In căutarea oii fa ntastice [629697]

In căutarea oii fa ntastice
Haruki Murakami

Cuprins
Capitolul 1
25.11.197o Picnic ul de mierc uri după -amiază
Capitolul 2
lulie 1978
1. Cei șaispre zece pași
2. Dispariț ia ei, a fotogra fiilor, a slipul ui
Capitol ul 3
Septemb rie 1978
1. Penisul de bale nă și f emeia cu trei ocupații
2. Despre urechile descoperite
3. Despre urechile descoperite — continuare
Capitolul 4
în căutarea oii fa ntastice (I
1. Perso najul cel ciu dat -prolog
2. Perso najul cel ci udat
3. Șeful
4. Numărarea oilor.
5. Mași na și șoferul ei (I)
6. Ce este U niversul Ră melor ?
Capitol ul 5
Scrisorile de la Șobolan și continuarea poveș tii
1. Prima scrisoare de la Șobola n (Datapoștei : 21 decembrie 1977
2. A doua scrisoare de la Șobolan (Data poștei : [indescifrabil] mai 1978)
3. Cîntecul s -a sfîrșit
4. Fata îmi povesteș te despre valuri, bînd un c octeil Salty Dog
Capitolul 6
în căutarea oii fa ntastice (II
1. Ciudata pove ste a ciu datului perso naj (I)
2. Ciudata poves te a ciu datului p ersonaj(II)
3. Mașina și șofe rul ei (II)
4. Sfîrșit ul uerii, început ul toam nei
5. 115 000
6. Picnicul de duminică după -amiaza
7. Gînduri simp le, dar tenace
8. Nașterea lui Scrumb ie
Capi tolul 7
Aventura de la Ho telul Delfin
1. Deplasarea î ncheiată la cinematog raf. Sp re Hotel i Delfin
2. Maestrul Oilor intră în scenă
3. Maestrul Oilor mănăncă tot și ne povestește tot 4. Adio, Hotel Del fin
Capi tolul 8
în căuta rea oii fa ntastice (III)
1. Nasterea, d ezvolta rea și declinul ora șului Junitaki
2. Continuarea declinului o rașului Ju nitaki și oile sale
3. Noaptea, la Junitaki
4. Curba cu ghi nion
5. Plecare a ei și semaț ia acută de foame
6. Descoperirea din garaj Si g îndurile în mijlocul pășunii
7. Vizita Omului Oa ie
8. Drumul p ersonal al vînt ului Ce re flectă și ce nu reflectă ogli nda
9. Ce re flectă și ce nu reflectă ogli nda
10. Și timp ul trece
11.Locuitorii î ntunericului
12.Șobola nul care î ntoarce ceasul
13. Firele verzi și ftrele roșii. Pescărușii î nghețați
14. Din nou curba c u ghinion
15. Ceaiul d e la ora douăspre zece.
Epilog

Capitolul 1
Picnicul de miercuri după -amiaza
AM AFLAT de m oartea ei de la u n prieten care văzuse a rticolul în ziar și m -a sunat să-mi sp ună. Mi l -a citit la
telefo n. Era sc ris foa rte simplu, ca u n exerciți u al unui ziarist proaspă fc ieșit de pe bă ncile fac ultățh.
„în ziua X a l unii Y, pe strada Z, un camio n condus de cineva a lo vit pe altcineva. Ci neva este cercetat s ub
acuzația de omor p rin impr udență."
Suna ca u n poem de pe cope rta interioară a unei reviste.
—Unde au loc funeraliile? a m întrebat e u.
—Păi… nu știu, a răsp uns prietenul me u. Avea măcar familie?
Bineînțeles că și ea avea o familie. în aceeași zi am sunat la poliție și am a flat telefo nul și adresa familiei ei,
apoi le -am telefo nat și am întrebat cînd urma u să aibă loc f uneraliile. O rice se poate a fla cu puțin efo rt.
Familia ei loc uia într-un vechi c artier di n Tokyo. A m luat o ha rtă a oraș ului și am î nsemnat cu roș u zona
respectivă. Era un cartier vechi tipic, u nde liniile de metrou, de tren și de autob uz se î ntrețeseau ca o eno nnă
pănză de păia njen. Numeroasele canale de scurgere și străzile brăzda u pămînt ul ca dung ile unui pepene.
în ziua funeraliilor am l uat tren ul de la stația Waseda și am coborăt aproape de capăt ul liniei.
Am despătu rit harta pentru a găsi d rumul, dar s -a dovedit la fel de folositoare ca un glob pă niîntesc. pînă să
izbutesc să a jung la adres a respectivă, a trebuit să mă opresc și să cumpăr nenumărate pachete de țigă ri, cerînd
lămu riri de fiecare dată.
Casa e ra o construcție veche di n lemn, înco n-jurată de un gard de scîndu ri, maroniu. Cum intrai pe poa rtă, pe
partea stîngă era o g rădiniță, iar î ntr-un colț al ei zăcea aruncat un vas mare de lut pent ru jăratic, î n care se
strănsese apă de ploaie cam de -o palmă. Pămînt ul din grădină era negru și mustea de apă.
Poate și din cauză că pl ecase de acasă la șaispre -zece ani, la ritualul funerar nu veniseră decît rudele foa rte
apropiate, m ajoritatea oame ni în vărstă. De fu neralii se ocupa fratele ei, sau poate c umnatul, un tînăr cam la
treizeci de a ni.
Tatăl ei era un bărbat de v reo cincizeci de ani, mic de stat ură. Stă tea lîngă poa rtă, aproa pe nemiș-cat, cu
panglica de doliu p rmsă pe mă neca cost umu-lui. Fig ura lui mi -a ami ntit de aspectul străzilor imediat d upă
inundație.
Cînd am plecat, și -a înclinat capul spre mine, fară vorbe, și m -am înclinat și eu î n fața lui.
Am cunoscut-o în toanma anului 1969. Pe atun ci eu aveam douăzeci de a ni, iar ea, șaptesprezece. î n apropierea
universității era o cafenea mică, unde obiș nuiam să -mi dau întălnire cu p rietenii. Nu era cine știe ce: se bea
cafea proastă , dar se putea asculta hard rock.
Ea stătea întot deau na în același loc, c u coatele sp rijinite pe masă și adăncită într -o carte. Avea ceva care te facea
s-o îndrăgești, așa, c u ochela rii ei, ca re te faceau să te gîndești la o proteză de n-tară, și c u măinile ei osoase.
Intotdeau na cafeaua
i se răcea în cea șcă, iar sc rumiera era pli nă ochi cu m ucuri de țigară. Doar ca rtea pe care o citea era mere u alta:
Mickey Spillane, Ke nzaburo Oe sau poemele l ui Ginsberg. N -avea importanță ce anume, cîtă vreme avea ce
citi. Stude nții care frecve ntau cafenea ua îi împ rumuta u cărți, iar ea le devora, una după alta. Erau vremuri în
care toată lumea facea schimb de că rți și de aceea nu cred să fi dus Hpsă vreodată.
Erau vrem uri în care se asc ulta The D oors, Rolling Sto nes, The B yrds, Deep P urple, Moody Bl ues. Atmo sfera
era plin ă de viață, inte nsă, împi nsă aproape de limită.
Noi doi ne petreceam zilele p urtînd disc uții interminabile, bînd whisky ie ftin, facînd schimb de că rți și cîteodată
facînd d ragoste. în timpul acesta co rtina se lăsa încet peste a nii '60.
Nu-mi mai amintesc n umele ei.
Aș putea să ca ut articolul din ziar, dar , de fapt, ac um nu mai are nici o impo rtanță. L-am uitat, și gata.
Să presupu nem că m -aș întălni cu niște foști coleg i de fac ultate și că, la un mome nt dat, ar ve ni vorba despre ea.
Sunt sigur că nici ei n u și-ar mai ami nti cum o chema. Oare c mn le-aș spu ne? „Știi, era pe vremuri o fată ca re s-
ar fi culcat c u oririne, chiar și eu a m făcut dragoste c u ea de cîteva ori, dar nu-i mai ș tiu numele. Oa re ce-o mai
fi facînd ? Ar fi interesa nt să ne întăl nim într-o bună zi, pe stradă."
A fost odată o fată care a r fi făcut dragos te cu oricine. Așa-i va rămăne n umele.
De fapt, avea niște sta ndarde bi ne definite și n -ar fi făcut dragoste cu oricine, chia r dacă, obie ctiv vorbind, s -a
culcat c u aproape toți bărbații pe ca re i-a întălnit.
Am întrebat -o odată, di n pură c uriozitate, după ce c riteriu își alegea pa rtenerul.
—Păi…, a căzut pe gîndu ri vreo jumătate de minu t. Bineînțeles că nu mă culc cu o ricine. Uneo ri n-aș face -o în
ruptul capului, să ș tii. Probabil că vr eau să cunosc tot felul de oame ni. Sau poate că așa l umea asta capătă se ns
pentru mine.
—Așa, facînd dragoste?
—Da.
Era rînd ul meu să cad pe gîndu ri.
— Și chiar te a jută să înțeleg i mai bine lumea ?
—Puțin, da, a răspuns ea.

Din iarna anului 1969 și pînă î n vara următoare n -am mai văzut -o aproape del oc. Universitatea se î nchidea
frecve nt din cau za gre-velor și cursu rile se tot între rupeau, iar e u, pe de a ltă pa rte, aveam diverse probleme
personale de rezolvat.
Abia m toam na lui '7o am aj uns iarăși la ca fenea. In tre timp clientela se schimbase și ea rămăsese sing ura figură
cunoscută. Se asculta î n contmuare hard rock, însă atmosfera scînteie toare se risipise. Doar ea și cafeaua proastă
rămăseseră neschimbate. M -am așezat la masa ei și, la o ceașcă de cafea, am î nceput să vorb im despre p rietenii
de odi nioară.
Mulți di ntre ei se lăsaseră de facu ltate, unul se sinucisese, altuia i se pierd use urma.
— Ta ce-ai făcut un a n de zile ? m-a întrebat ea.
—Diverse , am spus e u.
—Te-ai făcut mai î nțelept?
— Un pic.
In seara ace ea am făcut dragoste cu ea pe ntru prima oară.
Nu știu prea multe despre trec utul ei. Mi se pare că ci neva îmi povestise odată cîte ceva, sau poate că mi -a
poves tit chiar ea, î n pat. Se pare că într -o vară, în p rimul an de liceu, s -a certat foa rte tare cu t atăl ei, așa că a
fugit de acasă și s -a lăsat și de școală. Unde a loc uit și d in ce și-a căștigat ex istența, nimeni nu știe.
Iși petrecea zilele la masa din cafe neaua cu muzică rock, bînd cafea d upă cafea, f umînd țiga ră de la țigară, citind
și așteptînd să se arate cineva ca re să-i plătească cons umația (dest ul de modestă), cineva c u care, de cele mai
multe ori, ajungea să facă dragoste.
Asta era tot ce știa m despre ea.
Din toamna aceea și pînă î n primăvara urmă-toare și-a făcut obicei ul să vină în fiecare m arți seara î n
apartamentul meu de la mar ginea car -tierului Mitaka. Mă nca felu rile simple pe care le găteam, î mi umplea
scrumiera cu muc uri de țiga ră și faceam dragoste, c u radioul dat la max imum , fixat pe prog ramul de muzică
rock al postul ui FEN1. Dimi nețile de mierc uri ni le petreceam plimbîndu -ne printr-o păd urice, pînă aju ngeam în
campus ul ICU2. Acolo, l uam prănz ul într -o cantină, apoi după -amiaza beam o cafea în hol. Mai tărziu, dacă era
vreme f rumoasă, ne întindeam m iarbă și p riveam cerul.
Ea îl numea picnicul de mierc uri.
— Știi, întotdeauna cînd venim aici mi se pare că suntem la u n picnic adevărat.
— Un picnic ?
— Da, vezi, iarba se înti nde la nesfîrșit, iar oamenii par fe riciți…
1. Far East Network, post de radio al a rmatei ame -ricane, cu emisie în Orientul îndepă rtat.
2. Universitatea Creștină I ntemațională.

S-a așezat pe iarbă și , după ce a scăpărat mai multe bețe de chib rit, și-a aprins o țigară.
— Soarele răsa re și ap une, oame nii vin și pleacă, t impul zboară ca o adiere de vînt… nu ți se pa re că seamănă cu
un picnic?
Pe vremea aceea eu aveam douăzeci și u nu de ani și peste cîteva săptămă ni urma să împli nesc douăzeci și doi.
Nu mă vedeam absol vind prea c urînd, dar nici n-aveam motive să mă las de facultat e. Eram p rins într-o situație
disperat ă, fară ieșire. L uni de zile am av ut senzația că nu înaintez nici măcar c u un pas.
Lumea întreagă contin ua să se miște, numai eu stătea m pe loc. în toam na anului 197o totul mi se pă rea dezolant
și șters; lumi na soarelui, mireasma ierbii, pînă și s unetul pi căturilor de ploa ie mă i ritau c umplit.
Aveam mereu același vis: eram într -un tren de noapte, un tren în ca re se amesteca u mirosu ri grele de t utun și
latrine, c u scaunele pătate de urme vechi de vomă. Aproape că n-aveam loc să pășesc de î nghesuială. Nu mai
puteam supo rta, țășnea m de pe locul me u și coboram într -o gară uitată de lume, pus tie și înt unecată. Nu se zărea
nici țipenie de om, nu era u nici măcar ceasu ri sau tabele cu ora rul trenurilor. în visul meu totul era p ustiu.
în perioada asta cred că deve neam o persoa nă dificilă, dar n -aș ști să explic exact în ce fel. Sau poate că -mi
eram nesufe rit doar mie î nsumi. în o rice caz, ei nu-i prea păsa. Uneori, dintr-un motiv sa u altul, părea chiar să -i
facă plăcere. De fapt, nu tandrețe î mi cerea ea. Chiar și acu m mi se pare un lucr u inexplicabil și mă doare, de
parcă m -aș fi lovit de un perete nevăzut.
Imi amintesc foa rte bine acea după -amiază ciudată : 25 noiemb rie 1970. F runzele de ginkgo scuturate de ploaia
putemică a ureau pote cile di n pădu rice ca niște rău ri secate. Noi doi ne plimbam, călcînd peste f runzele căzute,
cu măi nile în buzu -nare. Nu se auzeau decît pașii no ștri și țipetele asc uțite ale păsă rilor.
— La ce te gînde ști ? m-a întrebat ea d in senin.
— La nimic deosebit, i -am răsp uns. A mai făcut cățiva pa și, apoi s -a așezat și și-a aprins o țigară. M -am așezat
și eu lîngă ea.
— întotdeau na visezi urăt ?
_De multe ori. De obicei su nt vise în care automatul de cafea n u vrea sa -mi dea rest ul…
A răs și mi-a pus mă na pe ge nunchi; apoi și -a retras -o.
— Nu prea ai chef de vorbă.
— Nu prea ști u ce să -ți spu n despre asta. A aruncat pe jos țigara pe j umătate fumată și a st rivit-o sub talpă.
—Ca at unci cînd vrei să spui ceva și ți se pare că nu -ți găsești c uvintele, nu -i așa?
—Nu știu, i -am răspu ns.

Lîngă noi, do uă păsări și-au luat zbo rul cu zgomot și au fost î nghițite de cer ul fară urmă de nori. Le-am urmărit
o vreme, în tăcere. Ea a cules de pe jos o cre nguță și a încep ut să dese neze pe pămînt niște fo rme fără nici o
noimă.
—Căteodată, cînd fac dragoste cu tine, mă întristez.
— îmi pare ră u, am răsp uns.
— Nu ești tu de vină. Nu e nici din cauză că te -ai gîndi la alte femei at unci cînd roă strîng i în brațe. Asta nu
contează. E u… Tăc u brusc și încep u să deseneze trei li nh paralele. Nu ști u de ce, a mai spus.
—Nu mă închid în mi ne intențio nat, i-am răspu ns după o scu rtă pauză, dar nu reușesc să -mi dau seama ce se
petrece c u mine, iar mie îmi place să fiu, pe cît posibil, obiectiv. N u vreau nici să exagerez, nici să fiu prea
realist, însă pentru asta îmi treb uie timp.
— Cam cît timp ?
—Nu știu, am spus clătinînd di n cap. Poate u n an, poate zece.
A aru ncat cre nguța cu care desenase, s -a ridi-cat și și -a scuturat frunz ele p rinse de hai nă.
—Zece a ni înseam nă o veș nicie, nu crezi?
—Ba da, i-am răspuns.
Am ieșit din pădu rice și am pomit spre cam -pus. Am stat în hol ca de obicei, î nfulecînd cîte un hot dog. Pe la
două după -amiaza am văz ut că la tele vizor se difuza ceva despre Yu kio Mishima. So norul era st ricat și nu
reușeam să auzim nimic, dar o ricum nu ne interesa. D upă ce a m terminat de măncat, ne-am mai l uat cîte o
cafea. Ci neva s -a suit pe un scaun î ncercînd să repare so norul, dar fără succes.
— Te doresc, i -am spus fetei.
— Bine, a surăs ea.
Ne-am băgat măinile î n buzunare și am luat -o pe jos spre apa rtamentul meu.
Cînd " m-am trezit, am găsit -o plîngînd î n tăcere. li vedeam ume rii înguști tresăltînd sub pătură. A m aprins soba
și m-am uitat la ceas. Era do uă noaptea. Lu na albă strălucea în mij -locul boltei cerești.
Am așteptat să se oprească di n plăns, apoi am î ncălzit niște apă și am facut ceai. L -am băut a mîndoi așa c um
era, fierbinte, fără zahăr sa u lămăie. A m aprins două țigă ri deodată și pe una i -arn întins-o ei. A tras trei fum uri
și a î nceput să tușească. — Te-ai gîndit vreodată să mă omo ri ? m-a întrebat ea.
— Pe tine ?
— Da.
— Ce-ți veni ?S-a frecat la ochi, ținînd încă f umul în piept.
— Așa.
— Nu, nu mi s -a întămplat, i -am răsp uns.
— Pe cuvînt ?
— Pe cuvînt. De ce să te omor ?
— Mda, ai dreptate, a recu noscut ea, cumva cu g reutate. M -am gîndit că n -ar fi chiar atît d e rău să mă omoare
cineva, cînd do rm buștean.
— Nu sunt genul criminal, să știi.
— Serios ?
— Cel p uțin așa cred.
A izb ucnit în răs, a st rivit țigara în scrumieră, a sorbit ultima î nghițitură de ceai și și -a aprins altă țigară.
—Am să trăiesc pînă la do uăzeci și ci nci de a ni. Pe u nnă am să mor, a sp us ea.
A mu rit la douăzeci și șase de a ni, în i ulie 1978.

Capitolul 2
lulie 1978

1Cei șaisprezece pași
AM AȘTEPTAT ca ușa liftului să se î nchidă î n spatele meu și am î nchis, încet , ochii. Mi -am ad u-nat ultimele
fărăme de l uciditate și a m parcure prin hol cei șaisprezece pași care mă despă rțeau de ușa apa rtamentului meu.
Știam sig ur că su nt șaisprezece pași, nici unul în plus sau în minus.
Chiar și î n starea î n care mă a flam, foa rte beat și cu ochii închiși, re ușeam să fac cei șaispre -zece pași mergînd
perfect drept, rez ultat al multor ani de autodiscipli nă inutilă. Cînd su nt foarte beat, îmi îndrept spatele, p rivesc
drept î nainte și, în hol, îmi umplu plămănii cu aerul di mineții c u iz de beton. Apoi î nchid ochii și, prin aburii
alcool ului, parcurg cei șaisprezece pași.
în acest u nivers foa rte limitat po rt titlul de Cel Mai Manierat Bețiv. Mi -a fost ușor să -l dobă n-desc, n-a trebuit
decît să accept ca atare reali -tatea : sunt beat. P ur și simpl u, fară nici un „dar " sau „poate".
Așa am deve nit Cel Mai Ma nierat Bețiv și totodată Primul Graur al Dimineții, Ultimul Camio n Care Străbate
Podul.
5, 6, 7…
La cel de -al optulea pas am deschis ochii și m -am op rit să trag aer î n piept. Urechile îmi ți uiau ușor, ca briza
mării trecînd p rintr-un gard de sărmă ruginit. Chiar, de multă vreme n-am mai p rivit marea.

Ia să vedem, 24 iulie, ora șase și jumătate dimineața: anotimpul pot rivit și momentul ideal pe ntru a p rivi marea.
Plaja e încă goală, păsă rile ati ng în zbor s uprafața ape i și lasă dăre fine pe crestele val urilor, ca niște ace de pi n
împrăștiate de vînt. Hm, marea.. .
Am pornit din nou și am uitat de mare.
La al șaisprezecelea pas m -am op rit, am des -chis ochii și am constatat că mă a flu exact î n fața cla nței de la ușa
mea, c a întotdea una. A m scos di n cutia poștală ziarele adunate de două zile, două plicu ri și mi le -am îndesat pe
toate la s ub-suoară. Mi -am pescuit cheile di n buzunarul bur-dușit c u nimicu ri și mi -am sp rijinit fruntea de uș a
rece de metal. A m auzit c um îmi poc nește ceva î n ceafa. Mă simțeam î mbibat de alcool ca o s ugativă. F ir-ar să
fie!
Am întredeschis ușa, m -am strecurat înău ntru și am închis -o în urma mea. î n hol era li niște, prea multă liniște.
Aruncîndu-mi privirea în jos, am ză rit pantofii roșii de damă pe care-i știam bine. Cum stăteau acolo, î ntre
tenișii mei pli ni de noroi și niște sandale ie ftine de plajă, păreau că nu-și aveau locul, ca u n cadou de Crăciu n în
toiul ve rii. o li niște adăncă se lăsase pretutindeni, ca u n strat fin de praf.
Am găsit -o adorm ită pe un scau n în bucătărie, cu cap ul sprijinit pe brațe și pă rul întunecat căzut peste obrajii
palizi. P rintre șu vițe i se zărea ceafa albă, neati nsă de razele soarelui. Rochia cu imp ri-meu îi alu necase ușor de
pe ume ri, lăsînd să se zărească puțin din b reteaua sutienului.
Mi-am dezbrăcat sacoul, mi -am des făcut cra -vata și mi -am scos ceasul de la mănă. î n tot acest timp ea nici n-a
mișcat. P rivin du-i spatele , mi-au revenit î n minte vremu rile de dem ult, cînd încă nu ne cunoscuserăm. Mi -am
dres glasul d inadins, dar a s unat ca o voce străi nă venită di n depă rtări, Așa c um mă așteptam, ea n -a schițat nici
cel mai mic gest.
Ca un om care doa rme, sau care plînge, sau care a mu rit.
M-am a șezat î n fața ei și m -am frecat la ochi. Razele soarel ui de dimi neață se j ucau pe supra -fața mesei,
învălui ndu-mă în lumină și lăsînd -o pe ea într -o ușoară pe numbră. Pe masă zăcea uitat un ghiveci c u mușcate
ofilite. A fară, î n drep-tul ferestrei, ci neva stropea strad a; se a uzeau cum cad picătu rile de apă și mirosea a asfalt
ud.
—Vrei niște cafea?
Nici u n răspu ns.
Am mai aștept at cîteva clipe, apoi am ră șnit cafea pent ru amîndoi și am dat dr umul la radio. î ntre timp mi -am
dat seama că de fapt voiam să bea u ceai rece. A șa fac î ntotdeau na, realizez cu întărziere div erse lucru ri.
La rad io se tra nsmitea m uzică ușoară, i nofen-sivă, pe rfectă pe ntru orele dim ineții. C um stă team a șa și ascultam,
am a vut senzația că lumea n u s-a schimbat deloc î n ultimii zece a ni. S-au schimbat doa r interpreții și titlurile
melod iilor. Și vă rsta mea.
Am stins focul, am așteptat puți n și am p us cafeaua proaspăt rășnită în ib ricul cu apă clo -cotită. în cameră s -a
răspîndit un miros plăc ut. Afară se a uzea deja zumzetul cicadelor.
— De aseară stai aici ? am întrebat -o eu di ntr-o dată, cu ib ricul în mă nă.
A mișcat d in cap, aproape imperceptibil.
—M-ai așteptat.
De data asta n -a mai schițat nici un gest. D in cauza soarel ui puternic și a ab urilor din ib ric, în cameră a î nceput
să se simtă puți nă umezeală. A m închis geam ul, am dat d rumul la ae rul condi -ționat și am pus cănile de cafea pe
masă.
— Bea, i -am spus. Vocea mea părea că revenise la normal.
Nici un răspuns.
— Bea, o să -ți facă bi ne.
S-a ma i scurs o j umătate de minut. In sfîrșit, și -a ridicat încet cap ul de pe niasă și a p rivit pierdută spre florile
ofilite. cîte va fire de păr i se lipiseră de obrajii uzi. î n lumina soarelui, ume -zeala din aer plutea în jur ul ei ca o
aură.
— Nu mă lua î n seamă. N -am vr ut să plîng, spuse ea.
I-am în tins cutia cu șe rvețele, iar ea și -a suflat nas ul, apoi, cu un gest peda nt, și-a îndepărtat firele de păr lipite
de obraji.
— De fapt, aveam de gînd să plec î nainte să te î ntorci t u. Nu voiam să te mai văd.
—Pănă la urmă, obse rv că te -ai răzgîndit.
— Nu m -am răzgîndit, dar nu mi -a mai ve nit să plec nicăieri. Am să plec imed iat, nu -ți face griji.
— Bea-ți mai întăi cafeaua.
în timp ce-mi sorbeam cafeaua și ascultam la radio ști rile rutiere, am des făcut cele două plic uri pe care le
găsisem î n cutia poștală. Unul era un plia nt publicitar de la u n maga zin de mobilă, celălalt conți nea o sc risoare
de la cineva de care nici nu voiam să aud. Le -am mototolit împreu nă și le -am aruncat î n coșul de g unoi de s ub
masă, apoi m -am apucat să ronță i niște biscuiti cu bră nză.
Ea ținea ca na de cafea cu ambele măini, de parcă i -ar fi fost f rig, și mă p rivea fix, cu buzele lipite de marg inea
cănh.
— E niște salată în f rigider, a spus.
—Salată?
—Roșii și fasole verde, altceva n u era. Cas -traveții se st ricaseră si a trebuit să -i arunc.
—Aha.

Am scos din f rigider bolul albastru di n sticlă de Okinawa și am tur nat pes te salată tot sosul care mai rămăsese
pe fu ndul u nei sticle. Roșiile și fasolea mi s -au părut ca niște umbre înghețate, fade. Nici cafea ua și nici biscuiții
nu avuseseră g ust. Să fi fost din cauza soarel ui de dimi neață? Lumi na dimineții descompune totul.
Am renunțat la cafea și mi -am scos di n buzu-nar pachetul de tigări, aproape st rivit, apoi mi-am ap rins o țigară
cu niștechibrituri pe ca re le vedeam pe ntru prima oară. î n lumina soarel ui, fumul violace u năștea forme
geomet rice.
—Am participat la un ritual f unerar. Cînd s -a terminat , m-am dus î n Shinjuku și am băut
de unul sing ur.
Motan ul a apărut și el dintr -un cotlon, a căscat prelung, i s -a suit pe gen unchi și ea a încep ut să-l
mîngăie.
— Nu trebuie să -mi explici nimic, a spus ea.
Nu mă mai interesează.
— Nu-ți explic, faceam doar co nversa ție. A dat din ume ri și și-a asc uns la loc sub rochie breteaua sutie nului.
Chipul său era total lipsit de expresie. Mi -a amintit de o fotog rafie pe care o văz usem odată, c u un oraș pe
fundul mă rii.
— Era o c unoștință de pe vremu ri, n-o știi.
—Serios?
Mota nul s-a întins la ea î n poală și a puf nit pe nas. A m tăcut și mi -am ați ntit privirea la vă rful țigării.
—Cum a m urit ?
—într-un accident de circulație. A av ut trei -sprezece fractu ri.
—o fată?
—Da.
La radio se te rminaseră șt irile de la ora șapte și info rmațiile rutiere, iar acum se tra nsmitea d in nou muzică rock.
A pus cana jos și s -a uitat în ochii mei.
— Spune-mi, dacă aș m uri eu, te-ai îmbăta la fel?
— Nu de asta am băut. Poate cel mult p rimele do uă pahare.
o nouă zi î ncepea, o nouă zi to ridă. De la f ereastră se vedea un zgărie-nori, luci nd mai orbi -tor ca niciodată.
— Nu vrei sa bei ceva rece ?
A clă tinat di n cap. M -am d us la f rigider, am scos o si ngură cutie de Coca -Cola și am băut -o dintr -o suflare.
— Era gen ul de fată c are s -ar fi culcat cu o ricine. Su na ca î nceputul unui discurs funebr u:
„Defu ncta era o persoană care ar fi facut dragoste
cu oricine".
— De ce -mi spui mie toate astea ? m-a întrebat ea.
Nici măcar eu nu știam.
—Bun, deci s -ar fi culcat cu o ricine, corect?
—Da.
—Dar nu și cu tine.
Vocea îi suna ciudat. A m ridicat ochii din far -furia cu salată și am p rivit-o peste ghiveciul cu mușcate o filite.
—Așa crezi?
— Da, a răspu ns încet. Tu nu ești genul.
— Care gen ?
—Cum să spu n, ai ceva apa rte. Să zicem că dintr -o clepsidră s -a scurs aproape tot nisipul; tu ești g enul de om
pe care se poate conta c -o va întoarce la timp.
—Chiar așa?
Buzele i s -au întredeschis pent ru o clipă, apoi s -au închis la loc.
—Am venit să-mi iau restul lucr urilor. Hai -nele de ia mă. Le -am pus p e toa te în cutii de ca rton, ai putea să mi le
trimiți tu cînd ai timp ?
— Ți le pot aduce chiar eu. A clă tinat încet din cap.
—Nu-i nevoie. Nu vreau să vii. înțeleg i?
Avea dreptate, n u știu ce -mi ve nise.
—Ai adresa, da?
— o am.
— Atît aveam de discutat. Te rog să mă ie rți c-am stat prea mult.
— Cu actele ai rezolvat ?
—Da, s unt gata toate.
— A fost mult mai simpl u decît m -am a șteptat.
— Toată lumea crede că e foa rte complicat, dar de fapt e mult mai simplu. Asta o dată ce a i termi nat, a adăugat,
mîngăi nd din nou mota nul pe cap. După al doilea divo rț ajungi să le știi p e toate.
Motanul a î nchis oc hii, și-a arcuit puți n spi-narea și și -a pus capul pe mă na ei. A m străns cănile de cafea și
farfu ria de salată și le -am dat d rumul î n chiuvetă, apoi am curățat firim iturile de pe masă cu o chita nță. Mă
dureau ochii de la lumina prea puter nică.
— Ți-am lăsat pe biro u o listă, ți -am sc ris unde am p us diverse acte, în ce zile se ridică g unoiul, mă runțișuri din
astea. Dacă nu î nțeleg i ceva, po ți să mă s uni.

— Mulțumesc.
— Ai fi vrut să ai copii ? m-a întrebat ea, din senin.
— Nu, nu pot să zic că aș fi vrut.
— Eu am stat m ult și m -am gîndit, p ană la u rmă e mai bi ne așa, mai ales că am aju ns în situația asta. O ri poate
nu ne-am fi despă rțit dacă am fi avut copii?
— Sunt mul te cupl uri care, deși au cop ii, divor -țează.
— E-adevărat, a spus ea, jucînd u-se cu bri-cheta mea. î ncă mai țin la tine, să știi. N u asta e cauz a. De fapt, nici
eu nu știu de ce.

2Dispariția ei, a fotogr afiilor, a slipului
-DUPA CE a plecat, am mai băut o Coca -Cola, am făcut u n duș fierbinte și m -am bărbie rit. Toate erau pe
terminate: și săpunul, și șampo nul, și crema de ras.
Am ieșit de sub duș, mi -am uscat părul, m -am dat cu loțiune de corp, mi -am curățat urechile. Apoi m -am dus la
bucătă rie și am încălz it restul de cafea. Nu mai era nimeni de pa rtea cealaltă a mesei. Mă uitam la locul gol și
mă simțeam ca un copil părăsit într -un oraș înf ricoșător, ca în pic -turile lui De Chi rico, doar că eu nu mai eram
copil. M -am hotărăt să nu mă mai gîndesc la asta și mi-am ap rins o țigară.
Eram neașteptat de treaz, deși nu mai dor -misem de douăzeci și pat ru de ore. îmi simțeam co rpul g reoi, dar
mintea îmi î nota p rin apele șer -puitoare ale conștiinței, ca un animal ma rin.
Scaun ul gol di n fața mea mă facea să mă gă n-desc la un roma n american pe care-l dtisem demult, o pove ste în
care bărbatul, părăsit de nevastă, păstrează pe sca unul dm partea cealaltă a mesei u n slip care -i apa rtinuse ei. La
unna urmei, poate că nu era o idee atît de rea. E -adevă rat că sit uația nu s-ar îmbunătăți î n vreun fel, dar tot ar fi
mai bine, decît să păstrez pe masă ghiveci ul cu muș -cate o filite. Chiar și mota nul s-ar simți mai în larg ul lui, cu
lucrurile ei în jur.
M-am dus în dormitor și am î nceput să deschid pe rînd se rtarele î n care-și ținuse lucrurile, dar toate era u goale.
Rămăseseră doar o eșa rfă măncată de molii, trei batiste și un săc uleț cu na ftalină. Avusese g rijă să ia tot c u ea.
Cosme ti-calele împrăștiate prin toată baia, big udiurile, pe riuța de dinți, uscătorul de păr, tot fel ul de
medicame nte, toată încălță imnte a, de la cizme la sandale și pap uci, un sertar întreg de acceso rii, poșete, valize,
portofele, le njeria de co rp și ciorapii întotdeauna stră nși cu g rijă, sc risorile, într-un cuvînt tot ce ar fi putut
sugera o prezență femi -nină dispăr use cu desăvărș ire. Aveam impresia că -și ștersese pînă și a mprentele. Luase
și o tre ime din cărți și discu ri, toate cele pe care și le c um-părase sa u i le facusem e u cadou.
Din albume scosese toate fotog rafiile în care apărea numai ea, iar pe cele în care eram amîndoi le tăiase,
lăsîndu -mi doar pa rtea cu mine. Ce le în care eram doar e u sau cele cu animale și pei-saje erau neatinse. Trei
albume în care trecut ul fusese re vizuit și p us în ordi ne. între fotog rafiile mele rămăseseră poze cu munți, ră uri,
pisici sau căp rioare, ca și cum m -aș fi născut si ngur, aș fi trăit toată viața sing ur și asta m -ar aștepta și de acum
încolo. A m închis alb umele și a m fumat două tigări una după alta.
Un slip, ar fi putut să-mi lase măcar un slip ! Sigur, pînă la u rmă era alegerea ei, e u nu puteam spu ne nimic. A
decis să nu lase nimic î n urmă și nu-mi rămănea decît fie să accept, fie, așa c um ar fi vrut ea, să mă co nving că
n-a existat cu adevărat. Nici ea, nici slipul.
Am turnat niște apă în scrumieră, am închis aerul co nditionat și aparatul de radio, m -am mai gîndit o clipă la
slipul ei și m -am dus la culcare.
Trecuse o lu nă de cînd acceptasem divo rțul și ea se mutase. A fost o lună fără nici o noimă, o l ună fară
întămplă ri, o lu nă fără substa nță, ca o ge latină călduță. N ici n-am a vut senzația vreu nei schimbă ri și, de fapt,
nici nu s-a schimbat nimic.
Mă trezeam la șapte dimineața , îmi făceam cafea și păine prăjită, plecam la lucru, mă ncam seara în oraș, beam
două -trei pahare, mă întor -ceam acasă, citeam vreo oră în pat, s tingeam l umina și mă culcam. Sămbăta și
duminica mi le petreceam bătînd cinematog rafele cît era ziua d e lungă. Ca de obicei, seara măncam î n oraș,
beam, citeam și mă culcam. A șa s-a scurs o lu nă încheiată.
Dintr -un anumit pu nct de v edere, plecarea ei mi se părea i nevitabilă. Ce s -a facut e bun facut și acum nu mai
avea nici o impo rtanță î n ce fel ne petrec userăm c ei patru ani de căsnicie. Nu mai m ult decît alb umele golite de
fotografii.
Și nici faptul că ea avusese o relație dest ul de lu ngă cu un p rieten de -al meu, ba chiar la un mome nt dat se și
mutase cu el. Astfel de luc ruri se întă mplă și nu consideram că plecarea ei era ceva ieșit din comun. Fusese
alegerea ei, și c u asta, basta.
— La urma urmei, tu hotărăș ti, îi sp usesem e u, Era î n iunie, într-o dumini că după -amiază și e u tocmai îmi
faceam de luc ru cu un capac de bere, cînd mi -a spus că vrea să divo rțeze.
— Ded îți e tot una ? m-a întrebat, rost ind cuvin-tele le nt.
— Nu, nu mi -e totu na. Ce vreau să sp un este că e problema ta și că decizia îți aparți ne.
— De fapt, nu vrea u să ne despă rțim, a spus ea după cîteva clipe de tăcere.
—Atunci să nu ne despă rțim, i-am răspuns.
— Bine, dar dacă rămă n cu tine, nu ajung nicăie ri.
N-a mai adă ugat nimic, dar am î nțeles ce voia să sp ună. Peste cîte va luni împlineam trei zeci de ani, iar ea,
douăzeci și șase. î n comparație cu viața care ne aștepta de ac um încolo, ce realizase -răm pînă î n prezent era

nesemni ficativ , aproape egal cu zero. I n patru ani n-am re ușit decît să trăim cheltu ind banii pe care-i puseseră m
deoparte.
Vinovat ul eram e u, în cea mai mare măs ură. în p rimul rînd, n -ar fi trebuit să mă căsătoresc. î n orice caz, n -ar fi
trebuit să mă căsătoresc cu ea.
La început a considerat că, din noi doi, eu eram cel mai pot rivit pent ru relații sociale, î n timp ce ea nu se
descurca del oc în sodetate. Pent ru o perioadă ne-am asumat fiecare rol ul respectiv și am crez ut că totul merge
bine, dar, la un mome nt dat, ceva s -a stricat. Ceva infim, ca re însă n -a mai p utut fi reparat. I ntraserăm încet –
încet pe u n drum înfundat și ne apropiam de capătul l ui. Așa s -a terminat relația noastră.
Ea mă considera deja pierd ut, chiar dacă încă mă mai iubea. Ne obiș nuiserăm prea bi ne cu rol u-rile noastre. N u-
i mai p uteam ofe ri nimic și ea înțelesese asta di n instinct, iar e u din expe riență. în orice caz, nu mai era nimic de
făcut.
Așa că a dispă rut pent ru totdea una din viața mea, c u slip cu tot. Unele lucru ri sunt uitate, altele dispar, altele
mor. Și totuși nu e nici o tragedie.
24 iulie, ora 08:25
Mi-am întipă rit în minte cele pat ru cifre ale ceasului electronic, am î nchis ochii și am ado rmit.

Capitol ul 3
Septemb rie 1978

Penisul de bale nă și femeia cu trei ocupații
SEXUL POATE FI co nsiderat extrem de impor-tant sau, dimpot rivă, u n fleac. Ex istă sex ul ca autoterapie sau ca
mod de pe trecere a timpului. Uneori ceea ce era inițial terapie poa te deve ni mod de petrecere a timpului sau
viceversa. C um să sp un ? Viața sex uală a oa menilor diferă funda-mental de viața sex uală a balenelor.
Noi nu suntem bale ne – asta co nstituie o temă de impo rtanță majoră pentru viața mea sex uală. Cînd eram copil,
cam la vreo oră de mers c u bicicleta de casa noastră se a fla un acva riu. Era u n loc u nde dom nea tăcerea,
întreruptă din cînd în cînd doar de clipocitul apei. Asta îmi dădea fiori, și-mi imaginam creaturi abisa le
pîndindu-mă din vre un ungher întunecat a l coridorului.
Bancurile de ton înotau în voie p rin bazi nele ime nse, stu rionii se f urișau p rintre c urenții de apă, pira nha își
înfigeau dinții asc uțiți în hă lci de car ne, țipa rii elect rici aruncau l umini în toa te părțile.
Mai erau și alți pești în acvariu, fiecare c u alt nume, alt fel de solzi și alt fel de branhii. Nu puteam p ricepe î n
ruptul cap ului de ce treb uie să exis te atîtea soiu ri de pești pe lumea asta.
Bineînțeles că în ac variu nu erau și balene. N -ar fi încăput nici dacă din toate bazinele s -ar fi construit u n singur
bazin imens. Exista, î n schimb, un penis de balenă, expus într -o vitrină, probabil ca un fel de substitut.
Așa se fa ce că mi -am petrecut cei mai impre -sionabili ani ai copilă riei uitîndu -mă la u n penis de balenă și nu la
o bale nă adevărată. O ri de cîte o ri oboseam de atîta plimbat printre bazi ne, mă așeza m în tăcere pe o ba nchetă
din spațioasa sală de expoziții și contemplam ore întreg i penisul de bale nă.
Uneo ri mi se părea că seamănă cu un palmi er mic și uscat, a lteori cu un imens ști ulete de po rumb. Dacă n-ar fi
existat plăc uța pe care sc ria „Balenă — organ genital masc ulin", cu sig uranță că nimeni nu și -ar fi putut da
seanaa ce era în realitate. Părea mai deg rabă u n obiect dezg ropat di n străfim-durile deșe rtului Asiei Ce ntrale
decît ceva di n zona Oceanului A ntarctic. N u semă na nici cu pe nisul meu, nici cu altele pe care le văzusem
vreodată. I n plus, așa izolat și rupt de corp cum era, părea î nvăluit de t ristețe.
Giganticul pe nis mi -a revenit în minte tocmai după ce av usesem p rima experiență sexuală. P rin ce turnură a
desti nului, pe ce căi a junsese oare să fie expus î n acel acva riu? Mă durea su fletul gîndi ndu-mă la el și simțeam
cum mă cup rinde disperarea. Dar nu aveam decît șaptesprezece a ni, o v ărstă prea fragedă pe ntru a renu nța la
orice spera nță. Atu nci am reali zat pent ru prima oară următorul lucru: eu nu eram balenă.
Stăte am în pat lîngă noua mea p rietenă, îmi treceam degetele p rin părul ei și nu mă puteam gîndi decît la bale ne.
In amin tirile mele revăd acva riul într -o zi de toam nă. Ap a din bazine e rece, iar eu po rt un
pulover gros. P rin geamu rile imense ale sălii de expoziții se vede marea de un g ri întunecat, brăz -dată de
nenumărate valu ri, ca o da ntelă albă.
— La ce te gîndești ? m-a întreb at fata.
— La ceva de odi nioară, i -am răsp uns.
Ea avea douăzeci și unu de ani, im trup subțire, foarte atractiv și cele mai fe rmecătoa re urechi pe ca re îmi f usese
dat să le văd vreodată. Era corec tor cu jumătate de normă la o mică edit ură și în același tim p model pe ntru
agențiile de publicitate (specializare : fotog rafierea urechilor) și a nima-toare într -un club discret, cu clie ntelă
limitată. Nu știam pe care di ntre ele o co nsidera ocupația p rincipală. Nu știa nici ea.
Postura care o p rindea cel ma i bine er a cea de „model pe ntru urechi" . Așa mi se părea mie, așa credea și ea.
Totuși, ca model pe ntru urechi, nu p utea avea decît un domeniu de acti vitate foa rte limitat și atît statutul de
model, cît și remu ne-rația erau nesem nificative. Pentru toată l umea, agen ți publi citari, fotografi, machieuze sau
ziariști, ea nu era decît o „posesoare de urechi". Rest nl ființei ei – trupul și mi ntea – era ig norat c u desăvărșire.
— Eu nu su nt așa în rea litate, spu nea ea. Eu și urechile mele suntem una.
In celelalte do uă ipost aze ale ei, de corector sau de a nimatoare, nu-și lăs a niciodată urechile să fie văzute de
cineva, nici măcar pent ru o clipă.
—Pentru că nu mă reprezi ntă cu adevărat, mi -a explicat.

Biroul clubului la care lucra pe post de anima -toare (înreg istrat drept „cl ub de lansa re a tinerelor tale nte") se a fla
în ca rtierul Akasaka și era co ndus de o englezoaică cu pă rul alb, pe care toată lumea o numea Doam na X. Trăia
în Japonia de m ai bine de treizeci de a ni, vorbeajaponeza fluent și putea citi aproape toate. ideog ramele uzuale.

Doam na X deschisese și o școală de limba engleză pe ntru femei n u depa rte de club, pro fitînd de opo rtunitate
pentru a alege tinere promiță toare pent ru acesta din urmă. Pe de altă pa rte, chiar unele dintre a ngajatele ei
veneau la cursu rile de en gleză și luau lecții la pr eț redus.
Doamna X li se adresa fetelor cu „dragă". Su na dulce ca o d upă-amiază de p rimăvară.
—Ai grijă să-ți pui slipul cu da ntelă, dragă. Și fară dres uri. Sau:
—Prefe ri ceaiul cu lapte, nu-i așa, dragă? Clientela și -o alegea c u grijă, în cea mai mare pa rte oame ni de aface ri
bogați, de pat ruzeci sau cincizeci de a ni. Două treimi erau străini, restul, japonezi. Doam nei X îi displăce au
profund politi -cienii, bătrînii, perverșii și săracii.
Noua mea p rietenă era cea mai simplă, cea m ai puți n atrăgătoare di ntre anga jatele cl ubului, o d uzină de fete
deosebit de f rumoase. De fapt, cînd își asc undea urechile, lăsa impresia unei persoa ne cu totul obiș nuite și nu
reușeam să înțe -leg p rin ce anume îi atrăsese ate nția Doam nei X. Poate că văzu se sub apare nța ba nală o a numită
sclipire sau, p ur și simplu, se gîndise că nu st rica să a ibă și o fată obișn uită. în orice caz, Doa mna X a vusese
intuiție b ună, pent ru că în scurtă vreme p rietena mea a reușit să -și facă u n număr de clie nți reg ulați. Se îmb răca
simplu, se machia simplu, își pu nea o len jerie obișn uită, folosea u n parfum obișnuit și se îndrepta spre hotelul
Hilto n, Okura sau P rince pentru a se culca cu unul sau doi clienți pe săptămă nă, și astfel căștiga su fi-cient
pentru o lună întreagă.
Jumătate din restul se rilor se culca cu mi ne, pe g ratis. Cum își petrecea cealaltăju mătate, nu știu.
Viața ei de corector cu jumătate de no rmă la o mică editură era și mai ba nală. Trei zile pe săptămănă se d ucea la
serviciu, la eta jul al treilea al unei clădi ri din ca rtierul Kanda, și de la nouă dimi neața pînă la ci nci după-amiaza
corecta șpal -turi, pregătea ceai sau dădea fuga pînă jos să c umpere radiere. Dmtre angajați, ea era si ngura tînără
necăsăto rită, dar nimeni nu se interesa în mod special de viața ei. Se adapta diverselor sit uații exact ca un
cameleon, dezvălui ndu-și sau ascunzînd u-și sclipirea, de la caz la caz.
M-am întălnit cu ea (sa u, mai cor ect spus, cu urechile ei) c urînd după ce mă despă rțisem de soția mea, pe la
început ul lunii a ugust. în acea perioadă aveam o l ucrare s ubcontractată de la o companie de so ftware, legată de
niște recla me publicitare, și așa a m dat de urec hile ei.
Directorul agenției de p ublicita te mi-a pus pe birou co ntractul și trei fotog rafii mari alb-negm, dîndu -mi timp o
săptă mănă ca să -i concep trei va riante de text pent ru fotografiile respective. Toate trei repreze ntau niște urechi
uriașe.
Urechi?
— De ce tocmai urechi ? l-am întrebat.
— Ce impo rtanță are ? Asta e coma nda. A i la dispoziție o săptămă nă să te gîndeș ti la ele.
Mi-am petrecut întreaga săptămănă studi in-du-le din toate pă rțile. Le lipisem pe peretele din fața b iroului și nu –
mi luam priviril e de la ele, fie că fumam, beam cafea, mă ncam sau îmi tăiam unghiile.
După o săptămă nă mi-am terminat treaba, dar nu le -am scos de pe perete, pe de o pa rte, de le ne, pe de altă pa rte,
pentru că mă obiș nuisem să le p rivesc zi de zi. De fapt, mo tivul principal pentr u care n -am aruncat fotog rafiile
în fundul vreu nui sertar a fost că, într -un an umit se ns, urechile respective mă fe rmecau. Erau niște urechi de vis,
urechi în toată puterea cuvîntul ui. Nici -odată imag inea mă rită a vreu nei alte părți a co rpului (i nclusiv a
organelor ge nitale) nu avusese asupra mea u n ascme nea efect. Mă atrăgeau ca u n imens vărtej al destinului – o
curbă î ndrăz-neață, depă șind orice imag inație, tăia fotog rafia pe o rizontală; alte c urbe, x nici și delicate, creau
umbre impercep tibile, iar altele , ca în frescele a ntice, povesteau legende din trecut. Lobul cămos și fraged
întrecea însă toate celelalte detalii, de parcă ar fi venit dintr -o altă lume.
Căteva zile mai tărziu i -am telefonat fotog ra-fului și i-am cer ut numele și numărul de telefo n al posesoarei
urechilor di n fotog rafii.
—La ce -ți trebuie? m -a întrebat el.
— Sunt curios, pur și s implu. N-am mai întălnit așa niște urechi s uperbe.
—Bine, dacă doar de urechi e vorba… a mor -măit, nu foa rte con vins. Persoa na nu e cine știe ce. Dacă vrei să
cunoști pe cineva ți -o pot prezenta pe fata pe care am pozat -o de curînd î n costum de baie.
—Nu, mulțumesc, i -am spu s și am încheiat rapid co nversația.
* * *
Am tot sunat -o, ba la două, ba la șase, ba la zece, dar n-a răspu ns. Probabil că avea și ea trebu rile ei.
Am reușit î n sfîrșit s -o găsesc a doua zi. M -am preze ntat simplu, i -am spus că aș vrea să stăm de vorbă despre
reclama pe care o făcusem și am i nvitat-o la cină în oraș.
— Dar mi s-a spus că reclama e gata, a zis ea.
—Așa este.
Părea ușor dezo rientată, însă n-a mai î ntrebat nimic. A m stabilit să ne î ntălnim în seara urmă -toare la o ceaină rie
de pe b ulevard ul Aoyama.
Am dat telefon la cel mai elega nt resta urant franțuzesc pe care -l știam și am reze rvat o masă. M -am îmbrăcat cu
o cămașă nou-nouță, mi -am ales cu g rijă o cravată și mi-am p us un sacou pe care n u-l mai p urtasem decît de
vreo două o ri.

Așa cum mă ave rtizase și fotograful, fata nu era o persoană deosebită. Se îmbrăcase și se coafase foa rte simpl u,
ca o elevă dintr -un cor de fete de la un coleg iu mediocru. Dar pentru mi ne asta n -avea nici o impo rtanță. Ceea
ce mă dezamăgea era faptul că nu i se vedea u deloc ur echile de sub pă rul lung, desfacut.
—Ți-ai ascuns urechile, am spus nonșalant.
— Așa e, mi -a răsp uns ea, la fel de nonșalant. Ajunseserăm la restaurant ma i devreme, așa că eram p rimii
clienți care se rveau cina. Intensi -tatea lumi nii a fost redusă , un chelner a ap rins lumănarea roșie de pe masă, c u
niște chibrituri lungi, iar șeful de sa lă a venit perso nal să i nspec-teze, c u ochi iscoditori, dacă tacăm urile
fuseseră așezate î n perfectă ordi ne. Parchetul de steja r cu model în zigzag fusese l ustruit și străluc ea, ia r pașii
măru nti ai chel nerului scoteau u n păcănit ușor. Panto fii lui părea u cu mult mai sc umpi decît ai mei. Flo rile din
vază era u proaspe te, iar pictu rile moder ne de pe pereți era u fară nici o î ndoială aute ntice.
Am ales u n vin alb răco ritor, iar ca antreuri am cer ut păte de cana rd, terrine de dora de și foie de baudroie ă
creme fraiche. După ce a studiat temeinic me niul, ea a coma ndat potage to rtue, salad e verte și mousse de sole,
iar eu, la rîndul meu, potage d'oursi n, roti de veau avec gar nie persi l și salade de tomate. Așa s -a dus sala riul
meu pe do uă săptămă ni.
— Ce restaura nt superb ! a spus ea. Vii des a ici ?
—Uneori, în interes de serviciu. Cînd sunt sing ur, prefer ba rurile și acolo mă nănc ce se găsește. Mi -e mai ușor
așa, nu trebuie să mă gînde sc prea mult.
— Și ce mă nănci ?
— Diverse, î n general omletă sau sa ndvișuri.
— Omletă sau sandvișu ri ? Asta mă nănci zi de zi?
— Nu chiar. o dată la trei z ile îmi gătesc singur .
— Deci două zil e din trei mă nănci omletă sau sa ndvișu ri!
— Da, i -am răspu ns.
—De ce?
— Dacă e u n bar b un, su nt gustoase, să știi.
—Hm, ciudat, a spus ea.
—Deloc, am răspu ns.
Nu știa m ce să ma i spun, așa că am tă cut, stu -diind mucurile de țigară di n scrumieră.
— Să disc utăm despre m uncă, a schimbat ea subiect ul.
— Cum ți -am spus și ie ri la tele fon, am te rminat cu reclama, fară probleme. Așa că nu-i nimic de discutat.
A scos di n buzunar o țigară subțire, și -a aprins-o cu un chib rit de la restaura nt și mi -a aruncat o p rivire
întrebătoare.
Cînd tocmai voiam să încep, a ve nit înspre noi șeful de sală, păși nd cu multă sig uranță. Mi -a arătat surăzînd
eticheta s ticlei de vin, mîndr u de parcă ar fi fost fotog rafia unicului său fiu. Am încuviin țat di n cap. Atu nci a
scos dopul cu u n zgomot plăcut și mi -a turnat puți n în pahar. Avea exact g ustul notei de plată pe ntru întreaga
seară.
Imediat d upă ce s -a îndepă rtat șef ul de sală, au ve nit doi chel neri care au așezat pe masă c ele trei plato uri cu
antreuri și cîte o fa rfurie pentru
fiecare. Apoi au plecat, lăsîndu -ne în sfîrșit si nguri.
—Vreau neapărat să-ți văd urechile, i -am spus brusc
Fără să -mi răspu ndă, s-a servit cu păte și foie de baudroie, apoi a g ustat p uțin vin
— lartă-mă, n-am v rut să te fac să te simți prost
— Bucătă ria franț uzească nu mă face să mă simt prost, a zămbit ea
— Te dera njează să se discute despre urechile tale?
—Depinde din ce u nghi p rivești luc rurile.
—Atunci spu ne-mi din ce unghi să p rivesc luc rurile
A clăti nat din cap, î n timp ce ducea fur culița la g ură.
—Prefer discuțiile si ncere, a sp us.
O vreme ne-am co ntinuat cina în tăcer e.
— Merg pe o stradă și cotesc, am încep ut eu. î n față e o persoană care a dat colț ul înaintea mea și, din ca uza
asta, n -o pot vedea. îi zăresc doar poalele hainei, a lbe, dar alb ul ăsta îmi arde ochii și nu mi -l pot scoate d m
minte . înțeleg i ce vreau să s pun.
—Cred că da.
—Aceeași se nzație mi-o dau și urechile tale. Ne -am continuat ci na. I-am turnat vin, apoi mi -am tumat și mie.
—De fapt, nu scena re spectivă e cea ca re-ți vin e-n minte, ci senzația, nu? a întrebat.
—Așa e.
— Ți s-a mai î ntămplat să si mți așa ceva ? Am stat puți n și m-am gîndit, apoi am clă tinat din cap.
— Nu, nu mi s -a mai întămplat.
— Deci urechile mele su nt de vină ?
— Nu pot să bag mă nă în foc. N u poți fi sigur de așa ceva. N -am auzit vreodată ca urechile cuiva să fi trezit
astfel d e senzații.

— Ba eu șfriu pe ci neva care stră nută o ri de cîte o ri vede nas ul actriței Farrah Fawcett Majors. Se pare că
factorul psiholog ic e foarte impo rtant în cazul strănutului. O dată stabilită relația ca uză-efect, nu mai e nimic de
facut, să ș tii.
— Nu știu prea multe despre Farrah Fawcett Majors, am spus eu , luînd o î nghițitură de vin. Mi-am dat seama că
am uitat ce voiam să zic.
—Dar nu e chiar același lucru, nu? a spus.
— Intr-adevăr , e puțin diferit, i-am răspu ns. Se nzațiile pe care le am e u sunt difuze, și totuși p utemice. I ncercînd
să-i demonstrez, am deschis brațele larg, apoi mi -am apropiat palmele la cățiva centimet ri. Nu prea știu c um să-
ți explic.
— Un fenomen concentrat, bazat pe motive vag i.
— Chiar așa, am spus. Eș ti mult mai deșteaptă ca mine.
—Asta pe ntru că fac cursu ri prin corespo n-dență.
—Cursu ri prin corespo ndență ?
—Da, curs uri de psiholog ie. Ne -am împă rțit pate ul care mai rămăsese. A m uitat iarăși ce voiam să sp un.
— încă nu ți -e foa rte clară relația dintre ure-chile mele și senzațiile pe care le ai, nu?
—Nu prea. Nu -mi dau seama dacă urechile tale mă atrag în mod d irect, sau dacă n u cumva e a lteeva care mă
atrage, p rin intermediul urechilor.
A ridicat ușor di n umeri și și-a pus măi nile pe masă.
— Ce simți tu e ceva plăcut sau neplăcut ?
— Nici una, nici alta sa u și una, și alta. Nu -mi dau seama,
A ap ucat pahar ul de vin cu amîndouă măi nile și m -a privit.
— Ar trebui să înveți să -ți exp rimi sentime n-tele mai clar.
—Nici să le desc riu nu mă prea p ricep, am
spus. A răs.
— în fine, ceva -ceva tot am înțeles din ce -mi
spui tu.
— Și ce crezi c -ar fi mai bine să fac ? Nu mi -a răspu ns. Părea că se gîndește la alt –
ceva. Pe masă stăteau ali niate cele ci nci farfurii
goale, ca ci nci sori stinși.
—Știi, a rostit ea d upă o tăcere destul de l ungă, cred că a r fi bine să fim prieteni. Bine -înțeles, dacă n -ai nimic
împot rivă.
— Sigur că n -am.
—Atunci să fim prieteni foarte, foa rte apro –
piați.
Am încuvii nțat.
Așa am deve nit prieteni foa rte apropia ți, la ma i puțin de treize ci de minute de la .prima noastră întăl nire.
— Aș vrea să te î ntreb ceva, așa ca î ntre prie-teni, i-am spus.
— Sigur.
—Mai î ntăi, de ce nu-ți arăți urechile? Apoi, aș vrea să ș tiu dacă urechile tale a u mai exe rcitat vreo putere
specială și asupra altor persoane, înaintea mea.
își privea țintă m ăinile care se od ihneau pe masă, fară să spună nimic.
—Da, într -o oareca re măsură.
—într-o oarecare măs ură?
—Da. însă sunt mai obiș nuită c u eul meu care î și ascunde urechile.
—Vrei să spui că ești una, cînd ai urechile ascunse și alta , cînd le lași l a vede re?
—Da.
Cei doi chel neri au străns fa rfuriile de pe masă și ne-au adus supa.
— Poți să -mi poveste ști despre ti ne cea c u urechile la vedere?
— S-a întămplat dem ult și nu știu cum să povestesc. Adevărul este că, de la vărsta de doi -sprezece ani, nu mi le –
am arătat nici măcar o dată.
— Bine, dar cînd lucrezi ca model trebuie să le la și la vedere, nu?
— Da, mi -a răsp uns. Dar atunci nu sunt ure-chile mele adevărate.
—Nu sunt urechile tale adevăra te?
—Nu, sunt astupate.
Am luat două înghițitu ri de supă și mi -am ridicat p riviri le spre ea.
—Povestește -mi mai multe despre urechile ast upate.
—Sunt urechi moa rte. Eu îmi ucid urec hile singură^Adică, în mod conștie nt, le tai calea de acces… î nțeleg i?
Nu prea înțelegeam.
—Atunci mai întreabă -mă, a spus.
—Cînd îți „uciz i" urechile î nseamnă că nu mai auzi?
— Nu, a ud perfect, dar urechile s unt moa rte. Cred că poți și tu.
A lăsatjos ling ura de supă, și-a îndreptat spa -tele, și -a ridicat puți n umerii, a împins bărbia înainte și a ră roas în
poziția respectivă cam zece secunde . Apoi, b rusc, și -a coborăt umerii.

— Gata, urechile mi -au murit. Ac um încearcă și tu.
Am repetat cu exactitate mișcă rile ei de trei o ri, dar n -am avut senzația c -ar fi murit ceva. Doa r vinul mi s -a
părut c-a început să -și facă efectul ceva mai repede.
— Urechile mele nu știu să moară, am spus e u dezamăg it.
Ea a clă tinat di n cap.

— Nu-i nimic. Dacă n -ai într-adevăr nevoie să le ucizi, faptul că n u reușești n-are nici o impor -tanță.
—Pot să te mai î ntreb cev a?
— Sigur.
— Dacă e să si ntetizez ce mi -ai povest it, pînă la vărsta de doisprezece a ni aveai urechile libere, la vedere. Apoi ,
într-o bună zi, ți le -ai acope rit. Și nu le-ai mai scos la lumină nici pănă -n ziua de azi. Cînd n -ai încotro și treb uie
să ți le ară ți, blochezi calea di ntre minte și urechi. Cor ect?
—Corect, a răs ea.
— Ce-au pățit urech ile tale cînd avea i doispre-zece a ni?
— Toate la timpul lor, mi -a răsp uns, iar mă na ei dreaptă întinsă peste masă mi -a atins ușor degetele măinii
stîng i.
—Te rog!
Am turnat în pahare vinul ca re ma i rămăsese și-am ridicat încet paha rul meu.
—Mai î ntăi aș vrea să -mi povestești despre ti ne.
— Ce să -ți povestesc ? am întrebat -o.
— Totul. Ce ed ucație ai p rimit, căți a ni ai, cu ce te ocupi și așa mai depa rte.
— E o poveste simplă, chiar foa rte simplă, și mi-e teamă că da că încep să ți -o spu n o să ado rrni.
— îmi plac poveș tile simple.
—A mea e o poveste foa rte simplă, dar de genul acelora care nu plac…
— Nu-i nimic, sp une-mi-o în zece mi nute.
— M-am născut pe 24 decemb rie 1948, în aj u-nul Crăciu nului. Nu e o zi de nașter e foa rte bună, pe ntru că
primești cado uri o sing ură dată pent ru ambele ocazii, dar măcar așa scapă și l umea mai ie ftin. Su nt Cap ricom și
am g rupa sang uină A -o combi nație bună pent ru un angajat la o ba ncă sau un funcționar la p rimărie. Se pare că
nu mă împ ac cu Săgetăto rii, Balanțele și Vărsăto rii. Plictisi toare viață, nu crezi?
— Dimpot rivă, e foarte interesa nt.
— Am crescut î ntr-un cartier obiș nuit, am mers la o școală obișn uită. Cînd eram mic nu scoteam o vorbă, iar
cînd am mai crescut, am deve nit un cop il plictisit. A m întălnit o fată o bișnuită și am trăit o p rimă poveste de
dragoste obiș nuită. La op tsprezece a ni am intrat la facultate și am ple -cat la Tokyo. D upă absol vire am deschis
un mic biro u de trad uceri, împre ună cu un prieten, și c umva a m reușit să ne căștigăm trai ul. Acum trei a ni ne-
ain extins spre p ublicitate și reclame, și l ucrurile merg de stul de bine. Am cu noscut o a ngajată de la compa nia
noastră și ne-am căsă -torit acum pat ru ani, iar acum do uă luni ne-am despă rțit. Motivele su nt destul de
complicate. A m un mota n bătrîn. F umez do uă pachete de țigă ri pe zi și n u reușesc să mă las î n ruptul cap ului.
Axn trei cost ume, șase cravate și vreo ci nci sute 'de dișc uri cu m uzică demodată. Ști u pe dinafară numele
crimina lilor din toate romanele polițist e ale lui Elle ry Queen. Am și toate volumele lui Pro ust din ciclul în
căutarea timp ului pierdut, dar n-am citit decît j umătate. Vara beau bere, iarna bea u whisky.
— Și do uă zile d in trei mănănci o mletă și sa nd-vișuri prin baruri, nu?
— Da, am răspuns.
— Pare o viață foa rte interesantă.
— Mie mi s -a părut plictisitoare și mă aștept să fie la fel și î n contin uare, dar nu mă deran -jează – Asta e, și n-am
ce-i face.
M-am uitat la ceas. îmi povestisem viața în exact no uă minute și do uăzeci de secu nde.
—Bine, dar ce mi -ai spus acum despre ti ne nu e totul, nu?
Pentru teăteva clipe mi -am privit măinile așe -zate pe masă.
— Bineînțeles că nu e totul. Oricît de plic tisitoare ar fi viața unui om, n -o poți povesti î n întregime.
— Să-ți spun ce cred e u?
— Te rog.
— întotde auna cînd î ntălnesc pe ci neva pe ntru prima oară, îl rog să vorbească zece mi nute. Apoi reiau tot ce mi –
a spus di ntr-o perspec tivă dia -metral opusă. Spune -mi, greșesc?
— Nu, am sp us eu clă tinînd di n cap, C red că ai dreptate.
Un chelner a venit și ne -a așeza t dinai nte farfu riile, un altul a ad us măncarea, al treilea a tur nat sosu rile. Părea u
niște jucă tori de baseball, ar uncînd mingea de la shortstop la baza a do ua, apoi de la a do ua la p rima.
— Aplicînd metoda asta la cazul tă u, cred că l ucrurile stau în fel ul următor, a spus ea în timp ce l ua cu c uțitul
din crema de calcan. Pe scu rt, ideea este că viața ta n u e plictisitoare, ci că tu însuți ca uți o viață plicti sitoare.
Am dreptate?
— S-ar putea să fie cum sp ui tu. S -ar putea să n -am o viață plictisitoare, c i să vreau chiar eu să fie așa, dar
rezultatul e același. O ricum ar fi, am obți nut deja ce voiam. Toată lumea caută să scape de plictiseală, numai eu
încerc să mă afu nd în ea, ca și cum aș merge împot riva curent ului. Din ca uza asta nu mă plîng niciodată de viața
mea, dar tot din cauza asta m -a părăsit soția.

— De-asta v -ați despă rțit ?
— Ți-am mai sp us, lucru rile au fost mai com -plicate. Așa cum spu ne și Nietzsche , pînă și zeii se da u bătuți î n
fața plic tiselii.
Ne-am rel uat masa, fară grabă. Ea a mai ce rut niște sos, iar e u, păine. pînă a m termi nat fel ul principal, ne-am
gîndit fiecare la ale lui. După ce ni s -au străns fa rfuriile, am se rvit ca dese rt șerbet de a fine, iar cînd ni s -a adus
espresso, mi -am ap rins o țigară. Fumul a pl utit preț de cîteva clipe în aer, apoi a fost înghițit de ventilator.
începuseră să se așe ze clienți și la alte mese. Din difuzoarele suspendate pe tava n se auzea un con-cert de
Moza rt.
— Aș vrea să te mai î ntreb ceva despre urechi, i -am spus.
— Vrei să ș tii dacă urechile mele exe reită pute ri speriale ?
Am încuviințat.
—De fapt, aș vrea să te co nvingi singur de asta, a spus ea. Chiar dacă aș încerca să -ți poves -tesc eu, n -aș reuși
sa explic l ucrurile decît î ntr-o mică măs ură, și aăta nu te -ar satisface, nu-i așa ? Am încuviin țat încă o dată.
—Bine, am să -mi descopăr urechile pent ru tine, a sp us ea d upă ce și -a terminat cafeaua. A devărul e că nu știu
dacă asta o să te ajute î n vreun fel. S -ar putea să reg reți.
—De ce?
— S-ar putea ca, în realitate, plictiseala pe care crezi că o simți să nu fie chiar atît de putemică.
—Vedem noi, i -am răspu ns. Și-a întins măinile peste masă și le -a pus peste măini lc mele.
— Incă ceva, a spus. Pentr u un timp — cîteva l uni de ac um înainte – aș vrea să n u pleci de lîngă mine. De
acord?
—De acord.
A scos d in gea ntă un elastic negru, l-a prins în d inți, și-a dat pă rul peste cap cu ambele măini, l -a răsucit și l-a
legat cu o mișcare rapidă.
—Cum ți se pare?
Am privit-o uluit, cu răsu flarea tăiată. îmi simțea m gura uscată și rămăsesem fără g rai. Pe ntru o clipă , mi s-a
părut că pereț h albi se prăb ușese peste mine. Vocile di n restaura nt și cl inchetele veselei s -au depă rtat și s -au
stins,
apoi s -au apropiat din nou. A m auzit s unet de valu ri și am simțit mireasma u nei seri de mult uitate. Și asta nu
era decît o mic ă parte din multit udinea de senzații pe care le -am trăit î ntr-o fracțiu ne de sec undă.
— E extraordi nar, am re ușit în sfîrșit să a rti-culez. Ești c u totul altă persoa nă.
—Așa este , mi-a răspu ns ea.
Era de o frumusețe aproape ireală, cum nu-mi m ai fusese dat să văd sau să -mi imag inez vre -odată. o f rumusețe
care se dilata ca universul și, î n același timp, se co ndensa ca un ghețar. Exa -gerată pînă la tru fie și, î n același
timp, dezgolită pînă la miez. Depășea toate co nceptele pe care le cunoșteam. Ea și urec hile ei deve niseră una,
alune-cînd pe panta timpului ca o rază de lumină c um nu se mai a flă.
— Ești ex traord inară, i-am sp us, după ce mi -am recăpătat respirația.
— Știam, mi -a răspuns. Asta su nt eu cînd îmi las urechile descope rite.
Mai m ulți clienți întorses eră capul spre masa noastră și o p riveau înrnărmu riți, iar chelnerul, care venise să ne
aducă încă o cafea, nu reușea să ne umple ceștile. Nimeni nu scotea o vorbă, doa r rolele mag netofonului
continuau să se î nvartă.
A scos din po șetă o țigară mentolată, i ar eu m -am g răbit să -i ofer u n foc.
—Aș vrea să fac dragoste cu tine, mi -a spus. Ma i tărziu am facut dragoste.

