cel mai
în vârstă din grup:

— Mai e un taxi aici, domnule. Dar trebuie să aștep te un domn la perso-
nalul de Exeter — chestie de cinci minute. Poate că cineva dintre dumnea-
voastră nu se supăra dacă rămâne pentru mașina aila ltă. O să călătoriți mai
lesne așa.
Cu conștiința funcției ei de secretară, Vera Clayth orne interveni:
— Rămân eu, dacă vă hotărâți să plecați acum.
Avea în privire și în glas o ușoară nuanță dictator ială, caracteristică celor
obișnuiți să comande. Parcă dădea indicații unor fe tițe ce jucau tenis.
— Mulțumesc, zise înțepată domnișoara Brent, apoi s e aplecă și intră în-
tr-unul din taxiuri, a cărui ușă șoferul o ținea de schisă.
O urmă judecătorul Wargrave.
Căpitanul Lombard spuse:
— Eu am să aștept cu domnișoara…
— Claythorne, completă Vera.
— Numele meu e Lombard, Philip Lombard.
Hamalii cărară bagajele în taxi. Înăuntru, cu rezer va caracteristică omu-
lui legii, judecătorul Wargrave remarcă:
— Avem vreme frumoasă.
— Da, într-adevăr, răspunse domnișoara Brent, iar î n sinea ei gândi: "Un
domn bătrân foarte distins. Cu totul deosebit de ti pul obișnuit în pensiunile
de la mare. E limpede, doamna sau domnișoara Oliver are relații selecte…"
Judecătorul Wargrave urmă:
— Cunoașteți bine acest colț al țării?
— Am fost în Cornwall și la Torquay, dar acum vin p entru prima oară în
această parte a Devonului.
— Nici eu nu cunosc regiunea, adăugă judecătorul.
Taxiul porni.
Șoferul celuilalt taxi se adresă celor rămași:
— Poate doriți să stați jos până plecăm.
— Câtuși de puțin, hotărî Vera.
Căpitanul Lombard zâmbi:
— Zidul acela însorit pare mai atrăgător. Sau poate preferați să intrați în
gară?
— Nu, deloc. E așa de plăcut afară, după aerul îmbâ csit din tren.
— Da, e într-adevăr insuportabil să călătorești cu trenul pe o astfel de
vreme.
— Sper să se mențină — vremea, vreau să spun. Veril e noastre engle-
zești sunt atât de înșelătoare, spuse Vera pe un to n convențional.
Cu o ușoară lipsă de originalitate, căpitanul Lomba rd se interesă:
— Cunoașteți bine acest colț al țării?
— Nu, n-am mai fost niciodată pe aici.
Apoi, hotărâtă să-și clarifice poziția, adăugă repe de:
— Nu mi-am văzut până acum nici măcar patronul.
— Patronul?
— Da, sunt secretara doamnei Owen.
— A, înțeleg.
Aproape imperceptibil, își schimbă comportarea, dev enind ceva mai si-
gur, mai degajat. Spuse:
— Nu e cam neobișnuit?
Vera râse:
— O, nu, nu cred. I s-a îmbolnăvit subit secretara, a telegrafiat unei a-
genții să i se trimită un înlocuitor și am venit eu .

— Va să zică așa… Și să presupunem că ajunsă acol o nu vă convine pos-
tul?
Vera râse din nou.
— O, e numai ceva temporar — un post de vacanță. Am o slujbă perma-
nentă la o școală de fete. Drept să spun, sunt groz av de emoționată la gândul
că voi vedea Insula Negrului. S-a vorbit atâta desp re ea în ziare. E într-adevăr
fascinantă?
— Nu știu. N-am văzut-o niciodată, răspunse Lombard .
— Într-adevăr? Owenii trebuie să fie grozav de încâ ntați de insulă. Spu-
ne-mi, te rog, ce fel de oameni sunt?
Lombard se gândi: "A dracului situație… ce să fac ? Să mă prefac că îi cu-
nosc sau nu? Spuse repede:
— O viespe! Acolo, pe braț. Nu, stați liniștită. Și cu un aer foarte convin-
gător, se repezi asupra prăzii: Gata. S-a dus!
— O, vă mulțumesc. Vara asta sunt multe viespi.
— Da, probabil din cauza căldurii… Știți pe cine așteptăm?
— N-am cea mai mică idee.
Se auzi șuieratul strident al trenului care se apro pia.
— Ăsta trebuie să fie trenul, zise Lombard.
La ieșirea de pe peron își făcu apariția un bătrân înalt, cu înfățișare de
militar. Părul cărunt îl avea tuns scurt, iar musta ța albă potrivită cu grijă.
Hamalul, care se cam clătina sub greutatea geamanta nului mare de pie-
le, arătă spre Vera și Lombard.
Vera îi ieși înainte cu un aer competent.
— Sunt secretara doamnei Owen. Vă așteaptă o mașină . Și adăugă:
Dumnealui e domnul Lombard.
O persoană foarte atentă ar fi putut zări o clipă l ucind o apreciere în o-
chii de un albastru șters, pătrunzători în ciuda vâ rstei, care îl cântăriră pe
Lombard:
"Chipeș băiat. Dar parcă ceva nu e în regulă cu el. .."
Se urcară toți trei în taxiul care aștepta. Mașina o luă pe străzile ador-
mite ale orășelului și apoi, cam o milă, urmă drumu l principal spre Plymouth.
După aceea se afundă într-un labirint de ulicioare de țară, care mai de care
mai întortocheată.
Generalul Macarthur spuse:
— Nu cunosc deloc această parte a Devonului. Locuie sc în estul Devonu-
lui — chiar la hotarul cu Dorset.
— E încântător aici, interveni Vera. Dealurile, păm ântul roșu, totul pare
atât de verde și plin de sevă.
— E puțin cam sumbru, aprecie Lombard. Mie îmi plac locurile deschise.
Unde poți să vezi ce se întâmplă…
— Ai văzut ceva locuri, îmi închipui? îl întrebă ge neralul Macarthur.
Lombard ridică din umeri cu modestie:
— Am hoinărit și eu pe ici, pe colo, domnule…
Iar în sinea lui se gândi: "Acum o să mă întrebe da că eram destul de ma-
re ca să fi făcut războiul. Așa fac totdeauna bătrâ nii ăștia."
Dar generalul Macarthur nu pomeni nimic despre răzb oi.

II

După ce urcară un deal abrupt, coborâră pe un drume ag în serpentină

până la Sticklehaven — o simplă îngrămădire de case , cu una sau două bărci
de pescuit trase pe plajă.
Sub razele amurgului zăriră pentru prima oară ieșin d din mare, înspre
sud, Insula Negrului.
Surprinsă, Vera exclamă:
— Dar e departe în larg…
Și-o imaginase altfel, mai aproape de țărm, cu o ca să albă, frumoasă, în
vârf. Dar nu se zărea nici o casă, numai silueta în drăzneață a stâncii, semă-
nând vag cu capul unui negru uriaș. Era în ea ceva sinistru. Vera se înfioră
ușor.
În fața micului han "La șapte stele" îi așteptau tr ei siluete: cea încovoia-
tă, bătrânească a judecătorului, trupul drept, țeap ăn al domnișoarei Brent și
cel de al treilea, un tip masiv care veni spre ei ș i se înclină:
— Ne-am gândit să vă așteptăm. Să facem un singur d rum. Dați-mi voie
să mă prezint. Mă numesc Davis. Sunt de fel din Afr ica de Sud — din Natal —
ăsta e locul meu natal — ha, ha, ha!
Râse vesel.
Judecătorul Wargrave îl privi cu vădită ostilitate, cu un aer de parcă se
pregătea să ordone evacuarea sălii de ședință. Domn ișoara Emily Brent nu
era deloc sigură dacă îi plac colonialii.
— Dorește cineva să ia o picătură înainte de a ne î mbarca? întrebă dom-
nul Davis ospitalier.
Cum nimeni nu-i răspunse la întrebare, domnul Davis se întoarse și ridi-
că un deget.
— Atunci, să nu mai stăm. Probabil că gazdele ne aș teaptă.
Asupra întregului grup se lăsă un ciudat sentiment de constrângere, de
parcă menționarea gazdelor ar fi avut un curios efe ct paralizant asupra invi-
taților.
Răspunzând la semnul lui Davis, un om se dezlipi de lângă zidul din a-
propiere unde stătuse rezemat și veni spre ei, cu m ersul legănat al oamenilor
mării. Avea un obraz bătut de vânturi și ochii negr i, cu o expresie ușor evazi-
vă. Vorbea cu accentul moale din Devon.
— Sunteți gata să porniți spre insulă, doamnelor și domnilor? Barca vă
așteaptă. Mai trebuie să vină încă doi domni cu maș ina, dar domnul Owen a
spus să nu-i așteptăm, pentru că pot sosi oricând.
Grupul se mișcă. Ghidul îi conduse de-a lungul unui debarcader mic de
piatră spre barca cu motor.
— E foarte mică barca asta, spuse Emily Brent.
— E o barcă grozavă, doamnă. Vă duce cât ai clipi c hiar până la Ply-
mouth, o liniști proprietarul.
— Suntem destul de mulți, spuse tăios judecătorul W argrave.
— Poate să ia de două ori pe atât, domnule.
— E-n regulă, acceptă Philip Lombard cu vocea sa pl ăcută, binevoitoare.
E o vreme splendidă — nici o suflare de vânt.
Cu oarecare îndoială, domnișoara Brent se lăsă ajut ată să urce în barcă.
Ceilalți urmară la rând. Membrii grupului nu formau încă un tot. Parcă fieca-
re îl deruta pe celălalt.
Erau gata să pornească în larg, când ghidul se opri cu cârligul bărcii în
mână.
Pe drumul abrupt dinspre sat cobora o mașină. O maș ină atât de neve-
rosimil de puternică și de frumoasă, încât părea o vedenie. La volan se afla
un tânăr, cu părul învolburat de vânt. În strălucir ea apusului părea nu un

om, ci un zeu tânăr, un erou dintr-o legendă nordic ă.
Apăsă pe claxon și ecoul îi răspunse, amplificând z gomotul, dintre stân-
cile golfului.
În acea clipă de necrezut, Anthony Marston părea ma i mult decât un
muritor. Mai târziu, nu numai unul dintre cei preze nți avea să-și amintească
acea clipă.

III

În barcă, lângă motor, Fred Narracott se gândea: "C iudată adunătură!"
În nici un caz cum și-i închipuise el pe invitații domnului Owen. Se așteptase
la ceva mai de soi: femei bine îmbrăcate și bărbați în costume de iahting, toți
foarte bogați și plini de importanță.
Nu semănau deloc cu invitații domnului Elmer Robson . Fred Narracott
rânji ușor amintindu-și de ei. Ăia da, invitați! Și băutura pe care o înghi-
țeau…
Acest domn Owen pare să fie cu totul alt om. Curios , gândi Fred, că nu-l
zărise până acum pe Owen — și nici cucoana lui. Nu fusese încă niciodată pe
aici. Totul comandat și plătit de acel domn Morris. Instrucțiunile foarte clare
și plata imediat — dar era ciudat totuși. Ziarele s puneau că e un mister cu
acest Owen, și Fred Narracott le dădea dreptate.
Poate că, la urma urmei, domnișoara Gabrielle Turl era aceea care cum-
părase insula. Dar părăsi imediat teoria asta când începu să examineze pasa-
gerii. Nici unul nu părea să aibă nici în clin, nic i în mânecă cu o vedetă de ci-
nema.
Și-i categorisi, pe toți, fără părtinire.
O fată bătrână — dintre cele acre, țâfnoase, le cun oștea el destul de bi-
ne. Putea să pună rămășag că era o viperă afurisită . Un militar bătrân — se
vede de la o poștă; o tânără drăguță, dar comună, n imic fascinant, nimic de
Hollywood în ea; domnul acela vesel … nu era un adevărat gentleman — fost
comerciant, asta e, gândi Fred Narracott. Celălalt domn, slab, parcă mereu
flămând, cu ochii ageri, era un tip ciudat. S-ar pu tea ca acesta să aibă de a
face cu cinematografia.
Nu, în barcă nu se afla decât un singur pasager sat isfăcător. Tipul care
sosise ultimul, cu mașina. Și ce mașină! Cum nu mai văzuse până atunci ni-
meni la Sticklehaven. Trebuie să fi costat sute de lire. Ăsta da bărbat! Părea
să se scalde în bani. Dacă tot grupul ar fi fost ca el, mai era de înțeles, dar a-
șa… Ciudată poveste, dacă te gândești mai bine — totul era ciudat — foarte
ciudat…

IV

Barca își croia drum înspumat în jurul stâncii. În sfârșit se zări casa. La-
tura de sud a insulei era cu totul altfel. Cobora î n pantă dulce spre mare. Ca-
sa era orientată spre sud — joasă, pătrată, modernă , cu ferestre rotunde care
lăsau să intre multă lumină.
O casă minunată — pe măsura așteptărilor.
Fred Narracott opri motorul și, încet, căută drumul spre un mic golf na-
tural între stânci.

— Trebuie să fie greu de debarcat aici pe vreme rea , spuse deodată Philip
Lombard.
Fred Narracott îi răspunse vesel:
— Nu se poate debarca pe Insula Negrului când bate vântul de sud-est.
Câteodată e izolată câte o săptămână sau chiar mai mult.
Vera Claythorne gândi: "Aprovizionarea trebuie să f ie foarte greu de fă-
cut. E lucrul cel mai neplăcut pe o insulă. Toate p roblemele gospodăriei îți
dau mult mai multă bătaie de cap."
Barca scrâșni frecându-se de stânci. Fred Narracott sări afară și, împre-
ună cu Lombard, îi ajută pe ceilalți să coboare. Na rracott legă barca de un i-
nel prins în stâncă. Apoi îi conduse în sus, pe niș te scări tăiate în piatră.
— Hm! Încântător loc! spuse generalul Macarthur. Da r se simțea neliniș-
tit. Un loc al naibii de ciudat…
Pe măsură ce urcau treptele spre terasa de sus, spi ritele se înviorară. În
ușa deschisă a casei îi aștepta un majordom cu ținu ta corectă; ceva din gravi-
tatea lui îi liniști. Și pe urmă, casa era într-ade văr foarte atrăgătoare, iar ve-
derea de pe terasă magnifică…
Majordomul înaintă înclinându-se ușor. Era înalt, s lab, cărunt și foarte
respectabil.
— Poftiți vă rog, pe aici.
În holul larg erau pregătite băuturi. Șiruri de sti cle. Anthony Marston se
mai înveseli puțin. Tocmai se gândea că povestea er a cam ciudată. Nimeni
dintre cunoscuții lui! Ce-o fi gândit bătrânul "Bursuc" când l-a lăsat să intre
în chestia asta? Băuturile erau totuși în regulă. Ș i cu multă gheață.
Ce spunea majordomul?
"Domnul Owen… din nefericire reținut… nu poate ajunge aici decât mâi-
ne. Instrucțiuni… să facă ce vor… dacă doresc s ă meargă în camere… Cina va
fi servită la ora 8."
Vera o urmase sus pe nevasta majordomului. Femeia d eschise o ușă la
capătul unui coridor și Vera păși într-o cameră plă cută, cu o fereastră largă
ce dădea spre mare, și alta spre răsărit. Scoase o exclamație ușoară de plăce-
re.
— Sper că aveți tot ce vă trebuie, domnișoară.
Vera se uită în jur. Valiza îi fusese adusă și lucr urile aranjate. Din came-
ră, o ușă deschisă lăsa să se vadă baia în faianță bleu. Răspunse repede:
— Da, cred că tot.
— Dacă aveți nevoie de ceva, sunați.
Avea o voce egală, monotonă. Vera se uită curioasă la ea. Ce stafie de fe-
meie, albă, fără pic de sânge! Foarte respectabilă ca înfățișare, cu părul
strâns, cu rochia neagră. Dar ochii ciudați, de cul oare deschisă îi fugeau me-
reu în toate părțile.
"Parcă i-ar fi frică de umbra ei", gândi Vera.
Da, asta era — frică!
Arăta ca o femeie care trăiește într-o stare perman entă de teroare.
Îi trecu un fior prin spate. De ce oare i-o fi fric ă femeii acesteia?
Spuse cu amabilitate:
— Sunt noua secretară a doamnei Owen. Cred că știți .
— Nu, domnișoară, nu știu nimic. Am doar o listă cu doamnele și domnii
ce trebuiau să sosească și camerele pe care să le o cupe.
Vera continuă:
— Doamna Owen n-a pomenit de mine?
Genele femeii tremurară:

— N-am văzut-o încă pe doamna Owen. Sunt aici abia de două zile.
"Extraordinari oameni, acești Oweni", gândi Vera. A poi, cu glas tare:
— Ce personal există aici?
— Numai eu și cu Rogers, domnișoară.
Vera se încruntă. Opt oameni în casă — zece cu gazd ele — și numai pe-
rechea asta ca să-i servească.
— Sunt o bună bucătăreasă, iar Rogers se pricepe la treburile casei. Nu
știam, firește, că vor fi atâtea persoane.
— Dar o să puteți face față?
— O, da, domnișoară. Dacă vor aduce mai des invitaț i, poate că doamna
Owen va mai lua un ajutor.
— Cred și eu, spuse Vera.
Femeia se întoarse și plecă. Picioarele i se mișcau fără zgomot pe podea.
Dispăru din cameră plutind ca o umbră.
Puțin tulburată, Vera se așeză la fereastră. Totul — într-un fel — era
cam ciudat. Absența Owenilor, stafia asta de femeie . Și invitații! Da, invitații
erau și ei ciudați. Un grup bizar.
"Aș vrea să-i văd pe Oweni. Aș vrea să știu ce fel de oameni sunt."
Se ridică și începu să se plimbe agitată prin camer ă.
Un dormitor desăvârșit, în stilul cel mai modern. C ovoare albe în culori
deschise pe parchetul strălucitor, pereți pastel, o oglindă mare înconjurată de
lumini. Un cămin fără ornamente, doar un bloc enorm de marmoră albă în
formă de urs, o sculptură modernă, în care era încr ustat un ceas. Deasupra,
într-o ramă lucitoare de crom se afla o fâșie de pe rgament pe care era scrisă o
poezie.
Se apropie mai mult de cămin și o citi. Era vechiul cântecel pe care și-l
amintea din copilărie:

Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;
Unul însă s-a-necat și-au rămas doar nouă.

Nouă negri mititei au stat noaptea după trei;
Unul s-a-ntrecut cu somnul și-au rămas doar opt din ei.

Opt negri mititei trec prin Devon într-o noapte;
Unul zice: "Eu rămân" — și-au rămas doar șapte.

Șapte negri mititei despicau surcele groase;
Unul s-a tăiat în două și-au rămas doar șase.

Șase negri mititei se jucau c-un stup, netoții;
Un bondar l-înțeapă pe-unul și-au rămas doar cinci cu toții.

Cinci negri mititei vor s-ajungă magistrați;
Unul și-a-mplinit dorința și-au rămas deci patru fr ați.
Patru negri au plecat, hăt, pe mare, mititei;
Unul a picat în laț și-au rămas doar trei.

Trei negri mititei zic: "La zoo e de noi".
Pe-unu-l strânse-un urs în brațe și-au rămas doar d oi.

Doi negri mititei se uscau la soare-un pic;

Unul s-a prăjit de tot și-a rămas un negru mic.

Un negru mititel, singur-singurel,
Cu un ștreang s-a spânzurat și n-a mai rămas nici e l.

Vera zâmbi. Sigur! Doar era Insula Negrului!
Se duse și se așeză din nou lângă fereastră privind marea.
Ce imensă e marea! De aici nu se vede nici o bucăți că de pământ, numai
o nesfârșită întindere albastră clipocind sub soare le ce asfințea.
Marea… atât de pașnică azi — atât de crudă uneori … Marea care te tră-
gea în adâncurile ei. Înecat… găsit înecat… îne cat în mare… înecat, înecat,
înecat…
Nu, nu voia să-și amintească… nu voia să se gândească la asta! Totul se
sfârșise…

VI

Doctorul Armstrong sosi pe Insula Negrului tocmai c ând soarele apunea
în mare. În timpul traversării stătuse puțin de vor bă cu barcagiul — un om
de prin partea locului. Era curios să afle câte cev a despre oamenii ăștia, pro-
prietarii Insulei Negrului, dar Narracott părea sur prinzător de neinformat
sau, poate, nu voia să vorbească. Așa că doctorul A rmstrong trebuise să dis-
cute despre vreme și pescuit.
Era obosit după lungul drum cu mașina. Îl dureau oc hii. Mergând spre
apus, mergi împotriva soarelui.
Da, era foarte obosit. Marea, și liniște absolută — de asta avea nevoie. Ar
vrea un concediu adevărat, lung. Dar era ceva impos ibil, nu din punct de ve-
dere financiar, desigur. Nu putea să lipsească. Eșt i uitat repede în ziua de
azi. Nu, acum după ce reușise, trebuie să meargă în ainte.
Se gândi:
"Oricum, în seara asta o să-mi închipui că nu mă ma i întorc înapoi — că
s-a terminat cu Londra, cu strada Harley și cu tot restul."
E ceva magic într-o insulă — ajunge doar să pronunț i cuvântul, și fante-
zia se dezlănțuie. Pierzi contactul cu lumea — o in sulă e o lume aparte, o lu-
me din care poate nu te vei mai întoarce niciodată.
"Îmi las în urmă viața obișnuită."
Și zâmbindu-și, începu să facă planuri, planuri fan tastice de viitor. Mai
zâmbea încă în timp ce urca scările tăiate în stânc ă.
Pe terasă, într-un scaun, ședea un domn care i se p ăru doctorului Arm-
strong cunoscut de undeva. Unde văzuse fața asta de broască, gâtul de
broască țestoasă, ținuta încovoiată — da — și ochii mici de culoare deschisă,
atât de pătrunzători?
Da, sigur — bătrânul Wargrave. Depusese odată mărtu rie în fața jude-
cătorului Wargrave. Totdeauna părea pe jumătate ado rmit, dar când era vor-
ba de tot ce avea vreo legătură cu legea, era cât s e poate de perspicace. Avea
o mare influență asupra juriului — se spune că oric ând îi poate face să hotă-
rască așa cum vrea el. Le-a smuls chiar câteva cond amnări improbabile. Un
judecător afurisit, spuneau unii.
Curios… să-l întâlnești aici… într-un colț pier dut de lume…

VII

"Armstrong? gândi judecătorul Wargrave. Mi-l aminte sc în boxa marto-
rilor. Foarte corect și prudent. Toți doctorii sunt tare proști. Iar cei din Harley
sunt cei mai proști. Și răuvoitori", își spuse, gân dindu-se la o întrevedere re-
centă pe care o avusese cu o persoană chiar de pe a ceastă stradă.
Mormăi ceva în genul:
— Băuturile sunt în hol…
Doctorul Armstrong spuse:
— Trebuie să mă duc să-mi prezint omagiile gazdelor .
Judecătorul Wargrave închise din nou ochii — acum s emăna fără nici o
îndoială cu o reptilă — apoi spuse:
— Nu se poate.
— De ce? tresări doctorul Armstrong.
— Nu sunt aici, spuse judecătorul. Foarte stranie s ituație. Nu înțeleg ce
se petrece.
Doctorul Armstrong se uită o clipă țintă la el. Cre dea că bătrânul domn
adormise de-a binelea când, deodată, îl auzi spunân d:
— O cunoști pe Constance Culmington?
— Nu — mă tem că nu.
— N-are importanță. O femeie misterioasă și cu un s cris aproape indes-
cifrabil. Tocmai mă întrebam dacă n-am greșit casa.
Dând din cap, doctorul Armstrong urcă pe scări.
Judecătorul Wargrave rămase cu gândul la Constance Culmington — nu
te poți bizui pe ea, e la fel ca toate femeile.
Gândul îl duse la cele două femei din grup, bătrâna cu buzele strânse, și
fata. Fata nu-l interesa, o obraznică sigură de ea. Ba nu, trei femei, dacă o so-
cotea și pe nevasta lui Rogers. Stranie ființă, par că moartă de frică. O pereche
respectabilă, care-și cunoștea meseria.
Cum Rogers ieși chiar în clipa aceea pe terasă, jud ecătorul îl întrebă:
— Nu știi, e așteptată și Lady Constance Culmington ?
Rogers făcu ochii mari:
— Nu, domnule, după câte știu eu.
Judecătorul înălța din sprâncene, mormăind ceva.
Se gândi:
"Insula Negrului? E ceva necurat în toată treaba as ta."

VIII

Anthony Marston era în baie. Se lăfăia în apa fierb inte. Își simțea trupul
amorțit după drumul lung pe care-l făcuse. Prin cap îi treceau foarte puține
gânduri. Anthony era o ființă alcătuită din senzați i și acțiune.
Își spuse: "Cred că trebuie să merg până la capăt", și apoi alungă orice
gând din minte.
Apă caldă, aburi… oboseală… se va bărbieri apoi … un cocteil… masa…
Și pe urmă?

IX

Domnul Blore își înnoda cravata. Nu prea se pricepe a la astfel de lucruri.

Arată cum se cuvine? Își zise că da.
Ceilalți nu fuseseră prea cordiali cu el… felul c iudat în care se uitau u-
nul la altul, de parcă or fi știut…
Totul depinde de el.
N-avea de gând să facă o treabă de mântuială.
Se uită la cântecelul de deasupra căminului.
Ce idee, s-o pui acolo!
"Mi-amintesc de insula asta de când eram copil. Nu mi-am închipuit
niciodată că o să vin cu o astfel de treabă în casa asta. Poate că e bine să nu
poți prevedea viitorul."

X

Generalul Macarthur era preocupat.
La naiba cu toate! Ce ciudățenie afurisită! Nici pe departe ce i se spuse-
se…
O să găsească o scuză, să plece… să dea dracului tot…
Dar barca cu motor plecase.
Va trebui să rămână.
Individul ăsta, Lombard, era un tip ciudat. Nu păre a cinstit. Putea să ju-
re că nu e cinstit.

XI

La bătaia gongului, Philip Lombard ieși din cameră și merse până în ca-
pul scărilor. Se mișca ușor și fără zgomot, ca o pa nteră. Avea chiar ceva de
panteră. Un animal de pradă plăcut ochiului.
Zâmbi în sinea sa.
O săptămână?
Se va distra în săptămâna asta.

XII

În camera ei, îmbrăcată pentru masă într-o rochie d e mătase neagră, E-
mily Brent citea Biblia. În timp ce urmărea cuvinte le, mișca din buze.
Prăbușitu-s-au păgânii în copca pe care au pregătit -o, în lațul pe care l-au
măiestrit s-a prins piciorul lor. Știut fie că Domn ul a făcut judecată! În isprava
lucrată de chiar mâinile lui s-a încurcat cel fără de lege. Întoarcă-se în locașul
morții cei nelegiuiți!
Strânse tare din buze și închise Biblia.
Se ridică, își prinse la gât o broșă de cristal de stâncă și coborî la masă.

Capitolul al treilea

I

Masa se apropia de sfârșit.

Mâncarea fusese bună, vinul excelent. Rogers servea bine.
Toți erau într-o dispoziție mai bună. Începuseră să -și vorbească cu mai
multă libertate și intimitate.
Judecătorul Wargrave, îndulcit de un porto excelent , era amuzant în-
tr-un fel destul de caustic; doctorul Armstrong și Tony Marston îl ascultau.
Domnișoara Brent vorbea cu generalul Macarthur — de scoperiseră că aveau
prieteni comuni. Vera Claythorne îi punea domnului Davis întrebări inteligen-
te despre Africa de Sud, la care acesta se arăta pe rfect informat. Lombard as-
culta conversația. O dată sau de două ori ridică re pede privirea și făcu ochii
mici. Din când în când, ochii îi umblau în jurul me sei, studiindu-i pe ceilalți.
Anthony Marstoh spuse deodată:
— Ce obiecte ciudate, nu-i așa?
În mijlocul mesei rotunde, pe un suport circular de sticlă, se aflau niște
figurine mici de porțelan.
— Negri, spuse Tony. Insula Negrului. Cred că asta e legătura.
— Sunt curioasă câți sunt, zece? se interesă Vera. Ce nostim! Sunt cei
zece negri mititei din cântecel, așa cred. În camer a mea cântecelul e înrămat
și atârnă deasupra căminului.
— Și în camera mea, spuse Lombard.
— Și în a mea.
— Și în a mea, repetară toți în cor.
— Ce caraghios! spuse Vera.
— Găsesc că e copilăros! mormăi judecătorul Wargrav e și se mai servi cu
porto.
Emily Brent privi la Vera Claythorne, iar Vera Clay thorne privi spre dom-
nișoara Brent.
Cele două femei se ridicară de la masă.
În salon, ușile spre terasă erau deschise și vuietu l mării, lovindu-se de
stânci, ajungea până sus.
— E plăcut zgomotul valurilor, spuse Emily Brent.
— Pe mine mă calcă pe nervi, răspunse tăios Vera.
Domnișoara Brent o privi surprinsă.
Înroșindu-se, Vera repetă pe un ton mai liniștit:
— Cred că locul acesta nu-i de loc plăcut pe timp d e furtună.
— Cred și eu, confirmă Emily Brent și adăugă: Sunt sigură că pe timpul
iernii casa stă închisă. N-ai să găsești pentru nim ic în lume servitori care să
rămână iarna aici.
— Într-adevăr, răspunse Vera, trebuie să fie greu d e găsit servitori.
Iar Emily Brent continuă:
— Doamna Oliver a avut noroc să-i găsească pe aceșt ia doi. Femeia gă-
tește foarte bine.
"Ce amuzant, gândi Vera, că oamenii mai în vârstă r ețin adeseori greșit
numele." Apoi, cu glas tare:
— Da, cred că doamna Owen a avut într-adevăr noroc.
Emily Brent scosese din geantă ceva de brodat. Tocm ai voia să pună ața
în ac, dar se opri.
— Owen? Owen ai spus?
— Da.
— În viața mea n-am cunoscut pe cineva cu numele Ow en, conchise ho-
tărâtă Emily Brent.
Vera făcu ochii mari.
— Bine, dar…

Nu isprăvi însă. Ușa se deschise și intrară bărbați i. Îi urmă Rogers pur-
tând tava cu cafele.
Judecătorul se așeză lângă Emily Brent. Armstrong s e apropie de Vera.
Tony Marston se îndreptă spre fereastra deschisă.
Blore, cu o curiozitate naivă, studia o statuetă de alamă și se întreba da-
că acea formă bizară, unghiulară, voia să reprezint e o figură feminină. Gene-
ralul Macarthur stătea cu spatele la cămin, trăgând u-se ușor de mustăcioara
albă. Fusese o masă pe cinste! Începea să se simtă mai în largul lui. Lombard
răsfoia paginile unui număr din Punch, aflat pe o masă de lângă perete, îm-
preună cu alte ziare.
Rogers trecea pe la fiecare cu cafelele.
Cafeaua era bună — neagră și foarte fierbinte.
Toți invitații mâncaseră bine. Se simțeau mulțumiți și împăcați cu ei în-
șiși și cu viața. Minutarele ceasului arătau nouă ș i douăzeci.
Era liniște — o liniște plăcută, plină de intimitat e.
Și deodată, în liniștea aceasta, se auzi Vocea.
Fără ca ceva s-o fi vestit — inumană, pătrunzătoare …
Doamnelor și Domnilor! Liniște, vă rog!
Toată lumea tresări. Se uitară în jur — unul la alt ul, la pereți. Cine vor-
bea?
Iar Vocea continuă, clară și implacabilă:
Sunteți acuzați de următoarele:
Edward George Armstrong, ai pricinuit moartea Louis ei Mary Clées, la 14
martie 1925.
Emily Caroline Brent, ești răspunzătoare de moartea Beatricei Taylor, sur-
venită la data de 5 noiembrie 1931.
William Henry Blore, ai provocat moartea lui James Stephen Landor, la 10
octombrie 1928.
Vera Elisabeth Claythorne, l-ai ucis la 11 august 1 935 pe Cyril Ogilvie Ha-
milton.
Philip Lombard, la o anumită dată în februarie 1932 te-ai făcut vinovat de
moartea a 21 oameni, membri ai unui trib din Africa Răsăriteană.
John Gordon Macarthur, la 14 ianuarie 1917 ai trimi s la moarte în mod
deliberat pe iubitul soției tale, Arthur Richmond.
Anthony James Marston, la data de 14 noiembrie anul trecut te-ai făcut
vinovat de uciderea lui John și a Luciei Combes.
Thomas Rogers și Ethel Rogers, la data de 6 mai 192 9 ați pricinuit moar-
tea lui Jennifer Brady.
Lawrence John Wargrave, la 10 iunie 1930 te-ai făcu t vinovat de moartea
lui Edward Seton.
Acuzați, aveți ceva de spus în apărarea voastră?
Vocea tăcuse.
Un moment de tăcere mormântală și apoi un zgomot as urzitor!
Rogers scăpase tava cu cafele!
În aceeași clipă, de undeva de afară se auzi un țip ăt și apoi zgomotul u-
nei prăbușiri.
Lombard acționă cel dintâi. Sări la ușă și o deschi se. Afară, nevasta lui
Rogers zăcea pe jos ghemuită.
Lombard strigă:
— Marston!
Anthony sări să-l ajute. Ridicară femeia și o aduse ră în salon.
Doctorul Armstrong se apropie numaidecât, le ajută să o întindă pe sofa

și aplecându-se peste ea, spuse în grabă:
— Nu-i nimic. A leșinat, atât. Are să-și revină înd ată.
Lombard se adresă lui Rogers:
— Adu niște brandy.
Rogers, alb la față, cu mâinile tremurânde, murmură :
— Da, domnule, și dispăru imediat din cameră.
Vera strigă:
— A cui era vocea? De unde venea? Parcă… parcă…
Generalul Macarthur bolborosi:
— Ce se petrece aici? Ce fel de glumă e asta?
Mâna îi tremura. Stătea ghemuit, cu umerii căzuți. Arăta deodată cu ze-
ce ani mai bătrân.
Blore își ștergea obrazul cu o batistă.
Numai judecătorul Wargrave și domnișoara Brent păre au prin compara-
ție mai liniștiți.
Emily Brent stătea dreaptă, cu capul sus. Obrajii î i erau roșii ca focul.
Judecătorul, în ținuta lui obișnuită, stătea cu cap ul plecat între umeri și cu o
mână își freca ușor urechea. Numai ochii lui inteli genți, activi și nedumeriți
aruncau jur împrejurul camerei priviri ca niște săg eți.
Din nou, Lombard fu cel care acționă.
În timp ce Armstrong îi dădea îngrijiri femeii leși nate, Lombard luă încă
o dată inițiativa.
Spuse:
— Vocea aceea? Se auzea ca și cum ar fi fost aci, î n cameră.
— Cine a fost? Cine a fost? N-a fost unul dintre no i, strigă Vera.
Asemenea judecătorului, Lombard își rotea încet pri virile prin cameră. Le
opri o clipă asupra ferestrei deschise, apoi dădu h otărât din cap. Deodată fața
i se lumină. Se îndreptă numaidecât spre ușa de lân gă cămin, care dădea în-
tr-o cameră alăturată.
Cu o mișcare bruscă, apăsă clanța și deschise ușa. Păși dincolo și în a-
celași timp se auzi o exclamație de satisfacție.
— Am găsit!
Toți ceilalți se înghesuiră după el. Numai domnișoa ra Brent rămase sin-
gură, nemișcată, pe scaun.
În camera de alături, văzură o masă, lângă peretele care o despărțea de
salon. Pe masă, se afla un patefon de tip vechi, la care era atașată o pâlnie.
Dând la o parte pâlnia, lipită chiar de perete, Lom bard arătă locul unde fuse-
seră făcute în zid câteva găuri mici care treceau n eobservate.
Potrivind patefonul, lăsă acul pe placă și deodată auziră din nou:
Sunteți acuzați de următoarele…
— Oprește! Oprește! E îngrozitor, strigă Vera.
Lombard se supuse.
Doctorul Armstrong, cu un suspin de ușurare, exclam ă:
— O glumă de prost-gust, dar plină de cruzime, după cum văd.
Vocea slabă și clară a judecătorului Wargrave murmu ră:
— Va să zică, dumneavoastră credeți că a fost o glu mă, nu-i așa?
Doctorul îl privi țintă:
— Ce altceva ar putea fi?
Judecătorul își mângâia ușor buza de sus:
— Deocamdată, nu sunt pregătit să-mi spun părerea.
Anthony Marston interveni:
— Ascultați, e un lucru pe care l-ați trecut cu ved erea. Cine dracu l-a

pornit și l-a făcut să meargă?
Wargrave murmură:
— Da, cred că ar trebui să cercetăm.
Se întoarse înapoi în salon. Ceilalți îl urmară.
Rogers tocmai intrase cu un pahar de brandy. Domniș oara Brent stătea
aplecată asupra nevestei lui, care gemea.
Cu abilitate, Rogers se strecură printre cele două femei.
— Permiteți-mi, doamnă, să-i vorbesc… Ethel, nu a fost nimic. Totul e în
regulă, auzi? Revino-ți.
Pieptul femeii se ridică în tresăriri scurte. Ochii ei, holbați, îngroziți tre-
ceau pe rând de la o figură la alta.
Vocea lui Rogers șopti stăruitor:
— Vino-ți în fire, Ethel.
Doctorul Armstrong îi vorbi cu blândețe:
— O să te simți bine acum, doamnă Rogers. A fost do ar o amețeală.
— Am leșinat, domnule? întrebă ea.
— Da.
— Vocea… vocea aceea îngrozitoare… ca o sentință…
Se îngălbeni din nou, pleoapele i se agitară.
— Unde e brandy-ul? întrebă repede doctorul Armstro ng.
Rogers îl puse pe o măsuță. Cineva îl dădu doctorul ui, iar acesta se aple-
că asupra femeii care respira greu.
— Bea asta, doamnă Rogers.
Înecându-se și gâfâind, femeia bău puțin brandy. Al coolul îi făcu bine.
Fața își recăpătă culoarea.
— Mă simt bine acum. Am avut… numai o amețeală.
— Sigur, confirmă imediat Rogers. Și eu am avut o a mețeală. Când am
auzit minciunile alea sfruntate, am scăpat tava. Aș vrea să știu…
Dar fu întrerupt. Era doar o tuse — o tuse ușoară, uscată, care-l opri în-
să la jumătatea cuvântului.
Privi fix spre judecătorul Wargrave, iar acesta tuș i din nou și apoi între-
bă:
— Cine a pus placa aceea la patefon? Dumneata, Roge rs?
Rogers strigă:
— N-am știut ce era. Jur în fața lui Dumnezeu, domn ule, că n-am știut
nimic. Dacă aș fi știut, n-aș fi pus-o niciodată.
Judecătorul spuse sec:
— Poate că e adevărat. Cred însă că ar fi bine să e xplici cum s-a întâm-
plat, Rogers.
Majordomul, ștergându-și fața cu batista, răspunse cu seriozitate:
— N-am făcut decât să ascult ordinul, domnule.
— Al cui ordin?
— Al domnului Owen.
— Te rog să fii mai clar, ceru judecătorul Wargrave . Care au fost exact
ordinele domnului Owen?
La care Rogers răspunse:
— Trebuia să iau o placă din sertar și s-o pun la p atefon, iar nevastă-
mea trebuia să pornească patefonul când eu voi intr a în salon cu cafelele.
— Interesantă poveste, murmură judecătorul.
— Ăsta e adevărul, domnule. Jur pe Dumnezeu că ăsta e adevărul, strigă
Rogers. N-am știut nici o clipă despre ce e vorba.. . Pe placă era scris un nume
— am crezut că era o bucată muzicală.

Wargrave îl privi pe Lombard:
— Avea un titlu?
Lombard încuviință. Schiță un zâmbet ironic, arătân du-și dinții albi și
ascuțiți; apoi spuse:
— Sigur că da, domnule. Era intitulată Cântecul Lebedei…

III

Generalul Macarthur izbucni deodată:
— Dar e absurd — cu totul absurd! Să arunci asemene a acuzații! Trebu-
ie făcut ceva. Acest individ Owen, oricine ar fi el …
Emily Brent îl întrerupse:
— Tocmai asta e, cine e?
Vorbind cu autoritatea pe care i-o conferea o viață întreagă petrecută la
tribunal, judecătorul interveni:
— Tocmai asta trebuie să cercetăm cu toată atenția. Aș propune ca, mai
întâi, să-ți duci nevasta la culcare, Rogers. Apoi vino din nou aici.
— Da, domnule.
— Te ajut și eu, Rogers, se oferi doctorul Armstron g.
Sprijinită de amândoi, femeia ieși din cameră clăti nându-se.
După plecarea lor, Tony Marston interveni:
— Nu știu ce simțiți dumneavoastră, dar eu parcă aș bea ceva.
— De acord, aprobă Lombard.
— Mă duc să caut ceva de băut, se oferi Tony, ieșin d din cameră.
După o clipă, reveni:
— Am găsit totul pregătit pe tavă.
Așeză tava cu grijă. Câteva minute trecură cu servi tul băuturilor. Gene-
ralul Macarthur luă un whisky sec, la fel judecător ul. Simțeau toți nevoia u-
nui reconfortant. Numai Emily Brent ceru un pahar c u apă.
Doctorul Armstrong reveni.
— E bine, spuse el. I-am dat un calmant… Dar asta ce-i, băutură? Aș
lua și eu ceva.
O parte dintre bărbați își umplură din nou paharele . Peste câteva clipe,
Rogers apăru și el în cameră.
Judecătorul Wargrave se însărcină cu procedura și î ncăperea deveni un
tribunal improvizat.
— Ei, și acum, Rogers, începu judecătorul, trebuie să încercăm să des-
curcăm ițele. Cine este acest domn Owen?
Rogers holbă ochii:
— Proprietarul acestei case, domnule.
— Știu asta. Ce vreau să-mi spui este: ce știi dumn eata personal despre
el?
Rogers dădu din cap:
— Nu știu nimic, domnule. Știți, nu l-am văzut nici odată.
O agitație ușoară trecu prin încăpere.
— Nu l-ai văzut niciodată? interveni generalul Maca rthur. Ce vrei să spui
cu asta?
— Suntem aici numai de o săptămână, domnule, nevast ă-mea și cu mi-
ne. Am fost angajați printr-o scrisoare, de Agenția "Regina" din Plymouth.
Blore dădu aprobativ din cap:
— Firmă veche și de încredere.