Despre urechile descoperite — continuare
Sl TOTUȘI pe rioada ei de max imă străl ucire nu sosise î ncă. In următoarele do uă sau trei zile și -a lăsat
descope rite urechile doar din cînd în cînd și doar cîte puți n, ascu nzînd imed iat sub plete acea creație
strălucitoare și mirac uloasă și rede -venind astfel fata obișn uită de dinainte. Ca și c um și-ar fi scos doar un pic
palton ul, ca să facă o încercare, la începutul lui martie.
— încă n-a venit vremea să -mi arăt urec hile, mi -a spus ea. Deocamdată nu reușesc să -mi con -trolez prop riile
puteri.
— Nu mă dera njează, i -am răsp uns. De fapt, îi stătea bi ne chiar și cu urechile asc unse.
Se întămpla să -mi mai a rate urechile, da r nnmai cînd faceam sex. Sex ul cu ea cea c u urechile libere avea ceva
aparte, greu de transp us în c uvinte. î n zilele cînd ploua, mirosea și mai putemic a ploaie. Cînd păsărelele
ciripeau, se a uzea și mai p uter-nic ci ripitul lor.
— Cînd faci drag oste cu alți bărbați, îți ții urec hile acope rite ? am întrebat -o eu la un mome nt dat.
— Sigur că da, mi -a răspuns. cîteodată mă și întreb dacă -și dau seama că am urechi.

— Cum te simți cînd faci dragoste cu urechile acope rite ?—Parcă o fac di n obligație. Nu simt nimic, n-are nici
un gust, ca hă rtia de ziar. Și totuși nu e rău. Te simți bine at unci cînd ți -ai îndeplinit o obligație. — Dar e cu mult
mai bi ne cand ai urechile descope rite, nu?
Asa este.
— Păi atunci lasă -le descope rite, i-am spus. Asta n-are cum să-ți stă rnească aminti ri neplă -cute.
S-a uitat ul uită la mi ne, apoi a o ftat.

— Chia r că nu pricepi nimic.
Cu siguranță că era u o mulțime de luc ruri pe ca re nu le înțelegeam. înainte de toate, nu î nțe-legea m de ce tocmai
eu mă b ucuram de u n tra-tament pr efere nțial, pe ntru că nu mă co nsideram p rin nimic supe rior altor bărbați.
Cînd i -am sp us și ei ce credeam, a izb ucnit în răs.
—E foa rte simplu, mi -a răspuns. Tu ai vrut să le vezi, ăsta -i motiv ul principal.
— Și dacă ar fi vrut să le vadă alt bărbat ?
— In orice caz acum ai fost tu, nu altcineva. Și ești mai minunat decît crezi că ești.
— Și atunci de ce gîndesc așa ? am amncat eu o întreba re.
—Pentru că nu trăie ști decît pe j umătate, mi -a răspu ns scurt. Cealaltă jumătate așteaptă undeva, încă neatinsă.
—Zău? m-am mirat eu.
—Din punctul ăsta de vedere, noi doi avem ceva în comun. Eu îmi blochez urechile, tu trăiești doar pe jumătate.
Nu crezi ?
—Bine, dar chiar dacă ar fi așa, cealaltă j umăta te a mea nu străluceș te nici pe depa rte ca urechile tale.
— Probabi l, a zămbit ea. C um ți-am mai spus, nu pricepi nimic.
Zămbind î n continuare, și-a stră ns părul și și -a descheia t nasturii de la bl uză.
* * *
La sfîrșit ul verii, într -o după -amiază de sep -temb rie stăteam î n pat și mă j ucam cu pă rul ei, gîndi ndu-mă în
acela și timp la penis ul de balenă. Marea era plumb urie și vînt ul aspru lovea în geamuri le acva riului. Era m
smgur în sala cu expo-nate, î n fața pe nisului de bale nă rupt de t rup pe vecie și pierzîndu -și astfel sens ul.
Gînd urile m-au purtat apoi la slipul soției me le, deși, în realitate, nu-mi mai p uteam ami nti cu exactitate nici
măcar dacă a vusese î ntr-adevă r un slip sau nu. într -un ungher al minții îmi ră mă-sese doar imag inea unei
bucătă rii goale și ni ci un slip lăsat pe scaunul din față, dar nu-mi puteam aminti s emni ficația ei. Mă s imțeam de
parcă de m ultă vreme aș fi trăit viața altc uiva.
— Spune-mi, tu nu po rți slip ? am întrebat -o fără vre un motiv an ume pe p rietena mea.
Și-a ridicat cap ul de pe umă rul meu și m -a privit absentă.
— N-am așa ceva.
—Aha, am sp us eu.
— Dar dacă ție ți -ar face plăcere…
—Nu, nu-i asta, am sp us eu repede. N u de asta te -am întrebat.
— Chiar și așa, nu treb uie să a i rețineri. Oricum m-am obiș nuit de la se rviciu, și nu m-aș simți deloc stănje nită.
— N-am nevoie de nimic. Doar de tine și de urechile tale, de nimic altceva.
Și-a așezat din nou capul pe umărul meu, cu un aer de ușoară plictiseală. Peste mai puțin de ci ncisprezece
secunde și -a ridicat ia r capul.
— Fii ate nt, peste vreo zece minute ai să p rimești un telefon foa rte importa nt.
—Un telefon? m -am mirat eu , aruncînd o p rivire aparat ului negru de lîngă pat.
— Da, o să su ne telefo nul.
—De u nde știi?
— Știu.
Și-a aprins o țigară mentolată, cu capul sp ri-jinit de pieptul me u gol. Peste p uțin timp mi -a căzut sc rumul pe
burtă, dar ea și -a țuguiat buzele și l -a snflat pe jos. I -am p rins o ureche cu degetele. Se nzația era minunată. P rin
mintea-mi amorțită apărea u și se pierdea u diverse imag ini fară formă.
— Oi, a spus ea. M ulte oi și mai ales o sing ură oaie.
—Oi?
—Da, a sp us, și mi -a înti ns țigara fumată d oar pe j umătate.
Am tras un fum și am st rivit-o în sc rumieră.
—Apoi va î ncepe aventura.
Nu peste m ultă vreme a s unat telefo nul. I-am aruncat o p rivire, dar ado rmise cu capul pe pieptul me u. Am
așteptat să su ne de patru o ri și am ridicat rece ptorul.
— Poți să vii repede î ncoace ? l-am auzit spu -nînd pe pa rtenerul meu de aface ri, cu o voce foa rte încordată.
Avem ceva importa nt de discutat.
—Cît de impo rtant?
—Ai să-ți dai seama cînd vii.
— E în legătură cu niște oi, nu ? am aru ncat eu întrebare a. N-ar fi trebuit. Recepto rul a înghe -țat brusc.
—De unde știi? m -a întrebat el. Căutarea oii fantas tice încep use.

Capitolul 4 în căutarea oii fa ntastice (I)
1Perso najul cel c iudat – prolog
EXISTA o MULȚIME de motive pe ntru care un bărbat poate a junge s ă consume în mod c urent cantități ma ri de
alcool. Cauzele s unt diverse, dar rez ultatul e mereu același.
In anul 1973, pa rtenerul me u de aface ri era u n bețiv vesel. în 1976 a deve nit un bețiv ușor nesufe rit, iar în vara
anului 1978 făcuse primii pași, î ncă nesiguri, pe drumul alcoolismului. Ca mulți alți bă utori, cînd era treaz era
un om cum -secade, cu care te p uteai înțelege, chiar dacă nu avea minte a cea mai ascuțită. Un om la loc ul lui,

așa îl co nsidera toată lumea. A șa se co nsidera și el. De asta se și a pucase de băut. Cînd a lcoolnl începea să -i
pătrundă în sînge, reușea să accep te mai ușor ideea că era u n om cumsecade și la loc ul lui.
La încep ut totul a mers bi ne , dar treptat, pe măsură ce trecea timpul și ca ntitatea de alcool creștea, ceva a
început să se schimbe, iar schim -barea a deve nit într-un final foa rte prof undă. Calitatea de om cumsecade și la
locul lui fus ese dusă atît de depa rte, încît nu ma i reușea să țină pas ul cu ea. A șa ceva se î ntămplă frecve nt. Și
totuși, niajoritatea oame nilor nu se con sideră ca fiind cazu ri frecvente. Cu atît ma i puțin cei care n u au mi ntea
cea mai ascuțită. în î ncercarea d e a regăsi ceea ce pierduse, pa rtenerul me u s-a afundat și ma i mult în aburii
alcoolului, ia r situația lui s -a agravat.
Reușea î ncă să se me nțmă cumsecade pînă la as fințit. De cățiva ani buni îl ocoleam i ntenționat după ora
respectivă, așa că, cel p uțin pent ru mine, rămănea un om la locul l ui. Cu toate astea, știam foa rte bine ce
devenea după apus și o știa si el. Nici u nul din noi nu adusese vreodată subiect ul în discuție, dar fiecare știa că
celălalt știe. Eram în co ntinuare în relații b une, dar nu mai eram p rietenii apropiați de altădată.
Nu ne înțelegeam chi ar sută la s ută (poate nici măcar șaptezeci la s ută), dar el era unicul meu prieten din
stude nție și di n acest mo tiv nu-mi era ușor să-l văd cum se pierde pe zi ce trece. în ultimă instanță, băn uiesc că
așa pățim c u toții cînd îmbătrînim.
Cînd am aju ns la biro u, el își tumase deja p rimul pahar de whisky. cîtă vreme se oprea la un singur pahar, era
cums ecade și la locul l ui. Da r s-ar putea să vină zi ua în care o să aibă nevoie și de al doilea pahar. Atu nci am să
plec și am să -mi caut de luc ru în altă pa rte.
Stăteam în picioare în bătaia aerul ui condi-ționat, încercînd să -mi usuc transpirația în timp ce sorbea m din
ceaiul rece de orz adus de secre -tară. Ni ci unul din noi nu scotea o vorbă. Razele p utemice a le soarel ui de după-
amiază dese nau stropi fantastici pe linoleum. Jos, în pa rc, se vedea u oameni întinși pe iarbă și odih nindu-se la
soare. Pa rtenerul meu își tot lovea palma stîngă cu vă rful unui pix.
—Am auzit că a i divorțat, a ros tit el într -un sfîrșit .
— 0, de ma i bine de do uă luni, am sp us eu, privin d pe gea m. Cînd mi -am scos ochela rii au toceput să mă doară
ochii.
— De ce ai divo rțat ?
—Din motive perso nale.
— Știu asta , mi-a retezat -o el. N -am a uzit de vreun divo rț din alte motive decît perso nale.
Am tăcut. U na dintre reg ulile noastre tacite de mulți a ni era să nu disc utăm probleme intime.
— Nu vreau să mă bag u nde nu -mi fierbe oala, s -ajustificat el, dar era și p rietena mea, și vestea că v -ați
despă rțit m-a șocat. In totdeau na am crezut că vă î nțelegeți foarte bine.
— Ne-am înțeles foa rte bine. Nu ne -am des -părțit ca d ușmani.
Partenerul meu a tăc ut, încurcat, conti nuînd să -și lovească palma cu p ixul. Purta o că mașă nouă albast ru închis
și o cravată neag ră, avea pă rul pieptă nat cu grijă și se dăduse c u apă de colonie. Eu aveam un t ricou cu Snoopy
ducînd o placă de surf, niște blug i vechi decolorați de atîta spălat și eram î ncălțat c u niște teni și plini de noroi.
Oricine ne -ar fi privit ar fi spus că, d in noi doi, el era cel no rmal.
— îți amintești de vremu rile cînd lucra m aici toți trei, noi doi și ea?
— îmi amintesc foa rte bine, i-am răspuns.
— Erau vrem uri bune, a ma i spus el. A m plecat din bătai a aerului condițio nat și m -am dus spre mijloc ul
încăpe rii, unde m -am așezat pe ca napeaua moale albast ru-deschis, de fab ricație suedeză. A m scos din c utia cu
țigări pentru clienți un Pall Mall cu filtru și l-am ap rins cu b richeta g rea, de birou.
— Da, și ? am reluat eu conversația.
—Una peste alta, mă î ntreb dacă nu ne-am extins prea tare.
— Te refe ri la reclamele publi dtare și la re viste? A dat aprobator di n cap. îmi dădeam seama că nu -i era ușor să
spună asta. I mi părea rău pe ntru el. A m cîntă rit în palmă bricheta, apoi i -am reglat înălțimea flăcării.
— înțeleg ce vrei să spui, l -am asig urat eu, în timp ce p uneam b richeta la loc pe masă. Dar n u trebuie să uiți că
nu eu am venit c u ideea de a pomi afacerea asta, și nu eu am umblat după comenzi. Tu ai încep ut, tu ai vrut să
încercăm și așa ceva.
—Așa a fost conj unctura, în plus aveam și destul de mult timp liber…
—Ne-a adus și bani.
— Da, am a vut un căș tig bun, care ne-a ajutat să ne mutăm într -un spați u mai mare și să a nga-jăm mai m ulți
oameni. Mi -am luat altă mașină, am cuinpărat un apartament, mi-am trimis a rnăn-doi copiii la o școală
particulară costisitoare. La treiz eci de ani căți am, pot sp une c-am a vut suc-ces, n u?
—Ai muncit din g reu să aju ngi aici. N -ai de ce să te rușinezi.
—Ba nu mă mșinez deloc, a replicat pa rte-nerul meu. Apoi a luat iar pix ul de pe masă și l -a lovit de cîteva o ri
de podul palmei. Cu toate astea, a co ntinu at, cînd mă uit în urmă, tot ul mi se pare ireal. Noi doi, încărcați de
datorii, cău -tînd come nzi de traduce ri și împă rțind fluturași publicita ri în fața gă rii…
— Putem și ac um să împă rțim fluturași, dacă vrei.
Partenerul meu și-a ridicat p riviri le spre mi ne.
—Vorbeam se rios, să știi.
— Și eu vorbesc se rios, i-am răsp uns. cît eva clipe am tăc ut amîndoi.
— S-au schimbat m ulte, a c ontinu at el. Ritmul de viață, mod ul de gîndire. î n primul rînd nici tu, nici eu n-avem
idee cît căștigăm exact. Vine un contabil și umple tot felul de hă rtii, cu depre -cieri, reduceri de taxe și altele –

—Ășa e pes te tot.
— Știu și eu asta. înțeleg că altfe l nu se poate, și de asta procedăm în co nsecință, dar, pe vremuri, era mult mai
plăcut.
Mi-a venit brusc să recit di ntr-un poem vechi :
— „Viața noastră este ca un laț care se strînge pe nesimțite ".
— Poftim ? a facut pa rtenerul meu.
— Nimic, nimic. Ce zice ai ?
— în ultima vreme trăiesc c u senzația că suntem exploat ați.
— Exploatați ? l-am p rivit eu mirat. î ntre noi erau cam doi met ri și, pent ru că stăteam pe sca une de înălțime
diferită, cap ul lui mă depășea c u douăzeci de cen timetri. Pe pere -tele di n spatel e lui era agățată o litografie pe
care o vedeam pentr u prima oară, reprezentînd u n pește cu a ripi. Peștele nu părea prea fe ricit de faptul că pu rta
o pereche de aripi. Probabil că nu știa c um să le folosească.
—Exploatați? am repetat e u întrebarea, de data asta mai m ult pentr u mine.
— Da, exploatați.
—Și de către ci ne, mă rog?
— De o m ulțime de eleme nte. Fiecare ne exploa -tează cîte p uțin.
M-am așezat picior peste picior pe ca napeaua albastr u-deschis, fixînd c u privirea mă na în care ținea pix ul,
pozițio nată exact la înălțimea ochilor mei.
— In orice caz, n-ai senzația că ne-am schim -bat? m -a întrebat pa rtenerul meu.
— Suntem exact ca înai nte, nu s-a schimbat nimeni și nimic.
— Chiar crezi asta ?
— Sigur că da. Exploatarea n u există, e doar un mit. Doar nu crezi că trămbițele A rmatei Sal -vării chiar pot
salva l umea ? Gîndeș ti prea mult, să știi.
— Mda, s-ar putea să ai dreptate, a răspuns el. Săptămă na trec ută tu, de fapt, noi am comp us o recla mă pentru
marga rină. N-a ieșit rău deloc, și a a vut impact. Dar, sp une-im, de cîte o ri ai mă ncat ma rgarină în ul timii a ni?
—Niciodată. Nu pot să su far marga rina.
—La fel și eu. Vezi, asta vreau să spu n. Pe vremuri, credeam măcar î n munca noastră și ne mîndream c u ea.
Acum n u mai e așa. Acum doar a runcăm încoace și -ncolo c u cuvinte golite de sub -stanță.
—Marga rina e bună pentru organism. E o g răsime vegetală, cu conți nut scăz ut de coleste -rol. Ajută la
prevenirea bolilor vărstei ad ulte și, în ultima vreme, nici n u mai e atît de rea la g ust. E ie ftină și ți ne mai m ult.
—Atunci de ce n-o mănă nci? M -am afundat în canapeaua moa le, întinzăn-du-mi pe î ndelete măi nile și
pirioarele.
—N-are nici o impo rtanță dacă noi mă ncăm sa u nu marga rină- Traducerile plic ticoase pe care le făceam
odinioară și reclamele false pe ntru mar-garină de acum s unt în ese nță același luc ru. în a mbele cazuri învărtim
cuvinte golite de substa nță, da r unde poți găsi altfel de cu vinte? Se rios, pe l umea asta nu ex istă m uncă c instită,
adevărată, așa c um nu ex istă nici respirație adevărată și ni ci urinare adevărată .
—Erai ma i inocent pe vremu ri.
—Probabil că eram, am spus eu, stingînd țiga ra pe f undul sc rumi erei. Și probabil că există nndeva u n oraș a l
inocenților , unde un inăcelar i nocent taie b ucăți niște șu ncă inoce ntă. Dacă în sinea ta crezi că e i nocent să
începi să bei whisky de la pră nz, atunci poți să bei cît îți poftește i nima, nu?
Pentru o vreme în cameră nu s-a auzit decît zgomot ul pixul ui lovind în tăblia mesei.
— lartă-mă, i -am spus pa rtenerului meu. N u asta am vrut să zic.
— Nu face nimic, mi -a răspuns. De fapt, ai dreptate.
Termostatul aparatului de aer condiționat a păcănit ușor. Era o d upă-amiază foa rte liniștită.
— Trebuie să ai încre dere în tine, am spus. Doar ne -am croit dr umul pînă aici p rin forțe prop rii, nu ? N-am ce rut
nimănui nimic. Difere nța dintre noi și cei care susți n că au succes co nstă doar în faptul că ei au titlu ri și relații.
—Pe vremu ri eram p rieteni, a spus el.
— Suntem și acum, i -am răspuns. A m ajuns pînă aici pe ntru că ne -am u nit forțele.
—Aș fi vrut să nu divo rțezi.
— Știu, am ră spuns. Hai să discutăm despre oaie.
Partene rul meu a dat din cap, a pus pix ul la locul l ui și s-a frecat la ochi.
— Era aproape unsprezece dimineața cînd și -a facut apa riția persona jul, a încep ut el.

2 Perso najul cel ci udat
ERA AP ROAPE unsprezece dimineața cînd și -a facut apa riția bă rbatul respectiv. Pe ntru o com -panie mică, cum
este și compania noastră, ora u nspreze ce dimin eața poate fi de două felu ri: este fie groaznic de oc upată, fie
groaznic de liberă. Niciodată î ntre. Din ace st motiv la ora respectivă noi suntem tota l adănciți fie în munca
noastră, fie în visare. Oc upațiile intermediare – dacă c umva apa r – ni le reze rvăm pe ntru după -amiază.
Ora unsprezece d imineața la care ne -a vizitat bărbatul acela facea pa rte din a doua catego rie. o oră u nsprezece
monumental de liberă – Prima jumătate a lunii septemb rie fuseserăm cumplit de ocupați, dar pe u rmă nu ne mal
rămăses e nuni c de făcut. Trei dintre noi, i nclusiv eu, ne -am luat co ncediul pe vară decalat cu o lună, dar chiar și
așa restul anga jaților și-au petre cut zilele tot asc uțind la creioa ne. Pa rtenerul meu plecase la ba ncă cu niște

cecuri, altul se dusese la u n maga -zin de muzică di n apropiere ca să -și omoare t impul, iar secretara rămăsese
singură la firmă și păzea tele fonul, în timp ce studia pag ina cu coa furi de toam nă dintr -o revistă pe ntru femei.
Bărbatul a desc his ușa biroului fară nici un sunet, apoi a î nchis-o la fel de sile nțios, dar n -a facut-o inte nționat.
Gestu rile lui re flectau obiș -nuința și erau pe rfect naturale, atît de naturale încît se cretara, care nu l-a simțit
intrînd, și -a
dat seama de prezența l ui abia cînd s -a postat î n fața ei și a fixat-o cu privirea.
— Aș do ri să disc ut cu patron ul, a început bărbatul. Vocea l ui suna ca o mă nușă ștergînd praful de pe bir ou.
Secretara l -a studiat nedum erită. Bărbat ul avea o p rivire prea tăioasă pentru un clie nt, o ți nută prea stilată pentr u
un inspector financiar și un aer prea i ntelectual pent ru un polițist. A lte oc upații nu-i veneau în m inte. Bărbat ul
răsărise în fața ei ca o veste proastă, da r rafinată.
— Patro nul lipsește mome ntan, a spus ea închi-zînd î n grabă re vista. A spus că se î ntoarce î n treizeci de min ute.
— Am să aștept, a răspu ns bărbat ul fără nici o clipă de ezitare. Părea că luase de cizia di nainte.
Secretara nu se putea hotă rî dacă să -i ceară numele sau n u. pînă la u rmă a re nunțat și l -a condus î n camera de
oaspeți. Bărbatul s -a așezat picior peste picior pe ca napeaua albast ru-deschis, și -a îndreptat p rivirile spre ceasul
electro nic de pe per etele di n fața l ui și nu s-a mai cli ntit. Pes te un timp, cînd a venit să -i aducă ceai de orz,
secretara l -a găsit exact î n aceeași poziție.
— S-a așezat chiar unde stai t u acum, a spus pa rtenerul meu, și așa a rămas, o j umătate de oră î ncheiată, c u ochh
țintă la ceas ul de pe pere te.
M-am uitat o clipă l a adă ncitura din canapea, apoi la ceasul de pe perete. Pe u rmă mi-am întors p rivirea spre
parte nerul meu.
Deși vremea era neobiș nuit de ca ldă pent ru un sfîrșit de septemb rie, bărbatul era îmbrăcat foa rte îngrijit. Avea
un costum g ri croit impecab il. Manșetele cămășii albe ieșeau di n mănecile ha i-nei exact u n centimet ru și
jumăta te; cravata cu dung i fme, de o culoare delicată, era î nnodată c u mare î ndemă nare și ușor asimet ric, iar
pantofii negri din piele de Cordoba stră hiceau.
Avea între treizeci și ci nci și patruzeci de a ni, cam u n metru șaptezeci și cinci înălțime, s uplu, cu măini subți ri și
neridate, Degetele lu ngi amin-teau de o turmă de a nimale care -și păstraseră a mintirile primare, în ciuda a nilor
de antre namen t și control. Avea o manichiură f oarte îng rijită, vă rfuril e unghiilor formînd zece semicercu ri per-
fecte. Măi ni frumoase, nimic de zis, dar și ci udate în același timp. Sugerau un înalt grad de speciali -zare într-un
dome niu foarte limitat, dar nimeni n-ar fi putut spu ne despre ce dome niu era vorba.
Fața sugera și mai puțin decît măi nile. Avea trăsăt uri clare, da r era lipsită de expresie, obiș -nuită. Nas ul și ochii
păreau niște li nii drepte tăiate în pla nul feței, iar buzele era u subți ri și uscate. Te nul îi era ușor bro nzat, dar î n
mod sig ur nu pentru că-și petrecuse timpul liber pe vreo pla jă sau la tenis. o aseme nea nuanță putea fi numai
rezultatul u nui soare necunoscut, stră -lucind pe niște ce ruri necunoscute.
Tunpul se scurgea uimitor de î ncet, o j umătate de oră rigidă și dură ca u n șurub al unei mași nă-rii ime nse. Cînd
partenerul meu s -a întors de la ba ncă, s-a simțit st rivit de atmosfera g rea, Era ca și c um toate obiectele di n
cameră fuseseră ț intuite în cuie de podea.
— Bineînțeles, așa părea, a subli niat el.
—Bineînțeles, am spus și eu.
Secreta ra era de ja exte nuată de atîta î ncor-dare. Dezo rientat, pa rtenerul meu a intrat m camera de oa speți și s -a
preze ntat ca fiind mana-gerul firmei. Abia atu nci bărbatul s -a clin tit pentru prima oa ră, a extras o țigară s ubțire
din buzu -narul de la piept, și -a aprins-o si, cu o expresiechi nuită, a scos p rimul fum. Atmosfera s -a mai destins
un pic.
— Timpul meu este limitat, așa că voi mtra direct în subiect, a rostit el pe un ton l iniștit, apoi a scos o ca rte de
vizită cu marg inile tăioase ca o lamă de cuțit și a pus -o pe masă.Era o ca rte de vizită plasti fiată, de un alb
aproape ireal, pe care era tipărit un nume cu litere negre, mă runte. în rest, n u mai sc ria nimic, nici ocupație, nici
adresă, nici număr de telefon. Se vedeau doar cele pat ru carac tere ale numelui. o carte de vizită de la care te
dureau ochii. Pa rte-nerul meu a luat -o și a în tors-o pe pa rtea cea laltă. Era complet albă. A î ntors-o iar, st udiind
numele încă o dată, apoi și -a îndreptat priviril e spre bă rbat.
— Bănuiesc că vă es te cunoscut numele aces ta, a spus bărbatul.
—Așa este.
Bărbatul și -a împi ns bărbia înainte cățiva mili-metri și a î ncuviințat sc urt. Privirea, în schimb, nu i s -a clintit.
—Acum vă rog s -o ardeți.
— S-o ard ? l-a întrebat pa rtenerul meu, perplex.
—Cartea de vizită, vă rog s -o ardeți și s -o distrugeți, chiar acum, a spus bărbatul, tăios.
Partenerul meu a l uat grăbit b richeta de pe masă și a dat foc că rții de vizită. A așteptat să ardă pe jumătate, apoi
i-a dat drumul în sc ru-miera mare de c ristal. A mîndoi au p rivit-o cum se trans forma în cenușă albă. Cînd a ars
complet, camera a pă rut învăluită într-o tăcere ap ăsătoare, ca aceea care se așter ne în urma unui măcel.
— Am venit aici învestit cu pute ri depli ne de către persoa na în cauză, a rostit bărbatul după cîteva mome nte.
Ceea ce î nseamnă că tot ceea ce vă voi spune de acum î ncolo re flectă întocmai intențiile și do rințele persoa nei
respective.
—Dorințele…, a repetat pa rtenerul meu.
— „Dorință", iată un cuvînt elega nt pentru a exp rima o atitudi ne primară față de un obiectiv determinat.
Desig ur. Pot fi folosite și alte expre -sii, cred că î nțelegeți.

Partenerul meu a tradus mental în japoneza de toate zilele.
—înțeleg , a răspuns.
— Totuși, chestiunea nu este nici una concep-tuală, nici una poli tică. Este vorba de o prop unere de afaee ri. De
business, cum se sp une.
A pro nunțat corect , bizness, ca un japonez educ at în s trăinătate, și nu bijmess, ca oame nii de rînd.
—Și dumneavoastră sunteți u n fci'znessma n, și e u sunt un fiiznessma n, a continuat el. î n reali-tate, st rict
vorbi nd, între noi nu-și au locul dis -cuțiile care nu au legătură cu feiznessul. A ^a că le vom lăsa pe seama altora.
De acord?
—Desig ur, a răsp uns pa rtenerul meu.
—Rolul nostru este acela de a transforma aseme nea facto ri nerealiști î ntr-un sistem mai so fisticat, integrat în
cadrul mai larg al realului. Oame nii sunt adesea atrași de ireal. Vă întrebați d e ce oare ? a spus bărbat ul,
jucîndu -se cu piatra ve rde a i nelului de pe degetul mi jlociu al măi nii stîng i. Pentru că este mai simplu așa, a
con-tinuat el. î n plus, apar frec vent anumite insta nțe în ca re se creează imag inea irealului zdrobind realul. C u
toate acestea, în lumea irealului afa -cerile nu-și au locul. C u alte cu vinte, suntem o specie care caută di nadms
dificultățile. De aceea, a sp us el con tinuînd să -și învă rtă inelul pe deget, vă rog să-mi acordați î nțelegere, chiar
dacă ceea ce voi sp une mai depa rte vi s-ar părea că implică acți uni sau decizii di ficile.
Partenerul meu a î ncuviințat în tăcere, deși n u reușea să înțeleagă.
— Bine. Aces tea fiind zise, vă comu nic dorințele persoa nei implicate. I n primul rînd, veți înceta editarea
buleti nului de relații publice pe care îl produceați pe ntru Compania de Asig urări P.
—Bine, dar…
— în al doilea rînd, l -a între rupt bărbatul, va fi aranjată o întălnire directă cu persoana r esponsa-bilă c u
publicar ea acestei pag ini.
Bărbat ul a scos u n plic alb din buzuna rul inte-rior al sacoului, a extras din el o foaie de hă rtie împăt urită în patru
și i-a înmănat -o partenerului meu, care a despătu rit-o și și -a aru ncat p rivirea peste ea. Era fară îndoială o
fotogra vură inserată de firma noastră în pag inile b uletinului respe ctiv, o imag ine tipică a unui peis aj din
Hokkaido1, cu nori, munți, oi și păș uni, peste ca re fuseseră supra -puse niște versu ri dintr-un poem pastoral l uat
nu se mai știe de unde, și în rest nimic.
— Acestea su nt cele două do rințe ale noastr e. în ceea ce o p rivește pe p rima, este î n realitate o decizie deja
luată, un fapt împlinit. Dacă aveți neclarități, îl puteți contacta pe directo rul de relații publice de la compania de
asigurări.
— Ințeleg, spuse pa rtenerul me u.
— în același timp suntem co nștienți de faptul că, la nivelul unei firme ca aceasta, aseme nea decizii produc
daune foa rte serioase. După cum știți și d umneavoastră, di n fericire su ntem capa -bili să exercităm o in fluență
suficient de pute rnică în lumea afacerilor. De aceea, dacă și cea de -a doua do rință ne este îndepli nită și persoa na
respon-sabilă ne oferă info rmații complet satis facătoare, s untem gata să vă recompensăm mtegral pe ntru
daunele sufe rite. Ba chiar mai m ult decît atît.
în cameră s -a lăsat tăcerea.
1. Cea mai nordică di ntre cele patru i nsule principale ale Arhipela gului Japo nez.
— Dacă însă nu ne vor fi îndepli nite do rințele, nu veți mai găsi nici o u șă deschisă în acest dome niu și nu va
mai fi loc pe ntru dumneavoastră în lumea aceasta.
Din nou tăcere.
—Aveți întrebă ri?
—Ăă, problema este deci fotog rafia aceea? a re ușit să a rticuleze partene rul meu.
— Da, a răsp uns bărbat ul, alegîndu -și cuvin-tele cu grijă, de parcă le -ar fi sortat în palmă. A șa este, da r nu vă
pot sp une mai multe. Nu s unt autorizat să o fac.
—Voi lua legătura p rin telefo n cu persoa na pe care doriți să o vedeți. Cred că la ora trei ar p utea fi aici.
— Perfect, a spus bărbat ul, aruncînd o p rivire ceasu lui de la mă nă. At unci la ora pat ru am să vă trimit o maș ină.
Un lucru impo rtant: nu veți relata absolut n imănui discuția noastră.E clar ?
Apoi cei doi s -au despă rțit într-o manieră foa rte bizness.

3 Șeful
—Asta este, a încheiat pa rtenerul meu.
— Zău dacă p ricep, am sp us, cu țigara rămasă neaprinsă în c olțul gurii. Mai întă i, habar n-am ci ne e persoa na de
pe ca rtea de vizită. Pe urmă, nu văd de ce -l preocupă atît de tare o fotog rafie cu oi. în al treilea rînd, nu înțeleg
cum de p oate op ri o publicație de -a noastră.
— Cel de pe ca rtea de vizită e u n persona j marca nt al a ripii de dreapta. Nu e cunoscut în ge neral, pentru că nu
apare aproape niciodată în public, dar î n lumea aface rilor n u există cineva să nu fi auzit de el, poate în afară de
tme.
— Nu sunt la curent cu ce se î ntămplă î n lume, am căuta t eu o scuză.
— E un perso naj de dreapta, da r nu face pa rte din așa-numita a ripă de dreapta. Sa u nu chiar de dreapta.
—Nu pricep.

— în realitate, nimeni nu știe ce gîndește el. Nu p ublică nimic, nu ține cuvîntă ri, nu acordă inte rviuri, nu se lasă
fotog rafiat. Nu se știe sig ur nici măcar dacă m ai trăiește. Ac um cin ci ani un reporter de la o revistă a descope rit
niște aface ri ilegale de -ale lui, dar n-a fost lăsat să le facă publice.
—Văd că le știi pe toate.
— L-am cunosc ut indirect pe repo rterul de care -ți spuneam.
Am luat b richeta și mi -am ap rins țigara pe care o ți neam î n gură.
—Ce s-a ales de repo rterul respectiv?
—A fost transferat î n admi nistrație, triază chita nțe cît e ziua de lungă. L umea presei e neașteptat de mică și p rin
el li s -a dat tuturor o lec ție foa rte eficientă. Ca un craniu agățat la intrarea unui sat af rican.
— M-am lă niurit, am spus.
— Se știe tot uși cîte ceva despre viața l ui dinainte de război. S -a născut î n 1913 în Hokkaid o, s-a mutat la
Tokyo cînd a termi nat școala p ri-mară, a av ut diverse oc upații și, î ntr-un final, s -a însc ris în a ripa de dreapta.
Cred că o dată a fost și a restat. Cînd a ieșit din î nchisoare, a plecat î n Manciu ria, a aj uns unul dintre apropiații
ofițe-rilor din Armata Kanto, apoi memb ru al unei orga nizații secrete. Ma i mult nu se ș tie despre orga nizația
respectivă, dar, de la u n mome nt dat, indi vidul a devenit u n perso naj miste rios. A u circulat zvo nuri c-ar fi fost
implicat în vă nzarea de d roguri, și s-ar putea foarte bine să fie adevărat. D upă ce a facut tot ce -a vrut în China,
s-a îmbar -cat pe un distrugător exact cu două săptămă ni înai nte de intrarea R usiei î n război și s -a întors î n
Japonia cu o încărcătură d e aur și arg int.
— Ce si ncronizare perfectă !
— E un maestr u al alege rii mome ntului opor -tun. Știe exact cînd să atace și cînd să se retragă. I n plus, are
ochiul form at. Chiar atu nci cînd a fost arestat de armata de ocupație și învi nuit de c rime de ră zboi, ancheta a
rămas neterminată și n -a mai fost j udecat. Din motive de să nătate, apare nt, dar nu se știe dacă e a devărat. Mai
degrabă e de presupus că a avut o î nțelegere cu armata ame ricană, mai ales că general ul MacArthur urmărea să
ajungă în China.
Partenerul meu a l uat iarăși u n pix din supo rt și a î nceput să-l învărtă între degete.
— Cînd a fost eliberat din înc hisoarea Sugamo a rei ntrat î n posesia ave rii pe care o ascu nsese pe undeva și, cu
jumătate din ea, a c umpărat o î ntreagă facțiu ne a Pa rtidului Co nservator. Cu jumătatea rămasă a c umpărat
industria publi-citară care, pe atu nci, se rez uma doar la fluturași și pam flete.
— Darul previziunii, am p utea spu ne. Dar n-au existat revendică ri legate de averea asc unsă?
—Absol ut deloc. Doar cumpărase o fa cțiune întreagă a Co nservato rilor.
— Mda, asta așa e, am rec unoscut e u.
— In orice caz, și -a folosit ba nii pent ru a con-trola l umea politică și ind ustria publicitară, iar structura pe care a
creat -o funcționează și astăz i. El n u iese la suprafață pent ru că n-are nevoie s -o facă. Nimic nu -i e impo sibil, cîtă
vreme poate co ntrola ce ntrii vitali ai ind ustriei publicitare și ai pa rtidului a flat la putere. îți dai seama ce
înseamnă să co ntrolezi publicitatea ?
—Nu.
— Inseam nă să contro lezi aproape excl usiv tot ce se p ublică și tot ce se dif uzează la tele vizor sa u la rad io. Unde
nu există p ublicit ate, nu ex istă editu ri și nici televiziune. Cum nu există iaz fară peș ti. Cel p uțin 95 la sută din
informațiile care -ți trec ție p rin fața ochilor a u fost deja plă tite și cenzurate.
— în contin uare n u înțeleg un lucru, am sp us eu, p ricep că personajul respectiv ține în mă nă indust ria
publicitară, dar de ce își ex tinde p ute-rea pînă la un i nofensiv bule tin de relații publice al unei compa nii de
asigurări? Noi a m încheiat un contract direct, fără intermedia ri.
Partenerul meu și -a dres glas ul și a bă ut rest ul de ceai de orz, care între timp se încălzise.
—Pentru acțiuni. Astea sunt p rincipala lui su rsă de ve nituri. Operați uni, cump arări și vănză ri de acțiuni etc. Cei
care lucrează pentru el îi adu nă informațiile necesare, iar el alege ce -i place. Doar o mică pa rte dintre informații
ajung să fie fScute p ublice, rest ul – marea ma joritate – și-l pune el deopa rte. cîteodată uzează și de ameni nțări,
dar bineînțeles nu pe față. Cînd am enințările rămăn fără efect, i nfonn ațiile s unt dirijate către politi -cieni.
— Orice companie are cel puți n un punct slab, n u?
— Orice compa nie are cîteva luc ruri pe care n u le vrea scoase la iveală chiar la Adunarea generală a
acțio narilor. Așa că în majo ritatea caz urilor se confo rmează do rințelor lui. î n con-cluzie, Șef ul tronează peste o
structură fo rmată di n politicieni, serviciile de informații și Bursa. Cred că -ți dai și tu seama că -i este foa rte ușor
să blocheze un buleti n de relații p ublice și să ne facă să ne pierdem slujba. Ca și cum ar curăța un ou fiert.
—Așa deci …, am mormăit eu. Și totuși, de c e-l preocup ă atît de ta re un peisaj di n Hokkaido ?
— Bună întreba re, într-adevăr, a sp us partene-rul meu, aproape fară sentiment. Chiar voiam să ți -o pun eu ție.
Am tăcut.
— Apropo, cum de știai că e vorba despre niște oi? m -a întrebat el. Se î ntămplă ceva pe la spa -tele me u?
—Mi-a șoptit un spi riduș.
—Adică?
—Al șaselea simț .
— Mai scute ște-mă, a oftat el. în o rice caz, am do uă noutăți pe ntru tine: I-ain sunat pe repor -terul de care -ți
spuneam mai devreme și mi -a povestit că Șeful a a vut un accident cerebral sau așa ceva și de cîtva timp e în
stare de mconștiență, dar știrea nu e co nfirm ată o ficial. Pe u rmă, despre bărbatul care ne-a vizitat, se pare că e
secreta rul perso nal al Șefului, mă na lui dreaptă, și el se ocupă î n realitate de toate. E japonez ame rican, a

absolvit Universitatea Sta nford și de doispre -zece ani lucrează pe ntru Șef. Nici despre el nu se știu prea multe,
dar e clar că e foa rte deștept. Atît am reușit să a flu.
— Iți mulțumesc, i -am spus.
— N-ai pe ntru ce, mi -a răsp uns el fără să mă p rivească.
Orice s-ar spu ne, cîtă vreme nu p unea g ura pe alcool era mult mai „ nonnal" decît mi ne. Mai amabil, mai i nocent
și mai ordonat î n gîndi re. Dar, mai de vreme sau mai tărzi u, alcoolul p unea stăpă nire pe el. Mă î ntrista gînd ul că
mulți oameni mai bu ni ca mine se pier deau înaintea mea.
După ce a ieșit di n cameră a m scos di n ser-tarul lui sticla de whisky și mi -am tu rnat de bă ut.

4 Numărarea oilor
NOI, OAMENII, putem să rătăcim după bunul plac pe tărămu rile întămplă rii, ca niște semi nțe purtate pe a ripile
vîntului de primăvară.
în acelaș i timp însă, p utem susține că nimic n u este întămplător. Ce s -a întămplat deja e ce rt că s-a întămplat, ce
nu s-a întămplat încă e ce rt că nu s-a întămplat. Altfel sp us, noi avem o exis -tențăefemeră p rinsă între „totul"
din urma noastră și „nimi cul" dinaintea ochilor. N u e loc nici de întămplare, nici de posibilitate.
în realitate, cele do uă puncte de vedere nu s unt diametral opuse, ci mai degrabă (ca în aproape toate opozi țiile)
seamănă c u două nume dife rite ale acel uiași fel de mă ncare.
Asta a fost o metaforă.
Faptul că eu pusesem ilustrația cu oi într -un buletin al unei compa nii de asig urări era o pură în tămpla re dacă
priveam di n perspectiva (a) ; dacă însă priveam din perspectiva (b), nu era deloc așa.
(a) Căutam o ilustrație pot rivită pentru buleti -nul respectiv. Aveam întămplător într-un se rtar o fotog rafie cu oi.
Am folosit -o. o î ntămplare inoce ntă.
(b) Fo tografia cu oi mă a ștepta de multă vreme în sertar. Chia r dacă n -aș fi folosit -o pentru buleti-nul respectiv,
s-ar fi ivit cu sig uranță o altă ocazie.
Dacă sta u și mă gîndesc bine, fo rmulele astea se aplică î ntregii mele vieți. Cu puți n exerciți u, aș putea ți ne în
palma dreaptă expe riențele de tip ul (a) și î n stînga pe cele de tipu l (b). De fapt, n-are nici o impo rtanță. E ca
gaura u nui co vrig. A o i nterpreta ca spațiu vid sa u ca o entitate în sine ține de meta fizică, și asta n u schimbă cu
nimic g ustul covrig ului.
După ce parte nerul meu a plecat să -și vadă de trebu ri, camera a devenit b rusc ma i zgomotoasă. Doar acele
ceasului electron ic se mișca u fară un sunet. Mai era timp pînă la ora patru cînd u nna să vi nă mași na, și n -aveam
nimic de făcut. Nici di n biroul de alăt uri nu se auzea nimic.
Stăteam pe sofa ua albast ru-deschis și beam w hisky, mîngă iat de ae rul condiționat ca o să mănță de păpădie
purtată de o adiere, și p riveam acel e ceasul ui electro nic. cîtă vreme mă preocupa doa r ceasul, lumea co ntinua să
se miște. Chiar dacă nu era o l ume nemaipomenită, cel p uțin era în mișcare. Și, cîtă vreme îi percepeam
mișcarea , existam și eu. Chiar d acă n-aveam o viață ex tra-ordinară, cel puți n existam. Ce ci udat că oa menii nu-
și pot con firma existența decît p rin simpla urmă rire a acelor unui ceas electro nic! Probab il că mai era u și alte
metode de con firmare pe lumea asta, dar, o ricît mă gîndeam, nu r eușeam să le id entific.
Am renunțat la filosofie și-am mai tras . o dușcă de whisky. o senzație de ars ură mi -a cup rins gătul, a trecut p rin
esofag și s -a dus spre f undul stomacul ui. Afară se înti ndeau nori albi pe ce rul albastru de vară. Era u n cer
frumos, dar c u toate astea părea uzat, ca un luc ru de mă na a do ua, curățat frumos și lustruit înai nte de vreo
lidtație. Am mai tras o d ușcă în sănătatea ce rului de vară care odinioară fusese nou. Nu era rău deloc whisky -ul
ăsta scoția n. pînă la u rmă nici ce rul nu era, o dată ce te obișn uiai cu el. U n avion imens a trecut î ncet, de la
stînga spre dreapta, ca u n cărăbuș strălucitor.
Intrebarea mi -a venit brusc î n minte după al doilea pahar de alcool : ce că utam eu aici ?
Ce era -n mintea mea? Oi.
M-am ridicat de pe ca napea, am luat de pe biroul pa rtenerului meu fotog rafia și m -am așe -zat la loc. Vreo
douăzeci de secu nde bune m-am tot holbat la ea, sugînd cubu rile de gheață c u gust de whisky și strădui ndu-mă
să înțeleg ce se mnificație avea. î n fbtografie se vedea o tu rmă de oi pe o păș une. La marg inea pășu nii creșteau
niște mesteceni. Erau u riași, speci fici reg iunii Hokkaido, nu pipemiciți ca aceia omame ntali de p rin oraș care
străjuiau i ntrarea î n cabinetele s tomatolog ice. Patm urși la u n loc nu le -ar fi putut cuprinde trunchiul cu labele.
Judecînd după aspect ul frunzelor, fotog rafia fusese facută p rimă-vara. Crestele m unților din f undal mai păstrau
încă zăpada, la fel și văile dintre versanți. Era probab il aprilie sau mai, vremea cînd pămîntul e reavă n din cauza
zăpezii topite. Cerul era a lbastru (cel p uțin așa-mi imag inam di n fotog ra-fia alb -negru, dar putea la fel de bi ne
să fie și roz), cu no ri albi și subți ri peste crestele munților. O ricît mi -aș fi bătut capul, tu rma de oi nu era de cît o
tunnă de oi, iar no rii albi, niște simpli no ri. Atît și nimic mai mult.
Am aruncat fotog rafia pe masă, am fumat o țiga ră și-am căscat. Apoi am luat -o din nou și, de data asta, m -am
apucat să număr oile, dar păș unea era foa rte întinsă, oile erau împrăștiate care î nco-tro, ca la iarbă verde, cum se
spune, și de aceea, c u cît mă uitam mai în depă rtare, cu atît le disti ngeam mai g reu, nemaiștiind dacă erau într-
ădevăr oi sau doar niște p uncte albe. Intr -un final nu mai eram sig ur de nimic. A m luat u n pix și am început să
număr, î ntr-o primă fază, oile de care eram sig ur că sunt oi. Mi -au ieșit treizeci și două. Treizeci și două de oi. o
fotog rafie absolut obiș nuită, fără o compoziție gîndită special și fără vreo sem nificație pa rticulară.

Și totuși ceva nu era î n ordine. Simțisem asta cînd dădusem p rima oară cu ochii de fotog rafie, cu trei l uni
înainte, și o simțeam în conti nuare.
M-am trîntit pe ca napea, am ridicat fotog rafia în dreptul ochilor și am numărat oile î ncă o dată. Treizeci și trei.
Treizeci și trei ?
Am închis ochii, mi -am scutu rat capul , golin-du-mi mintea de o rice gînd. la -o încet, mi -am spus. Chiar dac -ar fi
să se î ntămple ceva, î ncă nu s-a întămplat, iar dacă ceva de ja s-a întămplat, s-a întămplat și gata.
Am încercat să mai număr oile o dată, lu ngit în continua re pe ca napea, apoi a m adormit, doborăt de cele doua
pahare de whisky. Pe ntru o clipă, exact înainte de a ațipi, mi -au ve nit în minte urechile noii mele p rietene.

795 Mașina și șoferul ei (I)
MASINA A VENIT exact la ora patru, cu o pre cizie de ceas c u cuc. Smuls de sec retară din somnul adănc, m-am
spălat pe față, dar n-am re ușit să mă trezesc de -a binelea. î n timp ce cobora m cu lift ul am căscat de trei o ri, niște
căscaturi cît toate zilele, bu ne de trimis lă t ri-bunal. Atîta doar că și reclama ntul și părătul eram eu î nsumi.
Limuzina ime nsă era cît u n subma rin parcat în fața clăd irii noastre. o î ntreagă familie săracă și-ar fi putut găsi
adăpost sub capotă. Geam urile era u de un albast ru întunecat și nu lă sau să se vadă în mteri or, ia r mașina era de
un negru superb și fără nici o zgărietură, de la barele de prote cție la capacele roților.
Lîngă maș ină aștepta în poziție de drepți șofe -rul, un barbat între două vărste, îmbrăcat c u o cămașă albă
impecab ilă și cu cravată po rtocalie la găt. Un șofer adevărat. Cînd a văzut că mă apropii, mi -a deschis po rtiera
fară nici u n cuvînt, a așteptat să mă așez și a închis -o cu g rijă. Apoi s -a așezat în față și și -a închis po rtiera, fară
zgomot, de parcă ar fi împă rtit un pachet de că rți de JOC noi-nouțe.
In comparație cu mași na mea Volkswa gen Beetle veche de ci ncisprezece a ni, cumpărată de ocazie de la u n
prieten, aici era atît de liniște încît mă simțeam de parcă aș fi stat pe fundul unui lac, cu dopu ri în urechi.
Și inte riorul mași nii era fără c usur. N u pot sp une că acceso riile pe ntru maș ini sunt întot -deauna de b un-gust, dar
chiar și așa, lim uzina asta arăta foarte bine. I n mijloc ul banche tei larg i din spate era încastrat u n telefo n cu taste,
iar lîngă el erau ara njate o scrumieră, o b richetă și o c utie pe ntru țigări, toate di n argint. De spatele sca unului
șoferul ui era p rinsă o măs uță plia ntă, la care se putea foarte bi ne scrie sau mănca. Ae rul condiționat era silențios
și natura l, mocheta de pe jos era moale.
Fără să -mi dau seama, mașina se pusese deja în mișcare, ca o cadă de ba ie alunecînd pe o mare de merc ur. Am
încercat să cal culez cam ce sumă fusese cheltuită pe o aseme nea mașină, dar probabil că era mai mult decît îmi
puteam e u imag ina.
— Doriți să ascultați niște m uzică ? m-a între-bat șoferul.
—Ceva hniștit, dacă se poat e.
— Desig ur.
Șoferul a căutat cu măna u ndeva sub scaun, a ales o casetă și a apăsat un buton de pe bord. Din niște boxe
ascunse a î nceput să se reverse o so nată pentr u violoncel. o alegere fSră cusur.
— întotdeau na vă t rimit să aduceți pe cît e cineva cu mașina asta ? l-am întrebat eu.
— Precum spuneți, mi -a răspu ns șofe rul, plin de atenție. î n ultima vreme numai cu asta mă ocup.
—Așa deci, am răspu ns.
— Inițial mași na asta era reze rvată excl usiv Șeful ui, a co ntinuat șofe rul după cîteva clipe de tăcere, ma i puțin
rigid ca înai nte. Dar, d eoarece starea să nătății sale s -a înrăutățit î n primăva ră, nu mai iese deloc. Totuși, maș ma
nu putea ră măne nefolosită ; cred că știți, unei mași ni care nu este folosită reg ulat îi scad perfo rmanțele.
— Ințeleg, am r aspuns. A șadar, boala Șefului nu era un secret. A m scos o țigară di n cutie și m -am uitat la e a.
Era o țigară de coma ndă, fară marcă, c u o aromă care ad ucea a tutu n rusesc. N u mă hotăram dacă s -o aprind sau
s-o strecor în b uzunar. pînă la u rmă am pus -o la loc î n cutie. în centrul brichetei și al c utiei pent ru țigări era
gravată o emblemă. Emblema repreze nta o oaie.
o oaie?
Era i nutil să î ncep iar să mă gîndesc, așa că a m scuturat di n cap și am închis ochii. Aveam senzația că luc rurile
au început să -mi scape de sub control d in după-amiaza în care am dat peste fo tografiile urec hilor.
— Cît ma i avem pînă la des tinație ? am între-bat eu.
—între treizeci și patruzeci de min ute, în funcție de cît de aglomerat este d rumul.
—Ați p utea atu nci să red uceți puțin ae rul condițio nat? Mă gîndes c să trag u n pui de som n.
— Desig ur.
Șoferul a reglat ae rul condițio nat și a apăsat un b uton de pe bord. U n geam g ros s-a ridicat, despă rțind
compa rtimentul șofe rului de locu rile din spate. în afară de muzica lui Bach nu se mai a uzea nici un sunet, da r
deja asta nu mă mai s urprindea. Mi -am afundat obraz ul în spăta rul banche tei și am ațipit.
Am visat o vacă de lapte, domoală, dar părînd că î ndurase destule la viața ei. Ne -am intersectat pe un pod, într-o
după -amiază plăcută de p rimă-vară. Vaca ț inea într-o mănă un ve ntilator vechi și m -a întrebat dacă nu vreau să -l
cumpăr, la p reț redus.
— N-am bani, i -am răsp uns. Chiar n-aveam.
— Bine, a zis vaca, atun ci ți-l dau în schimbul un ui patent.
Mi s-a păr ut o afacere bună, așa că am mers împre ună la mi ne acasă și a m scotocit peste tot, căutînd patentul.
N-am reușit î nsă să -l găse sc.
— Ce ciudat, am spus, pot să bag măna -n foc că pînă ie ri era aici.

Tocmai cînd adusesem un scaun ca să pot că uta și î n dulap urile de sus, șoferul m-a băt ut pe umăr și m -a trezit.
—Am ajuns, a sp us el scu rt.
Portiera s -a deschis și soarele după -amiezei tărzii mi -a lumi nat fața. Mii de cicade z umzăia u de parcă întorc eau
arcul unui ceas. Mirosea a pămînt.
Am coborăt di n mași nă, mi -am îndreptat spi -narea și am respirat adă nc. Apoi m -am rugat ca visul pe care îl
avusesem să n-aibă vreo sem ni-ficație simbolică.

6 Ce este Universul Rămelor ?
EXISTĂ VISE simbolice, vise care simbolizează realita tea. Sau există realități simbolice, realități care
simbolizează vise. Simbolu rile su nt, aș zice, p rimari de onoare în Univers ul Rămelor. î n Uni-versul Rămelor n u
e nimic neobiș nuit în faptul că o vacă de lap te are nevoie de un patent. Odată și -odătă vaca va face rost de
cleștele respectiv. Asta n-are nimic de -a face cu mi ne.
Situația se schimbă însă radica l dacă vaca se folosește de mine pent ru a obți ne patentul. Asta mă aruncă î ntr-un
univers total diferit de al meu. într -un aseme nea univers total dife rit, cel mai neplăcut este faptul că discuțiile
devin inte rmi-nabile. Eu o î ntreb pe vacă : „La ce-ți trebu ie patentul 7" Ea îmi răsp unde: »Mi-e teribil de
foame ". Eu o întreb : „De ce -ți trebuie u n patent dacă ți -e foame ?" Ea îmi răspu nde: „Ca să -l leg de o creangă
de piersic ". Eu o întreb : „De ce tocmai o crea ngă de piersic? " Ea îmi răspunde:
„Păi nu de asta am dat ve ntilato rul ?" Discutăm așa la i nfinit. Și, tot discutînd, e u încep s -o urăsc pe vacă, iar
vaca î ncepe să mă urască pe mine. Așa se petrec lucru rile în Univers ul Rămelor. Ca să poți evada di ntr-un
aseme nea univers, trebuie să ai di n nou un vis simb olic.
Locul unde m -a adus pe mi ne acea limuzi nă ime nsă, într-o după -amiază de septemb rie, anul 1979, era cu
siguranță chiar ce ntrul U niversul ui Rămelor. Ruga mea fusese respinsă.
Am aruncat o p rivire în jur și mi s -a tăiat respir ația.
Mași na se op rise în v ărful u nui deal î nalt. In spate se vedea drumul cu piet riș pe care probabil că veniserăm
șerpuind pînă la poa rta îndepăr -tată. De o pa rte și de al ta a drumu lui stătea u ca niște creioane aliniate chiparoși
și lămpi c u vapo ri de mercur. Era de mers vreo cinc isprezece mi nute bune pînă la poartă. Pe fiecare tr unchi de
copac stătea u agățate nenumărate cicade, z umzăind de par că anu nțau sfîrșitul l umii.
In spatele chiparoșilor se î ntindea o pel uză tunsă c u grijă, la marg inea căreia, în vale, era u tufe de azalee, de
horte nsii și de alte fel uri de flori pe care nu le cu noșteam. U n stol de grau ri a țășnit traversînd peluza.
Pe ambele coame ale dealul ui erau con struite scă ri înguste din piatră. Cele din dreapta coborau spre o g rădină
tipic japoneză, c u un iaz și lam -pioane de piatră, cele din stînga duceau spre un mic tere n de golf. La marg inea
terenului de golf era u n pavilion de culoarea înghețatei de st ruguri, iar î n partea opusă, o stat uie clasică g reacă
din piatră. î n spatele statuii se vedea un garaj imens, unde un alt șofer spăla cu fu rtunul o altă limu -zină. Nu -mi
dădea m seama de marca mași nii, dar eram sig ur că nu era un Volkswagen la mă na a doua.
Stînd c u brațele încr ucișate, am mai c uprins o dată c u privirea î ntregul peisaj. Era o g rădină fără cus ur, dar mă
cam luase durerea de cap.
— Și cutia po ștală u nde e ? am spus eu, mai mult ca să mă a flu-n treabă. Mă întrebam ci ne ar bate tot dr umul
pînă la poa rtă, de do uă ori pe zi, ca să ad ucă ziarele.
— Cutia poștală se a flă la intrarea din spate, mi -a răspuns șoferul .
Ce stupi d eram, bi neînțeles că trebuia să ex iste o i ntrare și î n spate.
Terminînd cu i nspecția g rădinii, mi -am aruncat p rivirea drept î nainte și m -am trezit î n fața unei clăd iri
impunătoare. Era, cum să zic, o clădire d ureros de si nguratică. Să spu nem că avem un co ncept. Există desig ur și
excepții de la normă. Da r, o da tă cu trecerea timpul ui, excepțiile se î ntind ca niște pete, pînă ajung să formeze
un nou con -cept. Pe u nnă se nasc și aici excepții. Așa era și clădi rea asta, ca o vietate preisto rică ce b ăjbăise pe
drumul evoluției, fără să -și cunoască desti nația.
într-o primă fa ză, părea o clădire î n stil occi -dental d in epoca Mei ji1. Holul clasic de la i ntrare, c u tavanul înalt,
ducea spre o construcție cu două nivel uri, de culoare crem. Ferestrele î nalte se de schideau î n lateral, după moda
veche, și f use-seră vopsite și revopsite de -a lungu l timpului. Acope rișul era bi neînțeles din aramă, cujgheabu ri
solide ca niște apeducte roma ne. Clădirea î n sine nu era atît de lipsită de g ust, deși crea se nzația de v etust.
în schimb, în dreapta clădi rii principale, u n arhitect pus pe gl ume a mai adăugat o a ripă, în același s til și de
aceeași culoare. Intenția nu fusese rea, dar cele două constr ucții n u se pot riveau deloc, ca și cum cineva ar fi
aranjat pe aceeași fa rfurie de arg int șerbet și broccoli. cîteva zeci de ani au trecut î n pace, pînă cînd pe o latură a
fost adăugat u n fel de tur n de piatră, apoi, î n vărful tumului, a fost agățat un paratrăsnet deco -rativ. Asta a fost o
mare g reșeală. Mai bi ne lăsa u clădirea s ă fie distr usă de trăsnet.
Un culoar de trecere cu un acope riș solem n lega t urnul de o altă clădire, tot nepotrivită, dar care avea măcar o
oarecare coerență î n construcție.
1. Epoca Meiji, 1868 -l912.
Contradicție la nivel ideatic, s -o numim așa. Inspira m ilă, ca măgarul care are în fața l ui două g rămezi egale de
făn, dar moare de foame pe ntru că nu se poate hotă rî din care să mănănce.
în stînga clădirii p rincipale se întindea o ca să tradițională japo neză cu un singur nivel, co n-trastînd c u restul. Era
înconjurată de u n gard viu și de pi ni bine î ngrijiți și avea co ridoare drepte ca niște piste de popice.
Orice s-ar zice, toate clădi rile acestea adunate pe vărf ul unui deal nu constituiau o priveliște de toate zilele.
Dacă cumva fuseseră co nstruite după un pla n alcăt uit cu trudă, me nit să risipească mahmureala sa u să alunge

somn ul, atunci c u siguranță că scop ul fusese atins. Bineînțeles că nu era caz ul. Toată p riveliștea în sine
repreze nta creația m ultor ge nerații de ge nii de mă na a do ua care se străduiseră să toace sume uriașe de bani.
Probabil căz usem î n contemplare o b ună bucată de vreme, pentr u că lîngă mine șoferul încep use să se uite la
ceas. Părea foa rte obiș nuit cu reacția respectivă. Pesemne că toți oaspeții pe care îi ad ucea c u limuzina
rămă neau pe rplecși, ca și mine, în fața p riveliștii.
— Puteți să vă uitați pe î ndelete, mi -a spus șofe rul. Mai avem opt minute.
— E foarte mare, am spus, nevenind u-mi alt -ceva în minte.
— Are 3 25o de tsubo1, mi-a răsp uns.
— Nu m -ar mira dac -ați avea și un vulcan activ p e-aici pe u ndeva, am sp us eu, încercînd să fac o gl umă. Fără
efect. A ici nimeni nu glumea.
Așa au trecut cele opt minute.
1. Tsubo, unitate de măsură a s uprafeței, e gală c u 3,3 m2.

Am fost co ndus într -o cameră î n stil e uropean de vreo opt tatam.i1, aflată chiar în dreapta intră -rii. 'Bavanul,
deosebit de înalt, era bogat oma -mentat pe marg ini. In cameră erau o sofa veche impoza ntă și o măsuță, iar pe
perete era atămată o natură sta tică, incamarc a realism ului: niște mere, o vază și u n cuțit. Probabil ideea era că
merele, o dată despicate cu va za, urmau să fie curăța te cu cuțitul. Cotoarele rămase puteau fi apoi a runcate în
vază. La ferestre erau perdele de da ntelă și drape rii groase, strănse către mar -gini cu pangli ci asortate. P rintre
perdele se zărea un petic de g rădină, destul de f rumos. Podeaua d in lemn de stejar era foa rte bine lust ruită. o
car-petă în culo ri șterse, dar încă neuzată, o aco -perea pe jumătate.
Nu arăta ră u camera. Nu arăta rău deloc.
o femeie î n vărstă îmbrăcată în kimo no a intrat, a pus pe măsuță un pahar cu suc de st ru-guri și a ieșit fară să
scoată o vorbă. î n urma ei ușa s-a închis cu u n clic, apoi s -a lăsat tăcerea.
Pe măsuță erau o b richetă, o sc rumieră și o c utie de țigă ri, toate di n argint, identice cu cele pe care le vă zusem
în limuzină. Pe fiecare di ntre ele era g ravată emblema repreze ntînd o oaie. Mi -am scos o țigară din buzunar, am
aprins-o cu b richeta de a rgint și am su flat fum ul către tava nul înalt. Apoi am băut niște suc.
Peste zece mi nute ușa s -a desc his din nou. De da ta asta și-a făcut apa riția un bărbat înalt, îmbră-cat într-un
costum negru. Nici nu m -a salutat, nici nu s-a scuzat de întărziere. N -am sp us nici
1. Tatffmi, rogoji nă tradițio nală japoneză de apro -ximativ 1,8o x 0,9o m.
eu nimic. S -a așezat fără o vorbă în faț a mea, a înclinat vag di n cap și m -a cîntă rit din p riviri . Partenerul me u
avea dreptate , pe față nu i se citea nici o trăire.
Timpul conti nua să se scurgă.

Capitolul 5
Scrisorile de la Șobolan
și conti nuarea poveștii
Prima scrisoare de la Șobolan (Data poștei : 21 decemb rie 1977)
CE MAI FACI?
Nu ne -am mai văzut de -o veșnicie. Oare că ți ani aă fie?
în ce an eram?
Am ajuns încet -încet să nu ma i percep trecerea timpului. E ca și cum o paaă re neagră și plată fălfăie din a ripi
deasupra capului meu și nu ma i pot număra nici pînă la trei. la rtă-mă, dar a m să te rog pe ti ne să nume ri.
Am plecat d in oraș fară să spun nimănui niinic și s -ar putea ca din acest motiv să -ți fi creat și ție neplăce ri. Sau
poate că te -am supărat pl ecînd așa, fără o vorbă. De multe o ri am vrut să-ți explic situația, dar n-am putut. Ți-
am sc ris multe scri-sori și apoi le -am dist rus. într-un fel e firesc, cum să pot explica altc uiva ceva ce n -am reușit
să-mi explic nici mie î nsumi ? Cel p uțin așa mi se pa re.
Dintotdeau na am fost stîngaci cîn d vine vorba de sc ris scrisori. Fie nu ordonez ideile cum trebuie, fie folosesc
cuvinte nepotrivite. în pl us, pe măs ură ce sc riu, devin și mai conf uz. lar pent ru că îmi lipsește simț ul umo rului,
mă simt treptat tot ma i dezgustat de mi ne însumi.
In general, oame nii care ști u cum să sc rie scrisori n-au nevoie să o facă, pentru că le este de aj uns viața în
context ul lor prop riu. Cel p uțin asta e părerea mea. Poate că, de fapt, nu-ți poți trăi viața într-un context.
E foa rte frig acum și mi -au înțepenit măinile . De parcă n -ar fi măinile mele. Și creierul la fel, pa rcă n-ar fi al
meu. A început să și ni ngă. îmi pare că ninge cu fragmente mici din creier ul alt-cuiva. o ninsoare care se depu ne
ca mate ria unui creier s trăin. (Ce prostii sc riu!)
Lăsînd f rigul la o pa rte, eu o duc bine. Ție c um îți merge? Te rog să nu te simți jig nit că nu -ți dau adresa mea.
Aș vrea să î nțeleg i că n-am nimic de asc uns, dar simt că, dacă ți -aș dezvălui adresa mea, ceva s -ar schimba
ireparabil î n mine. N u prea ști u cum să-ți explic, î nsă tu înțeleg i întotdea una ce n u reușesc e u să exp rini cum tre –
buie. Di n păcate, cu cît î nțeleg i tu mai bi ne, cu atît îmi găsesc eu c uvintele mai g reu. Probabil că e un defect d in
naștere.
Sigur, toată lumea are defecte.

însă cel mai mare defect al me u este acela că defec tele mele se ag ravează cu fiecare a n care trece. E ca și cum aș
crește o găină î n interiorul trupului meu : găina face u n ou, oul de vine găină și face mai depa rte ouă. Cum poate
cineva să trăiască p urtînd în sine aseme nea defecte ? Uite că poate, pur și simplu. Tocmai aici e proble rna.
In orice caz, n-am să-ți spu n adresa mea. Așa e cel mai bi ne, pentru amîndoi.
Poate c -ar fi trebuit să ne na ștem în Rusia secolul ui al X IX-lea. Eu aș fi fost ducele X, tu ai fi fost contele Y, am
fi vănat împreu nă, ne -am fi duelat, am fi fost rivali în dragoste, am fi dez-bătut probleme de ordin meta fizic, am
fi băut bere p rivin d apusul de pe mal ul Mării Neg re. Apoi, la bătrînețe, ne-am fi implicat î ntr-o revo -luție sa u
alta și -am fi fost exilați în Sibe ria pînă l a sfîrșit ul zilelor noastre. Nu ți se pare extraordi nar? E u, dacă m -aș fi
născut în secol ul al X IX-lea, cu sig uranță c -aș fi scris niște roma ne mult mai bune. N -aș fi fost chiar
Dost oievski, dar nici un romanci er de d uzină. Mă î ntreb ce -ai fi fost tu. A i fi fost co ntele Y și atît ; una peste
alta, î n secolul al X IX-lea nu-i atît de rău să fii doa r conte și-atît.
Bine, mă opresc. Hai să ne întoarcem î n seco-lulXX.
Vrea u să-ți povestesc de spre orașe. A ltele, nu cel în care ne-am născut.
Există tot fel ul de ora șe pe lumea asta. Fi ecare are trăsăt urile lui speci fice, de neînțeles și asta mă fasci nează.
Din acest motiv mi -am și petrec ut ultimii ani străbătîndu -le.
In orice gară m -aș op ri, în apropi erea ei ex istă negreșit un sens g iratoriu cu o ha rtă a oraș ului și o stradă c u
magazi ne. Peste tot e la fel. pînă și căi nii arată la fel. Fac mai întăi un tur a l orașului, apoi i ntru într -o agenție
imobiliară și -mi caut o cameră ie flină de închi riat. Pent ru că snnt străi n și pent ru că orășelele mici sunt
exclusiviste, nu reușesc să i nspir încredere chiar de la încep ut, dar, c um știi și t u, dacă -mi pun mintea pot să fiu
o persoa nă plăcută. î ntr-un sfert de oră ajung să mă î nțeleg bine cu o ricine. pînă la u rmă găsesc o cameră și a flu
tot fel ul de luc ruri despre oraș ul respectiv.
Urmează căutarea u nei slujbe. A ici încep p rin a lega relații cu diverse persoane. Probabil că cineva ca tine ar fi
dezg ustat (pă nă și e u, în felul meu, s unt dezg ustat) ș tiind că o ricum nu va sta acolo mai mult de pat ru luni. Dar
nu-i deloc greu să-ți faci cunoștințe. Mai întăi trebuie să găsești cafeneaua sau barul î n care se a dună tot
tineretul orașului ( fiecare oraș are un aseme nea loc, e ca u n ombilic), începi să îl frecventezi, i ntri în vorbă cu
lumea și afli despre ofe rtele de l ucru. Bine-înțeles, trebuie să-ți scomești un nume și o p oveste a decvată. Nici
nu-ți trece p rin minte cîte n ume și cîte povești am avut e u. cîteodată nici nu ma i știu care e cea adevărată.
Cît despre slujbe, am av ut o mulțime. în gene -ral au fost oc upații plictisitoare, dar, chiar și așa, a m muncit cu
plăcere. De cele mai multe o ri am lucrat p e la benzină rii. Sau ca ba rman. Am lucrat și î ntr-o libră rie, și la un
post de radio. A m fost și const ructor, și vănzător ambulant de cosme -tice. A ici chia r am avut succes , in-am
culcat cu nenumărate femei. Nu e deloc rău să faci dra -goste de fiecare dată sub o altă ide ntitate.
Și tot aș a.
Am ajuns ac um la douăzeci și nouă de a ni, pes te nouă luni am să împl inesc treizeci.
Incă nu-mi dau seama dacă u n asemenea sti l de viață chiar mi se pot rivește. N u știu dacă nestatomicia e o
trăsătură universală. A m citit undeva că, pe ntru o viață de ave nturier, trebuie să a i un temperame nt fie relig ios,
fie artistic, fie spiritual. A ltfel nu poți p ribegi la nesfîrșit. Și tot uși, nu cred că mă încadrez î n nici una dintre cele
trei catego rii. (Mă rog, dacă e să aleg neapă-rat… ba nu, lasă.)
Astfel s -ar putea să deschi d ușa g reșită și să nu ma i găsesc d rumul înapoi. în o rice caz , odată desc hisă ușa, nu –
mi mai rămăne decît să pro fit cît ma i mult. Nu pot cum păra numai pe dato rie toată viața.
Asta e situația.
Cum îți sp uneam și la î nceput (sau poate nu ți -am spus?), în general e vit să mă gîndesc la t ine. Tu îmi amintești
de vremu rile cînd eram și e u un om relativ obiș nuit.
P. S. Iți trimit și u n roma n pe care l-am sc ris între timp. Ac um nu mai î nseamnă nimic pe ntru mine, așa că poți
să faci ce vrei c u el.
Am să expediez scrisoarea expres, ca s -o primești pe 24 decemb rie. Sper să aju ngă la timp. în orice caz, La
mulți ani! Și Crăciu n fericit!
* * *
Am găsit sc risoarea de la Șobolan îndesată î n cutia poștală pe 29 decemb rie. După ștampile se vedea că fusese
redirecțio nată, pe ntru că nu avu-sesem cum să -l anunț că mă mutasem și mi -o trimisese la vechea adresă.
După ce am citit de trei o ri cele pat ru pagini verde -pal scrise mărunt, am luat plic ul și am cercetat șta mpila pe
jumătate ștea rsă. Numele orașului nu-mi sp unea absolut nimic. A m luat din raft un atlas și l -am căutat.
Rînd urile Șobo -lanul ui veniseră dintr -un loc a flat în extremitatea nordică a i nsulei Honshu, în prefectura
Aomo ri. Din Mers ul trenurilor reieșea că e un orășel mic, la vreo oră de mers de Aomo ri. Opreau acolo cin ci
garnitu ri pe zi, două dimi neața, u na la prănz și două seara. F usesem și eu de cîteva o ri în Aomo ri pe timp de
iarnă. E c umplit de f rig, îngheață pînă și semafoarele.
I-am arătat sc risoarea și soției mele. „Bietul de el" a fost si ngura ei remarcă, Probabil că, de fapt, ar fi vrut să
spună „bieții de voi". Bine înțeles, acum nu mai are nici o impo rtanță.
Cît despre ma nuscrisul de două sute de pag ini, l-am trîntit î ntr-un sertar, fară să -i citesc măcar t itlul. N u știu de
ce, dar nu mi -a venit să -l citesc. Mi -era de -ajuns sc risoarea.
Pe urmă m -am așezat la g ura sobei și am fumat trei țigă ri, una după al ta.
* * *
Am primit a doua sc risoare de l a Șobola n în mai, a nul următor.