— Ai scrisoarea? întrebă Wargrave.
— Scrisoarea prin care am fost angajați? Nu, domnul e, n-am păstrat-o.
— Spune mai departe. Ziceai că ați fost angajați pr intr-o scrisoare?
— Da, domnule. Trebuia să sosim într-o anumită zi. Am sosit. Totul era
în ordine aici. Am găsit provizii serioase și toată casa aranjată. N-a fost nevoie
decât să ștergem praful și… cam atât.
— Și pe urmă?
— Nimic, domnule. Am primit ordin… tot printr-o s crisoare… să pregă-
tim camerele pentru câțiva invitați și pe urmă, ier i, cu poșta de după-amiază,
am mai primit o scrisoare de la domnul Owen. Zicea că el și cu doamna sunt
reținuți și să facem tot ce ne stă în putință, ca s ă primim bine invitații — dă-
dea instrucțiuni cu privire la masă, la cafea și la placa de patefon.
Judecătorul îl întrerupse:
— Desigur că ai scrisoarea?
— Da, domnule, o am aici.
O scoase din buzunar și i-o dădu judecătorului:
— Hm… Antetul — "Hotel Ritz" — bătut la mașină.
Dintr-o mișcare, Blore fu lângă el:
— Dați-mi voie să mă uit puțin.
Îi smulse scrisoarea din mână și se uită la ea, apo i murmură:
— Mașină "Coronation"… destul de nouă… fără def ecte. Hârtie… din cea
mai banală. Nu văd ce-ar ieși din asta. S-ar putea să aibe amprente, dar mă
îndoiesc.
Wargrave îl privi deodată cu atenție.
Anthony Marston, uitându-se peste umărul lui Blore, remarcă:
— Are niște nume de botez ciudate, nu-i așa? Ulick Norman Owen. Ți
se-ncurcă limba-n gură.
Bătrânul judecător tresări:
— Îți sunt recunoscător, domnule Marston. Mi-ai atr as atenția asupra
unui punct curios și sugestiv.
Se uită în jur la ceilalți și, lungindu-și gâtul ca o broască înfuriată, spu-
se:
— Cred că a sosit timpul să spunem fiecare ceea ce știm. Ar fi bine, cred,
ca fiecare să vină cu informațiile pe care le dețin e în legătură cu proprietarul
acestei case.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Suntem cu toții invitații lui. Cred că ar fi bine dacă fiecare ar spune
cum s-a întâmplat asta.
Urmă o pauză scurtă, și deodată Emily Brent începu cu hotărâre:
— E un lucru foarte ciudat. Am primit o scrisoare c u o semnătură greu
de descifrat. Părea să fie de la o doamnă pe care o cunoscusem acum doi, trei
ani, într-o stațiune. Am crezut că o cheamă Ogden s au Oliver. Cunosc o
doamnă Oliver și o domnișoară Ogden. Sunt absolut s igură că în viața mea
n-am cunoscut și nu m-am împrietenit cu vreo persoa nă cu numele Owen.
— Aveți scrisoarea aceea, domnișoară Brent? întrebă judecătorul War-
grave.
— Da, v-o aduc.
Plecă și se întoarse imediat cu scrisoarea.
După ce o citi, judecătorul spuse:
— Încep să înțeleg… Dar dumneata, domnișoară Clay thorne?
Vera explică împrejurările în care fusese angajată secretară.
Apoi, judecătorul continuă:

— Marston?
Anthony răspunse:
— Am primit o telegramă de la un amic. Berkeley — " Bursucul". M-a
surprins pe moment, deoarece știam că gloaba bătrân ă plecase în Norvegia.
Zicea să vin aici.
Wargrave încuviință din nou. Apoi întrebă:
— Doctorul Armstrong?
— Am fost chemat ca medic.
— Înțeleg. Îi cunoșteați dinainte?
— Nu. În scrisoare s-au referit la un coleg de-al m eu.
— Ca să fie verosimil… da, murmură judecătorul. Ș i colegul acesta…
probabil că tocmai lipsea din oraș?
— Da, da.
Lombard, care se uitase tot timpul la Blore, spuse deodată:
— Știți ceva, m-am gândit că…
Judecătorul ridică mâna:
— O clipă…
— Dar…
— Răbdare, domnule Lombard, să luăm lucrurile pe râ nd. Pentru mo-
ment cercetăm cauzele care ne-au adus aici… Gener al Macarthur?
Mângâindu-și mustața, generalul bolborosi:
— Am primit o scrisoare… de la acest individ Owen … menționa câțiva
foști camarazi care urmau să vină… se scuza pentr u această invitație necere-
monioasă. Mă tem că nu am păstrat scrisoarea.
— Domnule Lombard? întrebă în continuare Wargrave.
Lombard se gândise între timp. Să dea cărțile pe fa ță sau nu? Se hotărî:
— Același lucru. Invitație… menționați prieteni c omuni… am căzut în
cursă. Din păcate am rupt scrisoarea.
Judecătorul Wargrave își îndreptă atenția asupra lu i Blore. Își duse de-
getul la buze și vocea îi deveni primejdios de poli ticoasă:
— Adineauri am trecut printr-o experiență neplăcută . O voce, după toate
aparențele fără trup, ne-a vorbit adresându-ni-se t uturor pe nume și aducân-
du-ne anumite acuzații precise. Ne vom ocupa îndată și de ele. Pentru mo-
ment mă interesează un lucru mai puțin important. P rintre numele pomenite
a fost și cel de William Henry Blore. Dar, după cât e știm, printre noi nu se
află nimeni cu numele de Blore. Iar numele Davis nu a fost amintit. Ce ne pu-
teți spune despre asta, domnule Davis?
Blore răspunse îmbufnat:
— Acum, că tot s-a aflat, cred că ar fi mai bine să recunosc că nu mă
cheamă Davis.
— Ești William Henry Blore?
— Exact.
— Vreau să adaug ceva, spuse Lombard. Nu numai că t e afli aici sub un
nume fals, domnule Blore, dar am observat astă-sear ă că ești și un mincinos
clasa întâi. Pretinzi că vii din Natal, Africa de S ud. Cunosc Africa de Sud și
Natalul și sunt gata să jur că în viața dumitale n- ai pus piciorul acolo.
Toți ochii se-ntoarseră spre Blore. Ochi furioși și bănuitori. Anthony
Marston se apropie de el cu pumnii strânși.
— Acum să te vedem, porcule, spuse. Ai de dat vreo explicație?
Blore dădu capul pe spate, împingându-și bărbia îna inte.
— M-ați înțeles greșit, domnilor. Puteți să-mi vede ți actele. Am făcut par-

te din C.I.D. 4 În prezent conduc o agenție de detectivi în Plymou th. Am fost
trimis aici.
— De cine? întrebă judecătorul Wargrave.
— De acest Owen. Am primit o sumă de bani frumușică pentru cheltuieli
și instrucțiuni ce să fac. Trebuia să mă alătur gru pului trecând drept invitat.
Mi s-au comunicat numele dumneavoastră. Trebuia să vă observ pe toți.
— Ți s-a dat vreo explicație?
Blore spuse cu amărăciune:
— Bijuteriile doamnei Owen. Doamna Owen, pe dracu! Nici nu cred că
există o astfel de persoană.
Judecătorul își lovi din nou buzele cu degetul, de data asta apreciativ:
— Concluziile dumitale par juste. Într-adevăr, Ulic k Norman Owen! În
scrisoarea domnișoarei Brent, deși numele de famili e apare ca o simplă mâz-
gălitură, numele de botez sunt destul de clare — Un a Nancy. Observați că în
ambele cazuri avem de-a face cu aceleași inițiale: Ulick Norman Owen, Una
Nancy Owen, adică U. N. Owen. Sau, printr-un ușor e fort de fantezie — UN-
KNOWN. 5
— Dar e fantastic, e o nebunie, exclamă Vera.
Judecătorul aprobă:
— O, da. Nu mă îndoiesc că am fost invitați aici de un nebun, probabil
un criminal periculos.

Capitolul al patrulea

I

Pentru moment se făcu tăcere. O tăcere plină de nel iniște și de conster-
nare. Vocea potolită, clară a judecătorului reluă f irul:
— Să trecem acum la etapa următoare a anchetei noas tre. Mai întâi, tre-
buie să adaug totuși și eu probele mele la cele spu se de dumneavoastră.
Scoase o scrisoare din buzunar și o aruncă pe masă.
— Scrisoarea aceasta pare să vină de la o veche pri etenă de-a mea, Lady
Constance Culmington. N-am văzut-o de câțiva ani. O știam plecată în Ori-
ent. Este exact genul de scrisoare vagă, incoerentă pe care ar scrie-o — mă
roagă s-o întâlnesc aici. La gazde se referă în ter meni foarte vagi. Aceeași teh-
nică, dacă observați. Menționez acest fapt, numai p entru că se potrivește cu
celelalte dovezi. Din toate reiese un amănunt inter esant: oricine e cel care ne-a
atras aici, știe sau și-a dat osteneala să afle o m ulțime de lucruri despre noi.
Această persoană, oricine ar fi, știe că sunt priet en cu Lady Constance și cu-
noaște stilul ei epistolar. Știe ceva despre colegi i doctorului Armstrong și pe
unde se află acum. Cunoaște porecla prietenului dom nului Marston și genul
de telegrame pe care le trimite. Știe exact unde și -a petrecut domnișoara
Brent vacanța acum doi ani și oamenii pe care i-a î ntâlnit acolo. Știe totul
despre foștii camarazi ai generalului Macarthur.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Știe, după cum vedeți, o mulțime de lucruri. Și din aceste cunoștințe pe
care le are despre noi, a alcătuit o serie de acuza ții foarte precise.

4 Criminal Investigation Department (Secția de Cercetări Criminalistice).
5 Necunoscut, anonim.

Se stârni imediat o hărmălaie nemaipomenită:
— O grămadă de minciuni sfruntate. Calomnii! strigă generalul Macar-
thur.
— Neadevărate! țipă Vera, respirând greu. Și pline de cruzime!
— E o minciună… o minciună păcătoasă… noi nicio dată — nici unul
dintre noi… se auzi vocea răgușită a lui Rogers.
— Nu știu la ce se referă nebunul ăsta, mârâi Marst on.
Mâna ridicată a judecătorului Wargrave potoli tumul tul. Apoi, alegân-
du-și cu grijă cuvintele, rosti:
— Vreau să vă spun ceva. Prietenul nostru necunoscu t mă acuză de uci-
derea unui oarecare Edward Seton. Mi-l amintesc per fect. A fost adus în fața
mea pentru a fi judecat… în iunie 1930. Era acuza t de uciderea unei femei în
vârstă. A fost foarte bine apărat și a făcut o bună impresie asupra juriului.
Totuși, probele dovedeau precis că e vinovat. Am tr as concluziile bazându-mă
pe aceste probe și jurații l-au găsit vinovat. Pron unțând sentința de condam-
nare la moarte, n-am făcut decât să fiu de aceeași părere cu juriul. S-a făcut
recurs, pe motiv de viciu de procedură. Recursul a fost respins și omul a fost
executat. Vreau să spun în fața dumneavoastră a tut uror, că am conștiința
perfect curată în această problemă. Mi-am făcut dat oria și atât. Am pedepsit
un ucigaș condamnat pe drept.
Armstrong începea să-și amintească. Cazul Seton! Ve rdictul constituise o
mare surpriză. Pe vremea procesului, se întâlnise î ntr-o zi la un restaurant cu
Mattews, consilier regal, care era optimist. "Nici o îndoială asupra verdictului.
Achitarea e ca și sigură." Apoi auzise comentarii: "Judecătorul a fost categoric
împotriva lui. A schimbat complet opinia juriului ș i l-au declarat vinovat. To-
tuși, a procedat legal. Bătrânul Wargrave își cunoa ște meseria. Dar parcă a-
vea ceva împotriva acuzatului."
Toate aceste amintiri îi trecură cu iuțeală prin mi nte doctorului. Înainte
de a-și da seama, întrebă nestăpânit:
— L-ați cunoscut cumva pe Seton? Vreau să spun, îna intea procesului…
Ochii ascunși, de reptilă, se fixară asupra lui. Cu o voce rece, limpede,
judecătorul declară:
— Nu știam nimic despre acest Seton înainte de proc es.
"Individul minte… simt că minte", gândi Armstrong .

II

Vera Claythorne începu cu voce tremurătoare:
— O să vă povestesc… Despre copilul acela… Cyri l Hamilton. I-am fost
guvernantă. Nu avea voie să înoate prea departe. În tr-o zi, când nu eram a-
tentă, a pornit în larg. Am înotat după el… N-am putut ajunge la timp… A
fost îngrozitor… Dar n-a fost vina mea. La anchet ă procurorul m-a absolvit de
orice vină. Iar mama lui — a fost atât de bună… D acă nici ea nu m-a acuzat,
cine a putut… cine a putut să spună acest lucru î ngrozitor? Nu e drept… nu e
drept…
Izbucni într-un plâns amar.
— Lasă, lasă, dragă, o liniști generalul Macarthur mângâind-o pe umeri.
Sigur că nu-i adevărat. Individul e nebun! Are o id ee fixă. E scrântit de-a bi-
nelea.
Îndreptându-și umerii, spuse cu glas ridicat:
— Cel mai bine ar fi să lăsăm fără răspuns întrebar ea. Totuși, simt că

trebuie să vă spun… nu e nimic adevărat… nimic din tot ce a spus despre tâ-
nărul Arthur Richmond. Richmond era unul dintre ofi țerii mei. L-am trimis
într-o misiune de recunoaștere. A fost ucis. Lucru firesc la război. Vreau să
spun că sunt indignat de clevetirea asta despre soț ia mea. Cea mai bună fe-
meie din lume. Absolut — Soția Cezarului!
Generalul Macarthur se așeză. Cu mâna tremurândă îș i mângâie musta-
ța. Efortul de a vorbi îl costase mult.
Era rândul lui Lombard. Ochii îi licăreau amuzați.
— Despre băștinașii aceia…
— Ce-i cu ei? se interesă Marston.
Philip Lombard rânji:
— Povestea e foarte adevărată. I-am părăsit. O prob lemă de spirit de au-
toconservare. Ne rătăcisem în pădure. Cu alți câțiv a oameni am luat hrana
care mai rămăsese și am șters-o.
— Ți-ai părăsit oamenii — i-ai lăsat să moară de fo ame? întrebă cu seve-
ritate generalul Macarthur.
— Mi-e teamă că nu e chiar fapta unui adevărat sahib, urmă Lombard.
Dar autoconservarea e prima datorie a unui om. Iar băștinașilor nu le pasă
de moarte, știți… nu privesc moartea ca noi, euro penii.
Vera își ridică obrazul din mâini. Întrebă, privind u-l țintă:
— I-ai lăsat să moară?
— I-am lăsat să moară, răspunse Lombard, privind am uzat ochii ei în-
groziți.
Anthony Marston vorbi rar, nedumerit:
— Tocmai mă gândeam… John și Lucy Combes. Trebuie să fie copiii ace-
ia peste care am dat cu mașina, lângă Cambridge. Bl estemat ghinion!
— Pentru ei, sau pentru dumneata? întrebă acru jude cătorul Wargrave.
— Mă gândeam la mine, dar firește că a fost un ghin ion și pentru ei. Un
simplu accident, categoric. Au ieșit în fugă dintr- o casă. Mi s-a suspendat
permisul de conducere pe un an de zile. Adevărată p acoste!
Doctorul Armstrong interveni aprins:
— Viteza asta nu e bună — deloc! Tineri ca dumneata sunt un pericol
pentru societate.
Antnony dădu din umeri:
— Viteza n-o să dispară. E adevărat că în Anglia dr umurile sunt o neno-
rocire. Nu poți să atingi o viteză ca lumea pe ele.
Se uită în jur căutându-și paharul, îl luă de pe ma să, se duse la bufet
și-și mai turnă un whisky cu sifon. Spuse peste umă r:
— În orice caz, n-a fost vina mea. Un simplu accide nt!

III

În tot acest timp Rogers, valetul, își umezea buzel e, tot frământându-și
mâinile. Începu să vorbească încet cu voce joasă, r espectuoasă:
— Pot să spun și eu ceva, domnule?
— Dă-i drumul, Rogers, îl încurajă Lombard.
Rogers tuși și-și mai trecu o dată limba peste buze le uscate:
— Am fost pomeniți și noi, nevastă-mea și cu mine. Și domnișoara Bra-
dy. Nu e o vorbuliță adevărată în tot ce s-a spus, domnule. Nevastă-mea și cu
mine am slujit-o pe domnișoara Brady până în ceasui morții. Totdeauna a
dus-o prost cu sănătatea, domnule, totdeauna, de câ nd am intrat la dânsa.

Era furtună în noaptea aia, domnule… în noaptea c ând i s-a făcut rău. Tele-
fonul era deranjat. N-am putut chema doctorul. M-am dus eu după el, dom-
nule, pe jos. Dar a venit prea târziu. Am făcut pen tru dânsa tot ce era posibil,
domnule. Îi eram devotați. Oricine poate să vă spun ă același lucru. Nu ni s-a
reproșat niciodată nimic… nimic.
Lombard se uită gânditor la fața convulsionată a om ului, la buzele lui
uscate, la ochii înspăimântați. Își aminti de zgomo tul făcut de căderea tăvii
cu cafele. Gândi, fără s-o spună: "Zău?"
Blore fu acela care întrebă, cu felul său viguros, arțăgos de polițai:
— V-a rămas totuși ceva la moartea ei?
Rogers își reveni. Spuse înțepat:
— Domnișoara Brady ne-a lăsat ceva, în semn de recu noștință pentru că
am slujit-o cu devotament. Și de ce n-ar fi făcut-o , aș vrea să știu?
— Despre dumneata acum, domnule Blore, îl invită Lo mbard.
— Despre mine?
— Și numele dumitale era pe listă.
Blore se înroși:
— Landor, vrei să spui? E vorba de spargerea de la banca "London &
Commercial".
Judecătorul Wargrave se mișcă pe scaun.
— Îmi amintesc, spuse. Îmi amintesc cazul, deși nu l-am judecat eu.
Landor a fost condamnat pe baza mărturiei dumitale. Ai fost ofițerul de poliție
care s a ocupat de acest caz?
— Da, eu am fost.
— Landor a fost condamnat la muncă silnică pe viață și a murit la Dart-
moor după un an. Avea sănătatea cam șubredă.
— Era un pungaș, izbucni Blore. L-a omorât pe pazni cul de noapte. Fap-
tele erau clar împotriva lui.
Wargrave vorbi rar, accentuând fiecare cuvânt:
— Ai fost, mi se pare, felicitat pentru felul în ca re ai rezolvat cazul.
— Am fost promovat, spuse morocănos Blore. Și adăug ă cu o voce răgu-
șită: Nu mi-am făcut decât datoria.
Lombard râse — un râs neașteptat, răsunător:
— Ce oameni care ne facem datoria și ne supunem leg ii părem cu toții!
În afară de mine. Dar cu dumneata ce e, doctore — c u mica dumitale greșeală
profesională? Un avort, nu-i așa?
Emily Brent îl privi cu dezgust și se dădu puțin la o parte.
Doctorul Armstrong, foarte stăpân pe sine, dădu din cap bine dispus.
— Sunt în încurcătură — nu înțeleg despre ce e vorb a. Numele nu-mi
spune nimic. Cum zicea că o cheamă? Clees? Close? N u pot să-mi amintesc
de vreo pacientă cu acest nume, nici să fi fost imp licat în vreun deces. Totul e
un mister pentru mine. Sigur, sunt mulți ani de atu nci. S-ar putea să fie una
dintre operațiile pe care le-am făcut la spital. Vi n totdeauna prea târziu cei
mai mulți dintre bolnavi. Apoi, când pacientul moar e, spun că e greșeala chi-
rurgului.
Dădu din cap oftând. Dar în sinea lui se gândea:
"Beat… asta a fost… eram beat… Și am operat! Nervii distruși… mâinile
îmi tremurau… Ce mai încolo-încoace? Am omorât-o. Sărmana… o femeie mai în
vârstă. Treabă simplă, dacă aș fi fost treaz. Noroc că există loialitate în profesi-
unea noastră! Sora știa, desigur… dar și-a ținut gura. Doamne, prin ce-am tre-
cut. De atunci m-am învățat minte. Dar cine a putut să știe despre lucrul ăsta…
după atâția ani?"

IV

În cameră se făcu tăcere. Toată lumea se uita, pe f uriș sau pe față, la E-
mily Brent. Au trebuit să treacă câteva minute până să-și dea seama că lu-
mea aștepta să vorbească. Sprâncenele i se înălțară pe fruntea îngustă:
— Așteptați să vă spun ceva? N-am nimic de spus.
— Nimic, domnișoară Brent? întrebă judecătorul.
— Nimic. Și spunând aceasta, strânse tare buzele.
Judecătorul își mângâie obrazul. Întrebă blând:
— Vă rezervați apărarea?
— Nu e vorba de apărare, răspunse cu răceală domniș oara Brent. Tot-
deauna am acționat ascultând de glasul conștiinței. N-am nimic să-mi repro-
șez.
În aer se simțea nemulțumirea. Dar Emily Brent nu e ra omul care să se
lase impresionat de opinia publică. Rămânea inflexi bilă.
Judecătorul își drese glasul:
— Ne oprim deci aici cu ancheta. Rogers, cine se ma i află pe insulă în
afară de noi… și de dumneata cu nevasta?
— Nimeni, domnule, absolut nimeni.
— Ești sigur?
— Foarte sigur, domnule.
Wargrave continuă:
— Nu înțeleg încă ce a urmărit necunoscuta noastră gazdă când ne-a a-
dunat pe toți aici. Dar, după părerea mea, această persoană, oricine ar fi, nu
este sănătoasă, în sensul propriu al cuvântului. S- ar putea să fie periculoasă.
Cred că ar fi bine să plecăm de aici cât mai curând . Propun să plecăm desea-
ră.
— Scuzați-mă, domnule, dar nu e nici o barcă pe ins ulă, interveni Ro-
gers.
— Nici o barcă?
— Nici una, domnule.
— Cum comunicați cu uscatul?
— Păi, în fiecare dimineață vine încoace Fred Narra cott, domnule. Aduce
pâinea, laptele, poșta și ia comenzile.
— Atunci, după părerea mea, ar fi bine să plecăm cu toții mâine dimi-
neață, de îndată ce vine Fred Narracott cu barca, c onchise judecătorul War-
grave.
Aprobară în cor cu toții, în afară de unul singur, Anthony Marston, care
nu se arătă de acord cu majoritatea:
— Cam nesportiv, nu credeți? Ar trebui să dezlegăm misterul înainte de
a pleca. Totul seamănă cu un roman polițist. E pur și simplu palpitant.
Judecătorul îl întrerupse acru:
— La vârsta mea nu mai doresc lucruri palpitante.
Anthony exclamă rânjind:
— Viața legală e înăbușitoare. Sunt cu totul pentru crimă. În cinstea ei!
Luă paharul și-l goli dintr-o înghițitură.
Prea repede, se pare. Se înecă — se înecă rău. Fața i se convulsionă, se
înroși. Gâfâia — nu avea aer — apoi alunecă de pe s caun și paharul îi căzu
din mână.

Capitolul al cincilea

I

Lucrurile se petrecuseră atât de repede și pe neașt eptate, încât toți își
pierdură graiul. Stăteau uitându-se prostește la tr upul prăbușit pe podea.
Apoi, doctorul Armstrong sări și se repezi spre cel căzut, îngenunchind
lângă el.
Când se ridică, avea privirea rătăcită. Vorbi în șo aptă, cu o voce joasă,
îngrozită:
— Doamne, Dumnezeule, e mort!
Nu pricepeau. Pentru moment cel puțin.
Mort? Mort? Acest tânăr zeu nordic, în floarea sănătății și a p uterii! Pră-
bușit într-o secundă. Nu mor așa bărbații tineri, s ănătoși, înecându-se cu
whisky și sifon…
Nu, nu puteau să priceapă.
Doctorul Armstrong cercetă fața mortului. Mirosi bu zele albăstrui, cris-
pate. Apoi luă paharul din care băuse Anthony Marst on.
— Mort? Vrei să spui că s-a înecat și gata — a muri t? întrebă generalul
Macarthur.
— Puteți să-i spuneți înecat dacă vreți. A murit pr in asfixiere, asta e,
preciză medicul.
Mirosi paharul. Muie un deget în restul de lichid d in pahar și îl puse
foarte prudent pe vârful limbii.
Expresia feței i se schimbă.
— N-am crezut niciodată că cineva poate muri în fel ul ăsta, înecându-se,
spuse generalul Macarthur.
— În tot timpul vieții suntem la un pas de moarte, enunță Emily Brent.
Doctorul Armstrong se ridică. Spuse brusc:
— Nu, un om nu moare înecându-se. Moartea lui Marst on nu e ceea ce
numim o moarte naturală.
— Era… ceva… în whisky? întrebă Vera aproape în șoaptă.
Armstrong aprobă din cap:
— Da. Nu știu exact ce anume. Totul pare să indice cianura. Nu se simte
mirosul specific de acid prusic, e vorba probabil d e cianură de potasiu. Are
un efect instantaneu.
— Era cianură în pahar? întrebă cu voce metalică ju decătorul.
— Da.
Doctorul se îndreptă spre masa unde se aflau băutur ile. Luă dopul de la
sticla de whisky, îl mirosi, îl puse pe limbă. Gust ă pe urmă din sifon. Dădu
din cap:
— Astea n-au nimic.
— Vrei să spui că și-ar fi pus singur ceva în pahar? întrebă Lombard.
Armstrong încuviință din cap, dar pe față i se pute a citi o ciudată expre-
sie de nemulțumire:
— Așa se pare…
— Sinucidere? Pare cam dubios, spuse Blore.
— N-ai fi crezut niciodată că un om ca el s-ar putea omorî, murmură Ve-
ra. Era așa de viu! Se bucura atât de mult de viață ! Când cobora dealul în
mașină astă-seară, semăna — semăna cu — oh, nu pot să explic!

Dar toți știau ce voia să spună.
Anthony Marston, în culmea tinereții și a bărbăției , părea o ființă nemu-
ritoare. Și acum, prăbușit, zăcea jos pe podea.
— Există altă posibilitate decât sinuciderea? între bă doctorul Armstrong.
Toți scuturară din cap — nu exista altă explicație. Băuturile erau nea-
tinse. Îl văzuseră cu toții pe Anthony Marston ducâ ndu-se și servindu-se sin-
gur. Concluzia era că Anthony și-a pus cu mâna lui cianura în pahar.
Și totuși — de ce s-ar fi sinucis Anthony Marston?
Blore spuse gânditor:
— Știi, doctore, nu mi se pare lucru curat. N-aș fi crezut niciodată că
Marston e omul care să se sinucidă.
— Sunt cu totul de acord, spuse Armstrong.

II

Lucrurile rămaseră aici. Ce altceva s-ar mai fi put ut spune?
Armstrong și cu Lombard duseră trupul inert al lui Anthony Marston în
camera lui și-l întinseră pe pat, acoperindu-l cu u n cearceaf.
Când coborâră din nou, îi găsiră pe ceilalți stând în picioare, în grup, și
tremurând puțin, deși noaptea nu era rece.
— Ar fi mai bine să ne culcăm, propuse Emily Brent. E târziu.
Trecuse într-adevăr de miezul nopții. Sugestia era înțeleaptă — și totuși
ezitau — de parcă s-ar fi agățat unul de altul, pen tru mai multă siguranță.
— Da, trebuie să dormim puțin, admise judecătorul.
— N-am strâns încă… în sufragerie — spuse Rogers.
— Lasă pe mâine dimineață, i-o tăie scurt Lombard.
— Soția dumitale se simte mai bine? îl întrebă Arms trong.
— Mă duc să văd, domnule.
Se întoarse îndată:
— Doarme liniștită.
— Bine, zise doctorul, nu o mai deranja.
— Nu, domnule. O să fac puțină ordine în sufragerie , o să văd dacă e în-
chis peste tot și pe urmă mă culc.
Traversă holul spre sufragerie.
Ceilalți începură să urce scările, într-o procesiun e înceată, nehotărâtă.
Dacă s-ar fi aflat într-o casă veche, de lemn, care să scârțâie, cu umbre
întunecate, pereți lambrisați, s-ar fi explicat sim țământul straniu, de teamă,
pe care-l aveau cu toții. Dar casa era însăși perso nificarea modernismului.
Nu avea colțuri întunecoase, nici panouri mobile — era scăldată în lumină
electrică — totul era nou, strălucitor, sclipitor. Nu avea nimic ascuns, nimic
tăinuit. Nimic nu sugera o atmosferă specială.
Dar, într-un fel, tocmai asta era cel mai înfricoșă tor…
Pe palierul de sus își urară noapte bună. Fiecare i ntră la el în cameră și
fiecare, în mod automat, aproape inconștient, încui e ușa…

III

În camera-i plăcută, zugrăvită în culori pastel, ju decătorul Wargrave se
dezbrăcă și se pregăti de culcare.
Se gândea la Edward Seton.

Și-l amintea foarte bine. Părul, ochii albaștri, ob iceiul de a te privi drept
în față, cu un aer de sinceritate. Asta făcuse o im presie atât de bună asupra
juriului…
Llewellyn, din partea acuzării, o cam încurcase. Fu sese prea vehement,
încercase să dovedească prea mult.
Pe de altă parte, Mattews — în ce privește apărarea , fusese bun. Argu-
mentele lui — convingătoare. Întrebările — extraord inare. Felul în care și-a
mânuit clientul din boxă a fost de-a dreptul magist ral.
D Seton a ieșit cu bine din greaua încercare a inte rogatoriului. Nu s-a
emoționat, nici n-a devenit prea violent. Juriul a fost impresionat.
Lui Mattews i se păruse, poate, că soarta procesulu i fusese hotărâtă.
Judecătorul întoarse cu grijă ceasul și-l puse lâng ă pat.
Își amintea exact tot ce simțise stând acolo — ascu ltând, luând note, a-
preciind totul, înregistrând cea mai mică dovadă ca re pleda împotriva prizo-
nierului.
Îi plăcuse cazul ăsta! Concluziile lui Mattews fuse seră grozave. Llewellyn,
vorbind după el, nu reușise să înlăture buna impres ie pe care o făcuse avoca-
tul apărării…
Și atunci, a intervenit el cu concluziile…
Foarte grijuliu, judecătorul Wargrave își scoase di nții falși și-i puse în-
tr-un pahar cu apă. Buzele, întinse până atunci, îi căzură înăuntru. Avea o
gură crudă acum, crudă și prădalnică.
Mijindu-și ochii, judecătorul zâmbi în sinea sa.
I-o făcuse lui Seton!
Gemând puțin din pricina reumatismului, se urcă în pat și stinse lumi-
na.

IV

Jos, în sufragerie, Rogers era nedumerit. Se holba la figurinele de porțe-
lan din mijlocul mesei. Mormăi:
— Necurată treabă! Aș fi putut jura că erau zece.

V

Generalul Macarthur se întorcea de pe o parte pe al ta.
Somnul nu voia să vină.
În întuneric vedea mereu figura lui Arthur Richmond .
Îi plăcuse Arthur — al naibii de mult îi plăcuse! F usese mulțumit că-i
place și lui Leslie.
Leslie era atât de capricioasă. Existau o mulțime d e băieți buni la care
Leslie se uita de sus și zicea că sunt prostănaci. "Prostănaci!" Chiar așa.
Dar pe Arthur Richmond nu-l găsise prostănac. Se în țeleseseră bine
chiar de la început. Vorbeau împreună despre teatru , muzică, filme. Îl tachi-
na, îl sâcâia, se distra pe socoteala lui. Iar el, Macarthur, era încântat la gân-
dul că Leslie îi arăta băiatului un interes aproape matern.
Matern, într-adevăr! Ce prost fusese să uite că Ric hmond avea 28 de ani,
iar Leslie 29.
O iubise pe Leslie. O avea și-acum în minte. Fața e i, ca o inimioară, ochii
cenușii, adânci, jucăuși, și părul castaniu, buclat . O iubise pe Leslie și avuse-

se o încredere oarbă în ea.
Departe, în Franța — în iadul de-acolo — stătea gân dindu-se la ea, sco-
tea mereu fotografia ei din buzunarul de sus al tun icii.
Și pe urmă — descoperirea.
Se întâmplase exact ca în romane. Leslie greșise pl icul. Le scrisese la a-
mândoi, dar pusese scrisoarea pentru Richmond în pl icul adresat lui. Și a-
cum, după atâția ani, mai simte încă lovitura — dur erea…
Doamne, cât l-a durut!
…Și povestea dura de câtăva vreme. Scrisoarea ară ta clar. Week-end-uri!
Ultima permisie a lui Richmond…
Leslie — Leslie și Arthur!
Blestematul! Blestemată fața lui zâmbitoare, felul lui de a răspunde vioi
"Da, domnule". Mincinos și ipocrit! Îi furase nevas ta!
Furia aceea rece, ucigătoare, se adunase încet. Reu șise să se poarte ca
de obicei — să nu arate nimic. Încercase să aibă ac eeași atitudine față de
Richmond. Izbutise oare? Se pare că da. Richmond n- a bănuit. Dispozițiile
schimbătoare erau ușor de explicat acolo, unde nerv ii oamenilor sunt în per-
manență gata să cedeze din cauza tensiunii.
Numai tânărul Armitage se uitase la el cam curios d e câteva ori. Un tine-
rel, dar avea spirit de observație băiatul.
Armitage bănuise poate — când a sosit clipa.
L-a trimis pe Richmond în mod deliberat la moarte. Numai o minune l-ar
fi putut salva. Minunea nu s-a întâmplat. Da, la tr imis pe Richmond la moar-
te și nu-i părea rău. A fost destul de ușor. Greșel i se făceau tot timpul, ofițerii
fiind trimiși uneori inutil la moarte. Totul era nu mai confuzie și panică. Oa-
menii ar fi putut spune pe urmă: "Bătrânul Macarthu r s-a cam ramolit, a fă-
cut gafe colosale, și-a sacrificat câțiva dintre ce i mai buni oameni." Nu puteau
spune mai mult.
Dar tânărul Armitage era altfel. Se uitase foarte c iudat la comandantul
său. Știuse poate că Richmond a fost în mod deliber at trimis la moarte.
(Să fi vorbit oare Armitage, după ce s-a terminat r ăzboiul?)
Leslie nu știuse nimic. Plânsese după iubitul ei (p resupunea), dar până
s-a întors el în Anglia se consolase. Nu i-a spus n iciodată că ar fi aflat ceva.
Trăiseră mai departe — numai că, de atunci părea, î ntr-un fel, desprinsă din
lumea asta. Și peste trei-patru ani a făcut o dublă pneumonie și a murit.
Toate astea s-au întâmplat de multă vreme. Să fie d e atunci 15 sau 16
ani?
Se retrăsese din armată și venise să trăiască în De von — cumpărase un
locșor așa cum și-a dorit totdeauna. Vecini simpati ci — regiune frumoasă.
Putea să vâneze, să pescuiască. Duminicile se ducea la biserică. (Dar nu în
ziua când se citea despre David, care îl trimitea p e Uriah în primele rânduri
ale luptei. Nu putea să asculte. Îi provoca un fel de jenă.)
Toți erau foarte prietenoși. La început adică. Mai târziu, a avut simță-
mântul neplăcut că oamenii îl vorbeau pe la spate. Parcă îl priveau altfel. Ca
și cum ar fi auzit ceva — niște zvonuri mincinoase. ..
(Armitage? Să fi vorbit Armitage?)
Începuse să evite oamenii — retrăgându-se în sine. E neplăcut să simți
că lumea vorbește pe seama ta.
Dar e mult de atunci… La ce bun să se mai gândeas că? Leslie pierise în
negura vremii, și Arthur Richmond la fel. Nimic din ceea ce se întâmplase nu
părea să mai aibă vreo importanță.
Și totuși, ducea o viață singuratică. Începuse să-ș i evite vechii tovarăși

de arme.
(Dacă Armitage vorbise, ei trebuiau să știe.)
Și acum — în seara asta — o voce ascunsă proclamase sus și tare poves-
tea cea veche, tăinuită în sufletul lui.
Oare s-a purtat cum trebuie? A fost destul de tare? Trădase atât cât tre-
buie — indignare, dezgust — sau se arătase derutat? Greu de spus.
Cu siguranță că nimeni n-a putut lua în serios acuz ația. S-au spus o
mulțime de alte prostii, tot așa de trase de păr. F ata aceea drăguță — vocea o
acuzase că a înecat un copil! Stupid! Vreun nebun c are azvârle în jur acuza-
ții!
Și Emily Brent — nepoata bătrânului Tom Brent de la regiment. A acuza-
t-o și pe ea de crimă! Oricine putea să vadă, chiar și numai pri vind-o în trea-
căt, că era o femeie cât se poate de pioasă — de fe lul celora care se înțeleg de
minune cu preoții.
Totul părea al dracului de ciudat! Nebunie curată ș i nimic mai mult.
Încă de când veniseră aici — când a fost asta? Ei, la dracu: abia în după-
amiaza trecută! Pare mult mai demult.
Se gândi: "Mă întreb când o să scăpăm de aici?"
Mâine, desigur, când va veni barca din sat.
Curios, în clipa aceea nu dorea prea mult să plece de pe insulă… Iarăși
pe uscat, iarăși acasă, iarăși necazuri și supărări . Prin fereastra deschisă au-
zea valurile spărgându-se de stânci — ceva mai tare decât la începutul serii.
Și vântul se întețea.
Se gândi: "Pașnic zgomot. Pașnic loc… O insulă ar e ceva bun… o dată a-
juns aici — nu poți merge mai departe… ai ajuns l a capăt…"
Și deodată, știu că nu dorea să plece de pe insulă.

VI

Vera Claythorne, stătea în pat, trează, uitându-se țintă în tavan.
Lampa de lângă ea era aprinsă. Îi era frică de întu neric.
Se gândea:
"Hugo… Hugo… de ce te simt atât de aproape astă -seară?… Undeva,
foarte aproape…
Unde o fi de fapt? Nu știu. N-am să știu niciodată. S-a dus pur și simplu
— s-a dus din viața mea."
Degeaba încerca să nu se gândească la Hugo. Era lân gă ea. Trebuia să se
gândească la el… să-și amintească…
Cornwall…
Stâncile negre, nisipul fin, galben. Doamna Hamilto n, impozantă, simpa-
tică. Cyril, totdeauna răsfățându-se, trăgând-o de mână.
"Vreau să înot până la stâncă, domnișoară Claythorn e. De ce nu pot să
înot până la stâncă?"
Își ridica privirea — întâlnea ochii lui Hugo urmăr ind-o.
Serile, după ce Cyril se culca…
"Nu vreți să facem o plimbare, domnișoară Claythorn e?"
"Ba da, cred că ar fi bine."
Plimbarea liniștită în jos spre plajă. Lumina lunii — aerul plăcut dinspre
Atlantic.
Și deodată, brațele lui Hugo în jurul ei.
"Te iubesc. Te iubesc. Știi că te iubesc, Vera?"

Da, știa.
(Sau credea că știe.)
"Nu-ți pot cere să te măriți cu mine. N-am un ban. Tot ce pot să fac e abia
să mă întrețin pe mine. Ciudat, știi, o dată timp d e trei luni am sperat că o să
fiu bogat. Cyril s-a născut abia la trei luni după ce a murit Maurice. Dacă ar fi
fost o fată…"
Dacă ar fi fost o fată, Hugo ar fi moștenit totul. Recunoștea că a fost de-
zamăgit.
"Nu mi-am făcut iluzii prea mari, desigur. Dar, a f ost o lovitură. Ei, norocul
e noroc! Cyril e un copil drăguț. Mi-e tare drag."
Așa era, într-adevăr. Totdeauna gata să se joace or i să-l distreze pe ne-
poțel. Nu era ranchiunos din fire, Hugo.
Nu s-ar fi putut spune că Cyril era prea voinic. Un copil debil — fără vi-
goare, dintre aceia care nu ajung să se facă mari.. .
Și pe urmă?
"Domnișoară Claythorne, de ce nu pot să înot până l a stâncă?"
O tot sâcâia cu întrebarea.
"E prea departe, Cyril."
"Dar, domnișoară Claythorne…"
Vera se sculă. Se duse la măsuța de toaletă și îngh iți trei aspirine.
Se gândi:
"Ce bine ar fi să am ceva de dormit…"
Apoi, după o vreme:
"Dacă ar fi să-mi iau zilele, aș înghiți o doză mai mare de veronal — sau
ceva în genul ăsta — nu cianură!"
Se cutremură amintindu-și de fața convulsionată, vâ nătă a lui Anthony
Marston.
Trecând pe lângă cămin, privi spre poezioara înrăma tă.

Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;
Unul însă s-a-necat și-au rămas doar nouă.

"Îngrozitor — exact ca astă-seară…"
De ce dorise Anthony Marston să moară?
Ea nu dorea să moară.
Nu putea să-și imagineze ce înseamnă să dorești să mori…
Moartea era pentru… ceilalți oameni…

Capitolul al șaselea

I

Doctorul Armstrong visa…
Se făcuse foarte cald în sala de operație…
Cu siguranță că temperatura era prea mare. Sudoarea îi șiroia pe față.
Mâinile îi erau umede. Și trebuia să țină bine bist uriul…
Ce ascuțit era…
Nu-i greu de omorât cu un cuțit ca ăsta. Dar chiar asta făcea…
Corpul femeii părea altul. Fusese un corp mare, gre oi. Ăsta era slab, us-
cățiv. Și fața îi era ascunsă.
Pe cine trebuia să ucidă?

Nu-și putea aminti. Dar trebuie să știe! S-o întrebe pe soră?
Sora îl observa. Nu, nu putea s-o întrebe. Era bănu itoare, își dădu sea-
ma.
Dar cine era pe masa de operație?
N-ar fi trebuit să i se acopere obrazul…
Dacă ar putea măcar să vadă fața…
Ah! era mai bine așa. Un tânăr intern trăgea de bat istă.
Emily Brent, sigur. Emily Brent era aceea pe care t rebuia s-o ucidă. Ce
ochi răutăcioși avea! Își mișca buzele. Ce spunea?
"În tot timpul vieții, suntem la un pas de moarte.. ."
Acum râdea. "Nu, soră, nu pune batista la loc. Treb uie să văd. Trebuie
să-i dau anestezicul. Unde-i eterul? Doar am adus e terul cu mine. Ce-ai făcut
cu eterul? Château Neuf du Pape? Da, e bun și ăsta.
Ia batista la o parte, soră. E Anthony Marston!
Sigur! Am știut-o tot timpul! Are fața vânătă și co nvulsionată. Dar nu e
mort — râde. Zău că râde. Se zguduie masa de operaț ie cu el.
Atenție, omule, ai grijă! Soră, ține-l bine… ține -l bine…"
Cu o tresărire, doctorul Armstrong se trezi. Era di mineață. Soarele inun-
da camera.
Și cineva stătea aplecat deasupra lui — zgâlțâindu- l. Era Rogers. Rogers,
alb la față, bolborosind: "Dom' doctor, dom' doctor ."
Doctorul Armstrong se trezi de-a binelea. Se ridică în capul oaselor și în-
trebă speriat:
— Ce este?
— Nevastă-mea, dom' doctor. Nu pot s-o trezesc. Doamne, Dumnezeule!
N-o pot face să se trezească. Și… nu-mi place cum arată.
Doctorul Armstrong era un om iute în mișcări. Își p use halatul de casă și
îl urmă pe Rogers.
Se aplecă peste patul în care femeia stătea liniști tă pe o parte. Apucă
mâna rece, îi ridică pleoapa.
După câteva minute se îndreptă de spate și se întoa rse spre Rogers.
— E… e? șopti Rogers.
Își umezi buzele uscate cu limba.
— Da, e moartă, preciză Armstrong.
Ochii i se opriră gânditori asupra omului din fața lui. Apoi se îndreptară
spre masa de lângă pat, spre lavoar, pe urmă din no u la femeia care dormea.
— Ce a fost… inima, domnule doctor? întrebă Roger s.
Doctorul Armstrong nu răspunse imediat. Apoi se int eresă:
— Cum o ducea cu sănătatea?
— Suferea puțin de reumatism.
— A tratat-o vreun doctor de curând?
— Doctor? se holbă Rogers. N-am fost la un doctor d e ani de zile… nici
unul dintre noi.
— N-ai nici un motiv să crezi că suferea de inimă?
— Nu, domnule doctor. N-am bănuit niciodată nimic.
— Dormea bine?
De data asta ochii lui Rogers îi evitară pe-ai săi. Omul își împreună mâi-
nile, le răsuci, le întoarse stingherit. Șopti:
— Nu dormea prea grozav… nu.
— Lua ceva de dormit? întrebă doctorul.
Mirat, Rogers se uită țintă la el:
— Să ia ceva? De dormit? Nu știu. Dar sunt sigur că nu.

Armstrong se duse la lavoar. Pe el erau câteva stic le. Loțiune de par, la-
vandă, un laxativ, glicerină cu apă de castravete p entru mâini, apă de gură,
pastă de dinți și un borcănaș cu cremă.
Rogers ajuta trăgând sertarele de la toaletă. De ac olo trecură la dulap.
Dar nici urmă de somnifere.
Rogers spuse:
— N-a luat nimic aseară, domnule, în afară de ce i- ați dat dumneavoas-
tră…

II

La ora nouă, când sună gongul pentru micul dejun, î i găsi pe toți aștep-
tând să fie poftiți în sufragerie.
Generalul Macarthur și judecătorul se plimbaseră af ară pe terasă,
schimbând din când în când comentarii cu privire la situația politică.
Vera Claythorne și Philip Lombard fuseseră până în vârful insulei, în
spatele casei. Acolo îl găsiră pe William Henry Blo re, care stătea și se uita la
țărm.
— Nu se vede încă barca. O pândesc, le spuse el.
— Devonul e o regiune somnoroasă. Toate se fac de o bicei mai târziu,
spuse Vera zâmbind.
Philip Lombard privea în cealaltă direcție, în larg ul mării. Spuse deodată:
— Ce credeți despre vreme?
Uitându-se la cer, Blore remarcă:
— Mie mi se pare că se menține frumoasă.
Lombard scoase un fluierat.
— O să se strice înainte de a se lăsa seara, fu el de părere.
— Furtună, zici? se miră Blore.
De jos se auzi bătaia unui gong. Philip Lombard spu se:
— Micul dejun? Nu zic nu.
Coborând panta abruptă, Blore îi spuse lui Lombard cu o voce gânditoa-
re:
— Știi… nu pot să înțeleg… de ce a vrut tânărul ăsta să-și facă seama!
Toată noaptea m-a chinuit gândul.
Vera era ceva mai în față. Rămânând puțin în urmă, Lombard spuse:
— Ai altă teorie?
— Mi-ar trebui ceva dovezi. Mai întâi un motiv. Era bogat, după cât se
pare…
Emily Brent, care tocmai ieșea din salon în întâmpi narea lor, întrebă:
— Vine barca?
— Nu încă, răspunse Vera.
Intrară în sufragerie. Pe bufet era un platou imens cu ouă prăjite cu
slănină, ceai și cafea.
Rogers le ținuse ușa deschisă ca să intre, apoi o î nchisese pe dinafară.
— Pare bolnav în dimineața asta, spuse Emily Brent.
Doctorul Armstrong, care stătea lângă fereastră, îș i drese vocea:
— Va trebui să-l scuzați… dacă nu e totul cum tre buie… Rogers a pregă-
tit singur micul dejun azi-dimineață. Doamna Rogers a… n-a putut să facă
față… în dimineața asta.
— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă domnișoara Brent.
Doctorul Armstrong trecu peste întrebare:

— Să mâncăm. Se răcesc ouăle. După asta, aș vrea să discut câteva lu-
cruri cu dumneavoastră.
Îi ascultară sfatul. Își umplură farfuriile, turnar ă ceai, cafea. Masa înce-
pu.
Căzuseră cu toții de acord să nu discute nimic desp re insulă. În schimb
vorbeau, la întâmplare, despre diferite evenimente curente. Vești din străină-
tate, știri din viața sportivă, ultima reapariție a monstrului de la Loch Ness.
Apoi, după ce s-au strâns farfuriile, doctorul Arms trong își dădu puțin
scaunul spre spate, își drese plin de importanță gl asul și vorbi:
— Am crezut mai potrivit să aștept ca să mâncați în ainte de a vă spune o
veste tristă. Doamna Rogers a murit în timpul somnu lui.
Se auziră exclamații de surpriză și groază.
— E îngrozitor! Doi morți pe insulă de când am sosi t! exclamă Vera.
Judecătorul Wargrave, cu ochii mijiți, spuse cu voc ea lui limpede și pre-
cisă:
— Hm… interesant… și care a fost cauza decesulu i?
Armstrong dădu din umeri:
— Imposibil de spus pentru moment.
— E necesară o autopsie?
— Firește, n-aș putea semna certificatul de deces. Nu am nici cea mai
mică idee despre starea sănătății femeii.
— Arăta foarte nervoasă. Iar aseară a avut un șoc. S-ar putea să fi fost
un atac de cord, nu credeți? spuse Vera.
Doctorul Armstrong spuse sec:
— Nu mai încape îndoială că inima a încetat să bată — dar problema es-
te care a fost cauza.
— Conștiința!
Cuvântul izbucni limpede, dur, din gura Emily-ei Br ent.
Armstrong se întoarse spre ea:
— Ce înțelegi prin asta, domnișoară Brent?
Cu o expresie severă, Emily Brent vorbi:
— Ați auzit cu toții. A fost acuzată că, împreună c u soțul ei, și-a omorât
cu premeditare fosta stăpână — o femeie în vârstă.
— Și dumneata crezi?
— Cred că acuzația a fost întemeiată. Ați văzut-o c u toții aseară. Era
complet dărâmată. A leșinat. Șocul produs în clipa când și-a auzit dezvăluită
mișelia a fost prea puternic. Pur și simplu a murit de frică.
Doctorul Armstrong dădu din cap cu îndoială:
— E o teorie posibilă. Dar nu pot s-o adopt dacă nu știu nimic exact des-
pre starea sănătății ei. Dacă exista o sensibilitat e cardiacă…
— Spune-i mai bine Mâna lui Dumnezeu, rosti calm Emily Brent.
Fiecare părea zguduit. Blore începu, stingherit:
— Cred că împingem lucrurile puțin cam departe, dom nișoară Brent.
Ochii începură să-i lucească. Uitându-se la Blore, spuse ridicându-și
bărbia:
— Vi se pare cu neputință ca un păcătos să fie lovi t de Mâna Domnului?
Mie nu!
Judecătorul își mângâia bărbia. Murmură puțin cam i ronic:
— Dragă domnișoară, din experiența mea cu răufăcăto rii știu că Provi-
dența lasă opera de condamnare și de pedepsire pe s eama noastră, a murito-
rilor — iar procesul este adesea plin de greutăți. Nu există cărări bătute.
Emily Brent ridică din umeri.

Deodată, Blore întrebă:
— Ce-a mâncat și ce-a băut aseară după ce s-a dus l a culcare?
— Nimic, răspunse Armstrong.
— N-a luat nimic? O ceașcă de ceai? O înghițitură d e apă? Pariez că a
băut o ceașcă de ceai. Cam așa obișnuiesc toți.
— Rogers mă asigură că n-a luat absolut nimic.
— Ah! Bine, dar el este cel care o spune.
Tonul lui Blore era atât de semnificativ, încât doc torul se uită la el pă-
trunzător.
— Va să zică, asta crezi dumneata? întrebă Philip L ombard.
— Ei da, de ce nu? răspunse Blore agresiv. Am auzit cu toții acuzația de
aseară. S-ar putea să fie baliverne — nebunie curat ă. Dar s-ar putea să nu
fie. Să presupunem pentru moment că e adevărată. Ro gers și nevasta lui i-au
făcut seama bătrânei doamne. Mai departe, ce urmeaz ă? Se simțeau foarte
fericiți și în siguranță…
— Nu, nu cred că nevasta lui Rogers s-a simțit vreo dată în siguranță, îl
întrerupse Vera cu glas scăzut.
Pe Blore îl enervă întreruperea.
"Ah, femeile astea!" spunea privirea lui.
— Să zicem că așa e, reluă el. În orice caz, atât c ât știau numai ei, nu e-
xista nici un pericol. Și deodată, aseară, un nebun de care habar n-aveau, dă
totul în vileag. Ce se întâmplă? Femeia leșină — pi că jos. Ați observat cum
stătea bărbat-su lângă ea în timp ce-și revenea. Nu era deloc grijă de soț! Nici
pe departe! Era ca o pisică pe cărămizi fierbinți. Scos din minți, de teamă ca
ea să nu mărturisească. Așa văd eu lucrurile. Au fă ptuit un omor și l-au mu-
șamalizat. Dar dacă totul începe să fie dezgropat, ce-o să se întâmple? Mai
mult ca sigur că femeia o să dea totul de gol. N-ar e curajul să reziste și să ne-
ge cu nerușinare. Reprezintă un pericol viu pentru bărbatul ei, asta e! Cu el,
e totul în regulă. Poate să mintă fără să clipească — dar nu poate fi sigur de
ea! Iar dacă ea nu rezistă, capul lui e în pericol! Așa că îi strec oară ceva într-o
ceașcă de ceai și se asigură că i-a închis gura pen tru totdeauna.
— Nu era nici o ceașcă goală lângă pat — nu era abs olut nimic. M-am
uitat, spuse rar Armstrong.
— Sigur că nu era! pufni Blore. Primul lucru pe car e l-a făcut după ce i-a
dat să bea, a fost să ia ceașca și farfurioara și s ă spele totul cu grijă.
Se făcu o pauză. Apoi generalul Macarthur spuse cu îndoială:
— S-ar putea. Dar îmi vine greu să cred că un bărba t poate să facă as-
ta… neveste-si.
Blore râse scurt:
— Când e capul lui în joc, nici un bărbat nu se mai gândește la senti-
ment.
Din nou, tăcere. Înainte ca cineva să înceapă să vo rbească, ușa se des-
chise și intră Rogers.
— Mai doriți ceva? întrebă el uitându-se la fiecare .
Judecătorul Wargrave se mișcă puțin. Întrebă:
— La ce oră vine de obicei barca cu motor?
— Între șapte și opt, domnule. Câteodată mai întârz ie un pic peste opt.
Nu știu ce poate să facă Fred Narracott în dimineaț a asta. Când e bolnav, își
trimite fratele.
— Cât e ceasul acum? se interesă Philip Lombard.
— Zece fără zece, domnule.
Lombard își ridică sprâncenele. Dădu încet din cap pentru sine.

Rogers rămase în așteptare.
Generalul Macarthur începu deodată:
— Ne-a părut rău când am auzit despre nevasta dumit ale, Rogers. Doc-
torul tocmai ne-a spus.
Rogers se înclină.
— Da, domnule. Mulțumesc, domnule.
Luă platoul gol și ieși din cameră.
Din nou se lăsă tăcerea.

III

Afară, pe terasă, Philip Lombard începu:
— În legătură cu barca asta cu motor…
Blore se uită la el. Dădu din cap:
— Știu la ce te gândești, domnule Lombard. Mi-am pu s și eu aceeași în-
trebare. Barca ar fi trebuit să fie aici de aproape două ore. Și totuși nu a so-
sit. De ce?
— Ai găsit răspunsul? întrebă Lombard.
— Nu-i o întâmplare — iată părerea mea. E în legătu ră cu toată povestea
asta. Toate se leagă între ele.
— Crezi că n-o să mai vină?
În spatele lor se auzi o voce — iritată și nerăbdăt oare:
— Barca n-o să vină.
Blore își întoarse puțin umerii largi și se uită gâ nditor la cel care vorbise:
— Nici dumneata nu crezi că o să vină, generale?
Generalul Macarthur spuse tăios:
— Sigur că n-o să vină. Barca cu motor ne trebuie c a să ne ducă de pe
insulă. Dar nu vom părăsi insula… Nici unul dintre noi nu va pleca vreodată…
E sfârșitul, înțelegeți — sfârșitul…
Ezită, apoi spuse pe un ton coborât, straniu:
— E pacea… pacea adevărată. Să ajungi la capăt… să nu mai trebuiască
să mergi mai departe… Da, pacea…
Se întoarse brusc și se îndepărtă. Întâi de-a lungu l terasei, apoi în jos,
pe panta spre mare — spre colțul insulei unde stânc ile răzlețe intrau în apă.
Umbla puțin șovăielnic: ca un om numai pe jumătate treaz.
— Uite încă un aiurit! spuse Blore. Se pare că până la urmă tot grupul o
s-o apuce pe calea asta.
— Dumneata, Blore, în nici un caz! zise Lombard.
— E cam greu să-mi pierd mințile, râse fostul inspe ctor și adăugă sec:
Dar cred că nici dumneata n-o s-o apuci pe calea as ta, domnule Lombard.
— Mă simt foarte întreg la minte pentru moment, mul țumesc, îi răspun-
se Philip Lombard.

IV

Doctorul Armstrong ieși pe terasă. Stătu acolo, ezi tând. La stânga erau
Blore și Lombard. La dreapta Wargrave, cu capul ple cat, umbla cu pași rari în
sus și în jos.
După o clipă de șovăială, se întoarse către acesta din urmă.
Dar în aceeași clipă Rogers ieși repede din casă și se apropie de el:

— Aș putea să vă spun ceva, domnule, vă rog?
Armstrong se întoarse. Tresări când îl văzu pe Roge rs. Era agitat, mâinile
îi tremurau, avea obrazul verzui-cenușiu.
Schimbarea era atât de mare față de calmul său de a cum câteva clipe,
încât Armstrong rămase uluit.
— Vă rog, domnule, aș vrea să vă spun ceva, dacă se poate. Înăuntru,
domnule.
Doctorul se întoarse și intră din nou în casă, împr eună cu majordomul
înspăimântat.
— Ce s-a întâmplat, omule? Vino-ți în fire.
— Aici, domnule, veniți înăuntru.
Deschise ușa de la sufragerie. Doctorul intră. Roge rs îl urmă și închise
ușa după el.
— Ei, spuse Armstrong, ce este?
Rogers tremura și înghițea într-una în sec.
— Se petrec lucruri, domnule, pe care nu le înțeleg , izbucni el.
— Lucruri? Ce lucruri? întrebă Armstrong.
— O să mă credeți nebun, domnule… O să spuneți că nu e nimic… Dar
trebuie să fie o explicație, domnule. Trebuie! Pent ru că nu are nici un sens…
— Ei, omule, spune-mi despre ce e vorba. Nu mai vor bi în șarade.
Rogers înghiți iar:
— Despre figurinele acelea mici, domnule. Din mijlo cul mesei…
Figurinele mici de porțelan. Erau zece cu toatele, domnule, zece, pot s-o jur.
— Da, zece. Le-am numărat aseară la cină, se declar ă de acord
Armstrong.
Rogers se apropie de el:
— Exact, domnule. Aseară, când strângeam masa, n-am mai văzut decât
nouă, domnule. Mi s-a părut tare ciudat. Dar n-am z is nimic. Și acum, dom-
nule, când am venit să fac curat — vă rog, uitați-v ă cu ochii dumneavoastră
dacă nu mă credeți. Sunt numai opt, domnule! Numai opt! E nemaipomenit,
nu-i așa? Numai opt…

Capitolul al șaptelea

I

După micul dejun, Emily Brent îi propusese Verei Cl aythorne să meargă
din nou până în punctul cel mai înalt al insulei și să pândească dacă nu vine
barca. Vera se declară de acord.
Vântul se întețise. Creste mici, albe, apăreau pe m are. În larg nu se ve-
deau bărci de pescuit — și nici urmă de barcă cu mo tor.
Satul Sticklehaven nu se vedea, numai dealul care-l mărginea; o stâncă
roșcată țâșnită în afară ascundea golfulețul propri u-zis.
— Omul care ne-a adus ieri părea un om serios, spus e Emily Brent. E
foarte ciudat într-adevăr că întârzie așa de mult î n dimineața asta.
Vera nu spuse nimic. Încerca să-și înfrângă un cres când simțământ de
panică.
"Păstrează-ți sângele rece, își spuse mânioasă. Fri ca nu-i în firea ta. Ai
avut totdeauna nervii foarte buni."
Apoi, cu voce tare:

— Aș vrea să vină. Eu… doresc să plec.
— Nu mă îndoiesc că o dorim cu toții, spuse Emily B rent pe un ton sec.
— Totul e atât de extraordinar… pare fără nici o noimă, zise Vera.
Femeia în vârstă, de lângă ea, spuse cu vioiciune:
— Mi-e grozav de ciudă pe mine că m-am lăsat dusă a tât de ușor.
Scrisoarea aceea e de-a dreptul absurdă, dacă o cer cetezi bine. Dar când am
primit-o, n-am avut nici un fel de îndoieli — nici una.
— Îmi închipui, murmură mecanic Vera.
— Am procedat toți ca niște naivi, spuse Emily Bren t.
Vera respiră adânc, înfiorată.
— Credeți cu adevărat… ce-ați spus la masă? între bă ea.
— Fii ceva mai precisă, draga mea. La ce anume te r eferi?
Vera spuse pe un ton aproape șoptit:
— Credeți într-adevăr că Rogers și soția lui i-au f ăcut seama acelei
doamne bătrâne?
Emily Brent se uită gânditoare spre mare. Apoi spus e:
— Personal, sunt aproape sigură. Dumneata ce crezi?
— Nu știu ce să cred.
— Totul vine în sprijinul acestei idei. Felul cum a leșinat. Iar bărbatul a
scăpat tava cu cafele, nu uita. Apoi, felul cum a p ovestit — nu suna veridic.
Oh, da, mă tem că au făcut-o!
Vera spuse:
— Arăta… de parcă i-ar fi fost frică și de umbra ei! N-am văzut niciodată
o femeie care să pară atât de îngrozită… cred că o obseda…
Domnișoara Brent murmură:
— Mi-amintesc de un text care atârna în camera mea de copil. Fii sigur
că păcatul te va găsi. E foarte adevărat… Fii sigur că păcatul te va găsi.
Vera se clătină.
— Dar, domnișoară Brent… domnișoară Brent… în c azul acesta…
— Da, draga mea…
— Ceilalți? Atunci ceilalți?…
— Nu prea te înțeleg.
— Toate celelalte acuzații… au fost adevărate? Dacă e adevărat despre
Rogers…? Se opri, incapabilă să-și exprime clar g ândul care-i umbla prin cap.
Fruntea Emily-ei Brent, care se încruntase, se lumi nă:
— A, înțeleg. Păi, uite-l pe acest domn Lombard. Si ngur recunoaște că a
lăsat să moară douăzeci de oameni.
— Nu erau decât niște băștinași…
— Albi sau negri — toți sunt frații noștri, spuse t ăios Emily Brent.
"Frații noștri negri — frații noștri negri, se gând i Vera. Ah, îmi vine să
râd. Sunt isterică. Nu mai sunt eu însămi…"
Emily Brent continuă pe gânduri:
— Desigur, unele acuzații erau exagerate și chiar r idicole. Împotriva ju-
decătorului, de exemplu, care nu-și făcea decât dat oria de judecător. Și a o-
mului care a lucrat la Scotland Yard. Sau în cazul meu.
Făcu o pauză și apoi continuă:
— Firește, aseară, ținând seama de împrejurări, nu puteam să spun ni-
mic. Nu era un subiect de discutat de față cu bărba ții.
— Nu?
Vera asculta cu interes. Domnișoara Brent continuă calmă:
— Beatrice Taylor a fost la mine în slujbă. Nu era o fată cuminte — dar
asta am descoperit prea târziu. M-am lăsat dusă de nas. Avea purtări frumoa-

se, era foarte curată și binevoitoare. Eram mulțumi tă de ea. Bineînțeles, totul
fiind doar cea mai curată ipocrizie! Era o fată ușu ratică, fără nici un fel de
morală. Dezgustător! A trecut câtva timp până să af lu că era, așa cum spun
ei, "la necaz". Făcu o pauză, iar nasul delicat i s e încreți de dezgust. A fost o
mare lovitură pentru mine. Părinții ei erau oameni cumsecade, care o crescu-
seră foarte sever. Sunt bucuroasă să spun că nu i-a u iertat purtarea.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Vera uitându-se țintă l a domnișoara Brent.
— Firește că n-am mai ținut-o un ceas sub acoperișu l meu. Nimeni nu
va putea spune vreodată că am trecut cu vederea o p urtare imorală.
— Ce s-a întâmplat… cu ea? Vocea Verei era răguși tă.
— O creatură nenorocită! Nu i-a fost de ajuns un si ngur păcat de conști-
ință — a făptuit altul și mai grav. Și-a luat viața .
— S-a omorât? șopti Vera îngrozită.
— Da, s-a aruncat în râu.
Vera se cutremură, uitându-se fascinată la profilul calm al domnișoarei
Brent. Spuse:
— Ce-ați simțit când ați aflat ce-a făcut? Nu v-a p ărut rău? Nu v-ați re-
proșat atitudinea?
Emily Brent se ridică drept în sus:
— Eu? N-aveam nimic să-mi reproșez.
— Dar dacă… asprimea dumneavoastră a împins-o la asta?
— Propriile-i acțiuni — păcatul ei — asta a împins- o, spuse hotărâtă E-
mily Brent. Dacă s-ar fi purtat ca o tânără modestă , cuviincioasă, nu s-ar fi
întâmplat nimic.
Își întoarse fața spre Vera. Nu exista nici reproș, nici stinghereală în o-
chii aceia: erau aspri și siguri de dreptatea lor. Emily Brent stătea pe culmea
Insulei Negrului, învăluită în propria-i armură de virtute.
Fata asta bătrână, micuță — nu-i mai părea ridicolă Verei.
Deodată i se păru înfricoșătoare.

II

Doctorul Armstrong ieși din sufragerie și veni din nou pe terasă. Judecă-
torul stătea acum pe scaun, privind liniștit depart e spre mare.
Lombard și Blore erau în stânga, și fumau în tăcere .
Ca și înainte, doctorul ezită o clipă. Își opri och ii asupra judecătorului
Wargrave. Voia să se consulte cu cineva. Cunoștea m intea logică, pătrunză-
toare a judecătorului. Dar șovăia totuși. Wargrave putea să aibă o minte per-
spicace, dar era un om în vârstă. Armstrong simțea că în această împrejurare
e nevoie de un om de acțiune.
Se hotărî:
— Lombard, pot să-ți vorbesc o clipă?
Philip tresări:
— Desigur.
Cei doi bărbați părăsiră terasa. Coborâră încet pan ta, în jos spre mare.
Când nu mai puteau fi auziți, Armstrong zise:
— Aș vrea să-mi acorzi o consultație.
Lombard ridică sprâncenele:
— Dragă prietene, n-am nici un fel de cunoștințe me dicale.
— Nu, nu, mă refeream la situația generală.
— Oh, asta-i altceva!

Armstrong întrebă:
— Spune sincer, ce crezi despre situație?
Lombard reflectă o clipă. Pe urmă spuse:
— E destul de pasionantă, nu-i așa?
— Care este părerea dumitale despre femeia aceea? A ccepți teoria lui
Blore?
Philip pufăi din țigară, apoi spuse:
— E perfect plauzibilă — luată singură.
— Exact.
În glasul lui Armstrong se simțea ușurarea. Philip Lombard nu era un
prost. Îl auzi continuând:
— Adică, acceptând premisa că soții Rogers au făptu it cu succes o crimă
la vremea aceea. Și nu văd de ce n-ar fi scăpat de pedeapsă. Ce crezi că au
făcut exact? Au otrăvit-o pe bătrână?
Armstrong spuse rar:
— S-ar putea să fie mai simplu decât crezi. L-am în trebat azi-dimineață
pe Rogers de ce suferea această domnișoară Brady. R ăspunsul lui a fost edifi-
cator. Nu e nevoie să intru în detalii medicale, da r într-o anumită formă a
maladiei cardiace se folosește amylnitrita. Când se produce un atac, se sparge
o fiolă (de amylnitrită) și i se dă să inhaleze. Da că amylnitrita nu se adminis-
trează — ei bine, consecințele ar putea fi fatale.
— Ce simplu, spuse gânditor Philip Lombard. Trebuie să fi fost destul de
tentant.
Doctorul se declară de acord:
— Da, nimic mai ușor. Nu trebuia să faci rost de ar senic și să-l adminis-
trezi — nimic de făcut decât să nu-i dai medicament ul. Iar Rogers s-a grăbit
după aceea să aducă în toiul nopții doctorul și amâ ndoi credeau că nimeni
n-o să știe vreodată ceva.
— Și chiar dacă ar ști cineva, tot nu s-ar putea do vedi niciodată nimic
împotriva lor, adăugă Philip Lombard. Se încruntă d eodată: Desigur asta ex-
plică multe.
— Iartă-mă, nu înțeleg, spuse Armstrong nedumerit.
— Vreau să spun… că explică Insula Negrului. Sunt crime care nu pot fi
imputate făptuitorilor. Ia-i pe soții Rogers, de ex emplu. Sau un alt exemplu,
bătrânul Wargrave — care și-a comis crima în cadrul strict al legii.
— Crezi povestea asta? întrebă Armstrong.
— Da, o cred, zâmbi Philip Lombard. Wargrave l-a uc is în toată regula pe
Edward Seton, l-a ucis la fel de sigur ca și cum i- ar fi înfipt pumnalul în
piept! Dar a fost destul de deștept s-o facă din sc aunul de judecător, cu peru-
că și robă. Așa că, în mod obișnuit, nu-i poți repr oșa mica lui crimă.
Un gând trecu deodată ca un fulger prin mintea lui Armstrong:
"Crimă la spital. Crimă pe masa de operație. În sig uranță — da, în perfec-
tă siguranță!"
— …De aici — domnul Owen; de aici — Insula Negrul ui, spunea Lom-
bard.
Armstrong trase adânc aer în piept.
— Ajungem și la asta. Dar scopul adevărat pentru ca re am fost adunați
toți aici?
— Dumneata ce crezi? întrebă Philip Lombard.
Armstrong începu să vorbească precipitat:
— Să ne întoarcem o clipă la moartea acestei femei. Care sunt teoriile
posibile? Rogers a omorât-o fiindcă i-a fost teamă că o să-l dea de gol. A doua

posibilitate: și-a pierdut curajul și a găsit singu ră o ieșire.
— Sinucidere? întrebă Lombard.
— Nu ești de părere?
— Da, ar fi putut să fie… da… dacă n-ar fi fost moartea lui Marston. Două
sinucideri în 12 ore e puțin cam prea greu de înghițit. Și dacă-mi spui că An-
thony Marston, un taur tânăr fără nervi și creier, s-a înfricoșat pentru că a
omorât niște copii și în mod deliberat și-a luat zi lele, ei bine, nu pot decât să
râd! Și chiar așa — de unde a făcut rost de otravă? După câte am auzit eu,
cianura de potasiu nu e un lucru pe care îl porți î n buzunarul de la vestă.
Dar asta e meseria dumitale.
— Nici un om în toate mințile nu ține la el cianură de potasiu, spuse
Armstrong. Doar dacă are de gând să prindă un roi d e viespi.
— Grădinarul zelos sau moșierul, adică? În nici un caz Anthony Mars-
ton. Mi se pare că cianura asta are nevoie de puțin ă explicație. Ori Anthony
Marston avea intenția să-și facă seama înainte de a veni aici și atunci a venit
pregătit… ori…
— Ori? Glasul lui Armstrong suna nerăbdător.
Philip Lombard rânji :
— De ce mă faci s-o spun eu, când îți stă pe limbă? Anthony Marston a
fost ucis, fără nici o îndoială.

III

Doctorul Armstrong respiră adânc:
— Și nevasta lui Rogers?
Lombard spuse rar:
— Aș putea crede (cu greu, e-adevărat) în sinucider ea lui Anthony Mars-
ton dacă n-ar fi nevasta lui Rogers. Aș putea crede (ușor) în sinuciderea ne-
vestei lui Rogers dacă n-ar fi Anthony Marston. Pot crede că Rogers i-a făcut
de petrecanie neveste-si — dacă n-ar fi moartea nea șteptată a lui Marston.
Dar ceea ce ne trebuie e o teorie în stare să expli ce cele două morți — care
s-au succedat așa de rapid.
— Aș putea să-ți dau, poate, un ajutor în elaborare a unei teorii, spuse
Armstrong.
Și repetă ce relatase Rogers despre dispariția celo r două figurine de por-
țelan.
Lombard murmură:
— Da, niște negri mici de porțelan… Erau precis z ece, aseară la masă. Și
acum, zici că sunt opt?
Doctorul Armstrong recită:

Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;
Unul însă s-a-necat și-au rămas doar nouă.

Nouă negri mititei au stat noaptea după trei;
Unul s-a-ntrecut cu somnul și-au rămar doar opt din ei.

Cei doi se priviră. Philip Lombard rânji și aruncă țigara:
— Prea se potrivește al naibii de bine, ca să poată fi o coincidență! An-
thony Marston moare asfixiat, sau înecându-se, sear a trecută, după cină, iar
madam Rogers s-a întrecut cu somnul.

— Și atunci? spuse Armstrong.
Lombard îi luă vorba:
— Ei, atunci, încă un soi de negru. Negrul care și- a băgat coada. Dom-
nul X! Domnul Owen! U. N. Owen! Un necunoscut nebun în libertate!
— Ah! Armstrong respiră ușurat. Va să zică, ești de acord. Dar îți dai
seama ce rezultă din toate astea? Rogers a jurat că nu mai e nimeni în afară
de noi, el, și nevastă-sa pe insulă.
— Rogers greșește! Sau poate… minte!
Armstrong dădu din cap:
— Nu cred că minte. Omul e îngrozit. E scos din min ți de frică.
Philip Lombard fu de acord:
— N-a venit nici o barcă în dimineața asta. Se potr ivește exact. Micile a-
ranjamente ale domnului Owen ies din nou la iveală. Insula Negrului urmea-
ză să fie izolată până ce domnul Owen își va isprăv i treaba.
Armstrong se îngălbenise.
— Îți dai seama că… omul trebuie să fie un maniac furios!
Philip Lombard vorbi cu un sunet nou în glas:
— Un singur lucru l-a uitat, domnul Owen.
— Care?
— Insula asta nu e decât o stâncă goală. Ne va treb ui puțin timp ca s-o
cercetăm. În curând o să-i dăm de urmă domnului U. N. Owen.
— Cred că e un lucru periculos, spuse doctorul Arms trong, înfierbântân-
du-se.
— Periculos? râse Philip Lombard. Cui i-e frică de lupul cel mare și rău?
Eu voi fi periculos când am să pun mâna pe el!
— Ar fi bine să-l luăm și pe Blore să ne ajute. Cre d că e bun la nevoie.
Femeilor mai bine să nu le spunem nimic. Cât despre ceilalți, generalul e un
ramolit, iar specialitatea bătrânului Wargrave este inactivitatea. Putem face
treaba doar noi trei.

Capitolul al optulea

I

Pe Blore l-au convins ușor. A fost imediat de acord cu argumentele lor.
— Ceea ce mi-ați spus despre figurinele alea de por țelan schimbă totul.
Ce nebun de legat! Mai e însă ceva. Nu credeți că O wen o fi avut ideea să facă
această treabă printr-un locțiitor, ca să zic așa?
— Explică-te, omule.
— Uite ce vreau să spun. După tărăboiul de aseară, tânărul Marston se
sperie și se otrăvește. Iar Rogers se sperie și el și îi face seama neveste-si. To-
tul în conformitate cu planul lui U.N.O.
Armstrong clătină capul a îndoială. Nu trebuia uita tă cianura.
Blore îi dădu imediat dreptate:
— Da, am uitat de cianură. Nu e ceva pe care să-l p orți în mod obișnuit
cu tine. Dar cum a ajuns în paharul lui?
— M-am gândit la asta, spuse Lombard. Marston a bău t de câteva ori a-
seară. În intervalul de timp dintre ultimul pahar ș i cel dinainte, a fost o pauză
cam mare. În acest timp, paharul a rămas pe una din mese. Cred — deși nu
sunt sigur — că se afla pe măsuța de lângă fereastr ă. Fereastra era deschisă.

Cineva ar fi putut să verse cianură în pahar.
— Fără ca nici unul dintre noi să vadă? spuse neînc rezător Blore.
— Păi, eram cu toții preocupați de altceva, spuse L ombard sec.
— E adevărat, vorbi rar Armstrong. Ne atacase pe to ți. Ne frământam, ne
agitam prin cameră. Discutam indignați, preocupați de problemele noastre.
Cred că cineva putea s-o facă…
Blore ridică din umeri.
— Fapt este că a făcut-o! Ei, și acum, domnilor, să pornim. N-are ni-
meni, din întâmplare, un revolver?
— Am eu, spuse Lombard și își lovi buzunarul.
Blore făcu ochii mari. Spuse pe un ton prea făcut c a să fie natural:
— Totdeauna îl porți cu dumneata?
— Aproape totdeauna. Am fost în câteva situații gre le.
— Oh, spuse Blore și adăugă: Ei bine, probabil că n -ai fost niciodată în-
tr-o situație mai grea decât acum. Dacă pe insula a sta se ascunde nu nebun,
probabil că are un întreg arsenal cu el ca să nu vo rbim de cuțit sau de pum-
nale.
Armstrong tuși:
— S-ar putea să greșești aici, Blore. Mulți nebuni ucigași sunt niște oa-
meni foarte liniștiți și la locul lor. Oameni chiar plăcuți.
— Nu cred ca ăsta să fie așa, doctore Armstrong, sp use Blore.

II

Cei trei bărbați porniră în recunoaștere pe insulă.
Treaba se dovedi neașteptat de simplă. La nord-vest , înspre coastă, stân-
cile coborau netede drept în mare, într-o pantă abr uptă.
Pe insulă nu se vedeau pomi și erau doar câteva tuf ișuri. Cei trei bărbați
explorau terenul atent și metodic, în sus și în jos , ciocănind stâncile, din
punctul cel mai înalt până la marginea apei, cercet ând cu grijă orice fisură în
vreo stâncă, pe unde s-ar fi putut intra într-o peș teră. Dar nu existau peșteri.
Mergând pe țărm, ajunseră în cele din urmă la locul unde generalul Macar-
thur ședea și privea întinderea sărată. Era multă p ace aici, cu clipocitul valu-
rilor care se spărgeau de stânci. Bătrânul stătea f oarte drept, cu ochii ațintiți
în depărtare.
Nu dădu nici o atenție exploratorilor când aceștia se apropiară. Până la
urmă, cei trei se simțiră puțin stingheriți.
"Nu e normal… parcă ar fi în transă sau așa ceva" , gândi Blore.
Își drese glasul și spuse pe un ton cu care încerci să legi o conversație:
— V-ați găsit un loc drăguț, liniștit, domnule.
Generalul se încruntă. Aruncă repede o privire pest e umăr și spuse:
— Avem atât de puțin timp… atât de puțin. Trebuie să insist ca să nu
mă deranjeze nimeni.
Blore spuse binevoitor:
— Nu vă vom deranja. Nu facem decât turul insulei, ca să zicem așa. Ne
întrebam, știți, dacă nu se poate ascunde cineva pe aici.
Generalul se încruntă:
— Nu înțelegeți nimic… nu înțelegeți deloc. Vă ro g să plecați.
Blore se retrase. Când îi ajunse pe ceilalți doi, l e spuse:
— E nebun… n-are rost să vorbim cu el.
— Ce spunea? întrebă Lombard puțin curios.

Blore dădu din umeri:
— Ceva despre lipsa de timp… și că nu vrea să fie deranjat.
Doctorul Armstrong se încruntă. Murmură:
— Mă întreb…

III

Cercetarea insulei era practic terminată. Cei trei se aflau în punctul cel
mai înalt și priveau spre țărm. Nu se vedeau bărci în larg. Vântul se întețea.
— Nu văd nici o barcă de pescuit, spuse Lombard, Și vine furtuna. Ce
păcat că nu se poate vedea satul de aici! Am putea semnaliza sau face ceva…
— Am putea aprinde un foc la noapte, spuse Blore.
— Nenorocirea e că totul a fost probabil prevăzut, se încruntă Lombard.
— Cum adică?
— De unde să știu? O glumă, poate. În tot cazul, su ntem izolați aici, și
probabil că nu vor fi luate în seamă nici semnalele . S-ar putea ca sătenilor să
li se fi spus că e un rămășag în joc. Vreo istorie din asta prostească, în orice
caz.
— Și crezi că vor înghiți asemenea snoavă? își expr imă Blore îndoiala.
Lombard spuse pe un ton sec:
— E mai ușor de crezut decât adevărul. Dacă li s-ar fi spus sătenilor că
insula va fi izolată până ce necunoscutul domn Owen își va omorî în liniște
toți invitații — crezi că ar crede?
— Sunt momente când nu pot s-o cred nici eu însumi, vorbi doctorul
Armstrong. Și totuși…
Philip Lombard, arătându-și într-un rânjet dinții, spuse:
— Și totuși… Asta e! I-ai spus pe nume, doctore!
Blore privea jos în apă.
— Presupun că nu s-ar putea cățăra nimeni până aici .
Armstrong clătină din cap.
— Mă îndoiesc. E tare abrupt. Unde s-ar putea ascun de?
— S-ar putea să fie o scobitură în stâncă. Dacă am avea acum o barcă,
am putea înconjura insula.
— Dacă am avea o barcă, am fi cu toții de mult spre țărm, spuse Lom-
bard.
— Asta-i adevărat.
— Am putea să ne asigurăm în privința stâncii, prop use deodată Lom-
bard. Nu e decât un loc unde ar putea exista o adâncitură — puțin mai la
dreapta, chiar aici jos. Dacă faceți rost de o frân ghie, mă puteți lăsa pe mine
în jos ca să ne asigurăm.
Blore spuse:
— Am putea fi ca și siguri. Deși pare absurd — așa cum se poate o bser-
va… În fine, mă duc să văd dacă găsesc ceva.
O porni repede spre casă.
Lombard privea țintă la cer. Norii începeau să se a dune. Vântul se înte-
țea. Aruncă o privire în lături spre doctorul Armst rong și spuse:
— Ești foarte tăcut, doctore. La ce te gândești?
Armstrong răspunse rar:
— Mă gândeam tocmai cât de nebun e bătrânul Macarth ur…

IV

Vera nu-și găsise locul toată dimineața. O evitase pe Emily Brent cu un
fel de aversiune înfiorată.
Domnișoara Brent își așezase și ea un scaun după co lțul casei, ca să nu
fie în bătaia vântului. Stătea acolo și croșeta.
De fiecare dată când se gândea la ea, Vera părea că vede o față palidă î-
necată, cu iarbă de mare încurcată în păr… o față care fusese drăguță odată
— obraznic de drăguță poate — și care era acum dinc olo de milă sau de groa-
ză.
Iar Emily Brent, senină, calmă și sigură de dreptat ea ei, stătea și croșe-
ta.
Pe terasa principală, judecătorul Wargrave se ghemu ise într-un scaun.
Capul îi era bine vârât între umeri.
Când se uită la el, Vera văzu un om pe banca acuzaț ilor — un tânăr
blond cu ochii albaștri și o față zăpăcită, îngrozi tă. Edward Seton. Și în imagi-
nație văzu mâinile bătrâne ale judecătorului punând u-și în cap tichia neagră
și pronunțând sentința de condamnare la moarte…
După o vreme Vera porni încet în jos, spre mare. Me rse spre capătul cel
mai îndepărtat al insulei, unde un bătrân stătea pr ivind țintă orizontul.
Generalul Macarthur se mișcă la apropierea ei. Înto arse capul — în pri-
vire avea un amestec ciudat de întrebare și înțeleg ere, care o făcu să tresară.
Se uită fix la ea câteva clipe.
"Ce ciudat! Parcă ar ști…" gândi fata.
— Ah, dumneata ești! Ai venit… vorbi generalul.
Vera se așeză jos lângă el. După o vreme întrebă:
— Vă place să stați aici să vă uitați la mare?
El dădu ușor din cap:
— Da. E plăcut. E un loc bun de așteptat, cred.
— De așteptat? spuse Vera brusc. Dar ce așteptați?
— Sfârșitul, spuse el blând. Dar cred că știi asta, nu-i așa? E adevărat,
nu-i așa? Cu toții așteptăm sfârșitul.
— Ce vreți să spuneți? întrebă ea șovăind.
Generalul Macarthur spuse grav:
— Nici unul dintre noi nu va pleca de pe insulă. Ăsta e planul. O știi foarte
bine. Ceea ce nu-nțelegi, poate, e ușurarea!
— Ușurarea? făcu mirată Vera.
— Da. Sigur, ești foarte tânără… n-ai ajuns încă până aici. Dar vine! Bi-
necuvântata ușurare, când știi că ai terminat cu to ate — că nu mai trebuie să
porți povara. O să simți și dumneata asta, odată…
— Nu vă înțeleg, spuse Vera răgușit.
Degetele i se frământau spasmodic. Simți deodată că îi e frică de ostașul
acesta bătrân, liniștit.
— Înțelegi, am iubit-o pe Leslie. Am iubit-o foarte mult… spuse el gândi-
tor.
— Leslie… era soția dumneavoastră? întrebă Vera.
— Da, soția mea… O iubeam… și eram mândru de ea . Era atât de drăgu-
ță… și de veselă… Tăcu o clipă, apoi urmă: Da, o iubeam pe Leslie. De asta
am făcut ce-am făcut.
— Vreți să spuneți… Vera se opri.
Generalul Macarthur dădu ușor din cap.
— N-are rost s-o mai neg acum… când o să murim cu toții. L-am trimis

pe Richmond la moarte. Presupun că, într-un fel, a fost o crimă. Curios. Cri-
mă… iar eu am fost totdeauna un om supus legilor. Dar p e atunci nu părea
așa. N-am regretat. "I se cuvine", mi-am spus. Dar pe urmă…
— Pe urmă? vocea Verei devenise aspră.
Generalul dădu din cap ușor. Părea nedumerit și puț in amărât.
— Nu știu… nu știu. S-a schimbat totul… înțeleg i. Nu știu dacă Leslie a
bănuit vreodată… Nu cred. Dar, vezi, n-am mai reg ăsit-o… Plecase parcă de-
parte… unde n-o mai puteam ajunge. Apoi a murit.. . și am rămas singur…
— Singur… singur… repetă Vera, iar ecoul îi răs punse dinspre stânci.
— Și dumneata o să fii bucuroasă când va veni sfârș itul, îi spuse gene-
ralul Macarthur.
Vera se ridică. Spuse deodată:
— Nu știu ce vreți să spuneți!
— Eu știu, copila mea. Știu…
— Ba nu știți. Nu înțelegeți nimic…
Generalul Macarthur își întoarse din nou privirea s pre mare. Părea că
uitase de prezența fetei în spatele lui.
Spunea foarte încet și blând:
— Leslie…?

V

Când Blore se întoarse din casă cu o frânghie înfăș urată pe braț, îl găsi
pe Armstrong unde îl lăsase, privind țintă adâncuri le.
Blore întrebă cu sufletul la gură:
— Unde e domnul Lombard?
Armstrong spuse cu nepăsare:
— S-a dus să-și verifice o teorie. Se întoarce imed iat. Ascultă, Blore, sunt
îngrijorat.
— Aș spune că suntem cu toții.
Doctorul dădu nerăbdător din mână.
— Sigur… sigur. Nu mă refeream la asta. Mă gândes c la bătrânul Macar-
thur.
— Ce-i cu el?
Doctorul Armstrong spuse necruțător:
— Noi căutăm un nebun. Ce-ai zice de Macarthur?
Blore întrebă cu îndoială în glas:
— Vreți să spuneți că el e criminalul?
Armstrong începu, gânditor:
— N-aș fi spus-o. Nici o clipă. Dar, desigur, nu su nt specialist în boli
mintale. Nici n-am avut o discuție adevărată cu el. .. nu l-am studiat din acest
punct de vedere.
În glasul lui Blore se simțea nesiguranța:
— Ramolit, da! Dar n-aș fi spus…
Armstrong oftă ușor, ca un om care își revine.
— S ar putea să ai dreptate! La dracu, trebuie să fie cineva ascuns pe in-
sulă. Uite, vine Lombard.
Legară frânghia cu grijă.
— O să cobor cât o să pot, spuse Lombard. Fiți aten ți când o să smucesc
frânghia.
După câteva clipe, în vreme ce stăteau observând mi șcările lui Lombard,

Blore spuse:
— Coboară ca o pisică, nu-i așa?
Glasul îi suna ciudat.
— Aș zice că a făcut ceva alpinism în viața lui, sp use doctorul Arm-
strong.
— Poate.
După o tăcere, fostul inspector spuse iar:
— Dar e un tip ciudat. Știți ce cred?
— Ce?
— E ceva putred în el.
— Cum adică? În glasul lui Armstrong se simțea îndo iala.
Blore mormăi ceva. Apoi spuse:
— Nu știu… exact. Dar n-aș avea încredere în el n ici o clipă.
— Îmi închipui că a avut o viață aventuroasă, fu de părere doctorul Arm-
strong.
— Pariez că unele din aventurile sale au rămas dest ul de ascunse, spuse
Blore.
După o pauză, continuă:
— Spune-mi, doctore, ai adus cu dumneata un revolve r?
Armstrong îl privi uluit:
— Eu? Doamne ferește! De ce aș fi făcut-o?
— Dar Lombard de ce și-a adus?
— Obișnuința, presupun…
Armstrong nu părea prea sigur.
Blore pufni.
Și deodată frânghia se smuci. Câteva clipe au fost foarte ocupați. Imediat
ce tensiunea slăbi, Blore spuse:
— Sunt obiceiuri și obiceiuri! Domnul Lombard își ia cu el un revolver în
locuri pustii, foarte bine, și un sac de dormit, și o provizie de praf de pușcă,
fără îndoială! Dar obișnuința n-o să-l facă să aduc ă tot echipamentul ăsta a-
ici! Numai în cărți oamenii poartă revolvere cu ei, așa ca să se afle în treabă.
Doctorul Armstrong dădu din cap încurcat.
Se aplecară și urmăriră ce făcea Lombard. Căutarea lui era amănunțită
și-și dădură seama îndată — zadarnică. După o vreme apăru și el pe margi-
nea stâncii. Își șterse fruntea transpirată.
— Ei! spuse el. Asta-i situația. Dacă nu e în casă, n-are unde să fie.

VI

Casa au cercetat-o ușor. Trecură întâi prin cele câ teva dependințe și apoi
își îndreptară atenția asupra clădirii propriu-zise . Au folosit și metrul lui Ro-
gers, pe care l-au descoperit în bufetul din bucătă rie. Dar nicăieri nu existau
ascunzători. Planul casei era simplu, fără nimic în tortocheat — o linie moder-
nă, lipsită de ascunzișuri. Trecură întâi pe la par ter. În timp ce urcau spre e-
taj, prin fereastra de pe palier îl văzură pe Roger s ducând o tavă cu cocteiluri
pe terasă.
Philip Lombard spuse vesel:
— Minunat lucru e un servitor bun! Își vede de trea bă cu o înfățișare im-
pasibilă.
— Rogers e un majordom de prima clasă, trebuie s-o recunosc, îl lăudă
Armstrong.

— Și nevastă-sa era o bună bucătăreasă, zise Blore. Masa de aseară…
Intrară în primul dormitor.
Cinci minute mai târziu, erau din nou pe palier. Nu se ascundea nimeni
— nici o ascunzătoare posibilă.
— E o scăriță aici, spuse Blore.
— Duce la camera de serviciu, îl lămuri Armstrong.
— Trebuie să fie vreun ungher — sub acoperiș — pent ru cazan, rezervo-
rul de apă, etc. E cel mai bun loc — și singurul!
Și cum stăteau acolo, auziră un zgomot de sus. Un p as ușor, furișat,
deasupra capului.
Îl auziră cu toții. Armstrong îl strânse de braț pe Blore. Lombard ridică
un deget în sus.
— Liniște… ascultați.
Pasul se auzi din nou… cineva se mișca încet, pe furiș, sus, deasupra
capului…
— E chiar în dormitorul lor, șopti Armstrong. În ca mera unde se află ca-
davrul nevestei lui Rogers.
— Desigur! șopti și Blore. Un loc mai bun n-ar fi p utut să-și găsească!
Cine s-ar fi dus să caute acolo? Și acum… cât mai încet puteți…
Se furișară hoțește sus.
Se opriră din nou pe micul palier din fața camerei de serviciu. Da, era
cineva în cameră. Se auzea parcă un scârțâit slab î năuntru.
— Acum, șopti Blore.
Deschise ușa cu zgomot și se repezi înăuntru, cu ce ilalți doi pe urmele
sale.
Toți trei se opriră brusc.
În cameră era Rogers, cu brațele pline de haine.

VII

Blore a fost primul care și-a revenit:
— Scuză-ne, Rogers. Am auzit mișcându-se cineva aic i și am crezut că…
Se opri.
— Îmi pare rău, domnilor, se scuză Rogers. Tocmai î mi luam lucrurile.
Cred că n-o să spună nimeni nimic dacă o să stau și eu într-una din came-
rele de oaspeți libere de la etajul de jos. Cea mai mică.
I se adresase lui Armstrong, care îi răspunse:
— Sigur. Sigur. Vezi-ți de treabă…
Evita să se uite la forma acoperită de pe pat.
— Mulțumesc domnule, spuse Rogers, pe urmă ieși din cameră cu brațul
plin de lucruri și coborî scările spre etajul de jo s.
Armstrong se duse spre pat și ridicând cearceaful s e uită la fața liniștită
a moartei. De pe chipul ei teama dispăruse. Nu mai era decât Vidul…
— Păcat că n-am cu mine ce-mi trebuie, regretă Arms trong. Aș vrea să
știu ce drog a fost.
Apoi se întoarse spre ceilalți:
— Hai să isprăvim. Presimt că n-o să găsim nimic.
Blore se chinuia cu zăvoarele unei lucarne.
— Rogers ăsta se mișcă al naibii de repede. Acum câ teva clipe era în gră-
dină. Nici unul nu l-am auzit urcând.
— Cred că de asta ne-am gândit că trebuie să fie un străin care umblă

pe aici, spuse Lombard.
Blore dispăru într-o întunecime adâncă. Lombard sco ase o lanternă din
buzunar și îl urmă.
Peste cinci minute trei oameni stăteau pe palier și se priveau. Erau mur-
dari, plini de pânze de păianjen, iar fețele le era u posomorâte.
Nu se afla nimeni pe insulă în afară de ei opt.

Capitolul al nouălea

I

Lombard vorbi rar:
— Va să zică ne-am înșelat… tot timpul. Am făurit un coșmar de super-
stiții și închipuire, numai pentru că a existat coi ncidența celor doi morți.
— Și totuși, știi, argumentul e valabil, vorbi Arms trong grav. Ce dracu!
sunt doctor, știu ceva despre sinucideri. Anthony M arston nu era un tip care
să se sinucidă.
— Nu s-ar fi putut să fie un accident? întrebă Lomb ard cu îndoială.
Blore pufni, neconvins.
— Al dracului de ciudat accident, mormăi el. Făcu o pauză și apoi conti-
nuă: Cât despre femeia aceea… și se opri.
— Nevasta lui Rogers?
— Da. S-ar putea, nu-i așa, ca ăsta să fi fost un a ccident?
— Un accident? Cum adică? întrebă Lombard.
Blore arăta puțin încurcat. Fața și așa congestiona tă i se înroși și mai
tare. Spuse, aproape lăsând să-i scape cuvintele:
— Ascultă, doctore, i-ai dat niște narcotic… recu noști?
Armstrong îl privi țintă:
— Narcotic? Ce vrei să spui?
— Aseară. Dumneata singur ai spus că i-ai dat ceva de dormit.
— A, da… Un calmant inofensiv.
— Ce era, exact?
— O doză ușoară de trional. Un preparat complet ino fensiv.
Blore se înroși și mai tare:
— Ascultați… ce să mai lungim vorba… nu i-ai da t cumva o doză prea
mare, ca să zic așa?
— Nu înțeleg ce vrei să spui, vorbi doctorul Armstr ong, furios.
— S-ar fi putut, nu-i așa, să faci o greșeală? Lucr uri dintr-astea se în-
tâmplă câteodată.
— N-am făcut nimic de felul acesta, replică tăios A rmstrong. Insinuarea
e ridicolă.
După o clipă adăugă pe un ton rece, mușcător:
— Sau insinuezi că i-am dat intenționat o doză prea mare?
— Ascultați aici, amândoi, spuse repede Philip Lomb ard. Nu trebuie să
vă pierdeți capul. Ce-ar fi să nu ne mai azvârlim u nul altuia acuzații?
Blore spuse deodată:
— N-am spus altceva decât că doctorul a făcut o gre șeală.
Doctorul Armstrong făcu un efort să zâmbească și re zultatul fu un zâm-
bet cam strâmb.
— Doctorii nu-și pot permite să facă greșeli de fel ul acesta, prietene.

— N-ar fi prima pe care ați face-o… dacă ar fi să credem placa aceea de
patefon, spuse Blore apăsând asupra cuvintelor.
Armstrong păli. Furios, Philip Lombard se întoarse repede spre Blore:
— Ce rost are atacul ăsta? Suntem cu toții în aceea și barcă. Trebuie să
ne unim. Și-n definitiv, ai parcă și dumneata pe co nștiință un mic jurământ
fals.
Blore făcu un pas înainte, cu pumnii strânși. Spuse cu voce groasă:
— Jurământ fals? E o minciună murdară! Poți încerca să-mi închizi gu-
ra, domnule Lombard, dar sunt lucruri pe care vreau să le știu… și unul din-
tre ele se referă la dumneata!
Lombard ridică din sprâncene:
— La mine?
— Da, aș vrea să știu de ce ți-ai adus un revolver cu dumneata dacă ve-
neai doar într-o vizită de agrement?
— Ai vrea, serios?
— Da, aș vrea, domnule Lombard.
Lombard spuse pe neașteptate:
— Știi, Blore, nu ești chiar așa de prost cum pari.
— Se poate. Ei, ce-i cu revolverul?
Lombard zâmbi:
— L-am adus fiindcă mă așteptam să nimeresc într-o încurcătură.
— Aseară nu ne-ai spus asta, zise Blore, tot bănuit or.
Lombard dădu din cap.
— Te-ai ferit de noi? insistă Blore.
— Într-un fel, da, spuse Lombard.
— Ei, atunci, dă-i drumul.
Lombard vorbi rar:
— V-am lăsat să credeți că am fost invitat aici ca toți ceilalți. Nu e chiar
adevărul adevărat. De fapt, am fost trimis aici de un evreu — Morris îl chea-
mă. Mi-a oferit o sută de guinee ca să vin aici și să fiu cu ochii în patru —
zicea că auzise de mine că aș fi un om de nădejde î ntr-o situație dificilă.
— Ei? îl îmboldi Blore nerăbdător.
— Asta-i tot, încheie Lombard cu un rânjet.
— Bine, dar probabil că ți-a mai spus și altceva, s e amestecă și doctorul
Armstrong.
— O, nu, nu mi-a mai spus nimic. A fost mut ca un p ește. Puteam să
primesc sau să refuz — astea i-au fost cuvintele. E ram strâmtorat, așa că am
primit.
Blore nu părea prea convins:
— De ce nu ne-ai spus toate astea aseară?
— Dragul meu… Lombard ridică din umeri. De unde e ra să știu că toc-
mai seara trecută nu se va ivi situația pe care fus esem chemat s-o înfrunt?
Am rămas în umbră și am spus o poveste care nu mă a ngaja deloc..
— Dar acum… gândești altfel? îl întrebă doctorul Armstrong cu oarecare
șiretenie.
Expresia feței lui Lombard se schimbă. Devenise înt unecată și aspră.
— Da. Acum cred că sunt în aceeași situație cu toți ceilalți. Cele o sută
de guinee n-au fost decât momeala pe care domnul Ow en a folosit-o ca să mă
prindă în capcană, alături de voi toți.
Spuse rar:
— Pentru că suntem într-o capcană — pot s-o jur! Moartea nevestei lui
Rogers! A lui, Anthony Marston! Negrii care dispar de pe masa din sufragerie!

O, da, mâna domnului Owen se vede clar — dar unde naiba e domnul Owen?
Jos, gongul sună solemn, chemându-i la prânz.

II

Rogers stătea lângă ușa sufrageriei. Când cei trei coborâră scările, înain-
tă vreo câțiva pași și spuse cu voce joasă, preveni toare:
— Sper să fiți mulțumiți de masă. Avem șuncă și lim bă rece, și am fiert
niște cartofi. Am pus și brânză, și biscuiți, și fr ucte conservate.
— Pare o masă foarte bună, îl asigură Lombard. Prov iziile rezistă, deci?
— E multă mâncare, domnule — tot felul de conserve. Cămara e foarte
bine aprovizionată. E un lucru necesar, aș spune, d omnule, pe o insulă unde
poți rămâne izolat o perioadă considerabilă de timp .
Lombard dădu aprobator din cap.
În timp ce-i urma pe cei trei în sufragerie, Rogers murmură:
— Sunt îngrijorat că Fred Narracott n-a venit azi. Ciudat ghinion, aș zi-
ce.
— Da, spuse Lombard, ciudat ghinion… foarte bine zis.
Domnișoara Brent intră în cameră. Scăpase un ghem d e lână și răsucea
acum firul cu grijă.
Luând loc la masă, remarcă:
— Se schimbă vremea. Vântul bate destul de tare, ia r valurile au crestele
albe.
Intră și judecătorul Wargrave. Mergea cu pas rar, m ăsurat. Aruncând pe
sub sprâncenele-i stufoase priviri repezi celorlalț i ocupanți ai sufrageriei, spu-
se:
— Ați avut, pare-se, o dimineață activă. În glasul lui se simțea o plăcere
puțin răutăcioasă.
Vera Claythorne intră grăbită. Respira puțin cam gr eu. Spuse repede:
— Sper că nu m-ați așteptat. Am întârziat?
— Nu ești ultima. Nici generalul n-a venit încă, o liniști Emily Brent.
Se așezară în jurul mesei.
Rogers se întoarse spre domnișoara Brent:
— Să încep să servesc, sau mai așteptați?
— Generalul Macarthur e pe malul mării, spuse Vera. Nu cred că poate
să audă gongul de acolo. Ezită o clipă, apoi spuse: Pare puțin cam distrat…
azi.
— Cobor să-l anunț că masa e gata, se oferi Rogers repede.
Doctorul Armstrong se ridică de pe scaun, spunând:
— Mă duc eu. Dumneavoastră ceilalți puteți începe m asa.
Pe când ieșea din sufragerie, îl auzi pe Rogers spu nând:
— Ce doriți, doamnă, limbă rece sau șuncă?

III

După toate aparențele, celor cinci oameni din jurul mesei le venea greu
să întrețină conversația. De afară se auzea vântul bătând în rafale scurte, ca-
re se pierdeau apoi în depărtare.
Tremurând puțin, Vera zise:
— Vine furtuna.

Blore intră și el în discuție. Spuse pe un ton de c onversație:
— Ieri, în trenul de Plymouth, era un bătrân care t ot zicea că vine furtu-
na. Grozav se mai pricep la vreme acești bătrâni lu pi de mare.
Rogers se mișca în jurul mesei, adunând farfuriile murdare.
Deodată, cu farfuriile în mână, se opri. Spuse cu o voce ciudată, îngrozi-
tă:
— Aleargă cineva…
Acum puteau să audă cu toții pașii care alergau pe terasă.
În clipa aceea, știură — știură fără să le spună ni meni…
Ca printr-o înțelegere comună, se ridicară în picio are. Stăteau privind
spre ușă.
Doctorul Armstrong apăru, cu respirația tăiată.
— Generalul Macarthur…
— Mort! Cuvântul izbucni de pe buzele Verei.
— Da, mort… recunoscu Armstrong.
Se făcu o pauză — o pauză lungă.
Șapte oameni se uitau unul la altul și nu știau ce să-și spună.

IV

Furtuna izbucni chiar când corpul bătrânului fu băg at în casă. Stăteau
cu toții în hol. Ploaia a început să cadă cu trăsne te și tunete.
În timp ce Blore și Armstrong urcau pe scări cu pov ara, Vera Claythorne
se întoarse deodată și intră în sufrageria pustie. Era așa cum o lăsaseră. De-
sertul stătea neatins pe bufet.
Vera se duse la masă. Peste câteva minute, când Rog ers intră încet, o gă-
si tot acolo. Tresări văzând-o. Privind-o întrebăto r, zise:
— Ah, domnișoară… tocmai venisem să văd…
Cu un glas aspru, care o surprinse chiar și pe ea, Vera răspunse:
— Ai dreptate, Rogers. Uită-te și dumneata. Sunt numai șapte…

V

Generalul Macarthur fusese întins în patul lui.
După ce-l mai examină o dată, Armstrong ieși din ca meră și coborî. Îi gă-
si pe toți ceilalți adunați în salon.
Domnișoara Brent croșeta. Vera Claythorne stătea în picioare lângă fe-
reastră, uitându-se la ploaia care șiroia. Blore se așezase pe un scaun, cu
mâinile pe genunchi. Lombard se plimba agitat în su s și-n jos. La celălalt ca-
păt al camerei, judecătorul Wargrave stătea în bala nsoar. Ochii-i pe jumătate
închiși se deschiseră când doctorul intră în cameră . Întrebă cu o voce clară,
pătrunzătoare:
— Ei, doctore?
Armstrong era foarte palid. Răspunse:
— Nu e vorba de un atac de cord sau de altceva în g enul acesta. Macar-
thur a fost izbit cu o măciucă sau cu ceva asemănăt or în moalele capului.
Un murmur ușor se stârni în jur, dar vocea clară a judecătorului se ridi-
că din nou:
— Ai găsit arma cu care a fost lovit?
— Nu.

— Ești totuși sigur de cele spuse?
— Foarte sigur.
— Acum știm exact cum stăm, spuse liniștit judecăto rul Wargrave.
Nu mai exista nici o îndoială acum asupra celui car e luase în mână în-
treaga situație. Toată dimineața Wargrave stătuse g hemuit în scaun, pe tera-
să, abținându-se de la orice activitate evidentă. A cum lua conducerea, cu u-
șurința firească — a unei îndelungi practici pline de autoritate. Nu încăpea
nici o îndoială, el era cel care prezida.
Dregându-și vocea, spuse din nou:
— În dimineața aceasta, domnilor, în timp ce stătea m pe terasă, v-am
observat activitatea. Scopul dumneavoastră era abso lut limpede. Cercetați
insula ca să dați peste un ucigaș necunoscut?
— Exact, spuse Philip Lombard.
Judecătorul continuă:
— Ați ajuns și dumneavoastră, fără îndoială, la ace eași concluzie ca și
mine — și anume că moartea lui Anthony Marston și a nevestei lui Rogers n-a
fost nici accident, nici sinucidere. Fără îndoială că ați ajuns și la o oarecare
concluzie cu privire la scopul pe care l-a urmărit domnul Owen atunci când
ne-a atras pe această insulă.
— E un nebun! Un lunatic, urlă Blore răgușit.
Judecătorul tuși:
— Aproape sigur. Dar asta nu schimbă cu nimic situa ția. Preocuparea
noastră de bază e acum — să ne salvăm viața.
Armstrong spuse cu o voce tremurătoare:
— Nu e nimeni pe insulă, v-o spun. Nimeni!
Judecătorul își mângâia bărbia. Spuse ușurel:
— În sensul în care înțelegi dumneata, nu. Am ajuns la aceeași concluzie
dis-de-dimineață. Aș fi putut să vă spun că toate c ercetările pe care le faceți
vor fi zadarnice. Cu toate acestea, părerea mea cat egorică este că domnul O-
wen (să-i zicem cu numele pe care și l-a ales el în suși) este pe insulă. Fără
doar și poate. Dată fiind împrejurarea în care ne a flăm și care nu e, nici mai
mult, nici mai puțin, decât o execuție judecătoreas că pentru niște crime unde
legea nu poate face nimic, nu există decât o singură cale pe care acest plan s ă
poată fi îndeplinit. Domnul Owen n-a putut veni pe insulă decât într-un sin-
gur fel.
Acest lucru e limpede. Domnul Owen este unul dintre noi…

VI

— Oh, nu, nu, nu…
Vera a fost cea care izbucnise — într-un vaiet apro ape. Judecătorul în-
toarse spre ea o privire pătrunzătoare.
Spuse:
— Dragă domnișoară, nu e cazul să refuzăm a privi f aptele în față. Sun-
tem cu toții într-un pericol grav. Unul dintre noi e U.N. Owen. Și nu știm ca-
re. Dintre cele zece persoane venite pe această ins ulă, trei sunt absolvite. An-
thony Marston, nevasta lui Rogers și generalul Maca rthur sunt în afara orică-
rei bănuieli. Rămân șapte. Dintre aceștia șapte, un ul este, dacă pot să mă
exprim așa, un fals negru mititel.
Făcu o pauză și privi în jur:
— Sunteți cu toții de acord?

— E fantastic — dar cred că ai dreptate, spuse Arms trong.
— Nu e nici o îndoială, se declară de acord și Blor e. Și dacă… dacă vreți
să știți… am o idee foarte bună…
Cu un gest brusc, judecătorul Wargrave îl opri și s puse liniștit:
— O să ajungem îndată acolo. Pentru moment, tot ce vreau să stabilesc
este dacă suntem toți de acord cu faptele.
Emily Brent, care continua să croșeteze spuse:
— Argumentele dumitale par logice. Sunt de acord că unul dintre noi e
posedat de diavol.
— Nu pot să cred… Nu pot… murmură Vera.
Wargrave se întoarse spre Lombard:
— Dumneata?
— De acord, domnule, cu totul de acord.
Judecătorul dădu satisfăcut din cap:
— Atunci, haideți să examinăm dovezile. Pentru înce put, există vreun
motiv pentru a suspecta pe cineva în mod special? D omnule Blore, parcă vo-
iai să spui ceva.
Blore respira greu:
— Lombard are un revolver. Nu a spus adevărul… as eară. A recunoscu-
t-o singur.
Philip Lombard zâmbi disprețuitor:
— Cred că e cazul să mai explic o dată.
Ceea ce și făcu, scurt și succint.
— Dar cu ce poți să dovedești? întrebă tăios Blore. Ai ceva care să-ți în-
tărească povestea?
Judecătorul tuși.
— Din nefericire, spuse el, suntem cu toții în acee ași situație. Nu există
decât cuvântul nostru pe care ne putem bizui.
Se aplecă puțin:
— Nici unul dintre dumneavoastră nu și-a dat încă s eama de situația
specială în care ne aflăm. După mine, nu există dec ât un singur mod de a
acționa și pe care putem să-l adoptăm. Există cinev a pe care îl putem absolvi
categoric de bănuială, pe baza unor dovezi aflate î n posesia noastră?
Doctorul Armstrong spuse repede:
— Sunt un profesionist bine cunoscut. Însăși ideea că pot fi bănuit de…
Din nou, un gest al mâinii judecătorului îl opri pe vorbitor înainte de a
termina ce avea de spus. Judecătorul Wargrave rosti cu vocea sa liniștită și
clară:
— Și eu sunt o persoană bine cunoscută! Dar, dragul meu domn, asta
nu dovedește nimic! Se cunosc cazuri de doctori car e au înnebunit. Și de ju-
decători. Și de, adăugă uitându-se la Blore — poliț iști!
— În orice caz, cred că femeile ar trebui scoase di n cauză, fu de părere
Lombard.
Judecătorul își înălță sprâncenele. Spuse pe tonul acid, pe care tribuna-
lul îl cunoștea atât de bine:
— Trebuie să înțeleg de aici că, după părerea dumit ale, femeile nu sunt
supuse maniei omuciderii?
Lombard spuse iritat:
— Firește că nu… Dar totuși, pare cu greu posibil …
Se opri. Judecătorul Wargrave, cu aceeași voce subț ire, acidă, se întoar-
se spre Armstrong:
— Crezi, doctore Armstrong, că o femeie ar fi fost în stare, din punct de

vedere fizic, să dea lovitura care l-a omorât pe bi etul Macarthur?
Doctorul răspunse calm:
— Fără nici o îndoială că da… având un instrument potrivit, cum ar fi
un baston de cauciuc sau o măciucă.
— Ar fi fost nevoie de un efort excesiv?
— Deloc.
Judecătorul Wargrave își răsuci gâtul de iască, apo i vorbi rar:
— Celelalte două morți au fost provocate prin admin istrarea de otrăvuri.
Or — și aici nimeni nu poate să mă contrazică — ast a poate și un copil.
— Ce prostie! țipă Vera furioasă.
Ochii judecătorului se întoarseră încet până se opr iră asupra ei. Era pri-
virea lipsită de patimă a cuiva de multă vreme obiș nuit să cântărească ome-
nirea în balanță…
Vera gândi: "Se uită la mine ca la un specimen… Ș i — gândul o surprin-
se — nu mă place prea mult!"
Pe un ton măsurat, judecătorul spunea:
— Dragă domnișoară, te rog încearcă să-ți stăpâneșt i simțămintele. Nu
te-am acuzat.
Se înclină spre domnișoara Brent:
— Sper, domnișoară Brent, că nu sunteți jignită de insistența mea că toți
în egală măsură putem fi bănuiți?
Emily Brent nu-și întrerupse croșetatul. Nu se uită în sus. Spuse rece:
— Ideea de a fi acuzată că am luat viața aproapelui meu — și încă a trei
— este, desigur, cu totul absurdă pentru oricine își cunoaște cât de cât ca-
racterul. Dar apreciez faptul că suntem cu toții st răini unul față de altul și că
în aceste circumstanțe nimeni nu poate fi scutit de bănuieli fără dovada cea
mai convingătoare. Există, așa cum am mai spus, un diavol printre noi.
Judecătorul spuse:
— Atunci, suntem înțeleși. Nu poate fi vorba de vre o absolvire numai pe
baza caracterului sau a situației sociale.
— Ce facem cu Rogers? întrebă Lombard.
Judecătorul se uită la el fără să clipească:
— Cum adică?
— Ei bine, după părerea mea, Rogers pare să fie des tul de bine scos din
cauză.
— Adevărat? Și pe ce motive? vru să știe judecătoru l.
— Nu are cap — asta-i una. Iar cealaltă — nevastă-s a a fost una dintre
victime.
Sprâncenele judecătorului se ridicară din nou:
— Pe vremea mea, tinere, câțiva oameni au fost aduș i în fața judecății
sub acuzația de a-și fi omorât nevestele — și au fost găsiți vinovați.
— O! Sunt de acord. Uciderea soției e perfect posib ilă — aproape fireas-
că, hai, să zicem! Dar nu în acest caz! Pot să cred că Rogers și-a omorât ne-
vasta de teamă că aceasta, prea slabă, ar putea să- l dea de gol, sau fiindcă n-
o mai plăcea, sau fiindcă dorea să-și ia una mai tâ nără și mai drăguță. Dar
nu pot să mi-l închipui pe acest dement domn Owen î mpărțind o dreptate a-
iurea și începând cu propria-i nevastă pentru o cri mă făptuită de amândoi.
Judecătorul Wargrave spuse:
— Dumneata iei drept dovezi toate cele auzite. Nu ș tim dacă Rogers și
nevastă-sa au conspirat să-și omoare fosta stăpână. S-ar putea să fie vorba
de o declarație falsă, pentru a-l pune pe Rogers în aceeași situație cu noi.
Groaza de aseară a neveste-si s-ar putea explica pr in certitudinea că Rogers

nu e sănătos la minte.
— Bine; să fie cum zici dumneata, acceptă Lombard. U. N. Owen e unul
dintre noi. Fără nici o excepție. Oricare dintre no i.
Judecătorul Wargrave spuse:
— Așadar, punctul meu de vedere este că nu există e xcepții, pe motive
de caracter, poziție sau probabilitate. Ceea ce trebuie să examinăm acum este
posibilitatea de a elimina una sau mai multe persoa ne pe bază de fapte. Mai
simplu: se află printre noi cineva care n-ar fi put ut, sub nici o formă, să ad-
ministreze cianură lui Anthony Marston sau o doză p rea mare de somnifere
nevestei lui Rogers, și care nu ar fi putut avea pr ilejul de a da lovitura care l-a
omorât pe generalul Macarthur?
Fața greoaie a lui Blore se lumină. Se aplecă înain te.
— Ei, așa da, domnule, spuse el. Asta e problema. H ai să vedem. În ce-l
privește pe tânărul Marston, nu cred că e ceva de f ăcut. S-a spus încă de a-
seară că cineva din afară i-a putut turna ceva în p ahar, înainte de a și-l fi
umplut ultima oară. O persoană aflată în cameră ar fi putut face asta mai
ușor. Nu-mi amintesc dacă Rogers era în cameră, dar cu siguranță că oricare
dintre noi ar fi putut-o face.
După o pauză, continuă:
— Să luăm acum cazul nevestei lui Rogers. Persoanel e care se impun e-
videnței sunt bărbat-su și doctorul. Oricare dintre ei ar fi putut face asta la
fel de ușor…
Armstrong sări în picioare. Tremura.
— Protestez… e absolut deplasat! Jur că doza pe c are i-am dat-o femeii
era perfect…
— Doctore Armstrong!
Vocea calmă, acidă, era poruncitoare. Doctorul se o pri cu un gest brusc
în mijlocul propozițiunii. Vocea calmă și rece cont inuă:
— Indignarea dumitale e foarte firească. Cu toate a cestea, nu poți să nu
recunoști că faptele trebuie privite în față. Ori d umneata, ori Rogers ați fi pu-
tut administra cu cea mai mare ușurință doza fatală. Să luăm acum în consi-
derație situația celorlalte persoane prezente. Ce p osibilitate am fi avut eu, in-
spectorul Blore, domnișoara Brent, domnișoara Clayt horne și domnul Lom-
bard de a administra otrava? Poate fi vreunul dintr e noi în întregime absolvit?
Făcu o pauză: Cred că nu.
Vera spuse mânioasă:
— N-am fost nici o clipă în apropierea bietei femei ! Puteți jura cu toții a-
cest lucru.
Judecătorul Wargrave așteptă o clipă, apoi spuse:
— Atât cât mă ajută memoria, faptele s-au petrecut după cum urmează
— vă rog să fiu corectat dacă greșesc. Nevasta lui Rogers a fost ridicată pe ca-
napea de Anthony Marston și de domnul Lombard, iar doctorul Armstrong a
venit lângă ea. L-a trimis pe Rogers după brandy. C eea ce preocupa atunci pe
toți era problema de unde venea vocea pe care tocma i o auzisem. Ne-am dus
cu toții în camera de alături, cu excepția domnișoa rei Brent, care a rămas în
camera asta — singură cu femeia inconștientă..
În obrajii Emilyei Brent apărură pete. Se opri din croșetat.
— E o injurie!
Vocea calmă, necruțătoare continuă:
— Când ne-am întors apoi în cameră, dumneata, domni șoară Brent, erai
aplecată asupra femeii de pe sofa.
— Oare simpla omenie e o crimă?

— Nu fac decât să stabilesc faptele, preciză judecă torul Wargrave. Apoi a
intrat în cameră Rogers cu brandy-ul, în care, fire ște, ar fi putut foarte bine
să toarne ceva — înainte de a intra în cameră. Feme ia a băut puțin brandy și
curând după aceea, soțul ei și doctorul Armstrong a u ajutat-o să se culce, iar
doctorul Armstrong i-a dat un calmant.
— Așa s-a întâmplat, spuse Blore. Absolut exact. Și asta ne scoate din
joc pe judecător, pe domnul Lombard, pe mine și pe domnișoara Claythorne.
Vorbea tare și se vedea limpede că jubilează. Ținti ndu-l cu o privire rece,
judecătorul Wargrave murmură:
— Oare? Trebuie să luăm în considerație orice eventualitate posibilă.
— Nu înțeleg, tresări Blore.
Judecătorul Wargrave spuse:
— Sus, în camera ei, nevasta lui Rogers stătea culc ată în pat. Calmantul
pe care i-l dăduse doctorul începuse să-și facă efe ctul. Era somnoroasă și do-
cilă. Să presupunem că în clipa aceea s-a auzit un ciocănit la ușă și cineva a
intrat aducându-i, hai să spunem, o tabletă, sau ni ște picături cu mesajul:
"Doctorul spune să luați asta." Credeți măcar o cli pă că n-ar fi înghițit ascul-
tătoare, fără măcar să se gândească?
Se făcu tăcere. Blore își mișcă picioarele și se în cruntă. Philip Lombard
spuse:
— Nu cred nici o clipă această poveste. În afară de asta, nimeni dintre
noi n-a părăsit camera în care ne aflam, timp de câ teva ceasuri după aceea. A
urmat moartea lui Marston și restul…
Judecătorul spuse:
— Cineva ar fi putut să iasă din dormitor — mai târ ziu.
— Dar atunci ar fi fost Rogers acolo sus, obiectă L ombard.
Doctorul Armstrong se mișcă.
— Nu, spuse el. Rogers s-a dus până jos să facă cur at în sufragerie și în
cămară. Oricine ar fi putut urca atunci în dormitor ul femeii, fără a fi văzut.
— Dar, doctore, interveni Emily Brent, femeia ar fi trebuit la acea vreme
să doarmă adânc sub influența narcoticului pe care i l-ai dat!
— După toate probabilitățile, da. Dar lucrul nu e c ert. Până ce nu i-ai
prescris unui pacient de mai multe ori un medicamen t, nu poți să știi cum
reacționează. Trebuie uneori să treacă mai mult tim p până să-și facă efectul
un calmant. E în funcție de reacția personală a pac ientului față de acel medi-
cament.
— Asta o afirmi dumneata, doctore. Îți convine — ei ? îi spuse Lombard.
Din nou Armstrong se întunecă la față de mânie.
Și iar vocea aceea rece, fără pasiune, îi opri cuvi ntele pe buze:
— Acuzațiile reciproce nu duc la nimic. Faptele — d e ele trebuie să ne o-
cupăm. Sunteți de acord, cred, că lucrurile s-ar fi putut petrece așa cum am
spus eu. Admit că probabilitatea nu e prea mare; de și din nou, depinde de
persoana respectivă. Apariția domnișoarei Brent sau a domnișoarei Claythor-
ne într-o astfel de misiune n-ar fi produs nici o s urpriză în mintea pacientei.
Firește că apariția mea sau a domnului Blore, ori a domnului Lombard ar fi
fost neobișnuită — ca să nu spun mai mult — dar cre d totuși că vizita ar fi
fost primită fără a trezi vreo bănuială.
— Și asta ne duce — unde? întrebă Blore.