2
A doua scriso are de la Sobol an (Data poștei : [indescifrabil ] mai 1978)
AM IMPRESIA că m -am lung it la povești în s erisoarea mea a nterioară. Cu toate acestea, nu-mi mai a minte sc ce –
am scris.
Acum îți sc riu din alt loc, u nul total dife rit de cele pe care le -am văzut pînă acum și extraordi -nar de liniș tit,
poate prea liniștit pent ru gustul meu.
Intr-un anumit sens, mă a flu la un capăt de d rum. Simt că aici mi -a fost scris să aju ng, și î n același t imp simt că
am ajuns aici î notînd împo -triva curentului. De fapt, nu pot să judec.
Ce îng rozitor sc riu! Sunt atît de vag încît nu cred că re ușești să p ricepi ceva. Sau poate co nsi-deri că da u un sens
prea profu nd destin ului meu. Dacă e așa, numai eu su nt de vină.
Ceea ce aș vrea să înț elegi este faptul că, pe măs ură ce î ncerc să -ți explic situația în care mă a flu, scriu tot mai
dezlănat. Și totuși, sunt bine. Mai bi ne ca niciodată.
Să-ți povestesc mai co ncret.
Cum spu neam, aici e î ngrozitor de li niște. Neavînd nimic altceva de facut îmi petrec zilele cit ind (am la
dispo ziție cărți cît să -mi ajungă zece ani) sa u ascultînd muzică la radio (am și foarte multe discuri). Nici nu mai
știu de cînd n -am mai ascultat atît de multă muzică. A m fost s urprins să a flu că Rolling Stones și Beach Boys
încă mai există. Timpul curge continuu, o rice am face. Noi îl tăiem în bucățele mici, pe măs ura noastră, și ne
hrănim cu o iluzie, dar el e cu sig uranță co ntinuu.
Aici nu există nimic pe măsura mea. A ici nu există nimeni care să laude sau să denig reze pe al tcineva, l uîndu-se
pe sine ca etalo n. Timpul curge net ulburat, ca o apă limpede. cîteodată mă simt eliberat pă nă-n străfund uri. Cum
să-ți spun , dacă se întămplă să zăresc o mași nă, îmi trebuie cîteva secu nde pînă să realizez că -i mașină. Sig ur, o
conștie ntizez la un nivel p rimar, dar n -o integrez perfect în realitate. Asta mi se întămplă tot mai des, poate din
cauză c-am trăit si ngur foa rte multă vreme.
Cel mai apropiat oraș se a flă la o oră și jumă -tate de mers c u mașina. De fapt, e mult spus oraș, e o răm ășiță di n
ce-a fost odată un orășel mic de tot. Nici nu cred că -ți poți imag ina. Dar, mă rog, e un loc de unde îți poți
cumpăra ha ine, măncare și benzi nă. In plus, m ai poți întă lni și fețe umane, dacă într -adevăr simți nevoia.
Cît e iar na de lungă, d rumurile sunt înghe -țate și mașinile nu circulă aproape deloc. Pe marg inile drumurilor
teren ul e mlăș tinos și, cînd î ngheață, seamă nă cu șerbet ul, iar dacă mai și ni nge, drumurile dispar complet. E u n
peisaj ca de sfîrșit de lume.
Am ajuns aici la încep utul lui martie. N -aș fi putut răzbi dacă nu aveam o mași nă de teren echipată cu la nțuri.
Parcă era m exilat în Sibe ria. Acum suntem în mai și zăpada s -a topit complet. în ap rilie au început să se a udă
avalanșele p rin munți. Tu știi cum se a ud? După ce trec, se lasă întotdeauna o li niște perfectă, totală, de nu mai
știi unde te a fli. E foarte liniște.
Claustrat aici în mu nți, de trei lu ni n-am mai facut dragoste. Asta n u mă deranjează atît de
tare, dar dac-o țin tot așa am să a jung să-mi pier d interesul pentru oame ni și nu-mi doresc una ca asta. Di n acest
motiv abia aștept să se mai î ncălzească, să -mi dezmorțesc și e u picioarele și să -mi găsesc pe undeva o femeie.
Nu vreau să mă laud, dar pe ntru mine nu e deloc complicat să -mi găsesc pe cineva. Dacă vreau neapărat – și se
pare că trăiesc în lumea l ui „dacă vreau neapă -rat" – sunt capabil să de vin atrăgător. De fapt, s -ar putea sp une că
problema mea e că nu m -am obișnuit cu această calitate. La un mome nt dat aj ung să nu mai ști u unde mă opresc
eu însumi și unde începe s ex-appeal -ul. Ca să folosesc o meta -foră, nu știu unde încetează să existe Laurence
Olivier și u nde ia naștere Othello. De aceea mă opresc la jumătatea drumul ui și pierd tot ce căști -gasem,
încurcînd totodată multă lume. î ntreaga mea viață n -a fost decît un interminabil șir de repe tiții.
Din fe ricire (cu adevărat di n fericire), ac um nu mai am nimic de pierdut. E un sentiment ex traordinar. M -aș
putea pierde cel mult pe mi ne însumi. Hm , nu-i o idee rea, să scap de mine îns umi. Văd că am deve nit patetic.
Nu ideea în si ne e patetică, ci stilul în care o exp rim. N -am ce -i face.
Despre ce vorbeam?
A, da, vorbeam despre femei.
Fiecare femeie e a semenea u nui sertar, un se rtar umplut cu o g rămadă de mă runțișuri fără sens. Luc rul în si ne
mă fascinează și mă măn -dresc cu faptul că re ușesc să le scot la lumină, u nul cîte un ul, și să le dau u n sens.
Cred că aici e tot farmecul, dar, î ntr-un final, asta nu duce la nimic, și nu -mi ră măne decît să încetez să mai fiu
eu însumi.
De aceea, în momentul de față mă gîndesc numai l a sex. Dacă -mi concentrez ate nția numai
la sex, nu mai e nevoie să mă î ntreb dacă s unt sau nu jal nic.
E ca băutul unei be ri pe malul Mă rii Neg re. Am recitit ce -am sc ris pînă aici. A m fost i ncoe-rent pe ici, pe colo,
dar sincer. M -a ajutat plictise ala.
Dacă stau să mă gîndesc, n-am scris sc ri-soarea asta pe ntru tine. A m scris-o mai mult ca s -o pun la poștă. Să nu
mă c ritici. Am de mers cu mașina mai bine de o oră pînă la c utia poștală. De aici începe sc risoarea pe ntru tine.
Aș vrea să te rog două luc ruri. Nu sunt urgente, le poți rezolva cînd o să ai timp și chef. Să știi că m -ai ajuta
foarte mult. A cum trei l imi n-aș fi fost î n stare să te rog nimic, dar ac um pot. E și asta ceva.
Prima e o r ugăminte sen timentală, are legă -tură cu trec utul. Ac um cinci ani, cînd a m plecat în g rabă, eram
confuz și a m uitat să-mi iau rămas-bun de la un număr de persoane. Mai exact, de la ti ne, de la J și de la o fată
pe care n-o cunoș ti. De la tine mi -aș putea l ua la revedere c um treb uie dacă ne -am mai întălni, dar nu cred că
mai am ocazia s -o fac și cu ceilalți doi. Așa că te rog pe tine, cînd te mai duci acasă, să le sp ui la revedere din

partea mea, îmi dau seama că abuzez. Ș tiu că ar trebui să le sc riu eu personal, dar, si ncer vorbi nd, vreau să te
duci acolo și să te î ntălneșt i direct cu ei. Tu ești capabil să le transmiți se nti-mentele mele mai bine decît aș
face-o eu în scris. Ți-am notat separat numărul de telefon și adresa fetei. Dacă a fli că s -a mutat sa u s-a mă ritat,
n-o mai că uta, dar dacă loc uiește tot acolo, te rog s-o cauți și s -o saluți din pa rtea mea.
Te rog să -l saluți și pe J. Să beți o bere în sănătatea mea.
A do ua rugămi nte e mai specială. Ți -am trimis în același plic o fotog rafie. o fotog rafie cu niște oi. Aș vrea s -o
pui undeva, o riund e, dar s -o vadă l umea. Ști u că și rugămintea a sta e foa rte egoistă, dar n-am pe cine altci neva
să rog. Dacă mă a juți, îți promit că -ți închin ție și ultima fărămă de sex -appeal pe care -o mai am. Fotog rafia asta
e foarte impo rtantă pe ntru mine, da r, din păcate, nu -ți pot explica de ce. Poate altă dată.
Iți trimit și un cec, te rog să -l foloseș ti ca să acope ri cheltuielile pe care ai să le faci pe ntru mine. Să nu-ți faci
probleme di n cauza ba nilor, a ici oricum n-am pe ce să -i chelt uiesc și măcar atîta l ucru pot face și eu pe ntru ti ne.
Adu-ți aminte să bei o bere și î n sănătatea mea.
Peste șta mpila poștei fuseseră lipite diverse e tichete de red irecționare și nu se mai dis tingea de unde fusese
expediată sc risoarea. î n plic am găsit u n cec de o sută de mii de ye ni, un bilețel c u numele și adresa fetei și o
fotog rafie alb -negru cu niște oi.
Eram în d rum spre se rviciu, așa că am luat c u mine plic ul și a m citit sc risoarea abia la mi ne în birou. Era același
tip de hă rtie verde -pal ca și s crisoarea anterioară. Cecul fusese e mis de o ba ncă din S apporo. Asta însemna că
Șobolanul era î n Hokkaido.
Partea cu avalanșele nu m -a impresio nat prea ta re, .dar, u na peste alta, mi s -a părut o sc risoare si nceră, a șa cum
spusese și Șobolanul. î n plus, nimeni n-ar trimite î n glumă un cec de o s ută de mii de ye ni. Am deschis se rtarul
biroului și le -am îndesat pe toate acolo, inclusiv plic ul.
Primăvara aceea nu -mi lăsase nici o ami ntire plăcută, poate și pe ntru faptul că î ncepuse să mi se de strame
căsnicia. Ea nu se mai î ntorsese acasă de pat ru zile, laptele se st ricase î n frigider
și mirosea, mota nul era î n permanență lih nit. Periuța ei de di nți se uscase ca o fosilă, lîng a chiuv etă. Soarele de
primăvară reușea totuși să -și strecoare razele î n atmosfera asta. Măcar el strălucește pentru toată lumea.
Era exact cum spunea ea : un sfîrșit de drum amănat la nesfîrșit.

3Cîntecul s -a sfîrșit
ERA IUNIE cînd am a juns î n orașul meu natal.
Am inventat un motiv plauzibil să -mi iau trei zile libere și, î ntr-o dimineață de ma rți, m-am urcat sing ur în
trenul expres. Aveam o căm așă a lbă cu mă necă scu rtă, niște pantaloni de bumbac verzi uzați în genu nchi, teniși
albi, și nici un bagaj. Uitasem chiar și să mă bărbieresc în dimi -neața aceea. Te nișii pe care î r purtam doar di n
an în Paște aveau tălpile tocite și incredibil de scăl-ciate. Nici nu-mi dădusem seama cît de strămb călcam.
E un sentiment extraordinar să te urci în tre n, cu o des tinație î ndepă rtată și fară bagaje. Mă sim țeam de pa rcă mă
transformasem b rusc într-un bombardier m picaj p rins în vărtejul unei dis -torsiuni spațio -temporale. Acolo nu
există nimic :
nici prog ramări la de ntist, nici probleme care zac î n fundul unui se rtar așteptîndu -și rezolvarea, ni ci implică ri
fără ieși re în diverse relații umane, nici favo ruri care presupun încredere m oame ni. Le lăsasem în urmă pentru o
perioadă. Tot ce luasem cu mine era o pereche de teniși vechi și scalciați, atît. Erau lipiți de picioarele mele ca
niște ami ntiri dintr-un alt spațiu și ti mp, dar asta nu mă deranja. cîteva cutii de bere și niște sand vișuri cu șu ncă,
fie și nu foa rte proaspete, ar fi fost de -ajuns să-mi abată gîndu rile de la ei.
Mă întorceam în orașul natal după o abse nță de pat ru ani. Pe atu nci ve nisem să fac rost de
diverse docume nte în vederea căsăto riei. Ce călăto rie anostă ! Simple fo rmalități, mă gîndeam eu, d ar, din
păcate, nimeni alteineva nu mai gîndea ca mine. o simplă difere nță de opi nii, ca un lucru pe care ci neva îl
consideră te rminat, dar ca re pent ru ceilal ți încă ma i continuă. Asta poa te genera multe probleme de -a lungul
drumul ui.
De at unci pentr u mine nu mai există „oraș ul natal", locul unde să vreau să mă î ntorc. Mă simt mai uș urat așa.
Nime ni nu-și mai dorește să mă î ntălnească, nime ni nu-mi mai cere nimic.
Am băut două be ri și am ațipit vreo j mnătate de oră. Cînd m -am trezit, se ntimentul de uș urare și de libe rtate
dispăruse cu desăvă rșire. Pe măs ură ce tren ul înainta, ce rul deve nea tot mai întunecat. Peisaj ul, în schimb,
rămăsese la fel de pli ctisitor și, o ricît am fi accelerat , nu puteam evada. Dim -potrivă, cu cît î ncercam să f ugim
mai repede, c u atît ne afundam mai tare în plic tiseală. Așa e c u plictiseala.
Lîngă mi ne stătea un tînăr de vreo treizeci de a ni, după aparență, om de aface ri, cufundat în lectura unui ziar. De
la început nu schițase aproape nici un gest. Pu rta un costum de vară albas -tru-închis, panto fi negri și o cămașă
albă, abia adusă de la curățăto rie. Eu stăteam c u ochii în tavan și pu făiam di ntr-o țigară. Ca să -mi omor timpul,
încercam să -mi amintesc toate titlu rile cîntecelor lansate de Beatles. M -am oprit la șap te-zeci și trei. Cre d că
nici Pa ul McCa rtney nu le mai ți ne minte pe toate.
M-am uitat puțin pe fereastră, apoi mi -am fixat iar ochii î n tavan.
Aveam două zeci și nouă de a ni, peste șase l uni urma să împli nesc treizeci. Cît de goi au fost ultimii zece ani !
Nu obți nusem nici un lucru de valoare, n u făcusem nimic sem nificativ. N u mă alesesem decît cu plictiseala.
Am uitat deja c um a fost la început, dar a fost ceva cu sig uranță, ceva car e-m-a mișcat și, prin mi ne, a mișcat și
alte inimi. î n orice caz, tot ul s-a pier dut. Poate că așa tr ebuia să fie. Nu mai pot face nimic.
Măcar am rămas î n viață. De și un indian bun e un indian mort, mie mi -a fost dat să trăiesc.

Ca să sc riu povestea pe un zid de piatră?
Oare!?

* * *
—De ce stai la hotel? m -a întrebat J mirat, cînd i -am notat numărul de telefon pe spatele u nei cutii de chib rituri.
Doar ai casa ta, poți să s tai acol o.
—Nu mai e casa mea, i -am răspu ns eu.
J nu m-a mai întrebat nimic.
Aveam î n față trei farf urii cu alune, am băut o j mnătate de bere, apoi am scos sc risorile de la Șobola n și i le -am
întins l ui J. S -a șters pe măi ni, le-a citit o dată î n viteză, și î ncă o dată pe îndelete.
— Interesant, a sp us. Deci mai trăiește.
—Trăiește, am răsp uns, sorbind di n bere. Ascultă, aș vrea să mă bă rbieresc, n-ai cumva u n aparat și niște spumă
de ras?
— Am, a sp us, scoțînd de s ub tejghea o trusă de voiaj. Poți să folosești toaleta, dar să ș tii că nu e apă ca ldă.
— Merge și cu apă rece. Numai să nu fie vreo fată beată dormind pe jos. Mi -ar fi mai gre u să mă bărbieresc așa.
Barul lui J se schimba se complet. I nițial f usese o crășmă mică și plină de igrasie, a flată în subsolul unei clădi ri
vechi, la marg inea șose lei. In nopțile de vară, cînd mergea aerul con diționat, aproape că se lăsa ceața î năuntru.
Dacă stăteam și beam mai multă vreme, mi se uda pînă și cămașa.
Numele adevărat al lui J era u n nume c hine-zesc î ncălcit. Fusese botezat J după răzb &i, pe cînd lucra la o bază
militară america nă. De at unci nu-și mai ami ntea nime ni numele real.
Din cîte îmi povestise el pe vrem uri, în 1954 a plecat de l a baza ame ricană și și -a deschis î n apropiere u n
băruleț. P rimul bar al l ui J. A fa-cerea i -a mers bi ne. Majo ritatea clienților era u elevi la Școala de A viație, iar
atmosfera n u era nici ea de lepădat. După ce și -a pus afacerea pe picioare s -a însurat, dar a rămas văd uv după
cinci ani. Nu mi-a pove stit niciodată di n ce cauză i -a mu rit soția.
în 1963, cînd situația d in Viet nam s -a agravat, J și -a vîndut bar ul și a plecat depa rte, ajungînd în orașul meu.
Aici a deschis al doil ea bar.
Are o pisică, fumează un pachet de țigă ri pe zi și nu pune gura pe bă utură. Asta e tot ce ș tiu eu despre J.
Pănă să mă împ rietenesc c u Șobola nul, obiș -nuiam să merg la barul l ui de u nul sing ur. îmi beam berea î n liniște,
fumam, băgam mă runțiș în tonomat și ascultam muzică. Pe vremea aceea barul era aproape î ntotdeauna gol, așa
că mă așezam la tejghea și stăteam la taclale c u J. Nu -mi mai amintesc despre ce. Oare ce putea u discuta un
licean timid și un chinez văduv?
La optsprezece ani am plecat di n oraș și Șobo -lanul mi-a luat locul la tejghea. în 1973, cînd a plecat și
Șobola nul, n-a mai fost nimeni să -l înlo -cuiască. Șase lu ni mai tărziu, J a trebuit să se m ute din nou, di n cauza
unor lucrări de lărg ire a drumului. Așa s -a terminat și povestea cel ui de-al doilea bar.
Cel de -al treil ea bar era sit uat într -o clăd ire de la marg inea răului, la vreo jumătate de
kilomet ru dista nță de vechiul loc. Nu era cu mult ma i mare decît înainte, dar era la etaj ul al treilea a l unei
construcții noi cu patru etaje și avea chiar și li ft. Mi s -a părut fo arte ciudat să iau liftul ca să aj ung la bar. La fel
și faptul că p uteam admira pa norama de pe scau nul de la te jghea.
Noul bar avea ferestre ma ri la vest și la sud, de unde se vedea u munții și zona unde odi nioară fusese marea.
Acum pe locul respectiv răsăr eau di n pămînt zgă rie-nori, ca niște pietre de mor -mînt. A m mai studiat peisajul o
vreme și mi -am rel uat locul la bar.
—Acolo era marea, pe vreniuri, am spus eu.
—Așa e, mi -a răspu ns.
— îmi plăcea să vin să înot aici.
— îhî, a spus J, ap rinzîndu -și țigara cu o b ri-chetă g rea. Știu ce simți, dar mult ora li se pare o mare realizare să
sfarămi u n munte, să clădești acolo case, apoi să aduci pămîntul pînă la mare și să clădești și aici.
Mi-am bă ut berea î n tăcere. Din boxele s us-pendate de tava n se auzea ultimu l hit al lui Boz Scaggs. Tonomat ul
dispăruse î ntre timp. Majo rita-tea clienților erau cuplu ri de stude nți, îmbrăca ti îngrijit și sorbi nd cuviincios
cocteilu ri îndoite cu apă. Nu erau nici fete gata -gata să se prăbu -șească, nici ce rturi la beție. Puteai să pariezi că
toți, odată aj unși acasă, se îmbracă î n pijama, se spală pe di nți și merg c uminți la culcare. Dar ăsta nu era u n
lucru rău. E frumos să v ezi oameni îng rijiți. Nici în baruri și nici în lumea largă luc rurile nu sunt bătute în cuie.
între t imp J m ă urmărea c u privirea.
— Ce, ți se pare că ba rul s-a schimbat atît de m ult încît nu-ți mai găsești locul?
— Nu, am răspu ns. S-a schimbat doar tipul de haos. Aceeași Mă rie cu altă pălă rie.
—Totu l e ca î nainte, nu? a răs J. —Vremurile, î nsă, s-au schimbat. Cî nd se schimbă vrem urile, o dată c u ele se
schimbă și multe alte lucru ri. Dar pînă la urmă nu e rău. Toți ne schimbă m, nu ne putem plînge.
Si-a tăcut.
Eu am început altă bere, iar J și -a aprins altă țigară.
—Ție cum îți merge? m -a întrebat el .
— Destul de b ine, am răsp uns eu simplu.
— Și soția ta ?
— Nu ști u ce face. A șa se întămplă între soți, lucru rile merg u neori bine, alteo ri prost.

— Așa o fi, a spus J, scărpinînd u-și nasul cu degetul mic. A m uitat cum e să fii însurat. Atrecut atît de multă
vreme.
— Pisica ce -ți roai face ?
— A murit acum pat ru ani, imediat după n unta ta. A a vut ceva la i ntestine… Dar a d us-o bine. Atrăit
doisprezece a ni, mai mult decît am trăit eu împreu nă cu nevasta mea. Doisprezece a ni înseamnă ceva, nu?
—Așa e.
—Am îngropat-o sus în munte, e acolo u n cimitir pe ntru animale, deasupra zgă rie-norilor. A ici, oriunde te -ai
duce, vezi numai zgă rie-nori. Deși n u cred că pisicilor le pasă.
—Te simți si ngur?
— Foarte sing ur. Nici dacă -mi m urea un p rie-ten nu m -aș fi simțit așa. Nu ți se par e ciudat?
Am clătinat din cap.
Cît a pregătit J un cocteil complicat și o sa lată Caesar pentru u nul dintre clie nți, m-am am uzat cu un puzzle
scandinav. Din bucăți p use într -o cutie de sticlă trebuia formată o a numită ima -gine, trei fluturi zburînd
deasupra unui cămp de t rifoi. D upă vreo zece mi nute m -am lăsat păg ubaș.
— N-ai copii ? m-a întrebat J, întors la tejghea. A i ajuns la vărsta pot rivită.
—Nu vrea u copii.
— Serios ?
— Dacă ar semăna cu mi ne, n-aș ști ce să mă fac.
Ea a hohotit și mi -a mai tur nat niște bere.
—Te gîndești prea mult la viitor.
— Nu, nu-i asta, dar nu-mi dau seama dacă e corect să aduc pe lume o nouă viață. Cop iii cresc, vremu rile se
schimbă. Ce -o să fie mai depa rte? Mai mulți m unți sfarămați, mai m ulte mă ri aco-perite cu pămînt. Mași ni mai
rapide, mai multe pisici călcate de mașini. La asta se rezumă, n u ?
— Ce desc rii tu aici e aspect ul negativ al lucru -rilor, dar se mai î ntămplă și l ucruri bune. Doar ex istă pe l umea
asta și oame ni buni.
—Dacă -mi dai cîte trei exemple din fiecare, m -ai convins.
J s-a gîndit cîteva clipe, apoi a răs.
—Bine, dar pînă la urmă copiii tăi au să judece l ucrurile, nu tu. Generația ta…
— Ș-a stins deja?
— Intr-un anumit sens, a spus J.
— Cîntec ul s-a sfîrșit, dar acordu rile încă mai vibrează î n aer.
— Te pricepi să pot rivești cu vintele.
—Ei, vreau să mă dau mare, i -am răspu ns.

* * *
Pe la ora nouă, cînd ba rul a început să se aglomereze, i -am urat lui J noapte b ună și am plecat. Obrajii mei î ncă
se resimțea u după băr -bieritul cu apă rece, poate și pentru că folosisem niște vodcă c u lămăie în loc de after
shave. J s usținea că e la fel de bună, dar, di n cauza lui, ac um duhneam a alcool.
Seara era neașteptat de caldă și cerul era în co ntinu are acope rit cu nori grei. Di nspre s ud sufla o b riză umedă, ca
întotdeau na. Mireasma mă rii se amesteca c u un miros prevestitor de ploaie. Atmosfera părea melancolică,
lipsită de vlagă. Di n vegetația de pe mal urile răului se auzea zum -zăitul insectelor. Părea că plo aia va începe
dintr -o clipă -n alta, și c hiar a încep ut, fină, aproa pe imp er-ceptibilă, dar pătru nzîndu-mă pînă la piele.
în lumina albă a lămpilor c u vapo ri de merc ur se zărea c urgînd ră ul, un rău adănc doar pînă la glezne. Apa era la
fel de limped e ca odinioară. Venea direct di n munte și n -o pol ua nimic pe parcurs. F undul răului era acope rit cu
pietricele cărate de apă di n vărful muntelui și c u nisip fin. Din loc în loc erau mici cascade, iar s ub fiecare erau
lacuri mici, adănci, î n care î notau pești.
în perioadele de secetă, ră ul era înghițit c u totul de nisipu ri, lăsînd în urmă doar o dără albă și uscată. Pe vremuri
obișnuiam s -o iau în sus pe poteca secată, î ncercînd să găsesc loc ul unde d is-părea răul – un ultim firicel de apă
care se făcea nevăz ut într -o clipită, îng hițit în adă ncuril e pămăn-tului.
Drumul de-a lungul malului era preferat ul meu. Mergeam în același ritm cu curgerea apei și, î n timp ce
mergeam, simțeam răul respirînd. Trăia. Mai m ult decît atît, el ne constr nise oraș ul. Tru-dise mii de ani să
sfredelească muntele, să poa rte la vale pămîntul, să îng roape m area, să hră -nească copacii. Orașul îi apa rținea
răului de la încep uturi și așa va fi în veci. Ac um, fiind sezon ul ploios, ră ul nu era secat, ci se întindea pînă la
mare. Se simțea mireasma proaspătă a f runzelor din copacii pla ntați de -a lung ul răul ui, iar ver-dele lor crud
părea că se împră știe în aer. Pe iarbă se odihneau cuplu ri ținîndu -se de mă nă, bătrînii își plimba u căinii, licee nii
fumau cîte o țigară. Era o seară obiș nuită de î nceput de vară.
M-am op rit pe dr um la u n magazi n de băut uri, am c umpărat două be ri și m-am d us cu ele pe
plajă. Ră ul se vărsa în mare p rintr-un golfuleț, sau ma i bine zis printr -un canal pe jumătate îng ropat. o fă șie
lungă de ci ncizeci de met ri -atît mai rămăsese din plaja de altădată. Nisipul era însă același. Val urile mici pu rtau
spre mal bucăți de le inn și se simțea mirosu l mării. Pe dig ul de beto n încă rămăseseră cuie vechi și tot felul de
inscripții. Doar ci ncizeci de met ri din plaja de altădată, stră juită de zidu ri de beto n înalte de zece met ri. Zidu rile
continuau pînă î n depă rtare, iar acolo începeau zgă rie-norii. Supra-viețuiseră doar ci ncizeci de met ri de mare.

M-am depărtat de rău și am luat -o înspre est pe a colo pe unde altădată fusese d rumul de coastă. Spre mirarea
mea, d igul vechi mai era î ncă la loc ul lui. Ce existe nță bizară, un dig care și-a pierdut marea. M -am oprit în
locul î n care obiș -nuiam să vi n cu mașina și să p rivesc marea. M -am așezat pe d ig și am bă ut bere. î n locul mă rii
vedea m acum doar pămînt de umplutură și blocu ri înalte. Erau ca niște vestig ii jalnice ale u nei încercă ri
abandonate de a co nstrui un oraș ae rian. Mi se părea că seamănă cu niște copii ca re își așteaptă tatăl să se
întoarcă acasă.
Drumuri asfaltate se țesea u în jurul bloc urilor, din loc î n loc era cîte o parcare ime nsă, mai î ncolo se vede a și o
autogară, apoi un supermagazin, o benzi nărie, un parc mare și o sală de confe rințe impunătoare. Toate erau noi
și nepot rivite în peisa j. Pămînt ul adus di n munți avea o nuanță rece, iar în zo nele încă virane cresc useră bălă rii.
Invada -seră terenul uimitor de repede, parcă bătîndu -și joc de vegetația pla ntată de măna om ului. Era un peisaj
dezola nt.
Dar ce putea m spune ? Era u n joc nou, după niște reg uli noi. Nime ni nu-l mai putea op ri.
După ce a m terminat be rile, am a runcat cutiile, una după alta, spr e locul unde cîndva f usese
marea. Bălă riile le -au înghițit fară urmă. Pe u rmă mi-am ap rins o țigară.
Cand tocmai terminam de f umat, am văz ut un bărbat cu o la nternă, venind agale spre mine. Avea î n jur de
patruzeci de a ni și era îmbrăcat în gri din cap păn ă-n picioare. Era probabil vreun paz nic din zonă.
—Tocmai ați aruncat ceva, n u-i așa? a sp us el ajungînd lîngă mine.
—Da, am recunoscut.
—Ce anume ați a runcat?
— Obiecte cilindrice, d in metal, cu capac. Bărbat ul a părut încurcat.
— De ce le -ați aruncat ?
— Fără vreun motiv anume. De doisprezece a ni tot arunc obiecte. A m aruncat și cîte o j umă-tate de duzină
dintr-o dată și pînă ac um nu s-a plăns nimeni.
— Asta era pe vremu ri, a spus paz nicul. Ac um terenul acesta apa rține dome niului public, și a run-carea
gunoaielor pe dome niul public es te interzisă.
Am tăcut cîteva clipe. Ceva mi s -a mișcat în tr up, apoi s -a oprit.
— Problema este, am spus eu, că e log ic ce-mi spuneți.
— Așa este prevăzut de lege, ini-a răspuns el. A m oftat și mi -am scos țigă rile din b uzunar.
— Și ce propu neți ?
— Nu vă pot p une să mergeți să le ad unați. E prea î ntuneric și, în plus, stă să plouă. Dar vă rog să nu se mai
întămple.
— Bine, n -o să mai arunc, i -am promis e u. Noapte b ună!
— Noap te bună, mi -a răsp uns el și a plecat. M -am întins pe dig și am p rivit cerul. Incepuse să picure, așa cum
prezisese paznicul. A m mai fumat o țigară și am rel uat în minte conversația tocmai î ncheiată. Ac um zece a ni
probabil c -aș fi fost mult mai dur. Cel puțin, așa cred. O ricum, n u mai are nici o impo rtantă.
M-am întors la d rumul de pe mal ul răului și, exact cînd m -am urc at într -un taxi, a încep ut să b urnițeze.
—La hotel, am sp us.
— Călăto riți ? a întrebat șofe rul în vărstă
—Da.
— Sunteți pentru prima oară în oraș ul nostru?
—A doua, i -am răspuns.

4Fata îmi po vestește despre v aluri, bînd un cocteil Salty Dog
—Am adus o sc risoare, am spus eu.
— Pentr u mine ? m-a întrebat ea. Vocea ei părea că vine din depă rtare. Pe aceeași linie telefonică se
suprap uneau mai m ulte co nvor-biri și treb uia să țipăm ca să ne p utem în țelege. Imposibil de disti ns nuanțe și
modulații ale vocii. Parcă ne conversam pe un vărf de deal î n bătaia vîntului, cu g ulerele ridicate.
— Scrisoarea a fost expediată pe adresa mea, dar cred că ți se adresează ție.
—Așa crezi?
— Da, a m răspuns. Disc uția mi s-a părut dintr -o dată lipsită de se ns.
Ea n-a spus nimic. I ntre timp, celelalte voci de pe fir au dispărut.
— Nu știu ce -a fost între tine și Șobola n. Te-am su nat pe ntru că el m -a rugat să te ca ut. Cred c -ar fi mai bine să
citești sc risoarea.
— Pentru atîta l ucru ai ve nit tocmai de la Tokyo ?
—Da.
A tușit, apoi și -a cer ut scuze.
— Pentru că s unteți p rieteni ?
—Așa cred.
—De ce nu mi -a scris mie direct? Avea dreptate.
• Nu știu, i -am răspuns eu sincer.
— Nici eu nu -mi pot da seama de ce. Credeam că rela ția noastră s -a sfîrșit, oare m -am înșelat ?

I-am răspuns că n -avearn de unde să știu. Vorbeam la telefon trîntit î n pat și c u ochii î n tavan. Mă simțeam de
parcă stăteam tolănit pe fu ndul mă rii și număram umbrele peștilor de deasupra mea. Oare pînă la cît aveam de
numă -rat?
— El a dis părut acum ci nci ani, pe atu nci eu aveam douăzeci și șapte. Vocea îi su na stins, ca un ecou din
străfu ndul unei fîntă ni. Multe se schimbă în cinci ani.
—Așa e, a m recunoscut eu.
— Chiar dacă în realitate nu s-a schimbat nimic, eu susțin că nu-i așa. Nu vreau să cred. Dacă aș începe să cred
asta, n-aș mai p utea ajunge nicăie ri. De aceea prefer să co nsider că m -am schimbat.
— înțeleg ce vrei să spui. cîteva clipe am tăcut amîndoi.
— Cînd l -ai văzut ultima oară ? a reluat ea.
— Acum cinci ani în primăvară, cu puți nă vreme î nainte să dispară.
— Și ți-a spus ceva ? Ți-a explicat de ce pleacă, sa u…
—Nu, nu mi-a spus nimic.
— A plecat p ur și simpl u ?
—Da.
— Și tu ce -ai crezut cînd a plecat ?
— Desp re faptul că n-a suflat niniănui o v orbă ?
—Da.
M-am ridicat d in pat și m-am sp ruini t de pere te.
— Păi, ce să -ți spun, am crezut că după șase l uni o să se sat ure și-o să se întoarcă. Nu mi se pă rea genul de om
care să ducă ceva la b un sfîrșit.
— Dar pînă la unnă nu s -a mai î ntors.
—Ășa e.
Am simțit-o ezitînd la capătul celălalt al firu-lui. îi a uzeam respirația.
—Unde stai acum? m -a întrebat ea. I -am spus numele hotelului.
— Să ne întălnim măi ne la ora cinci î n cafe-neaua hotelului. Parcă la etajul op t era, n u? Ebi ne așa?
— E perfect, i -am răspuns. o să fiu îmbrăcat cu o cămașă albă și pantaloni verzi de b umbac. A m părul scurt și…
— Mi-am făc ut o idee, m -a între rupt ea calm, apoi a închis telefonul.
Am pus și e u receptor ul jos și am î nceput să mă gîndesc la c uvintele ei. Oare cum își imagina că arăt? Nu -mi
puteam da seama. Sunt m ulte lucruri pe care nu le înțeleg. Și nu cred c -o să-mi fie cu nimic mai simplu de -a
lungul anilor. Ca rac-terul se mai schimbă cu timp ul, dar mediocritatea e imuabilă, sp unea odată un sc riitor rus.
Rușii spu n cîteod ată niște luc ruri foarte înțelep te. Pro-babil că -și petrec iemile despicînd firul în pat ru.
Am facut u n duș și mi -am spălat pă rul udat de ploaie, apoi m -am așezat la tele vizor așa, c u prosop ul înfașurat
peste șold uri, și m -am uitat la un film ame rican vech i cu submarine. Căpitan ul și ofițerul 1 erau mere u la cuțite,
submarinul era b un de dat la fier vechi, iar un memb ru al echipa-jului suferea de claustrofobie, da r asta n -a
contat, iar povestea s -a încheiat c u bine. (îenul de film care ne con vinge că, î n fond, război ul nu-i atît de ră u,
dacă totul se te rmin ă cu bine. N u lipseș te mult să vedem și filme cu războa ie nucleare, unde toată ome nirea e
ștearsă de pe fața pămînt ului, dar pînă la unnă totul e în reg ulă.
Am stins tele vizorul, m-am băgat în pat și a m adormit î n zece sec unde.
A doua zi la ora cinci î ncă mai b umița. î nainte fuseseră vreo patru -cinci zile pe rfect se nine de
început de vară, iar lumea crezuse că sezonul ploios se te rminase. De la etajul opt se zărea pămînt ul, complet
negru și ud. Pe a utostra da suspe ndată de la vest la est se crease u n ambu-teiaj care se î ntinde a pe mai mulți
kilomet ri. Tot p rivin d așa, nemișcat, a început să mi se pară că lu cruri le se topesc î n ploaie. De fapt, totul
începuse să se topească î n oraș. Se topeau dig urile în port, se topeau maca ralele, se topea u șirurile de clădi ri, se
topeau oamenii sub umbrelele neg re. Chiar și verdeața de pe m unte se topea fără un su net, prel ingîndu -se la
vale. A m închis ochii pent ru cît eva secunde și, cînd i -am deschi s la loc, luc ru-rile au rev enit totuși la normal.
Șase macarale se pro filau înalte pe ce rul plumburiu, pe a utostradă ma șinile înaintau spre est la intervale
regulate, ca trezite d in reverie, umbrelele traversa u străzi, verdeața de pe munte absorbea satis facută ploaia de
iunie.
în mijlocul cafenelei foa rte spațioase era u n pian de concert vopsit m albastru-închis. o femeie îmbrăcată î ntr-o
rochie s uperbă roz interpreta melodii tipice de cafe nea, presărate cu arpeg ii și sincope. N u cînta rău, dar la
sfîrșitul fiecărei piese, după ultim a notă, în aer nu mai rămă nea nici un eco u al melodiei.
Trecuse de ora ci nci și fata încă nu-și făcuse apa riția. C um n-aveam altceva de facut, am mai băut o cafea, tot
uitîndu -mă la pia nistă. Avea î n jur de douăzeci de a ni și pu rta părul lu ng pînă la ume ri, aran jat cu g rijă, ca frișca
pe o pră jitură. Pletele i se mișcau f rumos în stînga și -n dreapta, î n ritmul melodiilor. La sfîrșitul pieselor, pletele
se oprea u și ele din freamăt. Apoi își reluau miș -carea, o dată cu o nouă melodie.
Silueta ei îmi amintea de o fată pe care o cu noscusem demult, î n clasa a treia p rimară , cînd lua m lecții de pia n.
Avea m amîndoi aceeași vă rstă, eram amîndoi î n aceeași clasă și, de cîteva o ri, am i nterpretat împreună. îi
uitasem complet numele și figura. Tot ce-mi mai am tnteam despre ea erau degetele subți ri și albe, pă rul frumos
și rochia vaporoasă.
Mi-a trec ut un gînd ciudat p rin minte: oare nu cumva i -am smuls degetele, pă rul și rochia și ea mai trăiește încă
pe undeva, fără ele? Ășa ceva nu e posibil. Lumea există și se mișcă , inde -pendent de mi ne. Indepe ndent de

mine, oamenii traversează străzi, ascut creioane, se deplasează dins pre vest spre est cu o viteză de cincize ci de
metri pe m inut, stau în cafenele și asc ultă o m uzică ce ti nde spre desăvărșire.
„Lumea" – cuvîntul ăsta mă d uce întotdeau na cu gîndul la broasca țestoasă și elefa ntul ca re se căznesc să
sprijine un disc ime ns. Elefa ntul nu î nțelege rolul broaștei țestoase, broasca țestoasă nu î nțelege rolul elefant ului
și nici unul d in ei nu înțelege lumea.
— Te rog să mă i erți c-am întărziat, am a uzit o voce din spatele meu. A m avut mult de l ucru și n-am reușit să
scap mai repede.
— Nu-i nimic. Și -așa n-aveam altceva de facut astăzi.
Și-a pus cheile pe masă și a comandat un suc de po rtocale, fără să a runce vreo privire în m eniu.
Nu era ușor de spus ce vărstă avea. Dacă n -aș fi întrebat -o direct la telefo n, nu mi -aș fi dat seama sing ur
niciodată.
Dacă mi -ar fi spus că are treizeci și trei de a ni, aș fi crezut -o și mi s -ar fi părut că într-adevăr arată de treizeci și
trei. Dac ă mi-ar fi spus că a re douăzeci și șapte, nici e u nu i-aș fi dat ma i mult.
Se îmbrăcase simplu și cu g ust. Avea panta -loni albi de bumbac, larg i, o cămașă în carou ri galben c u portocali u,
cu mănecile su flecate pînă la coate și o geantă din piele. Nu păreau nici
unele noi, dar se vedea că fuseseră bi ne întreținute. Nu p urta nici inele, nici brăță ri, colier sau cercei. Breto nul
scurt și-l dădus e nonșalant spre pă rți.
Micile cute din jurul ochilor nu părea u pri-cinuite de vărstă, ci mai deg rabă că fuseseră aco lo dintotdeau na.
Gătul subțire și alb, i vindu-se de s ub cămașa descheiată la doi nasturi, și măinile așeza te pe masă erau si ngurele
care-i sugerau vă rsta reală. Oamenii î ncep să îmbătrînească de foa rte, foarte timpu riu. Bătrînețea li se răspăn –
dește î ncet-încet în trup ca o pată care nu mai iese.
— Cu ce te ocupi ? am întrebat -o.
— Lucrez de mulți ani la un birou de proiec -tare.
Conversația lă ncezea. A m scos î ncet o țigară și a m aprins-o la fel de î ncet. Pianista a î nchis capac ul pianului, s-a
ridicat și s-a retras, probabil pent ru o scurtă pauză. Preț de o clipă, am in vi-diat-o.
— De cînd su nteți p rieteni ? m-a întrebat ea.
— De mai bi ne de u nsprezece a ni. Dar voi ?
— Am fost p rieteni exact do uă luni și zece zile, a răspu ns ea fară ezitare. Din momentul în care ne -am cu noscut
și pînă a dispăr ut. Două luni și zece z ile. Știu pe ntru că țin un jurnal.
Un chel ner i-a adus suc ul și mi -a luat cea șca goală de ca fea.
— După ce a dispărut, l -am așteptat trei l uni. Decemb rie, ianuarie, februa rie. Pe rioada cea mai f riguroasă. Sa u
poate că iar na respectivă o fi fost foa rte friguroasă?
— Nu-mi mai ad uc ami nte, i-am răspuns. Ea povestea despre ia rna de acum c inci ani de pa rc-ar fi fost ie ri.
—Tu ai așteptat vreodată o femeie așa?
—Nu, am răspuns eu.
— Cînd aștepți pe cine va și numai asta te preocupă, a junge să nu-ți mai pese de viitor. Ci nci ani, sau zece, sau
doar o l ună, n-are importanță.
I-am dat dreptate. Ea a bă ut jumătate di n suc.
—Așa a fost și cînd m -am căsăto rit prima dată. Eu eram cea care aștepta mereu, dar la u n moment dat am obosit
și a î nceput să nu -mi mai pese. M -am căsăto rit la douăze ci și unu de a ni, am divo rțat la douăzeci și doi, pe urmă
m-am mutat în orașul ăsta.
—Exact ca soția mea.
—Ce an ume?
—Măritată la douăzeci și unu, divo rțată la douăzeci și doi.
A stat o clipă să mă p rivească, apoi a a mestecat cu bețișo rul în paha rul de suc. Făcusem o rema rcă neinspirată.
— Cînd ești foa rte tînăr, nu-i ușor să te căsăto-rești și apoi să d ivorțezi la p uțin timp, a cont inuat. Pe sc urt, cauți
un lucru bidimensional ș i nerea list, dar tot ce e nerealist durează p uțin. Nu crezi?
—S-ar putea.
— în cei cinci a ni, de cînd am divo rțat și pînă l -am întăl nit pe el, am fost foa rte singură în oraș ul ăsta și, într -un
fel, am trăit î ntr-o lume nerealistă. N u cunoștea m aproape pe nimeni, n-am ieșit decît foa rte rar, n -am a vut un
prieten, mer -geam dis -de-dimineață la biro u și dese nam toată ziua pla nuri, seara în d rum spre casă făceam
cumpărăt uri la supermagazine, acasă măncam si ngură. Eram mereu cu aparatul de radio des -chis, citeam, scriam
înjumal, î mi spălam dresurile în cadă. Apartamentul meu e lîngă mare și întot -deauna se aud valu rile. o viață
rece și s inguratică.
Și-a băut restul de suc.
— Cred că te plictisesc.
Am clătinat di n cap în tăcere.

Trecuse de șase, se făcuse ora de c octeilu ri și iluminația cafenelei fiisese redusă. î n oraș încep u-seră să se
aprindă l uminile. Se vedeau luminițe roșii și în vărfu rile macaralelor. I n lumina as finți-tului picăt urile de ploaie
cădeau ca m h de ace.
—Nu vrei să bem ceva? i -am prop us.
— Cum se cheamă vodca cu suc de g rapefruit ?

— Salty Dog.
Am chemat chelne rul și am comandat un Salty Dog și un Cutty Sark c u gheață.
—Oare unde rămăsesem ?.
— La viața ta rece și sing uratică.
— La drept vorbind, n-a fost chiar atît de rece, a sp us ea. Doar zgomot ul valurilor părea așa. Cînd m -am m utat
acolo, administrato rul mi-a spus c-o să mă obișn uiesc repede, dar n -a fost așa.
— Oricum marea a dispărut î ntre timp. Ea a surăs ușor. Cutele din jurul ochilor i s -au mișcat aproape
imperceptibil.
— Așa e, ai dreptat e. S-a dus marea. C u toate astea, încă mi se mai pare, din cînd în cînd, că a ud val urile. Mi -au
rămas întipă rite în urechi.
— Și pe u rmă l-ai întălnit pe Șobola n ?
— Da. I nsă eu nu i -am zis așa niciodată.
— Dar c um îi ziceai ?
—Pe nume. Nu așa se obișn uiește? Așa era, acum că -mi spunea. Porecla de „Șobo -lan" s una foa rte pue ril. I-am
dat dreptate.
Ne-au fost servite bă uturile. Ea a luat o g ură de Salty Dog, apoi și -a șters sarea rămasă pe b uze, lăsînd pe
șervețel o u rmă fină de ruj. Pe urmă l-a împătu rit în două, cu o mișcare foa rte precisă.
— El era, c um să spu n… suficient de nerealist. Ințeleg i ce vreau să zic?
—Cred că da.
—Aveam nevoie de ci neva nerealist ca el ca să -mi înving prop riul nerealism. Așa am simțit

din p rimul moment, și de asta mi -a plăc ut de el. Sau poate că mai î ntăi mi -a plăcut de el, nu mai știu, o ricum nu
mai contează.
Pianista s -a întors și a î nceput să cînte b ucăți muzicale din filme vechi. Su nau de parcă cineva încurcase piesele
și nu mai reușea să pot rivească deloc sono rul cu sce na.
— cîteodată cred că, de fapt, m -am folosit de el și mă întreb dacă el n-a simțit asta î ncă de la bu n început.
— Nu știu, am sp us. Numai voi doi p uteți ști.
Ea n-a mai zis nimic.
După vreo două zeci de sec unde de tăcere a m realizat că terminase de pove stit. Am dat pe găt ultima înghițitură
de whisky, am scos din b uzu-nar scrisorile de la Șobola n și le-arn pus pe ma să. o vreme a u rămas acolo.
— Trebuie să le citesc aici ?
— Nu, ia-le, te rog, și citește-le acasă. Sa u arun-că-le, dacă nu vrei să le citești.
A dat din cap și le -a pus în geantă. S -a auzit un clic metalic plăcut. Mi -am ap rins a do ua țigară și am coma ndat
al doilea pahar de w hisky. A l doilea pahar de whisky îmi place întotdea una cel mai mult. La p rimul mă simt
ușurat, la al doilea mi se limpezesc g îndurile, de la al treilea î ncolo băutura n u mai are nici u n gust, e doar un
lichid care aj unge în stomac.
—Ai venit de la Tokyo pe ntru atîta luc ru? s-a mirat ea.
— Cam așa ceva.
—Ești foarte drăguț.
— Eu nu mă co nsider „drăg uț". A devenit o obiș nuință. Da că am schimba locu rile, sunt sig ur că și el ar face la
fel pe ntru mi ne.
— S-a întămplat vreodată pînă acum ?
— Nu, am spus eu clăti nînd di n cap, dar avem o lungă isto rie de complica tii nerealiste pe care ni le -am p ricinuit
unul altuia. Dacă le -am rezolvat sau nu într -un mod realist, asta e altă poveste.
—Nime ni nu gîndește așa.
—Poate că nu.
Ea a zămbit și s -a ridicat de la masă, l uînd nota de plată.
— Lasă -mă, te rog, să plătesc e u. Și așa te -am facut să a ștepți patruzeci de minute.
— Bine, dacă așa vrei t u. Pot să te întreb u n lucru?
— Sigur.
—Cînd am vorbit la telefo n, mi-ai spus că -ți dai seama c um arăt.
— Da, mă refeream la ae rul tău, într -un sens genera l.
—Și m-ai reperat repede?
—Da, imed iat, mi -a răspu ns ea.
Ploua la fel de tare. De la fereastra came rei mele vedea m firmele de neon de pe clădirea di n față. L umin a verde,
artificială se î ntrezărea p rin-tre m iile de picăt uri de ploaie care se îndreptau spre pămînt.
După ce -am fumat do uă țigă ri trîntit î n pat, a m sunat la recepție și am rezervat u n loc pe ntru trenul de a do ua zi
dimineața. N u mai aveam n imic de făcut aici.
A conti nuat să plouă pînă noaptea tărzi u.

Capitolul 6 în căutarea oii fantastice (II)Ciud ata poueste a ciud atului perso naj (I)
OECRETA RUL în costum neg ru s-a așezat p e un scaun și m -a privit fără u n cuvînt. P rivirea lui nu era nici
scrutătoare, nici nu mă ocolea, nici nu trecea p rin mine. Nu era nici rece, nici p riete-noasă, nici măcar î ntre. Nu
exprinaa nici un fel de trăire. Bărbat ul mă p rivea, și atît. Sa u poate că de fapt p rivea per etele, dar c um eu eram
în fața l ui, rezultat ul era același.
Bărbatul a luat de pe masă cutia c u țigări, a deschis -o, a scos o țigară fără filtru, i-a lovit vărful de cîteva o ri cu
unghia, a ap rins-o și a s uflat fum ul într -o parte. Apoi a p us bricheta la lo c pe masă și s -a așezat picior peste
picior. în timpul acesta p rivirea nu i s -a clintit nici măcar cu un milimetru.
Bărbatul era exact așa c um mi -l desc risese pa rtenerul meu de aface ri. îmbrăcat exagerat de î ngrijit, exagerat de
bărbie rit, cu degetele exa -gerat de fine. Dacă n -ar fi avut pleo apele ca trase cu rigla și pupilele reci ca de s ticlă,
aș fi spus că arăta ca u n homosexual ; dar n-avea ochi de homo -sexual. De fapt, n u aducea a om. Nu semăna c u
nimeni și c u nimic.
La o p rivire mai ate ntă, pupilele lu i aveau o culoare nemaiî ntălnită, u n negru-maro niu cu accente albastre, dar
diferit ca i ntensitate de la u n ochi la altul, dînd impresia că fiecare ochi
este ate nt la altceva. A m observat că degetele i se mișcau ușor dar co ntinuu pe genu nchi. Pe ntru o clip ă mi s -a
năzărit că cele zece degete se des -prindeau de măi ni și se î ndreptau si ngure spre mine. Ciudate degete ! S-au
întins î ncet deasupra mesei și a u stins țigara abia î ncepută. Vedeam c um gheața se topește în pahar și cum apa
trans-parentă se amesteca c u sucul d6 str uguri. Un amestec neomoge n.
în cameră domnea o tăcere ireală, asemă nă-toare cu tăcerea î n care e c ufundat un conac mare — tăcerea care se
naște într-un spați u mult prea ma re pentru oame nii care îl pop ulează. Da r tăcerea d in camera asta era di ferită.
Era g rea, cople -șitoare. Sim țeam că mai av usesem se ntimentul ăsta cîndva, demult, dar era o amintire neclară.

Da, era tăcerea ca re-i înconjoară pe pa cienții în faza te rminală. Tăcerea î n care plute ște presenti -ment ul morții.
o atmosferă prăfuită și plină de sem nificații.
—Toți m urim, a spus bărbatul î ncet, țin -tuindu-mă c u privirea. Vorbea de parcă -mi citea gînd urile. La u n
mome nt dat tuturor ne vine ceas ul.
Spunînd asta, s -a cufundat iar î ntr-o muțenie gre u de suportat. A fară cicadele conti nuau să zumzăie. își frecau
aripile cu î nverșunare, încer -cînd să reî nvie un anotimp care se sfărșea.
— Am să fiu cît se poate de ci nstit cu d umnea-voastră, a spus bărbat ul. Suna ca trad ucerea d irectă a unui text cu
formule standard. Expresiile alese și g ramatica erau corecte, dar vorbele e rau total golite de se ntiment.
— Cu toate acestea, a vorbi ci nstit și a spu ne adevă rul sunt do uă lucru ri diferite. O nestitatea și adevă rul sunt ca
prora și pupa unui vapor. La î nceput își face apa riția onestitatea, la sfîrșit, ad e-vărul. Intervalul dintre ele es te
direct p roporțional cu dime nsiunile vapor ului. Adevărul p rivind un fenome n de proporții cere m ult timp pentru
a putea fi dezvăluit. Uneo ri se întămplă să iasă la l umină abia d upă ce noi nu mai su ntem. In con -secință, nu
sunt respo nsabil dacă se întămplă să nu vă împărtășesc adevărul în acest moment, și nici dumneavoastră nu
sunteți.
N-aveam ce să -i răspu nd, așa că am tăcut. Bărbatul a așteptat o clipă, apoi a con tinuat.
— V-am chemat aici pe ntru a face vapo rul să înaintez e. Noi doi îl vom face să înainteze. Vom vorbi ci nstit. în
acest fel, vom fi cu un pas mai apro ape de adevăr.
Aici s -a întrerupt ca să t ușească și să -și pri-vească măna așezată pe marg inea ca napelei.
— Să lăsăm însă abstracți unile și să trecem la lucru ri concrete. La buletinul publicitar pe care l -ați editat.
Probabil că su nteți deja la c urent?
— Da, am auzit.
Bărbat ul a aprobat din cap și a co ntinuat d upă o sc urtă pauză.
— Bănuiesc că ați fost surp rins. O ricine ar fi nemulțumit să co nstate că m unca l ui a fost dis -trusă. Mai ales dacă
prin această m uncă își căș tiga existe nța. Și pierde rile reale s unt sem nificative. Nu -i așa?
—Așa este, am răspu ns.
— Aș vrea să aud direct de la d umneavoastră î n ce anume co nstau pierde rile reale.
— în sfera noastră de acti vitate, pierde rile sunt o realitate. Adesea se întămplă ca un clie nt să ref uze prod usul
nostr u. Pentru o coinpanie mică cum este a noastră, aseme nea incide nte sunt fatale. Și, ca să le evităm, lucrăm
în conformitate absolută cu do rințele clie ntului. La modul e xtrem, asta î nseamnă să ve rificăm cu clientul fiecare
rînd di n revistele pe care le edităm. Astfel elimi năm riscurile. Nu e o mu ncă plăcută, dar resursele noastre s unt
limit ate și n-avem încotro.
—Toată lumea începe de jos, m -a consolat bă rbatul. Dm ce-mi spuneți, să înțeleg că ați p rimit o lo vitură
puternică din punct de vedere financiar p rin faptul că v -am sistat revista?
— într-adevăr. Revis ta era deja tipărită și legată, așa că trebuie să plătim costu rile de tipă -rire și hă rtia în
interval de o lună. Ma i sunt de plătit și a rticolele pe care le -am adunat. în total, pierde rile se ridică la
aproximativ ci nci milioa ne de yeni, și noi plani ficaserăm să folosim s uma aceasta pe ntru a ne plăti dato riile. A m
făcut un împ rumut acum u n an și l-am investit în divers e amenajări.
— Știu, a sp us bărbatul.
— In plus, mai există și problema contract ului încheiat cu client ul. Poziția noastră este u na deli -cată și clie nții
ne vor evita dacă aud că au existat neî nțelege ri cu o agenție publicitară. A m încheiat u n contract de un an cu
această companie de asig urări și, dacă se reziliază, firma noastră se va prăb uși la modul real. Su ntem o
companie mică și nu avem relații, dar ne-am făcut o reputa tie bună, care s -a răspîndit. î n moment ul în care ne –
am st ricat-o, s-a terminat.
Bărbatul tăcea, tintuindu-mă în continuare cu p rivirea. I ntr-un final a spus :
— Sunteți foa rte onest. î n plus, ce spu neți corespu nde cu ve rificările noastre. Apreciez lucrul acesta. Ce -ați zice
dacă aș vorbi cu compania de asig urări și le-aș spune să vă plăte ască necondițio -nat p entru acel b uletin și să n u
rezilieze co ntractul ?
—Atunci n-ar mai fi nici o problemă. Ne -am întoarce la munca noastră de toa te zilele, încercînd să ne dăm
seama ce -a fost cu toată povestea asta.
— Dar dacă ați p rimi și o boni ficație ? E sufi-cient să sc riu un cuvînt pe spatele u nei anume
cărți de vizită și puteți să vă luați zece ani de vaca nță, luîndu -vă adio de la împă rțirea flutura -șilor publicita ri.
— Să înțeleg că îmi propu neți o afacere ?
— o tranzacție bazată pe bu năvoință. Di n bună-voință l-am inform at pe pa rtenerul dumneavoastră de sistarea
buleti nului publicitar. Dacă -mi arătați bu năvoință, voi co ntinua și e u să v-o arăt. Credeți că ați putea?
Bunăvoința mea se poate dovedi ben efică pentru dumneavoastră. Doa r n-o să lucra ți toată viața cot la cot cu un
bețiva n greu de cap.
— Suntem p rieteni, i-am răspuns. S -a lăsat tăcerea pe ntru u n timp, atîta timp
cît i-ar fi trebuit unei piet ricele a runcate î ntr-o fîntă nă să ajungă la fu nd.
— Cum do riți, a spus bărbatul. E problema dum neavoastră. V -am studiat în detaliu viața și mi s -a părut foarte
interesantă. Oame nii pot fi împă rțiți în mare î n două catego rii: realiștii medi -ocri și idealiștii medioc ri. Cu
siguranță că faceți pa rte din a doua catego rie. Țineți minte : destin ul dumneavoastr ă este cel al unui idealist
roedioc ru.
— Am să țin minte, am spus. Bărbat ul a încuviințat. A m băut jumătate d in sucul de st ruguri amestecat c u apă.

— Este timpul să discutăm concret, a sp us bărbatul. Despre oi.* * *
Bărbatul și -a schimbat poziția, a scos d intr-un plic o fotog rafie mare alb -negru și a așezat -o pe masă în dreptul
meu. Atmosfera din cameră a devenit puțin mai reală.
— Aceasta este fotog rafia pe care ați folosit -o în buleti nul publicitar.
Imag inea era neașteptat de clară pe ntru o fbtografie facută direct d upă pag ina de re vistă. Probabil că fusese
folosită o teh nică specială.
—Din cîte am a flat, ați obținut fotogra fia aceasta pe căi perso nale. și ați folosit -o pentru buleti n. Corect?
—Da.
— Din cercetă rile noastre, a fost facută de un amator în u ltimele șase luni. Cu un aparat ie ftin, de buz unar. Nu
dumneavoastră ați făcut-o. Dum -neavoastră aveți un Niko n cu dispozitiv de vizare și faceți fotog rafii mult mai
bune. în ultimii ci nci ani n-ați călăto rit în Hokkaid o. Corect?
—Dumneavoastră știți mai b ine.
— Hm, a făcut bărbatul și a tăc ut. o tăcere de finitivă, u n etalo n pentru toate celelalte tăce ri. In fine, a co ntinuat,
ce do rim noi su nt următoarele trei mformații: unde și de la ci ne ați p rimit foto -grafia, apoi cu ce inte nție ați
inserat o fotog rafie de o ca litate atît de proastă în buleti n?
— Nu vă pot spune, i -am replicat, mirat și e u de calm ul meu. Un ziarist are dreptul să nu -și dezvăluie s ursele.
Privindu-mă fix, bărbatul și -a atins buzele cu degetul mijlociu al măinii drepte. A repetat gestu l de mai multe
ori, apoi și -a pus din nou măna pe genu nchi. Tăcerea a mai co ntinuat cîteva clipe. Ce bine -ar fi să înceapă un
cuc să cînte pe undeva, mi -am spus. Dar bi neînțeles că nu era nici un cuc. Cucii nu cîntă seara.
— Sunteți u n om ci udat, a spus bărba tul. îmi stă în putere să vă închid firma d e tot. Atunci n-o să mai puteți
pretinde că sunteți zia rist. Asta dacă ce faceți acum, fluturași publicita ri și altele, se poa te numi jurnalism.
M-am gîndit î ncă o dată la cuci. Oare de ce nu cînta u și seara?
— în plus, există diverse metode p rin care oame ni ca d umneavoastră pot fi făcuți să vor -bească.
— Sunt convins, am răspu ns, dar asta necesită t iutap, iar e u n-am să vorbesc î n ruptul capului.
Chiar dacă m -ați face să vorbesc, n -aș sp une tot. Și n-ați avea c um să mă ve rificați. Mă înșel cumva? Jucam
teatru, dar cu efect. Din tăcerea nesi -gură care a u rmat mi -am dat seama că marcasem un punct.
—E foarte interesant să stau de vorbă cu dum neavoastră, a spus bă rbatul. Idealism ul dumneavoastră are
rezona nțe patetice . In fine, n-are impo rtanță. Să continuăm.
A scos din buzunar o l upă și a pus -o pe masă.
— Uitați -vă cu mare atenție la fotog rafie. Am luat fotog rafia într -o mănă, lupa în cealaltă și m -am uitat ate nt.
Unele oi se uitau î ncoace, altele în di recția op usă, altele pășteau absorbite. o atmosferă plictisitoare de re uniune
de clasă. A m inspectat fiecare oaie î n parte, m-am uitat la starea ierbii, la mestecenii di n fundal, la crestele
munților de deasupra, la no rii care pluteau pe cer. N u vedeam nimic ieșit di n comun. A m lăsat fotografia și mi –
am ridicat ochii spre bărbat.
— N-ați remarcat nimic neobișn uit ? a întrebat.
—Nu.
Bărbatul nu părea totuși dezamăg it.
— Din cîte știu ați absol vit facultatea de bio -logie, a sp us. Ce c unoștințe aveți despre oi?
—Aproape zero . Am învățat numai luc ruri de specialitate, total nefolositoare.
— Spuneți-mi tot uși ce știți.
—Paricopitate. lerbivore g regare. I ntroduse î n Japonia pe la î nceputul epocii Meiji. Folosite ca s ursă de lănă și
carne. Asta -i tot.
— Așa este. C u o mică corecț ie, n-au fost i ntro-duse la începutul epocii Me iji, ci î n timpul epocii A nsei1. într-
adevăr, înainte nu era u oi în Japonia. Există și o teo rie care sp une că au fost aduse di n China î n epoca Heia n2,
dar c hiar dacă
Epoca Ansei, 1854 -l860. Epoca Heian, 794 -l185.
ar fi așa, înseam nă că ulte rior au dispărut. Din acest motiv, î n epoca Mei ji majoritateajapo nezilor nu mai
întălniseră aseme nea animale. Deși erau relativ populare, apărînd î n zodiac ul chinezesc, nimeni nu știa exact
curn arată. Putea u la fel de bi ne să fie niște animale imag inare, ca drago nul lege ndar sau ca baku1. In realitate,
toate ima -ginile ante rioare pe rioadei Meiji reprezintă niște creatu ri total fanteziste. Aveau tot atîtea cu noștințe
despre animal ul real ca și H.G. Wells despre marție ni.
Chiar și în zilele noastre, cunoști nțele japo-nezilor despre oi sunt foa rte limitate. Dintr -o perspectivă isto rică se
poate spu ne că oile n-au fost niciodată p rivite ca animale domestice, facînd pa rte din viața oamenilor de zi cu zi.
Oile au fost impo rtate la nivel națio nal din America, au fost cresc ute aici o sc urtă perioadă și în cele din urmă
ignorate. Asta e povestea lor. D upă război, cînd s -a liberalizat impo rtul de lănă și ca rne din Australia și Noua
Zeelandă, ava ntajele crește rii oilor în Japo nia au deven it aproape inexiste nte. Oile au a vut o soartă trag ică, nu vi
se pare? Și emble -matică pe ntru Japonia moder nă, putem spu ne.
Dar nu vreau să vă vorbesc despre deșertă -ciunea Japo niei modeme. Vreau să acce ntuez două luc ruri: primul,
înainte de sfîrșitul epoci i feudale probabil că n -au exista t oi în Japonia, și al doilea, fiecare oaie i mportată după
război a fost mi nuțios inspectată de către g uvern. Ce concluzie se poate tra ge de aici?
Intreba rea îmi era adresată mie.
— Toate rasele de oi crescute în Japo nia sunt controlate.
1. Baku, animal din mitolog ia chi neză, asemă nător tapi rului.

— Exact. în plus, creșterea oilor se aseamănă cu creșterea cailor de curse, și ge nealog ia lor poate fi urmă rită de –
a lungul multor ge nerații. Sunt complet mo nitorizate, i nclusiv î ncrucișarea raselor. Nu există impo rturi ilegale.
Nime ni nu și-ar da atîta bătaie de cap. Cît despre rase, ex istă în Japonia u rmătoarele : southdo wn, merinos
spaniol, cotswold, rasa chineză, shropshire, co rrie-dale, cheviot, romanovsky, ostrofresia n, border leicester,
romney marsh, li ncoln, dorset horn și s uffolk, cam atît. Luînd acest lucru în co nside-rație, aș vrea să vă mai
uitați o dată la fotog rafie.
M-am mai uitat o dată, c u lupa.
— Vă rog să fiti atent la a treia oaie din d reapta, rîndul di n față.
Am mutat lupa spre a treia oaie din dreapta, rînd ul din față. M -am uitat și la oaia de alăt uri, apoi încă o dată la
prima.
—De data asta remarcați ceva? m -a întrebat bărbat ul.
— E o rasă dife rită, am răsp uns.
—Exact. Toate oile în afară de a treia din dreapta sunt rasa suffolk com ună. Doar ea diferă. E mai bondoacă
decît oile su ffolk și are lă na de altă c uloare. Nici fața nu e neag ră. Cum să sp un, pare cu mult mai puter nică. A m
arătat fotog rafia mai m ultor specialiști în o vine și toți a u fost de acord că rasa asta nu există în Japonia. Și pro –
babil că nici î n restul lumii. Așa că acum vă uitați la o oaie care nu există.
Am luat lupa și -am mai studiat o dată a treia oaie di n stînga, de pe rîndul di n față. La o p ri-vire mai atentă , pe
mijloc ul spatelui se dis tingea ceva ca o pată de cafea, dar era atît de neclară î ncît putea la fel de bine să fie un
defect al filmului, sau poate că iar î mi jucau ochii feste. Dacă nu cumva chiar vărsase ci neva niște cafea peste
fotog rafie, din g reșeală.
— Văd o ușoară pată pe spate .
— Nu e o pată, a spus bărbatul. E un sem n în formă de stea. Comparați -l. cu asta.
Bărbatul a scos din plic o altă fotog rafie și mi -a întins-o. Era o schiță rep rezentînd o oaie. Părea dese nată cu un
creion cu mină g roasă și avea pe marg ini urme de degete. Un desen copilă -resc, dar care tra nsmitea ceva.
Detaliile fuseseră executate cu multă g rijă. A m comparat cele două fotog rafii și am fost con vins că e vorba de
una și aceeași oaie. Oaia din dese n avea pe spate u n semn în formă de stea. Asta era pata oii di n fotog rafie.
— încă ceva, a spus bărbatul scoțînd d in buzu-narul pantalo nilor o b richetă și întinzîndu -mi-o. Era o brichetă
grea din arg int, făcută la comandă de firma Dupo nt, și avea g ravată aceeași emblemă repreze ntînd o oaie pe care
o văz usem și pe b ri-cheta di n mașină. Pata în fo rmă de stea era acolo, pe spat ele oii.
Incepuse să mă doară cap ul.