VI

Mângâindu-și buzele, judecătorul Wargrave spuse cu înfățișarea sa atât
de inumană și lipsită de pasiune:
— Ne-am ocupat de cea de a doua crimă și am stabili t că nici unul dintre
noi nu poate fi complet absolvit de bănuială.
Făcu o pauză și continuă:
— Ajungem acum la moartea generalului Macarthur, ca re s-a produs azi
dimineață. Rog pe oricine consideră că are un alibi să-l spună. În ceea ce mă
privește, voi declara că nu am un alibi valabil. Mi -am petrecut dimineața
stând pe terasă și meditând asupra situației specia le în care ne aflăm cu toții.
Am stat pe scaunul acela de pe terasă toată diminea ța până a bătut gongul,
dar au existat, îmi închipui, câteva intervale de t imp când nu m-a observat
nimeni și când aș fi putut să cobor spre mare, să-l omor pe general și să mă
întorc la scaunul meu. Nu există decât cuvântul meu că nu am părăsit tera-
sa. În împrejurările de față, nu este de ajuns. Tre buie să existe dovada.
— Eu am fost cu domnul Lombard și cu doctorul Armst rong toată
dimineața, spuse Blore. Pot s-o confirme.
— Te-ai dus în casă după o frânghie, spuse doctorul Armstrong.
— Sigur, m-am dus. M-am dus drept în casă și m-am î ntors imediat îna-
poi. Știți asta.
— Ți-a trebuie cam mult timp…
Blore se înroși:
— Ce dracu vrei să spui, doctore Armstrong?
— N-am spus decât că ai lipsit cam mult.
— A trebuit s-o găsesc, nu-i așa? Nu poți să găseșt i un colac de frânghie
într-o clipă.
Judecătorul Wargrave întrebă:
— În lipsa inspectorului Blore, dumneavoastră doi a ți fost tot timpul îm-
preună?
Armstrong răspunse aprins:
— Sigur. Adică… Lombard s-a depărtat câteva clipe . Eu am rămas pe
loc.
Lombard spuse zâmbind:
— Am vrut să văd ce posibilitate există de a semnal iza prin heliograf spre
uscat. Voiam să găsesc locul cel mai bun. Am lipsit doar câteva clipe.
— Exact, aprobă Armstrong. Prea puțin ca să făptuia scă o crimă, vă asi-
gur.
— S-a uitat vreunul dintre dumneavoastră la ceas? î ntrebă judecătorul.
— Nu.
— Nu aveam ceas, explică Philip Lombard.
Judecătorul spuse calm:
— Câteva clipe… O precizare prea vagă…
Se întoarse spre silueta țeapănă care croșeta:
— Domnișoară Brent?
— M-am plimbat cu domnișoara Claythorne până în vâr ful insulei. După
aceea am stat pe terasă, la soare.
— Parcă nu te-am văzut acolo.
— Nu, eram după colțul casei, înspre răsărit, la ad ăpost de vânt.
— Și ai stat acolo până la prânz?
— Da.
— Domnișoară Claythorne?
Vera răspunse fără greutate, cu o voce clară:
— Am fost cu domnișoara Brent la începutul dimineți i. După aceea am

hoinărit puțin. Apoi m-am dus spre mare și am stat de vorbă cu generalul
Macarthur.
Judecătorul Wargrave o întrerupse:
— Cât era ceasul?
Pentru prima dată, Vera răspunse vag:
— Nu știu. Cam o oră înainte de prânz, cred… sau poate mai puțin.
— Era înainte de a fi vorbit noi cu el sau după? în trebă Blore.
— Nu știu. Era… era foarte ciudat, răspunse Vera tremurând.
— Cum adică era ciudat? dori să știe judecătorul.
Vera spuse cu voce joasă:
— Spunea că o să murim cu toții… spunea că așteap tă sfârșitul. M-a…
m-a îngrozit…
Judecătorul dădu din cap:
— Ce ai făcut pe urmă?
— M-am întors înapoi spre casă. Apoi, chiar înainte de prânz, am ieșit
din nou și m-am plimbat în sus, prin spatele casei. Am fost teribil de agitată
toată ziua.
Judecătorul Wargrave își mângâie bărbia:
— Rămâne Rogers. Deși mă îndoiesc că mărturia sa va adăuga ceva la
ceea ce știm până acum.
Chemat în fața "curții", Rogers nu avu decât foarte puține de spus. Fuse-
se ocupat toată dimineața cu treburile gospodăriei și cu pregătirea mesei. A-
dusese cocteiluri pe terasă înainte de masă și apoi se dusese sus să-și mute
lucrurile din mansardă în altă cameră. Nu se uitase pe fereastra niciodată în
timpul dimineții și nu văzuse nimic care ar fi putu t avea vreo legătură cu
moartea generalului Macarthur. Putea să jure că fus eseră opt figurine de por-
țelan pe masa din sufragerie, când a aranjat masa p entru dejun.
Când Rogers termină ce avea de spus, se făcu o pauz ă.
Judecătorul Wargrave tuși, dregându-și glasul.
Lombard murmură către Vera Claythorne:
— Urmează tragerea concluziilor…
Judecătorul începu:
— Am cercetat împrejurările în care s-au petrecut c ele trei crime — cât
de bine ne-a stat în putință. Deși în unele cazuri probabilitatea exclude impli-
carea unora, nu putem afirma totuși cu hotărâre că vreo persoană poate fi
considerată ca absolvită de orice complicitate. Îmi reafirm convingerea fermă
că din cele șapte persoane adunate în această camer ă, una este un criminal
periculos și probabil dement. Nu avem nici o dovadă cu privire la identitatea
respectivei persoane. În această conjunctură, tot c e putem face este să discu-
tăm ce măsuri putem lua pentru a intra în legătură cu cei de pe țărm și a ce-
re ajutor, iar în cazul când acesta întârzie (ceea ce este foarte posibil datorită
stării timpului), ce măsuri trebuie să luăm ca să n e aflăm în siguranță.
V-aș ruga pe toți să vă gândiți la aceasta cu atenț ie și să-mi dați orice
sugestii vă vin în minte. Între timp, vă previn pe toți să fiți în gardă. Până a-
cum, ucigașul a avut o sarcină ușoară, întrucât vic timele nu bănuiau nimic.
De acum înainte, e datoria noastră să suspectăm pe fiecare dintre noi. Paza
bună trece primejdia rea. Evitați orice risc și fiț i cu ochii-n patru. Asta-i tot.
Philip Lombard murmură încetișor:
— Onorata curte se retrage…

Capitolul al zecelea

I

— Crezi ceva din toate astea? întrebă Vera.
Stătea cu Philip pe pervazul ferestrei din salon. A fară ploua cu găleata,
iar vântul vâjâia în rafale puternice, care se love au de geamuri.
Philip Lombard își plecă ușor capul într-o parte în ainte de a-i răspunde.
Apoi spuse:
— Vrei să spui dacă cred că bătrânul Wargrave are d reptate când spune
că e unul dintre noi?
— Da.
— E greu de hotărât. Logic, știi, are dreptate, și totuși…
Vera îi luă vorba din gură:
— Și totuși, pare de necrezut!
Philip Lombard făcu o strâmbătură:
— Toată povestea e de necrezut! Dar, după moartea l ui Macarthur, nu
mai încape nici o îndoială. Nu mai e vorba acum de accidente sau sinucideri.
E precis crimă. Trei crime până acum.
Vera se-nfioră:
— E ca într-un coșmar. Și tot nu cred că astfel de lucruri se pot întâm-
pla!
— Știu, spuse el cu înțelegere. Imediat se va auzi o bătaie în ușă, te vei
trezi și vei lua ceaiul de dimineață.
— O, cum aș vrea să fie adevărat!
Philip Lombard spuse grav:
— Da, dar nu se va întâmpla așa. Suntem cu toții în acest coșmar! Și
trebuie să fim cu multă băgare de seamă de acum îna inte.
Vera spuse, coborând glasul:
— Dacă… dacă este unul dintre ei… cine crezi că e?
Philip Lombard rânji deodată:
— Trebuie să înțeleg că ne-ai exclus pe noi doi? E perfect. Eu știu foarte
bine că nu sunt ucigașul și nu te văd nici pe dumne ata, Vera, ca o persoană
dezechilibrată. Pari să fii una dintre cele mai săn ătoase și mai tefere fete pe
care le-am întâlnit. Mi-aș pune reputația în joc că ești întreagă la minte.
Cu un zâmbet cam strâmb, Vera spuse:
— Mulțumesc.
— Ei, și acu, domnișoară Claythorne, nu-mi întorci complimentul?
Vera ezită o clipă, apoi spuse:
— Ai recunoscut, îți amintești, cred, că pentru dum neata viața omeneas-
că nu e ceva sfânt, totuși nu te pot vedea ca… ca pe omul care a pus să se în-
registreze placa aceea de patefon.
— Exact. Dacă ar fi să comit una sau mai multe crim e, aș face-o numai
pentru ceea ce aș putea scoate din ele. Acest masac ru în masă nu e în obice-
iul meu. Bun, va să zică ne eliminăm pe noi și ne c oncentrăm asupra celor
cinci tovarăși de prizonierat. Care dintre ei este U. N. Owen? Ei bine, ghicind
așa, fără absolut nimic pe care să mă bizui, aș vot a pentru Wargrave!
— Oh! Vera părea surprinsă. Se gândi câteva clipe ș i apoi spuse: De ce?
— Greu de spus exact. Dar, ca să încep cu ceva, e b ătrân și a prezidat
ani de zile curți de judecată. Adică, s-a substitui t lui Dumnezeu
Atotputernicul câteva luni în fiecare an. Asta ți s e poate urca la cap în cele
din urmă… Ajungi să te vezi atotputernic, cu pute ri de viață și moarte — și

dacă creierul tău are o fisură, s-ar putea să vrei să faci un pas înainte și să
devii Justițiar, un fel de Judecător Extraordinar.
— Da, cred că e posibil… spuse rar Vera.
— Dar dumneata pentru cine votezi?
— Pentru doctorul Armstrong, răspunse ea fără nici o ezitare.
Lombard fluieră încet:
— Doctorul? Știi, l-aș fi pus ultimul dintre toți.
Vera dădu din cap:
— Oh, nu! Două dintre morți au fost provocate prin otrăvire. Asta indică
mai degrabă un doctor. Și apoi, nu poți trece cu ve derea că singurul lucru pe
care știm absolut că l-a luat nevasta lui Rogers es te somniferul dat de el!
— Da, e adevărat, recunoscu Lombard.
Vera insistă:
— Dacă un doctor ar înnebuni, ar trebui să treacă m ult timp până când
cineva ar începe să bănuiască. Și apoi, doctorii lu crează prea mult, și fac e-
forturi prea mari…
— Da, dar mă îndoiesc că l-ar fi putut ucide pe Mac arthur. N-ar fi avut
vreme în intervalul acela scurt cât l-am lăsat sing ur… nu… afară doar dacă
n-a fugit iepurește până acolo și înapoi, dar mă în doiesc că e într-o formă atât
de bună ca să facă asta și să nu arate nici un semn de oboseală.
— N-a făcut-o atunci. A avut mai târziu prilejul.
— Când?
— Când s-a dus să-l cheme pe general la masă.
Philip scoase din nou un fluierat ușor. Spuse:
— Așa, va să zică crezi că a făcut-o atunci? Îți tr ebuie mult sânge rece
pentru asemenea ispravă.
Vera spuse nerăbdătoare:
— Dar ce risca? Este singurul om de aici care are c unoștințe medicale.
Poate declara sub jurământ că generalul era mort de o oră… și cine-l poate
contrazice?
Philip se uită gânditor la ea.
— Știi, spuse, nu-i o idee rea. Mă întreb…

II

— Cine este, domnule Blore? Asta vreau să știu: cin e este?
Fața lui Rogers era chinuită. Mâinile îi stăteau în cleștate pe bucata de
piele de lustruit pe care o ținea în mână.
Ex-inspectorul Blore expuse:
— Ehei, omule, tocmai asta e întrebarea!
— Unul dintre noi, a zis domnul judecător. Dar cine anume? Asta vreau
să știu. Cine e diavolul cu chip de om?
— Asta, spuse Blore, am vrea s-o știm cu toții.
— Dar aveți o părere, domnule Blore, spuse Rogers c u șiretenie. Aveți o
părere, nu-i așa?
— S-ar putea să am, admise Blore. Dar asta nu însea mnă că știu ceva
sigur. S-ar putea să greșesc. Tot ce pot să spun e că, dacă am dreptate, per-
soana în chestiune este un tip foarte stăpân pe sin e… foarte, zău așa.
Rogers își șterse fruntea de transpirație. Spuse ră gușit:
— E ca într-un coșmar, asta e.
Blore rosti, uitându-se la el cu curiozitate:

— Dumneata ai vreo părere, Rogers?
Valetul dădu din cap și vorbi răgușit:
— Nu știu. Nu știu nimic. Și asta mă scoate din min ți… de frică. Fiindcă
n-am nici o idee…

III

Doctorul Armstrong spuse cu violență:
— Trebuie să scăpăm de aici… trebuie… trebuie. Cu orice preț!
Judecătorul Wargrave se uita gânditor pe fereastra salonului. Se juca cu
șnurul de la ochelari.
— Nu afirm, desigur, că m-aș pricepe să ghicesc cum va fi vremea, spuse
el. Dar aș spune că e foarte puțin probabil să ajun gă aici o barcă — chiar da-
că s-ar cunoaște situația în care ne aflăm — în mai puțin de 24 ore; și atunci,
numai dacă stă vântul.
Doctorul Armstrong își lăsă capul în mâini și gemu:
— Și între timp, putem fi uciși cu toții în pat?
— Sper că nu, zise judecătorul Wargrave. Trebuie să luăm toate precau-
țiile posibile pentru ca un asemenea lucru să nu se întâmple.
Doctorului Armstrong îi trecu prin minte că un bătr ân ca judecătorul ți-
nea mai mult la viață decât un tânăr. Se minunase a deseori de acest fapt în
cariera sa profesională. Uite-l pe el, mai tânăr cu vreo douăzeci de ani decât
judecătorul, și totuși cu un simț de autoconservare mult inferior.
Judecătorul Wargrave se gândea: "Uciși în pat! Doct orii ăștia sunt toți la
fel — gândesc în clișee. O inteligență de duzină."
— Nu uita că sunt de pe acum trei victime, spuse do ctorul.
— Desigur. Dar nu trebuie să neglijezi faptul că er au complet nepregătiți
pentru atac. Noi suntem preveniți.
Doctorul Armstrong spuse amar:
— Ce putem face? Mai devreme sau mai târziu…
— Cred, începu judecătorul Wargrave, că sunt câteva lucruri pe care le
putem face.
— N-avem nici măcar o idee cine ar putea fi…
Judecătorul își mângâie bărbia și murmură:
— O, știi, eu n-aș spune asta.
Armstrong îl privi țintă:
— Vrei să spui că dumneata știi?
Judecătorul Wargrave spuse prudent:
— Dacă-i vorba de dovezi concrete, așa cum se cer l a tribunal, recunosc
că n-am nici una. Dar mi se pare, revăzând întreaga afacere, că o anumită
persoană este indicată foarte clar. Da, așa cred.
Armstrong se uită țintă la el. Spuse:
— Nu înțeleg.

IV

Domnișoara Brent urcă sus în dormitor.
Își luă Biblia și se așeză lângă fereastră. O desch ise. Apoi, după o clipă
de ezitare, o lăsă la o parte și se duse spre măsuț a de toaletă. Dintr-un sertar
scoase un carnet cu coperți negre.

Îl deschise și începu să scrie:
S-a întâmplat ceva îngrozitor. Generalul Macarthur a murit. (Vărul lui e că-
sătorit cu Elsie Macpherson.) Nu mai încape nici o îndoială că a fost omorât. Du-
pă dejun, judecătorul ne-a spus câteva lucruri foar te interesante. E convins că
ucigașul e unul dintre noi. Asta înseamnă că unul d intre noi e posedat de dia-
vol. O bănuiam. Care dintre noi este? Toți se între abă. Dar numai eu știu…
Stătu câtva timp nemișcată. Privirea îi deveni vagă și cețoasă. Creionul îi
juca amețit între degete. Cu litere mari de tipar, tremurate și risipite, scrise:
NUMELE UCIGAȘULUI ESTE BEATRICE TAYLOR…
Închise ochii.
Deodată, cu o tresărire, se trezi. Se uită la carne t. Cu o exclamație mâni-
oasă, trase câteva linii peste literele inegale, st râmbe, ale ultimei propoziții.
Spuse cu glas șoptit:
— Am scris eu asta? Eu? Înseamnă că încep să înnebu nesc…

V

Furtuna creștea. Vântul urla izbindu-se de casă.
Toată lumea era în salon. Stăteau îngrămădiți cât m ai aproape unul de
altul. Și, pe furiș, se observau.
Când Rogers aduse tava cu ceai, tresăriră cu toții. Rogers întrebă:
— Să trag perdelele? O să fie ceva mai plăcut.
Primind aprobarea, trase perdelele și aprinse lumin ile. Camera păru deo-
dată mai veselă. Umbrele se mai risipiră. Sigur, pâ nă mâine furtuna o să
treacă și o să vină cineva — o să vină o barcă…
— Turnați dumneavoastră ceaiul, domnișoară Brent? î ntrebă Vera Clay-
thorne.
Femeia mai în vârstă răspunse:
— Nu, toarnă-l dumneata, draga mea. Ceainicul ăla e prea greu. Și
mi-am rătăcit două gheme din lâna mea gri de croșet at. Sunt tare necăjită…
Vera se duse spre masa de ceai. Se auzi zgomotul și clinchetul voios al
porțelanului. Reveneau iarăși la normal.
Ceai! Binecuvântatul ceai de după-amiază. Philip Lo mbard spuse ceva
hazliu. Blore răspunse. Doctorul Armstrong povesti o anecdotă. Judecătorul
Wargrave, care de obicei detesta ceaiul, sorbea înc ântat.
În această atmosferă relaxată apăru Rogers.
Era tulburat. Vorbi nervos, cam fără șir:
— Scuzați-mă, vă rog… dar știe cineva… ce s-a î ntâmplat… cu perdeaua
de la baie?
Lombard ridică brusc capul:
— Perdeaua de la baie? Ce dracu vrei să spui, Roger s?
— Nu mai e, domnule, a dispărut. Am fost peste tot să trag toate perdele-
le, iar cea din baie nu mai era acolo.
— Azi dimineață era acolo? întrebă judecătorul Warg rave.
— O, da, domnule!
— Ce fel de perdea era? se interesă Blore.
— Dintr-o pânză impermeabilă, de un roșu aprins, do mnule. Se asorta
cu faianța roșie.
— Și a dispărut? întrebă Lombard.
— A dispărut, domnule.
Se priviră unii pe alții.

Blore spuse greoi:
— Ei, și la urma urmei, ce-i cu asta? E o nebunie.. . dar toate sunt așa.
Oricum, n-are importanță… Nu poți să omori pe nim eni cu o perdea. Uită
povestea asta.
— Da, domnule. Mulțumesc domnule, spuse Rogers.
Ieși închizând ușa în urma lui.
În cameră, vălul groazei se lăsase din nou.
Iar se observau unul pe altul pe furiș.

VI

Veni și ora mesei. Mâncară, se strânse masa. Fusese o masă simplă, mai
ales din conserve.
Pe urmă, în salon, tensiunea era aproape prea mare ca să poată fi supor-
tată.
La ora nouă, Emily Brent se ridică în picioare.
— Mă duc să mă culc.
— Și eu, spuse Vera.
Cele două femei urcară sus. Lombard și Blore le îns oțiră. Stând în capul
scărilor, cei doi bărbați le văzură intrând fiecare în camera ei și închizând
ușa. Auziră zgomotul a două zăvoare trase și a două chei răsucindu-se în
broască.
Blore spuse cu un rânjet:
— Nu mai e nevoie să le spui să-și încuie ușa!
— Ei, cel puțin noaptea n-au de ce să se teamă, zis e Lombard.
Începu să coboare și celălalt îl urmă.

VII

După o oră, urcară să se culce și cei patru bărbați . Urcară toți, împreu-
nă. Din sufragerie, unde aranja masa pentru diminea ță, Rogers îi văzu ur-
când. Îi auzi oprindu-se pe palierul de deasupra.
Apoi se auzi vocea judecătorului:
— Nu e nevoie, cred, domnilor, să vă sfătuiesc să v ă încuiați ușa.
— Mai mult, puneți chiar un scaun în fața ușii. Exi stă mijloace de a se
deschide ușile pe dinafară, spuse Blore.
— Dragul meu Blore, necazul cu dumneata e că știi p rea multe! murmu-
ră Lombard.
Judecătorul spuse grav:
— Noapte bună, domnilor. Să ne vedem toți cu bine d imineață!
Rogers ieși din sufragerie și se furișă puțin pe sc ări. Văzu patru siluete
intrând pe patru uși, auzi răsucindu-se patru chei și zgomotul a patru zăvoa-
re.
Dădu dlin cap.
— E în regulă, murmură.
Se înapoie în sufragerie. Da, totul era pregătit pe ntru dimineață. Ochii i
se opriră pe suportul de sticlă din mijlocul mesei și pe cele șapte figurine de
porțelan.
Un rânjet brusc îi transformă fața. Murmură:
— O să am grijă să nu mai facă nimeni vreo poznă în noaptea asta.

Traversând camera, încuie ușa de la cămară. Apoi, d ucându-se spre cea-
laltă ușă care da spre hol, o trase, o încuie și pu se cheia în buzunar. Pe ur-
mă, stingând luminile, se grăbi în sus pe scări spr e noul lui dormitor.
Aici nu exista decât o singură posibilitate de ascu nzătoare, șifonierul cel
mare, și se uită în el imediat. Apoi, încuind ușa ș i trăgând zăvorul, se pregăti
de culcare.
Își spuse:
"N-o să mai umble nimeni la negrii ăia în noaptea a sta. Am avut eu gri-
jă…"

Capitolul al unsprezecelea

I

Philip Lombard obișnuia să se trezească în zori. La fel se întâmplă și în
dimineața aceea. Se ridică în cot și ascultă. Vântu l se mai potolise parcă, dar
sufla încă. Nu auzea căzând ploaia…
La ora opt, vântul bătea mai tare, dar Lombard nu-l auzea. Adormise din
nou.
La nouă și jumătate stătea pe marginea patului uitâ ndu-se la ceas. Îl
duse la ureche. Apoi buzele i se desfăcură în acel zâmbet curios, ca de lup,
care-i era caracteristic.
Spuse foarte încet:
— Cred că e timpul să fac ceva.
La zece fără douăzeci și cinci bătea la ușa încuiat ă de la camera lui Blo-
re.
Acesta deschise cu prudență. Avea părul ciufulit și ochii încă tulburi de
somn.
Philip Lombard spuse afabil:
— Ai dormit douăzeci și patru de ore? Ei, asta arat ă că ai conștiința
curată.
— Ce s-a întâmplat? întrerupse Blore scurt.
Lombard răspunse:
— Te-a chemat cineva… sau ți-a adus ceaiul? Știi cât e ceasul?
Blore se uită peste umăr la un mic ceas de voiaj de lângă pat.
— Zece fără douăzeci și cinci! N-ai crede că am put ut să dorm atât. Un-
de-i Rogers?
Philip Lombard spuse:
— Doar ecoul îți răspunde: "Unde-i?"
— Ce vrei să spui? întrebă celălalt tăios.
— Vreau să spun că Rogers lipsește. Nu e nici la el în cameră, nici în altă
parte. Nici ceainicul nu e pus, și nici focul de la bucătărie aprins.
Blore înjură printre dinți. Apoi rosti:
— Unde dracu poate să fie? Undeva pe insulă? Așteap tă-mă să-mi pun
niște haine. Vezi dacă ceilalți știu ceva.
Philip Lombard aprobă. Trecu pe rând pe la ușile în cuiate.
Pe Armstrong îl găsi treaz și aproape îmbrăcat. Jud ecătorul Wargrave, la
fel ca și Blore, a trebuit să fie trezit din somn. Vera Claythorne era îmbrăcată.
Camera Emilyei Brent era goală.
Grupul începu să caute prin casă. Camera lui Rogers , așa cum spusese

Philip Lombard, era goală. Se vedea că în pat dormi se cineva, iar briciul, pă-
mătuful și săpunul erau ude.
— S-a trezit totuși, spuse Lombard.
Vera vorbi încet, cu o voce pe care încerca s-o fac ă hotărâtă și sigură:
— Nu crezi că se ascunde pe undeva… și ne pândeșt e?
— Dragă fată, sunt gata să cred orice despre oricin e, îi spuse Lombard.
Sfatul meu e să stăm împreună până îl găsim.
— Trebuie să fie afară pe insulă, undeva, fu de păr ere Armstrong.
Blore, care se alăturase și el grupului, îmbrăcat, dar tot nebărbierit, spu-
se:
— Unde s-a dus domnișoara Brent? Asta e alt mister.
Dar chiar când ajunseră în hol, Emily Brent intră p e ușa din față. Avea
pe ea o haină de ploaie.
— Marea e la fel de furioasă. N-aș crede să poată p orni azi vreo barcă, le
spuse ea.
— Ai hoinărit singură pe insulă, domnișoară Brent? o întrebă Blore.
Nu-ți dai seama că e curată nebunie?
— Te asigur, domnule Blore, că am fost foarte atent ă, spuse Emily Brent.
Blore mormăi:
— L-ai văzut cumva pe Rogers?
Domnișoara Brent ridică sprâncenele.
— Rogers? Nu, nu l-am văzut în dimineața asta. De c e?
Judecătorul Wargrave, bărbierit, îmbrăcat și cu dan tura pusă, cobora
scările. Se duse spre ușa de la sufragerie, care er a deschisă.
— Ha, a pus masa pentru micul dejun, după câte văd.
— Ar fi putut s-o facă aseară, spuse Lombard.
Intrară cu toții în cameră, privind la farfuriile ș i tacâmurile aranjate cu
grijă. La șirul de cești de pe bufet. La suportul d e pâslă pregătit pentru cana
de cafea.
Vera fu prima care observă. Îl apucă pe judecător d e braț și strânsoarea
degetelor ei atletice îl făcu pe bătrânul domn să s e strâmbe de durere.
— Negrii! Priviți! urlă.
În mijlocul mesei erau numai șase figurine de porțe lan.

II

Curând după aceea, îl găsiră și pe Rogers.
Era în mica spălătorie din curte, unde se dusese să taie surcele pentru
focul din bucătărie. Avea încă în mână toporișca ce a mică. Un topor mai ma-
re, mai greu, stătea rezemat de ușă, cu tăișul năcl ăit. Se potrivea prea bine
cu rana adâncă de la ceafa lui Rogers…

III

— E absolut limpede, spuse Armstrong. Ucigașul s-a furișat probabil în
spatele lui, a rotit toporul o dată și l-a pocnit î n cap, în timp ce omul stătea
aplecat.
Blore presăra făină peste coada toporului, căutând amprente.
— Era nevoie de multă forță, doctore? întrebă judec ătorul Wargrave.
Armstrong spuse grav:

— Ar fi putut s-o facă și o femeie, dacă asta vrei să spui.
Se uită repede în jur. Vera Claythorne și Emily Bre nt se retrăseseră în
bucătărie…
— Fata ar fi putut-o face cu ușurință — e un tip at letic. Domnișoara
Brent pare destul de șubredă, dar genul ăsta de fem eie are adesea multă forță
musculară. Și nu trebuie să uitați că toți bolnavii mintali au o forță de nebă-
nuit.
Judecătorul aprobă gânditor.
Blore se ridică în genunchi, suspinând:
— Nici o amprentă. Coada toporului a fost ștearsă d upă aceea.
Se auzi un hohot de râs — se întoarseră brusc. Vera Claythorne stătea în
curte. Striga din toate puterile cu o voce ascuțită , stridentă, zguduită toată de
hohote de râs:
— Sunt albine pe insula asta? Spuneți-mi! Unde ne d ucem după miere?
Ha! ha!
Se uitau la ea fără să înțeleagă. Părea că fata ast a sănătoasă, echilibra-
tă, a înnebunit sub ochii lor. Continuă pe același ton strident, nefiresc:
— Nu vă holbați așa! Ca și cum ați crede că sunt ne bună. Ce vă întreb e
destul de normal. Albine, stupi, roiuri, albine! Oh , nu înțelegeți? N-ați citit
poezia aceea idioată? E sus în fiecare dormitor… pusă acolo ca s-o studiați.
Am fi putut să înțelegem de la început dacă am fi a vut minte. Șapte negri mi-
titei despicau surcele groase… Și strofa următoare. O știu toată pe dinafară,
vă spun… Șase negri mititei se jucau c-un stup, netoții… De-asta întreb… sunt
albine aici pe insulă?… Nu e caraghios?… Nu e a l naibii de caraghios?…
Începu din nou să râdă sălbatic. Doctorul Armstrong se apropie de ea.
Ridică mâna și o lovi hotărât peste obraz.
Vera respiră greu, sughiță… și înghiți. Rămase ne mișcată o clipă, apoi
spuse:
— Mulțumesc… mă simt bine acum.
Glasul îi era din nou calm și controlat — glasul un ei profesoare de sport
energice.
Se întoarse și, traversând curtea spre bucătărie, s puse:
— Domnișoara Brent și cu mine o să vă pregătim micu l dejun. Puteți…
să aduceți câteva surcele… ca să aprindem focul?
Pe obraz se vedeau urmele roșii ale mâinii doctorul ui.
În timp ce fata intra în bucătărie, Blore spuse:
— Ei, ai procedat cum trebuie, doctore.
Armstrong răspunse, scuzându-se parcă:
— Trebuia! Isteria ne mai lipsea acum.
— Nu e un tip isteric, spuse Philip Lombard.
Armstrong se declară de acord:
— O, nu. O fată bună, sănătoasă, cu mintea întreagă . Dar șocul acesta
brusc i s-ar putea întâmpla oricui.
Rogers tăiase câteva lemne înainte de a fi fost omo rât. Le adunară și le
duseră în bucătărie. Vera și Emily Brent erau ocupa te: domnișoara Brent a-
prindea focul, Vera tăia slănina.
— Vă mulțumesc, spuse Emily Brent. Vom căuta să fim cât mai repede
gata… să zicem o jumătate de oră… sau trei sfer turi de oră. Apa o să fiarbă
repede.

IV

Ex-inspectorul Blore îi spuse lui Philip Lombard cu glasul răgușit, scă-
zut:
— Știi ce cred?
— Întrucât abia aștepți să-mi spui, nu merită să mă ostenesc să ghicesc.
Ex-inspectorul Blore nu era omul care să înțeleagă o aluzie fină.
Continuă greoi:
— A fost un caz în America. Un bătrân cu nevasta… amândoi omorâți cu
un topor. În plină zi. Nimeni în casă, în afară de fiica lor și de femeia de servi-
ciu. Cea din urmă, s-a dovedit, n-ar fi putut s-o f acă. Fiica era o fată bătrână,
respectabilă. Părea de necrezut. Așa de necrezut, î ncât au achitat-o. Dar
niciodată n-au găsit altă explicație. Făcu o pauză, apoi spuse: M-am gândit la
asta când am văzut toporul… și pe urmă când, intr ând în bucătărie, am vă-
zut-o atât de liniștită și senină. Nici un semn de tulburare… Fata… cu izbuc-
nirea ei isterică… e ceva natural… la care te a ștepți… nu crezi?
— Se poate, spuse laconic Philip Lombard.
Blore urmă:
— Dar cealaltă! Așa de îngrijită și mironosiță… c u șorțul ăla… al nevestei
lui Rogers cred… spunând: "Micul dejun e gata înt r-o jumătate de oră"… sau
așa ceva. Dacă vrei să știi părerea mea, femeia ast a e nebună de legat! Multe
fete bătrâne apucă pe drumul ăsta… vreau să spun, nu se apucă de omorât
pe scară largă, ci se cam scrântesc la cap. Din nef ericire, ea a apucat-o pe
drumul acela. Manie religioasă… crede că e unealt a lui Dumnezeu… în sfâr-
șit, ceva de același gen! Stă în camera ei… știi. .. și citește Biblia.
Philip Lombard oftă și spuse:
— Asta nu prea e o dovadă concludentă de dezechilib ru mintal, Blore.
Dar Blore continuă, greoi și perseverent:
— Și pe urmă a fost afară… cu haina de ploaie… spunea că s-a dus să se
uite cum e marea.
Celălalt dădu din cap:
— Rogers a fost omorât în timp ce tăia lemne pentru foc — adică imediat
după ce s-a sculat. Domnișoara Brent n-ar fi avut n evoie să colinde pe-afară
câteva ceasuri după aceea. Dacă vrei să știi ce cre d eu, ucigașul lui Rogers a
avut grijă să fie găsit în pat, sforăind.
— Dar nu înțelegi, domnule Lombard? Dacă femeia ar fi nevinovată, i-ar
fi frică să plece hoinărind de una singură. Ar face -o numai dacă ar ști că n-a-
re de ce să-i fie frică. Adică, dacă ea însăși e cr iminalul.
— Da… e o idee la care nu m-am gândit.
Adăugă cu un rânjet ușor:
— Încântat că nu mă mai suspectezi.
Blore spuse cam jenat:
— Te-am bănuit pe dumneata la început… revolverul ăla… și povestea
ciudată pe care ai spus-o… sau n-ai spus-o. Dar î mi dau seama acuma că
greșeam. Făcu o pauză și continuă: Sper că nici dum neata nu mă crezi vino-
vat.
Philip zise gânditor:
— S-ar putea să mă-nșel, firește, dar nu cred că ai destulă imaginație
pentru treaba asta. Tot ce pot spune e că dacă dumn eata ești criminalul, ești
un actor strașnic și îmi scot pălăria în fața dumit ale. Coborî vocea: Și acum,
numai între noi, Blore, și ținând seama că probabil vom fi amândoi niște ca-
davre înainte de sfârșitul zilei de mâine — ce zici , ai dat atunci o depoziție fal-
să?

Blore se mișcă stânjenit de pe un picior pe altul. În cele din urmă spuse:
— Se pare că acum nu mai are nici o importanță. Ei bine, da, Landor era
complet nevinovat. Banda m-a mituit… și l-am trim is la răcoare. Bagă de
seamă, n-aș recunoaște…
— …Dacă ar fi vreun martor, sfârși Lombard cu un rânjet. Rămâne doar
între noi doi. Ei, sper că ai scos ceva din treaba aceea.
— Nu atât cât s-ar fi cuvenit. Niște ticăloși, toat ă banda asta a lui Pur-
cell! Am fost totuși avansat.
— Iar Landor a fost condamnat pe viață și a murit î n închisoare.
— Nu puteam să știu c-o să moară, nu-i așa? întrebă Blore.
— Nu, ăsta a fost ghinionul dumitale.
— Al meu? Al lui, vrei să spui.
— Și al dumitale. Deoarece se pare că, de pe urma a cestei fapte, și viața
dumitale urmează să fie scurtată într-un chip neplă cut.
— A mea? Blore îl privi țintă. Crezi că am să-l urm ez pe Rogers și pe cei-
lalți? Nu-s eu ăla! Mă păzesc foarte bine, dacă vre i să știi.
— Ei… nu-mi plac pariurile. Și chiar așa, dacă mo ri, n-o să-mi poți plăti.
— Ascultă, domnule Lombard, ce vrei să spui?
Philip Lombard își arătă dinții:
— Vreau să spun, dragă Blore, că după părerea mea n -ai nici o șansă.
— Ce?
— Lipsa dumitale de imaginație o să te facă o țintă absolut sigură. Un
criminal cu imaginația lui U. N. Owen poate să te p rindă-n cursă oricând va
voi el… sau ea…
Blore se înroși. Întrebă furios:
— Dar dumneata?
Chipul lui Philip Lombard se înăspri, luând o expre sie amenințătoare.
— Eu am o imaginație destul de bună. Am fost în sit uații grele și înainte,
și am scăpat! Cred… nu vreau să spun mai mult, da r cred că o să scap și din
asta.

V

Ouăle erau în tigaie. Vera, în timp ce prăjea pâine a, se gândea:
"De ce m-am purtat ca o isterică? A fost o greșeală . Fii calmă, draga mea,
calmă…"
Doar se lăudase întotdeauna cu echilibrul ei!
Domnișoara Claythorne a fost minunată… și-a păstr at capul… a pornit
imediat înot după Cyril.
De ce se mai gândește acum la asta? Totul se termin ase… se sfârșise…
Cyril se dusese la fund înainte de a ajunge ea la s tâncă. Simțise că o ia cu-
rentul și o duce în larg… Se lăsase dusă de val.. . înotând liniștit, plutind…
până ce sosise barca, în cele din urmă…
O lăudaseră pentru curajul și sângele ei rece…
Numai Hugo nu. Hugo doar se uitase la ea…
Doamne, cum o durea, chiar și acum, să se gândească la Hugo…
Unde era? Ce făcea? Era logodit… însurat?
— Vera, se arde pâinea!
Vocea Emilyei Brent era aspră.
— Oh, iertați-mă, domnișoară Brent, așa e. Ce proas tă sunt!
Emily Brent ridică ultimul ou din grăsimea care sfâ râia.

Punând o altă bucată de pâine la prăjit, Vera spuse uimită:
— Sunteți minunat de calmă, domnișoară Brent.
Emily Brent răspunse, strângând buzele:
— Am fost crescută să nu-mi pierd capul și să nu fa c niciodată multă
zarvă.
Vera gândi mecanic:
"Înfrânată… de copil… Asta explică multe…"
Spuse:
— Nu vă e frică?
Făcu o pauză și apoi adăugă:
— Sau nu vă pasă de moarte?
Moarte! Parcă un burghiu mic și ascuțit pătrunse în masa solidă, înghe-
țată din creierul Emilyei Brent. Să moară? Dar ea n -o să moară! Ceilalți or să
moară… da… dar nu ea, Emily Brent. Fata asta nu înțelegea! Emilyei nu-i era
frică… nici unul din familia Brent nu era fricos. Toți ai ei erau militari… În-
fruntau moartea fără să clipească. Duceau o viață d reaptă, la fel cum și ea,
Emily Brent, dusese o viață dreaptă… Nu făcuse ni ciodată nimic de care să-i
fie rușine… Așa că, normal, ea n-o să moară…
"Domnul are grijă de oile lui… Să nu-ți fie teamă de groaza morții; nici de
săgeata care zboară ziua…" Era în plină zi acum, nu era nimic de groază…
"Nici unul dintre noi n-o să plece de pe insulă." Cine spusese asta? Generalul
Macarthur, sigur, al cărui văr se căsătorise cu Els ie Macpherson… Lui părea
că nu-i pasă. Părea… chiar… că-i convenea! Rău! Aproape un păcat să simți
astfel. Unii oameni s-au gândit atât de puțin la mo arte, încât și-au luat viața.
Beatrice Taylor… Noaptea trecută o visase pe Beatrice… o visase că era afară,
își apăsa fața de geam și, gemând, cerea să fie lăs ată înăuntru. Dar Emily
Brent n-a vrut s-o lase. Pentru că dacă ar fi lăsat -o, s-ar fi întâmplat ceva în-
grozitor…
Emily își reveni cu o tresărire și văzu că Vera se uită la ea cam ciudat.
Spuse cu vioiciune:
— Totul e gata, nu-i așa? Să ducem gustarea înăuntr u.

VI

Micul dejun decurse într-o atmosferă stranie. Toată lumea era foarte po-
liticoasă.
— Mai dorești puțină cafea, domnișoară Brent?
— Domnișoară Claythorne, o felie de șuncă?
— Încă o felie de pâine prăjită?
Șase oameni, toți stăpâni pe ei, normali — în exter ior.
Și în interior? Gânduri care goneau în cerc ca nișt e veverițe în cușcă…
"Ce urmează? Ce urmează? Cine? Care?"
"O să meargă? Mă îndoiesc. Dar merită să încerc. Da că mai e vreme.
Doamne, dacă mai e vreme…"
"Manie religioasă, asta e… Deși, dacă te uiți la ea, cu greu poți să crezi…
Dacă greșesc…"
"E o nebunie — totul e o nebunie. Înnebunesc. Gheme de lână care d is-
par… perdeaua roșie… nu are nici un sens. Nu po t să pricep…"
"Ce prost, a crezut tot ce i-am spus. A fost ușor.. . Trebuie să fiu prudent,
totuși, foarte prudent".
"Șase figurine de porțelan… numai șase… câte or să rămână până desea-

ră?…"
— Cine dorește ultimul ou?
— Marmeladă?
— Mulțumesc, mai vreți o felie de pâine?
Șase oameni, comportându-se normal la micul dejun.. .