2Ciud ata poveste a ciudatului perso naj (II)
— Am discutat ma i înamte despre med iocrit ate, a spus bărbat ul. N-am a vut inten ția să vă c ritic. S unteți
mediocru pe ntru că lumea î nsăși e mediocră. N u credeți?
—Nu înțeleg.
— Lumea e mediocră, fară nici o î ndoială, dar oare a fost așa de la bu n început? Ei bi ne, nu. La început lumea
era haos, iar haos ul nu este medi -ocru. Med iocritatea a început at unci cînd ome nirea a separat mijloacele de
producție de viața de zi cu zi. Apoi, cînd Ka rl Marx a fondat proleta -riatul, a întărit medioc ritatea. Di n acest
motiv stali nismul are o legăt ură directă cu ma rxism ul. Eu îl aprob pe Ma rx. A fost un ul dintre ge niile pu tine la
număr care au păstrat a mmtir ea ha osului primordial. Di n același mo tiv îl aprob și pe Dostoievski. Cu toate
acestea , nu rec unosc ma r-xismul. Este mult prea medioc ru.
Bărbatul și-a înăbușit u n sunet în gătlej.
— în mome ntul acesta vă vorbesc foa rte cinstit. E un fel de a vă mulțumi pent ru onestitatea de care ați dat
dovadă mai de vreme. lar ac um am să vă răspund la întrebă rile simple pe care vi le puneți, dar, cînd voi fi
terminat, libe rtatea dum -neavoastră de alegere va fi cu mult mai limitată. Aș vrea să î nțelegeți lucrul ăsta. Pe
scurt, dum-neavoastră fixați miza. De acord?
— N-am încotro, am răspu ns.
— Chiar acum și chiar aici, î n conac ul acesta, u n bătrîn trage să moară, a spus bărbatul. Cauza e clară. A re un
imens hematom în creier. Un chist uriaș, care aproape c ă-i modi fică forma creierului. Cam ce știți despre
neurolog ie?
— Mai nimic.
— Foarte simplu spus, este o bombă sanguină. Circulația sîngelui este obstrucționată și creea ză o in flamare. Ca
un șarpe care a înghițit o mi nge de golf. Dacă explodează, creierul încetează să mai f uncționeze. Cu toate
acestea, nu se pune problema unei operații, pe ntru că un stimul in fim poate decla nșa explozia. Pe șleau, nu
putem decît să așteptăm să moară. Asta se poate î ntămpla peste o săptă mănă sau peste o lună, nimeni nu poate
ști.
Bărbat ul a străns di n buze și a răsu flat încet.
—Nu e nimic surprinzător în faptul că va m uri. E bătrîn și diag nosticul e cu noscut. Sur -prinzător este însă faptul
c-a trăit atît de mult.
Nu înțelegeam ce voia să zică.
— De fapt n -ar fi fost surpri nzător nici dac -ar fi murit acum treizeci și doi de a ni, a co ntinuat bă rbatul. Sau
acum patr uzeci și doi. Hematomul i -a fost descope rit de către docto rii armatei ame -ricane, cu ocazia u nui
control medical de rutină vizînd c riminalii de război de clasa A. Asta se petrecea î n toam na anul ui 1946, cu

puțin î nainte de î nființarea Tribunalului pentru Crime de Război de la Tokyo. Doctor ul care i -a descoperit
chistul h ematic a s uferit un șoc la vederea radiogra fiei. A trăi – și încă fară probleme – cu un ase menea chist
uriaș în creier era ceva ce s fida orice leg i cunoscute ale medici nii. A fost tra nsferat de la î nchisoarea S ugamo la
spital ul Sf. L uca, pe at unci rec hiziționat de armată și tra nsformat î n spital mili tar, și a fost s upus unor teste
foarte amă-nunțite.
Testele au durat u n an, dar n -au dus la nici o concl uzie, î n afară de faptul că era incredibil că trăia și că p utea
muri oricînd. Boala nu l-a împied icat însă să -și con tinue viața, plin de energ ie. Creier ul îi funcționa normal, fară
nici o expli -cație. Intrase ră într -o fundătură. Avea u de-a face cu un om care trăia fără probleme, deși ar fi trebuit
să fie mo rt de mult.
Au reușit, î n schimb, să dete rmine cîteva simp -tome clare. Avea pe rioade reg ulate de mig rene, cîte trei zile la
fiecare pat ruzeci de zile. D upă spusele lui, migrenele a u început în 1936, probabil o dată c u formarea chist ului.
Erau niște d ureri insuportabile, și de aceea i se admi nistrau analge-zice. Pe scu rt, narcotice. Narcoticele îi
atenuau într-adevăr dure rile, dar î n același timp îi p rovoca u haluci nații. Haluci nații extrem de dense. N umai el
știe exact în ce consta u, dar cu siguranță că nu era u deloc plăc ute. A rmata ame ricană încă mai deți ne desc rierile
detaliate ale haluci națiilor pe care le -a avut. Docto rii au notat tot ul cu mi nuțio-zitate. A m reușit să le obți n prin
metode nu tocmai legale și le -am citit de cîteva o ri. Deși s unt scrise în jargonul cli nic, reiese limpede faptul c -a
fost o expe riență terifiantă. N u cred că mai ex istă vreun om care să poată rezista unor asemenea to rturi
periodice.
Nu se ș tie de ce a avut astfel de hal ucinații. S -a presupus că o anumită e nergie era produsă sistematic de chist,
iar mig renele reprezenta u reacția organismul ui. lar cînd acest zid de pro -tecție era înlăturat, e nergia stimula
direct o a numită porți une a creierul ui, provocînd hal uci-națiile. Desig ur, asta nu este decît o ipoteză, dar armata
america nă a co nsiderat -o interesa ntă și a început o se rie de teste amănunțite. Teste secrete conduse de Ser viciile
Secrete. Nu e clar de ce Ser viciile Secrete s -au preocupat de hematom ul unui indi vid oarecare, dar ne putem
gîndi la cîteva posibilități : prima,.oare nu cumva s -au folosit de perdeaua testelor medicale pe ntru a conduce
niște interogato rii mai delicate? Avînd ca scop, de exempl u, obți nerea controlul ui asupra rutelor age nților
secreți sau ale opiul ui pe con ti-nent, dat fiind că înfrîngerea lui Jiang Jieshi î nsemnase pe ntru americani
pierderea co ntactului cu China. Aveau nevoie de i nformațiile deți nute de Șef ca de aer, și nu poți întreba așa
ceva în mod direct . De fapt, după se ria asta de teste, a fost eliberat în loc să fie trimis în fața Tribu-nalului
militar, și ca atare putem presupune că au av ut loc niște negocie ri ascunse. 1 s -a ofe rit libe rtatea î n schimbul
informațiilor.
o a doua posibilit ate ar fi relația dintre hema -tom și excent ricitatea lui ca lider al a ripii de dreapta. E o ipoteză
foarte interesa ntă, dar am să vă dau detaliile mai tărziu. Cred că, de fapt, ei nici nu și -au dat seama de asta. Și
cum ar fi putut, de vreme ce simpl ul fapt că mai era î ncă în viață li se părea de neconcep ut? Fără o autopsie n-ar
fi putut afla nimic. lată o altă fundătură.
A treia posibilitate ar fi spălarea creierului. La vremea respectivă se vehicula ideea că a nu-miți stimuli bine
determinați trimiși creierul ui provoacă o reacție speci fică, și este știut faptul că î n America ex ista o orga nizație
care se ocupa cu st udhle legate de spălarea creierului.
Nu se știe exact care dintre cel e trei va riante a reprezentat obiec tivul real al i nvestigației con -duse de Se rviciile
Secrete și nici la ce c oncluzii au a juns. Tot ul e îngropat î n trecut. Sing urii care ș tiu adevă rul sunt cîteva
personaje impo rtante d in armata ame ricană de la vremea respectivă și Șeful. El n -a povestit nici odată nimănui
nimic, nici măcar mie, și probabil că n-o va face nici de ac um încolo. Di n acest motiv tot ce v -am spus pînă
acum se bazează numai pe supoziții.
Bărbatul a terminat de vorbit și a tușit. Nu -mi puteam da seama cît timp se scursese de cînd intrasem î n cameră.
— Se mai știe totuși un lucru legat d e peri-oada cînd s -a declanșat boala, în anul 1936. în iar na anului 1932,
Șeful a fost arestat pentr u implicarea î ntr-un complot care avea ca scop asa -sinarea unei perso nalități politice. A
stat d upă gra tii pînă î n iunie 1936. Rapoa rtele o ficiale ale î nchisorii și cele medicale î ncă mai există, iar Șef ul
ne-a mai vorbit și el ocazional despre pe ri-oada respectivă. P unînd informațiile cap la cap, tot timpul cît a fost
închis se pare că a sufe rit de i nsomnie cronică. De fapt, n-a fost insom nie pur și simplu, a fost ceva extrem de
periculos, și i s -a întămplat să nu poată dormi cîte trei -patru zile la rînd, dacă nu chiar și o săptămănă. Pe
vremea aceea poliția obiș nuia să sm ulgă co nfesiuni de la c riminalii politici p rivîndu -i de som n. Șeful a avut
parte de un t rataroent dintre cele mai d ure, din cauza implicării lui în lupta dintre reg imul imperial și facțiu nea
la putere. Deți nuții care î ncercau să doarmă era u udați c u apă, bătuți c u bețe de bamb us sau ținuți î n lumină
putemică. După cîteva l uni oame nii obiș nuiți cedează. Si s-temul ne rvos le este g rav afectat și fie mor, fie
înnebunesc, fie devin insomniaci cronici. Acesta din urmă a fost și cazul Șefului, dar s -a vindecat complet în
primăvara a nului 1936, adică exact î n perioada în care i s -a format chistul. Ce părere aveți ?
— Privarea extremă de som n a dus dmtr-un motiv sau altul la îng reunarea circulației sînge -lui și la formarea
chistul ui?
— Este ipoteza cea mai verosimilă, care i -ar putea trece o ricui prin cap. De aceea și docto rii din armata
americană au lu at-o în co nsidera ție, dar n -a fost su ficient. Eu personal cred că lipsește u n factor mai impo rtant,
iar chistul nu este decît un efect sec undar rez ultat îo urma manifestării acestui factor. Doar sunt atăția oameni
care au asemenea chistu ri, și simpto mele lor nu seamă nă deloc. î n plus, nu e su ficient pentru a explica de ce
Șeful încă mai trăiește.
Fără nici o îndoială, ce spunea bărbatul era log ic.

— încă un fapt c urios legat de chist : în pri-măvara a nului 1936, Șeful a devenit practic u n alt om. I nainte nu era
decît un activist mediocru de dreapta. Era al treilea fiu dintr-o familie de țărani săraci di n Hokkaid o. La vărsta
de doispre -zece a ni a plecat de acasă și s -a dus în Coreea, nici acolo nu i-a mers prea bi ne, s-a întors și s-a
înscris în aripa de dreap ta. Tipul de om iute din fire care-și vîntura mereu sabia de samurai î n stînga și -n
dreapta. Probabil că de -abia era în stare să citească – Cu toate acestea, cînd a fost eliberat, î n vara a nului 1936, a
ajuns, în toate sens urile, în vărful a ripii de dreapta . Fermeca a udiența, era ca rismatic, avea o log ică impeca -bilă,
era capabil să trezească reacții puternice p rin cuvîntă rile lui, avea clar viziune politică, capacitate de decizie și,
mai mult decît o rice, știa să influ ențeze societatea folosindu -se de puncte le slabe ale maselor.
Bărbat ul a tras aer în piept și a t ușit.
— Sigur, fiind un ideolog de dreapta, teo riile lui și imaginea despre l ume erau cu totul dife rite pe ntru că lipsea
altruismul, dar asta, de fapt, nu conta. Impo rtant era î n ce măsură reu șea să con-struiască o orga nizație, ca și
Hitler, care a a juns să tmpimă la nivel naționa l ideile de Lebe nsraum1 și supe rioritate rasială. Șeful a preferat
însă s -o
1. Literal, „spa țiu vital", co ncept din domeni ul biolog iei, adoptat de doct rina hitle ristă (germ .).
ia pe u n drum lăturalnic, acționînd și i nfluențînd societatea di n umbră. Di n acest motiv a plecat în China în
1937. Chiar și așa… In fine, n u contează. Să reveni m la chist. Ce voiam să sp un este că pe rioada apa riției
chistului coi ncide exact cu înce -putul tra nsformării perso nalității Șef ului.
— Teoria d umneavoastră este, am spus eu, că nu există o rela tie cauză -efect î ntre chist și trans -formare, ci sunt
paralele și dete rminate de un factor miste rios?
— V-ați dat seama repede, mi -a răsp uns băr-batul. C oncis și la obiect.
— Și ce legătură a u toate astea cu oile ? Bărbatul a scos a doua țigară di n cutie, i-a
lovit ușor vărf ul cu unghia, a dus -o la buze, dar
n-a aprins-o.
— Să luăm lucru rile pe rînd, a spus el. Pent ru cîteva momente s -a lăsat o tăcere g rea.
— Noi am creat u n stat, a con tinuat el. Un stat puternic și subtera n, în care am î nglobat totul : politica, finanțele,
mass -media, birocrația, cultura și multe altele, nici nu vă imag inați. A m înglobat pînă și ceea ce ne este ostil,
totul, de la auto ritate pînă la an ti-autoritate. Interesa nt este că majo ritatea nici nu realizează ca su nt integrați în
statul nostr u. Ave ni o organizație extraordinar de so fisticată , pe care Șef ul a clădit -o cu măinile lui după război.
Altfel sp us, Șeful stă si ngur la timona i mensului vapor care este acest stat. Dacă o slăbește din măini, vaporul se
va sc ufunda și toți pasage rii vor fi înghițiți de val uri fără să înțeleagă ce li se întămplă.
S-a oprit și și -a aprins țigara.
— Totuși, orga nizația noastră are și ea niște limite. Cum ar fi moartea cond ucătorului. Dacă moare el, se
prăbușește și statul. Pent ru că stat ul a fost ridicat și me nținut de geniul u nui sing ur individ. Cu alte cuvinte, după
teoria mea, a fost ridicat și me nținut de acel factor miste rios. Dacă moare Șeful, to tul se sfărș pște, pe ntru că
orga-nizația noastră nu este un sistem birocratic, ci un meca nism complex ți nut laolaltă de o si ngură minte.
Acesta este î n același timp și p unctul fo rte și cel slab a l organizației noastre. Sau, mai deg rabă, a fost. Din cauza
morții Șef ului, mai devreme sau mai tărziu sistemul se va prăbuși, și s e va scu -funda în oceanul med iocrității, ca
palatul Valialla cu prins de flăcări. Nimeni nu-i poate succeda Șeful ui. Orga nizația se va prăbu și, palatul va fi
dărămat din temelii ca pe loc ul lui să se constr u-iască u n complex de locui nțe. o lume a omo -genității și a
certitudinii, unde nu ex istă voi nță personală. Poate că așa vi se pare corect să fie, un partaj egal. Dar imag inați-
vă puțin î ntreaga Japonie nivelată, c u toți mu nții rași de pe fața pă mîntului, fără lacu ri sau coaste, un teren plat
pe ca re se î ntind la nesfîrșit complexe de locui nțe. Vi s -ar mai părea corect?
—Nu știu, a m răspuns. Nu ș tiu nici măcar dacă întreba rea în si ne are vreu n sens.
— Sunteți un om intelige nt, a spus bărba tul, așezîndu -și mă mile pe ge nunchi și bătînd ușor tactul cu vă rfuril e
degetelor. Comp lexele de loc uinte n u erau decît un exemplu. Ca să fiu mai precis, orga nizația noastră se împa rte
în două: pa rtea care î naintează și pa rtea care o face să î nainteze. Mai sunt și alte pă rți cu diverse f uncții, dar cele
principale su nt acestea două. Cea care înai ntează este „voi nța", cea care o face să î nainteze este „profitul". Cînd
se vorbește despre Șef, se face refe rire exclusiv la „pro fit". lar cînd Șeful va mu ri, aceas ta va fi singura pa rte pe
care se vor lup ta oamenii să și-o împartă. Nimă nui nu-i trebuie „vomța", pe ntru că nimeni n -o poate înțelege.
Asta încerc să s ubliniez, că „voi nța" este i ndivi-zibilă. Fie este trec ută mai depa rte în totalitate, fie dispare cu
desăvărșire.
Degetele bărbatului co ntinuau să bată ușor ritmul pe ge nunchi. în rest, n imic din postura lui nu se schimbase în
cursul conversației. Aceeași p rivire fixă, aceiași ochi reci, aceeași față colț u-roasă și lipsită de expresie, cap ul
întors către mi ne în același unghi.
— Ce este „voința" ? am a runcat e u o întrebare.
— Este conceptul care controlează spațiul, timpul și posibilitatea.
— Nu prea înțeleg.
—Puțini oameni su nt în stare să î nțeleagă. Doar Șeful înțelegea, i nstinctiv. Se poate sp une că a mer s chiar pînă
la a nega conș tientizarea sinelui. Pe asta se clădește adevărata revol uție. Ca să înțelegeți mai bi ne, o revoluție în
care munca încorporează capital ul, iar capitalul î ncor-porează munca.
— Sună foa rte fantezist.
—Dimpot rivă. Conștiința e o fa ntezie. Bă rbatul s -a oprit o clipă, apoi a co ntinuat.

— Sigur, ce spun eu acum sunt s imple vorbe. O ricum le-aș pot rivi, n-aș reuși să vă explic p e de-a întreg ul
„voința" pe care o posedă Șef ul. Explicațiile mele nu pot de cît să ilustreze relația d intr-e mme și „ voința'1
Șefiihri printr-o asociere la B wel verbal. Negarea co nștiințe i duce la nega rea limbajului, Cînd cei doi stălpi ai
umanismului occidental, co nștiința individuală și co ntinuitatea evoluției, își pierd sem nificația, și-o pierde și
limba-jul. Dispare existența indi viduală și î ncepe hao sul. încetezi să ființezi ca i ndivid și ex iști doar ca haos.
Toți împă rțim același haos. Ex istența e comu -nicare, iar com unicarea e exis tență.
Camera a deve nit dintr -o dată foa rte rece și am avut se nzația că lîngă m ine a fost adus un pat călduros și am fost
invitat să intru sub pla -pumă. Era doar o iluzie, bi neînțeles. Eram abia î n septembrie și afară se a uzeau
zumză ind ricadele.
— Expa nsiunea co nștiinței pe care o că uta generația a nilor '6o a eș uat complet pentru că a avut ca p unct de
plecare individul. Cu al te cuvinte, expansiu nea co nștiinței, fără o transformare cali -tativă și cantitativă a
individului, este î n final doar o î ncercare disperată. La asta mă refer cînd vorbesc despre medioc ritate. Dar n –
aveți cum să î nțelegeți , oricît v-aș explica. De fapt, nici nu vă cer asta. Nu fac decît să vă vorbesc deschis.
Cît despre fotog rafia pe care v -am arătat -o mai de vreme, a co ntinuat bărbatul, este o copie d upă un desen di n
arhivele medicale ale a rmatei a mericane, datat 2 7 iulie 1946 și facut de Șef la cererea med icilor, ca pa rte din
studi ul haluci nații-lor lui. Din fișa medicală reiese că oaia apărea foa rte frecve nt în halucinațiile Șefului. Ca să
vă dau și cifre, c am optzeci la sută, adică de pat ru ori din ci nci. în plus, nici nu e vorba de o oaie obiș nuită, ci de
una cu o stea cafenie pe spate.
Din acela și an Șeful și -a ales această oaie ca emblemă pe rsonală, așa cum o vedeți și pe b richetă. Ați remarcat
cred că e aceeași oaie cu cea din dese nul păstrat î n fișa medicală. Mai mult decît atît, e acee ași oaie c u cea din
fotogra fia pe care o aveți dumneavo astră. N u vi se pare u n fapt cu o se mnificație profu ndă?
— Simplă co incidență, i-am trîntit -o eu. Voiam să par nepăsător, dar nu mi-a prea ieșit.
—Mai e ceva. Șeful a adu nat cu grijă toate mate rialele pe care le -a putut obține refe ritoare la oile di n Japonia
sau din afară. o dată pe săptă -mănă ob ișnui a să ve rifice toate zia rele sau re vistele japoneze care f useseră
publicate î n săptămă na respectivă, și dec upa și studia cu mare atenție toate a rticolele despre oi. U na dintre
atribuțiile mele era să -l ajut. Era foa rte îndăijit, ca și c um ar fi căutat ceva a nume. După ce s -a îmb olnăvit am
început să mă oc up eu de m unca asta, la u n nivel foarte perso nal, și am deve nit foarte i nteres at de subiect. Ci ne
știe ce poate ieși la lu mină? Aici intrați dumneavoastră în scenă, cu oaia dumnea -voastră. Catego ric nu poate fi
o simplă co incidență.
Am cîntă rit bricheta în palmă. Era foa rte plă -cută la atingere și avea g reutatea perfectă, ni ci un gr am în plus sa u
în minus.
— la să vedem , de ce credeți că Șef ul a stră ns atît de a vid informații despre oi ? Ce părere aveți ?
—N-am nici o părere. Cel mai simplu a r fi să-l întrebăm chiar pe el.
— Aș face -o, dacă aș putea, dar Șef ul e în comă de două săptă măni și e posib il să nu-și mai revină niciodată.
Dacă moare, secretul oii cu pată pe spate va fi îngropat o dată c u el. Or nu pot lăsa să se î ntămple așa ceva. Nu -i
vorba de o pierdere personală, ci de ceva m ult mai sem nificativ.
Am deschis capacul brichetei, am scăpărat piatra și am ap rins-o, apoi am închis capa cul la loc.
— Sunt convins că tot ce v -am povestit vi se pare o prostie. Poate chiar este. Poate se va doved i și în realitate că
așa este, dar aș vrea să înțelegeți că asta este tot ce ne-a mai răma s. Șeful va mu ri, va muri și a cea Voi nță unică,
va mu ri tot ce depindea de ea. Vor rămăne n umai cifre și atît. De asta ți n eu să găsesc acea oaie.
Pentru prima oară de la început ul conversa ției, bărbatul a închis ochii cîteva sec unde, tăcînd.
— Să vă spun ipoteza mea. E doar o ipoteză , subliniez, și de aceea puteți s -o uitați dacă vi se pare nefo ndată.
Cred că oaia este modelul de la care a pornit Voi nța Șe fului.
—Mă face să mă gîndesc la t urta dulce în formă de animale, am comentat eu, da r bărbatul m-a ignorat.
— Cred că oaia a i ntrat în Șef. Asta s -a întăm-plat probabil în 1936. Apoi, în următorii patruzeci de ani, oaia a
rămas să trăiască înă untrul lui. A găsit acolo pășu ni și pă duri de mesteceni, exact ca î n fotog rafie. Ce părere
aveti?
—E o ipoteză capt ivantă, i -am răspu ns.
— Este vorba de o oaie specială, foarte specială. Vreau s -o găsesc și pentru asta vă cer ajutor ul.
— Și ce i ntenționați să faceți cînd o s -o găsiți ?
—Absol ut nimic. Nu cred că pot să fac ceva . Fenomenul mă depășește și nu vreau decît să-l văd c u propriii mei
ochi, î nainte să dispară. Pe de altă pa rte, dacă oaia va avea vreo do rință spe -cială, am să fac tot ce -mi stă î n
putere să i -o îndepli nesc, pentru că o ricum, dacă moare Șeful, viața mea își pierde rostul.
Bărbat ul a tăcut. A m tăcut și e u. Se auzeau doar cicadele. Vîntul stăr nit o dată cu am urgul facea să tremure
frunzele copacilor di n grădină. î n interiorul casei dom nea tăcerea, la fel ca î nainte. Părea că ge rmenii morții se
strecuraseră î n toată casa, i nfestînd -o. Am încercat să -mi imag inez pășu nea din mi ntea Șefului. A rsă, cu iarba
ofilită, părăsită de oi.
—Vă mai rog o dată să -mi sp uneți cum ați obțin ut fotog rafia, a zis bărbatul.
—Nu pot s -o fac, i -am răsp uns. Bărbat ul a oftat.
—Am încercat să vă vorbesc deschis. Speram c -o să f aceți la fel…
— In poziția în care mă a flu, mi -e imposibil. Dacă vă spu n care e sursa, i -aș putea crea pro -bleme persoa nei
respective.
— Să în țeleg că aveți motive î ntemeiate să credeți că per soana în cauză va avea probleme?

— N-am nici un motiv special, cred pur și simplu. Ceva nu e în reg ulă, m -a urmărit senzația asta de -a lungul
întreg ii noastre conversații – E al șaselea simț.
— Și de asta nu puteți vorbi.
— Intocmai, am răspu ns.
M-am gîndit o clipă și am con tinuat.
— Sunt expe rt în a crea neplăce ri altora. N imeni nu mă întrece. Ca atare, îmi petrec viața facînd tot posibil ul să
evit ase menea sit uații, î nsă chiar și asta cre ează necazuri. pînă la urmă e același lucru, dar asta nu schi rnbă
situația c u nimic. E doar u n pretext.
— Nu vă î nțeleg.
— Ce vrea u să spu n este că medioc ritatea poate apărea sub diverse forme.
Am l uat o țigară, am ap rins-o cu b richeta pe care o ți neam î n mănă și am tras fumul în piept. M -am simțit puți n
mai î n largul meu.
— Bine, atunci nu-mi spuneți nimic dacă nu vreți, a zis bărba tul. o să -mi că utați oaia, în schimb. Asta e ul tima
ofertă. Dacă de azi î n două luni reușiți să-i dați de urmă, veți p rimi o răsplată foa rte generoasă; însă dacă n u
reușiți, s unteți termi nat, cu tot c u firmă. De acord?
— Parcă am î ncotro ? Și ce ne facem d acă, dintr -un motiv sau alt ul, o asemenea oaie c u pată cafenie nu există în
realitate?
— Asta nu schimbă c u rdmic situația. Fie găsim oaia, fie n-o găsim. Pe ntru nici un ul din noi nu există c ale de
mijloc. îmi pare ră u că lucr urile stau așa, dar, c um am sp us și mai devreme , dumneavoastră ați fixat miza. o dată
ce ați i ntrat în posesia ming ii nu vă mai răm ăne decît să alergați cu ea spre poa rta adversă. Chiar dacă într -un
final se dovedește că poa rta nu există.
— Mi-e clar ac um, am sp us eu. Bărbatul a scos un plic g ros din buzuna rul de la piept al saco ului și mi l -a întins.
— Asta ca să vă acope riți chelt uielile. Dacă -i termi nați, dați -mi un telefon și se rezolvă. Aveți întrebă ri ?
— Nu întrebă ri, doar un comenta riu.
— Ce anume ?
—Am ascultat azi cea mai i ncredibilă și mai ridicolă poveste di n viața mea, chiar dacă pe alo -curi ați făcut-o să
pară mai verosimilă. Dar mă
îndoiesc că m -ar crede cineva dacă aș p ovesti mai depa rte.
Buzele bărbatului s -au mișcat aproape imper -ceptibil. La el asta ar fi putut î nsemna un fel de zămbet.
— De măi ne pomiți î n căutarea oii. Vă repet, aveți două lu ni la dispoziție, î ncepînd de azi.
— E o treabă d ificilă, s-ar putea să nu -mi aj ungă do uă luni. îmi cereți să găsesc o oaie, una, într-o întindere
practic ime nsă.
Bărbatul m -a fixat cu p rivirea, fară un cuvînt, făcîndu -mă să mă simt ca o pisci nă golită de apă, o pisci nă
murda ră, crăpată, care s -ar putea să nu mai p rindă încă un an de folosință. M -a fixat așa, fără să clipească, mai
bine de treizeci de secu nde. Intr-un final a a rticulat, încet:
—E timpul să plecați.
Eram întru totul de acord.

3Mași na și șoferul ei (II)
—Vă întoarceți la biro u sau preferați să mergeți î n altă parte ? m-a întrebat șofe rul. Era același șofer ca la d us,
dar se compo rta mai puți n rigid. Probabil că se ob ișnuia repede c u oamenii.
M-am așezat pe ba ncheta încăpă toare d in spate și mi -am întins bine măinile și picioarele, gînd in-du-mă unde aș
vrea să merg. N -aveam chef să mă î ntorc la firmă. Mă ap uca durerea de cap n umai la gînd ul c-ar treb ui să-i
povestesc to tul partenerului meu – cum aș fi putut să -i explic? -și pe deasupra azi era, teore tic, ziua mea liberă.
Dar nu-mi venea nici să mă î ntorc direct acasă. înainte de asta simțeam nevoia să văd o l ume normală, cu
oameni normali care merg no rmal în două picioar e-
— Duceți-mă la stația S hinjuku, ieșirea de vest, i -am răspuns șoferului.
Drumul spre Shi njuku era foa rte aglomerat, probabil și pentr u că se facuse seară. De la un anumit pu nct încolo
mașinile păreau lipite de asfalt, înțepenite. î naintau doar d in cînd în cînd, deplasîndu -se cu cel m ult cățiva
centimetri. M-am gîndit la viteza de rotație a Pămîntului. Oa re cu căți kilomet ri pe oră se mișca p rin spați u
supra-fața străzii pe care eram? A m calculat mental dar n -am reușit să -mi da u seama dacă depășea viteza
ceștilor rotitoare din parcurile de dis -tracții. î n realitate, su nt multe luc ruri pe care nu le înțelegem, deși avem
senzația că le -am înțeles. Dac -ar ve ni un marțian la mi ne acasă și m -ar întreba cu ce viteză se învărte Pămîntul
la Ecuator, n -aș ști să -i răspu nd. N-aș putea nici măcar să -i exp lic de ce după ma rți vtne miercu ri. M-aș face de
răs în fața Univers ului. A m citit Frații K aramazov și Donul liniștit de cîte trei o ri. Am citit o dată chiar și
Ideologia germa nă. Știu pe dinafară valoarea lui pi pînă la a șaisprezecea zecimală. Oare chiar și așa m -aș face
de rușine? Probabil că da. A r muri marțienii de răs.
— Doriți să ascultați niște muzică? m -a întrebat șofe rul.
—Da, i -am răspu ns.
S-au auzit primele acordu ri ale unei balade de Chop in. Mă simțeam ca în vestia rul unei săli de ceremo nii,
pregăti ndu-mă să pa rticip la o nu ntă.
— Voia m să vă î ntreb, m -am adresat șofe rului, știți cumva cît e pi'-ul ?
— Pi'-ul ? Adică trei -virgulă-paisprezece ?

— Da, dar mă i nteresează restul de zecimale.
—Nu-l știu decît pî nă la a treizeci și doua. Mai î ncolo…
— A treizeci și do ua ?!
—Da. Există o șmeche rie pentru memorare. De ce mă întrebați?
—Așa, fară un motiv a nume, i -am răsp uns, dez umflat.
o vreme am ascultat Chopin, în timp ce mași na a înaintat abia c u vreo zece met ri. Șofe rii din jur și călătorii din
autobuze se uitau la maș ina noastră ca la o arătare. Era iritant, chiar dacă știam că geam urile erau special făcute
ca să nu se poată vedea î năuntru.
— Ce aglomerat e ! am come ntat eu.
—Așa este, mi -a răsp uns șoferul. Dar nici u n ambuteia j nu durează la nesfîrșit, așa cum d upă noapte vine
dimineața.
—De acord , am sp us, dar n u vă ene rvează?
— Ba da, cîteodată mă e nervează și -mi ies d m fire, mai ales cînd su nt grăbit, dar mă gîndesc că în viață su ntem
mere u puși la încerca re. A te ene rva înseamnă a pierde.
— Sună ca o interpretare relig ioasă a ambu -teiajelor.
— Eu sunt creștin. N u merg la bise rică, dar sunt crești n.
— Chiar ? m-am mirat eu. Și nu vi se pare o co ntradicție să fiți în același timp și șofe rul unui impo rtant activist
de dreapta?
— Șeful nostru este un om minu nat. D upă D umnezeu, e cel mai bun om pe care l-am întălnit vreodată.
— Să înțeleg că l -ați întălnit și pe D umnezeu ?
— Sigur că da – Vorbim în fiecare seară la telefon.
—Bine, dar… am sp us, blocat. Eram di n nou confuz. Bi ne, am rel uat, dar dacă toată l umea încearcă să
vorbească c u Dumn ezeu, nu sună mere u ocupat? Așa, ca la se rviciul de info rmații tele -fonice pe la pră nz.
— 0, nu, îl su n fară probleme. D umnezeu es te o entitate omnipreze ntă, ca atare chiar dacă l-ar su na un milion de
persoa ne în același t imp, tot ar reuși să vorbească cu fiecare în pa rte.
— Nu prea mă p ricep, dar este oare asta o interpretare ortodoxă? Vreau să spun, vorbind di n perspec tiva
teolog ică.
— Eu sunt un radical. De asta nici nu merg l a biserică.
—Acuin înțeleg.
Mașina a mai înai ntat vreo cincizeci de met ri. Am scos o țigară și, cînd am dat s -o aprind, am realizat că
ținusem tot timpul î n mănă bricheta Dupo nt de a rgint cu emblemă pe ca re mi-o dăd use secretar ul cînd
stătuserăm de vorbă. Plecasem ea fară să-mi da u seama. o simțeam

potrivindu -mi-se perfect î n palmă, de parcă o a vusesem acol o de cînd mă născusem. Avea g reu-tatea id teălă.
Am stat p uțin pe gîndu ri și am decis să mi -o însușesc. Mai mult ca si gur nimeni nu i-ar remarca lipsa. I -am
desfăcut capacul și l -am închis la loc de cîteva o ri, apoi mi -am aprins m sfîrșit țigara și am băgat bricheta în
buzunar. I n schimbul ei, am lăsat totuși bricheta mea de unică folosință î n compa rtimentul di n portieră.
— Mi l-a dat Șeful acum cățiva ani , a spus di n senin șoferul.
— Ce anume ?
—Numărul de telefo n al lui D umnezeu. Mi-a scăpat un geamăt. Oare cine în nebunise, eu sau el?
—Numai dum neavoas tră vi l-a dat?
— Da, numai mie. V -am spus că e un om minu -nat. Vre ți să-I aflați și dum neavoastră ?
— Numai dacă se poate, am răspu ns.
— Sigur, e Tokyo 945 …
—Stați o secu ndă, am spus, scoțînd age nda și un pix. Totu și, sunteți sig ur că nu e nici o problemă dacă mi -l dați
și mie?
— Nici o problemă. Nu -l dau oric ui, dar dum -neavoastră păreți u n om b un.
— Mulț umesc, i -am răsp uns. Dar oare ce -aș putea vorbi cu Dumneze u? Nici măcar nu sunt creștin.
—Asta n-are impo rtanță. Puteți să -i povestiți desc his ce vă preoc upă. O ricît de nesem nificativ ar fi, Dumnezeu
nu se plictisește și nici n-o să rădă de d umneavoastră.
— Bine at unci, vă m ulțumesc și am să -i dau un telefon.
—Așa să faceți, a sp us șoferul.
Circulația începuse să fie mai fluidă și î n fața noastră apă ruseră clădi rile din Shinjuku. pînă acolo nici unul din
noi n-a mai scos o vorbă.

4Sfîrșitul verii, î nceputu l toamnei
OIND AM A JUNS la destinație, orașul era deja î nvăluit î n lumina violacee a înseră rii. Vîntul își croia d rum
printre clădiri a nunțînd apropierea toam nei și învolburînd f ustele fetelor care se î ntorceau de la l ucru. Li se
auzeau tocu rile sanda -lelor lovind ritmic dalele trot uarului.
Am urcat la ultimul etaj al unui hotel foarte înalt, am intrat î n barul spațios și am coma ndat o bere Hei neken. A
durat vreo zece mi nute pînă mi -a fost adusă. Așteptînd -o, mi -am pus cotul pe spătarul sca unului, mi -am sp rijinit
capul c u măna și am î nchis ochii. Mi ntea îmi era goală – Cînd închideam ochii, puteam să aud sute d e pitici
măturîndu -mi de zor p rin cap. Nu te rminau nici-odată, pentru că n u le ve nise ideea să folosească u n făraș.

Mi-a fost adusă berea și am bă ut-o din do uă înghițituri. A m măncat și o farf urioară cu alu ne. Nu se mai a uzeau
măturile. A m intrat î n cabina telefo nică de lîngă tejghea și am î ncercat s -o sun pe prietena mea c u urechi
superbe. Nu era nici la ea acasă, nici la mi ne. Probabil că ieșise undeva să ia masa. N u mănca niciodată acasă.
Pe urmă am format număr ul apa rtamentului unde loc uia fosta mea soție, dar m -am răzgînd it după ce a su nat de
două o ri și am închis. N -aveam
de fa pt ce să -i spu n și nu voiam să par lipsit de co nsidera tie.
Nu mai aveam p e cine să su n. în mi jlocul u nui furnicar de un milion de oameni, nu erau decît do uă perso ane cu
care puteam vorbi, iar, pe deasu -pra, una din ele era fosta mea soție. A m renunțat, am băgat la loc î n buzunar
monedele de zece yeni și am ieșit di n cabina tele fonică. Apoi am coman -dat încă o bere.
Așa mi -am încheiat ziua. în viața mea n u mai a vusesem o zi atît de lipsită de sens. Pe ntru ultima zi de vară, aș fi
preferat să mă aleg cu ma i mult decît atît. Dar s -a sfîrșit. A fară se lăsa întune ricul începutului de toam nă. Jos de
tot se vedea u luminițele galbene ale orașului, scînte md pînă depa rte. Așa, de la î nălțime, păreau că a șteaptă să
fie strivite sub tălpile cuiva.
A venit și a doua bere. A m dat d eoparte prima sticlă, goală, apoi mi -am tu rnat în palmă far -furioara de alune și
am început să le ronțăi, u na cîte una. La masa de alătu ri stăteau și sporo -văiau patru femei nu prea ti nere, care
tocmai te rminaseră lecția de înot la pisci na hot elului, fiecare cu cîte u n cocteil tropical î n față. Lîngă masa lor
a^tepta un chelner, țeapăn, abia înăbușin -du-și căscat ul. Un alt chel ner explica meniul unui cuplu de ame ricani
între două vărste. A m măncat alunele și am î nceput cea de -a treia bere. Cînd a m terminat-o, deja nu mă mai
interesa ce fac.
Am scos plicul di n buzunarul de la spate al blug ilor, l -am des facut și m -am apu cat să număr tea ncul de ba ncnote
de zece mii de yeni. Păreau mai deg rabă u n pachet de că rți de joc, așa noi cum era u și prinse cu ba nderolă de
hărtie. Au încep ut să mă doară măinile î nainte să a jung la j umătate. Cînd aj unsesem la nouăzeci și șase, a ve nit
un chelner în vărstă, a luat sticlele goale de pe masă și m -a întrebat dacă mai voiam o bere. A m dat din cap, fără
să mă opresc di n numărat. Chelnerul părea total neimpresio nat de faptul că număram u n teanc de ba ni.
Erau cu totul o sută ci ncizeci de banc note. Le -am pus la loc î n plic, iar plicul l -am îndesat di n nou în buzunarul
de la spate. A ve nit și berea. A m măncat iarăși toate al unele, mirînd u-mă cum de pot mănca atîta și realizînd
într-un final cît îm i era de foame. Toată z iua nu măncasem decît o felie de pră jitură cu fructe.
L-am st rigat pe chelner și am ce rut un me niu. N-aveau omletă, dar avea u sandvișuri, așa că am comandat unul
cu brănză și castraveți. La sandviș serveau cartofi prăjiți și murăt uri. Am renunțat la ca rtofii prăjiți, cerînd î n
schimb o po rție dublă de m urături. Aveau c umva și o fo rfecuță de unghii? Bineînțeles că aveau. Incredibil cîte
lucruri se pot găsi î ntr-un bar. o dată au a vut să-mi împ ru-mute pînă și un dicționar francez -japonez.
Mi-am băut berea pe î ndelete și mi -am tăiat unghi ile deas upra sc rumi erei, op rindu-mă d in cînd în cînd și
uitîndu -mă pe fereastră la p riveliștea de seară. Eram expe rt în pierder ea vremii în oraș.
Mi-am auzit numele st rigat p rin difuzoarele di n tavan. Mi -au trebuit cîteva sec unde pînă să realizez că ceea ce
se auzea era un nume de persoa nă și că persoana respectivă eram eu. A m ridicat mă na și chelnerul mi -a adus u n
telefbn fa ră fir.
— A intervenit o mică mod ificare în prog ram, am a uzit o voce cunoscută. St area Șef ului s-a înrăutățit brusc și
trebuie să ne g răbim. Veți avea mai puțin timp la dispoziție.
—Căt, adică?
— o lună. Nu putem aștepta mai m ult. Dacă într -o lună n-ați găsit oaia, s unteți te rminat. N -o să mai aveți unde
să vă întoarceți.
o lună. Am încercat să re flectez, dar mi ntea îmi era î ncețoșată și nu mai înțelegeam c onceptul de timp. o lu nă
sau do uă luni, nu era mare dife -rență. Cine -ar putea spu ne cît timp e necesar în ge neral pe ntru a repera o oaie?
—Cum de m -ați găsit? am î ntrebat, stupid.
— Noi știm aproape totul, mi -a răspuns.
—Mai puțin^unde se a flă oaia, am rep licat eu.
—Așa este. î n orice caz, ar fi bine să vă miș -cați. Vă irosiți timpul prea tare. Gîndiți -vă bine la sit uația în care
sunteti. o situație în care, de a ltfel, v -ați băgat sing ur.
Avea d reptate. Am scos d in plic p rima ba ncnotă de zece mii de ye ni, mi-am plătit co nsumația și a m coborăt cu
liftul. Jos mai erau încă oame ni normali, mergînd normal în două picioare, dar preze nța lor nu m-a făcut să mă
simt mai bi ne.

5 115 000
CÎND A M AJUNS acasă, a m găsit în cutia poștală ziarul de seară și trei plic uri. Unul con ținea un extras de co nt
de la bancă, altul, o in vitație la o petrecere care se arăta foarte plictisitoare, al treilea era un anu nț de la o firmă
de ma șini de mă na a doua, care mă asig ura că viața mi se va schimba radical dacă -mi voi c umpăra o ma șină
elegantă. Ce să spun ! Le-am a ruricat pe toate direct la coș.
Am scos di n frigider niște s uc și mi -am tumat într -un pahar, apoi m -am așezat și l -am bă ut în bucătă rie. Pe masă
era un bilet lăsat de p rietena mea în care -mi spunea că ieșise să mănănce și u rma să se î ntoarcă la 9:30. Ceasul
de pe masă arăta exact 9:30. M -am uitat cum se sc himbau cifrele, 9:31, apoi 9:32.
Plictisit de atîta uitat la ceas, m -am dezbră -cat, am intrat la duș și m-am spălat pe cap. In baie erau pa tru felu ri
de șampon și trei fel uri de balsam. De fiecare dată cînd se ducea la cum -părătu ri, prietena mea mai apărea cu
cîte ceva și mere u găseam î n baie cîte un articol de toa letă nou. La un i nventar s umar am descope rit, pe lîngă

altele, patru creme de ras și ci nci tubu ri de pastă de dinți. A m ieșit di n baie și mi-am pus niște pa ntaloni sc urți și
un tricou. Senzația de disco nfort pe care o av usesem toată ziua trecuse și mă simțeam în sfîrșit relaxat.
Prietena mea s -a întors la zece și douăzeci, ducînd î n mănă o pungă de la s upermagazi n. întotdeauna facea
cumpărătu rile noaptea. De data asta luase trei pe rii de frecat podeaua, o cutie de ag rafe de birou și șase cutii de
bere de la gheață. M -am p us iar pe băut ber e.
—Desp re oi era vorba.
— Ți-am spus eu !
Am scos niște căr nați di n frigider, i -am prăjit î ntr-o tigaie și i -am pus p e o farfurie. Eu am măncat trei, iar ea,
doi. Pe fereastra deschisă se strec ura adierea răcoroasă a se rii.
I-am povestit despre ce s -a întămplat la firmă, despre lim uzină, despre conac, despre secreta rul cel ciudat,
despre chist, despre oaia cu pată pe spate. Cînd am te rminat de povestit , se făcuse deja ora unsprezece.
—Asta e, am încheiat eu.
Prietena mea nu părea deloc su rprinsă. Cît îi povestisem , își curățase urechile și căscase de multe o ri.
—Și cînd pleci?
—Cînd plec?
—Păi nu trebuie să găsești oaia? M -am uitat la ea , cu degetul p rins în inelul celei de -a doua cutii de bere.
—Nu mă d uc nicăie ri.
— Dar o să ai necazu ri dacă nu pleci.
— Ce mi s -ar mai putea întă mpla ? Și așa aveam de gînd să -mi dau demisia. O ricît mi s -ar pu ne bețe-n roate tot
am să -mi găsesc o sl ujbă di n care să trăiesc. Doar n-o să-mi ia zi lele.
Ea a scos un alt bețișor de urechi din cutie și, pe ntru cîteva clipe, s-a jucat cu el între degete.
— Bine, dar e foarte simplu, nu ? Nu trebuie decît să găsești o oaie. o să fie interesant.
— Ba n-am să găsesc nimic. Hokkaid o e ime ns și probabil că su nt acolo zeci de mii de oi. Caut acul în carul cu
făn, ca să zic așa. N -am s -o găsesc în veci, chiar și așa, c u stea cu tot.
— Sunt doar ci nci mii.
—Poftim?
— în Hokkaid o sunt doar cinci mii, n u zeci de mii de oi. In a nul 22 di n epoca Sh owa1 erau într -adevăr două sute
șaptezeci de mii de capete, dar acum n -au mai rămas decît cinci mii.
—De u nde știi?
—M-am d us la bibliot ecă și m -am interesat, cît ai fost plecat. A m scos un oftat.
—Pe toate le știi, es te?
— Nu-i adevărat. S unt încă m ulte lucruri pe care nu le ști u.
Am mormăit ceva ca răsp uns, apoi a m desfacut a dou a cutie de bere și am umplut do uă pahare.
— In orice caz, acum în Hokkaido mai s unt doar cinci mii de oi, co nform statisticil or oficiale. Nu te simți mai
ușurat?
— Tot aia e, am replicat. Cin ci mii sa u două sute șaptezeci de mii de oi, asta nu schimbă c u nimic lucr urile.
Problema e repe rarea unei oi a nume pe o înti ndere practic imensă. Lăsînd la o pa rte faptul că nu pot pomi de la
nici un indiciu.
— Cum n-ai nici un indiciu ? Ai în primul rînd fotog rafia, pe urmă ai u n prieten acolo. U rmînd una din aceste
două căi, su nt sigură că pînă la urmă ai să găsești ceva.
—Amîndouă sunt foa rte vag i. Peisaj ul din poză e cît se poate de com un, iar pe sc risoarea de la Șobolan n u se
poate descifra ștampila poștei.
Am băut amîndoi di n bere.
—Nu-ți plac oile? m -a întrebat ea.
— Ba-mi plac, i -am răspuns.
lar începuseră să mi se î ncălcească gînd urile.
1. Epoca Sh owa, 1926 -l989. A iml 22 corespu nde anului 1947 di n calendarul occide ntal.
— In orice caz, am hotărăt că nu merg nicăie ri, am spus e u mai mult ca să mă conving, dar fără prea mare efect .
— Nu vrei niște cafea ?
—Ba da, am răspu ns.
Prietena mea n luat de pe masă cutiile de bere și paharele goale și a pus un ibric pe foc, Astep-tînd să fiarbă apa,
s-a dus în camera cealaltă și a dat drumul la m uzică. Se auzea Johnny Rivers cîntînd Midnight Speci al, apoi Roll
Over Beethove n și Secret Age nt Man. Cînd a început să fiarbă apa, a pregătit cafeaua, fredonînd după casetă
Johnny B. Goode. în tot acest răstimp eu am citit zia rul. o adevărată sce nă de familie. Dacă n -aș fi avut oaia pe
cap, a s fi putut chiar să mă simt fe ricit.
Pănă s-a terminat caseta, nici unul din noi n-a mai spus nimic, bîndu -ne cafeaua și ronțăi nd biscuiți. E u am
continuat să citesc ziarul și d upă ce l -am te rminat, l -am luat iar de la capăt. o lovi -tură de stat, un actor decedat,
o pisică acro bată -tot felul de î ntămplă ri care n-aveau nici o legăt ură cu mine. Jo hnny Rivers co ntinu a să cînte
melod ii rock de odi nioară. Cînd s -a oprit muzica, am împătu rit ziarul și am pri vit-o pe p rietena mea î n ochi.
— Nu reușesc să p ricep. Ceva îmi spune că -i mai bine să plec î n căutarea oii, chiar dacă fară nici un rezultat,
decît să stau cu măinile î n săn. Pe de altă pa rte însă, nu-mi place să f iu ame -nințat sa u silit să fac ceva.
—Bine, dar în ultimă instanță toți su ntem ame nințați sau siliți să facem cîte cev a. Uneori n -avem de ales.
— S-ar putea să ai dreptate, am spus e u după un mome nt de pauză.

Ea a tăcut și s -a apucat di n nou să-și curețe urechile. Din cînd în cînd de sub plete i se zărea u lobii cămoși.
— Trebuie să fie superb î n Hokkaido î n peri-oada asta a anului. Nu sunt mulți turiști, vremea e b ună, iar oile
probabil că s unt toate pe cămp. E a notimpul perfect.
— Așa o fi.
— Mă gîndeam, a spus ea l uînd ultimul biscuit, mă gîndeam că dacă m -ai lua și pe mi ne ți-aș
putea fi de folos.
— De ce te pasio nează atît de tare plecat ul în
căutarea unei oi?
— Pentru că aș vrea și e u să văd oaia res –
pectivă cu ochii mei.
— Se poate întămpla să ne batem cap ul degeaba, pe ntru o simplă oaie. Chiar vrei să te
implici î n așa ceva?
— Nu mă dera njează deloc. Te implici tu, mă implic și e u, a sp us ea, apoi a zămbit. î roi ești foarte drag.
— Mersi, i -am răspu ns.
— Cum, asta -i tot ?
Am împins ziarul spre o marg ine a mesei. Adierea care i ntra pe geam împrăștiase f umul de
la țigară.
— Sincer să fiu, e ceva care nu-mi place î n legătură cu povestea asta. Ceva n u e-n regulă.
— Ce anume ?
— Totul, de fapt, de la cap la coadă. U na peste alta, e o poveste absolut stupidă și totuși fiecare a mănunt pare
real și se pot rivește c u celelalte.
Nu-mi miroase a bi ne.
Ea n-a spus nimic, a cules d e pe masă un elas tic și a încep ut să se joace cu el.
— Pe urmă, ce -o să se întămple după ce găsesc oaia? Dacă î ntr-adevăr e o oaie apa rte, cum spunea secretarul
Șefului, d upă ce -am s -o găsesc s -ar putea să i ntru într-un bucl uc și mai mare.
— Bine, dar prie tenul tău nu e băgat deja în bucl ucul ăsta mai mare de care zici ? Dacă nu era așa, n u ți-ar fi
trimis fotogra fia.
Avea dreptate. Pusesem pe masă, rînd pe rînd, toate atuu rile pe care le aveam și pierdusem d e fiecare dată. Mă
citise ca pe o ca rte deschisă.
— Mda, se pare că n -am încotro, am cedat eu.
— Sunt sig ură că așa e cel mai bine pentru t ine. Și c -o să găsim oaia, a adă ugat, surăzînd.
A terminat cu curățatul urechilor, a î nvelit bețișoa rele într-un șe rvețel și le -a aruncat la g unoi. Pe urmă a luat
elasticul și și -a stră ns părul la spate, descope rindu-și urechile. Mi se părea că atmosfera di n cameră se
schimbase.
— Hai la culcare, a spus ea.

6Picnicul de dumi nică după -amiaza

M-AM TREZIT la nouă d imineața, s ingur în pat. Probabil că p rietena mea ieși se să mă nănce și se î ntorsese la
ea acasă. Nu -mi lăsase nici un bilet. Doar o batistă și un slip p use la uscat, î n baie.
Am băut u n suc de po rtocale di n frigider și mi -am pr ajit niște păi ne veche de trei zile. Avea g ust de humă. De la
fereastră vedeam oleandrul din cu rtea veci nului. Undeva, în depă rtare, se auzea cineva exersînd la pian. Su na de
parcă a r fi încercat să coboare pe o scară rulantă care urca. Pe un stălp de tensiune stătea u trei po rum-bei grași și
cîntau fară nici un sens. Sau poate că, dimpot rivă, cîntau ceva cu sens. Poa te că-i dureau bătăturile și de asta
cînta u. Poa te că, din perspectiva lor, eu eram cel lipsit de se ns.
Cînd am terminat a doua felie de păine pră -jită, po rumbeii au dispă rut, lăsînd î n urma lor doar stălp ul și
oleandrul. Era o dim ineață de duminică. î n suplime ntul de d uminică al zia rului era o fotog rafie color a u nui cal
sărind peste u n gard vi u. Pe cal era un călăreț c u o caschetă neagră și un aer bolnă vicios, zgă indu-se cu dispreț
la pag ina de alătu ri. Unde era desc ris în amă-nunțime cum trebuie cultivate or hideele. Există sute de specii de
orhidee, fiecare cu isto ria ei, iar nobilimea dintr -o țară sa u alta și -a dat viața pentr u binele orhideelor. Orhideele
au desti nul lor, mai spunea a rticolul. Filoso fie și destin oriunde te uiți.
De cînd luasem hotărărea să plec î n căutarea oii, mă simțea rn mult mai ușurat și p lin de ener-gie pănă-n vărful
degetelor. Era prima oară cînd mă si mțeam așa de cînd depășisem momentul de cumpă nă de la vărsta de
douăzeci de a ni. Am pus vasele în chiuvetă, am dat de măncare mota nului și l-am sunat pe bărbatul î n costum
negru. A răspu ns după al șaselea țărăit.
— Sper că nu v-am trezit, am spus e u.
— Nu vă faceți g riji, mă trezesc î ntotdea una foa rte devreme, mi -a răspu ns. Ce do riți?
—Ce ziare citiți?
— Toate ziarele naționale și opt ziare locale, dar pe cele locale nu le primesc de cît seara.
— Chiar le citiți pe toate ?
—Face pa rte din atribuțiile mele, a spus el răbdător. Care -i problema?
—Citiți și suplimentele de duminică?

— Citesc și suplime ntele de dumi nică.
—Ați văzut fotog rafia calului din ziarul de azi -dimineață ?
—Am văzut -o.
— Nu vi s-a părut că a nimalul și stăpă nul se gîndesc la două lucruri total dife rite?
Prin telefo n s-a strecurat o tăcere adă ncă. Nu se auzea absolut nimic, nici mă car respir ația celui -lalt. Au î nceput
să mă doară urechile.
—De asta m -ați sunat?
— Nu, v -am su nat mai m ult ca să facem conver -sație. E plăcut să ai o temă com ună de discuție, nu?
—Avem alte teme c omune, cum ar fi oaia. L-am auzit tuși nd.
— Regret, dar eu u nul n-am atîta ti mp liber la – dispoziție. N -ați putea să i ntrați direct î n subiect ?
— lată cum stau lucr urile, am spus eu. Pe scurt, am de gînd să plec măine în căutarea oii. A m ezitat foarte mult
și pînă la urmă m -am decis. Dar am să fac totul în ritmul me u. Cîn d o să am chef de vorbă, o să vorbe sc. Cred
că am dreptul și eu măcar la atîta lucr u. Nu vreau să -mi fie supravegheată fiecare mișcare și nici nu vreau să fiu
împins de la spate de u n necunoscut. Asta aveam de spus.
— Cred că nu realiza ti în ce sit uație vă aflați.
— Nici dumneavoastră n u realizați. A m stat toată noaptea și m -am gînd it. Mi -am dat seama că n -am aproape
nirnic de pier dut: m-am des -părțit de soție, iar azi am de gînd să demisio nez. Locuiesc î ntr-o cameră închi riată,
n-am mobilă și nici alte bun uri. Am cel m ult două milioane de yeni în ba ncă, o mași nă veche și u n motan bătrîn.
Toate hainele mele su nt demodate și disc urile la fel. Nu s unt o celeb ritate, n -am cre dibilita te ăocială, n-am sex –
appeal. Nu su nt un geniu, nici măcar nu mai s unt atît de t înăr. Mereu vorbesc fără să mă gîndesc și pe urmă
regret. Ca să folosesc expresia dum neavoastră, sunt un om medioc ru. Vă rog să -mi sp uneți, ce -aș mai avea d e
pierdut?
Tăcerea a co ntinuat cîteva clipe. între timp am des facut ața de la un nasture al cămăși ș i am desenat pe o foaie
de hă rtie treisprezece stele.
— Orice om mai are î ntotdeau na cîteva l ucruri de pierdut, inclusiv dumneavoastră. Noi su ntem profesioniști î n
a le scoate la iveală. Oamenii a u în mod cert un p unct se nsibil situat undeva î ntre do rință și mînd rie. Așa cum
toate obiec tele au un ce ntru de greutate. Noi ne pricepem să -l găsim. Cred că v -ați dat seama deja de asta. Di n
păcate, oamenii nu devi n conștienți de ex istența l ui decît d upă ce l -au pierdut.
Bărb atul a făcut o sc urtă pa uză.
— Dar toate la timpul lor, a co ntinuat el. Pen tru moment, am reț mut ideea p rincipală din disc ursul
pe care mi l -ați ținut. Fie, treacă de la mine. N -am să vă mai presez, p uteți să faceți cum vă place. Asta timp de o
lună, a subli niat el. De acord ?
—De acor d, am răs puns.
—Vă salut, a mai zis el și a î nchis. Telefonul închis în nas mi-a lăsat un g ust neplă -cut și, ca să scap de el, am
facut treizeci de flotări și douăzeci de abdome ne, am spălat vasele și am pus la spălat hainele adunate de trei
zile. Pe u rmă m-am simț it mai bi ne. Era o duminică plă -cută de septemb rie. Vara devenise de ja o a mintire
palidă.
Mi-am p us o cămașă nouă, niște blug i fară pete de sos de roșii, șosete de aceeași culoare î n ambele picioare și
m-am pieptă nat. Cu toate aceste a, tot nu mă s imțeam ca-n acea zi de d umi-nică, pe cînd avea m șaptesprezece
ani. Era firesc. îmbătrîn isem, o rice-ar zice lumea.
M-am urcat în Volkswage nul meu a flat la un pas de dezmembrare și m -am dus la supermaga -zin, de unde am
luat o duzi nă de conse rve, un sac cu nisip pe ntru mota n, o tr usă de bărbie rit de voiaj și niște le njerie de co rp.
Cînd am termi nat, am intrat î ntr-o gogoșe rie unde am băut o cafea fară nici un gust și am î nfulecat o gogoașă c u
scorțișoară. Pe peretele d in fața mea era o ogli ndă imensă, așa că m -ani putut admira pe î ndelete. Oare cum mă
vedea u ceilalți î n oglindă ? Ce gă n-deau despre mi ne ? Nu p uteam să -mi dau seama. A m măncat restul de
gogoașă, am băut ultima î nghițit ură de ca fea și am ieșit di n magazi n.
Am trecut pe la o age nție de voiaj di n fața gă rii și am rez ervat două bilete pe ntru avionul de Sapporo di n ziua
următoare. Pe urmă am i ntrat î n gară și mi -ani cumpărat o geantă de voiaj di n pănză groasă și o pălă rie de
ploaie. De fiecare da tă am plătit folosi nd cîte o ba ncnotă nou-nouță din plic, dar, o ricît aș fi cheltuit, tea ncul nu
părea să se subțieze. Doar e u începusem să dau semne de oboseală.
Există pe lume un asemenea tip de ba ni: te irită simplul fapt că -i ai, te simți ultim ul om cînd chelt uiești di n ei,
iar cînd i -ai termi nat aju ngi să te urăști. Cînd te urăști simți nevoia să cheltu -iești ba ni. Atîta doar că nu mai ai,
și nici nu spe ri să mai faci rost.
M-am așezat pe o ba ncă di n fața gă rii și am fumat două țigă ri, una după alta, re nunțînd să mă mai gîndesc la
bani. Ca în o rice dimineață de dumin ică, loc ul era î nțesat de familii c u copii și cuplu ri de tineri. Tot uitîndu -mă
așa la l ume fară un scop precis, mi -am amin tit brusc de soția mea care, înai nte să plece, mi -a spus că poa te ar fi
fost mai bi ne dacă am fi avut și noi copii. Adevă rul este că, la vărsta mea, era foa rte nor-mal să fi avut deja
copii. Și tot uși nu mă p uteam imag ina în rolul de tată. Ce copil a r fi fost mînd ru de un tată ca min e?
Am mai f umat o țigară, c u sacoșele de cumpă-rături în mănă, apoi am ieșit din mulțime și m -am îndrepta t spre
parcarea supe rmagazi nului. A m îngrămădit sacoșele pe ba ncheta di n spate, a rn dus ma șina la be nzinărie și acolo
am ce rut sa i se facă plinul și să i se schimbe uleiul. Intre timp am i ntrat î ntr-o libră rie din apropiere și am
cumpărat trei cărți. C u ocazia asta s -au mai topit două hă rtii de zece mii de yeni, iar buzunarele mi s -au
îngreunat de mă runțiș. Ajun s acasă, a m deșer -tat toate mo nedele într -o sticlă d in bucătărie și m-am spălat pe

față c u apă rece. Aveam se nzația că se sc ursese foarte mult timp de cînd mă tre -zisem de dimi neață, dar uitîndu –
mă la ceas am co nstatat că n u era nici măcar ora prănzului.
Prietena mea s -a întors și ea pe la trei după -masa. Purta o cămașă în carou ri și
pantaloni de b umbac de culoarea muștarului, și -și pu sese ochela ri de spare neg ri ca noaptea. Pe umăr avea o
geantă mare de voiaj, din pă nză groasă, ca a mea.
— Mi-am făcut bagajele, a zis ea, bătînd u șor cu palma geanta de pe umăr. o să fie o călăto rie lungă?
—Mă tem că da, i -am răsp uns.
S-a trîntit pe ca napeaua veche din dreptul ferestrei, fară să-și scoată ochela rii, și a fumat o țigară, c u ochii
pironiți în tavan. I -am dus o scru -mieră, m -am așezat lîngă ea și am mîngăiat -o pe pă r. Mota nul și-a facut și el
apariția, a să rit pe ca napea și și -a pus bărbia pe gleznele fete i. Ea a re nunțat la țigară, mi -a pus -o mie î ntre buze
și a căscat.
— Te bucuri că pleci în călăto rie ? am între -bat-o eu.
—Da, mă buc ur foarte tare. Mă buc ur mai ales că mergem împre ună.
— Dar dacă nu găsim oaia, nu ne mai putem întoarce. o să p ribegim tot restul zilelor.
—Ca prietenul tău?
— Exact. Intr -un anumit sens suntem într -o situație foa rte asemă nătoare. Difere nța e că el a plecat de b unăvoie,
iar eu nu am încotro.
Am strivit țigara î n scrumieră. Mota nul și-a lungit gătul, a scos un căscat cît toate zilele și s -a culcat la loc.
— Ta ți-ai tenninat pregăti rile ? m-a întrebat ea.
— Incă nu m -am apucat, dar n-o să am prea m ulte baga je, doar cîteva schimbu ri și o trusă de toaletă. Nici tu n –
ai nevoie de tot ce ți -ai ad us. Avem su ficienți bani să c umpărăm de pe drum ce ne mai trebuie.
—Așa-mi place mie, a spus ea zămbind. Dacă n-am u n bagaj ime ns, nu simt c -am plecat în e Xcursie.
— Serios ?
De pe fereastra deschisă s -a auzit un țipăt st rident de pasăre. Un țipăt c um nu ma i auzisem. o pasăre nouă,
vesti nd noul anotimp. A m prins în palmă o rază de soare și, cu ea, am mîngăiat -o pe obraz pe p rietena mea. A
trecut așa destul de multă vreme. A m stat să p rivesc c um alunecau niște nori albi de la o marg ine a ferestrei spre
cealaltă.
— Ce este ? a întrebat ea.
— S-ar putea să ți se pară ciudat ce sp un, dar nu reușesc să mă co nving că momentul ăsta e real. Sa u că eu s unt
chiar eu. Că a ici e a ici. întotdeauna pățesc așa. Abia d upă ce trece cîtva timp realizez. In ul timii zece ani, numai
de asta a m avut parte.
—Zece a ni?
— Nu se mai te nnină. Asta e. P rietena mea a început să rădă, a l uat mota -nul în brațe și l -a pus ușor pe podea.
— la-mă în brațe.
Ne-am îmbrățișat pe ca napea. o canapea a ntică, cumpărată de la un magazi n de mă na a doua și folosită de m ulte
generații. D acă-ți apropiai fața de ea, simțeai cum mirosea a isto rie. Pa rfumul trupului ei se amesteca c u miros ul
canapelei, d ulce și plăcut ca o ami ntire îndepă rtată. I -am mîngă -iat părul și i -am ati ns urechea c u buzele. A m
simțit l umea fremătînd ușor. o l ume mică, foarte mică, în care timp ul se sc urgea li niștit ca o adiere.
I-am des facut nasturii de la căma șă și, cu palma lipită de să nul ei, a m rămas s -o privesc.
— Mă simt vie, a spus ea. Co rpul meu, toată ființa mea.
— Sunt martor, i -am răsp uns.
Cît de li niște e, m i-am spus î n sinea mea. Nu se auzea nici un zgomot în jur, de parcă tot rest ul omeni rii plecase
undeva să sărbătorească p rima d uminică de toam nă.
— îmi place foa rte tare, a șoptit ea.
— Mmm.
— Parcă suntem la picnic. Mă simt extraor dinar de bi ne.
— La pic nic ?
—Da.
I-am cup rins talia și am străns -o tare în brațe. Apoi mi -am strec urat buzele p rintre pletele ei și i -am mai ati ns o
dată urech ea.
—Ți s-au părut lu ngi ultimii zece a ni? m-a întrebat ea la ureche.
—Da, foa rte lungi. Inte nninabili. Și -a mișcat puți n gătul sprijinit pe brațul cana -pelei și a ză mbit. Mi s -a părut
un zămbet cu noscut, dar nu-mi puteam am inti la cine -l mai î ntălnisem. Femeile dezbrăcate se aseamă nă
înspăimîntător de mult și întotdea una îmi creează confuzie.
—Hai să că utăm oaia, a sp us ea ținîndu -și ochii înc hiși. M ulte lucruri au să se î ndrepte dacă o găsim.
I-am p rivit fața cîteva clipe, apoi urechile. Lumina caldă de după -amiază îi învăluia corpul ca într -o natură
statică.

Gînduri simple, dar te nace
-LiA ORA șase priete na mea s -a îmbr ăcat frumos, s -a pieptă nat în oglinda din baie, s -a parfumat și s -a spălat pe
dinți. în acest răstimp eu am stat pe canapea citind Aventurile lui Sherlock Holmes. Povestea î ncepea așa:
„Prietenul meu Watso n este dest ul de limitat î n gîndire, dar te nace". I nteresa ntă introducere.

— Am să vin tărziu diseară, să n u mă aștepți, mi -a spus ea.
— Lucrezi ?
— Da. De fapt, era zi ua mea liberă, dar n-am av ut încotro. Mai ales că de măi ne îmi ia u con-cediu.
A ieșit, dar după cîteva secunde s -a auzit ușa din nou.
—Auzi , ce-ai de gînd să faci cu motan ul cît o să fii plecat?
— Ah, am uitat complet de motan. R ezolv e u cumva.
Ușa s-a închis la loc.
Am scos din f rigider ni ște lapte și bră nză și i le -am dat motanul ui. A mă ncat bră nza cu g reu. Imbătrînise și nu
prea mai avea d inți.
în frigider nu părea să mai fie nimic comesti -bil, așa că am re nunțat, am des făcut o bere și m -am așezat la
televizor. Era o d uminică fără ști ri impo rtante. In ge neral, î n serile de d uminică se tra nsmiteau doar repo rtaje de
pe la vreog rădină zoolog ică. M-am uitat la g irafe, elefanți și urși panda, apoi am sti ns televizorul și m -am d us
spre telefo n.
— E vorba de motan, i -am spus secretarului.
— De mota n! ?
— Da, a m un motan.
—Și?
— Dacă nu-l las î n grija cuiva, nu plec.
— Există destule i nstituții de o crotire care se pot oc upa de el.
— E bătrîn și slăbit. o lună î n cușcă i-ar pune capac.
S-au auzit niște unghii bătînd daraba na pe o masă.
—Și?
—Aș vrea să aveți dum neavoastră g rijă de el. Aveți o g rădină foa rte mare, o pisică n-are cum să vă î ncurce.
— Nu se poate. Șeful nu supo rtă pisicile, iar î n grădină vin multe păsă ri. Ar fugi toate dacă am ține și-o pisică.
— Șeful e în comă, iar mota nul meu n u vănează păsă ri.
S-a auzit di n nou darabana degetelor î n tăblia mesei, apoi s -au op rit.
—Bine, fie. Măi ne dimineață la zece am să t rimit șofe rul după motan.
—Am să vă t rimit și mă ncarea l ui și un sac cu nisip. N u mănăncă decît un anumit fel de co nserve, dacă se
termină va trebui să -i cum-părați tot di n astea.
— V-aș fi recunoscător dacă i -ați da toate deta -liile astea d irect șofe rului. Cred că v -am mai spus, su nt un om
foarte ocupat.
;—Prefer să am u n singur interlocutor. Așa de vine mai clar și a cui e ste responsabilitatea. — Responsabilitatea ?
— Cu alte cuvi nte, dacă motanul dispare sau moare cît sunt eu plecat , chiar dacă găsesc oaia, n -am să vă spun
absolut nimic despre ea.
— Așaaa, a făcut bărbatul. I n fine, sunteți ușor deplasat, dar vă desc urcați bi ne pentru un amator. Mai sp uneți-
mi o dată rar, ca să notez.
— Să nu -i dati carne g rasă, pent ru c-o s-o von-nte pe toată, Să nu-i dați nici lucru ri tari, pentr u că nu mai are
dinți. Dimi neața îi dați lapte și conservă, seara pește uscat, car ne sau bră nză. Și vă rog să -i schimbați nisipul în
fiecare zi. Nu -i place să fie murdar. A re frecve nt diaree și, dacă nu i-a trecut î n două zile, trebuie să -l duceți la
doctor.
M-am op rit o clipă să asc ult scă rțăitul cre -ionului pe hă rtie, la capăt ul celalalt al firului.
—Altceva? a î ntrebat bărbat ul.
— Are de ceva vreme niște căpușe în urechi și trebuie să -l curățați o dată pe zi, cu bețișoare de urechi m uiate î n
ulei de măsline. N -o să-i placă și o să se zbată, așa că fiți ate nt să nu-i atingeți timpan ul. Dacă vă temeți c -o să
zgărie mobila puteți să -i tăiați unghiile o dată pe săptă mănă. Merge și cu o forfecuță obișnuită. Nu c red că are
purici, dar puteți di n cînd în cînd să -i faceți baie c u șampon dezi nsectant. Se găsește la o rice maga -zin pentru
animale. După ce -i faceți ba ie, să-l ștergeți bine cu un prosop și să -l periați, iar la sfîrșit de tot îi dați un pic c u
uscătorul. Altfel răcește.
Scărț-scărț.
— Altceva ?
— Atît.Bărbatul a repetat la telefo n ce notase. Sc ri-sese totul c u grijă.
— Sunteti multumit ?
— Da. '
— La revedere.
Afară se î ntunecase de tot. Mi -am îndesat pri n buzun are niște mă nmțiș, țigările și b richeta, mi -am pus tenișii în
picioare și am plecat. A m intrat într -un mic local din apropiere și am coma ndat pui pa ne și chi fle. pînă mi -au
fost servite, am stat și -am asc ultat, la o bere, ultimul album la nsat de Brothers Johnso n. Am măncat puiul pa ne
pe muzica lui Bi ll Withers, iar cafeaua am băut -o ascultînd Star Wars al lui May nard Ferg uson. N-a fost cine
știe ce ci nă.
Cînd am te rminat cafeaua, am băgat trei fise în telefonul public roz și am s unat acasă la pa rtene-rul meu. A
răspuns fiul lui, elev de școală p rimară .
—Bună ziua, i-am sp us-
— Bună seara, m -a corectat el. M -am uitat la ceas. Avea dreptate.

Peste cîteva clipe s -a auzit vocea pa rtenerului meu.
— Cum a fost ? m-a întrebat.
— Putem s a vorbim ac um ? Nu erai la masă ?
— Ba da, dar nu-i nimic. N u-i o ma să spe cială și, î n orice caz, s unt curios.
I-am făcut un rezumat al discuției c u bărbatul î n costum negru, pe urmă i -am povestit, tot pe sc urt, despre
lirnuzin ă, co nac și bătrîn ul pe moa rte. N-am pome nit însă nimic despre oaie. A r fi fost prea l ung și o ricum nu –
mi imag inam c -o să mă creadă. Tot scurtînd-o, povestea mea a deve nit și mai g reu de urmărit.
—Nu prea p ricep, a spus pa rtenerul meu.
— Nu pot să -ți spun mai multe. Nu vreau să te implic și pe tine. Gîndește -te că ai o familie…
Mi-au trecut p rin fața ochi lor apa rtamentul lui de lux, soția hipote nsivă și cei doi copii precoce.
—Asta e.
—Aha.
— In orice caz, măine treb uie să plec î n călă-torie. Cred c -o să fie o călăto rie foa rte lungă.
o lună, două, trei, nu știu nici eu. S -ar putea chiar să nu mă mai î ntorc la Tokyo.
— Ce spui !
— De asta aș vrea să preiei t u firma î n între-gime. Eu mă retrag. Nu vreau să -ți creez probleme. O ricum, ce
făceam eu era destul de limitat și, chiar dacă am fost pa rteneri, tu ai dus tot g reul. Eu mai mult m -am distrat.
—Bine, dar fară tine n -am să ști u cum să rezolv detaliile.
— Redu frontul de lucr u. întoarce -te la ce era firma înai nte. Re nunță la publicita te și editare de mate riale și
axează -te iar pe traduce ri, exact c um spuneai și t u. Păstrează o si ngură secretară și re nunță la angajații
tempora ri. Nu ma i ai nevoie de ei. Dacă le dai sala riul pe două l uni, sig ur n-au să obiecteze. Pent ru biroul de
traduceri n-o să mai ai nevoie nici de un spați u atît de mare. Venit urile au să fie mai mici, e d rept, dar se reduc
și cheltuielile. î n plus, o să -ți revină și partea mea de căștig, deci n-o să-ți fie așa de g reu. N -o să-ți mai bați
capul nici cu taxele, nici cu exploatarea celorlalți. E o șansă pe ntru tine.
Partenerul meu s -a gîndit o clipă î n tăcere.
— N-o să meargă, a spus î ntr-un final. Sig ur n-o să meargă.
Am scos o tigară și am dat să mi -o aprind, dar înainte să deschid capac ul brichetei a ve nit o chelneriță și mi -a
aprins țigara cu un chib rit.
— Ba o să fie totul î n regulă. Poți să mă crezi, doar am fost atîta vreme lîngă ti ne.
— pînă acum l ucrurile au m ers bine pent ru că eram împreu nă, a spus el. Tot ce am încercat să fac de unul singur
s-a dus de răpă.
— Ascultă -mă, nu ți-am sp us să te ex tinzi, ci să red uci acti vitatea firmei. Intoarce -te la munca de traduceri pe
care o faceam pe vremuri. Tu, o secretară, î ncă vreo ci nci-șase oameni di n afară și doi profesio niști. N -are ce să
nu meargă.
— Nu mă înțelegi, a spus pa rtenerul meu. S -a auzit căzînd î n ap.arat ultima mo nedă de zece ye ni. Am mai băgat
încă trei.
— Eu nu sunt ca ti ne, a co ntinuat el. Tu poți să te descurci si ngur, eu nu. Dacă n-am pe ci neva căr uiă să mă
plîng sau cu care să mă s fatuiesc, n u pot înainta nici cu un pas.
Am acope rit receptor ul cu palma și am o ftat. Ne î nvărteam î ntr-un cerc vicios.
—Alo? a spus el.
—Te asc ult, i-am răsp uns. Di n partea cealaltă a firului se auzea u cei doi copii ce rtîndu-se pe care post să se uite
la tele vizor.
— Gîndește -te și la copiii tăi, am spus eu. Nu era f rumos ce făceam, dar ep uizasem orice alt arg ument. Nu te
mai văică ri atîta. Dacă n-ai încredere î n tine, nici n-ai să reușești. Dacă ești nemulțumit de lumea asta, nu
trebuia să ai copii. Fă -ți munca cum trebuie și nu mai bea.
Parte nerul meu a tăcut ceva timp. Chelne rița a ve nit și mi -a adus o scr umieră. I -am facut sem n să-mi aducă și o
bere.
— Știu că ai dreptate, a spus. o să încerc, dar nu sunt deloc sig ur c-o să iasă ceva.
Mi-am turnat berea î n pahar și am luat o î nghițitură.
— o să fie bine, o să vezi. Ții mi nte că acum șase a ni n-aveam nici ba ni, nici relații, și uite cît de depa rte am
ajuns.
—N-ai idee cît de în sig uranță m-am simțit lîngă tine, a spus parte nerul meu.
—Te mai su n eu.
— Bine.
— îți mulțumesc pe ntru tot. Mi -a facut plăcere să l ucrez c u tine.
— Dacă te î ntorci la Tokyo cînd o să termini c u toate, sper să facem iar aface ri împreu nă. ' — Sigur, am sp us, și
am închis.
Știam însă amîndoi că n-aveam să mă î ntorc la munca asta. După șase a ni de lucrat împreu nă cu ci neva, aju ngi
să înțeleg i niște lucruri.
Am luat sticla de bere și paharul, m -am întors la masa mea și am co ntinuat să bea u.
Mă simțeam ușurat, acum că -mi pierdusem slujba. Viața î ncepea î ncet-încet să mi se simpli -fice. Imi pierdusem
locul natal, copilă ria, prie-tenii, soția, peste două luni aveam să -mi pierd și tinerețea. A m încercat să mă
gîndesc, oare c uin am să fiu la șaizeci de a ni? Nu-mi puteam imag ina, Nu știam nici ce va fi peste o lună.

M-am întors acasă, m -am spălat pe di nți, mi-am pus pijama ua, m-am urcat în pat și am reluat Auenturile lui
Sherlock Holmes. La unsprezece am stins l umina și am do rmit buștean pînă d imi-neața.

8 Naștere a lui Scrumbie
SUBMARINUL NEGR U s-a oprit în fața clădi rii mele a doua zi dimineața, la ora zece fix. De la ferea stra mea de
la etajul al doilea arăta mai deg rabă ca o c utie metalică de pră jituri, atît de mare încît trei sute de copii s -ar fi
putut înfr upta di n ea vreme de două săptămă ni. Am studiat -o o vreme împre ună cu prietena mea, amîndoi cu
coatele sprijinite de pe rvaz.
Cerul era amețitor de limpede, ca într -un film expresionist de di nainte de război. U n elicopter ca re îl străbătea în
depă rtare părea minuscul. Așa, fară urmă de no ri, cerul arăta ca un ochi imens lipsit de pleoape.
Am închis toate ferestrele și le -am blocat, am scos f rigiderul din p riză, am ve rificat gazul. Nu ui tasem nimic în
mașina de spă lat, pat ul îl făcusem, scrumiera o spălasem, pusesem toate luc rurile în ordi ne. Plătisem și chi ria pe
două lu ni în avans, re nunțasem și la abo namentul la ziar. Din ușă a m aruncat o ultimă p rivire în u nnă. Camera
era nefiresc de liniștită. Stînd așa, mi -au venit în xninte cei p atru a ni de căs nicie petrecuți aici, între acești pat ru
pereți. Apoi mi-am imag inat copiii pe care i -aș fi putut avea. Ușa li ftului s -a desc his și am auzit -o pe p rietena
mea st rigăn-du-mă. A m încuiat ușa metalică.
Șoferul ne aștepta, lustrui nd absorbit par brizul. Limuzina era, ca și data trecută, fără
urmă de pată și strălucea ireal în bătaia soarel ui. Nu -ți venea s -o ating i.
—Bună dimineața, ne -a salutat șofe rul. Era același șofer mistic de acum do uă zile.
— Bună dimi neața, i -am răspuns,
— Bună dimineața, i-a urat și p rietena mea. Ea ți nea mota nul în brațe, eu căram co nser-vele cu mă ncare pentru
pisici și sacul cu nisip.
— Ce vreme superbă ! a spus șofe rul, uitîndu -se la cer. C um să spu n, e seni n-senin. L-am aprobat di n cap.
— Cred că pe o vreme ca asta mes ajele de la Dumnezeu a jung fară probleme la dest inație, m-am trezit eu
vorbi nd.
— Nu e chiar așa, mi-a răsp uns șofe rul zămbind. Mesajele de la Dum nezeu s unt pretut indeni în jurul nostr u. în
flori, sau în pietre, sa u în no ri…
— Și în mași ni ? a întrebat p rietena mea.
— Sigur, și în mași ni.
— Bine, dar ma șinile sunt fabricate de oameni, am arg umentat eu.
— în toate este voi nța Dom nului.
— Și în căpușele din urechi? a întrebat p rie-tena mea.
— Și în aer, i -a explicat șofe rul.
— Păi atu nci, în mașinile fab ricate în A rabia Saudită ar treb ui să fie Allah, nu?
—Arabia Saudită nu produce maș ini.
— Serios ?
— Serios.
— Bine, fie atun ci mașmile prod use în America pentr u expo rtul în A rabia Sa udită, ce fel de Dumnezeu e în ele?
a întrebat p rietena mea.
Era o într ebare dificilă.
— Trebuie să -i explică m despre mota n, am lan-sat eu o barcă de salvare.
—Ce motănel drăg uț, a sp us repede șofe rul, și el ușurat.
Motă nelul nu era drăguț deloc. Era un motan urăt de -a drept ul. Avea bla najumulită ca u n preș uzat, coada îi
stătea î ndoită la șaizeci de grade, avea di nții îngălbe niți, cu ochiul drept abia mai vedea pent ru că se rănise c u
vreo trei a ni în urmă, iar de atunci îi sup ura înconti nuu și mă î ndoiesc că putea deosebi u n adidas de un cartof,
pernițele ajunseseră ca niște boabe de fasole uscate, în urechi i se i nstalaseră căpușe și se simțeau ca la ele acasă
și, de bătrînețe, trăgea vîntu ri de cel puți n douăzeci de o ri pe zi. Pe vremea cînd îl găsise soția mea s ub o bancă
din parc și -l adu sese acasă era încă un mascul tînăr, dar în ultima vreme se șubrezise destul de ră u. In plus, nici
măca r n-avea u n nume. N -aveam idee dacă fapt ul că nu avea u n nume îngreunase sa u, dimpot rivă, uș urase
tragedia vieții lui de motan.
— Pisi-pisi, i -a spus șofer ul mota nului, dar fară să î ntindă și m ăna spre el. C um te cheamă?
—N-are nume.
— Și cum îl st rigați ?
—Nu-l strig. Există, și atît.
— Bine, dar nu e u n simplu obiect, se mișcă și are voință prop rie, nu? Ce trăiește și se mișcă trebuie să aibă și
un nume.
— Scrumbiile a u vomță și se mișcă, dar nimeni nu se -apucă să le dea u n nume.
— Asta pe ntru că noi, oame nii, n-avem o legă -tură emoțională c u peștii, și î n plus nici n-ar înțelege dacă i -am
striga pe n ume.
—In cazul ăsta, ca să fim exacți, sunt cali -ficate să poa rte un nume doar animalele care s e mișcă prin voi nță
proprie, au o legătură emo -țională cu om ul și, î n plus, posedă auz.
— întocmai cum spu neți, a î ncuviințat șoferul, satis facut. V -ar deranja dacă i-aș alege eu u n nume?
— Deloc. La ce a nume v -ați gîndit ?

— Ce ziceți de Scrumbie ? Asta pentru că pînă acum a fost tratat ca o sc rumbie.
— Nu-i rău.
— Nu-i așa ? a facut șoferul, mulț umit.
— Tu ce părere ai ? am întrebat -o pe p rietena mea.
— Nu-i rău deloc. Parcă am pa rticipa la crea -rea u niversului.
—Scrumbie să-i rămă nă numele.
—Hopa sus, Scrumbie, a spus șofe rul, luînd mota nul în brațe.
înfricoșat, motanul l -a mușcat de deget și a scăpat un vînt.
Șofer ul ne-a dus pînă la aeropo rt. Tot d rumul mota nul a stat cumi nte pe locul de alătu ri, tră-gînd ocazional cîte
un vînt. Puteam să -mi dau seama după cum tot deschidea șoferul geamul. între timp i -am explicat c um să se
ocupe de mota n, cum să -l curețe în urechi, de u nde să -i cumpere nisip parfumat și cîtă mă ncare să -i dea.
— Fiți liniștit, a spus șoferul, o să am g rijă de el. Doa r îi sunt naș, nu?
Drumul era neașteptat de liber și goneam spre aeropo rt ca un somo n înotînd împot riva cure ntu-lui, grăbit să -și
depu nă icrele.
— Oare de ce vapoarele au nume și a vioanele nu? l-am întrebat eu pe șofer. De ce e „zbo rul 971" sau „zbo rul
326", și nu Lăcrămioara sau Margareta ?
— Probabil pentru că su nt mai m ulte avioane decît vapoare. Producție în masă.
— Credeți ? Și vapoarele s unt produse în masă, s -ar putea chia r să fie mai n umeroase decît a vioa-nele.
— Și totuși …, a spus șofe rul și s-a oprit încurcat. Real ist vorbind, nu stă n imeni să dea nume auto -buzelor.
—Ar fi minunat dacă și autob uzele ar avea nume, a i ntervenit prietena mea.
— Da, dar așa s -ar naște prefe rințe. Călăto rii poate ar vrea, de pildă, să meargă numai c u Rața din Shi njuku în
Sendagaya, și nu cu Măgar ul, a ripostat șofe rul.
— Ce părere ai ? am întrebat -o pe p rietena mea.
— Nici e u n-aș merge c u Măgarul.
— Șl nu v-ar fi milă de șoferul Măgarul ui ? a vorbit șoferul dintr -o perspectivă profesio nală. El n-are nici o
vină.
—Asta așa e, am recu noscut eu.
— Așa e, a spus și p rietena mea. Dar, uite, cu Antilopa aș merge.
— Eu cred că luc rurile sta u așa, a spus șofe rul. Vapoarelor li s -au dat nume incă de m ult, înainte de epoca
producției î n masă. î n principiu e același l ucru cu botezatul cailor. De ast a și a vioanele folosite ca niște cai au
nume. C um ar fi The Spirit ofSt. Louis sau Enola Gay. E o id entificare con -știentă.
— Asta î nseamnă că viața e con ceptul care stă la bază, n u?
— întocmai.
— Și atu nci scop ul utiliză rii devine un factor sec undar ?
— Da. Dacă sing urul factor e utilizarea, atu nci un simplu număr e su ficient, do vadă și trata -mentul evreilor de
la Ausch witz.
— Mi-e clar, am sp us eu. Și tot uși, dacă la baza at ribuirii unui nume stă ide ntificarea con -știentă a ființelor vii,
de ce gă rile sau parcurile sau stadioa nele au nume? Doar n u sunt vii.
—Păi n-ar fi un haos total dacă gă rile n-ar avea nume?
—Aș vrea să -mi explicați î n principiu, nu ca finalitate.

Șoferul a stat se rios să se gîndească. Nici n -a observat că semafor ul se facuse verde înt re timp. Rulota di n spate
ne-a claxonat p uternic pe melo -dia di n Cei șapte mag nifici.
— S-ar putea să fie așa pe ntru că n u sunt interschimbabile. Cum să sp un, există o sing ură gară Shinjuku, și nu
poate fi înloc uită pur și simpl u cu gara Shibuya. Nu su nt interschim -babile și nu sunt produse î n masă. Sunteți
de acord ?
— Mi-ar fi plăcut să avem o gară Shi njuku și în Ekoda, a i ntervenit p rietena mea.
— Dacă ar fi în Ekoda s -ar chema gara Ekoda, a obiectat șofe rul.
—Dar ar mai ți ne încă de linia Odak yu!
— Ca să reve nim la s ubiect, am spus e u, ce s -ar întămpla dacă gă rile ar fi interschimbabile ? Dacă – dau numai
un exemplu – toate gă rile din țară ar fi prefabricate și prod use în masă, și Shi njuku ar putea fi înlocuită fără
probleme c u gara Tokyo?
— E foarte sim plu, dacă ar fi în Shinjuku ar fi gara Shi njuku, dacă ar fi în Tokyo ar fi gara Tokyo.
—Atunci n -ar mai fi numele obiect ului fizic, ci al funcției. Ne întoarcem iarăși la scop. Șofe rul a tăc ut, dar mai
puțin ca înainte.
— Ce cred e u este că ar treb ui, de f apt, să privim lucr urile mai c u căldură.
—Adică?
— Cartierele, parcu rile, stră zile, gă rile, sta -dioanele, ci nematog rafele, toate a u un nume, și l -au primit ca o
compe nsație pe ntru faptul că sunt lipite de pămînt.
Era o teo rie complet nouă.
— Și dacă, de ex emplu, mi -aș lepăda voi nța și aș împiet ri și eu pe u ndeva, mi s -ar da și mie un nume frumos?
Șoferul s -a holbat la mi ne în oglinda retrovi -zoare, de parcă mă băn uia că-i întind o cursă.
— Să împiet riți ?
— Zic și eu. Poftim, ca Frumoasa di n pădurea ado rmită.
— Bine, dar du mneavoastră aveți deja u n nume.
—Așa e, uitasem, i -am răsp uns.
Am primit că rțile de îmbarcare de la ghișeul aerop ortului și ne-am întors să ne luăm rămas -bun de la șofer.
Inițial, voia să stea cu noi pînă decola avio nul, dar, c um mai erau aproape două ore, l -am co nvins să renunțe.
— Ce figură, a sp us priete na mea.
— Știu eu un loc unde trăiesc numai oameni din ăștia. Acolo vacile umblă bezmetice î n căuta -rea unui pate nt.
—Parcă e Casa din trec ătoare1.
—Cam așa ceva.
Am intrat în resta urantul aeroportul ui și am luat pră nzul, mai de vreme ca de obicei. Eu am coma ndat su fleu de
creveți, iar p rietena mea, spaghetti. Ne -am uitat pe geam la a vioanele 747 și Tristar decolînd sau ate rizînd,
solemne. P rie-tena mea inspecta precaută fiecare macaroa nă înainte s-o bage î n gură.
— Eram convinsă că ne se rvesc ceva de mă ncare în a vion.
— Nici vorbă, i -am răspu ns, cu gura plină de s nfleul prea fierbinte pent ru a-l putea înghiți. Nici nu-i simțisem
gustul și a trebuit să mă răcoresc cu niște apă.
— Se se rvește masa numai î n zborurile inter -naționale. î n cazul celor inteme, se mai dă cîte o g ustare la
drumu rile foa rte lungi, dar o ricum are un g ust îng rozitor.
Adaptare î n limba japoneză a cîntecul ui tradițional ame rican Home on the Ra nge.
—Și filme?
— N-avem tele vizor. Facem doar o oră și ceva pînă la Sapporo.
— Of, nimic n -avem !
— Și ce dacă ? Nici n -apuci bi ne să te așezi și să deschizi o carte că ai și ajuns la destinație. E ca -n autobuz.
— Dar nu sunt semafoare.
—Asta așa e.
— Ce plictisitor, a o ftat ea. A împ ins deopa rte farfu ria pe j umătate pli nă și și -a șters b uzele cu u n șervețel de
hărtie.
— Ca să nu mai vorbim că n -au nici nume.
— Da, e total neinteresa nt. Dar măcar aj ungi la desti nație mult mai repede. Cu tre nul am fi făcut do uăsprezece
ore.
— Și unde se duce timpul î n plus ? Am re nunțat și e u la sufleu și am coma ndat două cafele.
—Timp ul în plus?
— Păi, cu a vionul faci c u zece ore mai puți n, nu? înseamnă că -ți rămă n zece ore în plus. Unde se duc?
— Timpul nu se duce nicăie ri. Se ad ună doar. Putem să petr ecem cum vrem noi cele zece ore căștigate, la
Tokyo sa u la Sapporo. Ne aju ng să vedem patru filme și să mă ncăm d e două ori.
— Și dacă nu vreau să fac nici una, nici alta ?
—Asta e problema ta. Nu e vi na timpului. Și -a mușcat buzele și a p rivit cîtva timp a vioa-nele turtite 747. Le -am
privit și eu. A vioanele astea îmi ami nteau î ntotdea una de o vecină di n copilărie, o bătrînă urătă și g rasă, cu niște
săni ime nși și lăsați, picioare umflate și gătul zbărcit. Aeropo rtul părea un loc de î ntălnire al babelor, le vedeai
umblînd peste tot î n cărdu ri. în comparație cu ele, piloții și stewardesele c u care se intersectau părea u de-a
drept ul uscățivi, ca niște umbre. Aveam senzația că nu era la fel pe vremea a vioanelor DC -7 și F riendship -7, dar
poate că mă î nșelam di n cauza asemă nării avioanelor 747 cu bătrîna di n copilă ria mea.

—Auzi, timpul se dilată? m -a întrebat prie -tena mea.
— Nu, nu se dilată, i -am răspu ns, dar parcă era vocea altcuiva. Mi -am dres glas ul și am băut d in cafea ua care
tocmai ne fusese adusă.
— Nu se dilată.
— Dar n -ai spus că se adună ?
— Am spus doar că se reduce timp ul de depla -sare. Valoarea totală nu se mod ifică, dar îți pe rmite să vezi mai
multe filme.
—Asta dacă vrei să vezi filme.
Cum a m pus picior ul în Sapporo, ne-am dus și a m văzut două filme, unul după altul.

Capitol ul 7 Aventura de la Hotelul Delfin

Deplasarea î ncheiată la cinematograf. Spre Hotelul Delfi n
CĂT A M ZBURAT, ea a stat așezată la fereastră și a admirat peisaj ul, iar eu, lîngă ea, am citit Aventurile lui
Sherlock Holmes. Pe cer nu era nici urmă de nori și umbra a vionului se vedea proiectată pe pă niînt. Mai precis,
pentru că eram și noi în avion, putea m spune că și umbrele noastre alergau peste munți și cămpii. Asta î nsemna
că și noi eram î ntipăriți pe suprafața pămînt ului.
— Mi-a plăc ut de el, a sp us prietena mea bînd niște s uc de portocale di ntr-un paha r de unică folosință.
— De ci ne ?
— De șofer.
— Da, și mie mi -a plăcut.
— Și Scrumbie, ce nume frumos!
— Da, e într -adevăr un nume f rumos. Cred că mota nul ar fi mai fe ricit cu șof erul decît c u mine.
— Nu „motanul", ci Scrumbie.
—Așa e, Scrumbie.
— Tu de ce n u i-ai dat un nume, atîta amar de vreme?
— Chiar, de ce oare ? am sp us eu și mi -am ap rins o țigară, folosind b richeta cu oaia g ravată. Poate pent ru că nu –
mi plac numele. Eu sunt „eu", tu ești „tu", noi su ntem „ noi", ceilalți s unt „ei" și mi se pare că asta e de -ajuns.
— Aha. Imi place cum su nă „noi". Are rezo nanțe de epocă glaciară.
—De epocă glaciară?
— Ca de exemplu în „Noi migrăm spre su d", sau „Noi vănăm mamuți ".
—M-am lămu rit, am spus eu.
Am aterizat pe aeropo rtul Chitose, ne-am luat baga jele și am ieșit. Aerul era neașteptat de rece. E u mi-am mai
pus o cămașă peste t ricoul cu care eram îmbrăcat, ea și -a pus o vestă peste cămașă.
Aici toam na venise cu o lu nă mai devreme ca la Tokyo.
— Mă întreb dacă n-ar fi trebuit să ne întălnim în epoca glaciară, a spus p rietena mea î n autobuz, î n timp ce ne
îndreptam spre Sapporo. Tu ai fi vănat mamuți, e u aș fi cresc ut copii.
— Sună idilic.
Pe urmă a ad ormit, iar eu mi -am petrec ut vremea uitîndu-mă pe fereastră la pădu rile nesfăr -șite care stră juiau
drumul.
Cum am aj uns la Sapporo, am i ntrat în p rima cafe nea.
—înainte de toate treb uie să ne facem u n plan, am spus. o să lucrăm separat, ca să econo -misim timp. Eu am să
caut locul î n care a fo st
facută fotog rafia, iar tu ai să culeg i informații despre oi.
—E un pla n foarte rațio nal.
— Sper să și meargă. I n orice caz, misiunea ta e să te i nformezi despre crescăto rii de oi impor -tanți din
Hokkaid o și despre ra sele de oi. Probabil
că ai să găsești mate riale la bibliotecă sau la prefe ctură.
^îmi plac bi bliotecile.
— Ce bi ne!
—, Incepem chiar ac um ? M-am uitat la ceas. Era trei și jumătate.
— Nu, s-a facut deja tărziu. î ncepem de măi ne. Astăzi o luăm încet, găsim u n hotel, mă ncăm, facem baie și ne
culcăm.
— Am chef să văd u n film, a spus ea.
— Un film ?
— Păi n -am ve nit cu a vionul special ca să eco no-misim timp?
—Asta așa e, am spus.
Am intrat î n primul ci nematog raf care ne-a ieșit î n cale.
Am văzut două filme, u nul cu c rime, altul cu subiect ocult. I n sală nu era aproape nimeni. De foarte m ultă
vreme nu mai văz usem u n cine-matograf atît de gol. Ca să -mi omor timp ul, am î nceput să număr spectato rii.
Eram î n total opt. pînă și personajele din film era u mai multe.

Filmele au fost cît se poate de g roaznice, de ge nul acelora la care -ți vine să te ridici și să pleci de cum s -a stins
răgetul leului de la MGM și a apă rut titlul pe ecran. T e și mi ri cum de pot ex ista asemenea filme.
Chiar și așa, p rietena mea era captivată, cu ochii ți ntă la ecra n, și nici nu-mi răspu ndea cînd îi vorbeam. M -am
dat bătut și am urmă rit și eu filmele.
Primul era u n film oc ult, un film în care d ia-volul pusese stăpă nire pe un oraș. își avea sălașul î n pivnița
întunecoasă și jilavă a bise ricii și de acolo îl manip ula pe preot ul atins de ftizie. N -am reușit să -mi dau seama de
ce voia neapărat diavo -lul să controleze orașul respectiv, mai ales că era un orășel neseinnificativ, prac tic cîteva
case încon-jurate de la nuri de porumb.
Diavolul era î nsă de -a dreptul obsedat de oraș și se dăde a de ceasul morții pe ntru că nu reușea s -o atragă în
mrejele lui și pe o a nume fată.
193 Tremura tot de furie, ca o gelati nă verde. îmi ve nea să răd.
Pe rînd ul din fața noastră un bărbat între două vărste sforăia ca o sire nă de ceață, iar în dreapta spre c apătul
rîndului doi tineri se îmbră -țișau de zor. La u n moment dat, ci neva din fundul sălii a tras un vînt răsu nător, atît
de răsunător î ncît bărbatul di n fața noastră s -a oprit din sforăit. Do uă fete de liceu au început să chicotească.
Din reflex m -am gîn dit la Scrumbie și așa am realizat că nu mai s unt la Tokyo, ci depa rte, la Sap poro. A ltfel
spus, pînă n-am auzit vîntul tras de cineva n-am co nștientizat că nu mai s unt acasă.
Ce ci udat!
Tot re flectînd așa, pînă la u rmă am adormit. L -am visat pe diavol ul cel verde. î n vis nu era deloc î nfricoșător,
stătea cumi nte în bez nă și mă studia, tăcînd mălc.
M-am trezit cînd s -au ap rins luminile, la sfărși -tul filmului. Toți spectato rii au început să caște, ca la un semn.
M-am d us la bufet, am cumpărat două î nghețate și le-am mă ncat în sală, împreu nă cu prietena mea. Era u tari de
parcă f useseră puse î n vănzare cu un an înainte.
—Ai dormit tot timp ul?
— Da. Am pierdut ceva ?
—A fost foa rte captivant. La sfîrșit î ntregul oraș explodează.
— Nu mai spu ne!
Sala era cufu ndată într-o tăcere apăsătoare. Sau poate că doar noi doi eram î nvăluiți î n tăcere. Mă simțeam
ciudat.
—Auzi, a spus priete na mea, n-ai senzația că ne mișcăm, că tr upurile noastre se deplasează? Ac um că -mi
spunea, așa mi se părea și mie. M -a luat de mă nă.
—Hai să stăm așa. Mi -e frică.
— Bine, i -am răsp uns.
— Dacă nu stăm stră ns lipiți, o să fim tra nsportați undeva depa rte, într-un loc necunos-cut.
Cînd s -au stins iar luminile în sală și a u început reclamele, i -am îndepă rtat ușor pletele și mi -am apropiat buze le
de urechea ei.
— Să nu -ți faci g riji. Totul e î n regulă.
— Ai dreptate. Ar fi trebuit să l uăm un mijloc de tra nsport cu nume.
Timp de o oră și jumătate, cît a durat al doilea film, ne-am co ntinuat deplasarea tăcută î n întu-neric. Priete na
mea a stat tot timpul cu capul sp rijinit de umăr ul meu. Mi -l simțeam cald și umed de la respirația ei.
Am ieșit di n cinematog raf și ne -am plimbat î n orașul î nvăluit în l umina înserării, ținîndu-mi brațul petrecut pe
după umerii ei. Ne simțeam mai stră ns legați u nul de celălalt decît î nainte. Forfota trecătorilor era reconfo rtantă,
iar pe cer începuseră să sclipească palid niște stele.
— Ești sig ur că s untem î n orașul care treb uie ? m-a întrebat ea.
Am privit cerul. Steaua Polară era la locul ei, dar părea cumva co ntrafăcută. Era prea mare și prea străl ucitoare.
— Știu și eu ? i-am răsp uns.
— Mi se pare că ceva n u e în regulă.
—Așa se î ntămplă cînd ești pe ntru prima oară într -un oraș. Corpul tă u încă nu s-a obiș nuit cu noul loc.
— Oare o să se obișnuiască ?
— Sigur, î n două-trei zile.
Cînd am obosit de atîta umblat pe jos, ne -am oprit la un restaurant, am băut fiecare cîte două pahare de bere și
am mă ncat somon c u cartofi.
Intraserăm aici din întămplare, dar a vuseserăm noroc, berea era bu nă, iar gosul alb era răco ritor.
— Bine, am sp us eu bînd din cafea. E timpul să găsim u n hotel.
—Am deja o imag ine despre locul în care o să stă m.
— Cum așa ?
—Nu contează. Citește -mi pe rînd numele hotelu rilor di n orașul ăsta.
I-am ce rut unui chel ner să ne aducă o ca rte de telefo n, am desch is-o la pag ina cu hotelu ri și am î nceput să citesc
numele cu voce tare. La a l patru -zecilea m -a oprit.
— Ăsta e !
—Care?
— Cel pe care l -ai spus acum.
—Dolphi n Hotel, am citit eu.
—Adică?

— Hotelul Del fin.
—Aici o să stăm!
—Nici n-am auzit de e l.
—Dar su nt sigură că aici trebuie să stăm.
I-am înapoiat chelner ului ca rtea de telefon, am mulț umit, și am s unat la Hotelul Del fin. Arăspu ns un bărbat cu o
voce neclară și mi -a spus că aveau camere libere de o persoa nă și de do uă. L-am întrebat dacă mai avea u și alt
fel de ca mere. Nu mai avea u. Ușor co nfuz, am reze rvat o cameră de două persoa ne și m -am interesat de preț.
Era cu aproape patruzeci la sută mai ie ftin decît estimasem e u.
Hotelul era la trei străzi spre vest și una spre s ud de cinematograf ul la care fusese răm. Era u n hotel mic și șters,
cu o lipsă de personalitate de -a dreptul meta fizică. N -avea nici lumini, nici firmă mare, nici măcar o i ntrare
obișnuită. Lîngă u șa de sticlă, foa rte asemănătoare cu i ntrarea de se rviciu de la restaurante, era doar o plăcuță de
alamă pe care sc ria Dolphin Ho tel. N-avea nici măcar o emblemă cu del fin.
Clădirea avea cinci etaje, da r era atît de lip -sită de elega nță, încît părea că f usese co nstruită di n cinci cutii de
chibrituri puse una peste a lta. Nu era o clădire veche, însă avea un aer dără -pănat, și -mi facea impresia că a
arătat așa î ncă de cînd fusese construită.
Acesta era Hotelul Del fin.
Prietena mea părea însă de -a dreptul încă n-tată.
—Nu-i rău deloc, nu? a spus ea.
— Nu-i rău ?
— Mititel, fară zorzoane.
— Fără zorzoane ? Sper că nu te referi la cearșa-furi fără pete, sau un robinet care nu picură, la u n aparat de aer
condiționat care se poate regla, la hă rtie igienică moale, la un săp un nou, la per -dele care nu s-au decolorat de la
soare, nu?
— Mereu te gîndești numai la aspectul nega-tiv al luc rurilor, a răs ea. în o rice caz, noi n-am venit aici în
excursie.
Am intrat într-un hol cu mult mai spațios decît mă a șteptam, I n mijloc erau un set de mobilă de salon și un
televizor color imens. Era lăsat deschis, dar în încăpere nu era nimeni.
De o pa rte și de alta a ușii era u vase cu plante o rnamentale, pe jumătate o filite. A m închis ușa, m -am op rit
cîteva mome nte între pla nte și am st udiat încăperea. Părea foa rte mare, pe ntru că era aproape goală, nemobilată.
Nu mai era nimic în afară de setul de mobilă de salon, o pend ulă și o ogli ndă.
M-am apropiat de perete și m -am uitat la pe n-dulă și la oglindă. A mbele păreau do nații. Ceas ul era cu șapte
minute în u rmă, iar ogli nda îmi turtea imag inea.
Mobila de salo n părea la fel de dărăpă nată ca și h otelul. Tapițe ria portocalie avea o nuanță bol -năvicioasă, de
parcă fusese întăi lăsată să zacă la soare, apoi fusese ți nută în ploaie o săptămănă î ncheiată, pe ntru ca, într -un
final, să fie aru ncată într -o piv niță ca să poată mucegăi în voie. Nu mai văzusem așa o nuanță din epoca
primelor filme color.
Apropiindu-mă, am ză rit un bărbat î ntre do uă vărste, cu u n început de cheli e, dormind netul-burat pe sofa ua din
setul de salon, ca u n pește pus la uscat. La î nceput am av ut senzația că era mo rt, dar am obse rvat că -i trem ura
vărful nasului di n cînd î n cînd. Pe nas îi rămăseseră urme de la ochela ri, însă ochelarii nu se zăreau nicăie ri. Nu
părea nici că adormise î n timp ce se uita la tele vizor. Nu re ușeam să p ricep.
M-am dus la recepție și m -am uitat după te jghea. Nu era nimeni. P rietena mea a su nat clopoțelul. Clinchetul a
răsunat în tot salo nul.
Ain așteptat treizeci de sec unde, fără nici un efect. Bărbat ul din șezlo ng nici nu s-a clintit.
Prietena mea a mai sunat o dată. Bărbat ul a scos u n geamăt, de parcă se mustra pe si ne însuși. Pe urmă a deschis
ochii și s -a uitat la noi, cu un aer abse nt.
Prietena mea a mai sunat o dată, i nsistent. Bărbatul a țăș nit din șezlo ng, a traversat salo –
nul, s-a strec urat pe lîngă mine și a i ntrat d upă tejghea. Era re ceptionerul.
— Vă rog să mă scuzați. Vă rog foa rte mult să mă scuzați. A m ațipit așteptîndu -vă.
— lertați-ne că v -am trezit, am sp us eu.
— 0, nu face nimic, mi -a răspu ns și a scos de sub tejghea reg istrul hotel ului și un pix. La măna stîngă îi lipsea u
falangele de la degetul mic și cel mijloc iu.
Mi-am notat numele pe fișa de î nregistrare, dar m -am răzgîndit brusc, am mototolit -o și am
băgat-o în buzunar, apoi, pe alta no uă, am trecut primul n ume fictiv care mi -a venit în minte. La fel am făcut și
cu adresa . Era u un nume și o adresă obiș nuite, dar, la o p rivire mai atentă, nu sunau rău deloc. Ca oc upație, am
spus că s unt age nt imobiliar. Recepționerul și -a pus niște oche -lari groși cu ramă de plastic și a st udiat atent fișa.
— Tokyo, car tierul Sug inami, …. 29 de ani, age nt imobiliar.
Am scos u n șervețel di n buzunar și mi -am șters pasta de pix rămasă pe degete.
—Ați ve nit aici î n interes de se rviciu? m-a întrebat el.
— Cam a șa ceva.
— cîte nopți doriți să stați ?
— o lună.
— o lună ?! m-a cercetat c u aceeași privire cu care studiase fișa cu cîteva clipe înainte. Vreți să stați o lună
întreagă?

— E vreo problemă ?
— Nu, absolut nici una, dar, dacă se poate, am prefera să plătiți la fiecare trei zile.
Mi-am p us gea nta pe jos, am scos plic ul cu bani din buzu nar, am numărat douăzeci de ba nc-note foș nitoare de
zece mii de yeni și le -am p us pe tejghea.
— Mai am, dacă astea n u sunt suficiente, am spus.
Recepțio nerul le-a luat cu cele trei degete de la măna stîngă și le -a numărat de do uă ori, cu dreapta. Pe u rmă a
scris o chitanță și mi-a întins-o.
— Dacă aveți vreo do rință legată de cameră, vă rog să -mi sp uneți.
—Aș vrea o cameră pe colț, cît mai depa rte de lift.
Recepționerul s -a întors cu spatele la mi ne, s-a uitat scr utător la panoul cu chei și, d upă o lungă ezitar e, ne-a dat
cheia de la camera 406.
Panoul era pli n aproape î n întreg ime. Era limpede cît de bine le merg eau aface rile.
Bineînțeles că n-aveau băiat de serviciu. Ne -am luat bagajele și ni le -am cărat si nguri pînă la lift. î ntocmai cum
spusese p rietena mea, hotel ul n-avea zorzoa ne. Liftu l se clătina ca u n căine bol nav de plămă ni.
— Un hotel micuț și îngrijit ca ăsta este exact ce ne trebuie pe ntru o ședere l ungă, a spus p rie-tena mea.
Era foa rte bună expresia „u n hotel micuț și îng rijit". S una ca pag ina turistică di ntr-o revistă pe ntru femei: „Dacă
nu v-ați propus o ședere lungă, î ntr-un hotel mic uț și îngrijit vă veți putea simți ca acasă".
Cu toate acestea, p rimul lucr u pe care a ni fost nevoit să -l fac de cum am i ntrat î n camera hote -lului micuț și
îngryit, a fost să -mi scot repede un papuc și să st rivesc un gîndac care se plimba agale pe rama ferestrei. Era
prima oară cînd vedeam un gîndac î n Hokkaido. Pe urmă am c ules două fire de păr pubian de la picioarele
patului și le -am a runcat la g unoi. între timp, p rietena mea dăduse d rumul la apă și pregătea baia. Robinetul
facea u n zgomot asurzitor.
—Am fi putut sta î ntr-un hotel mai de Doa mne-ajută, am st rigat eu di n dormitor. Doar avem s uficienți bani.
—Nu e vorba de ba ni. E punctul nostru de plecare î n căutarea oii. A ici trebuia să stăm, pur și simpl u.
M-am trîntit în pat și mi -am aprins o țigară, apoi am deschis tele vizorul, am trecut î n revistă toate canalele și l –
am închis la loc. Televizo rul părea singurul obiect î n stare de funcționare di n toată ca mera. Robi netul de la baie
s-a oprit, hai -nele p rietenei mele au ate rizat în cameră p rin ușa d6schisă, apoi s -a auzit dușu l.
Am dat perdelele î n lături și m-am uitat pe fereastră, De partea cealaltă a străzii se vedeau clădi ri la fel de
dezola nte ca și hotelul nostru. Toate păreau murdare, de parcă ar fi fost aco -perite c u cenușă. Aproape că le
simțeam mirosi nd a u rină numai cît mă uitam la ele. Deși era aproape ora nouă, la geam urile clădi rilor de vizavi
încă se mai vedeau lumi ni aprinse și sil uete umblînd g răbite încoace și -ncolo. Nu -mi dădeam seama ce a nume
lucrau, dar nu păreau s -o facă cu plăcere. Sau poate că, î n ochii lor, e u eram cel nefe ricit.
Am tras perdelele la loc, m -am întors î n pat, trîntind u-mă peste aște rnutul tare ca asfa ltul și m -am gîndit la fosta
mea soție, apoi l a bărbat ul care-mi luase loc ul. Știam aproape tot ul despre el. Doar fuseserăm p rieteni buni, cuin
aș fi putut să nu știu ? Avea 27 de ani și era u n chita rist de jazz nu foa rte renumit, dar era destul de la locul lui
pentru un chita rist de jazz nu foa rte renumit. Nu era lipsit de caracter, dar n-avea st il. Osc ila ba î ntre Ken ny
Burrell și B.B. King, ba î ntre Larry Coryell și Jim Hall.
Mi-era g reu să înțeleg de ce -l alesese pe el, după mi ne. Sig ur, fiecare om are pă rțile lui bune, dar sing urul lucr u
prin care el îmi era supe rior era faptul că știa să cînte la chitară. Pe de altă pa rte, eu îl depășeam numai pent ru că
spălam vasele. Majo ritatea chita riștilor nu spală vasele. Dacă ar păți ceva la degete și -ar pierde rați unea de a
trăi.
M-am gînd it pe u rmă la pa rtidele noastre de sex. Mai mult ca să -mi umplu timpul, a m încercat să număr de cîte
ori am facut dragoste în cei pat ru ani de căs nicie. N -am put ut să calcu lez exact și mi -am dat seama că o cifră
aproximativă era ir elevantă. Poate c -ar fi trebuit să țin un jurnal. Sa u măcar să notez datele î ntr-o age ndă.
Așa aș fi putut avea cifra exactă. Cifrele exacte dau impresia realității.
Soția mea, î n schimb, ținuse riguros socoteala. N u avea u n junial în a devăratul se ns al cuvă n-tului, dar încă de la
început se obișnuise să noteze î ntr-un caiet data me nstruației, trecînd apoi, ca refe rință suplimentară, și datele
cînd facea sex. Avea î n total opt caiete și le ți nea înc uiate î ntr-un se rtar, la u n loc cu diverse documente impor –
tante, sc risori și fotogr afii. Nu le arăta absol ut nimănui și nu știam ce a nume nota despre sex. Probabil că n-am
să mai a flu vreodată.
— Dacă am să mor, mi -a spus ea o dată, te rog să arzi toate caietele. 'Ibarnă peste ele gaz, dă-le foc, și apoi
îngroapă cenu șa undeva. N -am să t e
iert dacă ai să citești fie și o literă din ce -am sc ris acolo.
— Bine, da r cu mi ne ai făcut dragoste ! îți cunosc fiecare ce ntimet ru al trupului. De ce te mai rușinezi acum?
—Celulele din co rpul nost ru se înnoiesc î n fiecare lună. Chiar î n mome ntul ăsta, a spus, trecîndu -și mă na
subțire p rin fața ochilor mei, aproape toate l ucrurile pe care crezi că le știi despre mi ne, pe ntru mine nu mai sunt
decît niște simple ami ntiri.
Ea era – sau fusese, pînă cu o lu nă înainte de divo rț – o femeie foa rte ordonată î n gîndire. Avea o viziune despre
viață foa rte realistă. Pe ntru ea o ușă o dată î nchisă nu s e mai d eschidea , așa cum ușile, ca reg ulă, nu trebuiau
lăsate deschise vraiște. Toate luc rurile pe care le știam despre ea, acum nu mai erau decît niște simple ami ntiri.
lar ami ntirile începeau să se șteargă, a idoma celulelor vechi î nlocuite de altele noi. Acum nu mai pot ști cu
exactitate nici măca r de cîte o ri am făcut dragos te cu ea.

Maestrul Oilor i ntră în scenă
A DOUA ZI dimi neața ne-am trezit la ora opt, ne -am îmb răcat, am coborăt și ne -am dus să l uăm micul dejun
într-o cafe nea din apropiere. Bi ne-înțeles că Hotelul Del fin nu avea nici resta urant, nici bufet.
— Cum ziceam și ie ri, cred c -ar fi mai bine să l ucrăm separat, am spus eu, întinzîndu -i o copie a fotog rafiei cu
oaia. Eu a m să încerc să dete rmin locul unde a fost facută poza, l uînd ca p unct de reper mun tii din fundal. Pe
tine te rog să te ocupi de crescăto rii de oi. Te descurci tu, nu? Ne e de folos o rice indici u, cît de mic. O ricum, e
mai bi ne decît să bă jbăim orbește p rin tot Ho kkaido-ul.
— Mă descurc eu, las' pe mine.
— Bine, atunci ne vedem diseară înapoi la hotel.
— Nu-ți mai face atîtea probleme, a spus ea, p unîndu -și ochela rii de soare. Su nt sigură c-o să găsim oaia
repede.
— M-aș bucura să fie așa, i -am răspu ns.
Din păcate, luc rurile n-au mers ca pe roate. M -am dus la depa rtamentul de tu rism al pre -fectu rii, am trecut apoi
pe la multe alte agenții de tu rism di n oraș, am î ntrebat chiar și la asocia -ția alpi niștilor, într -un cuvînt am mers
aproape la toa te instituțiile care aveau, chiar și pe depa rte, vreo legătură cu t urismul sau cu m unții. Nime ni nu
părea să -și ami ntească de muntele din fotog rafie.
— E un munte cît se poate de comu n, mi-au sp us ei. î n plus, în poză se vede doar o porțiune.
Umblasem o zi întreagă și nu reușisem să a flu nimic, î n schimb mă co nvinsesem că nu-i ușor de ide ntificat un
munte după o fotog rafie parțială.
Pe drum m-am op rit la o libră rie și am cum -părat o ha rtă amănu nțită a întreg ii regiuni și o ca rte, Munții di n
Hokkaid o, apoi a m intrat într -o cafe nea, am ce rut două pahare de ginger ale și m-am apucat să cit esc. Erau
incredibil de mulți mu nți în Hokkaid o și toți aveau culo ri și forme asemă nătoare. A m comparat fiecare munte
din ca rte cu cel di n fotog rafia de la Șobolan, dar după z ece minute m -a apucat durerea de cap. Pe lîngă faptul că
raunții di n carte repreze ntau doar o mică pa rte din m unții di n Hokkaido, era su ficient să fi fost fotog rafiați din
alt unghi ca să pară t otal dife riți. „Munții su nt ființe vii", sc risese a utorul în prefață. „își schimbă în fațișarea în
funcție de u nghiul din care s unt priviți, de a no-timp, de oră sa u de starea su fletească a p rivitoru-lui. De aceea,
nu trebuie să uităm că nu putem niciodată c unoaște mai mult de o fațetă a munților. "
Of, of, o f, am lăsat eu să-mi scape cu voce ta re. M-am mai chi nuit pînă la ora ci nci, apoi am re nunțat și m -am
dus să mă așez pe o bancă î ntr-un parc, împărți nd niște po rumb fiert cu porumbeii din jur.
Informațiile pe care le stră nsese p rietena mea erau un pic mai multe, dar tot nefolosi toare. U na peste a lta, și ea
irosise o zi întreagă. A m povestit pe rînd c e facuserăm în timp ce ne luam masa
într-un restaurant mic di n spatele Hotelului Del fin.
—Cei de la Direcția Șeptel nu știa u nimic, mi -a spus ea. Au încetat să mai monito rizeze oile.
Creșterea oilor nu mai e o afacere pro fitabilă, în o rice caz nu creșterea pe scară largă.
— Asta ne mai ușurează î ntr-un fel că utarea.
— Nu neapărat. Dacă ar ex ista mai mulți cres -cători particula ri de oi, ar avea probabil și o asociație și p rimăria
ar fi la curent, dar în situația de față n-au deloc date despre crescăto rii mici și mijlocii. Fiecare se descurcă pe
cont prop riu, ca și cum ar crește căi ni sau pisici. A m făcut rost de treizeci de nume și adrese, dar astea figurau în
listele de ac um patru a ni și probabil că î ntre timp s -au schimbat multe. Doar știi că g uvemul modi -fică
strateg iile agrare la fiecare trei ani.
Am oftat î n sinea mea î n timp ce sorbeam din bere.
— Se pare că am nime rit într -o fundătură. în Hokkaid o sunt mai bi ne de o s ută de mu nți care seamănă î ntre ei,
iar despre crescăto rii de oi nu se poate a fla nimic precis.
—Bine, dar s untem abia după p rima zi de că utări. De-abia am î nceput.
— Urechile tale n -au prins vre un mesa j ?
— Nu, nimic deocamdată, a spus ea, măncînd din peșt ele fiert. De asta î mi dau seama și s ingură. Primesc
mesa je numai cînd su nt disperată pe ntru că nu știu ce a m de facut, iar ac um nu e cazul.
— Cu alte cuvinte, ți se a runcă un colac de salvare numai cînd ești pe p unctul de a te sc u-funda?
— Da. Pe ntru mome nt mă simt b ine, pent ru că sunt lîngă tine , și cînd mă simt bine n u recep -ționez mesaje, așa
că trebuie să ne desc urcăm si nguri.
— Nu știu ce să spun. Realist vorbind, n -avem cale de î ntoarcere. Dacă nu găsim oaia, o să avem mari necazuri.
Nu ști u exact ce fel de necazuri, dar îl cred p e cuvînt pe secretar ul cel ci udat, Su nt niște profesioniști. Chiar
dacă moare Șeful, organizația va rămăne, su bterană, dar întinsă în toată Japonia. Au să ne urmărească peste tot. o
situație stupidă, dar reală.
— Sună ca o sce nă din filmul Invadatorii.
— Da, la cît de absurd e totul. Suntem băgați pă nă-n găt amîndoi , adică tu și c u mine. La î nceput a m fost
implicat doar eu, dar te -am tras și pe tine la fu nd. Nu ți se pare că ne scufundăm?
—Dimpot rivă, mie chiar îmi place. E ext ra-ordinar, în comparație cu sex ul cu d iverși necunos -cuți, sa u
fotog rafiatul urechilor , sau corectura dicționarelor de nume prop rii. Asta -i viața adevă -rată.
— Ceea ce înseam nă că nu ne scufundăm, deci n-avem nici o șa nsă să p riinim un colac de salvare.
— Exact. Trebuie să căutăm oaia p rin forțe prop rii. Nici tu și nici eu n-avem prea multe de pierd ut.
Poate că avea dreptate,

Ne-am întors la hotel și am avut un rapo rt sexual. îmi place mult expresia asta, „rapo rt sexual". Te duce cu
gîndul la un număr limi tat de i nterpretă ri.
Din păcate, atît a treia, cît și a patra zi petre -cute la Sapporo a u fost o pierdere de vreme. Ne trezeam la ora opt,
luam micul dej un, ne des -părțeam și, după o zi întreagă petrecută separat, ne întălneam iar seara la ci nă,
schimbînd infor -mații î n timpul mesei, apoi ne întorceam la hotel, faceam dragoste și ne culcam. Mi -am aruncat
teniș ii vechi, mi -am cumpărat o pereche de adidași și am bătut iar dr umurile, arătînd peste tot foto -grafia cu
muntele. I ntre timp, p rietena mea stătea la bibliotecă sa u la primărie, aduna mate riale despre crescă torii de oi,
făcea liste și îi suna pe fiecare î n parte. Cu toate acestea, rezultatul a fost zero. Nimeni nu-și amintea să mai fi
văzut așa u n munte, nimeni nu-și ami ntea să mai fi văzut așa o oaie c u stea pe apate. U n singur bătrîn susținea
că văzuse m untele pe i nsula Sahal in, cîndva î nainte de ră zboi, dar n u credeam că Șobola nul mersese atît de
depa rte, și o ricum n-ar fi avut c um să-mi trimită de acolo o sc risoare expres.
La fel au trecut și a cince a și a șasea zi. L una octomb rie încep use să se facă simțită peste oraș. Soarele mai avea
încă putere, dar vînt ul deve -nise tăios și seara trebuia să -mi pun un hanorac sub tire de bumbac. Sapporo era un
oraș înti ns, cu străzi plictisitor de drepte. Nici nu știam cît de obositor poate fi mers ul într -un oraș cu străzi î n
linie dreaptă.
Eram î ntr-adevăr foa rte obosit. Di n a patra zi mi -am pierdut simț ul direc ției. Cînd a încep ut să mi se pară că
sudul e op us estului, a m intrat î ntr-o papetă rie și mi -am c umpărat o busolă, dar, c u cît mergeam mai mult
ghidînd u-mă d upă busolă, c u atît oraș ul devenea mai ireal, clădi rile semăna u cu butafo ria dintr-un studio
fotog rafic, iar oame nii de pe stră zi părea u decupați di n car-ton. Soarele răsărea di n pămîntul plat, lipsit de relief,
traversa cerul ca o ghi ulea și apu nea în partea op usă.
Ajunsesem să beau șapte cafel e pe zi, u rinam la fiecare or a și, încet-încet, mi -am pierdut po fta de măncare.
— De ce nu dai un anunț la ziar ? mi-a sugerat p rietena mea, Sp une-i că-l rogi să te caute.
— Nu-i o idee rea, i -am răspu ns. Nu -mi dădea m seama dacă urma să și aibă efect, dar era mai bine decît nimic.
A do ua zi di mineața am plasat următorul anunț de trei rîndu ri în patru ziare dife rite:
în atenția Șobolan ului:
Contact urge nt!! Dolphi n Hotel, camera 406
în următoarele două zile am stat î n cameră, păzind telefo nul. în ziua î n care publicasem anun -țul am p rimit trei
telefoane. Prim ul a fost un telefo n de la un cetățea n preocupat:
— Ce înseam nă „Șobolanul " ?
— E porecla un ui prieten de -al meu , i-am răs -puns.
Cetățeanul a închis, satis facut. A do ua oară m -a sunat cineva cu che fde gl umă:
— Chiț-chiț! Chiț-chiț!
I-am trîntit telefo nul în nas. Orașele s unt niște locuri foarte ciudate.
A treia oară era o femeie cu o voce st ridentă.
— Toți îmi sp un „Șobola nul", mi -a explicat ea. V ocea îi vibra ca l iniile de telefon în bătaia vînt ului.
— îmi pare rău că v -ați dera njat, dar e u caut un bărbat.
— Așa mi -am închipuit și eu, a repli cat femeia. în o rice caz , și eu s unt un Șobola n. De asta m -am gîndit că -i
mai bine să vă sun…
—Vă mulț umesc foa rte mult.
—N-aveți pe ntru ce. L-ați găsit pe bărbat ul respectiv?
— Din păcate, nu încă, i-am răspu ns.
—Mi-ar fi plăcut să fiu eu cea căutată… dar n -am fo st eu.
—Imi pare ră u.
Femeia tăcea. In timpul ăsta, eu mă scăr -pinam d upă ureche.
— Ca să fiu cinstită, am vrut să sta u puțin de vorbă cu d umneavoastră.
— Cu mine ?
— Nu prea știu cum să vă spun, de cînd am văzut a nunțul în ziar azi dimi neață tot ezit, și n-am vrut să vă
deranjez…
— Deci in-ați mințit cînd ați spus că vă cheamă Șobola nul?
— Da. Nime ni nu-mi spu ne așa. N -am nici un prieten. De asta am vrut să vorbesc c u cineva. A m oftat.
— In fine, vă m ulțumesc o ricum pe ntru telefo n.
— Vă rog să mă sc uzați. Su nteți d in Hokkaido?
— Din Tokyo.
— Și ați ve nit pînă aici să vă căutați p rietenul ?
— Exact.
— Căți a ni are p rietenul dumneavoastră ?
— Tocmai a împli nit treizeci.
— Și dumneavoastră ?
— Impli nesc treizeci peste do uă luni.
— Sunteți necăsăto rit ?
—Da.
— Eu am do uăzeci și doi de ani. Oare viața de vine mai plăcută o dată c u vărsta?
— Știu și eu ? N-aș putea să vă sp un. In viață se î ntămplă și l ucruri plăcute, și l ucruri mai p uțin plăcute.

— Mi-ar plăcea să p utem disc uta mai pe înde -lete, luînd și masa în același timp.
— îmi pare extrem de rău, dar treb uie să stau lî ngă telefo n, în caz că mă su nă prietenul me u.
— Aveți dreptate. Imi cer scuze că v -am reți -nut atît de m ult.
— Vă m ulțumesc pe ntru telefon, am mai spus și am î nchis.
Dacă stăteam să mă gîndesc, ar fi putut să fie o pros tituată în că utare de ofe rte și, în c azul ăsta, strateg ia ei nu
era deloc rea. Pe de altă pa rte, ar fi putut într -adevăr să fie o fată sing ură, da r pentru mine era totu na. Nu
reușisem să a flu nimic.
A doua zi am p rimit un si ngur telefon, de la un bol nav mi ntal:
— Șobolani ? Lăsați pe mine !
Un sfert de oră mi -a explicat cum s -a luptat cu șobola nii într -un lagăr di n Siberia. Era o poveste captivantă, dar
iarăși nu d ucea mcăieri.
Mi-am petrecut zi ua așteptînd să mai sune telefo nul, așe zat în dreptul ferestrei pe un fotoliu desfundat și
studii nd condițiile de l ucru de la firma din clădirea de peste d rum. M -am uitat o zi întreagă și tot n -am reușit să –
mi dau seama c u ce anume se ocupa u. Erau zece anga jați care tot i ntrau și ieșeau, unul cîte unul, ca î ntr-un meci
de baschet. Ci neva dădea cuiva niște hărtii, alt -cineva le ștampila, altci neva le băga î n plicu ri și pleca cu ele î n
grabă. I n pauza de prănz o anga -jată cu săni imenși a făcut ceai pentru toată lumea. După -amiaza, unii dintre ei
și-au comandat cafea. Văzînd u-i, mi s -a facut și mie po ftă de o cafea, așa că l -am rugat pe recepționer să preia el
mesa jele și m -am dus la o cafenea di n apro-piere. La întoarcere am cumpărat și do uă beri. Cînd mi -am rel uat
postul de obse rvație, la firmă erau c u patru oame ni mai puți n, iar secretara cu să ni mari stătea la palavre cu u n
angajat tînăr. M -am așezat la geam, bînd bere, și le -am urmă rit acti vitatea, î n special a secretarei.
Cu cît mă uitam mai mult la să nii ei, cu atît mi se pă reau ma i mari. Bretelele sutie nului trebuie să fi fost cît
cablurile podul ui Gol den Gate. M ulți dintre angajații ti neri dădeau sem ne c-ar vrea să se culce c u ea. Le puteam
simți do rința sexuală p rin două rîndu ri de geamu ri. E ciudat să simți do rința sex uală a altcuiva : după o vreme
ajungi să crezi că -ți apa rține.
La ora ci nci și-a sch imbat hai nele de birou cu o r ochie roșie și a plecat acasă. Am tr as perdelele și m -am uitat la
televizor la desene a nimate cu Bugs Bu nny. Așa s -a încheiat a opta zi petrecută la Hotelul Del fin.* * *
—Fir-ar să fie! în ultimele zile căpătasem obicei ul să sp un asta la tot pas ul. A trecut de ja
o treime din lu na pe care o aveam la dispoziție și n-am progresat absolut deloc.
— Ai dreptate, a spus p rietena mea. Oare ce -o mai fi făcînd Scrumbie?
Tocmai luaserăm mas a și stăteam așezați pe ca napeaua de un portocali u murdar din salo nul Hotelul ui Del fin. In
afară de noi mai era doar recepțio nerul cu trei degete, care trebăl uia ba cocoțat pe o sca ră ca să schimbe un bec,
ba ștergînd ferestrele, ba pu nînd ziarele î n ordine. Dacă mai era u și alți clienți în hotel, probab il că se fereau de
lumina zilei și stătea u ascunși în camerele lor, ca mumiile.
— Cum vă merg treb urile ? m-a întrebat timid recepționer ul, în timp ce uda ghivecele c u flori.
— Nici bine, nici ră u, i-am răsp uns.
— Se pare că ați dat u n anunț la ziar.
—Așa este. Ca ut pe cineva în legăt ură cu moștenirea unor terenu ri.
— o moște nire ?
— Da. Moștenitorul are domi ciliul necunoscut.
— Așaa, a facut recepțio nerul satis făcut. Aveți o ocupație foa rte interesa ntă.
— Nu-i chiar așa.
—Nu ști u, dar mi se pare că aduce a Moby Dick.
—AMobyDick?
— Da. E foa rte interesant să pomești î n căuta-rea unui lucru.
—Ca de exemplu a mamuților? a i ntervenit în discuție p rietena mea.
— Sigur. Toate căută rile sunt la fel. Uitați, eu am numit clădirea aceasta Hotelul Del fin avînd în mi nte scena cu
delfini din Melville.
— Ințeleg, am spus. Dar at unci n-ar fi fost mai corect să -i spuneți Hotelul Bale na?
— Balenele nu se bucură de o imagine atît de bu nă, a spus cu reg ret recepțio nerul.
— „Hotelul Del fin" e. un n ume foa rte frumos, a sp us prietena mea.
—Vă m ulțumesc, i -a răspuns recepțio nerul. Fii ndcă ve ni vorba, voiam să vă mulțumesc și pe ntru că ați ales să
locuiți aici pe o pe rioadă
atît de lungă. Ca atare, per niiteți-mi să vă ofer o s ticlă de vi n din partea casei.
— Mulțumesc frumos, a spus prietena mea.
—Mulțumesc, am spus și eu.
Recepțio nerul s-a dus î n camera di n spate și,
după cîtva timp, a apărut cu o sticlă de vin de la rece și trei pahare.
— Sunt în timpu l serviciului, dar am să -mi
torn totuși o î nghițitură, ca să putem cioc ni, a sp us el.
— Sigur, nu vă faceți probleme, am sp us noi. A m ciocnit și am bă ut din vin. Nu era de cea mai bu nă calitate,
dar er a plăcut și răco ritor. Pa harele erau c hiar elega nte, decorate cu st ruguri.
— Să-nțeleg că v -a plăc ut Moby Dick ?
—Foarte mult, și de ace ea încă di n copilă rie mi-am do rit să de vin marinar.

— Și de asta aveți un hotel acum ? a întrebat p rietena mea.
— De asta nu mai am degete, a ră spuns el. Mi
le-am p rins într-un vinci pe cînd descărcam niște ma rfS de pe un cargou.
—Ce îngrozitor ! a exclamat prietena mea.
— Da, în mome ntul respectiv am văz ut negru în fața ochi lor. Dar niciodată nu poți ști ce te așteaptă î n viață.
Acum am a juns să am un hotel. N u e cine știe ce de cap ul lui, dar reușesc să mă desc urc. II am de ja de zece a ni.
Era deci prop rietarul, nu recepțio nerul, cum crezusem ini țial.
—E un hotel foa rte frumos, l -a încurajat prietena mea.
—Vă mulț umesc, a răspu ns prop rietarul și ne -a ma i turnat vin în pahare.
— După numai zece ani, hotelul dumneavoastră a căpătat, cum să spun, personalitate , m-am ave n-turat eu.
—Hotel ul a fost co nstruit după război. A m avut noroc, l -am put ut cumpă ra la u n preț mic.
— La ce a servit clădirea î nainte s-o trans-formați î n hotel?
— Pe vremuri s-a numit Club ul Crescăto rilor de Oi di n Hokkaid o, avea u aici biro uri și țineau tot fel ul de
documente refe ritoare la…
— La oi ? am întrebat.
—întocmai, mi -a răspuns el.* * *
— Clădirea a fost prop rietatea Asociației Cres -cătorilor de Oi di n Hokkaido pînă î n anul 1967, cînd a fost
închisă di n cauza red ucerii activității, a spus bărbatul, bînd din vin. Pe vremea aceea director era chiar tatăl meu.
N-a putut suporta ideea î nchide rii Clubul ui, de care era foa rte ata-șat și de aceea, s ub pretext ul prote jării
arhivelor, a c umpărat teren ul și clădirea de la asociație, la u n preț foarte iefti n, A păstrat toate documentele
referitoare la oi, le mai avem și ac um, la eta jul al doilea. De fapt, sunt mai deg rabă hă rțoage vechi și lipsite de
valoare, dar asta e plăcerea u nui om bătrîn. Tot restul clădi rii îmi apa rține mie și, după c um vedeți, a m
transform at-o în hotel.
— Ce coi ncidență, am spus.
— Coincidență ?
— Adevărul este că persoa na pe care o ca ut eu are legătură cu creșterea oilor. Și unicul i ndiciu pe care îl am
este această fotog rafie cu o oaie pe care mi -a trimis-o.
— Așa deci ? a spus prop rietarul. Aș p utea s-o văd și eu?
Am scos di ntr-un buzunar fotog rafia și i -am arătat -o. Și-a luat ochela rii de pe te jghea și a studiat -o îndelung.
— Mi se pare foa rte familiară.
— Familiară ?
— Cu sig uranță, a spu.s el, apoi a l uat scara care r ămăsese în mijloc ul încăperii, a sp rijinit-o de unul dintre
pereți, s -a urcat pe ea și a dat jos o fo tografie înrămată, pe care a șters -o de praf și ne-a arătat -o.
—Nu vi se pare același peisa j?
Rama era veche, iar fotog rafia în sine era și mai vech e, apro ape decolorată. Se mai disti ngeau însă oi, vreo
șaisprezece capete, plus u n gard, un crîng de mesteceni și mu nți în fundal. Mestece nii arătau altfel decît î n
fotog rafia Șobola nului, dar munții erau c u siguranță aceiași. Chiar și î nca-drarea era aceeași.
— Minun at, i-am spus prietenei mele. I n fiecare zi a m trecut pe lîngă ea.
—Vezi? De asta trebuia să stăm la Hotel ul Delfin, mi-a răsp uns ea, no nșalant.
— Bine, am tras eu a er în piept și m -am adre -sat prop rietarului, ne puteți sp une unde a fost facută fotog rafia?
— Nu știu, mi -a răsp uns el. Stă aici pe perete î ncă de pe vremea Clu bului. Dar cred că știu cum puteți afla ce-i
cu ea.
—Cum?
—întrebați-I pe tatăl meu. A re cămă ruța lui la etajul al doilea și acolo -și petrece zile le, tot st udiind hărțoage. Eu,
unul, nu l-am mai văzut de două săptămă ni- Știu că mai trăiește pe ntru că-i duc masa, îi las tava pe jos în fața
ușii și o iau înapoi goală după o jumătate de oră.
— Și credeți că ne poate spu ne ceva despre fotog rafie ?
—Cred că da. Cum v -am sp us, a fost direc -torul Clubului și, î n plus, știe despre oi tot ce se poate ș ti. Lum ea îi
spune Maestrul Oilor.
—Maest rul Oilor, am repetat e u.