Capitolul al doisprezecelea

I

Masa se isprăvi.
Judecătorul își drese glasul. Spuse cu o voce clară , autoritară:
— Cel mai bine ar fi, cred, să ne întâlnim ca să di scutăm situația. Să zi-
cem peste o jumătate de oră, în salon?
Toată lumea se declară de acord.
Vera începu să adune farfuriile. Spuse:
— O să strâng masa și o să spăl vasele.
— O să vi le ducem noi în bucătărie, se oferi Phili p Lombard.
— Mulțumesc.
Emlly Brent se ridică, dar se așeză din nou.
— O, Doamne!
— S-a întâmplat ceva, domnișoară Brent? se interesă judecătorul.
Emily se scuză:
— Iertați-mă. Aș vrea s-o ajut pe domnișoara Clayth orne, dar nu știu ce
am. Mă simt puțin amețită.
— Amețită? Doctorul Armstrong veni lângă ea: Destul de firesc. Șoc cu
întârziere. Pot să-ți dau ceva ca să…
— Nu!
Cuvântul îi izbucni de pe buze ca o explozie.
Îi luă pe toți pe neașteptate. Doctorul Armstrong s e înroși tot.
Nu puteai să nu citești teama și bănuiala în privir ea ei.
— Cum dorești, domnișoară Brent, spuse doctorul rig id.
— Nu vreau să iau nimic… absolut nimic. O să stau aici liniștită până
îmi trece amețeala.
Terminară cu strânsul mesei.
— Mă pricep puțin la gospodărie, spuse Blore. Să-ți dau o mână de aju-
tor, domnișoară Claythorne?
— Mulțumesc, îi răspunse Vera.
Emily Brent rămase singură în sufragerie.
Un timp auzi un murmur slab de glasuri din bucătări e.
Amețeala îi trecea. Era somnoroasă, ar fi putut ado rmi ușor.
Simțea un bâzâit în urechi — sau era un bâzâit adev ărat?
"Parc-ar fi o albină… un bondar…" se gândi ea.
Imediat văzu și albina. Se urca pe geam… Parcă Ve ra Claythorne vorbise
de albine în dimineața asta.
Albine și miere…
Îi plăcea mierea. Miere în fagure, să ți-o scoți si ngură într-un săculeț de
muselină. Pic, pic, pic…
Era cineva în cameră… cineva ud leoarcă și de pe care curgea apă… Bea-
trice Taylor, care ieșise din râu…

Trebuia doar să întoarcă privirea și o vedea.
Dar nu putea să-ntoarcă capul…
Ce-ar fi să strige?…
Dar nu putea să strige…
Nu mai era nimeni în casă. Era complet singură…
Auzi pași… pași care se furișau ușor până în spat ele ei. Pașii împleticiți
ai fetei înecate…
În nări simți un miros umed, umed și rece…
Pe fereastră albina bâzâia — bâzâia…
Și pe urmă simți înțepătura.
Acul albinei pe gât…

II

Stăteau în salon și o așteptau pe Emily Brent.
— Să mă duc s-o chem? se oferi Vera Claythorne.
— O clipă, spuse Blore repede.
Vera se așeză din nou. Toată lumea îl privi întrebă tor pe Blore, care înce-
pu:
— Ascultați cu toții aici, părerea mea: nu trebuie să-l căutăm pe autorul
tuturor acestor crime mai departe decât în sufrager ie, în clipa asta. Pot să jur
că femeia e criminalul!
— Și motivul?… Întrebă Armstrong.
— Manie religioasă. Ce spui, doctore?
— Perfect posibil. N-am nimic de zis. Dar, desigur, nu avem dovezi.
— Era foarte ciudată în bucătărie când pregăteam mi cul dejun, spuse
Vera. Ochii ei… Vera se cutremură.
— Nu poți s-o judeci după asta, fu de părere Lombar d. Cu toții suntem
puțin tulburați acum.
— Mai e ceva, spuse Blore. E singura care n-a vrut să dea nici o explica-
ție în legătură cu acuzația de pe placa de patefon. De ce? Fiindcă n-avea nici
una.
Vera se mișcă pe scaun:
— Asta nu e chiar adevărat. Mi-a spus mie… după a ceea…
— Ce ți-a spus, domnișoară Claythorne? întrebă Warg rave.
Vera repetă povestea Beatricei Taylor.
— O poveste perfect sinceră, remarcă judecătorul Wa rgrave. Mie perso-
nal nu mi-ar fi greu s-o accept. Spune-mi, domnișoa ră Claythorne, părea să
fie tulburată de un sentiment de vină sau de remușc are pentru atitudinea pe
care o avusese?
— Câtuși de puțin, spuse Vera. Nu părea deloc mișca tă.
— Inimi de piatră, fetele astea bătrâne și cinstite ! Invidie, mai ales! spuse
Blore.
— E unsprezece fără cinci, remarcă judecătorul Warg rave. Cred că ar
trebui s-o invităm pe domnișoara Brent să ia parte la discuția noastră.
Blore întrebă:
— Nu intenționați să faceți nimic?
— Nu văd ce am putea face, spuse judecătorul. Bănui elile noastre sunt,
pentru moment, numai bănuieli. O să-l rog, totuși, pe doctorul Armstrong să
observe foarte atent purtarea domnișoarei Brent. Să mergem acum în sufra-
gerie.

O găsiră pe Emily Brent pe scaunul unde o lăsaseră. Din spate nu văzu-
ră nimic ciudat, în afară de faptul că părea să nu- i fi auzit intrând în cameră.
Și apoi îi văzură fața — congestionată, cu buzele v inete și ochii ficși.
— Dumnezeule, e moartă! exclamă Blore.

III

Vocea subțire, liniștită a judecătorului Wargrave s puse:
— Încă unul dintre noi absolvit… prea târziu!
Armstrong se aplecă deasupra moartei. Mirosi buzele , dădu din cap, se
uită la pleoape.
— Cum a murit, doctore? întrebă Lombard nerăbdător. N-avea nimic
când am lăsat-o aici!
Armstrong se uita atent la un semn pe partea dreapt ă a gâtului. Spuse:
— Asta e urma unei seringi hipodermice.
Dinspre fereastră se auzi un zumzăit. Vera strigă:
— Uitați-vă… o albină… un bondar. Amintiți-vă ce vă spuneam diminea-
ță!
Armstrong spuse sever:
— Nu albina a înțepat-o! O mână omenească a ținut s eringa.
— Ce otravă a fost injectată? întrebă judecătorul.
— O cianură, presupun, răspunse Armstrong. Probabil cianură de pota-
siu, ca și la Anthony Marston. Probabil că a murit aproape imediat, prin as-
fixiere.
— Dar albina aceea? țipă Vera. Să fie doar o coincidență?
Lombard spuse sumbru:
— O, nu, nu e coincidență! E tenta de culoare local ă adusă de ucigașul
nostru. E o fiară jucăușă. Îi place să se țină cât mai mult de blestemata aceea
de poezioară!
Pentru prima dată vocea îi era inegală, aproape str identă, ca și cum pâ-
nă și nervii lui, căliți într-o lungă carieră plină de riscuri și întâmplări pericu-
loase, cedaseră în cele din urmă.
Spuse cu violență:
— E o nebunie! Nebunie curată… suntem nebuni, neb uni cu toții!
— Mai avem încă, sper, puterea de a raționa, spuse calm judecătorul. A
adus cineva o seringă hipodermică aici în casă?
— Da, eu, spuse doctorul Armstrong, cu o voce nu pr ea sigură.
Patru perechi de ochi se ațintiră asupra lui. Își f ăcu singur curaj împotri-
va bănuielii adânci, ostile din ochii lor. Spuse:
— Totdeauna călătoresc cu una la mine. Majoritatea doctorilor procedea-
ză așa.
Judecătorul Wargrave spuse calm:
— Foarte adevărat. Vrei să ne spui, doctore, unde e acum seringa aceea?
— În valiza din cameră.
— Am putea, eventual, să controlăm.
Toți cinci urcară sus — o procesiune tăcută.
Conținutul valizei fu răsturnat pe podea.
Seringa hipodermică nu era nicăieri.

IV

Armstrong spuse furios:
— A luat-o cineva!
În cameră se așternu tăcerea.
Armstrong stătea cu spatele la fereastră. Patru per echi de ochi îl fixau,
negri de bănuială și acuzare. El se uita de la Warg rave la Vera și repeta nepu-
tincios — slab:
— Vă spun că a luat-o cineva.
Blore se uită la Lombard, care-i întoarse privirea.
— Suntem cinci în cameră, spuse judecătorul. Unul d intre noi e crimina-
lul. Situația este extrem de gravă. Trebuie să facem tot ul pentru a-i proteja pe
cei patru dintre noi care sunt nevinovați. Te rog, doctore Armstrong, să-mi
spui ce medicamente ai la dumneata?
— Am o cutioară cu medicamente aici. O puteți exami na. O să găsiți ce-
va pentru dormit — tablete de trional și sulfonal — un pachet de bromură,
bicarbonat de sodiu, aspirină. Nimic altceva. Nu am cianură la mine.
— Și eu am niște tablete de dormit — sulfonal cred, spuse judecătorul.
Presupun că sunt mortale… într-o doză suficient d e mare. Dumneata, dom-
nule Lombard, ai un revolver.
— Și ce dacă am? spuse îndârjit Philip Lombard.
— Atât numai. Propun ca provizia de medicamente a d octorului, tabletele
mele de sulfonal, revolverul dumitale și tot ce mai există în materie de medi-
camente sau arme de foc să fie adunate la un loc și puse în siguranță. Iar du-
pă ce se face asta, să ne supunem fiecare unei perc heziții — atât corporale
cât și a lucrurilor.
— Al naibii să fiu dacă renunț la revolver! spuse L ombard.
Wargrave vorbi cu asprime:
— Domnule Lombard, ești un tânăr bine făcut și pute rnic, dar și ex-in-
spectorul Blore e un om cu un fizic puternic. Nu șt iu care ar fi rezultatul unei
lupte între voi, dar pot să-ți spun atât: de partea lui Blore, ajutându-l cât vom
putea mai bine, vom fi și noi, eu, doctorul Armstro ng și domnișoara Clay-
thorne. Îți dai seama, cred, că dacă te gândești să te împotrivești, șansele du-
mitale vor fi destul de mici.
Lombard își azvârli capul pe spate. Își arătă dinți i aproape într-un mârâ-
it.
— Ei, foarte bine, atunci. Dacă totul era aranjat.. .
Judecătorul Wargrave dădu aprobator din cap:
— Ești un tânăr cu judecată. Unde ți-e revolverul?
— În sertarul mesei de lângă pat.
— Bun.
— Vi-l aduc.
— Cred că ar fi mai bine să venim cu dumneata.
Philip spuse cu un zâmbet care semăna și mai mult c u un mârâit:
— Al naibii de bănuitor ești, nu crezi?
O luară pe coridor până la camera lui Lombard.
Philip se duse la noptieră și trase sertarul.
Apoi se dădu înapoi cu o înjurătură.
Sertarul noptierei era gol.

V

— Vă declarați satisfăcuți? întrebă Lombard.
Se dezbrăcase până la piele și fusese controlat met iculos (ca și camera)
de ceilalți trei bărbați. Vera Claythorne era afară , pe coridor.
Cercetările urmară metodic. Armstrong, judecătorul și Blore se supuseră
pe rând controlului.
Cei patru ieșiră din camera lui Blore și se apropia ră de Vera. Judecăto-
rul fu cel care vorbi:
— Sper că înțelegi, domnișoară Claythorne, că nu pu tem face excepții.
Revolverul acela trebuie găsit. Ai, presupun, un co stum de baie la dumneata?
Vera dădu din cap.
— Atunci, o să te rog să te duci în cameră, să-l pu i și să vii din nou aici.
Vera intră în cameră și închise ușa. În mai puțin d e un minut reapăru
într-un costum de baie strâmt, de mătase.
Wargrave aprobă din cap:
— Mulțumesc, domnișoară Claythorne. Acum, te rog să rămâi aici până
ce-ți controlăm camera.
Vera așteptă răbdătoare pe coridor până ce ieșiră. Pe urmă intră ea înă-
untru, se îmbrăcă și se reîntoarse lângă ei.
Judecătorul spuse:
— Suntem acum siguri de un lucru. Nu există arme sa u medicamente o-
trăvitoare în posesia nici unuia dintre noi cinci. Ăsta e un punct bun. O să
punem acum medicamentele la loc sigur. Există, cred , un dulap pentru argin-
tărie în bucătărie, nu-i așa?
— Foarte bine, dar cine o să țină cheia? întrebă Bl ore. Presupun că
dumneata!
Judecătorul Wargrave nu răspunse.
Coborî în bucătărie și ceilalți îl urmară. Acolo se afla o lădiță în care se
țineau argintăria și tacâmurile. După instrucțiunil e judecătorului diferitele
medicamente au fost puse acolo și încuiate. Apoi, t ot la instrucțiunile lui
Wargrave, lădița a fost pusă în dulapul de bucătări e, pe care-l încuiară. Jude-
cătorul dădu cheia de la lădiță lui Philip Lombard, iar cheia de la dulap lui
Blore, spunându-le:
— Dumneavoastră doi sunteți cei mai puternici ca fi zic. Ar fi greu pentru
oricare să ia cheia de la celălalt. Ar fi imposibil pentru oricare dintre noi trei.
Dacă cineva ar sparge dulapul… sau lădița… ar f ace zgomot… ar fi greu să nu
atragă atenția.
Făcu o pauză, apoi urmă:
— O problemă serioasă ne stă în față. Ce s-a întâmplat cu revolverul dom-
nului Lombard?
— Mi se pare că proprietarul e persoana cea mai în măsură s-o știe, spu-
se Blore.
Lui Lombard nările îi păliră de furie.
— Tâmpitule, cap de bou ce ești! Ți-am spus că mi-a fost furat!
— Când l-ai văzut ultima dată? întrebă Wargrave.
— Aseară. Era în sertar când m-am culcat… pregăti t pentru orice even-
tualitate.
Judecătorul dădu din cap și spuse:
— Cred că a fost luat azi-dimineață, în zăpăceala c u căutarea lui Rogers,
sau după ce a fost descoperit.
— Bănuiesc că e ascuns undeva prin casă. Trebuie să -l căutăm, spuse
Vera.
Judecătorul Wargrave își mângâie bărbia.

— Mă îndoiesc că cercetarea noastră va avea vreun r ezultat. Ucigașul a
avut destul timp să găsească o ascunzătoare. Nu cre d că vom găsi ușor revol-
verul.
Blore spuse deodată:
— Nu știu unde e revolverul, dar pariez că știu und e e altceva — seringa
hipodermică. Urmați-mă.
Deschise ușa de la intrare și o luă în jurul casei.
La o mică distanță de fereastra sufrageriei găsi se ringa. Lângă ea era o
figurină de porțelan spartă — cel de al cincilea ne gru, spart.
Blore spuse satisfăcut:
— Singurul loc unde putea să fie. După ce a omorât- o, a deschis fereas-
tra, a aruncat seringa, a luat figurina de pe masă și a azvârlit-o și pe ea.
Nu erau amprente pe seringă. Fusese ștearsă cu grij ă.
Vera spuse cu hotărâre:
— Acum, hai să căutăm revolverul.
— Neapărat, aprobă judecătorul Wargrave. Dar în tim pul acesta, să a-
vem grijă să stăm împreună. Nu uitați că dacă ne de spărțim, ucigașul poate
să acționeze.
Cercetară cu grijă casa, din pod până în pivniță, d ar fără rezultat. Revol-
verul nu era nicăieri.

Capitolul al treisprezecelea

I

"Unul dintre noi… unul dintre noi… unul dintre noi…"
Trei cuvinte, repetate la nesfârșit, imprimându-se ceas după ceas în
mințile înfricoșate ale celor cinci.
Cinci oameni — cinci oameni îngroziți. Cinci oameni care se observau,
care nu-și mai dădeau osteneala să-și ascundă tensi unea nervoasă.
Acum, era doar puțină prefăcătorie — lipsea masca f ormală a conversa-
ției. Erau cinci dușmani, legați împreună printr-un instinct reciproc de auto-
conservare.
Și dintr-o dată, toți începură să semene mai puțin a ființe umane. Reve-
neau la tipuri mai bestiale. Judecătorul Wargrave s tătea ghemuit, ca o bătrâ-
nă, prudentă broască țestoasă, nemișcat, cu ochii p ătrunzători și vioi. Ex-in-
spectorul Blore părea și mai greoi și grosolan la î nfățișare. Avea mișcările u-
nui animal încet. Ochii îi erau congestionați, inje ctați. Avea un aer de feroci-
tate și stupizenie laolaltă. Era ca o fiară încolți tă, gata să-și atace urmăritorii.
Cât despre Philip Lombard, simțurile lui păreau mai degrabă ascuțite decât
adormite. Urechea îi reacționa la cele mai mici zgo mote. Pasul îi era mai ușor
și mai iute, corpul suplu și grațios. Și zâmbea ade sea, arătându-și dinții lungi
și albi.
Vera Claythorne părea foarte liniștită. Mai tot tim pul stătea ghemuită în-
tr-un scaun. Ochii îi stăteau pironiți în gol. Păre a uluită. Parcă era o pasăre
care se izbise cu capul de geam și fusese culeasă d e o mână omenească. Și
acum sta ghemuită, îngrozită, incapabilă să se mișt e, sperând să se salveze
prin imobilitate.
Armstrong era într-o stare de nervi jalnică. Se fră mânta tot timpul, și
mâinile îi tremurau. Își aprindea țigară după țigar ă, ca să le stingă aproape
imediat. Ceea ce părea să-l chinuiască cel mai mult era inactivitatea forțată la

care îi silea situația. Din când în când izbucnea î ntr-un torent de cuvinte ner-
voase.
— N-ar trebui să stăm aici fără să facem nimic! Tre buie să existe ceva —
sigur, sigur că există ceva pe care să-l putem face. Dacă am aprinde un
foc…?
— Pe vremea asta? spuse greoi Blore.
Ploua din nou cu găleata. Vântul bătea în rafale in termitente. Răpăitul
deprimant al ploii aproape îi înnebunea.
Printr-un acord tacit, adoptaseră un fel de plan de campanie: stăteau cu
toții în salonul cel mare; numai o singură persoană putea să iasă din cameră;
celelalte patru așteptau până se întorcea a cincea.
— E numai o chestiune de timp, spuse Lombard. Vreme a se va însenina.
Atunci vom putea să facem ceva… să semnalizăm… să aprindem un foc… să
facem o plută… ceva!
Armstrong izbucni deodată într-un râs ca un cotcodă cit:
— Chestiune de timp… de timp? Nu ne putem permite să așteptăm. N-a-
vem timp. O să murim cu toții…
Judecătorul Wargrave spuse, și vocea lui subțire și clară era plină de o
hotărâre pătimașă:
— Nu, dacă vom fi prevăzători. Trebuie să fim prevăzători.
Masa de prânz au luat-o la ora obișnuită — dar fără nici o formalitate
convențională. Toți cinci s-au dus la bucătărie. În cămară au găsit o mare
provizie de conserve. Au deschis o conservă de limb ă și două de fructe. Au
mâncat stând în picioare în jurul mesei. Apoi, tot împreună s-au întors în
salon — ca să stea acolo — să stea păzindu-se unul pe altul.
Gândurile care le umblau prin cap erau anormale, fe brile, bolnave…
"E Armstrong… s-a uitat acum la mine cu coada och iului… are ochi de
nebun… e complet nebun… Poate nici nu e doctor. .. Asta e, desigur… E un
nebun, scăpat din casa vreunui doctor… care preti nde că e doctor… Asta e
adevărul… Să le spun?… Să țip…? Nu, nu trebui e să-l pun în gardă… Și pe
urmă, știe să se poarte ca un om normal… Cât e ce asul?… Numai trei și un
sfert!… O, Doamne, o să înnebunesc și eu… Da, e Armstrong… Mă pândește
acum…"
"Pe mine n-o să mă prindă! Știu să-mi port de grijă … Am fost și altă dată
în situații grele… Unde dracu e revolverul ăla?.. . Cine l-a luat?… Cine-l are?
Nimeni… știm asta. Am fost toți căutați… Nimeni nu poate să-l aibă… Dar ci-
neva știe unde este…"
'"Fiecare e pe cale să-nnebunească… Cu toții au s ă înnebunească… Le e
frică de moarte… tuturor ne e frică de moarte… Și mie mi-e frică de moarte…
Da, dar asta nu oprește moartea să vină… Dricul e la ușă, domnule! Unde am
citit asta? Fata… O s-o supraveghez. Da, o s-o su praveghez pe fată…"
"Patru fără douăzeci… numai patru fără douăzeci.. . poate a stat ceasul…
Nu înțeleg… nu, nu înțeleg… Un astfel de lucru nu se poate întâmpla… se în-
tâmplă… De ce nu ne trezim? Să ne trezim — ziua Judecății d e apoi… nu, nu
asta! Dacă aș putea gândi… Capul… se întâmplă c eva cu capul… o să ples-
nească… o să crape… nu se poate întâmpla un ast fel de lucru… cât e ceasul?
O, Doamne, e numai patru fără un sfert."
"Trebuie să nu-mi pierd capul… trebuie să nu-mi p ierd capul… Să nu-mi
pierd capul… Totul e perfect clar… totul plănui t. Dar nimeni nu trebuie să
bănuiască. Trebuie să prindă momeala. Trebuie! Care dintre ei? Asta e între-
barea — care dintre ei? Cred… da, cred că mai cur ând… da… el."
Când ceasul bătu ora cinci, săriră cu toții.

— Vrea cineva ceai? întrebă Vera.
Se făcu o clipă de tăcere.
— Aș dori o ceașcă, spuse Blore.
Vera se ridică:
— Mă duc să-l fac. Puteți sta aici.
Judecătorul spuse blând:
— Cred, dragă domnișoară, că am prefera cu toții să venim și să asistăm
la prepararea lui.
Vera se holbă, apoi râse scurt, aproape isteric:
— Desigur! Ați prefera!
Cinci oameni s-au dus la bucătărie. Când ceaiul a f ost gata, au băut Ve-
ra și Blore. Ceilalți trei au luat whisky — au desc his o sticlă nouă și au folosit
un sifon dintr-o ladă nedesfăcută.
Judecătorul murmură cu un zâmbet de reptilă:
— Trebuie să fim foarte prevăzători…
Se înapoiară în salon. Deși era vară, camera era în tunecată. Lombard în-
toarse comutatorul, dar lumina nu se aprinse. Spuse :
— Sigur! Motorul nu merge fiindcă Rogers nu s-a dus să-l controleze.
Ezită o clipă, apoi continuă:
— Cred că am putea să ne ducem și să-i dăm drumul.
Judecătorul Wargrave spuse:
— E un pachet de lumânări în cămară, l-am văzut. Ma i bine să folosim
lumânările.
Lombard se duse după lumânări. Ceilalți patru rămas eră în salon privin-
du-se unul pe altul.
Se întoarse cu o cutie de lumânări și o grămadă de farfurioare. Au fost
aprinse cinci lumânări și puse în salon.
Era ora șase fără un sfert.

II

La șase și douăzeci, Vera simți că îi era cu neputi nță să mai stea acolo.
Se va duce sus în cameră și își va uda cu apă rece capul și tâmplele care o
dureau.
Se ridică și se îndreptă spre ușă. Apoi își aminti, se întoarse și luă o lu-
mânare din cutie. O aprinse, lăsă puțină ceară să s e scurgă într-o farfurioară
și lipi lumânarea. Apoi ieși din cameră, închizând ușa în urma ei și lăsându-i
înăuntru pe cei patru bărbați. Sui scările, și o lu ă pe culoar până la camera
ei.
Deschise ușa, dar se opri deodată și stătu nemișcat ă.
Nările îi tremurau.
Marea… mirosul mării de la St. Tredennick.
Asta era. Nu putea să greșească. Era mirosul de pe plajă din ziua aceea
— fluxul… și stâncile acoperite cu iarbă de mare. .. care se usca la soare.
"Pot să înot până la insulă, domnișoară Claythorne? "
"De ce nu pot să înot până la insulă?…"
Mormoloc râzgâiat, plângăcios și imposibil! Dacă n- ar fi el, Hugo ar fi
bogat… ar putea să se însoare cu fata pe care o i ubea…
Hugo…
Sigur… sigur… nu era Hugo lângă ea? Nu, o aștep ta în cameră…
Făcu un pas înainte. Curentul prinse flacăra lumână rii. Clipi și se stin-

se…
În întuneric i se făcu deodată frică…
"Nu fi proastă, se îndemnă singură. Totul e în regu lă. Ceilalți sunt jos.
Toți patru. Nu e nimeni în cameră. Nu poate să fie. Ai închipuiri, fată."
Dar mirosul acela — mirosul plăjii de la St. Treden nick… asta nu era
închipuire. Era adevărat.
Și era cineva în cameră… Auzise ceva — sigur că auzise c eva….
Și atunci, în timp ce stătea acolo, la pândă… o m ână rece, vâscoasă, o
atinse pe gât… o mână umedă, mirosind a mare…

III

Vera urlă. Urlă întruna — urlete de groază fără sea măn — strigăte sălba-
tice, disperate, de ajutor.
Nu auzi zgomotele de jos, pocnetul unui scaun răstu rnat, o ușă deschi-
zându-se, pași de bărbați alergând pe scări. Era co nștientă numai de o groază
supremă.
Și deodată, în ușă pâlpâiră lumini — lumânări — în cameră năvăliră
bărbații.
— Ce dracu? Ce s-a întâmplat? Doamne, Dumnezeule, c e este?
Tremurând toată, Vera făcu un pas înainte și se pră buși pe podea.
Își dădu seama ca prin vis că cineva se apleca deas upra ei și încerca să-i
ridice capul.
Apoi, la o exclamație bruscă: "Dumnezeule, uitați-v ă!" își reveni. Deschi-
se ochii și ridică capul. Văzu la ce se uitau bărba ții cu lumânările.
O fâșie largă de iarbă de mare umedă atârna din tav an. Asta o atinsese
pe gât în întuneric și asta luase ea drept o mână vâscoasă, o mână înecată
venind din morți ca să-i ia viața!
Începu să râdă isteric. Spuse:
— Era iarbă de mare… doar iarbă de mare… asta m irosea…
Și din nou leșină — valuri după valuri de greață. D in nou cineva îi sălta
capul și i-l susținea.
Parcă treceau veacuri. Cineva îi dădea ceva de băut — apăsându-i paha-
rul de buze. Simți miros de brandy.
Era gata să înghită cu recunoștință băutura când, d eodată, un avertis-
ment — ca un clopot de alarmă — îi sună în creier. Se ridică, împingând pa-
harul la o parte.
Întrebă tăios:
— De unde ați luat-o?
Blore fu cel care răspunse. Se uită mirat o clipă î nainte de a vorbi:
— Am luat-o de jos.
— Nu vreau s-o beau, strigă Vera.
O clipă, domni tăcerea, apoi Lombard râse.
Spuse apreciativ:
— Bravo, Vera. Nu ți-ai pierdut firea… chiar dacă te-ai speriat de moarte.
O să aduc o sticlă nouă, nedeschisă încă.
Ieși repede.
Vera spuse nesigur:
— Mă simt bine acum. O să beau niște apă.
Armstrong o ajută să se ridice în picioare. Clătinâ ndu-se și sprijinin-
du-se de el, Vera se duse până la chiuvetă. Dădu dr umul la robinet și pe ur-

mă umplu paharul.
— Brandy-ul n-avea nimic, spuse indignat Blore.
— De unde știi? întrebă Armstrong.
Blore vorbi furios:
— N-am pus nimic în el. La asta te referi, cred.
— Nu spun că dumneata ai pus, preciză Armstrong. Ai fi putut s-o faci
dumneata, sau altul ar fi putut băga ceva în sticlă , tocmai pentru acest caz.
Lombard se întoarse în cameră. Avea o sticlă nouă d e brandy și un tir-
bușon. Îi vârî Verei sub nas sticla sigilată.
— Uite aici, fată. Nici o escrocherie. Rupse poleia la și scoase dopul. No-
roc că e o cantitate suficientă de alcool în casă. Frumos din partea lui U. N.
Owen.
Vera era scuturată de un tremur violent.
Armstrong, care ținu paharul în timp ce Philip turn a brandy, spuse:
— Ai face mai bine să bei asta, domnișoară Claythor ne. Ai avut un șoc
neplăcut.
Vera bău puțin alcool. Culoarea îi reveni în obraji .
Philip Lombard spuse râzând:
— Ei bine, iată o crimă care n-a mers după plan!
Vera vorbi aproape în șoaptă:
— Credeți… că asta a urmărit?
Lombard dădu din cap:
— Se aștepta să mori de spaimă! Sunt oameni care ar fi murit, nu-i așa,
doctore?
Armstrong nu se pronunță. Spuse cu îndoială:
— Hm, greu de spus. Persoană tânără, sănătoasă, făr ă afecțiuni cardia-
ce. Improbabil. Pe de altă parte…
Luă paharul cu brandy pe care îl adusese Blore. Băg ă degetul în el și îl
puse cu mare grijă pe limbă. Expresia nu i se schim bă. Spuse cu îndoială:
— Hm, are gustul normal.
Blore păși furios înainte și începu să strige:
— Dacă îndrăznești să spui că am vreun amestec în p oveștile astea, îți
zdrobesc creierii.
Vera, refăcută de brandy, încercă o diversiune:
— Unde e judecătorul?
Cei trei bărbați se priviră.
— E ciudat… Credeam c-a urcat sus cu noi.
Blore spuse:
— Și eu la fel… Dumneata, doctore, nu-ți amintești? Ai venit pe scă ri în
urma mea.
Armstrong spuse:
— Credeam că mă urmează… Sigur că urcă mai încet decât noi. E un om
bătrân.
Se uitară din nou unul la altul.
— E al naibii de ciudat… spuse Lombard.
— Trebuie să-l căutăm, strigă Blore.
Porni spre ușă. Ceilalți îl urmau, Vera încheind și rul.
În timp ce coborau scările, Armstrong spuse peste u măr:
— Îmi închipui că a rămas în salon.
Traversară holul. Armstrong strigă tare:
— Wargrave, Wargrave, unde ești?
Nici un răspuns. O tăcere de moarte umplea casa — n u se auzea decât

răpăitul ușor al ploii.
Apoi, la ușa salonului, Armstrong se opri înlemnit. Ceilalți se îngrămădi-
ră și se uitară peste umărul lui.
Judecătorul Wargrave stătea în scaunul cu spătar în alt din fundul came-
rei. Două lumânări ardeau de fiecare parte. Dar cee a ce îi făcu să tresară fu
toga roșie în care era îmbrăcat și peruca de judecă tor de pe cap…
Doctorul Armstrong le făcu semn celorlalți să stea pe loc, iar el se în-
dreptă, clătinându-se ca un om beat, spre figura tă cută, holbată.
Se aplecă înainte, privindu-i fața liniștită. Apoi, cu o mișcare iute, ridică
peruca, și aceasta, căzând la pământ, dezvălui frun tea înaltă și chelia, cu o
pată rotundă chiar în mijloc, din care se prelinses e ceva.
Doctorul Armstrong ridică mâna fără viață și căută pulsul. Apoi se în-
toarse spre ceilalți.
Vorbi — și vocea îi era fără expresie, moartă, înde părtată:
— A fost împușcat…
— Dumnezeule — revolverul! exclamă Vera.
Doctorul spuse cu aceeași voce fără viață:
— I-a străpuns capul. Instantaneu.
Vera se aplecă spre perucă. Spuse, cu glasul îngroz it:
— Lâna gri pe care o pierduse domnișoara Brent!
— Și perdeaua roșie de la baie… spuse Blore.
— Va să zică, pentru asta i-au trebuit, șopti Vera.
Deodată, Philip Lombard râse — un râs ascuțit, nefi resc — apoi începu
să recite:

— Cinci negri mititei vor s-ajungă magistrați;
Unul și-a-mplinit dorința și-au rămas deci patru fr ați.

Acesta e sfârșitul sângerosului judecător Wargrave. N-o să mai pronunțe
sentințe! N-o să-și mai pună tichia neagră! E ultim a dată când a mai fost ju-
decător! N-o să mai tragă concluzii, n-o să mai tri mită nevinovați la moarte.
Cum ar mai râde Edward Seton dacă ar fi aici! Doamn e, cum ar mai râde!
Izbucnirea lui îi făcu pe ceilalți să tresară.
Vera strigă:
— Dar doar azi-dimineață spuneai că el e criminalul!
Fața lui Philip Lombard se schimbă — deveni gravă.
Vorbi cu o voce joasă:
— Știu că am spus… Ei bine, am greșit. Iată încă unul dintre noi care
s-a dovedit a fi nevinovat — dar prea târziu!

Capitolul al paisprezecelea

I

L-au dus pe judecătorul Wargrave în camera lui și l -au întins pe pat.
Apoi au coborât din nou și au stat în hol, uitându- se unii la alții.
— Ce facem acum? întrebă Blore greoi.
Lombard spuse cu vioiciune:
— Să mâncăm ceva. Trebuie să și mâncăm, știți…
Din nou s-au dus în bucătărie. Au deschis din nou o conservă. Mâncau

mecanic, aproape fără să simtă gustul.
— N-o să mai mănânc limbă niciodată, spuse Vera.
Au isprăvit masa. Și acum stăteau în jurul mesei de bucătărie, uitân-
du-se țintă unul la altul.
— Numai patru… spuse Blore. Cine urmează?
Armstrong privi fix înainte. Vorbi, aproape mecanic :
— Trebuie să fim foarte prudenți… și se opri.
Blore dădu din cap:
— Și el spunea la fel… iar acum e mort!
— Cum s-a întâmplat, mă întreb? spuse Armstrong.
Lombard înjură:
— O dublă înscenare, a naibii de inteligentă! Iarba aia, pe care a pus-o
în camera domnișoarei Claythorne, a avut efectul sc ontat. Toată lumea s-a
precipitat într-acolo, sus, crezând că o omoară. Și astfel… în încurcătura as-
ta… l-a prins singur pe bătrân…
— De ce n-a auzit nimeni împușcătura? întrebă Blore .
Lombard dădu din cap:
— Domnișoara Claythorne țipa, vântul urla, noi aler gam încoace și înco-
lo strigând. Nu, nu putea să se audă. Făcu o pauză, apoi spuse: Dar păcălea-
la asta n-o să se mai prindă. Data viitoare trebuie să încerce altceva.
— Așa va face, probabil, spuse Blore.
Avea ceva neplăcut în voce. Ceilalți doi bărbați se priviră.
Armstrong zise:
— Numai patru și nu știm care…
— Eu știu… spuse Blore.
— N-am nici cea mai mică îndoială… vorbi Vera
— Cred că eu știu într-adevăr, spuse Armstrong rar.
— În ceea ce mă privește, sunt aproape lămurit… z ise Philip Lombard.
Se uitară din nou unii la alții…
Vera se clătină pe picioare:
— Mă simt groaznic. Trebuie să mă culc… Sunt frân tă.
— Și noi ar trebui. N-are nici un rost să stăm aici păzindu-ne unii pe al-
ții, spuse Lombard.
— N-am nimic împotrivă, aprobă Blore.
Doctorul murmură:
— Cel mai bun lucru de făcut… deși mă îndoiesc că cineva va dormi.
Se îndreptară spre ușă. Blore spuse:
— Mă întreb unde o fi revolverul ăla acum?

II

Urcară la etaj.
Ceea ce urmă semăna într-un fel cu o scenă de panto mimă.
Fiecare dintre cei patru stăteau cu mâna pe clanța de la camera sa. A-
poi, ca la un semnal parcă, fiecare intră în cameră și închise ușa. Se auziră
chei răsucite și zăvoare trase, mobile mutate din l oc.
Patru oameni îngroziți erau baricadați înăuntru pân ă dimineața.

III

Philip Lombard respiră adânc ușurat după ce potrivi un scaun sub clan-
ța ușii.
Merse spre măsuța de toaletă.
La flacăra pâlpâitoare a lumânării își studie curio s fața.
Își zise în gând: "Ei, afacerea asta te-a cam dat g ata", și schiță zâmbetul
lui brusc, de lup.
Se dezbrăcă repede.
Se duse spre pat și puse pe noptieră ceasul de mână .
Apoi deschise sertarul noptierei.
Și rămase acolo, holbându-se la revolverul dinăuntr u…

IV

Vera Claythorne stătea în pat.
Lumânarea mai ardea încă.
Nu avea curajul s-o stingă.
Îi era frică de întuneric…
Își spunea mereu și mereu: "Ești în siguranță până mâine dimineață.
Noaptea trecută nu s-a întâmplat nimic. Nici noapte a asta n-o să se întâmple
nimic. Nu se poate întâmpla nimic. Ești încuiată și zăvorâtă înăuntru. Nu poate
nimeni să intre în cameră…"
Și deodată se gândi:
"Sigur! Pot să stau aici! Să stau aici încuiată! Hr ana nu contează! Pot să
stau aici… în siguranță… până sosește un ajutor ! Chiar dacă e vorba de o zi…
sau două zile…"
Să stea aici! Da, dar putea? Ceas după ceas… nime ni cu care să vor-
bească, nimic de făcut decât să se gândească…
O să înceapă să se gândească la Cornwall… la Hugo … la… la ceea ce îi
spusese lui Cyril.
Îngrozitor și plângăreț băiețel, care o cicălea mer eu…
"Domnișoară Claythorne, de ce nu pot să înot până l a stâncă? Pot să înot,
știu că pot!"
Vocea ei a fost aceea care a răspuns?
"Sigur că poți, Cyril, cu adevărat. Știu asta."
"Pot să mă duc atunci, domnișoară Claythorne?"
"Vezi, Cyril, mama e tare nervoasă din cauza ta. Ui te cum o să facem:
mâine o să înoți până la stâncă; eu o să stau de vo rbă pe plajă cu mama și o
să-i abat atenția. Și pe urmă, când te caută, tu o să fii pe stâncă, făcându-i
semn. Va fi o surpriză!"
"Oh, grozav, domnișoară Claythorne! O să fie o esca padă!"
Gata! — spusese. Mâine! Hugo plecase la Newquay. Când se va întoarce
— totul se va fi terminat.
Da, dar să zicem că nu? Dacă ieșea prost? Cyril put ea fi salvat la timp.
Și atunci… atunci ar spune.
"Domnișoara Claythorne mi-a dat voie." Ei, ce te faci atunci? Dar trebuia
să riște. În cazul cel mai rău, o să afirme fără ru șine: "Cum poți spune o ase-
menea minciună sfruntată, Cyril? Bineînțeles că n-a m spus niciodată așa ce-
va!" O s-o creadă pe ea, fără doar și poate. Cyril inven ta adesea tot soiul de
istorii. Era un copil în care nu puteai avea încred ere. Singurul care va ști va fi
Cyril, desigur. Dar asta n-avea importanță… Și or icum, totul va ieși bine. Va
pretinde că a înotat după el. Dar va sosi prea târziu… Nimeni nu va bă nui

vreodată…
Bănuise Hugo? De asta o privise în felul acela ciud at, îndepărtat?… Știuse
Hugo?
De asta plecase imediat după ce se terminase anchet a?
Nu i-a răspuns la singura scrisoare pe care i-a scr is-o…
Hugo…
Vera se răsucea în pat fără încetare. Nu, nu, nu tr ebuie să se mai gân-
dească la Hugo. Doare prea mult! Toată povestea ast a se terminase, se termi-
nase și gata… Hugo trebuie uitat.
De ce, în seara asta, simțise deodată că Hugo era c u ea în cameră?
Se uita țintă în tavan, la cârligul mare, negru, di n mijlocul camerei.
Nu-l observase până acum.
Iarba de mare fusese atârnată de el.
Tremură, aducându-și aminte de atingerea aceea rece , vâscoasă de pe
gât.
Nu-i plăcea cârligul din tavan. Îi atrăgea priviril e, o fascina… un cârlig
mare, negru…

V

Ex-inspectorul Blore stătea pe marginea patului.
Ochii lui mici, înroșiți și congestionați, erau sin gurul lucru vioi în masa
opacă a feței. Părea un porc mistreț așteptând să a tace.
Nu-i era somn.
Amenințarea se afla foarte aproape acum. Din zece, șase nu mai erau.
Cu toată înțelepciunea, cu toată prudența și agerim ea lui, bătrânul jude-
cător se dusese pe urmele celorlalți.
Blore pufni cu un fel de satisfacție sălbatică.
Ce spusese bătrânul?
"Trebuie să fim foarte prudenți…"
Bătrân ipocrit, plin de sine. La tribunal se simțea ca un Dumnezeu atot-
puternic. A primit ce i se cuvenea… Nu mai avea n evoie să fie prudent…
Și acum, rămăseseră patru. Fata, Lombard, Armstrong și el.
Foarte curând o să mai dispară unul… Dar acela nu va fi W. H. Blore. O
să aibă el grijă.
(Dar revolverul… Ce e cu revolverul? Iată factoru l îngrijorător — revolve-
rul!)
Blore stătea pe pat, cu fruntea încruntată, cu ochi i mici încrețiți și mijiți,
și se gândea la revolver…
În tăcere putea să audă bătăile pendulelor de jos.
Miezul nopții.
Se simți mai puțin încordat — și chiar se întinse î n pat. Dar rămase îm-
brăcat.
Stătea acolo, gândindu-se. Reconstitui întreaga pov este de la început,
metodic, sârguincios, așa cum obișnuia pe vremuri, când fusese ofițer de po-
liție. Conștiinciozitatea era aceea care câștiga pâ nă la urmă.
Lumânarea era pe sfârșite. Asigurându-se că avea ch ibriturile la înde-
mână, o stinse.
Destul de ciudat, găsi că întunericul e neliniștito r. Parcă temeri de mii de
ani se treziseră și se luptau în creierul lui, căut ând să iasă la iveală. Fețe plu-
teau în aer — fața judecătorului, încoronată cu ace l simulacru de perucă din

lână gri — fața rece, moartă a nevestei lui Rogers — fața vânătă, convulsiona-
tă a lui Anthony Marston.
O altă față — palidă, cu ochelari, cu o mustață mic ă, de aceeași culoare
cu părul.
Și încă o față… pe care o văzuse cândva… dar câ nd? Nu pe insulă. Nu,
mult mai înainte.
Curios că nu-i putea da un nume… O față cam prost uță, într-adevăr…
tipul părea puțin cam nătăfleț.
Sigur!
Își aminti cu un adevărat șoc.
Landor!
Ciudat, dacă stai să te gândești că uitase complet cum arăta Landor. Ieri
încercase să-și amintească chipul individului, dar nu fusese în stare.
Și iat-o acum, fiecare trăsătură clară și distinctă , ca și cum o văzuse a-
bia ieri.
Landor avusese nevastă — o mână de femeie, mititică și cu o față necă-
jită. Aveau și un copil, o fată de vreo 14 ani. Pen tru prima dată se întreba ce
s-o fi ales de ele.
(Revolverul! Ce se alesese de revolver? Asta era mu lt mai important.)
Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai nedumeri t… Nu înțelegea
povestea cu revolverul.
Cineva din casă avea revolverul…
Jos, un ceas bătu ora unu.
Gândurile lui Blore fură întrerupte brusc. Se ridic ă în pat, înviorându-se
deodată. Pentru că auzise un zgomot… un zgomot fo arte ușor… undeva, din-
colo de ușă.
Cineva se mișca prin casă, în întuneric.
Fruntea i se acoperi de sudoare. Cine era cel care se mișca pe furiș, în
cea mai mare liniște, de-a lungul coridoarelor? Cin eva care nu avea gânduri
bune — putea să pună rămășag!
Fără zgomot, în ciuda trupului său greoi, se dădu j os din pat și din doi
pași fu la ușă, ascultând.
Dar zgomotul nu se mai repetă. Cu toate acestea, Bl ore era convins că
nu se înșelase. Auzise un pas chiar lângă ușa lui. Simțise că i se face părul
măciucă. Îi era grozav de frică…
Cineva care se furișa încet prin noapte…
Ascultă — dar nu se mai repetă nici un zgomot.
Și atunci, o nouă ispită îl cuprinse. Dorea, cu dis perare, să iasă și să
cerceteze. Dacă ar putea numai să vadă cine dădea t ârcoale în întuneric.
Dar ar fi o nebunie să deschidă ușa. Probabil că ex act asta aștepta celă-
lalt. Poate chiar intenția lui fusese ca Blore să-l audă, urmărind astfel să-l fa-
că să iasă, ca să cerceteze.
Blore stătea țeapăn — ascultând. Auzea acum zgomote peste tot, pocni-
turi, foșnete, șoapte misterioase — dar creierul lu i realist, încăpățânat, știa ce
sunt de fapt — produse ale propriei lui imaginații înfierbântate.
Și apoi, deodată, auzi ceva care nu era imaginație. Pași foarte ușori, pru-
denți, dar perfect clari pentru un om ca Blore, car e era numai urechi.
Pașii veneau încet de-a lungul coridorului (atât ca mera lui Lombard cât
și cea a lui Armstrong se aflau mai departe de scar ă decât a sa). Trecură pe
lângă ușa lui fără șovăială.
Și atunci, Blore se hotărî.
Voia să știe cine e! Pașii trecuseră pe lângă ușa l ui, spre scară. Unde se

ducea omul?
Când acționa, Blore acționa rapid, surprinzător pen tru un om care părea
atât de greoi și de încet. Se întoarse pe vârfuri p ână la pat, strecură chibritu-
rile în buzunar, scoase priza de la lampa de noptie ră și răsuci sârma în jurul
ei. Lampa era de crom, cu o bază grea de ebonit — o armă folositoare.
Se apropie iarăși, fără zgomot, de ușă, luă scaunul de sub clanță, trase
zăvorul cu grijă și descuie ușa. Ieși pe coridor. J os, în hol, se auzi un zgomot
ușor. Blore alergă în ciorapi până la capătul scări i.
În clipa aceea își dădu seama de ce auzise atât de clar totul. Vântul nu
mai bătea deloc și cerul se înseninase. Razele luni i pătrundeau prin fereastra
de pe palier și luminau holul de jos.
Blore zări o clipă o siluetă care tocmai ieșea pe u șa din față.
Se opri chiar când era gata să alerge jos pe scări în urmărire.
Iar era să se facă de râs! Fusese o cursă, pesemne, ca să-l atragă afară
din casă!
Dar ceea ce nu înțelesese celălalt, era că făcuse o greșeală, că se predase
în mâinile lui Blore.
Pentru că, din cele trei camere de sus ocupate, una trebuia să fie goală
acum. Tot ce avea de făcut era să se asigure care anume!
Blore se înapoie încet pe coridor.
Se opri întâi la ușa doctorului Armstrong și ciocăn i. Nici un răspuns.
Așteptă o clipă, apoi se duse la ușa lui Philip Lom bard.
Aici răspunsul veni îndată:
— Cine-i acolo?
— Blore. Cred că Armstrong nu e în cameră. Așteaptă o clipă.
Se duse la ușa din capătul coridorului și bătu.
— Domnișoară Claythorne, domnișoară Claythorne…
Se auzi vocea Verei, speriată:
— Cine e? Ce s-a întâmplat?
— Nu e nimic, domnișoară Claythorne. Așteaptă o cli pă. Mă întorc înda-
tă.
Alergă apoi la ușa lui Lombard, care tocmai se desc hidea. Lombard stă-
tea în prag. Avea o lumânare în mâna stângă. Își tr ăsese pantalonii peste pi-
jama. Mâna dreaptă o ținea în buzunarul jachetei de pijama. Spuse tăios:
— Ce dracu e asta?
Blore explică repede. Privirea lui Lombard se aprin se.
— Armstrong, ei? Va să zică el e păsărica! Se duse apoi spre ușa lui Arm-
strong spunând: Iartă-mă, Blore, dar nu iau nimic p e garanție.
Bătu tare în ușă:
— Armstrong, Armstrong!
Nici un răspuns.
Lombard se lăsă în genunchi și se uită pe gaura che ii. Vârî cu grijă dege-
tul mic înăuntru.
— Cheia nu e pe dinăuntru.
— Asta înseamnă că a încuiat pe dinafară și a luat cheia cu el, spuse
Blore.
Philip se declară de acord:
— O precauție normală. O să-l prindem, Blore… De data asta îl prindem!
O clipă.
Alergă spre camera Verei.
— Vera!
— Da.