3Maestrul Oilor mănăncă tot și ne poveste ște tot
UlN cîtE-MI spunea prop rietarul hotelului, Maestrul nu avusese o viață fe ricită.
— Tatăl meu s -a născ ut în 1905 la Se ndai și a fost fiul cel mare al u nei familii de foști samu -rai, a încep ut el să –
mi povestească. A m să mă folosesc de cale ndarul occidental, dacă nu vă dera n-jează.
—Cum doriți, i -am răsp uns.
— Nu erau extraordi nar de b ogați, dar avea u pămînt ul lor. Strămoșii lor sl ujiseră la c urtea se niorului feudal. La
sfîrșitul epocii Edo1 unul dintre ei fusese chiar un renumit ag ronom.
Maestrul fusese neî ntrecut la studi u încă di n copilă rie și i se d usese vestea î n tot Se ndai-ul. Nu era n umai
studios, era foa rte talentat și la vioară, și î n gimnaziu chiar a i nterpretat o so nată de Beethoven î n fața familiei
impe riale, ve nită în vizită î n oraș. Cu ocazia aceasta i -a fost dă ruit un ceas de a ur. Familia ar fi vrut să-l vadă
urmînd Dreptu l, dar el s -a opus.
— Pur și simplu nu mă interesează Drept ul, le-a spus sc urt tînărul Mae stru.

— Ai putea atu nci să urmezi o ca rieră muzi -cală, i -a zis tatăl l ui. Ar fi bine să avem măcar u n muzician î n
familie.
1. Epoca Edo (sau Tokugawa), 1603 -l867.
— Nici muzica nu mă interesează, i -a răspu ns tînăr ul Maestr u.
Au urmat cîteva clipe de tăcere.
— Bine, a rel uat tatăl, atu nci ce vrei să faci î n viață?
— Mă interesează ag ricultura. Vreau să devin agronom.
—Prea bi ne, a î ncuviințat tatăl după o ezi -tare. Ce a ltceva ar fi putut spune ? Maestrul era un tînăr o nest, care nu
și-ar fi luat vorba î napoi. Nici chiar tatăl său nu l-ar fi putut co nvinge să re nunțe.
In anul următor tînărul Maestru a fost admis la Fac ultatea de Ag ricultură a U niversității Impe -riale din Tokyo.
Avea aceeași dragoste de carte și era în a tenția tuturor, i nclusiv a profeso rilor. Avea rez ultate excele nte la
învățăt ură și era popular. Era unul din puținii aleși. Nimic nu-l distrăgea de la studiu și -și petrecea fiecare
moment liber citi nd. Cînd obosea, își lua vioara și mergea să cînte î n grădi na Universității. Purta î ntotdea una cu
el ceasul de aur pe care -l primise î n copilă rie.
A absolvit U niversitatea cu rez ultate excepțio -nale și a fost imediat acceptat î n Ministerul Agri-culturii, ca
memb ru de elită. I n lucrarea l ui de diplomă î ncercase, pe scurt, să creeze un sistem agrar unitar și de propo rții
pentru Japonia, Coreea și Taiwan. Proiect ul fusese co nsiderat de u nii ca ușor idealist, dar a co nstituit u n subiect
aprins de d iscuți e la vremea resp ectivă.
După doi a ni petrecuți la mi nister, Maestr ul a fost t rimis î n Peninsula Coreea pe ntru a co nduce cercetă ri în
domeniul cultivării orezului. Ca rez ul-tat, a publicat un Studi u privi nd cultivarea ore zuluiîn Peninsula Coreea,
și ideile lui a u fost imed iat ad optate de guver n
In anul 1934 a fost rechemat la Tokyo și a fost pr ezentat unui tînăr o fițer supe rior di n armata japoneză. O fițerul
i-a cerut să pună la p unct un sistem de autoapro vizionare bazat pe o vine, în vederea iminentei campa nii din
nordul Chi nei. Acesta a fost p rimul contact al Maest rului cu oile. D upă ce a p us bazele u nui proiect de creștere a
ovinelor pe scară largă în Japo nia, Ma nciuria și Mongolia, Maestrul a plecat î n anul următor î n Manciuria,
pentru a exami na situația locală. A ici a înc eput declinul.
Primăvara an ului 1935 a trec ut fără întăm-plări deosebite. I ncidentul s -a petrec ut abia î n iulie. Maest rul, plecat
călare să i nspecteze t urmele de oi, a dispăr ut. Au trecut trei zile, apoi pat ru, și tot nu s-a întors. A rmata a răscolit
toată zona î n căutarea lui, dar fară nici un rez ultat. S -a crezut că fusese atacat de lupi, sau poate răpit de cine știe
ce rău facători. După o săptămă nă, cînd nime ni nu mai spera să -l găsească, Mae strul și-a făc ut apa riția înapoi în
tabără. Era supt la față și plin de ră ni, doar ochii îi era u scînteieto ri. Nu mai avea nici calul, nici ceas ul de a ur.
Le-a expli -cat că se rătăcise și că i s -a rănit calul, și toată l umea l -a crezut pe cuvînt.
Totuși, la o l ună după incide nt, printre o ficiali a î nceput să se răspîn dească zvon ul că Maestr ul ajunsese să aibă
o „relație specială" c u oile, dar nimeni n u știa exact ce anume însem na asta. Supe riorul l ui l-a chemat în biroul
personal și l -a chestio nat direct. î ntr-o societate colonială zvo -nurile sunt i ntolerabile.
—Ai avut într -adevăr o relație specia lă cu o oaie? l-a întrebat supe riorul.
—Am avut, a răspu ns Maest rul. Interogato riul a conti nuat așa :
întrebare : Prin „relație specială" vrei să sp ui
„act sexual"? Răsp uns: Nu, î n nici un caz.
întreba re: Explică !
Răspuns: A fos t o relație ta nivel mental.
întrebare : Explicația nu e su ficientă.
Răspu ns: Nu găsesc cu vintele pot rivite, a fost u n fel de comu nicare spi rituală.
Intrebare : Ai avut o comunicare spi rituală cu o oaie?
Răspuns: Da.
Intrebare : Vrei să sp ui că ai comu nicat s piritual cu o oaie o săptă mănă î ncheiată, cît ai fost dat dispărut?
Răsp uns: Da.
Intrebare : Nu eș ti de părere că e un motiv su fi-cient ca să -ți pierzi slujba?
Răsp uns: Slujba mea este să studiez oile.
întrebare : Comunicarea spi rituală nu este recu -noscută ca subiect de st udiu. Aș vrea să -ți revizuiești a titudinea.
Ai absol -vit Fac ultatea de A gricultură a Universității Impe riale cu rez ultate excele nte, ai avut rezultate
excele nte și după ce ai fost a ngajat de mi nister, și așteptă rile noastre sunt foarte ridi-cate. Ești considerat un
pilon pentru viitorul agricultu rii din Asia de Est, și trebuie să fii conștient de asta.
Răspuns: Sunt conștient.
Intrebare : Te rog să uiți de toată povestea asta cu com unicarea spi rituală.
Răspuns : îmi este imposibil să uit.
întrebare: Explică !
Răspuns: Oaia se a flă în interiorul meu.
întrebare ; Explicația nu e suficientă.
Răspu ns: îmi este imposibil să vă explic mai m ult.
în februarie 1936, Maest rul a fost t rimis înapoi î n Jap'onia, a fost supus mai multor i nterogato rii asemă nătoare
și, ca urmare, î n primăvară a fost transfe rat la arhivele mi nisterului. Acolo s -a ocupat de înreg istrarea diverselor
materiale și de orga nizarea raftu rilor. Fusese exp ulzat di n elita ag riculturii Asiei de Est.

— Oaia m -a părăsit ac um, dar a loc uit mult ă vreme înău ntrul meu, i -a mă rturisit el pe at unci unui prieten
apropiat.
Maestrul a demisio nat în 1937 di n Ministerul Agriculturii și, p rimind un împ rumut pe baza Proiect ului de
creștere a ovi nelor în Japo nia și Ma nciuria, pe care îl co ndusese i nițial chi ar el, a plecat î n Hokkaid o și a
deve nit crescător de oi. Apor nit de la 56 de capete.
1939 – Maest rul se căsătorește. 128 de capete. 1942 – Se naște primul fiu (actualmente manager al Hotelul ui
Delfin). 181 de capete.
1946 – Ferma rechizițio nată de cître F orțele de ocupație ame ricane și transfbrm ată în bază de pregăt ire a
trupelor. 62 de capete.
1947 – Maestrul este anga jat de Asociația Cres -cătorilor de O vine.
1949 – Soția decedează î n urma u nei bronșite.
195o – Maest rul devine director al Asociației. 196o – Fiul cel mare își pierde degetele î n portul Otaru.
1967 – închiderea Clubului Crescăto rilor de O vine.
1968 – Inaugurarea Hotelului Delfin,
1978 – Tînăr age nt imobiliar se i nteresează de
o fotog rafie cu oi. Despre mi ne era vorba.
* * *
— Of, am făcut eu.
—Aș vrea neapărat să -l cunosc pe tatăl d umneavoastră, i -am spus prop rietarului.
— Sigur, nu e nici o problemă. Atîta că n -am să vă î nsoțesc, pentru că tatăl meu mă urăște, a spus el.
—De ce vă urăște?
— Pentru că mi -am pierdut două degete și, î n plus, am început să chelesc.
—Aveți u n tată ci udat.
— Fiind fiul lui, n-ar trebui să spun asta, dar într-adevăr e u n om ciudat. S -a sch imbat complet de cînd s -a
întălnit cu oaia. A re toa ne și uneori e chia r brutal, dar în adă ncul sufletului e totuși un om bu n. V-ați convinge
de asta dacă l -ați asc ulta cîntînd la vioară. Oa ia l-a rănit și, i ndirect, m -a rănit și pe mine.
— Cred că ți neți mult la tatăl du mneavoastră, a sp us prietena mea.
— Așa este , a răspuns prop rietarul hot elului. Dar el mă urăște. Nu m -a îmbrățișat nici măcar o dată. Nu mi-a
spus niciodată vreo vorbă bună. lar de cînd mi -am pier dut degetele și am î nceput să chelesc, își bate joc de
mine.
— Sunt sig ură că n-o face intențio nat, a î ncer-cat să -I împace p rietena mea.
—Așa cred și eu, am adăugat.
—Vă mul țumesc, ne-a răspu ns prop rietarul.
— Credeți că ne putem duce la el direct ?
— Știu și eu ? Trebuie î n orice caz să fiți atenți la do uă luc ruri. Trebuie să -i spuneți explicit că vreți să vorbiți
despre oaie.
—Șial doilea?
— Să nu-i spu neți că ați d iscutat cu mi ne.
—Am înțeles.
I-am m ulțumit și am l uat-o pe scă ri. La eta j aerul era rece și umed și se simțea iz de hă rtie
veche și de co rp omenesc. Luimna era foa rte slabă și pri n colțu rile co ridorului se strănsese praf ul. Ani străbăt ut
culoarul lung și am bătu t la ușa pe care ne -o indicase fiul Maest rului. Deasupra ei era o plăcuță veche de plastic
pe ca re scria „Biroul Directorul ui". Nici u n răspu ns. Am mai bătut o dată. Din nou, nici un răspuns. La al treilea
ciocă-nit s-a auzit dinăuntr u un mormăit:
— Pleacă naibii de -aici!
— Aș vrea să sta u de vorbă cu dum neavoastră despre oi.
— Hai sictir ! s-a auzit Maest rul dină untru. Avea o voce foa rte putemică pe ntru vărsta lui.
—E foa rte important să sta u de vorbă c u dumneavoastră, am zbierat e u prin ușă.
— N-am nimic d e discutat cu tine, idiot ce ești!
—Dar chiar trebuie să discutăm, nu m-am lăsat eu bătut. Este vorba despre o oaie ca re a dispă rut în 1936.
Căteva clipe de liniște, apoi u șa s-a deschis brusc și Maestrul Oilor a apă rut în fața noastră.
Maest rul avea pă rul lung și a lb ca nea ua. Spră n-cenele erau și ele albe, și -i spă nzurau deasupra ochilor ca niște
țurțuri. Era dest ul de mic de statură, dar se ținea drept și avea o constit uție robustă. Nasul îi răsărea din mijloc ul
feței ca o trambulină.
Mirosul co rpului său impreg nase toată ca mera. De fapt, de la un punct încolo, î ncetase să mai fie mirosul
corpului și se amestecase c u timpul și cu lumin a. în toată camera, de altfel foarte spațioasă, erau î ngrămădite
obiecte vechi și hă rțoage, și podeaua de -abia se mai zăre a. Majo ritatea că r-ților erau volume științ ifice groase,
scrise în limbi străine, toate pătate.
în dreapta, la perete, era un pat m urdar, ia r în partea opusă, spre fereastră, era u un birou
imens din lemn de m ahon și u n scaun cu rotile. Luc rurile de pe biro u păr eau puse oarecum în ordine, iar peste
documente era așezată o g reu-tate în formă de oaie. Camera era î ntunecată , singura lumi nă venind de la lampa
prăfuită de pe biro u, cu u n bec de șaizeci de wați.

Maest rul era îmbrăcat c u o cămașă g ri, un pulover ne gru și pa ntaloni cu model în zigzag ca re aproape că -și
pierduseră fo rma. în lumi na slabă d in încăpere, că mașa și p uloverul ar fi putut trece foarte bine drept o că mașă
albă și un pulover g ri. S-ar putea chiar ca asta să fi fost culoarea lor inițială.
Maest rul s-a așezat pe sca unul de la birou și ne -a invitat cu un gest să ne așezăm pe pat. Ne -am croit d rum
printre că rți de parcă mergeam pe un teren minat, am răzbit pînă la pat și ne-am așezat. Era atît de murdar î ncît
simțeam că blug ii mi s -au lipit de el p e vecie. Maest rul și-a încrucișat degetele peste birou și ne-a privit fix.
Avea deg etele acope rite cu păr negru pînă aproape de unghii. Firele neg re contrastau ciudat c u ple-tele orbitor
de albe.
Brusc, Maest rul a luat telefo nul și a t unat în receptor :
— Să mi se ad ucă imediat masa ! Apoi ni s-a adresat:
—Așa, deci ați ve nit să î ntrebați despre oaia care a dispă rut în anul 1936 ?
—Da, i-am răspu ns eu.
— Așaa, a făcut el, apoi și -a suflat nasul î ntr-o hărtie, facînd un zgomot asurzi tor. Vreți să -mi spu neți ceva, sau
vreți să mă î ntrebați ceva?
— Ambele.
—Bine, să vedem î ntăi ce aveți de povestit.
—Știu ce s-a întămplat cu oaia după ce v -a părăsit, î n primăvara anului 1936. Maest rul a puf nit pe nas.
—Vrei să zici că știai că am re nunțat la tot pentru a căuta o oaie timp de 42 de a ni?
— Știam, da, i -am răspuns eu.
—Nu te cred.
Am scos di n buzu nar bricheta de arg int și fotogra fia trimisă de Șobolan și le -am pus pe biro u. Maestrul a î ntins
măna păroa să, le-a luat și le -a studiat îndel ung sub lampă. Pa rticulele de tăcere au plutit multă vreme p rin
cameră. Gea -murile duble, solide, nu lăsa u să treacă zgomotele oraș ului și nu se a uzea decît băzăitul ușor al
lămpii vechi, accentuînd și mai mult liniștea.
Terminînd de studiat b richeta și fotog rafia, Maestr ul a sti ns lampa și s -a frecat la ochi cu degetele g roase, cu
atîta con vingere, încît părea că vrea să și -i îndese î năuntrul cra niului. Cînd s -a oprit, ochii îi erau roșii ca la
iepuri.
—lartă-mă. De atîta vreme su nt înco iyurat numai de idioți, încît m -am dezobișn uit să am încredere î n oameni.
— Nu face nimic, i -am spus eu, iar p rietena mea i -a zămbit politicos.
— îți poți imag ina ce înseamnă să ră măi numai cu un gînd în mi nte, cînd expresia lui te -a pără -sit în întreg ime?
a întrebat Maest rul.
—Nu, nu pot.
— E un infe rn. Un vă rtej de gîndu ri într-un in fern subtera n, unde nu păt runde nici cea mai mică rază de lumi nă
și nu există nici un strop de apă. A ici mi -am petrec ut eu ultimii 42 de a ni din viață.
— Din cauza oii ?
—Exact. Din cauza ei. Ea m -a adus și m -a lăsat în inf emul ăsta, î n primăvara lui 1936.
— Și atunci ați demisionat din minister ca să plecați î n căutarea ei?
— Toți funcționa rii erau niște dobitoci, habar n -aveau de adevărata valoare a l ucrurilor. N -au
223
putut î nțelege niciodată adănca semni ficatie a acelei oi.
S-a auzit o bătaie în ușă , apoi o voce de femeie a nunțînd că a adus ci na.
—Las-o acolo, i -a răspu ns Maest rul. S-a auzit tava pusă pe jos, apoi niște pași î ndepă rtîndu-se. P rietena mea a
deschis ușa, a ridicat tava cu mă ncare și i -a adus -o Maest rului pe birou. Pe tavă, pe lîngă supă, salată, păi ne și
chiftele pe ntru Maest ru, mai era u și două cafele pent ru noi.
—Voi ați mă ncat deja? ne-a întrebat,
—Da, mulțumim, i -am răspu ns.
—Ce-ați mă ncat?
—Vițel în sos de vin, am spus eu.
— Creveți la g rătar, a spus p rietena mea.
— Aha, a facut Maestrul, apoi a l uat puți n din s upă și a cră nțănit c rutoanele. Mi -e foa rte foame, așa că o să
mănănc î n timp ce stăm de vorbă.
— Sigur, nu vă faceți probleme, i -am răspu ns noi.
^ Și-a sorbit supa, iar noi ne-am băut cafeaua. pî nă n-a termin at, nu și-a ridicat och ii din castro n.
— Știți în ce loc a fost facută fotog rafia ? I-am întrebat e u.
— Știu. Știu foarte bine.
—Ne pu teți spu ne și nouă?
—Așteptați puți n, a spus, împingînd deopa rte castronul gol. Să luăm l ucrurile pe rînd. Să vor-bim întăi despre
anul 1936. A m să încep eu, p e unn ă ai să -mi povestești tu.
Am dat din cap.
— Oaia a intrat în mi ne în vara a nului 1935. Eu p lecasem pe teren, undeva lîngă g ranița dintre Manciuria și
Mongolia, și m -am rătăcit. Tot mer -gand, am dat pes te o pește ră și m -am hotărăt să -nri petrec noaptea acolo. în
vis mi -a apă rut o oaie care m -a întrebat dacă poate să i ntre în mine. Sigur că da, i -am spus eu. N -am stat să mă
gîndesc prea m ult, știam că nu e decît un vis. A răs ca pentru sine și a trecut la farfuria cu salată.

— Era o specie din care nu mai văzusem pînă atunci. Dato rită mese riei mele cu noșteam toate rasele di n lume,
dar oaia asta nu semă na cu nici una. Avea coa mele curbate ciudat, picioarele s curte și g rase, ochii limpezi ca
apa. Blana îi er a albă ca neaua, doar î ntr-un si ngur loc pe spate avea o pată maro nie în formă de stea. Așa o oaie
nu ex istă nicăie ri. De asta i -am și spus că n-am nimic împot rivă să intre în co rpul meu. Ca specialist în o vine, nu
puteam să ratez ocazia de a studia o asem enea oaie.
— Ce senzație ați av ut cînd v -a intrat oaia î n corp?
— Nimic special, am simțit doar că era acolo. Cînd m -am trezit a do ua zi dim ineața a m știut că e î n mine , și
atît. o senzație perfect naturală.
—Ați a vut vreodată mig rene?
—Absolut niciodată, de cînd m -am născut. Maestrul a trec ut la chi ftele, tăvăli ndu-le bine prin sos înai nte de a le
înfuleca.
— în nordul Chi nei și î n Mongolia, fapt ul că o oaie i ntră în corpul cuiva nu e nemaiauzit. Local -nicii cred că e
un sem n al binecuvîntă rii zeilor. într -o lucrare publicată pe vremea di nastiei Yua n1 scrie că „o oaie albă cu stea"
a intrat î n trupul lui Genghis -Han. Interesa nt, nu credeți?
— Foarte interesa nt.
— Se crede că oile care pot intra î n oameni sunt nemuritoare. Cel care p rimește o oaie î n trupul lui de vine și el
nemuritor, dar își pierde nemurirea cînd oaia îl părăsește. Totul depinde
de oaie. Dacă -i place, poate sta cu zecile de ani, dacă nu, iese și pleacă imediat. Oamenii cărora li se întămplă
asta sunt numiți în popor „cei -pără-siți-de-oaie". Așa, ca mine, a spus Maestrul, m es-tecînd de zor.
De cînd s -a instalat oaia î n trupul meu, am început să mă i nformez despre folclorul legat de oi. A m stat de vorbă
cu localnicii, am studiat docume nte vechi. î ntre timp s -a răspîndit zvonul că po rt o oaie î n mine și a ajuns pînă
la urechile supe riorilor mei. N u le-a plăcut deloc. A m fost e tichetat drept „dereglat mintal" și am fost t rimis
înapoi î n Japonia. Caz tipic de „boală colonială".
Maestrul a termi nat chi ftelele și a trecut la chi fle. Se vedea clar că nu-i lipsea apetitul.
—Prostia fu ndame ntală a Japo niei moderne co nstă în faptul că n-am învățat nimic di n inter-acțiunea cu alte
popoare di n Asia. Exact așa sta u lucrurile și cu oaia. Creșterea oilor î n Japonia a fost so rtită eșecului, pe ntru că
toată l umea le-a privit ca pe riiște simp le surse de lă nă și carne. Ne lipsește gîndirea la nivel cotidia n. Ignorăm
facto rul timp și așa ni se pare că ob tinem un randame nt mai mare. î ntotdeauna facem așa. Cu alte cu vinte, nu
suntem cu picioarele pe pămînt. N u întămp lător am pierdut război ul.
— Oaia a ve nit împreună cu dumneavoastră î n Japonia, nu ? am reve nit eu la s ubiectul p rin-cipal.
—Da. M -am întors cu vaporul, de la Pusan. Oaia a ve nit cu mi ne.
—Ce urmărea, de fapt?
—N-am idee, aproape că a scuipat cuvi ntele Mae strul. Nu știu. Nu mi -a spus. Dar cu sig u-ranță că avea î n minte
ceva importa nt. De atîta luc ru mi-am dat si ngur seama. Avea un pla n de propo rții, urmărind să schimbe oame nii
și lumea. ,—Putea să facă așa ceva de una si ngură?
Maestr ul a încuvii nțat di n cap, mestecînd ultima bucățică de chi flă.
— Nu e de mirare. Gîndește -te la Genghis -Han.
— Asta așa este, am spus eu. Dar de ce acum, și de ce Japonia?
— Cred că eu am trezit oaia. Probabil că dor -mise netulb urată tiinp de sute de a ni acolo î n peșteră, iar eu ,
tocmai e u, am trezit -o.
— Dumneavoastră n -aveți nici o vi nă.
— Ba bi ne că nu, a ripostat Maestr ul. E vina mea. A r fi trebuit să -mi da u seama di n timp. Atunci încă aș mai fi
putut face ceva. Dar mi -a luat foa rte mult pînă să înțeleg. Cînd în sfîrșit am re alizat ce se întămpla, oaia deja mă
părăsise.
Maestrul a tăcut, răsucindu -și cu degetele sprănce nele ca niște țurț uri. Părea apăsat de g reutatea celor 42 de ani
care se sc urseseră.
— M-am trezit î ntr-o dimineață și oaia nu mai era acolo. Atunci am înțeles ce însea mnă să fii „părăsit de oaie ".
E un infern. în locul oii n -a mai rămas decît o idee, de care n u mai poți scăpa, pentru că n u mai ai oaia. Asta
înseamnă „părăsit de oaie ".
Maestrul și -a mai su flat o dată nasul într-o fbaie de hă rtie.
—Acum e rîndul t ău.
I-am povestit despre ce s -a petrecut c u oaia după ce l -a părăsit, cum a i ntrat într -un tînăr activist de dreapta a flat
în închisoare, cum tă nă-rul a devenit apoi o figură politică marca ntă, a mers î n China, a co nstruit acolo o rețea
de infor -matii și a făcut avere. I -am mai povestit cum după război a fost condamnat s ub acuzația de c riminal de
război de clasa A, dar a fost eliberat î n schimb ul rețelei de i nformații și în final, ser -vindu-se de averea pe care o
strănsese î n China, a ajuns să contr oleze gu vernul, economia și mass -media.
—Am auzit de el, a spus Maestrul cu amărăciune. Oaia știe să. -i găsească pe cei mai c ompeten ti.
— Dar î n primăvara aceasta l-a părăsit. Băr -batul e în comă de ceva vreme și trage să moară.
Pănă acum preze nța oii a compensat disfuncția cerebrală.
— II invidiez, pentru că nu mai poate realiza că e „părăsit de oaie ".
— De ce credeți că l -a părăsit oaia ? Doar și -a dedicat atăția ani constr uirii unei organizații ime nse.
Maest rul a oftat adănc.

— Tot nu pricepi ? 1 s-a întămplat e xact ce mi s -a întămplat și mie. Și -a pierdut valoarea, n-a mai fost folositor.
Oamenii au limite, iar oaia nu-i mai vrea pe cei care și le -au atins deja. E posibil ca el să nu fi fost capabil să
înțeleagă pe deplin ce -i cerea oaia. Rolul lui a fost să co nstruiască o orga nizație de propo rții și, cînd a te rminat,
a fost părăsit. Așa cum pe mine oaia m -a folosit doar ca mijloc de tra nsport.
— Și atunci ce s -a întămplat c u oaia mai depa rte ?
Maest rul a luat de pe birou fotog rafia și a lo vit-o ușor cu degetele.
— A hoină rit prin Japonia î n căutarea u nei noi gazde. Probabil că are nevoie de o persoană pe ca re s-o pună în
fruntea organizației.
— Ce urmărește oaia ?
— Ți-am mai spus, di n păcate nu sunt în stare
să explic exact. Ca ută o formă care să -i îmbrace gîndi rea.
— Și asta e ceva pozitiv ?
—Pentru ea, da.
—Dar pe ntru dumneavoastră ?
— Nu știu, a spus bătrînul. Pe cuvînt că n u știu. De cînd m -a părăsit oaia, nu -mi mai da u
seama cît di n mine sunt e u cel adevărat și cît e umbra o ri.
— Spuneați mai devreme că, la un mome nt dat, ați fi putut face ceva. La ce vă refereați? Maestrul a clătinat din
cap.
— N-am de găî\d să-ți sp\m.
Tăcerea s -a lăsat di n nou în încăpere. I ncepuse ploaia. P rima ploaie de cînd ajunseserăm î n Sapporo.
— Un ultim lucr u: puteți să ne spu neți unde a fost făc ută fotogra fia? am întrebat e u.
— La fe rma unde am locuit eu timp de nouă ani. A m crescut oi acolo pînă cînd, după război, a ve nit arinata
americană și a rechizițio nat-o. Cînd am primit -o înapoi, am vîndut -o unui bogătaș. E și ac um prop rietar.
— Și crește oi î n continuare ?
— Nu știu exact, dar cel p uțin așa reiese d in fotogra fie. In o rice caz, e un loc si nguratic, aflat departe de altă
așezare umană, inaccesibil iarna. Cred că prop rietarul stă acolo cel mult două -trei luni pe an. E u n loc frumos și
liniștit.
— Are cineva g rijă de fermă î n lipsa prop rie-tarului ?
— Nu cred că rămăne ci neva acolo peste ia rnă. In afară de mi ne, nu mai știu pe nimeni care să facă așa ceva. Se
pot angaja cioba ni municipali di n orașul din vale și a u ei grijă de oi . Acope rișul e special co nstruit astfel î ncît
zăpada să cadă si ngură, iar hoții nu aj ung pînă acolo. Ce sens ar avea să care totul atîta d rum pă nă-n oraș? Și
ninge î ngrozitor de mult.
—Acum o fi cineva acolo?
— Știu și eu ? Cred că de ja nu mai e nime ni. Se apropie ninsorile, iar urșii umblă să -și găsească pro vizii pe ntru
iarnă… De ce, vrei să merg i la fermă?
— Cred că n-am încotro. Toate indiciile duc acolo.
Maestrul a tăc iit o vreme. îi rămăsese sos de roșii la colțu rile gur n.
— înaintea voastră a mai ve nit cineva să -mi pună întrebă ri, cred că prin februa rie. Era u n băr-bat cam de vărsta
ta. A văzut fotog rafia din salon și asta i -a trezit i nteres ul. în perioada respectivă mă pl ictiseam foa rte tare, așa că
am stat m ult de vorbă. Mi -a spus că strînge mate riale pentru u n roman.
Am scos di n buzunar o fotog rafie cu Șobolan ul și cu mi ne și i -am arătat -o Maestrului. Fusese facută în vara
anului 197o la barul lui J. Eu mă uitam într-o parte și fumam, Șobola nul arăta spre aparat se mnul victoriei.
Amîndoi eram tine ri și foa rte bro nzati.
—Ăsta ești tu, dar mai tînăr, nu? a sp us Maest rul, aprinzînd lampa de birou și uitîndu -se ate nt la fotog rafie.
—Acum opt a ni.
—Celălalt e bărbatul despre care vorbeam. Ac um arată p uțin mai îmbătrînit și poa rtă mus -tață, dar e sig ur el.
— Mustață ?
—Avea o mustață subțire și î ngrijită, dar obra jii nebărbie riți.
N-am reușit să mi -l imag inez pe Șobolan cu mustață.
Maest rul ne-a desenat o hartă detaliată a d n.imului care duce la fermă. De la Asahikawa trebuia să schimbăm
trenul și să merge m trei ore pe o li nie secundară ca să a jungem în orășelul de la poalele mu nților, iar de acolo
mai erau încă trei ore cu mași na.
—Vă m ulțumim foarte mult, i -am spus Maest rului.
—Dacă vrei să știi, cred că ar fl mai bine pentru ti ne să lași oaia î n pace. Ve zi ce mi s -a

întămplat mie. Oaia aduce necaz uri tuturor celo r care i ntră în contact cu ea. Pe ntru ea, viața u nui simplu indi vid
e total lipsită de valoare. Dar, î n fine, presupu n că ai motivele tale.
—Așa este.
—Aveți grijă, a sp us Maestrul. Fiți drăg uți și lăsați voi tava î n fața uș ii.

4 Adio, Hotel Delfi n
-NE-A LUAT o zi î ntreagă să facem pregăti rile pe ntru plecare. De la un magazin spo rtiv am c umpărat
echipament pentr u alpinism și rații po rtabile, de la un magazin universal ne -am luat pulovere g roase pescărești
și ciorapi de lănă, de la libră rie am facut rost de o ha rtă a reg iunii la scara 1 : 5o 00o și o ca rte despre isto ria
locală. Ne -am mai l uat și boca nci cu crampoa ne pentru zăpadă și lenje rie groasă.
— Nimic din ce -am stră ns aici n -are nici cea mai mică legătură cu sfera mea de acti vitate, a sp us prietena mea.
— Cînd ai să fii în mijlocul troienelor, n-ai să te mai gîndești la asta, am asig urat-o eu.
—Ai de gînd să stai pînă dă zăpada?
— Nu știu. I n orice caz, ninsorile încep pe la sfîrșit ul lui octombrie și e bi ne să fim pregătiți. N -avem de u nde să
știm ce -o să se î ntămple.
Ne-am întors la hotel și am î ndesat tot c e cumpăraseră m într-un rucsac mare. A m făcut apoi o boccea cu
lucrurile nefolositoare pe care le aduseserăm de la Tokyo și am lăsat -o în grija prop rietarului hotelu lui.
Majoritatea lucr urilor p e care și le l uase prietena mea erau inutile : o trusă de cosmetică, ci nci cărți, șase casete,
o rochie și pa ntofi cu toc, o sacoșă î ntreagă de dresuri și lenje rie, tricouri și pantaloni scurți, un ceas de voiaj, un
caiet de schițe și o cutie c u creioa ne colorate, plicu ri și hărtie de sc risori, u n prosop de baie, o trusă de prim –
ajutor, un uscător de păr, bețișoare de urechi.
— De ce ți -ai luat rochia și pa ntofii cu toc ? am întrebat -o eu.
— Dacă su ntem invitați la vreo recep tie ?
— Ce recepție ?!
N-am reușit s -o con ving să ren unțe. Și-a pus rochia împătu rită frumos și pa ntofii cu toc la mi ne în rucsac. Cît
despre cosmetice, pînă la urmă și -a cumpărat o trusă mai mică de la un magazi n din apropierea hot elului.
Prop rietarul a acceptat bucuros să ne păstreze rest ul de lucru ri. Am plătit camera la zi și l -am anunțat că ne
întoarcem probabil î ntr-o săpt amănă sau două.
—Tatăl me u v-a put ut fi de folos cu ceva? ne-a întrebat el preoc upat.
— Ne-a ajutat foa rte mult, l -am asig urat eu.
— cîteodată și eu îmi doresc să pot pleca să caut ceva, dar nu știu ce a nume să ca ut, spre deosebire de tatăl me u,
care toată viața și -a continuat căutarea. Nici acum n -a renunțat. Cînd eram copil, îmi povestea despre oaia albă
care-i apărea în vis. De asta cred eu că așa e viața: o căutare contin uă.
In salonul hotel ului domnea, ca întotdea una, o liniște adă ncă. o slujnică bătrînă spăla scă rile.
— Tatăl meu are ac um 73 de a ni, și tot n-a găsit oaia. Nu știu dacă există în realitate, dar mă tot gîndesc că tatăl
meu n-a avut o viață ușoară și-mi doresc ca măcar acum să -l văd fe ricit, însă el nu vrea să asculte și mă ia mereu
peste picior. Asta pe ntru că eu n -am nici un scop în viață.
— Bine, dar aveți Hotel ul Del fin, a încercat p rietena mea să -l consoleze.
— în plus, cred că tatăl dum neavoastră și -a încheiat căutarea, am adăugat e u. Mai depa rte ne ocupăm noi de
oaie.
Prop rietarul a zămbit.
—Dacă -i așa, atunci nu am de ce mă plînge. S unt sig ur c-o să fim amîndoi fe riciți de ac um încolo.
— Și noi vă do rim asta.
— Chiar crezi c -o să fie fericiți împreu nă ? m-a întrebat p rietena mea ceva mai tărzi u, cînd am ră mas singuri.
—Au nevoie de timp pe ntru asta, dar su nt sigur că toate se vor ara nja. Acum s -a umplut golul creat î n cei
patruzeci și doi de ani. Maestrul și -a încheiat misiu nea. De acum î ncolo noi trebuie să găsim oaia.
—Mi-au plăcut m ult, și tatăl, și fiul.
— Și mie.
Cînd a m termin at bagajele, am făcut dragoste, apoi am ieșit în oraș să vedem u n film. Și ^în film erau multe
persona je care faceau dragoste. î ntr-un final, nu -i atît de rău să -i vezi pe alții facînd sex, mi -am sp us eu.

Capitolul 8 î n căutarea oii fantastice (III)Nașterea, dezvoltarea și decli nul orașului J unitaki

DlMINEAȚA DE VREME am l uat tre nul de la Sapporo spre Asahikawa. Eu m -am apucat să citesc Istoria
orașului Ju nitaki, o carte volumi -noasă c u cope rte groase. J unitaki era orașul î n care se a fla ferma Maest rului.
Nu speram să găsesc info rmații foa rte utile, dar, î n fond, cititul n-avea c um să-mi st rice. A utorul se născuse în
anul 194o în Junitaki și, d upă ce absol vise secți a de literatură a U niversității Ho kkaido, se axase pe isto ria
locală. Pii nd atît de ocupat, reușise să scrie doar o si ngură ca rte, cea p e care o c um-părasem e u. Fusese p ublicată
în mai 197o și era, bi neînțeles, p rima ediție.

In ca rte scria că p rimii colo niști se stabiliseră în zona act ualului oraș la î nceputul ve rii anului 131 din epoca
Meiji . Erau î n total optspr ezece oame ni, toți țăra ni săraci di n regiunea Ts ugaru, avînd ca b unuri doar cîteva
unelte, h aine, pătu ri, oale și c uțite.
Au ajuns într-un sat ain u2 din apropierea ora -șului Sapporo și, cu p uținii bani pe ca re-i avea u, au tocmit u n tînăr
ainu să -i călă uzească. Era un tînăr slab cu ochl neg ri, al că rui nume, î n limba
1. 1880, d upă cale ndarul occid ental.
2. Ai nu, pop ulație indige nă a insulei Ho kkaido.

ainu, însemna „lună în decli n" (sugerînd o te ndință spre psihoza ma niaco-depresivă, opina a utorul).
Tînărul era o călăuză excele ntă. Abia legînd două vorbe în japoneză, i -a condus pe cei optspre -zece țărani
posaci și suspicioși la nord de răul Ishika ri. Știa exact u nde aveau să găsească pă mînturi roditoare.
în a patra zi au aj uns în locul respectiv. Cît vedeai cu ochii se întindeau pajiști în florite, stră -bătute de rău ri.
— Aici e un loc bu n, a spus tî nărul, cu mînd rie. Puține să lbătici uni, pămînt mă nos și mulți somoni î n rău.
— Nu e bi ne, a clătinat din cap șeful țăranilor. Vrem să merge m mai depa rte.
Tînăr ul s-a gîndit că țăranii năd ajduiau să găsească u n pămînt și mai bu n cître nord. A u mai mers două zile și a u
găsit un alt loc. Pămîntul nu mai era atît de fe rtil ca acela dinainte, dar cel puți n era un teren ridicat și n -ar fi
avut g rija inundațiilor.
— Cum vi se pare ? i-a întrebat tînărul. Și aici e bine. Ce sp uneți?
Șeful țăra nilor a clăti nat din cap. La fel s -a petrecut de mai multe o ri, pănă
cînd au aju ns pe locul unde se a flă azi Asahikawa,
la șapte zile de mers de Sapporo și la aproximativ
14o de kilomet ri.
—Aici cum vi se pare? i -a întrebat iar, fără prea ma ri speranțe, tînăr ul.
—Nu e bine, au răspu ns țăranii.
— Dacă mergem mai depa rte, ajungem la m unți, le-a spus tînărul.
— Foarte bine, i-au răsp uns țăranii, bucuro și. Apoi au străbătut trecătoarea Shioka ri.
Țăranii aveau motivul lor să ocolească tere nu-rile fertile și să se af unde cît mai mult în pustie -tăți. Toți erau
înglodați î n datorii și fug iseră di n satul lor pe ascu ns, într -o noapte, iar acum faceau tot posibilul să -și șteargă
urmele.
Bineînțeles, tînărul n -avea cum să ș tie asta. Mirarea lui de la î nceput se tra nsformase în îngri-jorare, apoi în
conster nare, î n confuzie și , în cele di n urmă, aju nsese să -și piardă de finitiv î ncre-derea î n sine.
Se pare î nsă că tînărul avea u n caracter com -plex și, pe cînd lăsaseră î n urmă trecătoarea Shiokari, î ncepuse să
creadă c u tărie că desti nul lui era să-i conducă pe țărani spre nord, mere u spre nord. Ca să le facă pe plac, se
străduia să aleagă d ruinurile cele mai g rele și mai pe riculoase.
La pat ru zile de mers de la trecătoarea S hiokari au dat de un rău care străbătea reg iunea de la est la vest. A u
ținut sfat și au hotărăt să se î ndrepte spr e est.
Au ajuns î n niște locu ri groaznice, cu cără ri de neumblat. Cu toate acestea, nimic nu i -a oprit în drumul lor spre
est. S -au luptat cu pădu ri de bambuși pitici, și -au croit drum p rin mări de ierbu ri sălbatic e, înalte cît un stat de
om, au străbătut mlaștini adănci, s -au cățărat pe stă nci. No pțile dormeau sub ce rul liber, pe malu rile vre-unei
ape, mere u atenți la urletele lupilor. Avea u măinile însîngerate de la ba mbuși și era u chinuiți de hoarde de
țănța ri.
în a cincea zi de mers spre est calea le -a fost tăiată de u n lanț de mu nți. Mai depa rte nu mai puteau înai nta, le -a
spus tînăra călăuză, și ță ranii au hotărăt să se oprească aici. La 8 i ulie, an ul 13 al epocii Meiji, s -au stabilit la
26o de kilomet ri depă rtare de Sapporo.
înainte de toate, au cercetat zona, calitatea apei și a pămîntul ui, și li s -a părut un loc bun pe ntru agricultură. Și –
au împă rțit pămîntul î ntre ei și au construit o caba nă comună î n inijloc.
Tînărul ainu a î ntălnit la un mome nt dat un grup de vă nători, tot ai ruu, și i-a întrebat cum se numea reg iunea
respec tivă.
— Chiar crezi că a stat cineva să dea nume u nui loc nenorocit ca ăsta? i -au răspuns ei.
Din acest motiv, pentru o vrem e așezarea lor n-a purtat nici un nume. De fapt, ce nevoie ar fi avut, sit uată așa în
pustietate, la zeci de kilo -metri de orice așezare uma nă (mai corect sp us, de altă așezare c u care ar fi vrut să aibă
contact). î n anul 211, un funcționar al prefectu rii a ve nit să le facă rece nsămîntul și a fost foarte î ncurcat de
faptul că așezarea n -avea un nume, dar lor nici nu le-a păsat. Ba chiar s -au înfu riat, s-au adu nat în fața caba nei
comu ne cu sape și sece ri în măini și a u cerut în mod expres să nu li se dea nici un nume. Neavînd cu ci ne se
înțelege, fu ncțio-narul a numit a șezarea Ju nitaki2, pentru că pe răul din apropierea ei numărase douăsprezece
cascade. A șa a luat naștere cît unul Junitaki (numit apoi „sat ul" Junitaki). Dar asta avea să se petreacă mai tărziu.
Acum era m abia î n anul 143.
Terenul pe care se stabiliseră se întindea pe un arc de cerc de șaizeci de g rade î ntre doi mu nți și era străbătut î n
mijloc de un rău adă nc. Peste tot era numai o î ncălceală de bamb uși pitici și de conifere care -și înfipseseră în
pămînt rădăci -nile uriașe. Lupi, căp rioare, urși, popîndăi ș i păsă ri de toate fel urile de -abia re ușeau să -și găsească
hrana. Mai erau și puzde rie de m uște și ță nțari.
— Sunteți sig uri că aici vreți să locuiți ? i-a întrebat tînăr ul ainu pe țăra ni.
—Catego ric, i-au răspuns ei.„do uăsprezece casca de" (jap-)-

Nu se șt ie exact de ce tînărul ai nu a hotărăt să rămănă cu țăra nii în loc să se î ntoarcă în locu rile lui natale.
Probabil că din cu riozitate, a emis ipot eza autor ul (care mereu emitea cîte o ipoteză). î n orice caz, dacă n -ar fi
rămas c u ei, e puți n probabil că țăr anii ar fi reușit să treacă iar na cu bine. I -a învățat cum să ca ute leg ume în
solul înghețat, cum să se protejeze de zăpadă, c um să p rindă pești la copcă, c um să pună cap -cane pentru lupi,
cum să se apere de urșii în prag de hiber nare, cum să ghicească starea vremii d in schimbarea direcției vînt ului,
cum să tra teze dege -răturile, cum să prăjească rădăci nile de ba rnbus, cum să taie brazii. Așa le -a devenit
indispensabil și și -a recăștigat încrederea în sine. Mai tărziu s -a căsăto rit cu fata u nuia dintre țăra ni, a a vut trei
copii și și -a luat un nume japonez. Nu mai era „ Luna în declin".
Totuși, cu toată p riceperea tînăr ului ainu, țăra-nii au dus o viață foa rte grea. In aug ust fiecare familie avea
cabana ei, dar pent ru că erau de fapt doar niște tru nchiuri de copaci așezate un ul lîngă altul, în timpul ier mi n-au
putut să -i pro -tejeze pe țăra ni de f rig și de zăpadă. N u rareo ri, cînd se trezeau dimineața, găsea u zăpadă de -o
palmă la căpătăi. M ulte familii n -aveau decît o sing ură plap umă, așa că bărbații treb uiau să doarmă ghemuiți
lîngă foc. Cînd li se te rminau proviziil e, mergea u la rău să p rindă pește sau scormoneau sub zăpadă î n căutare
de brustu ri și ferigi înghețate. F usese o ia rnă deosebit de g rea, dar nimeni nu mu rise. Fără lupte și fară lacrimi.
Puterea lo r izvora din sărăcia în care trăiseră toată viața.
în sfîrșit, a ve nit și p rimăvara. S -au născ ut doi copii, comu nitatea numărînd acum 21 de s uflete. Mamele
trudiseră la cămp pînă cu două ore înain te să nască, și se întorseseră la muncă î ncă de a doua zi. A u plantat
porumb și ca rtofi. Bărbații a u tăiat copaci și au ars – terenu ri pentru a obține m ai mult sol cultivabil. Viața
tocmai î ncepuse să se ivească la suprafața pămîntului, plantele dădeau rod, iar oame nii răs uflau în sfîrșit ușu-
rați, cînd, di ntr-o dat ă, s-au năp ustit asupra lor nori întregi de lăcuste.
Lăcustele ve niseră de peste mu nți. La î nceput s-a văzut doar un nor mare și negru, apoi s -a auzit ceva ca u n
tunet. Doar tînăr ul ainu î nțe-legea ce se petrece. Le -a poruncit țăra nilor să ap rindă focu ri pe cămpu ri, din loc în
loc. Cu ulti -mele pro vizii de gaz, țăra nii au ars toată mobila și b unuri le pe care le mai aveau. Femeile băteau cu
pisălo agele în oale și ti ngiri. Au făcut tot ce le -a stat î n puteri, dar î n zadar. Sute de mii de lăc uste au coborăt
peste cămpu rile lor și le-au pus tiit. N-au mai lăsat nimic în urmă.
Cînd au plecat lăcustele, tînărul s -a dus pe cămp și a plăns. Di nte țăra ni n-a plă ns nimeni. Au adunat toate
lăcustele moa rte într -o grămadă și le -au dat foc, apoi s -au reapucat imediat de d efrișat.
Au trecut iar na hră nindu-se cu pește, brustu ri și ferigi. In primăvara u rmătoare s -au mai născut trei copii și
țăranii au cultivat iar pămîntu rile. Vara au venit iarăși lăcustele și le -au distrus recolta, dar tînăr ul ainu n-a mai
plăns.
Au scăpat de lăcuste abia în al treilea a n, pentru că ouăle le fuseseră nimicite de ploile i nterminabile. Din
nefericire, aceleași ploi le -au dist rus și recoltele. î n anul următor a u avut pa rte de o invazie de cărăbuși, iar î n
vara care a urmat a fost neobi șnuit de frig.
Ajuns aici cu cititul, am lăsat cartea jos, am mai băut o bere și mi -am scos di n bagaj pachetul 'cu mă ncare.
Priete na mea dormea pe loc ul de alăt uri, cu brațele î ncrucișa te. Razele soa relui de dimi neață pătru ndeau p rin
fereastra trenul ui și-i învăluiau obrajii î n lumină. o molie venită ci ne știe de unde plutea p rin aer ca o bucățică
de hă rtie, S-a așezat o clipă pe pieptul p rietenei mele, apoi și -a luat di n nou zbor ul. Prietena mea a părut di ntr-o
dată ușor mai î rnbătrînită.
Am fumat o țigară și m -am întors la Istoria oraș ului Junitaki.
în al șaselea an a șezarea a deve nit mai în flori-toare. Au avut recolte bogate, și -au îmbunătățit loc uințele, s -au
obișnuit cu viața în climat ul rece. Au facut case solide di n buște ni ciopliți, au con -struit cuptoare, a u agățat
lămpi pe pereți. A u încărcat î ntr-o barcă puți nul care le p risosea di n recoltă, niște pește uscat și piei de
căprioară, și le -au dus î n oraș, a flat la două zile de mers. Acolo le -au schimbat pe sare, hai ne și ulei. U nii dintre
ei au învățat c um să obtină cărbune di n copac ii doborăți pe ntru lărgirea cămpu rilor. Mai era u și alte așeză ri
asemănătoare î n josul răului, și așa a început come rtul.
o dată c u dezvoltarea așeză rii, a deve nit tot mai e vident faptul că le lipsea mă na de lucru. Săte nii au convo cat un
consili u și, după do uă zile de dezbate ri, au decis să -și cheme r udele di n satul natal. Și -au făcut g riji din cauza
marilor dato rii pe care le lăsaseră în urmă, dar, din sc ri-sorile pe care le -au primit de la rude, au a flat pe ocolite
că foștii lor c redito ri se lăsaseră păg ubași de mult. Cel mai bătrîn dintre săte ni a trimis cîteva sc risori prietenilor
lui de odi nioară, in vităn-du-i să vină acolo și să cultive împre ună pă mîntul. Asta se petrecea î n anul Meiji 21,
acela și an în care un funcționar ve nise să facă recensămînt ul populației și dăduse sat ului numele de Ju nitaki.
In anul următor au venit în sat șase familii, î n total 19 noi coloniș ti. Au fost î ntămpinați cu cabane proaspăt
construite, iar reî ntălnirea a f ost scăldată în lac rimi. Noii coloniști au primit lotu ri de teren și, c u ajutor ul
celorlalți, au î nceput să c ultive pămînt ul și să -și construiască propriile cas e.
în anul Meiji 251 au mai venit patru familii, î n total 16 oameni, iar î n anul 272 încă șapte familii, în total 24 de
oame ni.
în acest fel așe zarea s -a dezvoltat, „cătunul" J unitaki deve nind „satul " Junitaki. Caba na princi-pală a fost mă rită
și tra nsformată î n casa sfa -tului, iar lîngă ea a fost co nstruit un mic altar. H rana p rincipală a comu nității
rămăsese în co n-tinuare meiul, dar di n cînd în cînd acum p uteau să amestece î n el orez alb. pînă și poștaș ul a
început să-și facă apa riția, ce -i drept, destul de rar și la i ntervale neregulate.
Sigur, au avut în conti nuare pa rte și de g reu-tăți. Mai ve neau di n cînd în cînd funcțio nari ai g uvernului pentr u a
aduna taxele și pe ntru a-i convoca la armată pe tineri. Lucru rile astea îl dera njau în mod special pe tînărul ainu

(acum în vărstă de vreo 35 de ani). Nu reușea î n ruptul capului să priceapă de ce treb uiau să plătească taxe și să
meargă la armată.
—Era mai bi ne pe vremuri, obiș nuia el să sp ună.
Chiar și așa, satul conti nua să se dezvolte. In a nul Mei ji 303 au găsit un loc b un de pășu -nat în apropierea
așezării și a u început să crească oi. U n funcționar al guver nului terito rial a venit și i -a învățat c um să
construiască garduri și adă -postu ri pentru animale și cum să i rige pășu nea.
1. 1892
2. 1894
3. 1897
Mai tărzi u autoritățile au ame najat u n drum pe malul răului, folosind deți nuți ca fo rță de m uncă, și î n scurtă
vreme num eroase turme de oi, cum-părate de la stat pe u n preț de nimic, a u luat calea satului. Țăranii nu puteau
înțelege de ce guvern ul se arăta atît de mă rinimo s cu ei. U nii dintre ei se gînd eau pur și simplu că, d upă atîta
trudă, ineritau și ei să aibă pa rte de puțin noroc.
Dar bi neînțeles că guvernul nu se pu rta așa fără u n motiv a nume. In v ederea imine ntei cam -panii continentale,
armata urmărea perfecțio -narea unui sistem de autoaprovizionare bazat pe o vine rezistente la f rig, și ca atare
guvemul ordo nase Mi nisterului Agriculturii să exti ndă creșterea oilor. lar ministerul, la rînd ul lui, facea presi uni
asupra g uvernului local di n Hokkaid o. Război ul ruso -japonez bătea la ușă.
Tînărul ai nu era cel mai interesat de oi dintre toți colo niștii. A învățat de la fu ncționa rii locali despr e metodele
de creștere a oilor și și-a asumat responsabilitatea t urmelor com unale. Nu se știe exact ce a nume i -a suscitat
brusc interesul pentru oi. Probabil că nu se p utea obișnui c u viața într-un sat cu o populație mereu î n creștere.
Prima turmă pe care a avut -o în grijă număra 36 de oi southdown și 21 de oi shropshire, iar ca ajutoare avea doi
căini border collie. Tînăr ul ainu a devenit î n scurtă vreme u n păstor p riceput și, pe an ce trecea, avea tot mai
multe oi și tot mai mulți căi ni. A ajuns să -și iub ească din toată inima oile și căinii, iar o ficialii erau foa rte
mulțumiți de el. Noile generații de p ui au fost ed ucate să fie căini ciobă nești și au fost repa rtizate la fe rmele din
jur.
Cînd a izb ucnit războiul ruso -japonez, cinci ti neri din sat au fost r ecrutați și t rimiși pe front ul din China. Toți
cinci au fost încorporați î n aceeași unitate militară. Doi dintre ei au fost uciși și u nul și-a pierdut un braț din
cauza unei grenade, pe cînd se luptau pe ntru eucerirea un ui mic deal. D upă trei zile , cînd l upta s -a încheiat, cei
doi tineri rămași tefe ri au adunat rămășițele tovarășilor lor. Toți era u fii ai primilor colo niști. U nul dintre ei
fusese chiar fiul bărbatul ui ainu, devenit ac um păstorul sat ului. Mu rise îmbrăcat într -o pelerină militară
confecționat ă din lă nă.
— De ce oare a u trebuit să plece la luptă pe pămînt străin? i -a întrebat pe ceilalți păstor ul ainu, acum î n vărstă
de patruzeci și cinci de a ni.
Nime ni nu i-a putut răspu nde. Păstorul ai nu a părăsit sat ul și s-a dus să trăiască la u n loc cu oi le lui. Nevasta î i
murise de p neumo nie cu ci nci ani înainte, iar cele do uă fiice rămase era u deja mă ritate, la casele lor. Ca răsplată
pentru că avea g rijă de oi, satul îi dădea o sumă de rizorie și ceva de mă ncare.
După ce și -a pierdut fiul, a deve nit un bă trîn acru și a mu rit la vărsta de 62 de a ni. Un ul dintre ajutoarele lui, un
tînăr, l -a găsit prăbușit pe jos în adăpost ul oilor, î ntr-o dimineață de iar nă. înghețase. Cei doi căini ciobă nești,
desce ndenți din primii căi ni pe care îi av usese, stăteau lîngă el, triști, dar oile rumegau nepăsătoare. în li niș-tea
staulul ui, dinții lor răsuna u ca niște castaniete.
Istoria oraș ului Junitaki co ntinua, dar cea a tînărul ui ainu se sfărșea aici. M -am dus la toa -letă și m -am ușurat
după do uă beri. Cînd m -am întors, p rietena mea se trezise și se uita pe geam. A fară se î ntindeau pînă depa rte
cămpuri de orez, di n cînd în cînd fă cîndu-și apa riția cîte u n siloz. Rău rile se apropiau, apoi se pierdeau î n depăr –
tare. Am fumat o tigară privin d peisa jul și p rivind-o pe p rietena mea cum p rivea peisa jul. N -am schim –
bat nici o vorbă. Am termi nat țigara și mi -am rel'uat lectura.
După povestea nefericitul ui tînăr ai nu care aj unsese păstor, îmbătrînise și m urise , istoria oraș ului deve nea foa rte
plictisitoare. î n afară de faptul că, l a un mome nt dat, zece oi a u murit de timpanism și că f rigul a dist rus o pa rte
din recoltă, satul a con tinuat să se dezvolte și, în epoca Taisho1, a fost ridicat la rangul de oraș. Orașul a devenit
tot mai mare și mai orga nizat, s -au constr uit o primărie, o școală și un o ficiu po ștal. Pe vremea aceea
colonizarea ins ulei Hokkaid o aproape că se încheiase.
Pentru că nu se mai putea u obține alte supra fețe cultivabile, mai mulți ti neri, fii de mici negustori, au plecat în
noile te ritorii din Ma nciuria și ins ula Sahalin. Era și o mențiu ne despre Maest ru, în anul Sh owa 122: „Dr. …, 32
ani, cadru tehnic din Ministerul Ag ricultu rii însărcinat cu studiul zone -lor Coreea și Manciu ria, demisio nează
din post și î nființează o fermă în m unți, la nord de oraș ul Junitaki". Altceva nu mai scria despre el. Probabil că
pînă și autorul fusese doborăt d e phctiseală, pe ntru că rest ul de eve nimente era u descrise frag-mentar și
convențio nal, iar s tilul în sine nu mai era la fel de antre nant.
Am sărit peste o pe rioadă de 31 de a ni și am trecut la capitolul despre Orașul în preze nt, dar prezent ul la care se
referea ca rtea era î nceputul anilor '70, iar noi eram în octomb rie 1979. în fine, orice carte de isto rie trebuie să
aducă lucr urile la zi. Și chiar dacă preze ntul încetează imediat să mai fie preze nt, nimeni nu -l poate nega. Dacă
preze ntul n-ar mai fi prezent, isto ria n-ar mai fi istorie.
1. Epoca Taisho, 1912 -l926
2. 1937

Confo rm Istoriei or așului Junitaki, localitatea avea î n aprilie 1969 o popu lație de 15 00o de oame ni, cu 6 00o
mai puțin decît cu zece ani înainte. Scăderea se datora în cea mai mare pa rte decli nului agriculturii în regiune,
iar declin ul era p ricinuit, sc ria m carte, pe de o pa rte, de schim -bările aduse de rapida dezvo ltare a i ndustriei,
iar pe de a lta, de climat nl rece ca racteristic re giunii Hokkaid o.
Ce s-a întămplat cu pă mînturile aba ndonate ? Au fost împădu rite. Pe pămîntu rile pe care stră -bunicii lor le -au
defrișat cu sudoare a frunții, urmașii a u plantat la loc copaci. Ce desti n ciudat !
Din acest motiv, p rincipalele surse de ve nituri ale oraș ului era u în preze nt industria forestieră și prel ucrarea
lenmului. I n Junitaki existau cîteva mici fab rici de cherestea unde se prod uceau cutii pe ntru televizoare, măsuțe
de toaletă și suve -niruri, ursuleți sa u figurine ai nu. Casa sfatul ui din satul de altădată fusese tra nsformată în
Muzeul Colo niștilor, și adăpostea multe u nelte și vase de pe vrem uri. Mai erau expuse obiecte care apa rținu seră
tinerilor uciși î n război ul ruso-japo-nez, plus o cutie pentru alime nte care păstras e urmele di nților unui urs bru n
și o sc risoare cître
satul natal în care colo niștii se interesau de sit ua-ția dato riilor lor.
In realitate, Junita ki era în preze nt un oraș ex trem de p lictisitor. Ma joritatea loc uitorilor, după ce se întorcea u
acasă de la lu cru, își petreceau pat ru ore în fața tele vizorului și apoi mergea u la culcare. î n timpul alege rilor rata
preze nței la u rne era ridicată și se știa de la î nceput ci ne va căștiga. De viza orașului era „O viață îmbel șugată î n
sănul naturii îmbe lșugate", sau ce l puți n așa susți nea panca rta din fața gă rii.
Am închis ca rtea, am căscat și am adormit.
2Continuarea decli nului orașului Ju nitaki și oile sale
AM SCHIMBAT trenul la Asahikawa și ne-am îndreptat spre nord, peste trecătoarea S hiokari, urmînd aproape
acelaș i dn.im pe care -l străbă -tuseră tînăr ul Ainu și cei optsprezece țăra ni săraci, cu nouăzeci și opt de ani
înainte. Soarele de toa mnă sclipea putemic peste păd urile neumbla te și peste fr unzele ca dejăratic ale frasi nilor.
Cerul era foa rte limpede și l umina aproape orbitoa re.
Trenul fusese gol la început, dar se umpluse pe parcurs cu o mulțime de licee ni care făceau naveta, gălăg ioși,
mirosito ri, aruncîndu -și unul altuia replici fără se ns și înfrănîndu-și do rințele sexuale. După o ju rnătate de oră a u
coborăt t oți în aceeași gară și î n tren s -a lăsat iar li niștea.
Am împă rțit cu p rietena mea o ciocolată și am mă ncat-o uitîndu -ne pe fereastră. Pămîntul era învăluit î ntr-o
lumină potolită. Totul mi se părea î ndepărtat, de parcă aș fi privit invers p rintr-un telesc op. P rietena mea fluiera
Johnny B. Goo de. Niciodată de cînd eram împreu nă nu mai tăcu -serăm atît de m ult.
Trecuse deja de pră nz cînd am coborăt d in tren. Cum am a juns pe pero n, mi-am dezmo rțit toate î ncheietu rile și
am tras adă nc aer în piept. Aerul era at ît de rece î ncît mi -am simțit plămă -nii contractînd u-se. Soarele îmi
încălzea plăcut pielea, dar era cu vreo două g rade mai f rig ca la Sapporo. De -a lungul liniilor se î nșirau mai
multe depozite vechi din cărămidă, iar lîngă ele era o g rămadă de bușteni lu ngi, înnegriți și udați de ploaia din
seara precede ntă- După ce a plecat trenul cu care veniserăm, gara a rămas p ustie. Doar u n strat de gălbenele
tremura în bătaia vîntu lui. De pe pero n se vedea oraș ul, oraș mic și tipic de provincie. Avea u n mic magazin
universal, o străduță comercială în dezordine, o autogară cu zece linii, u n punct de informații tu ristice. Așa, la
prima vedere, părea un oraș neinteresa nt.
—Asta ne e desti nația? a în trebat prietena mea.
— Nu. A ici sch imhăm trenul. Des tinatia noastră e un orășel mult ma i mic.
Am căscat și -am mai inspirat o dată, adă nc.
— Locul ăsta e u n punct de tra nzit. De aici au î nceput primii coloniști să se î ndrepte spre est.
—Primii coloniști?
în sala de așteptare, m -am așezat î n fața sobei stinse și, pînă să soseasc ă trenul următor, i -am povestit pe sc urt
prietenei mele isto ria orașului J unitaki. Ca să -i fie mai clar am rupt o pag ină din age ndă și i-am schițat o
cronologie sumară, bazîndu -mă pe datele din carte. î n stînga am notat datele legate de isto ria orașului, î n dreapta
am trecut eve nimentele impo rtante di n istoria Japoniei din aceeași pe rioadă. Mi -a ieșit un tabel foa rte bine
organizat.
De exemplu, î n anul 1905, adică Meiji 38, a fost c ucerit Port Arthur și fiul bărbat ului ainu a fost ucis în război.
Apoi, din cîte îmi aduceam ami nte, în același an se născuse Maest rul Oilor. Isto ria începea să se lege puțin cîte
puțin.
— Cînd compa ri lucrurile așa, ai impresia că japonezii au trăit di n război în război, a spus p rietena mea,
analizînd tabelul.

— Da, ai putea spu ne asta.
— De ce oare se întămplă așa ?
— E complicat. Nu pot să -ți explic î n două vorbe.
—Aha.
Sala de așteptare, ca mai toate sălile de aștep -tare, era p ustie și total nei nteresantă. Bă ncile erau foa rte incomode,
scrumierele erau pline de mucu ri de țigar ă îmbibate de apă, ae rul era stătut. Pe pereți atăr nau cîteva fotog rafii cu
punctele tu ristice din zo nă și o lis tă cu infracto rii dați în urmă rire de poliție. î n afară de noi mai era u doar u n
bătrîn îmbrăcat cu un pulover de c uloarea cămilei și o mamă c u un copil de vreo pat ru ani. Bătrînul înțepenise pe
locul lui, cit ind o re vistă literară. I ntorcea pag inile î ncet, de parc -ar fi fost lipite î ntre ele, și îi treb uiau de fiecare
dată ci nci-sprezece secunde ca să treacă mai depa rte. Mama și copilul arătau ca un cuplu care a con viețuit m ultă
vreme, iar partene rii s-au plictisit un ul de celălalt.
— In ultimă insta nță toți s untem săraci, dar vrem să credem că pînă la u rmă putem scăpa de sărăcie, am sp us.
—Ca locuito rii din Junitaki?
— Da. De asta s -au spetit lucr înd pămîntul ;
dar majoritatea a u murit la fel de să raci.
— De ce ?
— Din cauza pămîntul ui. Hokkaido e o reg iune foa rte friguroasă și , o dată la cățiva ani, dă un ger care distruge
toată recolta. Dacă n -au recoltă, n -au nici ce mănc a, nici cu ce să -și cumpere gaz sau semințe pe ntru anul
următor. Așa că -și ipote -chează terenu rile și fac împ rumuturi cu dobîndă mare. Dar nu reușesc să aibă o
producție s uficient de bună pe ntru a acope ri dobănzile, așa că, pînă la urmă, li se ia pămîntul. De asta mulți
fermieri au deve nit simpli arendași.

Am răsfoit îstoria orașul ui Junitaki.
— Uite, în anul Sh owa 51 procentajul fermie -rilor care mai dețineau terenu ri proprii scăz use pînă la 46% di n
populație, din cauza depresiu nii eco nomice și a u nui îngheț puternic.
—în concluzie, oricît s-au chinuit să c ultive pămîntul, tot n -au reușit să scape de datorii, a sp us prietena mea.
Mai erau patruzeci de mi nute pînă la plecarea tren ului, așa că priete na mea s -a dus să se plimbe p rin oraș. Eu am
rămas î n sala de așteptare și, bînd o C oca-Cola, am deschis cartea și am î ncer-cat să citesc mai departe, dar d upă
zece mi nute a m renunțat și am băgat -o în buz unar. Nu reți -nusem aproape nimic din ce citisem. In capul me u se
adunaseră toate oile di n Junitaki, care rumegau pe îndelete literele p e care încercam eu să le stochez acolo. A m
închis ochii și am o ftat. Un tren de mar fa a trecut ș uierînd p rin gară.
* * *
Priete na mea s -a întors cu zece mi nute înainte de plecarea tre nului, aducînd o pungă cu mere. Le -am măncat în
loc de masa de prănz și n e-am urcat î n tren.
Trenul era cu sig uranță la u n pas de a fi arun-cat la fier vechi. Porți unile de podea mai puți n rezistente erau
vălurite și tocite, și nu puteai merge pe c uloar fară să fii aruncat dintr -o parte î n alta. Scau nele nu mai avea u de
mult huse și li se vedea umpl utura, care arăta ca o păi ne veche de o l ună. Aerul era î năbușitor — un amestec de
miros de lat rină și gaz. După vreo zece mi nute de
1. 1930
caznă am reușit să deschid un geam și să las aerul proaspăt să int re, dar o dată c u el a i ntrat și u n nor de nisip fin
stărnit de goana trenului, așa că m -am chi nuit încă zece mi nute să închid geamul la loc.
Trenul avea două vagoa ne, în care erau doar vreo cincispre zece pasage ri, uniți î n nepăsare și plic tiseală. Bătrînul
cu pulover de culoarea că mi-lei citea mai depa rte din revista lui, netulb urat. La viteza cu care citea, nu m-ar fi
mirat să fi fost n umărul de acum trei l uni. o femeie g rasă, între do uă vărste, fixa cu p rivirea u n punct îndepă rtat,
ca un critic muzical ascultînd o so nată d e Skriabin. I-am urmărit privirea, dar n -am re ușit să zăresc nimic plu tind
în aer.
Pănă și copiii era u tăcuți. Nu țipau, nu se hărjonea u, nici măcar nu se uita u pe fereastră. Din cînd î n cînd cineva
tușea uscat, ca o m umie bătută î n cap cu un clește.
La fiecare st ație mai cobora cîte cineva. De fiecare dată co nductorul cobora și el și rec upera bilet ul, apoi se urca
înapoi și tre nul pornea din nou. Cond uctorul avea o figură atît de i nexpre -sivă încît ar fi putut foarte bine jefui o
bancă fără să fie nevoie să -și pună mască. Nicăie ri nu s-au urcat pasageri noi.
Paralel c u noi c urgea un rău cu ape tulbu ri, amestecate cu pămînt, probabil din ca uza ploilor. î n strălucirea
soarel ui de toamnă părea un canal deversor pli n cu cafea c u lapte. Di n cînd î n cînd se zărea un dr um asfaltat
mergînd de -a lungul răului. Mai apăreau camioane cu cheres tea înd rep-tîndu -se spre vest, dar, una peste alta,
traficul era extrem de red us. Pe marg inea dr umului, pan -cartele p ublicitare își t rimitea u mesajele în eter. De
plictiseală m -am apucat s ă le st udiez c um apărea u, una cîte una. Avea u un aer șmecher și urba n. o tînără
bronzată, în bikini, bînd
Coca -Cola, apoi u n actor popular, î ntre două vărst e și ridat, ținînd îmbietor î n mănă un pahar de whisky, mai
încolo u n ceas s ubacvatic stropit di n plin cu apă și o tînără fotomodel făcîndu -și ma nichiura î ntr-un decor
sofisticat și cos tisitor. Noii pio nieri ai publicității reușiseră să -și cro-iască drum pînă și -n pustietățile astea.

Trenul a aju ns în gara Junitaki, punctul ter -minus, la ora două și pat ruzeci de mi nute. Atît e u, cît și p rietena mea
adormiserăm și n-am auzit a nunțul co nductorului. Moto rul diesel și -a dat ultiin a suflare, apoi s -a aștemut tă cerea.
M-am trezit b rusc, si mțind tăcerea ca pe niște î nțe-pături în piele. î n jur nu mai era nimeni. Am dat jos bagajele
din plasă, am scuturat -o pe priete na mea ca s -o trezesc, apoi am coborăt di n tren. U n vînt rece ca de sfîrșit de
toam nă mătura peronul. Soarele cobora de ja spre as fințit și umbrele mu nți-lor se pro filau negre pe pămînt, ca
niște pete ale desti nului. Crestele munților păreau că s e unesc exact î n spatele orașului, ca două palme care
prote jează flacăra unui chib rit aprins. Pero nul subțire părea st rivit între cei doi munți u riași.
Peisajul ne luase p rin surprindere și am stat cîteva clipe s ă-l privim.
— Unde e fosta fe rmă a Maest rului ? m-a între -bat p rietena mea.
— Sus în mu nți, la trei ore de mers cu mași na.
—Mergem acolo chiar acum?
— Nu, i -am răspu ns eu. Ne -ar prinde noaptea pe d rum. o să căută m un hotel și plecăm măi ne dimi neață, cît ma i
devreme.
în fața gă rii era u n scuar mic și pustiu. î n stația de tax iuri nu era nici un taxi, iar în mij -locul scua rului se vedea o
fîntănă a rteziană în fonnă de pasăre, fară apă. Pasărea p rivea cerul lipsită de expresie, cu cioc ul căscat.
Fîntă na era împ rejmuită de un strat de gălbenele. Se vedea c u ochiul liber că orașul decă -zuse m ult față de acum
zece ani. Străzile era u aproape p ustii, iar trecăto rii ocazionali părea u la fel de degradați ca orașul.
în stînga scua rului se vedeau cîteva depozite vechi, p robabil de pe vremea cînd se făcea trans -port de mă rfuri pe
calea ferată. Const rucțiile demo -date, c u acope rișuri înalte și uși metalice vopsite de nenumărate o ri, erau ac um
lăsate în parag ină. Pe muchia acope rișului stătea u alinia te niște cio ri imense și tăcute care p riveau de sus orașul.
Mai î ncolo era un tere n viran plin de buruie ni, în mijlocul căruia fuseseră abandonate două mașini. Nu mai aveau
nici o piesă pe sub capotele des -facute cu forța și nici ca uciucu ri.
în mijlocul sc uarului care aducea a pat inoar închis era postat u n panou mare c u ghidul ora -șului, dar literele erau
atît de șterse de ploaie încît deve nise aproape ilizibil. Se mai înțelegea doar „oraș ul Junitaki " și „limita nordică a
proiec -tului de cultivare a orezului pe scară largă".
Chiar în fața scuarul ui începea o mică stradă comercială. Semă na cu străzile comerciale di n oricare alt oraș, dar
era absurd de lată, dînd loc ului un aer și mai î nghețat. Frasi nii pla ntați pe marg inile d rumului, în ciuda
coroanelor bogate, aveau același aer îngh ețat care părea să învăluie totul, fară să -i pese de destinul oame nilor.
Mi-am pus î n spate rucsacul și am străbătut întreaga zonă comercială, cam o jumătate de kilo-metru, în căutarea
unui hotel. Nu era nici unul. o treime din magazine aveau obloanele tra se. Firma ceasor nicarului era pe jumătate
căzută și spănzura în bătaia vîntului. Strada se te rmina brusc într -o parcare largă , năpădită și ea de bu ru-ieni.
Erau acolo un Nissa n Fairlady de c uloare crem și o mași nă sport, o Toyota Celica roșie,
amîndo uă noi-nouțe. A rătau foarte ciu dat, așa, irapersonale p rin noutatea lor, în atmosfera care stăpă nea întreg
orașul.
Mai depa rte nu mai era aproape nimic. D rumul larg co ntinua, coborînd pînă la un rău și acolo, nemaip utînd
înainta, se bifurca î n formă de T. De amb ele pă rti ale pa ntei se a flau case mici di n lemn cu un singur nivel,
împre jmuite de copaci prăfuiți care -și întindeau spre cer cre ngile nodu -roase, care mai de care mai ciudate și
răsucite. Toate casele aveau la intrare reze rvoare de com -bustibil și cutii pentru stic lele de lapte, aso rtate. Pe
toate acope rișurile se vedeau același fel de a ntene de televiziu ne, arg intii și îndreptate î n sus, vrînd parcă să
desfidă mu nții din depărtare.
— Oare c hiar n-au hotel ? a întrebat p rietena mea, cu un aer î ngrijorat.
— Stai li niștită, trebuie să aibă, în o rice oraș ex istă măcar un hotel.
Ne-am întors la gară, u nde am întălnit doi lucrăto ri și i-am rugat să ne spună u nde puteam găsi un loc de stat.
Diferența de vărstă di ntre ei era atît de mare încît păreau tată și fiu, și amă n-doi erau plictisiți de moa rte. Ne -au
explicat totul î n cele mai mici detalii.
— Sunt două hotelu ri, a sp us cel î n vărstă. Unul e relativ scump, celălalt e relativ ie ftin. Cel scump e folosit doar
de funcțio narii veniți în dele -gație de la oraș sau pentru banchete o ficiale.
—Și se rvesc o mă ncare foarte bună, a com -pletat cel tînăr.
—La celălalt hotel stau de obicei oamenii de a faceri sau tinerii, în fine, oa menii obiș nuiți. A rată cam dărăpănat,
dar nu e murdar, iar baia comu nă este excepțio nală.
— însă pereții sunt subți ri, a interve nit iar celtînăr.
' După care cei doi au dezbătut o vreme s ubți-rimea pereților.
— o să mergem la cel scump, am spus e u. Mai aveam încă su ficienți bani î n plic și n-aveam nici u n motiv să ne
zgărcim.
Lucrător ul cel tînăr a rupt o foaie di ntr-o age ndă și ne-a schițat dr umul pînă la hotel.
— Mulțumesc, i -am sp us. Orașul e mai p ustiu față de acum zece a ni, nu-i așa?
— Așa este, a spus lucrăto rul în vărstă. Acum nu mai avem decît o sing ură fab rică de cherestea, ofe rta de lucru e
redusă, ag ricultura nu merge nici ea bine, și populația a scăzut.
— La școală nici nu mai pot împă rți cum tre -buie ele vii pe clase, a spus tînăr ul.
—Cam ce populație aveți acum?

— Se spu ne că su ntem vreo șapte mii, dar cred că suntem mai puți ni. Cinei mii, cel mai probabil, nu? a răspuns
iar tînăr ul.
— Parcă văd că î n scurtă vreme ne închid și l inia de cale fera tă, bă iete, a spus bătrînul. S untem pe loc ul trei î ntre
cele mai nepro fitabile l inii din toată țara.
Am fost surp rins să a flu că ex istau pe undev a două linii și mai mizerabile decît asta. Le -am mulț umit și am
plecat.
Hotelul se a fla pe malul răul ui, la vreo trei sute de met ri la dreapta din p unctul unde se t ermina strada
comer cială. Era ma i degrabă un han vechi, dest ul de frumos co nstruit, ves tigiu din perioada în care oraș ul încă
prospera. Dădea spre rău și avea o grădi nă bine îngrijită. Intr -un colț, un pui de căine ciobănesc își înf uleca masa
de seară, cu capul băgat cu totul î ntr-un castro n.
— Ați venit ca să urcați pe mu nte ? ne-a între -bat cam erista, î n timp ce ne cond ucea spre ca mera noastră.
— Da, i -am răspu ns eu scurt. La etaj era u doar două camere, spațioase. De la ferestrele lor se p utea vedea același
rău de culoarea cafelei cu lapte pe ca re-I văzuserăm și d in tren.
Prietena mea a vrut să facă o baie, așa că eu, în timpul ăsta, m -am d us la p rimărie. Era situată la două străzi mai
la vest de cea comercială, pe o stradă p ustie, dar clădirea în si ne era nouă și arăta c u mult mai bi ne decît îmi
iniaginasem.
Am căutat Direcția Șeptel și, arătînd o carte de vizită falsă pe care o folosisem cu vreo doi ani î nainte, din care
reieșea că su nt ziarist liber -pro-fesio nist, l-am rugat pe funcțio narul de acolo să fie atît de amabil î ncît să -mi
răspu ndă la cîteva întrebă ri despre creșterea oilor. Faptul că o revistă fe minină urma să publice un a rticol despre
oi era cu sut cu ață albă, dar asta nu l -a tulburat deloc pe fu ncționar și m -a poftit imediat în biro u.
— Orașul nostru deți ne în prezent două sute de cape te, toate rasa su ffolk. Le creștem pentr u carne. Carnea e
livrată la hotelu rile și restaura n-tele di n vecinătate și se buc ură de apreciere.
Eu notam co nștiincios totul î n agendă. Mi se strîngea i nima la gîndul că bietul om avea să
cumpere d inadins următoarele cît eva numere di n revista respectivă.
— Va fi un articol despre rețete culi nare ? m-a întrebat el d upă ce m -a pus la cure nt cu starea act uală a lucru rilor
în regiune.
—Va fi mai mult decît atît. Vrem să pre -zentă m cititorilor o imag ine completă a oilor.
—o imag ine completă?
—Da, caracter, compo rtament și așa mai depa rte.
—Acum î nțeleg, a sp us funcționarul.
Am închis agenda și am băut ceaiul cu care mă se rvise.
— Am auzit că u ndeva în mu nți există o fermă veche.
, — Așa este. Pe vremu ri era o fermă prosperă, dar după r azboi a fost rechizițio nată de ar mata ame ricană, iar
acurn nu mai funcțio nează. La vreo zec e ani după retrocedare a fost c umpărată de un bogătaș și transformată în
casă d e vacanță, dar, fiind atît de g reu accesibilă, n-a mai fost folosită aproape deloc. Di n acest motiv a fost
închiriată d e municipalitate. A r fi bine dacă am putea s -o cumpărăm și s -o transformăm în fe rmă turistică, dar
suntem un oraș sărac și n-avem ce face. Inai nte de toate, e nevoie de u n drum mai bu n…
— Șpuneați că e î nchiriată ?
— In fiecare vară oie rii muni cipali duc în mu nți o turmă de aproape ci ncizeci de cap ete. Pășunile noastre nu sunt
suficiente, î n schimb cele de pe terenul fermei s unt foarte bune. Pe u rmă, în sep-temb rie, cînd vremea î ncepe să
se strice, oie rii coboară di n nou cu tu nna.
— Știți cumva î n ce pe rioadă a nume e dusă t urma la fermă?
— în principiu de la încep utul lui mai pînă la jumătatea lui septemb rie, dar diferă puți n de la an la a n.
— Și căți oie ri au grijă de t urmă ?
— Unul sing ur. Avem același a ngajat de zece a ni.
— Oare aș putea să -l întălnesc ? Funcționarul a telefo nat la ferma m unicipală.
— Dacă mergeți acum, îl găsiți acolo. Vă pot duce cu mașina.
Inițial am refuzat, dar am a flat că nu se poate ajunge acolo cu alt mijloc de transpo rt. în oraș nu exista u nici
taxiu ri, nici mași ni de î nchiriat, iar pe jos mi -ar fi luat mai mult de o oră.
Ne-am urcat în mași na funcționa rului, am tre -cut prin fața hotel ului și ne-am îndreptat spre vest. A m traversat
apoi o zonă mlăș tinoasă , mer-gînd pe un pod de beton foa rte lung și a m început să urcă m spre m unte. Pietrișul
scrăș nea sub cau ciu-
cun.
—Pentru dum neavoastră, care ve niți de la Tokyo, bănuiesc că orașul nostru pare lipsit de viață, a î nceput
funcționar ul.
I-am răspu ns ceva evaziv.
— Adevă rul este că suntem pe moarte. Ciudat luc ru, un oraș pe moa rte. Un om pe moa rte, asta î nțeleg. Dar un
oraș î ntreg…
— Ce-o să faceți dacă moare ora șul ?

— Ce-am p utea face? Nime ni nu știe. De asta și fug toți cît mai depa rte. Dacă pop ulația ar scădea sub o mie de
locuito ri – ceea ce, î n reali-tate, e foa rte posibil — n-o să mai avem de lucr u, și s-ar putea să treb uiască să f ugim
și noi de aici.
I-am ofe rit o țigară și i -am ap rins-o cu b ri-cheta Dupo nt cu emblemă.
—La Sapporo, î n schimb, se găsește ușor de luc ru. Un unchi de -al meu a re acolo o mică tipogra-fie, și nu -i
ajunge mă na de l ucru. Lucrează pent ru instituțiile de î nvățămînt, așa că nu duce lipsă de co menzi. Cred că cel
mai bine pe ntru mi ne ar fi să merg la el. în o rice caz, m ult mai bine decît să to t inventariez oi și vaci.
—Aveți dreptate, i -am răspu ns.
— Pe de al tă pa rte, nu pot să plec. î nțelegeți ce vrea u să spun? Dacă într -adevăr orașul e pe moa rte, simt că
trebuie să fiu aici și să -l văd mu rind cu ochii mei.
—Aici v-ați născ ut? l-am întrebat,
— Da, mi -a răspuns, apoi a tăcut. Soarele mohorăt coborăse deja dest ul de mult î n spatele m unților.
La intrarea fermei m unicipale erau postați doi stălpi și î ntre ei atărna o firmă pe care sc ria „Ferma m unicipală a
orașului Junitaki". De la intrare por nea un drum în pantă, care se pierdea î n frunzișul des de toamnă.
— Unde se termi nă pădu ricea s unt staulele, iar casa administratorului e chiar î n spatele lor. C um să facem la
întoarcere?
— Mă descurc sing ur, mulțumesc. Drunru.l merge la vale, a șa că n u-i o problemă.
Cînd am pierd ut mași na din vedere, am tre -cut printre stălpii porții și am l uat-o în sus pe pa ntă. Soarele la as fințit
dădea o tentă po rtocalie f runzelor galbe ne ale a rțarilor. Copacii erau î nalți, iar razele soarelui se strecura u prin
fninziș și
desenau pete pe dr umul pietr uit.
Am ieșit din pădu rice și, la poalele dealului, am văz ut staulul, o constr ucție l ungă și î ngustă. Se simțea miro sul
animalelor. Acope rișul era făcut din tablă vopsită î n roșu și avea trei g uri de ae risire.
Lîngă i ntrarea î n staul era o c ușcă. Un border
collie mic a ieșit de cum m -a simțit și m-a lătrat de două -trei o ri. Era bătrîn și som noros, și lătra -tul lui nu era
deloc ame nințător. L -am mîngăiat p uțin pe găt și s -a liniștit imediat. I n fața cuștii avea do uă bol uri galbe ne din
plastic, c u apă ș i măncare. Cînd m -am op rit din mîngăiat, că inele a intrat la loc î n cușcă, cu un aer sa tisfăcut.
în staul era dest ul de î ntuneric și n u părea să fie cineva înă untru. In mijloc, între rînd urile de țarc uri, era un
culoar larg de beto n, cu rigole de scurgere pe marg ini. Pereții era u din lemn și p rin cele cîteva ferestre se
distingea pro filul munților. în l umina am urgului, oile di n dreapta păreau roșiatice, iar cele di n stînga era u
învăluite într-o
umbră albăstr uie.
Cînd am i ntrat în sta ul, toate cele două sute
de oi și -au întors cap ul spre mine. Jumătate stă* teau î n picioare, j umătate era u culcate pe pa nB, To ate avea u
ochii de u n albast ru aproape iWsal, ca niște mici fîntă ni adă nci. In lumina dixifct ă străluceau ca ni ște ochi de
sticlă. Se ui tau fix la mi ne, nemișcate. cîteva co ntinu au să rumege făn ul pe c are îl aveau în g ură, dar în afară de
asta nu se auzea nici un zgomot. A ltele scoseseră
capetele p rintre gratii ca să bea apă , dar, la vederea mea, î nțepeniseră așa. Păreau să gîndească î n grup. Apariția
mea le întrerupsese gîndu rile comu ne. Am facut o miș care și ele și -au reluat procesul me ntal. S -au mișcat, toate
în același ti iup, în cele opt țarc uri separate. Feme lele s-au ad unat în țarcul lor în jurul oii de prăsilă, iar masculii,
într-un țarc separat, au început să dea î napoi, î ntr-o atitudi ne defe nsivă. Doar cîteva, împi nse de cu riozitate, a u
rămas lîngă g ratii și au con tinuat să mă studieze,
Toate aveau etichete de plastic p rinse de ure -chile subți ri, negre și o rizontale. Unele aveau e tichete albastre,
altele, galbene sau ro șii. Aveau și pe spate sem ne făcute cu vopsea. A m pășit î ncet ca să nu le spe rii și, cu u n aer
cît mai nepăsă tor, m-am apropiat de g ratii și am înti ns o mănă spre u nul dintre berbecii tine ri. A fre -mătat, dar nu
s-a clintit din loc. Celelalte oi ne p riveau suspicioase.
Oile di n rasa suffolk au toate un aer ciudat. Au pielea neagră, bla na albă, și niște urechi ma ri și lăsate , ca aripile
de molie. Ochii albașt ri sclipi -tori și bot urile alungite le dau un aer străin. Nu păreau nici că mă respi ng, dar nici
că-mi acceptă prezența. Mă p riveau mai deg rabă ca pe o apa -riție întămplătoa re și tempora ră. cît eva au început
să urineze ab undent și cu zgomot. U rina s-a scurs la pici oarele mele, adunînd u-se în rigolă. Peste
munți s-a aștemut întune ricul violaceu, ca tușul dil uat în apă.
Am ieșit d in staul, m -am op rit să mai mîngăi o dată căinele și am i nspirat adă nc. Apoi am ocolit clădirea, am
traversat părăul pe un podeț și m -am îndreptat spre casa admi nistratorului. Era o co nstrucție cu u n singur nivel și
părea aproape piti că pe lîngă hambaru l imen s de alătu ri, plin cu furaje și u nelte.
L-am găsit pe administrator î n preajma hambar ului, stivui nd niște saci cu dezinfecta nt lîngă u n bazin de beto n,
larg și adănc. Cînd m -am apropiat de el, mi -a aru ncat o si ngură pri-vire, apoi și -a continuat treaba, ne tulburat.
Abia cînd am ajuns lîngă el s -a oprit și și -a șters sudoarea de pe față cu u n prosop pe care -l avea în jurul gătului.
— Măine e ziua dezinfecției la oi, a spus. Apoi a scos din buzuna rul salopetei un pachet de țigă ri mototolit, a luat
o țigară, a lovit-o cu degetul și a apri ns-o. Pu nem dezi nfecta ntul în bazinul ăsta și spălăm oile, una cîte u na. Dacă
nu facem așa, cît sta u închise peste iamă se umplu de paraziți.

—Vă ocupați sing ur de asta?
— Nu, îmi vin măin e două ajutoare. o să fim noi trei și c ăinele. Căi nele mu ncește cel mai mult. Oile a u încredere
în el. N -ar fi căine ciobă nesc dacă oile n -ar avea încredere în el.
Bărbat ul era cu vreo cinci cen timetri mai sc und ca mine, dar era bi ne clădit. Părea trecut de pat ruzeci de a ni și
avea pă rul tuns s curt, ca o pe rie. Și-a scos măn ușile de cauci uc de parcă și -ar fi dat J'OS un strat de piele, le -a
scuturat lo vindu-le de coapsă și le -a băgat în b uzunarul salopetei. Aducea mai degrabă a serge nt de la vreo școală
militară decît a oier.
—Ați ve nit să mă în trebați ceva?
—Da.
—Păi atu nci întrebați -mă.
— Practicați mese ria asta de mul ti ani ?
— De zece, a răspuns bărba tul. Asta î nseamnă și mult, și p uțin, dar ști u tot ce se poate ști despre oi. înainte de
asta am fost î n Forțele de auto -apărare.
Și-a pus proso pul la loc după găt și și -a ridicat p rivirea spre cer.
— Stați aici toată iarna ?
—Ce să vă spun? Da , stau, a sp us, apoi a t ușit. N -am u nde să mă duc și, î n plus, su nt dest ule trebu ri de făcut și în
timpul iernii. P rin părțile astea ave rn și cîte doi met ri de zăpadă, și dacă n-o dăm jos reg ulat acope rișul se poate
surpa și poate st rivi oile. î n plus, trebuie să le dau de măncare, trebuie să c urăț și așa mai departe.
— lar vara duceți jumătate di n oi în munti ?
—Da.
— Nu vă e g reu să mănați atîtea oi ?
— Nu, deloc. C u asta s -au ocupat oamenii, di n moși -strămoși. Abia rece nt au î nceput să fie crescute oile într -un
loc fix. Pe vremuri umbla u ciobanii cu ele tot a nul. In Spania, în secolul a lXVI-lea, existau d rumuri folosite
exclusiv de păsto ri; nici regele n-avea drept ul să meargă pe aco lo.
Bărbat ul a sc uipat pe jos, ștergînd apoi u rma cu ta lpa cizmei de cauci uc.
—In orice caz, cîtă vreme nu se spe rie de ceva, o ile sunt niște animale foa rte liniștite. II urmează pe căi ne în
tăcere, o riunde s-ar duce.
Am scos di n buzunar fotog rafia pe care mi -o triraisese Șobola nul și i -am întins-o.
—Asta este ferma di n munte?
— Da, cu sig uranță, mi -a răspuns el. lar astea s unt oile noastre.
—Și asta? i -am arătat eu cu vă rful pixului oaia cu stea pe spate.
Bărbatul a p rivit-o cîte va clipe, c u ochii mijiți.
— Nu, nu e oa ia noastră. Foa rte ciudat. N -avea cum să se a mestece p rintre celelalte. Pășu nea e împrejmuită de
un gard de să rmă, în plus, eu î nsumi ve rific toate oile de două o ri pe zi, dimi -neața și seara, iar căi nele ar fi simți t
sigur o oaie străi nă. S-ar fi agitat și restul de oi. Și dacă mă gîndesc bi ne, eu unul n-am mai văzut așa o oaie.
— Nu ți neți minte să se fi întămplat nimic ieșit din comu n din mai, cînd ați urcat cu oile și pînă v -ați întors?
— Nu s-a întămplat absolut nimic, mi -a răs -puns el. A fost li niște și pace.
—Ați fost si ngur acolo toată vara?
— N-am fost si ngur. o dată la două zile a venit cîte un funcțio nar de la oraș, pe urmă au mai fost și cîteva
inspecții. o zi pe săptămănă coboram eu în oraș să mă aprovizio nez, dar lăsam î ntot-deauna oile î n grija unui
ajutor.
— Deci n-ați stat si ngur în vărf de m unte ?
— Nu. cîtă vreme nu ninge, se poate aj unge la fermă cam î ntr-o oră și j umătate, c u o mași nă de tere n. E floare la
ureche. Pe de altă pa rte, dacă dă ninsoarea , mași na nu mai răzbește pînă sus, și acolo rămăi toată ia rna.
—Deci acum nu e nimeni sus la fe rmă?
— Nimeni î n afară de prop rietarul vilei.
—Prop rietarul vilei? Auzisem că nu mai e folosită de m ultă vreme.
Administrator ul a ar uncat țigara pe jos și a s tins-o cu cizma.
— N-a mai fost folosită multă vreme, dar ac um locuiește cineva acolo. Vila poate fi folosită o ri-cînd, pentru că
mă ocup eu de ea î n permane nță. Lumi na, gazul și telefon ul funcționează fară pro -bleme și nu e crăpat nici
măcar un geam.
— Cei d e la p rimărie mi-au spus că acum nu e nimeni acolo.
— Ei, sunt multe luc ruri pe care nu le știu cei de la p rimărie. Prop rietarul vilei m -a angajat în pa rticular, iar eu n-
am povestit nimănui. Așa a v rut el.
Bărbatul a dat să mai scoată o țigară di n pachet, dar nu mai avea. I -am întins pachet ul meu pe jumătate pli n,
strecurîndu -i și o bancnotă de zece mii de yeni împătu rită în două. S -a uitat
o clipă și a acceptat ca doul, apoi și -a aprins o țigară și a băgat pachetul în b uzunar.
— Mulțumesc frumos.
—Și cînd a venit prop rietarul ?

— In primăvară. î ncă nu se topise zăpa da, așa că treb uie să fi fost p rin martie. E p rima dată cînd vine aici, după
cinci ani. Nu știu de ce a ve nit acum, dar nici nu e treaba mea. Mi -a spus să nu suflu o vorbă nimănui. Probabil
că ar e motivele lui. î n orice caz , e acolo di n primăvară. A limentele și combustibil ul i le cumpăr eu pe asc uns și i
le duc cu mașina, puți n cîte p uțin. La cîte pro vizii a străns, poate să mai stea un an, fără probleme.
— Prop rietarul nu e cumva u n bărbat cam de vărsta mea, c u mustață?
—Ba da, mi -a răspuns admi nistrato rul. Așa este.
—Of…
Nu mai era nevoie să -i arăt f otografia.

3Noaptea , la Junitaki
L-AM MAI STIMU LAT p e admi mstrator cu cîteva ba ncnote, așa că negocierea a dec urs foarte bine. Am stabilit
să vină să ne ia de la hotel c u mași na a doua zi dimineața la ora opt și să ne ducă pînă la vila din munte.
— La urma u rmei, putem să dez infectă m oile și după -amiaza, a concluzio nat ad ministrato rul. Era u n om
pragmatic.
—Un singur lucru mă preocupă, a conti nuat e l. Pămînt ul e foa rte moale de la ploaia de ie ri și s-ar putea ca
mașina să nu poată trece de un anumit punct. î n cazul ăsta va trebui să vă co n-tinuați d rumul pe jos. Nu e vina
mea, să știți.
— Nu-i nici o problemă, i -am răspu ns.
Pe drumul de întoarcere mi -am ami ntit că tatăl Șobolanului avea o vilă în Ho kkaido. De fapt, Șobolan ul îmi
povestise pe vremuri despre asta, și nu o dată. o casă cu do uă etaje, în vărf de munte, î nconjurată de pă șuni.
întotdeau na îmi ami ntesc diverse lucru ri prea tărzi u. Ar fi trebuit să-mi dau seama î ncă de cînd am p rimit sc ri-
soarea de la Șobolan. A șa aș fi putut investiga lucru rile mult mai bine.
Dezamăg it de mi ne însumi, am luat -o spre oraș, pe dr umul tot mai întu necat. î n interval de o oră și jumătate m –
arn întălnit doar cu tre i mașini, două camioane c u cherestea și un tractor. Toate trei se î ndreptau spre oraș, dar
nimeni nu s -a ofe rit să mă ia și pe mi ne. Atîta pag ubă, mi -am sp us eu.
Trecuse de ora șapte cînd a m ajuns la hote l, și se î ntunecase complet. î nghețasem bocnă. Puiul de căi ne
ciobănesc a scos doar capul di n cușcă și mi-a adresat un scheu nat. Prietena mea își p usese niște blug i și
puloverul me u pe găt, și era complet abso rbită î ntr-un joc electro nic, în sala de lîngă intra re. Sala de jocu ri fusese
odinioară salon și ma i păstra î ncă în centru un șemine u superb. U n șemineu adevărat, în care ardeau but uci ade –
vărați. î n sală erau patr u monitoare cu jocu ri electronice și douăjocu ri meca nice, vec hi și ieftine, de fab ricație
spaniolă.
— Leșin de foame, a sp us prietena mea, ob o-sită de atîta așteptat.
Am comandat mă ncarea și m -am dus repede să fac baie. î n timp ce mă uscam m -am cîntă rit, prima oară după
foarte multă vreme. Avea m șaize ci de kilograme, exact ca acum zece ani. Puți na burtă pe ca re o făcusem se
topise complet î n ultima săptămă nă.
Masa era deja pusă cînd m -am întors în salon. Cît a m măncat, i -am povestit p rietenei mele despre admi nistrato rul
turmei municipale. I -a părut rău că n -a văzut și ea oile.
— Dar nu-i nimic, măcar am aj uns la un pas de ți ntă, a sp us ea.
—M-aș bucura să fie așa , i-am răspu ns.
Ne-am uitat la televizor la un film de Hi tchcock, apoi ne-am băgat sub plapumă și am sti ns lumina. Ceas ul
hotel ului s-a auzit bătînd ora unsprezece.
— Măine treb uie să ne sculăm devreme, i -am sp us prietenei mele, dar ado rmise de ja și nu mi-a răsp uns. Am
potrivit ceasul de voia j și am mai fumat o țigară, în lumina lunii. N u se auzea decît răul curgînd. Părea că î ntreg
orașul se cufundase î n somn.
De atîta umblat eram exte nuat fizic, da r mintea îmi lucra de zor și nu reușeam să ado rm, în plus, simțeam cum
zgomotul răului îmi sfredelește cre " ierul.
Stînd așa în î ntuneric și ținîndu -mi răsu -flarea, mi se părea că orașul se topește î ncet în ju rul meu. Casele
putreziseră, ca lea fera tă ruginise, bu ruienile năpădiseră ogoarele. Așa s-a încheiat scu rta isto rie a orașului, întors
în păniînt după numai u n secol. Timpul se scurgea m sens invers, ca un film dat î napoi. Căp rioarele, lupii și urșii
au apă rut din nou, norii de lăcuste au i nvadat iar cămpu rile, întinderile de ba mbuși piti ci s-au unduit în bătaia
vîntul ui de toam nă, pădu rile de coni -fere a u ascuns din nou l umina soarelui.
Cînd au dispărut toate urmele lăsate de om, au mai rămas doar oile. Ze d de mii de oi. Ochii le scînteia u în
întuneric și mă p riveau fix. Nu sp uneau nimic, nu gîndeau nimic, doar mă p ri-veau. Se auzeau rumegînd paie,
fără g rabă.
Cînd a bătut ora două, au d ispărut.
lar eu arn adormit.

4 Curba c u ghinion
ERA o DIMINEAȚĂ mohorătă și geroasă. Mi s -a făcut milă de oi, imag inîndu-mi cum urmau să facă baie î n
dezinfectant pe o vreme ca asta. Sau poate că oile nu simt f rigul? Poate că nu simt nimic.

Scurta toam nă din Hokkaid o se apropia de sfîrșit, iar norii gri și den și anunțau zăpada. Aproape că pierd usem
toam na anului 1978, tre -cînd atît de brusc de la Tokyo î n luna septemb rie la Hokkaid o în octomb rie. Am p rins
doar î ncepu -tul și sfîrșit ul, nu și mijlocul toam nei.
M-am trezit la ora șase, m -am spălat pe față și, pînă a fost gata mic ul deju n, am stat de u nul singur în salon și am
privit răul. Avea apele mai puți n umflate ca în zi ua anterioară și era ma i limpede. De partea cealaltă a ră ului se
întindeau cămpu ri de orez și, cît vedeai c u ochii, spicele î n părg fo nnau valu ri ciudate în bătaia vîntului haotic de
dimineață. Pe podul de beto n a trec ut un tractor, î ndreptîndu -se spre mu nte. Motorul de -abia i se auzea din cauza
vîntului. Din pădu -rea de mest eceni, acum rug inii, a u țășnit în zbor trei cio ri, au facut u n cerc deasupra răului și
s-au așezat pe un gard. Stînd așa, arătau ca per -sonajele secu ndare di ntr-o piesă de a vangardă. î ntr-un final s-au
plictisit de rol urile respective și și -au luat iarăși zborul, u na cîte u na, tra -versînd ră ul și pierzîndu -se în depărtă ri.
La opt fix mași na veche de teren a adminis -tratorului a parcat în fața ho telului. Avea o capotă tip cuti e și,
judecînd după i nscripția care de -abia se mai vedea, fusese cumpăr ată la preț redus de la Forțele de au toapărare.
— Să vedeți ce chestie ci udată, mi -a spus administratorul de cum am apărut, a seară m -am gîndit să telefo nez la
vilă, dar n -aai putut p rinde legătura î n ruptul capul ui.
Eu și p rietena mea ne-am s uit pe locu rile din spate. I n mași nă se simțea un ușor miros de be nzină.
— Cînd ați su nat acolo ul tima oară ? am între-bat eu.
— Pe la sfîrșit ul lunii trecute, parcă pe data de 20. De at unci n-am mai luat legăt ura cu pro-prietarul. De obicei
mă su nă el cînd are nevoie de ceva, de exemplu de c umpărătu ri.
— lar acum ați s unat și n-a răspuns mmeni ?
— De fapt, nici măcar n-a sunat. Telef onul e complet mo rt. S-o fi rupt li nia pe undeva, s -a mai întămplat așa
cînd au fost ni nsori mari.
—Bine, dar acum n -a nins. Admi nistratorul și -a ridicat p riviri le în tava n și și-a rotit gătul, făcîndu -l să
trosnească.
— în fine, o să ne lămu rim cînd aj ungem a colo. A m încuviințat în tăcere. Incep use să mă doa ră cap ul din cauza
mirosului de be nzină. Mași na a traversat pod ul de beto n și a încep ut să urce spre munte, pe același dr um ca în
ziua precede ntă. Cînd am t recut prin dreptul intră rii fermei muni -cipale, toți trei am întors capetele și ne-am uitat
la firma prinsă de cei doi stălpi. Ferma părea împiet rită. îmi imag inam oile, c u privirile lor albastre, fiecare
învăluită în prop ria-i tăcere.
— Vă ocupați de dezinfecție în după -amiaza asta ?
—Așa mă gîndeam, dar de fapt nu e nici o g rabă. Totu l e s-o fac pînă dă zăpada.
— Și cînd credeți c -o să înceapă să ni ngă ?
—Nu m -aș mira să ningă chiar săptămă na viitoare, a spu s administrato rul, apoi, ți nînd vola -nul cu o mănă, a
privit în jos și a tușit. Dar abia p rin noierabrie începe să se depu nă. Știți cum s unt iemile pe la noi?
—Nu, i-am răspu ns eu.
— o dată ce î ncepe să se depu nă, nu se mai oprește, ca u n baraj rupt. Și troienele cresc î ncon-tinuu. Atunci nu
mai e nimic de facut, te î nchizi î n casă și aștepți, nep utincios. A ici nu-i un loc pe ntru oame ni.
— Și totuși aici trăiesc oa meni dintotdeauna.
— Pentru că aici le place oilor să trăiască. Oile sunt niște a nimale c umsecade, care ți n minte figurile oamenilor.
Cînd aj ungi să le c unoști lumea, u n an de zile petrec ut lîngă ele trece cît ai clipi și asta se repetă la nesfîrșit.
Toamna se î mpere-chează, iarna stau, p rimăvara fată , vara pasc. Dacă mieii s-au facut ma ri, se împerechează iar
în toam nă. Și tot așa. Oile se schimbă î n fiecare a n, doar eu îmbătrînesc. Și, cu cît îmbătrînesc, cu atît vreau să
stau mai depa rte de oraș.
— Ce fa c oile î n timpul ier nii ? a întrebat p rie-tena mea.
Ram ănînd cu naăinile pe vola n, admi mstra-torul a întors capul spre ea și a p rivit-o îndelung, de pa rcă abia acum
îi remarcase preze nța. D mmul era asfa ltat și drept, din pa rtea opusă nu ve nea
nici o mași nă, și totuși am simțit cum mă trec s udori reci.
— Nu fac nimic, doar stau î n adăpost, i -a răs-
puns administrato rul, întorcîndu -și în sfîrșit ochii l a drum.
— Și nu se plictisesc ?
— Ce, pe dum neavoastră vă plictisește prop ria viață?
— Nu-mi da u seama.
—Vedeți? Așa e și c u oile. N u-și pu n pro-blema, și chiar dacă și -ar pune -o tot nu și -ar da seama. Rumegă, se
ușurează, se mai cea rtă din cînd în cînd, se gîndesc la puiul di n pîntece și așa -și petrec iarna.
Panta mu ntelui devenise treptat tot ma i abruptă și drumul încep use să șerp uiască. Peisa -jul de țară a cedat locul
pădu rilor virgine, dese și î nalte ca niște zid uri. Ici și colo, p rin mici l uminișuri, se p uteau ză ri cămpiile din spate.
— Cînd dă zăpada, nu mai putem circula deloc, a rel uat admi nistrato rul. Bine, de fapt" nici nu mai avem de ce.
— Nu există pă rtii de schi sau trasee t uristice ?
—Nu. Nu ex istă mmic. A șa că n -avem nici turiști și, di n cauza asta, orașul se duce de răpă. pînă p rin anul Sh owa
301 orașul nostru era considerat un model de ag ricultură în reg iunea rece și era î nfloritor. Dar , de cînd recoltele

de orez au devenit tot mai abunde nte în rest ul țării, nimeni n-a mai v rut să lucreze pămîntul aici, î n condiții atît
de vitrege. Mi se pare firesc.
— Cu fab ricile de cherestea ce s -a întămplat ?
— S-au mutat î ntr-o zonă în care se putea găsi mai ușor mănă de luc ru. Au mai rămas î n oraș doar cîteva, dar
sunt toate mici și neimportante. Copacii tăiați în munți trec p rin oraș fără să se oprească și merg la Nayoro sau
Asahikawa. Din cauza asta, doar dr umurile au rămas în stare bună, în timp ce orașul a căzut î n parag ină. Un
camion mare, echipat c u cauciuc uri pentru zăpadă, poate răzbi fară probleme pe timp de ia rnă.
Din reflex îmi băgasem o țigară în gură, da r am conștientizat b rusc miros ul de be nzină și am pus -o la loc în
pachet. A m găsit , în schimb, o bomboană
1. 1955
cu lămăie și am măncat -o. In gură mi s -au amestecat aroma de lămăie și mirosul de benzină.
— Oile se ceartă ? a întrebat p rietena mea.
—Se cea rtă foa rte des, i-a răspuns adminis -tratorul. Așa fac toate animalele care trăiesc î n grup. Au și oile, în
societatea lor, o ierarhie bi ne stabilită. Dacă î ntr-un grup sunt ci ncizeci de oi, î n ierarhia lor există cincizeci de
trepte, și fiecare își cu noaște bine locul.
— Ce interesant ! a spus p rietena mea.
—De fapt, așa e mai ușor și pe ntru mine. E su ficient să mă n oaia numărul unu, și toate cele lalte o urmează în
tăcere.
— Dar dacă -și cunosc locul, de ce se mai cea rtă ?
— Cînd o oaie e rănită și -și pierde p uterea, poziția ei de vine instabilă. Oai a din poziția i nferi-oară u rmărește să-i
ia locul și o provoacă. Uneori se luptă și cîte trei zile.
— Bietele de ele !
— Istoria se repetă și toate oile trec p rin asta. Cea care și-a pierdut acum poziția a fost și ea î n tinerețe pute rnică
și a luat locul alteia . în plus, la abator nu mai există nici nu rnărul unu, nici numă rul cincizeci. Toate ajung pînă la
urmă în cratiță.
— Nu ma i vreau să aud! a spus p rietena mea.
— în realitate, cel mai de plă ns este berbecul de prăsilă. Ați a uzit vreodată de haremul oilor?
— N-am a uzit, i-am răspu ns noi.
— Cel mai impo rtant luc ru legat de creșterea o ilor este monito rizarea împereche rii. De asta se ț in separat, oi cu
oi și berbeci cu berbeci. Pe u rmă se lasă u n singur mascul î n țarcul femelelor. î n general e cel mai putemic,
numărul unu, pent ru a avea re zultate cît mai h une. După o lu nă, cînd și -a tenninat treaba , este dus la loc î n țarcul
cu masculi, dar aici, între timp, altcineva a preluat co' nducerea, iar berbecul proaspăt întors e slăbit fizic și și -a
pierdut aproape jumăt ate di n greutate, așa că n -are șanse să -și recapete poziția. î n plus, și restul de berbeci se
coalizează împot riva lui. Trist, nu?
— Cum se luptă oile ?
— își poc nesc capetele. Au frunti le tari ca piatra și goale pe di năuntr u.
Prietena mea n-a mai spus nimic, părînd pre -ocupată de ceva. Probabil că -și imag ina o l uptă între două oi.
După vreo treizeci de minute de mers, asfalt ul a dispă rut cu desăvărșire, iar d rumul s-a îngustat brusc la aproape
jumătate di n lățime. Din ambele pă rți, păd urile gigantice părea u că-și întind bra -țele cître mași na noastră.
Temperat ura a scăz ut cu cîteva g rade. Drumul deve nise foa rte prost și mași na sălta î n toate pă rțile, ca ac ul unui
seism o-graf. Bido nul cu benzi nă aflat la picioarele noastre a î nceput să scoată s unete jalnice, ca un creier care
încearcă să scape din î nchisoarea cra niului. Mă d urea capul di n ce în ce mai tare.
Am continuat așa vreo douăzeci sau poate trei -zeci de mi nute. Nu -mi dădea m seama exact pent ru că, de atîta
zgălțăială, nu re ușeam să văd bine acele ceasulu i de la mă nă. Intre ti rnp, nici unul dintre noi n-a mai scos u n
cuvînt. Eu mă ți neam zdravă n de centura de sig uranță atașată de ba ncheta d in spate, p rietena mea se ț inea
zdravăn de umărul meu, iar adm mistrato rul, concentrat, î ncerca să stăpănească volanul.
— La stînga, a sp us el deodată.
Am întors capul spre stînga, neștiind la ce se referă. Zidul de copaci dispă ruse de parcă -l înghi-țise pămîntul, iar
terenul părea că se s urpase, creînd o vale u riașă. P riveliștea era mag nifică, dar î nghețată. S uprafața per etelui de
stăncă era perfect netedă și ve rticală, lipsită de o rice formă de viață, și se î nălța amenințătoare deasupra
pămîntului.
înaintea noastră a apărut u n munte ciudat și co nic, ale cărui pante păre au să fi fost cioplite cu sabia.
Ținînd bine vola nul în măi ni, admi nistratorul și-a îndreptat bărbia înspre mu ntele din față.
—Trebuie să-l ocolim.
Vîntul pu temic care bătea d inspre va le a înfoiat vegetația de pe pa ntă, anmcînd nisip fin în geamu-rile mași nii.
Drumul a facut apoi cîteva curbe destul de pe riculoase. Pe măs ură ce ne apropiam de vărful conului, pa ntele di n
dreapta au fost înlocuite de s tănci, ca re au devenit î ntr-un final u n perete drept, ve rtical. Mașina a trebuit să se
strecoare p rintr-o spă rtură îngustă di n peretele ime ns.
Brusc, vremea s -a înrăutățit. Petele mici de culoare g ri-deschis de pe ce rul albast ru, înșelă -toare, s -au tra nsformat
în nori groși și ce nușii, cu ac cente neg re ca de funing ine, aru ncînd umbra și asupra mu nților di n jur. în căldarea

dintre m unți vînturile creau vă rtejuri , șuierînd și văjă ind ame nințător. Mi -am șters c u palma transpirația de pe
frunte . Și pe sub pulover simțeam cum mă trec sudo ri reci.
Administrato rul strîngea di n buze la fiecare mișcare di n volan, coti nd la dreapta, mereu la dreapta. La u n
moment dat a î ncepu t să î nce-tinească și s -a aplecat pes te volan, atent de parcă încerca să audă ceva , apoi a
frănat și a op rit mași na într-un loc unde drumu l se mai lărgea p uțin. Cînd nu s-a mai auzit zgomotul motor ului
ne-am simțit aba ndonați î n mijlocul tăce rii înghe-țate. Doar vînt ul mai dădea cîte -un semn, din cînd î n cînd.
Admi nistrato rul a stat multă vreme nemișcat, cu ambele măi ni pe vola n. Apoi a coborăt și a băt ut pămîntul cu
cizma. A m ieșit și eu din mași nă, m-am d us lîngă el și m -am uitat la tere n.
— Nu putem trec e, a sp us el. A plo uat mai rău decît mi -am imag inat.
Mie nu mi se părea că pămîntul e atît de ud, ba chiar aș fi zis că e uscat și tare.
— E foa rte moale în adăncime, mi -a explicat el. Poate păcăli pe o ricine. Astea sunt loc uri mai speciale.
—Mai speciale?
Și-a aprins o țigară, fară să -mi răsp undă.
— Haideți să facem cățiva pași.
Am mers vreo do uă sute de met ri, pînă la c urba următoare. F rigul era păt runzător și mi-am închis hanoracul pînă
la găt, dar nici așa nu mi-a fost mai bi ne.
Admi nistrator ul s-a oprit în dreptul c urbei și, c u țigara î n colțul gurii, s-a stră mbat înspre stă nca di n dreapta. Di n
mijlocul ei se scurgea u n firicel de apă, care cobora și traversa d rumul. Apa era gălbuie, amestecată cu arg ilă.
Am pipăit stă nca în locul di n care izvora apa. S uprafața era mult mai frag ilă și mai poroasă decît părea.
— Urăsc curba asta, a spus admi nistrato rul. Terenul e nesigur, și asta nu e tot. Cum să sp un, e o c urbă c u
ghinio n. pînă și oile se tem de ea.
A tușit și a a runcat țigara pe jos.
— îmi pare ră u, dar nu vreau să risc. A m dat din cap.
— Dar pe jos p utem trece ?
— Nu mers ul e o problemă, ci vibrațiile. Admi nistratorul a mai lovit o dată pămîntul
cu cizma. Aproape imediat s -a auzit u n zgomot
ascuțit, neplăc ut.
— Da, puteți merge li niștiți. Ne -am întors l a mașină.
— De aici mai aveți vreo pat ru kilomet ri, a sp us admi nistrato rul. Chiar mergînd î n ritmul
doamnei, nu vă treb uie mai m ult de o oră și jumătate. Drum ul e unul -singur și nu urcă mult. îmi pare rău că nu
vă pot duce pînă aco lo.
— Nu face nimic. Vă mulțumim pent ru tot.
—Aveți de gînd să rămăneți acolo?
— Nu știu. Ne pute m întoarce măi ne sau peste o săptămănă, depi nde cum stau lucru rile.
A mai scos o țigară, dar a î nceput să t ușească î nainte de a o ap rinde.
— Să aveți g rijă, a spus. A nul acesta s 'ar putea să vină zăpada mai devreme ca de obicei. Dacă se depu ne, nu vă
mai puteți întoarce.
— o să avem g rijă, i-am răspu ns.
— La intrare e o cutie de sc risori, iar cheia de la ușă e asc unsă pe fundul ei. P uteți s -o folosiți, în caz că nu e
nimeni acasă.
Am început să descărcă m lucrurile din mași nă, sub cerul întunecat. A m renunțat la ha norac și mi -am pus u n
cojoc gros, dar nici așa n-am scăpat de f rigul care -mi intrase pă nă-n oase.
Administratorul a reușit cu g reu să î ntoarcă mași na pe d rumul îngust, lo vind-o de multe o ri de stă ncă. De fiecare
dată se mai su rpa cîte o bucățică și cădea la vale, c u zgomot. La sfîrșit a claxo nat și ne-a facut sem n cu măna. I-
am răs -puns și noi. Ma șina de teren s -a facut nevăzută după o curbă și am rămas si nguri în pustietate. Pa rcă
ajunseseră m la capăt ul lumii.
Ne-am pus rucsacu rile jos și, m uți, am p rivit în jur. Pe fu ndul văii adănci de la picioarele noastre șerpuia un
părău argintiu, străjuit de pădurea verde și deas a. De pa rtea cealaltă a vă ii se vedeau valu ri de frunziș ruginiu și
în depă rtare se zăreau cămpi ile întinse. Di n loc în loc se înălțau spre cer fuioare de fum, de pe cămpu rile unde se
dăduse foc paielor de orez rămase după recoltă. Peisaj ul era mag nific, dar nu mă facea să mă simt mai bi n'e.
Totul părea î ndepă rtat și străin.
Cerul era complet acope rit de nori cenușii, î ncărcați de apă, întunecînd zarea ca o pătură deasă a runcată peste
soare. Jos de tot își facuseră apa riția no ri negri, atît de jos încît mi se părea că -i pot ati nge cu mă na. Se deplasa u
cu o viteză i ncredibilă spre est, venind di nspre China, tra -versînd Hokkaid o și îndreptînd u-se mai depa rte cître
Marea Ohotsk. P rivin du-i cum treceau, g ru-puri-grupuri, am co nștientizat cît de nesig ură era poziția noastră. o
singură răbuf mre puter-nică de vînt ne -ar fi putut arunca î n fundul văii, o dată cu tot terenul din curba cu
ghinio n, care abia se ținea de peretele stă ncos.
— Hai să plecă m mai repede de aici, am spus, săltînd pe umăr rucsacul g reu. Voiam neapărat să găsim un
adăpost î nainte să ne prindă ploaia sa u poate lapo vița pe care o aduceau no rii cei neg ri. N-aveam de gînd să
tremur, ud pînă la piele, p rin loc urile astea.

Am străbătut în mare viteză „curba cu ghi nion". Admi nistrato rul avusese dreptate, ghi nionul se simțea î n aer.
Mai î ntăi l-a detectat t rupul, apoi un semnal de ave rtisme nt a fost t rimis mi nții. Era senzația pe care o ai cînd,
traversînd un rău, calci pe neașteptate în nămol rece.
în cei ci nci sute de met ri pe care i -am străbă -tut ne-au tot ieșit î n cale părăiașe ca re șerpuiau spre vale, iar
zgom otul pașilor noștri pe pămînt s -a schimbat de mai multe o ri.
Voiam să ne îndepă rtăm cît mai repede de locu rile respective și n-am încetinit pasul nici după ce -am depășit
porțiunea pe riculoasă. Ne -am op rit puțin să răsu flăm abia după vreo jumăta te de oră de mers, cînd peretele de
stăncă a devenit mai puți n amenințător și au început să se ză rească copaci.
Odată a junși aici, restul d rumului părea o joacă. Panta devenise mai lină, crestele care ne
înconjurau își pierduseră ascuțimea și, î ncet-încet, se desc hidea în fața noastră u n plato u. Au început să -și facă
aparitia și pă sările.
După încă treiz eci de minute depășiserăm com -plet mu ntele cel ciudat de co nic. Terenul era ac um întins și plat,
încon jurat de depa rte de mu nți colț uroși, și arăta ca un con de vulca n tăiat pe jumătate. Marea de mestece nl
ruginii conti nua cît vedeai cu ochii. P rintre mes teceni se zăreau diverse tufe și i erburi în culori aprinse, iar di n
loc în loc era cîte u n trunchi maro niu și uscat doborăt de vînt.
—E frumos aici, a spus prietena mea.
După ce am depășit curba, peisajul a deve nit într -adevăr foa rte frumos.
Drumul ne pu rta exact p rin mijloc ul mării de mestece ni. Un drum perfect drept, lat cît să per -mită trecerea u nei
singure mașini. Nu erau nici curbe, nici pa nte abrupte. î naintea noastră, tot ul părea să fie absorbit de u n singur
punct. No rii negri păreau și ei că se î ndreaptă î ntr-acolo.
Era nefiresc de li niște. Zgomotul vîntului era îng hițit de păd urea deasă. Deodată, aerul a fost sfășiat de țipătul
ascuțit al u nei păsă ri negre și g rase. Apoi pasărea a dispă rut, și tăcerea a învă -luit iar totul, ca o gelati nă. Drumul
era acope rit cu frunze căzute și mustea de apă, de la ploaia de acum două zile. I n afară de păsă ri, nimic nu
tulbura li niștea. Pădurea de mestece ni se întin-dea la nesfîrși t, iar d rumul drept părea și el că nu are capăt. No rii
grei și joși care ne ameni n-țaseră pînă cu pu țin timp în u rmă păreau acum , printre vă rfurile copa cilor, aproape
ireali.
După încă cincisprezece m inute ne -a tăiat calea u n părău limpede. Peste pără u era construit din trunchiuri de
mesteceni u n pod solid , cu balu -stradă, iar în apropierea lui era ame najat un loc de p topas. A m lăsat jos baga jele
și am băut apă din părău. Nu mai băusem niciodată o apă atît de bu nă, rece ca gheața și dulce, fără nici un
grăunte de nisip.
Norii erau î n continuare deas upra noastră, dar vremea nu părea să se î nrăutățească. P rie-tena mea și -a străns mai
bine șiret urile boca ncilor, iar e u am fumat o țigară, rezemat de balustradă. De s ub picioarele noastre se auzea
murm urul unei ca scade. Nu părea o cascadă prea mare. Di n stînga s -a stămit o pa lă de vînt, răscoli nd frunzele
căzute de pe dr um.
Cînd am terminat țigara și am dat s -o sting cu piciorul, am observat pe jos, doar la cățiva pa și de mi ne, un alt
chiștoc. L -am ridicat și l -am studiat ate nt. Era un Seve n Stars st rivit. Nu era îmbibat de apă, ceea ce î nsemna că
fusese a runcat cîndva după ploaie, ie ri sau azi, adică.
Am încercat să -mi ami ntesc ce fel de țigă ri fuma Șobola nul, dar nu mai știam nici măcar dacă fuma sau nu. Am
renunțat și am a runcat chiștocul î n rău. Cure ntul l-a luat și l -a purtat depa rte într-o clipă.
— S-a întămplat ceva ? m-a întrebat p rietena mea.
— Am găsit o țigară a runcată de c urînd, i-am răspuns. Cineva a trecut pe aici rec ent și s-a oprit ca mi ne să
fumeze, exact în locul ăsta.
— Prietenul tău ?
— Nu-mi pot da seama.
S-a așezat lîngă mi ne și și -a stră ns părul cu ambele măini, lăsîndu -mă să -i văd urechile, după multă vreme.
Zgomotul cascadei s -a stins, apoi a reve nit.
— Urechile mele îți plac tot atît de mult? m-a întrebat ea.
Am zămbit și am î ntins măna să i le mîngăi.
— îmi plac, i -am răsp uns.
După încă ci ncisprezece mi nute de mers d rumul s -a termi nat bruSc, la fel și marea de mesteceni. I n fața noastră a
apărut păș unea, ca un lac înti ns.
Pe marg inile pășunii fuseseră băt uți pari, la o distanță de ci nci metri u nul de altul, iar î ntre ei era î ntins un gard
de sărmă, vechi și rug init. Ajunseserăm la fermă. A m îrnpins poa rta de lemn și am i ntrat. larba era moale, iar
solul î nchis la culoare m ustea de apă.
Pe deas upra pășu nii trecea u nori negri îndrep -tîndu -se spre mu nții înalți, cu creste ascuțite. îi vedeam di ntr-un alt
unghi, dar era u cu sig uranță mu nții di n fotog rafia Șobolanului. Nici nu era nevoie să ve rific.
Era foa rte ciudat să am în fața ochilor, aievea, u n peisa j pe care -l privisem de sute de o ri într-o fotog rafie. însă
adăncimea peisajului din jurul me u mi se părea a rtificială. Aveam senzația că ci neva îl modi ficase ca să se
potrivească cu cel d in fotografie.

M-am sp rijinit de poa rtă și am răsu flat adănc. Ceea ce că utam noi se a fla aici. Chiar dacă nu înțelegeam ce era,
era aici.
—Am ajuns, a spus p rietena mea, a tingăn-du-nii măna.
— Am ajuns, a m spus și e u. Nu găseam altceva de zis.
Chia r în dreptul nostru, în spatele pă șunii, se vedea o casă di n lemn cu două niveluri, în stil vechi a merican. Casa
construită de Maest ru acum pat ruzeci de a ni și apoi c umpărată de tatăl Ș obolanului . Neavînd te rmen de
comparație, nu -mi puteam da foarte bine seama cît de mare era, dar mi se părea tu rtită și lipsită de expresie. Nu
era deloc î mbietoare, așa vopsită în alb, sub cer ul cenușiu. Di n mijlocul acope rișului de culoarea muștarul ui,
aproape rug iniu, se înălța u n coș dreptunghiular de cărămidă. î n jurul casei, î n loc de gard, era u tufe de plante
perene, protejînd -o de inte mperii. Arăta a casă nelocuită și, cu cît mă uitam mai mult la ea, cu atît mi se părea
mai ciudată. Nu era î n mod special rece sau neprimi-toare, nu era construită î ntr-un mod neobiș nuit, nu era
căzută î n parag ină, dar avea ceva care mă neliniștea. Ca u n animal u riaș care a a juns la vărsta bătrîneții fără să fi
reușit să învețe să -și exp rime se ntimentele. Nu cum, ci ce anmne să exp rime.
Mireasma ploii ne -a învăluit dintr-o dată. Era timpul să ne grăbim. Ne -am înd reptat dire ct spre casă, traversînd
pășunea. Dinspre vest se ap ro-piau acum nori groși de ploaie.
Pășunea era foa rte mare și, o ricît de repede am fi mers, ni se părea că nu înai ntăm deloc. Ne pierduserăm simțul
distanței.
Dacă stăteam să mă gîndesc, era p runa dată cînd străbăteam pe jos un spați u atît de în tins și plat. Aveam senzația
că, dacă î ntindeam măna, puteam p rinde vînt ul care bătea î n depă rtare. U n stol de păsă ri a traversat cer ul gri,
îndrep-tîndu -se spre nord.
Ploaia î ncepuse deja cînd am ajuns î n sfîrșit lîngă casă. Clădirea era mult ma i mare și mai veche decît ni se
păruse din depă rtare. Vopseaua a lbă se u mflase și se scorojise, ia r porțiunile rămase descope rite fuseseră
înnegrite de ploi. în starea în care era u, pereții ar fi putut fi revopsiți numai după ce -ar fi fost dat jos î ntregul strat
vechi. Vopsitul casei nu era treaba mea, și totuși mi se făcea rău numai gînd indu-mă la cît e fort ar trebui depus. o
casă nelocuită se d uce de răpă, iar vila depășise de mult stadiul î n care ar mai fi putut fi renovată.
In contrast cu aerul vetust al c asei, copacii di n jur crescuseră foa rte bine și o înconjuraseră ca pe caba na din
Robinso n elvețianul. Nimeni nu se îng rijise să le taie ram urile pe riodic și se î ntin-seseră î n voie.
Cu așa u n drum di ficil, oare cît de greu îi fusese Maest rului, acum pat ruzeci de ani, să ad ucă toate mate rialele
pînă aici și să const ruiască vila ? Oricît mă gîndeam, nu -mi puteam da seama. Probabil că -și investise întreaga
energie și avere. Mi se s trîngea mima imagmîndu-mi-l acum, închis î n cămăruța lui de la etajul al doilea al
Hotel ului Del fin, la Sapporo. Era perso nificarea unei vieți întreg i scurse fară nici cea mai mică rec unoaștere sau
răsplată di n partea celorlalți. M -am op rit în bătaia pl oii reci și m -am uitat la clădire.
Nici așa, de aproape, nu părea să fie locuită. P e obloa nele de lem n ale ferestrelor î nalte și î nguste se adunase u n
strat de nisip fin. Ploile lipiseră nisipul de lem n creînd modele ciudate, peste care se aș temuse iarăși nisip, întă rit
pe loc de ploile u rmătoare.
In mijlocul ușii, la nivelul ochilor, er a un gemu -leț pătrat, acope rit pe dină untru cu o perdea. Și pe cla nța de
alamă se depusese nisip ul. La atinge -rea mea s -a răspîndit pe jos ca o ploaie măru ntă. Clanța se clătina ca u n
molar care stătea să cadă, dar ușa nu voia să se deschidă. Făcută di n trei scînd uri de ste jar, era cu mult mai
rezistentă d ecît părea. A m bătut de cîteva o ri cu pumn ul în ușă, ma i mult ca să -mi fac da toria, dar, cum mă
așteptam, di năuntru n-a venit nici un răs-puns. N-am re ușit decît să -mi zdrelesc p umnul. Un casta n uriaș a
început să fremete î n vînt deas upra cape telor noastre, cu un zgomot de al une-care de d une de nisip.
Am căutat î n cutia poștală, așa c um mă î nvă-țase adm inistrato rul. Cheia era acolo, o cheie de alamă pentru un
model vechi de broască. Căpătase lust ru acolo imde fusese at insă de mă inile oamenilor.
— Nu ți se pare u n semn de neglijență să fie lăsate cheile așa , la îndemă na oricui ? m-a între -bat p rietena mea.
— Nu-mi imag inez că ex istă vreun hoț care să vină î n mod special pînă aici, apoi să care ce -a furat pînă jos în
oraș, i -am răspuns.
Cheia s -a pot rivit în broască neașteptat de bi ne. Am simțit -o rotindu -se la mine în palmă și ușa s-a deschis
imediat, cu un clic plăcut.
Obloanele erau închise și mi -a luat ceva timp să mă obișnuiesc c u întunericul din interior. Totul era c ufundat în
penumbră. Camera era foa rte spațioasă. Mare , liniștită și mirosind a hambar. Un miros pe care mi -l aminteam di n
copilărie, de mobile vechi și covoare uzate. A m închis ușa în spatele meu și ș uierul vîntului s -a stins.
— Bună ziua, am s trigat e u. E cineva acasă ? Bineînțeles că n -am p rimit nici un răspu ns. Era e vident că nu
locuia nimeni aici. N u se auzea decît pendula ticăi nd, lîngă șemi neu.
M-am simțit conf uz pent ru cîteva secunde. cîteva mome nte în timp și cîteva loc uri s-au suprapus în întuneric,
apoi aminti rile unpr se n-timente s -au spulberat ca firele de nisip. î ntr-un final, totul a revenit la no rmal. Cînd m –
am uitat în jur, luc rurile erau la locul lor. Avea m în fața ochilor un spațiu înt unecat, și -atît.
— Te simți bine ? m-a între bat p rietena mea, cu un aer îng rijorat.
— Da, n-am nimic, i -am răspu ns. Ha i să urcăm l a etaj,

Ea a căutat întrerupăto rul, iar eu m -am d us să ve rific pendula. Avea trei lanțu ri și de fiecare atăma cîte o
greutate. T oate ajunseseră jos de tot, dar ceas ul încă nu se op rise. Judecînd după lu ngimea la nțurilor, trecuse vreo
săptămănă de cînd nu mai fusese î ntors. Deci acum o săptă -mănă încă mai stătea cineva aici.
Am tras la nțurile, ridicînd g reutățile pînă la limită, apoi m -am așezat pe canapea și mi -am întins picioarele. Era o
canapea veche, dinainte de război, dar foa rte confo rtabilă. Nici p rea moale, nici prea tare, și mirosind ca palma
unei măini.
După cîteva clipe s -a aprins lumi na cu un zgomot foa rte ușor, iar p rietena mea și -a făcut apa riția dinspre
bucătă rie. A i nspectat rapid sufra -geria, apoi s -a așezat pe o ca napea și și -a aprins o țigară. Mi -am ap rins și eu o
țigară mentolată. Mă obiș nuisem cu ele de cînd o cunosc usem.
— Se pare că p rietenul tău avea de gînd să -și petreacă ia rna aici, a sp us ea. M -am u itat puți n prin bucătă rie, are
tot ce -i trebuie, e plină de pr o-vizii și comb ustibil, ca u n adevă rat supe rmagazin.
— Doar el lipsește.
—Hai să ved em ce e sus.
Am urcat pe scara de lîngă bucătă rie. De la un mome nt dat trep tele se încli nau brusc. Cînd a m ajuns sus, a m avut
senzația că intram într -un alt strat atmosfe ric.
— Mă cam doare capul, a spus p rietena mea.
—Rău?
—Nu foarte rău. Nu -ți face g riji, sunt obiș-nnită cu mig renele.
La etaj erau trei do rmitoare, unul mare de o pa rte a co ridorului și î ncă do uă mai mici, de pa rtea cealaltă. A m
deschis ușile pe rînd. Fiecare cameră era mobilată doar cu st rictul necesar și t oate erau cufu ndate î n penumbră. în
dormitorul cel mare era u un pat dublu și o măsuță de toaletă. De'fapt, era doar rama pat ului, fară saltea. In
cameră mirosea a timp care trage să moară.
Doar în dormitorul cel mic din capăt ul culoarului se simțea miros de preze nță umană. Patul era făcut cu grijă ,
perna încă mai păstra o adăncitură, iar la capul patului era împăt urită o pija ina albastră. Pe noptieră se a fla o
veioză veche și lîngă ea, o ca rte lăsată deschisă, u n roman de Conrad.
Lîngă pat era un dulap cu se rtare, di n stejar masiv , iar în sertare, ara njate în ordine, hai ne bărbătești, p ulovere,
cămăși, pantaloni, șosete și lenje rie de corp. Se ved ea că puloverele și cămă -șile, vechi și uzate, chiar deșirate pe
alocu ri, fuse -seră de bună calitate. Unele îmi pă reau c unoscute. Era u hainele Șobolan ului. Cămăși de mă rimea 37
și pantalo ni de mărimea 73. Erau sig ur ale lui. Lîngă fereastră – un birou și un scau n, ambele vechi și simple,
greu de găsit în zilele noastre. Intr -unul dintre se rtare erau trei cutii cu reze rve de cer neală, u n stilou iefti n și un
set de hă rtie de sc risori, nefolosit. în al doilea se rtar am găsit o cutie cu bomboane de tuse, pe jum ătate goală, și o
mulțime de alte măru nțișuri. Al treilea se rtar eragol. Nici unjurnal, sau caiet, sau agendă. N u păstrase nimic
inutil și toate luc rurile stăteau într -o ordine aproape exasperantă. Mi -am trecut degetele peste tăblia biro ului și
am găsit pr af. Un strat subțire, cam de o săptămă nă.
Am deschis ferestrele care dădea u spre pășune și am dat obloanele la o pa rte. Vîntul se întețise și se vedea
croindu-și drum p rintre ierbu ri ca un animal sălbatic, iar norii negri pluteau și mai aproape de pămînt. In
depă rtare se dist ingeau mesteceni și munți. Exact același peisaj ca în fotog rafie, doar că oile n u se vedeau
nicăie ri.

* * *
Am coborăt și ne -am așezat iar pe canapea. Pendula întăi a s unat, apoi a bătut de douăspreze ce
ori. N-am scos nici o vorbă pînă nu s-au pier dut în aer și ultimele reve rberații.
— Și acum ce facem ? m-a întrebat p rietena mea.
— Stăm și așteptăm. Șobolanul a fost aici pă na
acum o săptămă nă. Nu și-a luat luc rurile cu el, deci se î ntoarce sig ur,
— Dar dacă între timp î ncepe să ningă va trebui
să ră mănem aici peste iamă. lar lu na ta o să expire. Avea dreptate.
— Urechile tale nu simt nimic ?
— Nu, iar dacă î ncerc să le destup, î ncepe să mă doară capul.
—Atund nu ne rămă ne decît să -l așteptăm pe Șobola n să se întoarcă.
Nu vedeam ce altce va puteam face. Cît s -a dus ea în b ucătărie și a facut niște ca fea, eu a m dat ocol s ufrageriei,
inspectînd fiecare colțișor. La m ijlocul peretelui era un șemi neu adevărat. Nu părea să fi fost folosit rece nt, dar
era pregătit pe ntru a putea fi aprins oricînd. Pe coș că zuseră cîteva fru nze de stejar. Mai era și o sobă c u gaz,
pentru zilele î n care nu era atît de frig încît să fie nevoie de u n foc de lem ne, cu rezervorul pli n ochi.
Lîngă șemineu era un dulap c u uși de sticlă, pli n cu că rți vec hi, aranjate cu g rijă. Am scos cîteva și le -am răsfoit.
Toate fuseseră publicate î nainte de război și n -aveau nici o valoare. Cărți de geog rafie, știință , istorie, filosofie
sau politică, bune cel mult ca mate rial pentru un studiu p ri-vind nivelul de cu noștințe ge nerale al oame nilor de
acum patruzeci de a ni. Mai era u și o se rie de că rți publicate d upă război, dar la fel de lipsite de valoare. Doar
Viețile lui Pl utarh, o Antologie de trage dii grecești și cîteva roma ne reușiseră să în vingă trecerea timpul ui. în
orice caz, era pentru prima dată cînd vedeam adu nate la u n loc atîtea că rți inutile. Lîngă dulapul cu că rți era un

raft pe care era așezată o combi nă muzicală de tip ul celo r la modă prin a nii '60, cu două boxe ma ri, un pick-up și
un ampli ficator. Mai erau și vreo două s ute de discu ri, zgăriate și tocite, dar cel puțin astea nu erau lipsite de
valoare. M uzica e mai durabilă în timp decît gîndirea. A m ales un disc la întămplare și am dat dr umul la m uzică.
Era Nat King Cole cîntînd La sud de graniță. Am avut senzația că mă întorc î n timp, în anii '50.
Pe perete le opus erau patru ferestre disp use la distanță egală, înalte de un stat de om. A fară se vedea ploaia
cenușie căzînd peste pășu ne, o perdea deasă de apă, p rin care m unții di n spate abia se mai deslușeau.
Podeaua din sc înduri era acope rită în mijloc cu u n covor de vreo șase tatami, pe care era u aranjate u n set de
mobilă de s ufragerie și o lampă cu picior. Intr -un colț al camerei era o masă aco -perită de un strat g ros de praf.
Era într -adevăr o cameră părăsită.
Am descope rit apoi o ușă pe care n-o remar -casem de la î nceput și care dădea într -o debara spațioasă, în care
erau î ngrămăd ite cele ma i diverse lucru ri, mobilă, covoare, veselă, echipame nt de golf, bibelo uri, o chitară, o
saltea, haine, bocanci, tea ncuri de re viste. Erau acolo pînă și că rți pentru admiterea în g imnaziu și un avion de
jucărie cu telecoma ndă. Majo ritatea păreau să fi fost fab ri-cate pînă pe la jumătatea anilor '60.
Timpul se scurgea altfel î n casa asta. Așa spu -nea și pe ndula di n sufrage rie. Mergea nnmai cînd venea ci neva și -i
ridica g reutățile. cîtă vreme nu ajungeau jos, ceasul con tinua să ticăie. Apoi, î n lipsa oamenilor, se oprea, ia r
timpul se dep unea, stratu ri-stratu ri, pe podeaua decolorată.
Am luat cîteva re viste cinematog rafice vechi, m -am înto rs în sufragerie și m -am ap ucat să le
răsfoiesc. Pe p rima copertă a uneia dintre ele se facea reclamă filmului Tfie Al amo. Era preze ntat ca fiind debutul
regizoral al lui J ohn Way ne, sus -ținut pe toate planuril e de Joh n Ford. Intenția lui fusese să realize ze un film care
să rămănă pe veci î n inimile ame ricanilor, spunea Joh n Wayne ;
dar nu-i stătea deloc bine cu căciulă de castor.
Prietena mea a apărut cu cafelele și le -am bă ut stînd față î n față. Ploaia bătea neîncetat î n geamu ri. Timpul se
scurgea încet, i ar frigul și întunericul începea u să învăluie camera. Lumina palidă a becului semăna cu pole nul
purtat de vînt.
—Ești obosit? m -a întrebat p rietena mea.
— Cred că da, i -am răspu ns eu moale, cu p rivi-rile pierdute pe geam. A fost o căutare foa rte lungă, iar acum ne-
am op rit brusc. încă nu mă pot obiș nui. In plus, chiar dacă a rn descope rit locul din fotog rafie, nu l -am găsit nici
pe Șobola n și nici oaia.
— Culcă -te puți n, mi-a spus ea. î ntre timp am să pregătesc masa.
Mi-a adus o păt ură de la eta j și m-a înve lit. Pe u rmă a făcut focul în soba c u gaz, mi -a pus o țiga ră între buze și
mi-a aprins-o.
—Revino-ți. Totul o să fie bine.
— Mersi, i -am răspuns.
Apoi a d ispărut în bucătă rie.
Rămas singur, mi -am simțit di ntr-o dată co rpul foarte greu. A m stins țigara d upă doar două f umuri, mi-am tras
pătura pînă sub bărbie și am î nchis oc hii. Am adormit în cîteva sec unde.