— Îl urmărim pe Armstrong. Nu e la el în cameră. Or ice s-ar întâmpla,
să nu deschizi ușa. Ai înțeles?
— Am înțeles.
— Dacă vine Armstrong și-ți spune că am fost ucis, sau că Blore a fost
ucis, nu-i da nici o atenție. Înțelegi? Deschizi ușa numai dacă îți vorbim Blore
și cu mine. Ai înțeles?
— Da. Nu sunt chiar atât de proastă.
— Bine, spuse Lombard.
Se duse la Blore.
— Și acum — după el! Vânătoarea a început!
— Ar trebui să fim mai atenți. Nu uita că are un re volver, îl avertiză Blo-
re.
Philip Lombard, care alerga pe scări în jos, chicot i:
— Aici greșești! Deschise ușa de la intrare, remarc ând: Zăvorul e tras —
ca să poată intra ușor. Continuă: Revolverul e la m ine. Și îl scoase pe jumă-
tate din buzunar în timp ce vorbea. L-am găsit astă -seară pus înapoi în ser-
tar.
Blore se opri nemișcat în prag. Se schimbă la față. Philip Lombard îl vă-
zu.
— Nu fi prost, Blore! N-o să te împușc! Întoarce-te și baricadează-te înă-
untru, dacă vrei! Eu plec după Armstrong.
Și porni în lumina lunii. După o clipă de ezitare, Blore îl urmă. Se gândi:
"Cred că mi-o fac singur. Dar, la urma urmei…"
La urma urmei, avusese și înainte de-a face cu crim inali înarmați cu re-
volvere. Orice i s-ar fi putut reproșa lui Blore, n umai lipsa de curaj nu. Când
simțea pericolul, atunci devenea mai curajos. Nu-i era frică de pericol — dacă
știa despre ce-i vorba — ci doar de un pericol nede finit, sau de supranatural.

VI

Lăsată să aștepte rezultatul, Vera se sculă și se î mbrăcă.
Se uită de două-trei ori la ușă. O ușă solidă. Era încuiată, zăvorâtă și a-
vea rezemat de ea un scaun de stejar.
Nu putea fi deschisă cu forța. Și în nici un caz de doctorul Armstrong —
nu avea un fizic puternic.
Dacă ar fi ea în locul lui Armstrong și ar avea int enția de a ucide, ar în-
trebuința viclenia, nu forța.
Se amuză singură gândindu-se cam ce mijloace ar put ea folosi doctorul.
Ar putea, așa cum sugerase Philip, să vină și să-i spună că unul dintre
cei doi bărbați a fost ucis. Sau ar putea să pretin dă că el e rănit mortal, s-ar
putea târî gemând la ușa ei.
Mai existau și alte posibilități. Ar putea să-i spu nă că a luat foc casa.
Mai mult, ar putea chiar să dea foc casei cu adevăr at… Da, asta ar fi o posi-
bilitate. Îi momește pe ceilalți doi să iasă afară din casă, și pe urmă — văr-
sând gaz pe jos — îi dă foc. Iar ea, ca o idioată, o să rămână baricadată în ca-
meră până va fi prea târziu.
Se duse spre fereastră — n-ar fi fost chiar imposib il să sară pe geam. La
nevoie, ar putea să se salveze pe acolo. Era o sări tură bună — dar jos se afla
un strat de flori și pământ moale.
Se așeză și, luându-și jurnalul, începu să scrie cu un aer calm.
Trebuia să-și treacă într-un fel timpul.

Deodată, deveni atentă. Auzise un zgomot. Parcă s-a r fi spart un geam
undeva, jos.
Ascultă cu atenție, dar zgomotul nu se mai repetă.
Auzi, sau crezu că aude, niște pași furișați, scârț âitul scării, foșnet de
haine — dar nu era nimic precis și se gândi, ca și Blore mai înainte, că nu-i
decât produsul imaginației.
Curând auzi însă zgomote mai concrete. Oameni umblâ nd jos — mur-
mur de glasuri. Apoi mersul hotărât al cuiva care s uia scările — uși care se
deschideau și se închideau — picioare care urcau su s în pod. Apoi, și mai
mult zgomot în pod.
În cele din urmă pașii o luară de-a lungul coridoru lui. Se auzi vocea lui
Lombard:
— Vera! Ești bine?
— Da. Ce s-a întâmplat?
— Ne dai drumul înăuntru? — era vocea lui Blore.
Vera se duse spre ușă. Mută scaunul, descuie ușa și trase zăvorul. Des-
chise. Cei doi respirau greu, picioarele și manșete le pantalonilor le erau ude
leoarcă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Vera.
— Armstrong a dispărut… răspunse Lombard.

VII

— Ce? țipă Vera.
— A dispărut, a pierit pur și simplu de pe insulă, spuse Lombard.
Iar Blore adăugă:
— Dispărut — ăsta e cuvântul! Ca printr-o blestemat ă scamatorie vrăji-
torească.
— Prostii! Se ascunde undeva! afirmă Vera nerăbdăto are.
— Nu, nu e! insistă Blore. Îți spun, n-ai unde să t e ascunzi nicăieri pe
insula asta. E goală ca palma dumitale. Iar afară e lună. Lumină ca ziua. Și
nu e nicăieri.
— S-a întors înapoi în casă, sugeră Vera.
— Ne-am gândit la asta, zise Blore. Am căutat și în casă. Ne-ai auzit pe-
semne. Nu e aici, ți-o spun limpede. S-a dus — s-a evaporat…
— Nu cred, se împotrivi Vera.
— E adevărat, draga mea, o asigură Lombard.
Făcu o pauză, după care adăugă:
— Și mai e ceva. A fost spart un ochi de geam de la fereastra din sufra-
gerie și pe masă sunt numai trei negri mititei.

Capitolul al cincisprezecelea

I

Trei oameni luau micul dejun în bucătărie.
Afară strălucea soarele. Era o zi frumoasă. Furtuna rămăsese de dome-
niul trecutului.
Și o dată cu schimbarea vremii, o schimbare se prod usese și în dispoziția

prizonierilor de pe insulă.
Se simțeau acum ca niște oameni care abia s-au trez it dintr-un coșmar.
Pericolul exista, e adevărat, dar era un pericol la lumina zilei. Atmosfera ace-
ea paralizantă, de groază, care îi înfășurase cu un văl gros ieri, în timp ce afa-
ră urla vântul, dispăruse.
— Vom încerca azi să semnalizăm cu un heliograf, sp use Lombard, cu
ajutorul unei oglinzi din cel mai înalt punct al in sulei. Sper ca vreun flăcău
deștept care colindă stâncile să recunoască semnalu l SOS când îl va vedea.
Seara am putea să aprindem un foc — numai că nu sun t prea multe lemne —
și de altfel, oamenii ar putea să creadă că ne dist răm, aprinzând un foc și
dansând și cântând în jurul lui.
— Sigur că există cineva care să știe alfabetul Mor se, adăugă Vera. Și
atunci, o să vină să ne ia. Înainte de lăsarea seri i.
Lombard spuse:
— Vremea s-a înseninat de tot, dar marea nu s-a pot olit încă. E o hulă
grozavă! Nu cred c-o să se poată apropia vreo barcă până mâine.
— Încă o noapte aici! strigă Vera.
Lombard dădu din umeri:
— S-ar putea să înfruntăm și asta! Încă maximum dou ăzeci și patru de
ore. Dacă putem să rezistăm atât, totul e în regulă .
Blore își drese glasul:
— Mai bine am încerca să înțelegem ce s-a întâmplat cu Armstrong.
— Păi, avem o dovadă, spuse Lombard. Numai trei neg ri mititei au mai
rămas pe masa din sufragerie. Asta înseamnă că Arms trong și-a găsit
liniștea.
— Atunci, de ce nu i-ați descoperit corpul? întrebă Vera.
— Exact! întări Blore.
Lombard dădu din cap:
— E al naibii de ciudat — dar nu l-am găsit.
Blore spuse cu îndoială:
— S-ar putea să fi fost aruncat în mare…
— De cine? spuse tăios Lombard. De dumneata? De min e? Uite, dum-
neata îl vezi ieșind prin ușa din față. Vii și mă g ăsești în cameră. Ieșim și-l
căutăm împreună. Când dracu am avut timp să-l omor și să-i car trupul prin
toată insula?
— Nu știu. Dar știu un singur lucru…
— Care?
— Revolverul. Revolverul dumitale. Îl ai acum asupr a dumitale și nu e-
xistă vreo dovadă că nu l-ai avut tot timpul.
— Haide, Blore, doar am fost percheziționați cu toț ii.
— Da, l-ai ascuns înainte de percheziție și după ac eea l-ai luat iar îna-
poi.
— Cap pătrat ce ești! Îți jur că cineva mi l-a pus înapoi în sertar. Am tră-
it cea mai mare surpriză din viața mea când l-am gă sit acolo.
— Și vrei să credem așa ceva… mormăi Blore. De ce dracu l-ar fi pus la
loc Armstrong, sau oricine ar fi fost?
Lombard ridică din umeri, neputincios:
— N-am nici cea mai mică idee. E o nebunie, pur și simplu. Ultimul lu-
cru la care te-ai fi putut aștepta. N-are nici o ra țiune.
Blore fu de acord.
— Păi da, n-are. Ai fi putut să te gândești la ceva mai bun.
— Nu e mai degrabă o dovadă că spun adevărul?

— Nu cred.
— Treaba dumitale…
— Ascultă, domnule Lombard, dacă ești un om cinstit , așa cum pre-
tinzi…
— Când am pretins că sunt cinstit? murmură Philip. Nu, n-am spus asta
niciodată.
Blore continuă impasibil:
— Dacă spui adevărul — trebuie să faci un singur lu cru. Atâta timp cât
ai revolverul, domnișoara Claythorne și cu mine sun tem la dispoziția dumita-
le. Singurul lucru cinstit este să-l pui la un loc cu celelalte lucruri încuiate —
și o să continuăm amândoi să ținem cheile.
Philip Lombard aprinse o țigară, pufăi de câteva or i și spuse:
— Nu fi măgar.
— Nu ești de acord?
— Nu, nu sunt — revolverul e al meu. Am nevoie de e l ca să mă apăr —
și o să-l păstrez.
— În cazul acesta, spuse Blore, suntem siliți să tr agem o singură con-
cluzie.
— Că eu sunt U. N. Owen? Credeți ce dracu poftiți! Dar vreau să te în-
treb, în cazul ăsta, de ce nu te-am împușcat aseară ? Aș fi putut s-o fac de
zeci de ori.
Blore dădu din cap:
— Nu știu… și asta e o problemă. Probabil că ai a vut un motiv.
Vera nu luase parte la discuție. Acum interveni:
— Cred că vă purtați amândoi ca niște idioți.
Lombard se uită la ea și întrebă:
— Cum adică?
— Ați uitat poezioara. Nu vă dați seama că acolo e cheia? Și recită, ac-
centuând cuvintele:

Patru negri au plecat, hăt pe mare, mititei;
Unul a picat în laț și-au rămas doar trei.

Continuă:
— Deci — asta e cheia. Armstrong nu e mort… A luat figurina cu el, ca să
ne facă să credem că e mort. Puteți spune ce vreți — Armstrong se află încă
pe insulă. Dispariția lui nu e decât o păcăleală…
Lombard se așeză iar.
— Știi, s-ar putea să ai dreptate, zise el.
— Da, dar dacă-i așa, unde e? Am căutat peste tot, și afară, și în casă…
spuse Blore.
Vera adăugă cu dispreț:
— Am căutat toți și revolverul — nu-i așa? — dar nu l-am putut găsi. Și
totuși, era pitit undeva.
— E o mică diferență de mărime, draga mea, între un om și un revolver,
murmură Lombard.
— Ei și? făcu Vera. Sunt sigură că am dreptate.
— Dar nu vi se pare că prea se dă singur de gol? in terveni Blore. Chestia
cu picatul în laț din poezie… Ar fi putut s-o spu nă altfel.
— Dar nu înțelegeți că e nebun? strigă Vera. Totul e nebunie! Toată ideea
asta de a se ține de versurile acelea e nebunească! Cum l-a costumat pe jude-
cător, cum l-a omorât pe Rogers în timp ce tăia lem ne, cum a drogat-o pe ne-

vasta lui Rogers care astfel s-a întrecut cu somnul — cum a avut grijă să fie
un bondar în cameră când a murit domnișoara Brent! Parcă e jocul îngrozitor
al unui copil. Totul e făcut pentru a se potrivi cu poezia.
— Da, cred că ai dreptate, spuse Blore. Iar după o clipă adăugă: Dar de
data asta nu văd cum o s-o scoată la capăt. Unde e zoo? Nu se află nici o gră-
dină zoologică pe insulă.
— Nu înțelegeți? strigă Vera. Noi suntem grădina zoologică!… Aseară
mi-am dat seama că aproape nu mai eram niște ființe umane, Noi suntem
grădina zoologică…
Petrecură dimineața pe stânci, semnalizând pe rând cu o oglindă spre
țărm, dar se pare că nu-i observă nimeni. Nici un s emnal de răspuns. Ziua
era frumoasă, dar cu puțină ceață. Jos, marea se ag ita într-o hulă destul de
mare. Nu se zărea nici o barcă în larg.
Au mai cercetat încă o dată insula, fără nici un re zultat. Nici urmă de
doctor — parcă intrase în pământ.
De acolo de unde se aflau, Vera privi spre casă și, reținându-și ușor res-
pirația, spuse:
— Te simți mai sigur aici, afară, în aer liber… S ă nu mai intrăm în casă.
— Nu e o idee rea, o susținu Lombard. Suntem în mai multă siguranță
aici — nimeni nu se poate apropia fără să-l vedem d e la distanță.
— O să stăm aici, hotărî Vera.
— Trebuie să ne petrecem undeva noaptea, spuse Blor e. Așa că tot va
trebui să mergem în casă.
Vera se-nfioră:
— Nu mai pot! Nu mai rezist încă o noapte!
— Încuiată în cameră, o să fii în siguranță, îi spu se Philip.
— Poate că ai dreptate. Își întinse mâinile, murmur ând: E atât de plăcut
— să simți din nou soarele…
Iar în, gând își spunea:
"Cât e de ciudat… Sunt aproape fericită. Și totuș i… presimt că sunt în
pericol… Într-un fel… acum pare că nimic nu mai are importanță… la lumina
zilei… Mă simt plină de putere… simt că nu pot să mor…"
Blore se uită la ceas:
— E ora două. Ce facem cu prânzul?
Vera spuse cu îndărătnicie:
— Nu mă întorc în casă. O să rămân aici, afară.
— Ei, lasă, domnișoară Claythorne. Știi doar că tre buie să și mănânci
ceva.
— Dacă mai văd o dată limbă conservată, mi se face rău! Nu vreau nici
un fel de mâncare. Sunt oameni care țin regim și un eori nu mănâncă nimic
zile întregi.
— Ei bine, eu am nevoie de mese regulate, spuse Blo re. Dumneata ce
spui, domnule Lombard?
— Știi, nu prea mă ispitește nici pe mine limba con servată. O să stau a-
ici cu domnișoara Claythorne.
Blore șovăia.
— N-o să mi se întâmple nimic, îl asigură Vera. Nu cred că o să mă îm-
puște Lombard de îndată ce întorci spatele, dacă de asta ți-e teamă.
— Bine, dacă spui dumneata, admise Blore. Dar parcă ne-am înțeles să
nu ne despărțim.
— Dumneata ești cel care vrei să te duci în gura lu pului, zise Philip. Viu
cu dumneata, dacă vrei.

— Nu, n-o să vii, se împotrivi Blore. O să stai aic i.
Philip râse:
— Tot îți mai e frică de mine? Păi, aș putea să vă împușc pe amândoi în
clipa asta, dacă aș vrea.
— Da, numai că n-ar fi conform planului, observă Bl ore. Câte unul, pe
rând, și într-un anumit fel..
— Ei, comentă Philip, se pare că știi totul despre asta.
— Sigur, e puțin cam riscant să mă duc singur în ca să, vorbi Blore.
Philip râse încetișor.
— Și de asta, poate că ai vrea să-ți împrumut revolverul? Răspunsul e nu,
nu vreau! Să nu crezi că poți să mă duci.
Blore dădu din umeri și începu să urce panta abrupt ă, spre casă.
— La grădina zoologică e ora mesei, spuse încetișor Lombard. Animalele
au obiceiuri foarte regulate!
— Nu e primejdios ce face? întrebă îngrijorată Vera .
— În sensul în care îți închipui — nu, nu cred! Arm strong nu e înarmat,
știi, și oricum, Blore e de două ori cât el ca fizi c, și e pus în gardă. Și oricum,
e absolut imposibil ca Armstrong să fie în casă. Știu că nu e acolo.
— Dar… atunci cum rămâne?
— Rămâne Blore, spuse Philip încet.
— Oh, crezi, într-adevăr că…?
— Ascultă, fată. Ai auzit povestea lui Blore. Trebu ie să recunoști că dacă
e adevărată, eu n-am putut avea absolut nimic de-a face cu dispa riția lui Arm-
strong. Povestea lui mă disculpă. Dar nu-l disculpă pe el. N-avem decât cuvân-
tul lui că ar fi auzit pași și ar fi văzut un om coborând s cările și ieșind pe ușa
din față. Totul poate să fie o minciună. Ar fi putu t să scape de Armstrong cu
câteva ore mai înainte.
— Cum?
Lombard dădu din umeri.
— Asta n-o știm. Dar dacă vrei să afli părerea mea, cred că nu trebuie să
ne temem decât de un singur lucru — și acela e Blor e! Ce știm despre el? Mai
nimic! Toată povestea asta că a fost polițist poate să nu fie decât vorbă goală!
Poate fi oricine — un milionar nebun, un om de afac eri trăsnit, un pensionar
scăpat de la balamuc. Un lucru e sigur. Ar fi putut să comită oricare dintre
crimele astea.
Vera pălise. Spuse aproape în șoaptă:
— Și dacă acum e rândul nostru?
Mângâindu-și revolverul din buzunar, Lombard spuse încetișor:
— O să am foarte multă grijă să nu fie.
Apoi se uită curios la ea:
— Mișcătoare încredere în mine însumi, nu-i așa, Ve ra? Ești foarte sigu-
ră că n-o să te împușc?
— Trebuie să te încrezi în cineva… Drept să-ți sp un, mă gândesc că nu
ai dreptate în privința lui Blore. Eu tot cred că e Armstrong.
Se întoarse brusc spre el:
— Nu simți… tot timpul… că pe insulă… există cineva? Cineva care pân-
dește și așteaptă?
— Nervii-s de vină, pronunță rar Lombard.
— Deci… ai simțit și dumneata? reluă Vera cu apri ndere.
Tremura. Și deodată veni mai aproape de el:
— Spune-mi… nu crezi… Se întrerupse, apoi conti nuă: Am citit odată o
poveste… despre doi judecători care au venit într -un orășel american… de la

Curtea Supremă. Făceau dreptate… Dreptate Absolut ă. Pentru că… nu erau
din lumea asta…
Lombard ridică sprâncenele:
— Vizitatori cerești? Nu, nu cred în supranatural. Afacerea asta mi se
pare destul de umană.
— Câteodată… nu sunt sigură, spuse Vera cu glas s căzut.
Lombard se uită la ea:
— Cred că e conștiința…
După o clipă de tăcere, urmă foarte calm:
— Va să zică, l-ai înecat pe puștiul ăla până la ur mă?
Vera protestă vehement:
— Nu! Nu! N-ai dreptul să spui asta!
El râse ușor.
— O, ba da, ba da, draga mea! Numai că nu știu de c e ai făcut-o. Nu-mi
pot imagina. A fost un bărbat la mijloc, probabil. Așa e?
Un simțământ brusc de oboseală, de nemărginită silă de tot și de toate
se răspândi în făptura Verei. Vorbi cu o voce monot onă:
— Da… a fost un bărbat…
— Mulțumesc. Asta voiam să știu… spuse ușor Lomba rd.
Vera tresări deodată, exclamând:
— Ce-a fost asta? Un cutremur?
— Nu, nu. Ciudat, totuși… un zgomot surd, care a zguduit pământul. Și
mi s-a părut… n-ai auzit parcă un țipăt? Eu, da.
Se uitară țintă spre casă.
— Venea de acolo, spuse Lombard. Ar fi mai bine să mergem să vedem.
— Nu, nu… nu merg.
— Cum dorești. Eu mă duc.
— Bine. Atunci viu cu dumneata, spuse Vera cu dispe rare.
Urcară panta spre casă. Terasa părea pașnică și ino fensivă în lumina
soarelui. Ezitară o clipă, apoi în loc să intre pri n ușa din față, înconjurară cu
prudență casa.
Îl găsiră pe Blore. Era prăbușit pe terasa de piatr ă dinspre răsărit, cu ca-
pul zdrobit de un bloc mare de marmură albă.
Philip se uită în sus:
— Al cui e geamul de deasupra?
Vera spuse încet, cu vocea tremurândă:
— Al meu — și ăsta e ceasul de pe cămin… Acum mi-amintesc. Era… în
formă de urs.
Zguduită, repetă cu vocea tremurândă:
— Era în formă de urs…

III

Philip o apucă de umăr.
Spuse cu voce aspră, necruțătoare:
— Ne-am lămurit acum. Armstrong se ascunde undeva î n casă. Mă duc
să-l prind.
Dar Vera se agăță de el țipând:
— Nu fi prost. Noi urmăm acum. E rândul nostru! Este exact ce urmă-
rește: să-l căutăm! Contează pe asta!
Philip se opri. Spuse gânditor:

— S-ar putea să ai dreptate…
Vera strigă:
— În orice caz, trebuie să recunoști că am avut dre ptate!
— Da… ai câștigat! E Armstrong, desigur. Dar unde dracu s-a ascuns?
Am căutat peste tot cu de-amănuntul.
— Dacă nu l-ai găsit aseară, n-o să-l găsești nici acum… E la mintea ori-
cui… îl imploră Vera.
— Da, dar… se împotrivi Lombard.
— Trebuie, sunt sigură că are pregătită dinainte o ascunzătoare… sigur
că da…. e normal să procedeze așa. Știi… ceva î n genul unei chilii din vechile
castele.
— Dar ăsta nu e un castel vechi.
— Putea pune să i se facă o ascunzătoare.
Philip dădu din cap a îndoială:
— Am măsurat fiecare colțișor… în prima dimineață . Pot să jur că nu
există nici un spațiu care să fi rămas necercetat.
— Și totuși, trebuie să fie…
— Asta vreau să văd și eu…
Vera țipă:
— Da, ai vrea să vezi! Și el știe asta! E acolo înă untru… și așteaptă.
Lombard spuse, scoțând pe jumătate revolverul din b uzunar:
— Am revolverul, știi.
— Ai spus că Blore era în siguranță… că îl întrec e pe Armstrong… da…
ca fizic… și era și pus în gardă. Dar uiți mereu. .. că Armstrong e nebun! Iar
un nebun are toate avantajele de partea lui. E de d ouă ori mai șiret decât un
om întreg la minte.
Lombard puse revolverul la loc în buzunar și spuse:
— Bine, ai dreptate.

IV

După o vreme, Lombard vorbi:
— Ce ai de gând să faci când vine noaptea?
Cum Vera nu răspunse nimic, continuă acuzator:
— La asta nu te-ai gândit?
Fata spuse, neajutorată:
— Ce putem face? O, Doamne, mi-e frică!
Philip Lombard rosti gânditor:
— E vreme frumoasă. O să fie lună. Trebuie să găsim un loc… sus, pe
stânci, poate. O să stăm acolo până mâine dimineață . Nu trebuie să ne cul-
căm… Trebuie să veghem tot timpul. Și dacă vine cineva s pre noi, trag!
Făcu o pauză:
— N-o să-ți fie frig în rochia asta subțire?
Vera râse răgușit:
— Frig? Mi-ar fi mai frig dacă aș fi moartă!
— Da, e adevărat… spuse calm Lombard.
Vera se agită neliniștită:
— Înnebunesc dacă mai stau aici. Hai să ne mișcăm p uțin.
— De acord.
Se plimbară încet în sus și-n jos, pe lângă stâncil e care dădeau spre ma-
re. Soarele cobora către apus. O lumină roșietică, plină de blândețe îi învăluia

într-o strălucire aurie.
— Ce păcat că nu putem face baie… chicoti Vera cu nervozitate.
Philip se uită în jos, spre mare. Spuse deodată:
— Ce e acolo? Uite, acolo… lângă stânca aceea mar e? Nu… puțin mai la
dreapta.
Vera privi atentă:
— Parcă ar fi hainele cuiva!
— Unul care face baie? râse Lombard. Curios. Cred c ă e doar iarbă de
mare.
— Hai să ne uităm, propuse Vera.
— Sunt într-adevăr haine, spuse Lombard când se apr opiară. O legătu-
ră. Uite o gheată! Hai, vino după mine.
Începură să coboare pe stânci.
Vera se opri deodată.
— Nu sunt haine — e un om…
Omul era prins între două stânci, azvârlit acolo, m ai devreme, de flux.
Lombard și Vera ajunseră jos, ținându-se cu greutat e de stânci. Se aple-
cară.
O față vânătă, decolorată — o față hidoasă, de înecat…
— Dumnezeule, e Armstrong! … exclamă Lombard.

Capitolul al șaisprezecelea

I

Trecură veacuri… lumi se roteau și goneau… timp ul nu se mișca… stă-
tea nemișcat… trecea prin mii de ere.
Nu, n-a fost decât o clipă, sau cam atât…
Doi oameni stăteau uitându-se la un mort…
Încet, foarte încet, Vera Claythorne și Philip Lomb ard ridicară capul și se
priviră în ochi…

II

Lombard râse:
— Va să zică așa, Vera?
— Nu e nimeni pe insulă… absolut nimeni — în afară de noi doi… Vocea
Verei era o șoaptă — nimic mai mult.
— Exact. Deci, știm cum stăm, nu-i așa?
— Cum a fost aranjat trucul cu ursul de marmură?
Lombard ridică din umeri:
— Un truc de scamator, dragă… foarte bun…
Ochii li se întâlniră din nou.
Vexa se gândi:
"Cum de nu i-am văzut mai demult fața? De lup… as ta e… o față de lup…
Dinții ăștia îngrozitori…"
Lombard vorbi, iar vocea îi era un mârâit… pericu los… amenințător:
— Ăsta e sfârșitul… Înțelegi. Am ajuns la adevăr acum. Și e sfârșitul…
— Înțeleg… spuse calm Vera.

Privea în gol spre mare. Generalul Macarthur privis e și el în gol spre
mare… când?… abia ieri? Sau alaltăieri? Și el s pusese "Ăsta e sfârșitul…"
O spusese acceptându-l… aproape bucurându-se.
Dar în Vera cuvintele… gândul… produseră revolt ă. Nu, nu va fi sfârși-
tul.
Se uită în jos spre mort și spuse:
— Sărmanul doctor Armstrong…
Lombard rânji:
— Ce-i asta? Milă de femeie?
— De ce nu? Dumitale nu ți-e milă?
— De dumneata, nu. Să nu te aștepți la așa ceva!
Vera se uită din nou la mort:
— Trebuie să-l ducem de aici. Să-l urcăm în casă.
— Ca să stea alături de celelalte victime? Bine luc rat. În ceea ce mă
privește, poate să rămână unde e.
— Măcar să-l scoatem din mare, să nu-l mai ajungă a pele.
Lombard râse.
— Dacă vrei…
Se aplecă — trăgând de corp. Vera se aplecă peste e l ca să-l ajute. Tra-
seră amândoi din răsputeri.
Lombard gâfâia:
— Nu e o treabă prea ușoară.
Reușiră, totuși, să scoată corpul din apă.
Lombard întrebă, în timp ce-și îndrepta spatele:
— Mulțumită?
— Foarte.
Tonul ei îl puse în gardă. Se întoarse. Înainte de a-și duce mâna la buzu-
nar, știu că-l va găsi gol.
Vera se depărtase doi-trei pași și îl înfrunta cu r evolverul în mână.
— Va să zică, asta este explicația milei dumitale d e femeie — voiai să
mi-l iei…
Ea aprobă dând din cap.
Continua să țină revolverul fără să șovăie.
Moartea era acum foarte aproape de Philip Lombard. Niciodată, știa și el,
nu fusese mai aproape.
Cu toate acestea, nu se da încă bătut.
Spuse autoritar:
— Dă-mi revolverul!
Vera râse.
— Hai, dă-mi-l, repetă Lombard.
Mintea lui lucra repede. În ce fel — prin ce metodă — să-i vorbească —
să o legene cu gândul că e în siguranță — sau o miș care iute, neprevăzută…
Toată viața Lombard alesese riscul. Și acum procedă la fel.
Vorbi rar, ca și cum ar fi căutat s-o convingă:
— Uite ce-i, fată dragă, trebuie să mă asculți…
Și pe urmă sări. Iute ca o panteră — ca o felină…
Automat, Vera apăsă pe trăgaci…
Trupul lui Lombard se opri suspendat la jumătatea s ăriturii, apoi se pră-
buși greoi la pământ.
Vera înaintă cu băgare de seamă, cu revolverul preg ătit în mână.
Dar nu mai era nevoie de nici o precauție.
Philip Lombard era mort — împușcat drept în inimă.. .

III

Un sentiment de ușurare puse stăpânire pe Vera — en ormă, minunată
ușurare.
În sfârșit, se terminase.
Gata, nu mai avea de ce să-i fie frică… nu mai tr ebuia să stea cu nervii
încordați…
Era singură pe insulă…
Singură cu nouă morți…
Dar ce importanță avea? Ea trăia…
Stătea acolo… atât de fericită… atât de calmă.. .
Se terminase cu frica…

IV

Soarele apunea când, în sfârșit, Vera se mișcă. Rea cția șocului o parali-
zase parcă. O vreme nu mai simțise nimic altceva de cât sentimentul covârși-
tor că e în siguranță.
Acum își dădu seama că îi este foame și somn. Mai a les somn. Dorea să
se trântească în pat și să doarmă, să doarmă, să do armă…
Mâine, poate, vor veni oamenii și o vor salva — dar de fapt nu-i păsa.
Nu-i păsa că stă aici. Nu, acum, când era singură.. .
O, binecuvântată, binecuvântată pace!…
Se ridică în picioare și privi spre casă.
Nu mai avea de ce să-i fie frică! N-o mai aștepta g roaza! Doar o casă mo-
dernă, obișnuită. Și, când te gândești că ceva mai devreme nu se putuse uita
la ea fără să tremure…
Teama — ce lucru straniu era teama!…
Ei bine, acum se isprăvise. Câștigase… triumfase înfrângând cel mai în-
grozitor pericol. Cu promptitudine și îndemânare, î ntorsese armele spre cel
care voia s-o nimicească.
Porni spre casă.
Soarele apunea, la apus cerul era brăzdat cu roșu ș i portocaliu. Era mi-
nunat… și atât de pașnic…
Vera se gândi:
"Totul poate că n-a fost decât un vis…"
Ce obosită era — îngrozitor de obosită! O durea tru pul, pleoapele i se în-
chideau. Să nu-ți mai fie frică… Să dormi. Să dor mi… să dormi… să dormi…
Să dormi în siguranță — fiindcă ești singură pe ins ulă. Un negru mititel,
rămas singur-singurel.
Zâmbi.
Intră prin ușa din față. Și casa părea ciudat de li niștită.
Vera își spuse:
"De obicei, nu ți-ar plăcea să dormi într-o casă un de se află un mort a-
proape în fiecare cameră!"
Să se ducă în bucătărie și să mănânce ceva?
Șovăi o clipă, apoi se hotărî. Nu. Era într-adevăr prea obosită…
Se opri în ușa sufrageriei. În mijlocul mesei mai e rau încă trei figurine
mici de porțelan.

Vera râse și vorbi apoi cu glas tare:
— Ați rămas în urmă, dragii mei.
Luă două și le azvârli pe fereastră. Le auzi sfărâm ându-se pe terasă.
Luă cea de a treia figurină și, ținând-o în mână, s puse:
— Poți să vii cu mine. Am câștigat, draga mea! Am c âștigat!
Holul era întunecos în lumina serii care se lăsa.
Cu negrul cel mititel în mână, Vera începu să urce scările. Încet, sim-
țindu-și picioarele nespus de obosite…

Un negru mititel, singur, singurel…

Cum se termina? A, da!

Cu o fată s-a însurat și n-a mai rămas nici el.
S-a-nsurat… Ciudat, cum simțise deodată că Hugo e ra în casă…
O simțea cu toată tăria. Da, Hugo o aștepta sus.
Își spuse:
"Nu fi proastă. Ești atât de obosită, încât îți ima ginezi cele mai fantastice
lucruri…"
Încet, urca pe scară, treaptă cu treaptă…
Sus, la capăt, îi căzu ceva din mână, aproape fără zgomot pe covorul
moale. Nici nu-și dădu seama că i-a scăpat revolver ul. Era conștientă numai
de faptul că strângea în pumn o mică figurină de po rțelan.
Cât de liniștită era casa! Și totuși… nu părea pu stie…
Sus, o aștepta Hugo…

Un negru mititel, singur, singurel…

Cum era ultimul vers? Ceva cu însurat — sau altceva ?
Ajunsese acum la ușa camerei. Hugo o aștepta înăunt ru — era atât de
sigur…
Deschise ușa.
Tresări…
Ce era asta — atârnând de cârligul din tavan? O frânghie cu un laț gata
pregătit? Și un scaun pe care să se urce — un scaun care putea fi împins apoi
la o parte…
Va să zică, asta voia Hugo…
Și, firește, ultimul vers al poeziei suna așa:
Cu un ștreang s-a spânzurat și n-a mai rămas nici e l…

Figurina mică de porțelan îi căzu din mână. Se rost ogoli până la gura
sobei, unde se sparse.
Ca un automat, Vera înaintă. Iată și sfârșitul… a ici unde mâna rece, u-
medă (mâna lui Cyril, desigur) o atinsese pe gât…
"Poți să te duci la stânci, Cyril…"
Făcuse o crimă — fusese atât de ușor de făcut!
Dar după aceea, nu puteai să uiți…
Se urcă pe scaun, cu ochii în gol, ca ai unui somna mbul… Își potrivi la-
țul în jurul gâtului.
Hugo era acolo, ca să vadă dacă face tot ce trebuie .
Împinse scaunul cu piciorul…

Epilog

Sir Thomas Legge, șeful adjunct al Scotland Yard-ului, spuse nervos:
— Dar e de necrezut!
— Știu, sir, răspunse respectuos inspectorul Maine.
Sir Thomas continuă:
— Zece morți pe o insulă și nici un suflet în viață . N-are sens!
Inspectorul Maine se încăpățână:
— Și totuși, așa s-a întâmplat, sir.
— La dracu, Maine, trebuie să-i fi omorât cineva!
— Tocmai asta trebuie să aflăm, sir.
— Nici un indiciu ajutător în raportul medicului le gist?
— Nu, sir. Wargrave și Lombard au fost împușcați, primul în ca p, al doi-
lea în inimă. Domnișoara Brent și Marston au murit otrăviți cu cianură.
Doamna Rogers a murit din cauza unei doze prea mari de cloral. Rogers are
capul crăpat în două. Blore are capul zdrobit. Arms trong a murit înecat. Cra-
niul lui Macarthur are o fractură la ceafă, iar Ver a Claythorne a fost găsită
spânzurată.
— Urâtă treabă, se strâmbă șeful adjunct al Scotlan d Yard-ului.
Se gândi câteva minute, apoi vorbi iritat:
— Vrei să spui că n-ai putut scoate nimic interesan t de la oamenii din
Sticklehaven? Ce dracu, trebuie să știe ceva.
Inspectorul Maine dădu din umeri:
— Sunt niște oameni cumsecade, obișnuiți, de pe coa stă. Știu că insula
a fost cumpărată de unul Owen — și asta-i tot.
— Cine s-a ocupat de aprovizionarea insulei și a fă cut toate aranjamen-
tele necesare?
— Un individ pe nume Morris. Isaac Morris.
— Și el ce spune despre toate astea?
— Nu poate să spună nimic, sir. E mort!
Sir Thomas se încruntă:
— Se știe ceva despre acest Morris?
— O, da, sir, sigur că da. Nu prea era ușă de biserică, acest dom n Mor-
ris. Acum trei ani a fost implicat în frauda cu acț iuni a lui Bennito — suntem
siguri, deși n-o putem dovedi. Și a fost amestecat în afacerea aceea cu stupe-
fiante. Dar tot nu putem dovedi. Un tip foarte prud ent, acest Morris.
— Și tot el se ascunde și în spatele acestei afacer i cu insula?
— Da, sir, a reușit să cumpere Insula Negrului — specificând î nsă că o
cumpără pentru altcineva, căruia nu i-a dat numele.
— Bine, dar putem descoperi ceva pe linia aceasta, financiară…
Inspectorul Maine zâmbi:
— Nu-l cunoașteți pe Morris! E-n stare să sucească cifrele, până când cel
mai bun contabil n-ar mai ști unde-i e capul! Am si mțit-o prima dată în afa-
cerea Bennito. Nu, a acoperit perfect urmele patron ului său.
Celălalt suspină. Inspectorul Maine continuă:
— Morris a fost cel care a făcut toate aranjamentel e la Sticklehaven. S-a
prezentat ca acționând în numele domnului Owen. Și tot el a explicat oame-
nilor din sat că e vorba de o experiență — un pariu în legătură cu posibilita-
tea de a sta timp de o săptămână pe o insulă "pusti e" — și că nu trebuie să ia
în seamă vreo chemare de ajutor de pe insulă.

Sir Thomas Legge se mișcă neliniștit:
— Și vrei să-mi spui că oamenii ăștia n-au mirosit nimic? Nici măcar a-
tunci?
Maine ridică din umeri.
— Uitați, sir, că Insula Negrului a aparținut înainte americanului aceluia
tânăr, Elmer Robson. Organiza acolo cele mai extrav agante petreceri. Nu mă
îndoiesc că localnicilor le-au cam ieșit ochii din orbite. Dar s-au obișnuit și
au început să creadă că tot ce are a face cu Insula Negrului trebuie să fie ne-
apărat ceva neobișnuit. E firesc, sir, dacă stai să te gândești.
Sir Thomas mărturisi cu tristețe că așa părea să fie.
Maine continuă:
— Fred Narracott — cel care a dus grupul pe insulă — a spus un lucru
revelator. Că a fost surprins văzând ce fel de oame ni erau. "Nu semănau de-
loc cu invitații domnului Robson" — așa a spus. Pro babil faptul că păreau cu
toții niște oameni normali, liniștiți, l-a făcut să încalce ordinele lui Morris și
să plece cu barca spre insulă după ce s-a auzit des pre semnalele SOS.
— Când a ajuns pe insulă, vreau să zic el împreună cu ceilalți?
— Semnalele au fost văzute de un grup de cercetași în dimineața zilei de
11. Dar în dimineața aceea nu s-a putut ajunge pe i nsulă. Oamenii au sosit
acolo în după-amiaza zilei de 12, îndată ce a fost posibil să scoată o barcă în
larg. Sunt cu toții foarte convinși că nimeni n-a p utut părăsi insula înainte de
sosirea lor. Marea era prea agitată după furtună.
— N-ar fi putut cineva înota până la țărm?
— E mai mult de o milă până la țărm, iar valurile e rau puternice și des-
tul de mari lângă coastă. În afară de asta, pe stân ci se aflau cercetași și lume
care supraveghea insula.
Sir Thomas suspină, apoi întrebă:
— Ce e cu placa de patefon pe care ai găsit-o în ca să? N-ai putut să scoți
nici de aici nimic care să ne fie de folos?
— Am făcut toate cercetările. Placa a fost trimisă de o firmă specializată
în aprovizionarea teatrelor și caselor de filmare. A fost trimisă lui U. N. Owen
Esq., prin intermediul lui Isaac Morris, știindu-se că va servi la reprezentarea
de către niște artiști amatori a unei piese nemaiju cate până atunci.
Manuscrisul dactilografiat a fost înapoiat o dată c u placa.
— Și acum despre acuzațiile de pe placă, se interes ă Legge.
— Ajung și aici, sir, spuse grav inspectorul Maine și își drese glasul: A m
cercetat toate acuzațiile cât mai amănunțit cu puti nță. Începând cu Rogers și
cu nevastă-sa — care au venit primii pe insulă. Au fost în slujbă la o domni-
șoară Brady, care a murit subit. N-am putut afla ni mic precis de la doctorul
care a îngrijit-o. Spune că în mod sigur n-au otrăv it-o, sau ceva în genul ac-
esta, dar convingerea lui personală e că a fost ceva ciudat — că a murit fiind-
că a fost neglijată. Spune că e un lucru aproape im posibil de dovedit.
Apoi e judecătorul Wargrave. Aici, totul e în regul ă. A fost judecătorul ca-
re l-a condamnat pe Seton. În legătură cu Seton, tr ebuie să precizez că era vi-
novat — vinovat neîndoios. Au apărut dovezi mai târ ziu, după ce a fost spân-
zurat, care îl condamnau fără urmă de îndoială. Dar la vremea aceea s-au fă-
cut multe comentarii — nouă oameni din zece credeau că Seton e nevinovat,
că, de fapt, concluziile judecătorului fuseseră păr tinitoare și la mijloc era vor-
ba de o răzbunare.
Fata aceea, Claythorne, am aflat, fusese guvernantă într-o familie în care
s-a înecat un copil. Se pare, totuși, că ea n-are n imic de-a face cu asta, că,
dimpotrivă, a avut o purtare ireproșabilă, a înotat ca să salveze copilul, a fost

dusă chiar de curent în larg și abia a scăpat și ea de înec.
— Continuă, spuse sir Thomas, oftând.
Maine respiră adânc:
— Doctorul Armstrong, acum. Un om bine cunoscut. Av ea un cabinet pe
strada Harley. Extrem de cinstit și de corect în pr ofesiunea sa. N am putut
găsi nici o urmă de operație ilegală sau ceva de ge nul acesta. E adevărat că a
existat o femeie cu numele Clees, operată de el în 1925 la Leithmore, când
lucra la spitalul de acolo. Peritonită — a murit pe masa de operație. Poate că
n-a fost prea îndemânatic la operație — n-avea prea multă experiență — dar,
la urma urmei, stângăcia nu e o crimă. Fără îndoial ă că n-a existat nici un
motiv.
E apoi domnișoara Emily Brent. Avusese o servitoare , Beatrice Taylor,
care a rămas însărcinată; dată afară de stăpână, s- a dus și s-a înecat. Nu e o
treabă plăcută — dar din nou, nu e vorba de o crimă .
— Se pare că tocmai aici se află explicația, spuse Legge. U.N. Owen s-a
ocupat de cazuri de care legea nu se poate atinge.
Maine continuă expunerea, impasibil:
— Tânărul Marston nu era prea prudent când șofa — d e două ori a tre-
buit să i se ridice permisul și, după părerea mea, ar fi trebuit să i se interzică
chiar să conducă. Asta-i tot în legătură cu el. Cel e două nume, John și Lucy
Combes, sunt ale unor copii călcați și uciși lângă Cambridge. Niște prieteni
au depus mărturie pentru el și a fost eliberat, plă tind numai o amendă.
N-am putut afla nimic precis despre generalul Macar thur. Reputație bu-
nă — a făcut războiul — etc. Arthur Richmond era su b comanda lui în Franța
și a fost ucis în misiune. Nici un fel de fricțiune între el și general. Erau chiar
prieteni buni. S-au făcut unele greșeli în vremea a ceea — comandanți care au
sacrificat oameni fără să fie necesar — s-ar putea să fi fost o greșeală de ge-
nul acesta.
— S-ar putea, admise sir Thomas.
— Philip Lombard, acum. Lombard a fost amestecat în niște treburi foar-
te ciudate în străinătate. De câteva ori a frizat p uțin litera legii. Avea faima de
om îndrăzneț și nu prea scrupulos. Genul de individ care ar putea făptui câ-
teva crime într-un colțișor liniștit, retras.
— Și acum ajungem la Blore, ezită Maine. Era, fără- ndoială, unul de-ai
noștri.
Celălalt se agită:
— Blore era un tip deocheat!
— Credeți, sir?
— Totdeauna am crezut-o. Dar a fost destul de dește pt ca să nu se lase
prins. După părerea mea, s-a făcut vinovat de sperj ur în cazul Landor. A fost
ceva care nu mi-a plăcut deloc. Dar n-am putut găsi nimic. L-am pus pe Har-
ris la treabă și nici el n-a putut găsi nimic, dar îmi mențin părerea că se pu-
tea găsi ceva, dacă am fi știut cum s-o pornim. Omu l nu a fost cinstit.
Se făcu o pauză, pe urmă sir Thomas Legge zise:
— Isaac Morris e mort, spui? Când a murit?
— Mă așteptam să ajungeți aici, sir. Isaac Morris a murit în noaptea de 8
august. A luat o doză prea mare de somnifer — un ba rbital, după câte am în-
țeles. Nu există nici un indiciu care să arate dacă a fost accident sau sinuci-
dere.
— Ai vrea să știi ce cred, Maine? întrebă Legge înc et.
— Poate că bănuiesc, sir.
— Moartea asta a lui Morris a fost al naibii de opo rtună! rosti Legge rar.

Inspectorul Maine dădu din cap, aprobator:
— M-am gândit că o să spuneți asta, sir.
Șeful adjunct al Scotland Yard-ului lovi cu pumnul în masă. Strigă:
— Toată povestea e fantastică — imposibilă. Zece oa meni uciși pe o insu-
lă pustie — și nu știm cine a făcut-o, sau de ce, s au cum?
Maine își drese glasul:
— Ei, nu-i chiar așa, sir. Știm de ce — mai mult sau mai puțin. Vreun
nebun, stăpânit de mania justiției. A vrut să pedep sească niște oameni pe ca-
re legea nu-i putea ajunge. A ales zece oameni — da că erau cu adevărat vino-
vați sau nu, asta nu are importanță.
Sir Thomas tresări. Întrebă aspru:
— Nu are? Mie mi se pare…
Se opri. Inspectorul Maine aștepta respectuos.
Oftând, Legge dădu din cap.
— Continuă, spuse el. Crezusem o clipă că am găsit ceva. Cheia proble-
mei, ca să zic așa. S-a dus acum. Mergi mai departe cu ce ai de spus.
Maine continuă:
— Trebuiau să fie, hai să zicem, executați zece oam eni. Au fost executați.
U.N. Owen și-a îndeplinit sarcina. Și, într-un fel sau altul, s-a evaporat pur și
simplu de pe insulă.
— O șmecherie clasa-ntâi — evaporarea asta. Dar ști i, Maine, trebuie să
existe o explicație.
— Dumneavoastră credeți, sir, că dacă omul nu era pe insulă, n-ar fi pu-
tut părăsi insula, iar după relatarea părților inte resate n-a fost niciodată pe
insulă. Ei bine, atunci singura explicație posibilă este că a fost de fapt unul
dintre cei zece.
Șeful adjunct al Scotland Yard-ului încuviință. Mai ne începu să vorbeas-
că, zelos:
— Ne-am gândit la asta, domnule, și am făcut cercet ări. Ei, și ca să înce-
pem, nu suntem chiar atât de ignoranți în legătură cu ceea ce s-a petrecut pe
Insula Negrului. Vera Claythorne a ținut un jurnal. Și Emily Brent la fel. Bă-
trânul Wargrave a făcut unele note — seci, de speci alitate, cam convenționa-
le, dar foarte clare. Și Blore a făcut însemnări. T oate relatările lor corespund.
Morțile au survenit în următoarea ordine: Marston, doamna Rogers, Macar-
thur, Rogers, domnișoara Brent, Wargrave. După moar tea acestuia, am găsit
notat în jurnalul Verei Claythorne că Armstrong a p ărăsit casa în timpul nop-
ții și că Blore și Lombard s-au dus după el. Blore mai are o însemnare în car-
net — numai două cuvinte: "Armstrong a dispărut."
Ei, și-acum, cred că dacă am lua totul în considera ție, s-ar putea găsi
aici o soluție perfectă. Armstrong a murit înecat, dacă vă amintiți. Admițând
că Armstrong era nebun, ce putea să-l împiedice ca după ce i-a omorât pe toți
ceilalți să se sinucidă, aruncându-se de pe stâncă? Sau poate că s-a înecat în
timp ce încerca să înoate spre țărm? Soluția era bu nă — dar nu merge. Nu,
sir, nu merge. În primul rând, avem mărturia medicului l egist. A ajuns pe
insulă în ziua de 13 august, dimineața devreme. N-a spus prea multe care să
ne ajute. Tot ce a putut să afirme e că toți oameni i erau morți de cel puțin 36
de ore și probabil mai mult chiar. Dar a fost foart e hotărât în ce îl privește pe
Armstrong. Spunea că trebuie să fi stat 8-10 ore în apă înainte ca valurile să-
i fi adus corpul la suprafață. Asta înseamnă că Arm strong a ajuns în mare în
noaptea de 10 spre 11 — și am să vă explic de ce. A m găsit locul unde corpul
a fost scos la suprafață — se prinsese între două s tânci… erau bucăți de sto-
fă, păr, etc. Trebuie să fi stat acolo în timpul fl uxului din ziua de 11 — adică

în jurul orei 11 dimineața. După asta, furtuna s-a potolit și semnele lăsate de
flux se află mult mai jos.
Ați putea spune, presupun, că Armstrong a reușit să -i omoare pe ceilalți
trei înainte de a se arunca sau a fi aruncat în mar e. Dar există un alt punct
— și anume unul peste care nu se poate trece. Corpul lui Armstrong a fost tras
deasupra semnului lăsat de flux. L-am găsit mult mai sus de locul unde putea
ajunge fluxul. Și fusese pus pe pământ cu multă gri jă.
Așa că asta ne duce la un lucru precis: Cineva era în viață pe insulă du-
pă ce Armstrong a murit.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Și asta înseamnă — ce înseamnă exact? Iată situaț ia din zorii zilei de
11. Armstrong "a dispărut" (înecat). Rămân trei persoane: Lombard, Blore și
Vera Claythorne. Lombard a fost împușcat. Corpul lu i a fost găsit jos lângă
mare — alături de cel al lui Armstrong. Vera Clayth orne a fost găsită spânzu-
rată în camera ei. Corpul lui Blore era pe terasă. Capul îi era zdrobit de un
ceas greu de marmură, care se pare că a căzut pe el de la fereastra de deasu-
pra.
— A cui era fereastra? întrebă Legge.
— A Verei Claythorne. Ei, și-acum, sir, să luăm fiecare din aceste cazuri,
separat. Mai întâi Philip Lombard. Hai să zicem că el a împins blocul acela de
marmură peste Blore — apoi a amețit-o pe Vera Clayt horne și pe urmă a
spânzurat-o. În sfârșit, s-a dus la țărm și s-a împ ușcat.
Dar dacă-i așa, cine i-a luat revolverul? Pentru că revolverul a fost găsit
în casă, chiar lângă ușa de la capătul scărilor — c amera lui Wargrave.
— Vreo amprentă?
— Da, domnule, ale Verei Claythorne.
— Dar bine, omule, atunci…
— Știu ce vreți să spuneți, domnule. Că a fost Vera Claythorne. Că ea l-a
împușcat pe Lombard, a luat revolverul și a mers în casă, a răsturnat blocul
de marmură peste Blore și pe urmă — s-a spânzurat.
Și asta e destul de adevărat — până la un punct. În camera ei se află un
scaun și pe el sunt urme de iarbă de mare, la fel c a și pe pantofi. Ca și cum
ar fi stat cu picioarele pe scaun, și-ar fi pus frâ nghia în jurul gâtului și ar fi
împins apoi cu piciorul scaunul. Dar scaunul n-a fost găsit răsturnat. Era, ca
și celelalte scaune, pus lângă perete. Asta a făcut -o după moartea Verei Clay-
thorne — altcineva.
Rămâne Blore. Dar dacă îmi veți spune că, după ce l -a împușcat pe Lom-
bard și a făcut-o pe Vera Claythorne să se spânzure , a ieșit pe terasă și și-a
dărâmat în cap un bloc uriaș de marmoră, legându-l de o frânghie sau ceva
în genul acesta — ei bine, nu vă cred. Oamenii nu s e sinucid astfel. Mai mult,
Blore nu era tipul justițiarului. Noi l-am cunoscut pe Blore — și nu era omul
pe care l-ai fi bănuit vreodată animat de dorința d e dreptate absolută.
— De acord.
— Și de aceea, domnule, trebuie să fi fost altcineva pe insulă. Cineva ca-
re a făcut ordine când s-a terminat toată povestea. Dar unde a stat toată vre-
mea și unde a dispărut? Oamenii din Sticklehaven su nt absolut siguri că ni-
meni n-a putut părăsi insula înainte ca barca de sa lvare să ajungă acolo. Dar
în cazul acesta…
Se opri.
— În cazul acesta…? repetă sir Thomas Legge. Apoi oftă, clătină din cap
și aplecându-se înainte, spuse încet: În cazul aces ta, cine i-a ucis?

Manuscris trimis Scotland Yard-ului
de proprietarul goeletei pescărești "Emma Jane".

Încă din tinerețe mi-am dat seama că firea mea e un complex de contra-
dicții. Am, ca să încep cu asta, o imaginație roman tică incurabilă. La vârsta
cărților de aventuri m-a emoționat întotdeauna obic eiul de a arunca în mare
o sticlă conținând un document important. Mă face ș i acum să palpit gândul
— și de asta am adoptat acest procedeu — că-mi voi scrie mărturisirea, o voi
închide într-o sticlă pe care o voi sigila și o voi azvârli în valuri. Există, presu-
pun, o șansă la o sută ca mărturia mea să fie găsit ă — și atunci misterul unei
crime nerezolvate (ori sunt prea încrezut?) va fi e xplicat.
M-am născut și cu alte trăsături, pe lângă închipui rea mea romantică.
Simt o încântare cu adevărat sadică când văd sau pr oduc moartea. Îmi amin-
tesc de experiențe cu viespi — cu viermi în grădină … De la o vârstă fragedă
m-a stăpânit cu putere dorința de a ucide.
Dar alături de ea se dezvolta în mine și o trăsătur ă contradictorie — un
puternic simț al dreptății. Nu pot suporta ca o per soană sau o ființă să sufere
sau să moară din cauza mea. Am simțit dintotdeauna cu putere că dreptatea
trebuie să predomine.
Se înțelege — în orice caz un psiholog ar înțelege — că, dată fiind struc-
tura mea morală, m-am hotărât să devin un om al leg ii. Profesiunea aceasta
îmi satisfăcea aproape toate instinctele.
Crima și pedepsirea ei m-au fascinat dintotdeauna. Îmi place să citesc
romane polițiste și de aventuri. Am născocit pentru propria mea distracție ce-
le mai ingenioase mijloace de a făptui o crimă.
Când, la vremea cuvenită, am ajuns să prezidez o cu rte de jurați, celălalt
instinct a fost încurajat să se dezvolte. Să văd un criminal, un ticălos zvârco-
lindu-se în boxă, suferind chinurile iadului, în ti mp ce soarta îi era hotărâtă,
devenise pentru mine plăcerea supremă. Înțelegeți-m ă bine — nu-mi făcea
plăcere să văd un inocent acolo. În cel puțin două ocazii am oprit procese în
care, după părerea mea, acuzatul era în mod evident nevinovat și am indicat
juriului că era vorba de o greșeală. Mulțumită totu și corectitudinii și eficaci-
tății poliției noastre, majoritatea persoanelor acu zate care au apărut înaintea
mea pentru a fi judecate pentru crimă erau vinovate .
Vreau să spun că acesta a fost și cazul cu Edward S eton. Înfățișarea și
comportarea sa induceau în eroare și el a reușit să facă o bună impresie asu-
pra juriului. Dar nu numai dovada, care era clară d eși nespectaculoasă, ci și
propria mea cunoaștere a criminalilor mi-au spus fă ră nici o îndoială că omul
făptuise într-adevăr crima de care era acuzat — uci sese cu sălbăticie o femeie
în vârstă care avea încredere în el.
Am reputația unui judecător-călău — dar pe nedrept. Am fost totdeauna
drept și extrem de scrupulos în rezolvarea unui caz .
Tot ce am făcut a fost să păzesc juriul de efectul emoțional al chemării
emoționale din partea celui mai emoțional dintre av ocații noștri. Am căutat
să-i atrag mereu atenția asupra dovezilor concrete.
De câțiva ani încoace mi-am dat seama că se petrece o schimbare cu mi-
ne — o slăbire a controlului — o dorință de a acțio na, în loc de a judeca.
Voiam — dați-mi voie s-o recunosc deschis — să comit eu însumi o crimă.
Mi-am dat seama că era ceva ca dorința unui artist de a se realiza, de a se ex-
prima pe sine! Eram, sau puteam fi, un artist în cr imă! Imaginația mea, sever

controlată de exigențele profesiunii, se dezvolta p e ascuns — într-o forță colo-
sală.
Trebuie — trebuie — trebuie — să comit o crimă! Și mai mult, nu trebuie
să fie o crimă obișnuită! Trebuie să fie o crimă fa ntastică — ceva formidabil —
ieșit din comun! Doar în această privință mai am, c red, imaginația unui ado-
lescent!
Doream ceva teatral, imposibil!
Doream să ucid… Da, doream să ucid…
Dar — așa cum poate unora le va părea absurd — eram reținut și împie-
dicat de simțul meu înnăscut pentru dreptate. Nu tr ebuiau să sufere inocen-
ții.
Și atunci, destul de brusc, mi-a venit ideea — stâr nită de o remarcă în-
tâmplătoare, rostită într-o conversație ocazională. Vorbeam cu un doctor —
un internist oarecare, mediocru. Spunea întâmplător cât de dese sunt cazu-
rile de crime pe care legea nu are posibilitatea să le pedepsească.
Și a dat ca exemplu un anumit caz — al unei bătrâne doamne, o pacien-
tă a sa, care murise de curând. El, personal, spune a, era convins că moartea
se datora faptului că cei care o îngrijeau și care urmau să profite destul de
mult de pe urma morții ei, au încetat să-i mai dea întăritorul trebuincios. Un
astfel de lucru, explica el, ar fi fost aproape imp osibil de dovedit, dar cu toate
acestea, pentru el crima era ca și sigură. A adăuga t că existau multe cazuri
similare — de crimă cu premeditare — și totuși comp let inabordabile din par-
tea legii.
Acesta a fost începutul. Dintr-o dată mi-am văzut c lar drumul. Și m-am
hotărât să nu comit o singură crimă, ci Crima pe sc ară largă.
O poezioară puerilă din vremea copilăriei mi-a veni t în minte — poezia cu
cei zece negri mititei. Mă fascinase când aveam doi ani — dispariția aceea ine-
xorabilă, unul câte unul — simțământul inevitabilit ății.
Am început, în secret, să colecționez viitoarele vi ctime…
N-o să înșir aici în detalii cum am procedat. Dobân disem o anumită ruti-
nă în a aduce conversația pe făgașul dorit, și la e a recurgeau aproape toți cei
pe care-i întâlneam — iar rezultatele au fost într- adevăr surprinzătoare. În
timpul cât am stat într-un sanatoriu, am descoperit cazul doctorului Arm-
strong — o infirmieră antialcoolică care mă îngrije a, nerăbdătoare să-mi de-
monstreze consecințele nefaste ale băuturii, mi-a p ovestit un caz întâmplat
într-un spital, cu mulți ani în urmă, când un docto r sub influența alcoolului
a omorât pacientul pe care-l opera. O întrebare făc ută în treacăt despre locul
unde servise infirmiera etc, mi-a dat curând datele necesare. Le-am luat ur-
ma și am descoperit fără greutate și doctorul, și p acienta.
O conversație între niște bătrâni militari flecari la clubul din care fac
parte m-a pus pe urmele generalului Macarthur.
Un tip care se întorsese de curând de pe malurile A mazonului mi-a rela-
tat nelegiuirile pe care le are la activul său un o arecare Philip Lombard. O cu-
coană din Majorca spunea indignată povestea puritan ei Emily Brent și a ne-
norocitei ei de servitoare. Pe Anthony Marston l-am ales dintr-un grup mai
larg de oameni care comiseseră acțiuni similare. Cr uzimea lui și neputința de
a se simți responsabil pentru viețile pe care le lu ase îl făceau (am considerat
eu) un tip periculos pentru comunitate, care nu mer ita să trăiască. Ex-in-
spectorul Blore mi-a ieșit foarte firesc în cale, c âțiva dintre colegii mei de
breaslă discutând fără nici o reținere cazul Landor . Am judecat fapta sa cu
foarte mare seriozitate. Poliția — ca slujitoare a legii — trebuie să fie de o in-
tegritate fără cusur. Pentru că, în virtutea profes iunii lor, cuvântul polițiștilor

este întotdeauna crezut.
În sfârșit, cazul Verei Claythorne. S-a întâmplat p e când traversam At-
lanticul. Într-o noapte, la o oră târzie, singurii ocupanți ai salonului de fumă-
tori eram eu și un tânăr bine făcut, Hugo Hamilton.
Hugo Hamilton era nefericit. Pentru a-și uita nefer icirea, băuse o cantita-
te considerabilă de alcool. Era în faza plângăreață , gata de confidențe. Fără
prea multă speranță în vreun rezultat, dar în mod a utomat am făcut prima
mișcare — am pornit discuția. Răspunsul m-a făcut s ă tresar. Pot să-mi a-
mintesc și acum cuvintele lui. Spunea:
"Aveți dreptate. Crima nu e ceea ce crede majoritat ea oamenilor… să dai
cuiva niște arsenic, să-l împingi de pe o stâncă… sau ceva în genul ăsta. Se
aplecă înainte, vârându-și aproape fața într-a mea: Eu am cunoscut o crimi-
nală… am cunoscut-o… vă spun. Și mai mult, eram nebun după ea… Dum-
nezeu să mă ajute, câteodată cred că mai sunt încă. .. E un iad, un iad, vă
spun. Înțelegeți, a făcut-o mai mult sau mai puțin pentru mine… Nu cred că
eu aș fi visat vreodată… Femeile sunt niște monșt ri… monștri pur și simplu…
n-ai crede că o fată ca asta… drăguță, cinstită, veselă… n-ai crede că ar fi în
stare de asemenea faptă, nu-i așa? Că va lăsa un co pil să intre în mare și să
se înece… n-ai crede că o femeie ar putea să facă un astfel de lucru?"
"Ești sigur că a făcut-o?" l-am întrebat.
Vorbi — și păru deodată să se trezească din beție:
"Sunt foarte sigur. Nimeni altcineva nu s-a gândit. Dar eu am știut în cli-
pa în care m-am uitat la ea… când m-am întors… după aceea… Și ea a știut
că știam… Ceea ce nu și-a dat seama e că îl iubea m pe copil…"
N-a mai spus nimic altceva, dar mi-a fost destul de ușor să reconstitui
toată povestea.
Aveam nevoie de a zecea victimă. Am găsit-o într-un om pe nume Morris.
Era o măruntă creatură suspectă. Printre altele, fă cea contrabandă cu stupe-
fiante — din cauza lui, fata unor prieteni de ai me i a devenit morfinomană și
s-a sinucis la 21 de ani.
În tot acest timp de căutări, planul se maturizase treptat în mintea mea.
Era acum complet și ultima picătură a fost o consul tație la un doctor din
strada Harley. Am pomenit altădată că am suportat o operație. Doctorul mi-a
spus că o altă operație ar fi zadarnică. A ocolit f oarte abil adevărul, dar sunt
obișnuit să dau de el până la urmă.
Nu i-am spus nimic doctorului despre hotărârea mea — că nu voiam ca
moartea să-mi fie lentă și prelungită, așa cum ar f i fost natural. Nu, moartea
mea se va produce într-o vâlvătaie de senzații. Voi trăi înainte de moarte.
Și-acum, despre mecanismul propriu-zis al crimei de pe Insula Negrului.
Să obțin insula, folosindu-l pe Morris ca să-mi aco pere urmele, a fost destul
de ușor. Morris era un expert în astfel de lucruri.
Clasificând informațiile pe care le strânsesem desp re viitoarele mele vic-
time, am putut să născocesc câte o momeală potrivit ă pentru fiecare. Nici u-
nul din planurile mele n-a dat greș. Toți oaspeții au sosit pe Insula Negrului
la 8 august. Făceam și eu parte din grup.
Cu Morris terminasem. Suferea de indigestie. Înaint e de a pleca din Lon-
dra, i-am dat o pilulă pe care s-o ia înainte de cu lcare — i-am spus că făcuse
minuni și cu sucurile mele gastrice. A acceptat făr ă ezitare — omul era puțin
ipohondru. N-aveam nici o teamă că va lăsa în urmă documente sau note
compromițătoare. Nu era în obiceiul lui.
Ordinea morților pe insulă a fost stabilită cu grij ă și cu o deosebită aten-
ție. Existau grade diferite de vinovăție printre in vitații mei, am socotit eu. Ace-

ia care aveau vina cea mai ușoară trebuiau, am hotă rât, să dispară primii și
să nu sufere încordarea mintală prelungită și teama pe care criminalii cu
sânge rece urmau să le suporte.
Anthony Marston și doamna Rogers au murit cel dintâ i — primul instan-
taneu, cealaltă într-un somn pașnic. Marston, după cum am spus, era un tip
născut fără acel simțământ de responsabilitate mora lă pe care cei mai mulți
dintre noi îl au. Era amoral — păgân. Iar doamna Ro gers, nu mă îndoiam,
acționase în mare măsură sub influența soțului ei.
Nu e nevoie să descriu prea amănunțit cum și-au găs it moartea aceștia
doi. Poliția va fi în stare să descopere destul de ușor. Cianura de potasiu se
poate obține ușor — pentru stârpirea viespilor. Ave am puțină cianură la mine
și mi-a fost ușor să o torn în paharul aproape gol al lui Marston în timpul pe-
rioadei încordate după ce placa de patefon a dezvăl uit acuzațiile.
Pot spune că am urmărit cu atenție fețele oaspețilo r mei în timp ce erau
acuzați, și n-am avut nici o îndoială, după îndelun gata mea experiență de ju-
decător, că erau cu toții până la unul, vinovați.
În timpul ultimelor atacuri de gută îmi fusese pres cris un somnifer —
hidrat de clor. Mi-a fost ușor să strâng o doză mor tală. Când Rogers a adus
niște rachiu pentru nevastă-sa și l-a pus pe masă, am trecut pe lângă masă
și am turnat somniferul în rachiu. A fost ușor pent ru că pe vremea aceea bă-
nuiala nu începuse să se instaleze încă.
Generalul Macarthur și-a găsit moartea aproape fără durere. Nu m-a au-
zit venind în spatele lui. A trebuit, desigur, să-m i aleg foarte atent momentul
când să părăsesc terasa, dar totul a mers bine.
Așa cum anticipasem, insula a fost atunci cercetată și s-a descoperit că
nu era nimeni pe ea, în afară de noi șapte. Dintr-o dată, a apărut o atmosferă
de suspiciune. Conform planului meu, în curând urma să am nevoie de un
aliat. L-am ales pe doctorul Armstrong pentru acest rol. Era un om ușor de
înșelat, mă cunoștea din vedere și din reputație, ș i pentru el ar fi fost de ne-
conceput ca un om de condiția mea să fie într-adevă r un ucigaș! Toate bănu-
ielile lui mergeau înspre Lombard și m-am prefăcut că sunt de acord cu el.
Am sugerat că aveam un plan prin care s-ar putea în tinde o cursă criminalu-
lui, ca să cadă singur în ea.
Deși se cercetaseră amănunțit camerele fiecăruia, n u se făcuse încă o
percheziție personală. Dar urma să vină și aceasta, în curând.
L-am ucis pe Rogers în dimineața zilei de 10 august . Tăia surcele pentru
aprins focul și nu m-a auzit apropiindu-mă. Am găsi cheia de la sufragerie la
el în buzunar. O încuiase seara.
În confuzia care a urmat după descoperirea cadavrul ui lui Rogers, m-am
strecurat în camera lui Lombard șl i-am luat revolv erul. Știam că trebuie să
aibă unul — de fapt, îi dădusem instrucțiuni lui Mo rris să i-o sugereze când
stătuse de vorbă cu el.
La micul dejun am strecurat ultima doză de cloral î n cafeaua domnișoa-
rei Brent, când îi umpleam ceașca. După micul dejun , Emily Brent a rămas
singură în sufragerie. M-am strecurat acolo ceva ma i târziu — era aproape in-
conștientă și a fost ușor să-i injectez o soluție t are de cianură. Povestea cu
bondarul a fost într-adevăr foarte copilărească — d ar, știți, într-un fel, mi-a
plăcut. Mă amuza să urmez cât mai mult posibil poez ioara din copilărie.
Imediat după asta s-a întâmplat ceea ce prevăzusem — de fapt, cred că
am sugerat chiar eu. Ne-am supus cu toții unei perc heziții riguroase.
Ascunsesem la loc sigur revolverul și nu mai aveam nici cianură, nici cloral.
Atunci i-am propus lui Armstrong să ne punem planul în aplicare. Era

foarte simplu — trebuia ca eu să fac pe următoarea victimă. În felul acesta
ucigașul avea să-și iasă eventual din fire — în ori ce caz, o dată considerat
mort, puteam să mă mișc prin casă și să spionez uci gașul necunoscut.
Lui Armstrong i-a plăcut ideea. Am pus-o în aplicar e chiar în seara ace-
ea. Un mic plasture de noroi roșu pe frunte, perdea ua roșie și lâna — și scena
a fost gata. Lumina lumânărilor era foarte tremurat ă și nesigură, și singura
persoană care avea să mă examineze cu atenție era A rmstrong.
A mers perfect. Domnișoara Claythorne a sculat toat ă casa cu țipetele ei
când a găsit iarba de mare pe care o agățasem mai î nainte în cameră. S-au
repezit cu toții sus, iar eu mi-am luat poza de om ucis.
Efectul produs asupra lor când m-au găsit a fost to t ce se putea dori.
Armstrong și-a jucat rolul cât mai profesional. M-a u dus sus și m-au întins la
mine în pat. Nimeni nu a fost prea impresionat de m oartea mea, erau cu toții
teribil de speriați și îngroziți unul de celălalt.
Îmi dădusem întâlnire cu Armstrong afară, la ora do uă fără un sfert.
M-am dus sus pe stânci, în spatele casei, pe malul mării. Îi spusesem că de
acolo puteam vedea dacă se apropie cineva și nu vom fi zăriți din casă, deoa-
rece dormitoarele dădeau în cealaltă parte. Nu bănu ia încă nimic — și totuși
ar fi trebuit să se păzească, dacă și-ar fi amintit cuvintele din poezioară:
Unul a picat în laț…
Dar așa, a picat în laț.
A fost foarte ușor. Am scos o exclamație, m-am aple cat peste stânci, i-am
spus să se uite — nu era cumva gura unei peșteri? S -a aplecat. Un brânci pu-
ternic l-a făcut să-și piardă echilibrul și să cadă în marea agitată de dede-
subt. M-am întors în casă. Bănuiesc că Blore mi-a a uzit pașii. Câteva clipe
după ce am intrat la Armstrong în cameră, am plecat — de data asta făcând
mai mult zgomot, ca să mă audă cineva. Când am ajuns în capul scărilor, am
auzit o ușă deschizându-se. Probabil că au zărit o siluetă tocmai când ieșeam
prin ușa din față.
Au trecut câteva minute până să mă urmărească. Am o colit casa și am
intrat pe fereastra de la sufragerie, pe care o lăs asem deschisă. Am închis fe-
reastra și pe urmă am spart geamul. Am urcat sus și m-am întins din nou în
pat.
Am calculat că vor căuta din nou în toată casa, dar bănuiam că nu se
vor uita atent la nici unul dintre cadavre: vor da puțin cearceaful la o parte,
ca să fie siguri că Armstrong nu încerca să se dea drept cadavru. Exact așa
s-a întâmplat.
Am uitat să spun că am pus la loc revolverul, la Lo mbard în cameră.
S-ar putea să intereseze pe cineva unde a stat ascu ns în timpul când a fost
cercetată casa. În cămară era o grămadă mare de con serve. Am deschis con-
serva cea mai din fund — cred că avea biscuiți — am vârât revolverul înăun-
tru și am pus la loc capacul.
Am calculat, și pe bună dreptate, că nimeni nu se v a gândi să cotrobăie
într-o grămadă de alimente în aparență neatinse, ma i ales că toate conservele
de deasupra erau perfect închise.
Perdeaua roșie am ascuns-o într-unul din scaunele d in salon, sub husa
de creton, iar lâna în perna de scaun, făcându-i o mică gaură.
În sfârșit, sosise clipa pe care o anticipasem — tr ei oameni care erau atât
de îngroziți unul de celălalt, încât se putea întâm pla orice — iar unul dintre ei
avea revolver. I-am urmărit de la fereastră. Când Blore a venit si ngur, aveam
ceasul mare de marmoră gata așezat. Exit Blore…
De la fereastră am văzut-o pe Vera Claythorne împuș cându-l pe Lom-

bard. O tânără curajoasă și descurcăreață… Tot ti mpul am socotit că îi era o
pereche potrivită — și chiar mai mult. Imediat după asta am aranjat scena de
la ea din cameră.
A fost o experiență psihologică interesantă. Eram s igur că ajungea con-
știința vinei, starea de tensiune nervoasă provocat ă de uciderea unui om, ca
și sugerarea hipnotică a lucrurilor din jur — ca să -și ia viața. Și n-am greșit.
Vera Claythorne s-a spânzurat sub ochii mei (stătea m în umbra șifonierului).
Și acum, ultima scenă. M-am dus, am ridicat scaunul și l-am pus lângă
perete. Am căutat revolverul și l-am găsit în capul scărilor, unde îl scăpase
fata. Am avut grijă să păstrez amprentele ei.
Și acum?
Voi termina de scris mărturisirea. O voi închide si gilată într-o sticlă, iar
sticla o voi arunca în mare.
De ce?
Da, de ce?
Ambiția mea a fost să inventez o crimă misterioasă, pe care nimeni să
n-o poată rezolva.
Dar nici un artist, îmi dau seama acum, nu se mulțu mește numai cu
arta. Există o dorință firească de celebritate care nu poate fi negată.
Am, o mărturisesc cu toată umilința, o dorință omen ească vrednică de
disprețuit — vreau ca cineva să știe cât de deștept am fost…
În toate acestea, am presupus că misterul Insulei N egrului va rămâne
nerezolvat. S-ar putea, desigur, ca poliția să fie mai inteligentă decât cred.
Există, la urma urmei, trei indicii.
Unul: poliția știe foarte bine că Edward Seton a fo st vinovat. Știe, deci,
că unul dintre cei zece pe insulă nu era ucigaș sub nici o formă, și urmează,
paradoxal, că în mod logic persoana aceea trebuie s ă fie ucigașul.
Al doilea indiciu se află în al șaptelea vers al po ezioarei. Moartea lui Arm-
strong este asociată cu un laț în care a căzut — sa u, mai degrabă în care a
fost făcut să cadă! Asta înseamnă că în acel moment apărea în mod clar un
fel de hocus-pocus — deci, era evident că Armstrong s-a lăsat păcălit și trimis
la moarte. Era un indiciu care putea deschide o lin ie de cercetare promițătoa-
re. Pentru că, la vremea aceea, existau numai patru persoane și din ele, e
limpede că eu eram singurul în stare să-i inspire î ncredere.
Al treilea indiciu este simbolic. Felul în care moa rtea m-a stigmatizat pe
frunte cu semnul lui Cain.
Mai sunt, cred, puține de spus.
După ce voi încredința mării sticla cu mesajul, mă voi duce la mine în
cameră și mă voi întinde în pat. De ochelari am ata șat un șnur negru foarte
fin, un elastic de fapt. Mă voi lăsa cu toată greut atea pe ochelari. Elasticul îl
voi trece în jurul clanței, iar de el voi lega, nu prea solid, revolverul. Iată ce
cred că se va întâmpla:
Mâna mea, protejată de o batistă, va apăsa pe trăga ci. Mâna îmi va că-
dea apoi într-o parte. Revolverul, împins de elasti c, se va îndrepta spre ușă;
izbit de clanță, se va detașa de elastic și va căde a. Elasticul, eliberat, va atâr-
na inocent de ochelarii de sub mine. O batistă pe p odea nu va suscita nici un
fel de nedumerire.
Voi fi găsit, întins în pat, împușcat în frunte, co nform notelor făcute de
tovarășii mei.
Atunci când vor fi examinate corpurile noastre, nu se va putea stabili cu
precizie ora când a survenit moartea.
Când marea se va liniști, vor veni de pe coastă băr ci și oameni.

Și vor găsi zece cadavre și o problemă nerezolvată pe Insula Negrului.
Semnat:

Lawrence Wargrave

Sfârșit