5Plecarea ei și senz ația acută d e foame
M-AM TREZIT cînd pend ula a bătut de ora șase. Eram î ntins pe canapea, iar camera era cufu ndată î n beznă.
Amorțisem di n cap pănă -n picioare și mi se părea că bezna mi se strecurase pe s ub piele. Ploaia se op rise și, p rin
geam, se a uzeau cîntînd păsă ri nocturne. Flăcă rile din soba cu gaz dese nau umbre firave pe pereț ii albi a i
camerei. M -am ridicat de pe ca napea, am aprins lampa, m -am dus la bucătă rie și am bă ut două pahare de apă,
rece ca gheața. Pe mași na de gățit era o cratiță cu toca nă, încă destul de caldă. In scr umieră era u strivite două
chiștoace de țigă ri mentolate, ca acelea pe care le f uma p rietena mea. A m știut i nstinctiv că plecase.
Am stat cu măi nile sp rijinite de masa di n bucătă rie, încercînd să -mi pun ordi ne în gînd uri. Prietena mea plecase,
eram sig ur de asta. N u era o presup unere, era un fapt real. Mi -o spunea atmosfera de casă p ustie. o ș tiam prea
bine, avuse-sem pa rte de așa ceva timp de do uă luni încheiate, de cînd mă părăsise soția și pînă o î ntălnisem pe
ea.
Mai m ult ca să -mi fac dato ria, am urcat la etaj și am ve rificat pe rînd cele trei camere, deschizînd pînă și
dulapu rile. Nu era nicăie ri. Nu s e mai zărea u nici geanta, haina sau bocancii ei. Plecase, fără nici un dubiu. A m
căutat apoi fiecare loc în care mi -ar'fi putut lăsa u n bilet, dar n-am găsit nimic. Probabil că la ora asta coborăse
deja de pe munte.
Nu reușeam să accept faptul că plecase. De-abia mă trezisem di n somn și eram încă buimac. De fapt, chiar și cu
mintea limpede, toate lucru rile care se petrecea u în jurul meu depășeau capaci -tatea mea de î nțelegere. N u
puteam decît să las lucr urile să se î ntămple.
Stînd așa pe ca napea, am realiza t că mi se facuse foame, o foame aproape nefirească.
Am coborăt din b ucătărie în pivnița plină cu pro vizii, am destupat o sticlă de vin și am luat o înghițitură. Era
puțin prea rece, dar avea un g ust bun. I ntors î n bucătă rie, am tăiat cîteva felii de pă ine și am curățat un măr. Cît
s-a încălzit tocana, a m băut trei pahare de vin.

Am dus apoi măncarea și vinul în sufrage rie și am cinat asc ultînd Perfi dia, interpretată de Percy Faith Orchestra.
După ce am terminat de mă ncat, am băut cafeaua care mai rămăsese în ibric și mi -am dat o pasiență , cu niște
cărți de joc găsite pe polița șemi neului. Un joc i nventat î n Anglia secol ului al XIX-lea și foa rte la modă pe ntru o
vreme, dar apoi dat rapid uită rii din cauza reg ulilor prea complicate. După socotelile unui ma tematicia n, șansa de
reușită era de 1 la 25o 000. Eu am î ncercat doar de trei o ri și bineînțeles că n-a ieșit nimic. A m străns cărțile de
joc și far-
furiile și am te rminat vinul care mai rămăsese î n sticlă.
Afară se înnoptase de -a binelea. A m tras perde -lele, m-am întins pe canapea și am asc ultat mai m ulte discu ri
vechi, unul după altul.
Oare o să se întoarcă Șobola nul?
Presupu n c-o să se întoarcă. Doar și -a adu nat aici pro vizii și co mbustibil pent ru toată ia rna.
Dar nu erau decît pres upuneri. Șobola nul putea la fel de bi ne să se fi plictisit de cla ustrare și să se fi întors la
„oraș" sau să -și fi găsit pe u ndeva vreo fată. O rice era posibil.
Dacă era așa, lucru rile nu stăteau prea bi ne pent ru mine. Lu na pe care o av usesem la dis -poziție avea să se
termine în curînd și, dacă nu găseam oaia, bărbatul î n costum negru avea să mă tragă d upă sine în
G6tterd a.mmer un.g-\A1 care avea să se întămple. S unt sigur că ar fi facut-o, pe ntru că era ge nul, chiar dacă era
convins că s unt un om lipsit de impo rtanță.
Mai aveam ex act jumătate di n luna pe care mi -o pusese la dispoziție. A do ua săptă mănă din octombrie e
perioada î n care orașele își etalează toată splendoarea lor. în mod normal, ac um aș fi fost î ntr-un bar, bînd
whisky și măncînd omletă. U n ceas al zilei frumos într -un anotimp f rumos, pe înserat, cu u n cer seni n după
ploaie, c uburi de gheață și o tejghea de bar din lemn masiv. Timpul s-ar scurge ca o apă li niștită.
Tot gîndi ndu-mă așa, am a vut senzația că mai există un „eu " undeva, stînd î ntr-un bar și sa vu-rînd u n pahar de
whisky. C u cît mă gîndeam mai m ult, cu atît celălalt „e u" mi se părea cel real, iar „eu" de aici deveneam ireal.
Am scuturat d in cap, î ncercînd să al ung fantas-mele.
Păsările noctur ne continuau să cînt e încet.
Am urcat la etaj și mi -am aranjat patul în camera mică pe care n -o folosise Șobola nul. Am găsit sa ltele, păt uri și
aștem uturi stivuite în ordine în debaraua de lîngă scară.
Era exact același tip de mobilă ca în ca mera Șobolan ului, o noptieră, un biro u, un d ulap și o lampă. Erau toate
vechi, dar produse într -o epocă
1. Literal, „amurg al zeilor ', final tumultuos (ge rm.),
în care lucr urile erau reziste nte și funcționale. St rictul necesar.
Fereastra de la capul pat ului dădea înspre păș une. Ploaia se op rise de tot și p rintre no ri începuseră să se zăr ească
porțiuni de cer. Di n cînd în cînd pătru ndeau și razele lu nii luminînd
pășunea, ca o lanter nă care cercetează f undul mării.
M-am băgat î n pat îmbrăcat și m -am uitat la peisa jul care ba apărea, ba dispărea. Peste el s -a suprapus o clipă
imag inea priete nei mele stră -bătînd la vale curba c u ghinio n, apoi imag inea s-a stins și i-au luat loc ul turme de oi
și Șobolan ul făcîndu -le poze. Luna s -a ascu ns iar după un nor și, cînd a apărut, au dispă rut și ele.
Am aprins lampa și m -am ap ucat să citesc Aventurile lui Sherlock Holmes.

6Descoperire a din garaj și gîndurile în mijlocul pășu nii
UN STOL de păsă ri cum nu mai văzusem se așezase pe ramu rile copacului di n fața intră rii, ca o rnamentele dintr –
un pom de Cră ciun, și cîntau de zor. Toată vegetația lucea, acope rită de rouă, în lumi na dimineții.
Am prăjit niște păi ne într-un aparat vechi, am pus unt într -o tigaie și mi -am făcut niște ochi uri, apoi am băut
două pahare di n sucul de st ruguri găsit în f rigider. Mă simțeam puț in cam sing ur fară prietena mea, dar î nsuși
faptul că mă puteam simți si ngur îmi ad ucea ali nare. Sing ură-tatea nu e un sen timent atît de rău. E ca liniștea în
care se cufu ndă un copac după ce păsă rile și-au luat zborul de pe ramu rile lui.
Am spălat vasele, apoi, tot î n chiuveta de la b ucătărie, m-am spălat temeinic pe di nți, mai bi ne de cinci mi nute.
Intr-un final m -am hotărăt să mă și bărbieresc. Lîngă chi uvetă erau o pastă de ras și o lamă aproape noi. Ma i erau
și o pe riuță, o pastă de dinți, săpun, after shave și chiar apă de colonie. Pe polița de alături era u n teanc de zece
prosoape de dife rite culo ri, frumos împătu rite, iar oglinda și chiuveta străluceau. Se cunoștea mă na Șobola nului
cel me todic.
Toaleta și baia era u și ele lu nă. pînă și spa-țiile dintre plăcuțele de faia nță fuseseră fr ecate și c urățate, iar în
toaletă era un odo rizant de calitate, c u aromă de g in cu lămăie cum se poate găsi numai î n barurile de lux.
M-am dus î n sufragerie și m -am așezat pe canapea, ap rinzînd u-mi prima țigară. I n rucsac mai aveam doar trei
pachete. Cînd aveam să l e termin , nu-mi mai rămanea decît să nu mai fumez. Gîndul ăsta m -a făcut să -mi mai
aprind o țigară. Soarele de dimineață era foa rte plăc ut și ca na-peaua foa rte comodă. A m petrecut o oră le nevind
așa. Pe ndula a bătut ora nouă.
începea m să înțeleg de ce -și petrecuse Șobola nul timpul facînd ordi ne în toată casa, frecînd baia și toaleta,
bărbie rindu-se și călcîndu -și cămășile chia r dacă nu-l vedea nimeni. Aici, dacă nu te mișcai î n permanență,
pierdeai de finitiv noțiunea timpului.

M-am ridicat de pe ca napea și, cu brațele î ncru-cișate, am dat u n tur camerei, dar n-am găsit nici o treabă de
facut. Șobolanul curățase de ja pe unde fusese nevoie. Ștersese chiar și funinginea din colțu rile tava nului.
Las' că -mi găsesc e u pînă la u rmă o oc upație.
Mi-a venit ideea să d au un tur prin jurul casei. Era o vreme absolut superbă, pe cer se plimbau î ncet niște no ri ca
pictați c u pensula, păsărelele se auzeau ci ripind.
în spatele casei era un garaj mare. în fața intră rii am găsit pe jos un chiștoc de țigară, u n Seve n Stars, dar de data
asta era un chiștoc vechi, cu filtrul ieșit p rin hărtia distrusă. A m realizat că văzusem î n casă o sing ură scrumieră,
care nu părea să fi fost folosită. Șobolan ul nu fuma! Am învărtit o clipă filtrul î n palmă, apoi l -am a runcat la loc.
Am tras zăv orul greu și am deschis ușile garajului. Era foa rte roare. Razele de soare care se strecura u printre
scînd urile pereților desena u linii paralele pe pă mîntul î ntunecat. Mirosea a benzi nă și a pămînt. î n garaj era o
Toyota Land Cruiser veche, dar fără nici o urmă de noroi pe roți sau pe carose rie. Reze rvorul era aproape plin.
Am căutat cu mă na locul î n care știam că Șobo -lanul ascu ndea de obicei cheile. Erau acolo. Le -am băgat în
contact și moto rul a pomit imediat, torcînd plăc ut. Șobola nul cel d intotdea una, ținăn-du-și mași na în perfectă
stare. A m oprit moto rul, am pus cheile la loc și, așezat în scaun ul șoferului, m-am uitat în jur. In mașină nu era
nimic dem n de remarcat, do ar o hartă rutieră, u n prosop și o ciocolată î ncepută. Pe sca unul din spate era u un
colac de să rmă și un patent mare. Pe ntru cineva ca Șobolan ul, bancheta di n spate era neașteptat de murdară. A m
deschis po rtiera și am ad unat cu măna g unoaiele, cercetîndu -le apoi sub o rază de lumină intrată p rintr-o
crăpăt ură din perete. Păreau fire din umplutura banchetei, dar puteau la fel de bi ne să fi fost lă nă de oaie. Le -am
învelit într -un șervețel și le -am băgat î n buzuna r.
Nu puteam p ricepe de ce Șobola nul nu plecase cu mași na. Faptul că mași na rămăsese î n garaj însemna fie că
Șobola nul coborăse de pe munte, fie că n u coborăse. Nici u na din va riante n-avea însă sens. pînă acum trei zile
drumul de la poa lele stăncilor fusese accesibil ; pe de altă pa rte, nu-l vedeam pe Șobola n lăsînd casa des cuiată și
plecînd cu co rtul undeva pe m unte.
Am renunțat să -mi mai bat capul, am î nchis ușile garajului și am ieșit pe pă șune. Di n atîtea elemente ilog ice nu
puteam trage nici o co ncluzie log ică.
Soare le devenise mai p uternic și umiditatea începuse să se trans forme î n aburi. Munții erau învăluiți în ceață și
mirosea a iarbă. A m mers p rin iarba udă pînă î n mijlocul pășunii. A m dat acolo peste un cauci uc aruncat, vechi,
cu supra-fața uzată și pli nă de crăpătu ri. M-am așezat pe el și am p rivit în jur. Casa părea o stă ncă albă ie șind din
spuma val urilor. Mi -au reve nit în minte întrece rile de înot în ocean la care obișnuiam să pa rticip în copilă rie- în
timpul curselor lu ngi, între două i nsule, mi se întămpla de m ulte ori să mă opresc î n larg și să p rivesc peisajul din
jur, ca acum. î ntotdeauna mi se părea foa rte ciudat să mă a flu la eg ală dista nță de două puncte î ndepăr -tate. La
fel și gîndul că, în același timp, pe ță rm, oamenii își vedeau de trebu rile zil nice. Societatea se p utea descurca
foarte bine și fară mine.
După vreo cincisprezece mi nute m -am ridicat, m -am întors în casă, m -am așezat pe canapea și am rel uat
Aventurile lui Sherlock Holmes.
LSL ora două a ve nit Omul Oaie.

7 Vizita Omului O aie
IMED IAT DUPĂ CE pend ula a bătut de ora două, s -a auzit un ciocănit la ușă, î ntăi de do uă ori, apoi de încă trei
ori.
Mi-a lua t ceva timp pînă să co nștientizez că era vorba de o bătaie î n ușă. Nu -mi trecuse p rin minte că ci neva ar
putea veni pînă a ici și ciocă ni la ușă. Șobola nul ar fi intrat direct, doar era la el acasă. lar administrato rul probabil
c-ar fi bătut o dată și -ar fi intrat fără să mai aștepte un răs -puns. Cît despre ea – nu, nu era ge nul. Ea ar fi intrat pe
ușa de la bucătă rie și s -ar fi servit cu o ceașcă de cafea.
Am deschis ușa. în fața mea stătea Om ul Oaie. N u părea că -l interesează prea tare nici persoana mea, n ici ușa
deschisă ; studia î n schimb ca pe o ra ritate cutia de sc risori, aflată la doi met ri dis-tanță. Era doar cu puțin mai
înalt decît c utia, să fi avut vreun metru și jumătate. I n plus, era cocoșat și avea picioarele strămbe.
Mai mult decît atît, prag ul ușii pe care stă -team eu era cu vreo două palme deasupra sol ului și aveam impresia că
mă uit la el ca di n autobuz la trecăto rii de pe stradă. In schimb, el, total neimpresionat de dimensiuni, co ntinua să
stu-dieze cutia poștală. Cutia era, bi neînțeles, goa lă.
— Pot să i ntru ? m-a întrebat el împroșcînd cu vintele foarte repede și p rivind î n lături. Părea iritat.
— Sigur, i-am răspu ns.
S-a aplecat și și-a des facut în viteză șiretu rile de la boca nci. Erau glazura ti cu un strat gros de noroi. Omul Oaie
și-a apu cat boca ncii cu ambele măini și i-a scuturat unul de celălalt, c u îndemă -nare. Noroi ul s-a dezlipit și a
căzut ca p rin minune. Apoi, dovedind că e familiar cu locul, și -a luat singur pap uci, a tropăit pînă la ca napea și s –
a așezat, cu u n aer nemulțumit.
Era îmbrăcat di n cap pă nă-n picioare î n blă-nuri de oaie c usute laolaltă. 1 se pot riveau pe rfect cu co rpul îndesat.
Pe cap avea o glugă din petice de piele, p rin care îi ieșeau coarnele, cît se poate de adevărate. î n părți i se vedeau
pe sub glugă urechile o rizontale, probabil î ntărite cu sărmă. Masca sub care își ascu ndea fața, măn ușile și

ciorapii erau di n piele neagră. De la găt și pînă la bră u avea un fe rmoar, ca să -și poată îmbrăca cost umul mai
ușor.
în dreptul pieptului avea u n buzu nar, tot cu fe rmoar, în care -și ținea pachetul de țigă ri și chib riturile. Om ul Oaie
a scos un Seve n Stars, l -a dus la buze, l -a aprins cu un chib rit și a oftat di n rărunchi. Eu m -am dus la b ucătărie și
i-am ad us scrumiera proaspăt spălată.
—Aș bea ceva, a spus.
M-am dus iarăși la bucătă rie și am ad us o sticlă de Four Roses pe jumătate goală, două pahare și niște gheață.
Ne-am tu rnat fiecare whisky -ul în pa har și am bă ut fară să cioc nim. Cît a băut, Omul Oaie a tot mo nnăit ceva, ca
pentru sine. Avea u n nas foa rte mare și, la fiecare rcsp irație, nările i se mișcau în stînga și -n dreapta ca o pereche
de aripi.
După ce și -a terminat băutura, a pă rut mai li niștit. A stins țigara și s -a frecat la ochi băgăn -du-și degetele pe sub
mască.
— îmi intră blana -n ochi, a explicat el.
N-am ști ut ce să -i răsp und, așa că am tăcut.
— Ai sosit ie ri dimineață, a sp us, con tinuînd să se frece la ochi. Te -am urmărit tot timpul.
Omul Oaie și -a mai turnat niște whisky peste cub urile de gheață pe jumătate topite și a dat totul pe găt.
— lar după-masa fata a plecat, si ngură,
—Ai văzut -o plecînd?
— Eu i-am zis să plece.
—Ce-ai facut???
— Mi-am băgat capul pe ușa de la b ucătărie și i -am spus : auzi, mai bine te -ai întoarce acasă.
—De ce?
Nu mi-a răspu ns, cu un aer îmbufnat. Nu ale -sesem tocmai întrebarea pot rivită, dar pînă să apuc să mă gîndesc la
altceva ochii au î nceput să-i sclipească altfel.
— S-a întors la Hotelul Del fin, a sp us Om ul Oaie.
—Ți-a spus ea asta?
— Nu mi -a spus nimic, dar acolo s -a dus.
— De unde știi ?
Omul Oaie nu mi -a răsp uns. Și-a pus măi nile pe ge nunchi și s -a holbat la paharele de pe masă.
— Deci s -a întors la hotel ? am insistat e u.
— Da. E u n hotel foa rte drăg uț. Miroase a oi. A m tăcut amîndoi. La o p rivire mai atentă,
am remarcat că blana Omul ui Oaie era foa rte
murdară, pli nă de ulei.
— Ți-a lăsat vreun mesaj pe ntru mine ?
— Nu, a spus el clăti nînd di n cap. Nu mi -a zis nimic și nici eu n -am întrebat.
— Cînd i -ai spus să plece , a plecat așa, fară un cuvînt?
— Da. I -am spus că e mai bine să plece, pent ru că asta voia, de fapt.
— Dar a ve nit pînă aici pe ntru că așa a vrut ea!
— Ba nu!!! a tunat Om ul Oaie. Voia să plece, dar nu-și dădea seama p entru că era co nfuză. De asta i -am spus eu
să plece. Din cauza ta nu mai știa ce vrea, a spus, ridicîndu -se și bătînd c u palma î n masă. Paharele de w hisky
s"au deplasat c u cinci centimet ri.
A răm as așa cîteva clipe, apoi focul di n ochi i s -a stins și s -a așezat î napoi pe canapea, parcă ex tenuat.
— Din cauza ta nu mai știa ce vrea, a repetat, de data asta pe un ton li niștit. Nu -i frumos ce -ai facut. N-ai înțeles
nimic. Numai la tine te gîndești.
—Vrei să sp ui că ea n-ar fi trebuit să vină aici?
— Da. N -ar fi trebuit să vină. Tfe gînde ști numai la tine.
Rămăsesem î ncremenit pe ca napea, cu paha -rul în^mănă.
— In fine, asta e. Acum o ricum s -a terminat, a sp us Omul Oaie.
— S-a tenninat ?
—N-ai s-o mai vezi niciodată.
—Pentru că m -am gîndit numai la mi ne?
—Da. Pe ntru că te-ai gîndit numai la ti ne. Asta ți -e răsplata.
Omul Oaie s -a ridicat, s -a îndreptat spre fereastră, a deschis -o cu o si ngură mă nă și a luat
o gură de aer proaspăt. Asta da demo nstrație de fo rță.
— Nu se poate să stai cu geamu rile închise pe așa o vreme f rumoasă, a spus, apoi s -a dus î n partea opusă a
camerei, î n dreptul dulapului cu că rți și le -a trecut în re vistă titlu rile, cu brațele î ncrucișate. A m observat că avea
prinsă și o codiță la spatele costumului. Așa, văzut din spate, chiar părea o oaie stînd în două picioare.
— Caut un prieten, am spus eu. > — Serios ? a făcut Omul Oaie , cu spatele la mine și pe un ton lipsit de interes.
— Cred că a locuit aici pînă nu dem ult. Ma i exact, pînă acum vreo săptămănă.
— N-am habar.

S-a dus spre șemineu, a l uat că rțile de joc și a început să le amestece.
— Mai caut și o oaie cu o stea pe spate.
— N-am văzut așa ceva.
îmi era clar că știa ceva și despre Șo bolan, și despre oaie. Mima prea tare lipsa de i nteres, răspundea prea repede
și suna nefiresc.
Mi-am schimbat tactica, m -am făcut că renu nț să-l mai descos, am căscat, am luat ca rtea de pe masă și am
început s-o răsfoiesc. Om ul Oaie, ușor vexat, s -a întor s pe canapea. Pe ntru o vreme m -a privit cum citeam, î n
tăcere.
— E interesant să citești cărți ? m-a întrebat el.
— Ihî, i -am răspu ns sec.
M-am pre facut că citesc în con tinuare, ignorăn-du-l. _
— îmi pare rău c -am țipat adineau ri, a spus el î ncet. cîteodat ă partea ovină di n mine se cioc -nește de cea umană
și asta mă face să mă compo rt așa, dar n-o fac i ntenționat. lar tu ai spus luc mri care m -au tulburat.
—Nu-i nimic, i -am răspuns.
— îmi pare rău că n -ai s-o mai vezi niciodată pe fată, să știi. Nu e vina me a.
— Bine.
Am scos din r ucsac cele trei pachete de țigă ri și i le -am dat l ui. Omul Oaie a pă rut surprins.
— Mulțumesc ! N-am mai fumat țigă ri din astea niciodată. Ție nu -ți mai trebuie?
— M-am lăsat de fumat, i -am răspuns.
— Asta e un lucru bun, a spu s el, serios. Fuma -tul nu e sănătos.
Omul Oaie a băgat apoi țigă rile în buzunar, ca pe un luc ru prețios. în locul re spectiv bla na a făcut o gălmă
pătrată.
— Trebuie neapărat să -mi găsesc p rietenul. Pentru asta am bătut o cale atît de lu ngă. Omul Oaie a dat din cap,
aprobator.
— Trebuie să găsesc și oaia de care ți -am vorbit. Omul Oaie a aprobat iar.
—Dar tu n u-mi poți spune nimic, nu-i așa? Om ul Oaie a clătinat di n cap di nspre dreapta spre stînga, c u un aer
nefericit. Urechile costumu -lui i s-au clăt inat și ele. De data asta î nsă nega c u mai p uțină convingere.
—Locul ăsta e foa rte frumos, a schimbat el s ubiect ul. Peisa jul e superb, aerul e c urat. Su nt sigur că-ți place și ție.
—îmi place, da.
— lama e și mai frumos. N u vezi decît zăpadă înjur . 'Ibtul e înghețat, animalele do rm, iar oame nii nu vin pînă
aici.
—Tu stai aici toată iar na?
—Da.
M-am hotărăt să mă opresc aici cu î ntrebă rile. Omul Oaie se compo rta exact ca animalele. Cînd dădea m să mă
apropii de el se î ndepă rta, cînd mă îndepă rtam e u venea el după mi ne. Oricum nu plecam nicăie ri, așa că nu era
nici o g rabă. Aveam tot timpul să -mi continuu căutarea.
Omul Oaie și -a scos cu măna stîngă mănușa neagră de pe mă na dreaptă, trăgînd î ncet de cîte u n deget, î ncepînd
cu degetul mare. După cîteva opi nteli a reușit, sco țînd la iveală o mă nă uscată, în negrită, mică, dar cămoasă , cu o
urmă de a rsură ca re se î ntindea de la baza degetului mare pînă î n mijloc ul dosului palmei.
Omul Oaie și -a privit o clipă dosul măi nii, apoi și -a întors măna și și -a studiat palma. Era exact g estul pe care
obișnuia să -l facă Șobola nul, dar Omul Oa ie nu putea fi Șobola nul, pentru că era c u cel puțin douăzeci de
centimet ri mai sc und. ' — o să stai aici toată iarna ? m-a întrebat.
— Nu, am să plec i roediat ce mă întăl nesc c u prietenul meu sau cu o aia. De asta am venit pînă aici.
— E frumoasă iar na aici, a repetat el. Totul e alb și sclipitor. Și înghețat.
Omul Oaie a răs ca pe ntru sine, scuturîndu -și nările enorme. Cînd și -a deschis g ura, am văzut ce di nți murda ri
avea. P rimii doi di nți din față îi și lipseau. Gîndu rile Omul ui Oaie aveau un ritm cumva i negal și, di n cauza asta,
atmosfera di n cameră ba se dilata, ba se contracta.
— Trebuie să plec, a spus el b rusc. M ulțumesc pent ru țigări.
Eu am dat din cap, î n tăcere.
— îți urez să te întălnești cu prietenul tău sau cu oaia cît mai repede.
— Mulțumesc, i -am răsp uns. Dacă a fli ceva, ține -mă la cure nt.
Omul Oaie a pă rut că ezită, î ncurcat.
— Bine, a răspu ns el î n sfîrșit.
De-abia m -am abținut să nu răd. Om ul Oaie nu se pricepea deloc să mintă. Și -a pus mănu șile la loc și s -a ridicat.
— Am să mai trec pe aici. Nu ști u peste cîtă vreme, dar am să mai trec. Apoi p rivirea i s -a întu necat. Sper că nu
te dera njează.
— Nu, nid vorbă, i -am răspuns eu repede, Vreau neapărat să ne mai vedem.
— Bine, atunci am să vin, a spus, și a tras ușa după el cu fo rță. Era cît pe ce să -și prindă coada.
L-am urmă rit din p riviri , ascuns d upă jalu-zele. Ca și la ve nire, s -a oprit multă vreme în fața cutiei poștale,
decolorată și jupuită. Apoi a scuturat puți n din ume ri ca să -și așeze mai bi ne costumul de oaie și a luat -o rapid

înspre păd urea de la est, traversînd pășunea. Urechile îi tremu -rau ca două trambuline. După puți nă vreme a
devenit un punct alb î n depă rtare, apoi a dispă rut de tot, î nghițit de pădurea de mestece ni-
Am mai rămas u n timp la fereastră, cu p riviri le pierdute î nspre pășune ș i pădurea de mesteceni. C u cît mă uitam
mai mult, cu atît mi se părea că vizita Om ului Oaie fusese doar o haluci natie.
Pe masa din s ufrage rie rămăseseră î nsă sticla de whisky și scrumiera c u chiștoace de Seve n Stars, iar pe canapea
se vedeau fire din blana de oaie. Le -am comparat cu firele pe care le găsisem pe ba ncheta mași nii de teren di n
garaj: erau ide ntice.
Ca să -mi limpezesc gîndu rile, m -am dus î n bucătărie și mi -am pregătit ni ște hambu rgeri. întăi am tocat ceapa
mărunt, am pus -o în tigaie și, cît s -a pră jit, am dezghețat o bucată de carne de vită din congelator și am dat -o prin
mașină. B ucătăria era dest ul de mică, dar era mult mai bi ne dotată ca o b ucătărie obișnu ită. Dacă drumul ar fi
refacut, s -ar putea deschide aici o caba nă-res-taura nt. N-ar fi rău deloc, u n prănz într-o sală de mese cu ferestrele
larg deschise, dînd spre o pășu ne pe ca re pasc tu rme de oi, sub ce rul albast ru. Familiile și -ar putea lă sa copiii să
se joace cu oile, ia r perec hile de ti neri s-ar putea plimba pe la marg inea pădu rii de mes teceni. Ar fi un ade-vărat
succes.
Șobolan nl s-ar ocupa de aface ri, iar eu, de bucătă rie. Am găsi ceva de lucr u și pentru Omul Oaie. Costumul lui s –
ar pot rivi perfect cu stilul restaurant ului. Ca persoa nă practică, l -am putea ad uce pe admi nistratorul t urmei
municipale și l -am pu ne să aibă g rijă de oi. E bi ne să ai și o persoa nă cu si mț practic. Ne -ar mai trebui și u n
căine. Probabil că și Maestrul ar ve ni să ne vizi -teze di n cînd î n cînd.
Cît a m amestecat ceapa di n tigaie, numai la asta m -am gîndit.
Brusc, mi -a reve nit în minte, apăsător, gînd ul că n -am s -o mai î ntălnesc în veci pe p rietena mea c u urechi
superbe. Probabil că Om ul Oaie nu se î nșela. Pro babil c-ar fi trebuit să vi n aici de unul sing ur. Probabil că… A m
scuturat di n cap și m -am întors la plan urile pe ntru caba na-resta urant.
Dacă aș reuși să -l aduc aici și pe J, l ucrurile ar merge cu sig uranță ca pe roa te. Toa te ar gravita în jurul lui, în
primul rînd ie rtarea, compasi unea, acce ptarea.
Cît am așteptat să se răcească ceapa, am stat la fereastră, p rivind pășunea.

8 Drumul person al al vîntului
A.U TRECUT trei zile, lipsite de eve nimente. Nu și -a mai făcut apa riția nici Omul Oa ie. Eu găteam, mă ncam,
citeam, seara beam whisky și apo i mer -geam la c ulcare. Dimineața mă sc ulam la ora șase, alerga m în jurul
pășunii, mă î ntorceam, făceam u n duș și mă bărbieream.
Diminețile au deve nit tot mai f riguroase. Meste -cenii ruginii era u din ce în ce mai golași și p rintre cre ngile lor
începuse să s e strecoare vîntul de iamă, su flînd peste platou, cître sud -est. Dacă mă opream di n alergare î n
mijlocul pășu nii, îl puteam a uzi cum bate. Toamna s-a sfîrșit, n u mai e cale de î ntoarcere, vestea el.
Fără mișcare și fară tutu n, în primele trei zile mă îng rășasem c u vreo două kilog rame, î nsă am re ușit să slăbesc
un kilogram facîndjogging. Mi -era dest ul de g reu fără țigă ri, dar n -aveam ce să fac, dat fiind că n u era nici o
tutungerie pe o rază de treizeci de kilomet ri. Ori de cîte o ri îmi ve nea po ftă să fumez, mă gîndeam la p rietena
mea și la urechile ei. în comparație cu ceea ce pierdusem deja, lipsa t utunului mi se părea u n fleac. Și chia r era
așa.

Cu atîta timp la dispoziție, am gătit o mul -țime de lucru ri. Mi-am facut friptură de vită la c uptor. A m decongelat
un somo n și I-am ma rinat. Pe ntru că n-aveam leg ume, am mers pe pășu ne și am căutat pla nte comestibile, pe
care le -am fiert și le-am măncat cu f ulgi de peș te. Am pus varză la murat. A m pregătit și o se rie de g ustări, în caz
că mă vizita Omul Oaie. Dar Om ul Oaie n -a mai venit.
Majoritatea după -amiezelor mi le petreceam p rivin d pe fereastră. De atîta uitat, di n cînd în cînd mi se părea că
cineva țăș nește din pădurea de mesteceni și străbate pășu nea veni nd direct cître mine. De cele mai m ulte ori îl
vedeam p e Omul Oaie, cîteodată pe Șobolan sau pe p rietena mea. Uneo ri era chia r o oaie c u stea pe spate.
Dar, într -un final, totul se dovedea o il uzie. Doar vînt ul se strecura p rintre ierbu ri, de părcă ar fi fost drumul l ui
personal. A lerga g răbit peste păș une ca să-și ducă la îndepli nire misiunea, fără să p rivească în urmă.
In a șaptea zi de la venirea mea aici a dat p rima ninsoare. î n dimineața respectivă vînt ul s-a oprit ca p rin farmec
și pe cer s -au ad unat no ri grei și plumb urii. M-am întors de la jogg ing, am facut duș și, tocmai cînd p usesem un
disc și mă pregăteam să -mi beau cafea ua, a î nceput să ningă. Era u niște f ulgi ovali și du ri, care lovea u în
geamu ri. Apoi a început să s ufle vînt ul, ușor, repezind zăpada oblic cître pămînt, ca d ungile de pe hă rtiile de
ambalaj din magazi ne. în sc urtă vreme ninsoarea s -a întețit, ascunzînd vede rii pădurea și mu nții. Nu era fulguiala
pe care o vedeam ocazio nal în Tokyo, era o ni nsoare adevă -rată, de Hokkaid o. o ninsoare care acoperă și
îngheață totul.
Au început să mă doar ă ochii. Am tras perde -lele și m -am pus pe citit, la g ura sobei. Cînd s -a terminat discul și
acul s-a întors la loc ul lui, s-a lăsat o tăce re adăncă, de parcă viața s-ar fi stins de pe glob. A m lăsat ca rtea jos și,
fără vreu n motiv special, am î nceput să m ă plimb p rin casă. A m mers din sufrage rie în bucătărie, am inspectat
cămara, baia și piv nița, am urcat la eta j și am deschis toate ușile. Nu era nimeni. Doar tăcerea se strecurase î n
toate cotloanele, u leioasă și ușor diferită de la o cameră la alta.
Eram singur, mai sing ur ca niciodată. De do uă
zile muream să f umez o țigară, dar bi neînțeles că n-aveam de unde.
Ca să compe nsez, am dat pe găt u n whisky fară gheață. Dacă o țineam tot așa, aveam să de vin alcoolic î nainte de
sfîrșitul ier nii. Noroc că n-aveam î n casă o ca ntitate atît de mare d e băutură. Era u doar trei sticle de whisky, u na
de co niac și douăspre zece cu tii de bere. Probabil că același gînd îi trec use prin minte și Șobola nului.
Oare pa rtenerul me u bea în co ntinuare ? Oare reușise să pu nă lucrurile în ordine, tra nsfonnînd firma di n nou într-
un birou de traduce ri, cum îi sp usesem? Probabil că așa facuse. Dar reușise oare să se descurce la fe l de bi ne fară
mine ? Am
fi ajuns aici o ricum. După șase a ni, ne-am întors de u nde am plecat.
Ninsoarea s -a oprit pe la pră nz, la fel de br usc cum începuse. No rii groși și pămîntii se fără-mițaseră pe ici, pe
colo și lăsa u să pătru ndă spre pășu ne mă nunchiu ri groase de ra ze, ca niște coloa ne. Era o p riveliște s uperbă.
Am ieșit. Stratul de zăpadă se p rinsese de sol ca glazura pe o pră jitură, refuzînd parcă să se topească, însă după
vreo trei ore nu mai rămăsese decît pămîntul ud. Soarele pe cale să as fmțească î nvăluia pășunea î ntr-o lumină
plăcută. Făsă rile cînta u de parcă tocmai ar fi scăpat di n capti -vitate.

* * *
După ci nă am luat două că rți din camera Șobola nului, Coacerea păi nii și un roma n de Co nrad, și am î nceput să
citesc, pe ca napeaua di n sufrage rie. Cînd am aj uns cam la o treime di n roman, am dat peste un petic de hă rtie pe
care Șobola nul îl folosise ca semn de ca rte. Nu se vedea data, dar, j udecînd d upă culoare, părea o tăiet ură dintr-
un ziar destul de recent. Conținea cîteva ș tiri locale, sc urte. La Sappo ro, într-un anume hotel, urma să aibă loc un
simpozi on despre îmbătrînirea societății ; la Asahikawa se or ganiza un maraton. Era și un fragme nt despre criza
din Orientul Mijloci u. Nu era nici o știre care ne-ar fi putut s uscita interes ul, mie sau Șobolanului . Pe spatele
petic ului de hă rtie era u doar a nunțuri publicitare. Am căscat, am î nchis ca rtea și m -am dus la bucătărie să
încălzesc restul de cafea.
Am realizat deodată că n u mai citisem ziare de mult și că f usesem total rupt de lume î n ultima săptămănă. N –
aveam nici te levizor, nici radio, nici ziare sau re viste. Poate că exact în mome ntul acesta orașul Tokyo e distr us
de o bombă atomică, sau vreo epidemie decimează pop ulația lumii. Sa u poate că ma rțienii tocmai a u aterizat în
Australia. N -aveam cum să ști u. Mașina de teren di n garaj avea un radio, dar mi -am dat seama că n u sim-țeam
nevoia să asc ult știri. La ce bun să a flu lucruri care s -au întămplat deja? Aveam o ricum dest ule probleme la care
să mă gîndesc.
Simțeam totu și că-mi scapă ceva, ceva ca re mi-a trecut prin fața ochilor, dar e u n-am co n-știentizat. A m pus
ceașca în chi uvetă și m -am întors î n sufrage rie, uitînd u-mă încă o dată la tăiet ura din ziar. A m găsit ce căutam,
printre anunțurile de pe dos :
In ate nția Șobola nului:
Contact urgent !! Dolphin Hotel, camera 406
Am pus petic ul de hă rtie la loc în ca rte și m -am întins pe ca napea.
Deci Șobolanul știa că -l caut. întrebare : cum de dăduse pest e anunț ? Probabil că î ntămplător, cînd coborăse la
oraș. Sau poate că studiase atent
fiecare ziar, pe o pe rioadă de mai m ulte săptă -măni?

în orice caz, nu m-a contactat. (Oare plecasem deja de la Hotelul Del fin cînd a găsit a nunțul ? Oare deja nu -i mai
mergea telefo nul?)
Nu, n-avea se ns. Dacă î ntr-adevăr ar fi vrut, ar fi putut găsi o ca le să mă contacteze. Știi nd că stăteam la Hotelul
Delfin, a prevăzut c -o să a jung și aici mai devreme sau mai tărziu ; dacă voia să mă întălnească, nu trebuia decît
să rămă nă aici și să mă aștepte. A r fi putut măcar să -mi lase u n bilet.
în co ncluzie, di ntr-un anumit motiv, Șobola nul n-a vrut să mă î ntălnească. Dar asta nu însemna că mă resp ingea.
Dacă n -ar fi vrut să a jung aici, ar fi găsit dest ule mi jloace să mă împiedice, de -a
lungul drumului. La urma u rmei, asta era casa l ui.
Am analizat cele două ipoteze , unnărind cu privirea cum mi nutarul pendulei se deplasa î ncet pe cadra n. A făcut
un ocol complet și eu tot n-am re ușit să a jung la o concluzie.
Omul Oaie știa ceva, de asta era m sigur. Cineva ca el, ca re mă supraveghea se de la dista nță de cînd sosisem,
trebuia să fie la curent cu preze nța Șobolanului aici, timp de aproape jumătate de a n.
Cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît eram mai co nvins că atit udinea Omului Oaie re flecta voi nța Șobola nului.
Omul Oaie a alungat -o pe p rieten a mea ca să mă facă să rămăn si ngur aici. Apa riția lui prevestea ceva, fară
îndoială. Ceva se întămpla î njurul meu. Locul fusese curățat și pu rificat în așteptarea u nui eve niment.
, Am stins lumina, am urcat la eta j și, di n pat, a m privit luna, zăpada și păș unea. P rin spărturile dintre nori se
vedea u cîteva stele sclipi nd reci. A m deschis fereastra și am i nspirat mireasma nopții. Pe lîngă foșnet ul frunzelor
se pu tea auzi un zgomot î ndepărtat, ceva ca u n strigăt, dar nu părea a fi nici de pasăre, nici de să lbăticiu ne. Așa
s-a scurs și cea de -a șaptea zi în munți.
M-am trezit, am alergat, m -am spălat și am luat micul deju n. Era o dimineață obiș nuită. Ce rul era înnorat ca și
ieri, dar temperatura era ușor mai ridicată și nu părea că va ninge.
M-am îmbrăcat c u blugi, un pulover și o ca na-diană, m-am încălțat cu panto fi de spo rt, ușori, și am luat -o peste
pășune. Am intrat î n pădurea de la est exact pe u nde se f&cuse nevăzut Omul Oaie și am înaintat p rintre copaci.
Nu erau ni ci un fel de poteci sau u rme de oa meni. Di n cînd în cînd dădeam peste cîte u n mesteacă n bătrîn căzut
la pămînt. Tere nul era plat, brăzdat de un singur șanț lat de un metr u, o albie de rău secat sau poate o tranșee
abandonată. Șanțul avea pe fu nd un covor des de f runze căz ute și șe rpuia pînă depa rte, în inima păd urii, uneori
adănci n-du-se brusc. A m mers de -a lung ul lui și, într-un final, am dat de un drum ca o spi nare de cal, mărg init de
răpe adănci. o pasă re grăsună, de c uloarea fru nzelor căz ute, a traversat î n zbor d rumul, ci ripind de zor, și s -a
pierd ut în vegetația din vale. Azaleele sălbatice se iveau printre copa ci ca niște flăcărui.
După vreo oră de mers mi-am pierdut de finitiv și simț ul orientării și speranța de a -l găsi pe Omul Oaie. Mi -am
conti nuat drumul pe lîngă albia secată pînă cînd am auzit un mu rmur de apă. A m dat de un rău și, sch imbînd
direcția, am luat -o în josul lui. Dacă n u mă înșela memo ria,mai la vale trebuia să fie o casca dă și, lîngă ea,
drumul pe care urcaserăm noi spre vilă.
După mai pu tin de zece mi nute de mers am a nzit zgomotul cascadei. Ș uvoiul se lovea de pereț ii de stă ncă și-și
tot schimba cursul, lăsînd î n stînga și -n dreapta ochiuri de apă î nghețate. î n apă n u se vedeau pești, doar f runze
căzute. A ni coborăt pe lîngă cascadă să rind din stăncă -n stăncă, apoi am urcat pa nta alunecoasă și, a juns sus, am
dat de d rumul pe care -l știam.
Omul Oaie stătea rezemat de marg inea podu -lui și mă p rivea. Căra pe umăr u n sac mare, plin cu vreascuri.
— Sigur ai să dai nas în nas cu un urs, tot umblînd așa, a spus el. Chiar e u n urs care dă tărcoale p rin zonă, i-am
văzut eu urmele ieri după -amiază. Dacă ai de umblat trebuie să -ți pui un clopoțel la șold, ca mi ne.
Omul Oaie a facut să su ne clopoțe lul pe care -l avea p rins de bla nă cu un ac de sig uranță.
—Pe tine te că utam, am spus eu după ce mi -am recăpătat s uflul.
— Știu, mi-a răspu ns. Am văzut că mă căutai.
—Și atu nci de ce nu m-ai strigat?
— M-am gîndit că prefe ri să mă găsești si ngur, așa că am tăcut.
Omul Oaie și -a scos o țigară di n buzu nar și a
fumat-o cu o plăcere e videntă. M -am așezat lîngă el.
—Locuiești î n apropiere?
— Da, dar te rog să nu mai sp ui nimănui. Nime ni nu știe că stau aici.
— Bine, dar p rietenul meu ș tie, nu ? Tăcere.
—E un l ucru foarte impo rtant pentru mine. Tăcere.
— Dacă ești p rietenul prietenului meu, înseam nă că ești și p rietenul meu, știi?
—E posibil, a sp us Om ul Oaie, precaut. Da, cred că a șa e.
— Dacă -mi ești p rieten, nu vrei să mă mi nți. Nu?
—Așa e, a recunoscut el, încu rcat.
— N-ai putea să -mi povestești și mie, așa, ca de la p rieten la p rieten?
Omul Oaie și -a umezit buzele cu limba.
— Nu pot să -ți spu n. îmi pare rău, dar nu pot. N -am voie.
— Cine nu-ți dă voie ?
Omul Oaie s -a închis î n sine ca o scoică. Vîntul s -a auzit șuierînd p rintre creng i.

—Nu ne aude nimeni, i-am șoptit. M -a privit fix.
— Nu știi nimic despre locu rile astea, nu-i așa?
—Nu.
— Astea n u sunt locu ri obișnuite. Să ții min te asta.
— Dar data trec ută mi -ai spus că s unt niște locu ri foarte plăcute și f rumoase, am ripostat eu.
— Pentru mine s unt. Pent ru că nu pot trăi î n altă parte. Dacă m -ar alu nga cineva de a ici, n-aș avea u nde să mă
duc.
Omul Oaie a tăcut. A m știut că nu mai puteam scoate nimic de la el. A m aruncat o p rivire sac ului plin cu
vreasc uri.
—Așa te încălzești iar na?
A încuviințat clă tinînd di n cap.
— Dar n-am văz ut fum.
— pînă nu vin nămeții, n u fac foc ul. Dar nici așa n -ai vedea fum. A m o metodă specială , a spus el, răzînd
satisfăcut.
—Cînd o să vi nă zăpada mare?
Omul Oaie s -a uitat pe cer, apo i spre mine.
— Anul ăsta o să vină mai repede ca de obicei. Peste vreo zece zile.
— Deci cam î n zece zile dr umurile au să î nghețe ?
— Da. Nime ni n-o să mai poată urca, nimeni n-o să mai poată cobo rî. E un anotimp frumos.
—Locuieș ti aici de m ultă vreme?
—Da, a răspu ns el. De foa rte multă vreme.
— Și ce mă nănci ?
—Brusturi, ferigi, fructe de pădure , păsări, uneori prind pești mici sau crabi.
—Nu ți -e frig?
— E normal să fie frig iarna.
— Dacă ai nevoie de ceva, m -aș bucura să împa rt cu tine ce am.
— Mulțumesc , dar acum nu-mi trebuie nimic. Omul Oaie s -a ridicat brusc și a l uat-o înspre păș une. M-am ridicat
la rîndul meu și l -am urmat.
— Cum de -ai ajuns să trăiești aici, ascu ns ?
—Ai să răzi de mi ne dacă -ți spu n.
— Ba n-am să răd, i -am răsp uns. Nu-mi pu team imagina nimic comic.
—Promiți să nu mai spui nimănui?
— Promit.
—N-am vrut să merg la război. o vreme am mers u nul lîngă celălalt, fară să vorbim. Cap ul Om ului Oaie îmi
ajungea la umăr.
— La care război ? l-am întrebat.
— Nu știu, a răsp uns el, tuși nd. Dar n -am vrut
să merg. De asta m -am făcut oaie, și de asta nu mă mișc de aici.
— Te-ai născut la Ju nitaki ?
— Da, da r te rog să nu mai povesteș ti nimăn ui.
—N-am să povestesc. Nu -ți place orașul?
— Orașul de aici, de la poale ?
—Da.
—Nu-mi place. E pli n de soldaț i, a spus el, t ușind din nou. T\i de unde ai ve nit?
— De la Tokyo.
—Ai auzit de război?
—Nu.
Omul Oaie a părut că -și pierde brusc interes ul pentru mi ne. N-am mai vorbit deloc pînă am ajuns la i ntrarea
fermei.
— Nu vrei să i ntri puțin ? l-am întrebat.
— Trebuie să -mi fac pregăti rile de ia rnă. Am multă treabă. Poate data viitoare.
— Trebuie neapărat să mă întălnesc c u prie-tenul meu în următoarea săptămă nă, i-am spus eu. A m un motiv
foarte serios.
Omul Oaie a dat di n cap, cu un aer dezolat. Urechile i s -au clătinat.
— îmi pare si ncer rău, dar, c um ți-ana spus, nu te pot a juta.
— M-ai ajuta destul dacă i -ai putea transmite mesaj ul meu.
—Bine, a răspuns el.
— Iți m ulțumesc, i -am mai sp us, apoi ne -am despă rțit.
— Nu uita să -ți pui clopoțel cînd pleci de acasă, a strigat e l în urmă.

Eu m -am îndreptat direct spre vilă, iar ^el a luat -o spre pădurea de la est, ca și î nainte. între noi se înti ndea
pășunea m ută, verde și înghețată.
După -amiaza am copt păine. Cartea pe care o l uasem din camera Șobola nului, Coacerea păini i, s-a dovedit a fi
foarte folositoare. Pe cope rtă scria că „o ricine poate citi, poate face păine", și chiar așa era. Mireasma de păi ne
proaspătă s -a răs-pîndit în toată casa și a mai încălzit atmosfera. Nici g ustul nu era ră u, pentru o p rimă încercare.
Aveam dest ulă faină și drojdie și, chiar dacă ar fi trebuit să-mi petrec aici toată iar na, cel p uțin nu mai aveam
grija păinii. î n cămară mai era u și orez și macaroa ne într -o cantitate mai m ult decît su ficientă.
Seara am mă ncat păi ne, salată și ochiu ri cu șuncă, plus o co nservă de piersici ca desert.
A doua zi dimineața a m fiert orez și mi -am facut pilaf cu somo n conservat, alge și ciuperci.
La pră nz am măncat o plăci ntă cu brănză di n congelator și am băut un ceai tare c u lapte,
La ora trei am mă ncat o î nghețată cu alune, stropită cu Coi ntreau.
Seara mi -am facut p ulpe de pui la c uptor și o supă Campbell.
lar mă î ngrășam!
în cea de-a noua zi, puți n după pră nz, am descope rit în bibliotecă o ca rte veche, care părea să fi fost citită de
curînd. Nu avea praf pe ea, și coto rul ieșea puți n din rînd.
Am luat-o din raft și m-am apucat s -o frunză-resc, așezat pe ca napea. Era o ca rte publicată î n timpul războiului,
Genealogia doctrinei asiatice. Hărtia era foarte proastă, și, cînd î ntorceam pag i-nile, mă izbea u n puternic miros
de mucegai. F iind scrisă în timpul război ului, adopta o perspec -tivă unilaterală și era atît de plictisitoare î ncît îmi
venea să casc la fiecare trei pag ini. Din loc în loc cineva subli niase a numite cu vinte. I ncidentul d m 26 feb ruarie1
fusese trecut sub tăcere.
Tot răsfoi nd, am dat spre sfîrșit ul cărții de o foaie de hă rtie, albă. După atîtea pag ini îngăl -benite, peticul de
hărtie albă părea un miracol. Era pus ca se mn la început ul unui index de la
Lovitur a de stat eșuată d in 26 feb ruarie, anul Showa 11 (1936), orga nizată de u n grup de o fițeri ultranațio-naliști,
ca reacție la politica de a gresiune împot riva Chi nei.
sfîrșitul lucră rii, conținînd numele, datele personale si adresele adepților doct rinei asiatice, nume de marcă sau
necunoscuți. Pe la mij locul listei am dat de numele Șef ului, persoana pe ntru care băt usem eu atîta d rum. Ca
adresă pe nna-nentă era trecută insula Hokkaido, oraș ul Jimitaki.
Năucit, am lăsat ca rtea să -mi cadă pe ge nunchi. Cuvintele refuzau să mi se fo rmeze în mi nte. Mă simțeam d e
parcă primisem o lo vitură în moalele cap ului.
Ar fi trebuit să-mi da u seama! A r fi trebuit să -mi dau seama de la bun început. A r fi trebuit să ve rific în
moment ul în care am a flat că se născuse într -o familie de țărani săraci di n Hokkaid o. Oricît de g rijuliu a fost să –
și șteargă urmele, cu sigura nță că tot aș mai fi descope rit ceva legat de trecutul lui. I n ultimă instanță, l -aș fi pus
pe secretarul în costum neg ru să facă cer -cetări.
Ba nu, nu -i așa.
Am clătinat di n cap.
Secretarului nu putuse să -i fi scăpat așa ceva. C u siguranță că deja se ocupase de asta, di n proprie inițiativă. Era
tipul de om care ve rifica toate posibilitățile, așa cum a ve rificat toate posi -bilitățile legate de compo rtamentul și
reacțiile mele.
El știa de ja totul.
Eram con vins. Cu t oate acestea , a ales calea mult mai obositoare de a mă co nvinge sau, mai bine zis, de a mă
ameni nța, pe ntru a mă ad uce în locul ăsta. Și chiar dacă, di ntr-un motiv sau altul, n -a avut încotro și a trebuit să
se folosească de mine, de ce nu m-a trimis direc t aici de la b un început ?
Gîndu rile începuseră să mi se limpezească, dar mă cup rinsese furia. Avea m senzația că luc ru-rile luaseră o
tumură g rotescă și total g reșită.
Șobola nul știa niște lucr uri, la fel și bărbat ul în c ostum negru, iar eu er am pri ns la m ijloc, fară să p ricep nimic.
Am interpretat luc rurile g reșit și am acționat g reșit. De fapt, asta se aplică întreg ii mele vieți, așa că nu pot
învinui pe nime ni. Dar n-ar fi trebuit să se folosească așa de mine. Am fost exploatat, bătut, stors pînă la ultima
pică-tură.
îmi venea să las totul baltă și să plec de pe mu nte fară să mă mai uit î n urmă, dar nu puteam. Era m deja m ult prea
implicat. Cel mai ușor lucru ar fi fost să izb ucnesc în plă ns, dar nu puteam nici să p lîng. Nu acum, însă simțeam
că va ve ni în curînd clipa respec tivă.
M-am dus în bucătă rie, am luat sticla de whisky și un pahar și am băut cam de trei degete di ntr-o suflare. Nu mă
puteam gîndi la nimic altceva în afa ră de băut.

9Ce re flectă și ce nu reflectă ogli nda

IN DIMINEAȚA celei de -a zece a zile m -am hotărăt să dau totul uită rii. Pierdusem de ja tot ce p uteam pierde. î n
dimineața aceea, în timp ce alergam peste pășune, a î nceput să ningă pe ntru a doua oa ră. Lapo vița lipicioasă și
udă s -a transfor-mat î n particule de gheață, ca re apoi a u deve nit o zăpadă opacă. Spre deosebire de p rima zăpadă,
ușoară, cea de ac um părea că mi se încolăcește în jurul trupului. M -am op rit la jumăta tea drumu-lui, m -am întors

în casă și am încălzit baia. Cît am așteptat să se î ncălzească, a ro stat lipit de sobă, dar n-am re ușit să scap de
senzația de f rig. Răceala umedă îmi păt runsese pînă î n oase. Deși avusesem mănuși, măi nile îmi erau î nghețate
bocnă, urechile mă d ureau și îmi simțeam toată pielea ca un pergament.
După treizeci de mi nute de stat î n apă fier-binte și un ceai cu coniac m -am simțit î n sfîrșit bi ne, dar în
unnătoarele do uă ore a m mai avut din cînd în cînd f risoane. Deci așa era ia rna în munți.
A co ntinuat să ningă pînă seara, aștemînd u n covor alb peste pășu ne. Cînd s -a întunecat s -a oprit și ninsoarea, iar
tăcerea s -a lăsat pes te tot ca un văl de ceață. Era o tăcere pe care n-o puteam î nvinge. A m setat pick -up-ul pe
programul de repe -tiție automată și am asc ultat de douăze ci și șase de o ri la rînd White Christmas în varianta lui
Bing Crosby.
Zăpa da nu s -a păstrat î nsă multă vreme. După cum prezisese și Omul Oaie , solul mai avea ceva pînă să înghețe.
In ziua următoare a fost vreme b ună și razele soarel ui au topit, fară grabă, o mare pa rte din zăpa da depusă, lăsînd
pe pa jiște doar cîteva pete strălucitoare . A căzut și zăpada de pe acope riș, spărgîndu -se de pămînt c u un zgomot
asurzitor. Streș inile picura u și tot ul sclipea orbitor. Picătu rile de apă p rinse pe f runzele steja rilor stră luceau ca
niște diama nte.
Stăteam la fereastra salo nului, cu măi nile în buzunare, și ad miram peisa jul. Lucrurile își u rmau cursul fară să
aibă vreo legăt ură cu mine. Totul curgea, independe nt de mi ne, indepe ndent de o ri-cine altcineva. Ni ngea, apoi
se topea.
Am facut curățe nie prin casă, ascultînd zgomo -tul streșinilor. Nu mă pute am mișca î n voie di n cauza zăpez ii, în
plus mă folosea m de casa a ltcuiva, așa că pu team măcar să fac u n pic de c urățenie.
Nu m -am dat niciodată în lăt uri de la gă tit și făcut curat.
Cu toate astea, curățenia unei case atît de ma ri s-a dovedit a fi un lucru nu tocmai ușor. P rin comparație, zece
kilomet ri de alergare mi se pă reau o joacă de copil. A m folosit u n aspira tor mare, apoi am șters praful ad unat în
toate cotloa -nele și, î n cele din urmă, am spălat podelele de le nm și le-am dat cu ceară. Găfăiam de zo r, dar ar fi
fost și mai rău dacă nu m-aș fi lăsat de fumat. De fapt, era chiar o se nzație plăcută. A m făcut o pauză și m -am
dus la bucătă rie să beau niște suc de strug uri, apoi am co ntinuat treaba. La sfarșit am dat drape riile la o pa rte și
camera a î nceput să strălucească de la ceara de pe podele. M irosul ei, amestecat cu mireasma pămîntului, îmi
aducea a minte de vremurile de dem ult.
Am spălat cărpele pe care le folosisem la cură -țenie și le -am întins afa ră la uscat, apoi am fiert
apă și mi -am gătit spagh etti cu icre de cod, mult unt, vin alb și sos de soia. De m ult nu ma i avusesem u n prănz
atît de plăcut. î n pădurea di n apropiere se auzea și o ciocănitoare.
Am termi nat de mă ncat, am spălat vasele și am con tinuat c urățenia. A m frecat baia, chiuveta și toal eta, am
lustruit mobilele. M ulțumită Șobolanului, nu erau atît de murdare și s -au curățat repede. Am ieșit apoi în cu rte,
am luat un fu rtun lu ng și m -am apucat să spăl obloanele și ferestrele. M -am întors în casă, am șters feres -trele și
pe dinăunt ru și, cu asta, mi -am te rminat toată treaba. Mi -am petrecut ultimele două ore ale după -amiezii
ascultînd muzică.
Seara tocmai urcam la etaj să iau altă ca rte din camera Șobola nului cînd, î n capul scărilor, am remarcat o ogli ndă
mare, foa rte murdară. A m luat o că rpă și un spray de geamu ri și m-am ap ucat s-o șterg, dar n-am re ușit să
îndepă rtez toată m urdăria. Mi -era g reu să înțeleg cum de -o lăsase Șobola nul așa, deși curățase cu mare g rijă
restul casei. A m frecat -o din nou, de data asta c u un burete și apă caldă, și la sfîrșit am șters -o cu o cărpă uscată.
Apa di n găleată deve nise neag ră, dar re ușisem s -o fac să strălucească. După rama de lem n, părea să fi fost u n
obiect vechi și de valoare. A m stat în picioare î n dreptul ei și m -am p rivit. Ogl inda nu făcea ape și-mi reflecta
imaginea pe rfect, din cap pă nă-n picioa re. Nu vedeam niimc schimbat în prop ria-mi în fățișare. Era m eu cel
dintotdeau na, lipsit de expresie, ca întotdea una. Și totuși imag inea di n oglindă era prea cla ră. Nu mă vedeam
plat, ca o re flecție. Aveam se nzația că eu eram reflecția și că mă uitam din interiorul oglinzii la mine cel de a ici.
Am ridicat mă na dreaptă la nivelul feței și mi -am șters buzele. La fel a facut și „eul" di n oglindă. Dar poate că n u
faceam decît să i mit gestul cel uilalt. N u eram sig ur că-mi ștersesem b uzele di n voință prop rie.
Mi-am întipărit în minte ideea de „voință prop rie" și mi -am ciupit urechea cu mă na stîngă. „Eul" din oglindă a
facut exact aceeași mișcare. Și el pă rea că avea în minte ideea de „voință prop rie".
Am renunțat și am plecat de la oglindă. Aplecat și „eul " celălalt.
în a douăsprezecea zi a nins pentr u a treia oară. Ni ngea deja cînd m -am trezit. Fulg ii de zăpadă nu erau nici duri,
nici pli ni de apă. Cădeau d in cer încet, dansînd , topindu-se înainte de a atinge pămînt ul. o ni nsoare li niștită, ca o
închi -dere ușoară de pleoape.
Am scos d in debara o chitară veche și m -am căznit s -o acordez, apoi am î ncercat să cînt o melodie v eche. A m
exersat ascultînd î n același timp piesa l ui Benny Goodma n, Air Mail Special, pînă s-ă facut ora pră nzului. Am
tăiat păi nea de casă, de ja tare, și mi -am facut niște sa ndvișuri cu șuncă. La sfîrșit am băut o c utie de bere.
După vreo treizeci de mi nute de exersat și -a facut apa riția Om ul Oaie. A fară încă mai ningea.
— Dacă te dera njez, plec imed iat, a spus el de c um i-am deschi s ușa.
— Nu mă dera njezi deloc. Chiar mă plictiseam, i -am răspu ns, punînd chitara jos pe podea.

Omul Oaie și -a scut urat boca ncii de noroi cu aceleași gestu ri ca și la p rima vizită și a intrat î n casă, Bla na de oaie
îi stăte a perfect pe co rp. S-a așezat î n fața mea, cu ambele măi ni sprijinite de brațele ca napelei, foindu -se de
cîteya o ri pînă să -și găsească l ocul.
—încă n-o să se depună zăpada, nu? l -am întrebat.
— Nu încă. Su nt zăpezi care se depun și zăpezi care se topesc i mediat. Asta de ac um e di n acelea care nu țin
mult.
—Aha.
— De săptămă na viitoare î nsă o să înceapă să se depună.
—Vrei niște bere?
— Mulțumesc. Aș vrea mai deg rabă un coniac. M -am dus în bucătă rie și a m adus coniac pe ntru el, bere pentru
mine și niște sa ndvișuri.
— Cîntai la chitară ? a spus Om ul Oaie, c u un aer admirativ. Și mie -mi place mult m uzica. Di n păcate, nu pot
cînta la nici un instrument.
—Nici eu nu pot. N -am mai p us măna pe -o chitară de aproape zece ani.
—Chiar și așa, n-ai putea să că nți un pic pentru mi ne?
Ca să n u-i stric dispoziția am cîntat A tr Mail Special, apoi am încercat să impro vizez ceva, dar m -am încurcat în
măsuri și m-am op rit.
—Cănți foa rte bine, m-a lăudat Om ul Oaie, serios. Cred că e foa rte plăc ut să poți cînta la un instrument.
— Da, dacă te și p ricepi. Dar ca să aj ungi să te p ricepi ai nevoie d e ureche muzicală, iar dacă ai ureche muzicală ,
nu te supo rți cîntînd prost.
— Chiar așa ? s-a mirat Omul Oaie. Și -a băut apoi co niacul, cu înghițit uri mici, iar e u mi-am băut berea.
—N-am reușit să tra nsmit me sajul tău mai depa rte, a spus el.
Eu am dat di n cap, pe tăcute.
—Asta am venit să -ți spun.
M-am uitat l a calenda rul de pe perete. Mai erau trei zile pînă la te rmenul limită, pe care -l însemnasem c u roșu.
De fapt, nu mai avea nici u n sens.
— Situația s -a schimbat, am sp us eu. Sunt foarte furios. în viața mea n-am mai fost atît de fu rios.
Omu l Oaie tăcea, cu pa harul de co niac în mă nă,
Am apucat chitara de găt și am izbit -o cu forță de cărămizile șemineului. S -a făcut bucăți, cu u n zgomo t
asurzitor. Omul Oaie a țăș nit de pe ca na-pea, cu urechile de la costum tremurînd.
—Am și eu drept ul să fiu furios, am spus, adresîndu -mă mai deg rabă mie î nsumi. A m și eu drept ul să fiu furios.
— îmi pare rău că nu te -am putut ajuta, dar aș vrea să mă î nțelegi. îmi place de ti ne.
o vreme am p rivit amîndoi ninsoarea, în tăcere. Era o ninsoare moa le și ușoară, de parcă u n nor s-ar fi
dezintegrat în milio ane de pa rticule.
M-am dus la bucătă rie să aduc î ncă o cutie cu bere. Cînd am trecut p rin dreptul scă rilor, m-am uitat în oglindă.
Celălalt „eu " plecase și el să -și mai ad ucă o bere. Ne -am uitat u nul la celălalt și a m oftat. Trăiam î n două l umi
diferite, dar împăr -țeam aceleași gîndu ri. Precum cei doi frați Marx din ^comedia Supa de rață.
în spatele meu se re flecta salo nul. în spatele l ui, la fel. Salo nul din spatele meu și cel di n spatele l ui erau la fel.
Ca și ceas ul, canapeaua, covo rul, tabloul, biblioteca. Erau niște saloa ne confortabile, chiar dacă nu foa rte
elegante. Și totu și ceva era dife rit. Sau poate c ă așa mi se pă rea mie.
Am scos din f rigider o c utie albastră de L owenbrau și, cu ea î n mănă, m-am mai uitat o dată î n oglindă,
comparînd salo nul real c u cel re flectat. Omu l Oaie stătea ca și î nainte pe ca na-pea, p rivind ninsoarea cu u n aer
distrat.
M-am ui tat și î n oglindă după Om ul Oaie. Omul Oaie nu se re flecta î n oglindă. î n salonul celălalt n u era nimeni.
Se vedea doar mobila. în l umea de di ncolo de oglindă eram sing ur. Am simțit u n fior în spate.
— Nu arăți p rea bine, mi -a spus Om ul Oaie. M -am prăbușit pe canapea și, fără o vorbă, am des facut berea și am
băut.
— Cred că ai răcit. Pentru ci ne nu e obiș nuit, iarna aici e foa rte friguroasă. E și m ultă ume -zeală. A r fi bine să te
culci devr eme în seara asta.
— Ba nu, i-am răspuns. î n seara asta n-am să do rm. Am să sta u aid. și-am să -l aștept pe p rietenul meu.
— Ți-a spus el c -o să vină azi ?
— Știu eu. o să vi nă în seara asta, la ora zece fix.
Omul Oaie m -a privit fară să sp ună nimic. De pe s ub masca de oaie i se vedeau ochii, lipsiți de o rice expresie.
— în noaptea asta îmi fac bagajele și măine dimineață plec de aici. Să -i spui, dacă -l întălnești. De fapt, nu cred
că e nevoie.
Omul Oaie a clătinat di n cap, în semn că a înțeles.
— Am să mă simt sing ur, fără ti ne aici, dar ce p utem face? Apropo, pot să iau u n sandviș cu brănză?
—Te rog.
Omul Oaie a învelit sand vișul într-un șervețel, l-a pus î n buzunar, apoi și -a pus mănușile.
—Sper să ne mai întăl nim, mi -a spus el la plecare.

— o să ne mai î ntălnim sig ur, i-am răsp uns.
Omul Oaie a traversat păș unea îndreptă n-du-se spre est și în scu rtă vreme a d ispărut în spatele perdelei de
ninsoare. în urma lui n -a mai rămas decît tăcerea.
Am turnat do uă degete de co niac în paha rul din care băuse el și l -am dat pe găt. A m simțit o ars ură puternică
coborînd spre, apoi î n stom ac.
După vreo tre izeci de secu nde m -am op rit din trem urat. Doa r tic-tac-ul pendulei imi răsuna in creier.
Mai bi ne m-aș cu lca. Mi -am adus o păt ură de la eta j și m-am c ulcat pe canapeaua din salon. Eram epuizat ca un
copil care a ratacit timp de trei zile i n pădure. am inchi s ochii și am ado rmit în clipa următoare Am avut un vis
înspăimîntător, atît de inspaimintator incat nici nu vreau să mi -l reamintesc.

10 Și timpul trece
INTUNERIC UL mi se fu rișa în urechi ca un ulei. Cineva, c u un cioca n imens, î ncerca să sfărăme î ntreg Pămîntul
înghețat. Cioca nul a lo vit Pămînt ul de exact opt o ri. Pămînt ul s-a crăpat puți n, dar nu s-a sfarămat.
Era ora opt, opt seara.
Am scuturat din cap și am deschis oc hii. Trupul îrni amorțise și mă d urea capul. Mă simțeam de parcă c ineva m –
ar fi băgat într -un shaker, la un loc c u cuburile de gheață, și m -ar fi amestecat bi ne. Nimic nu e ma i neplăcut ca
trezitul î n beznă. Am senzația că treb uie să reia u totul de la capăt. I n prima clipă parcă trăiesc viața alt cuiva, și –
mi ia timp pînă să revin la viața mea. E straniu să -ți privești prop ria viață ca pe viața altcuiva. Aproape că -ți vine
să crezi că un asemenea indi-vid nu poate exista.
M-am spălat pe față la chiuveta din bucătă rie, apoi am băut două pahare de apă. Apa era rece ca gheața , dar n-a
reușit să -mi răcorească fața flerbinte. M -am așezat din nou pe ca napea și, stînd așa în întune ric și tăcere, a m
încercat să mă ad un și să -mi regăsesc prop ria viață. N -am re ușit să pu n cap la cap prea multe, dar, încet -încet, am
simțit iar că -i viața mea. î ntr-un final mi -am revenit. Mi -e greu să explic altc uiva ce însea mnă asta, și probabil că
nici n-ar interesa pe nimeni.
Aveam se nzația că era m privit, dar n u-mi prea păsa. Era se ntimentul pe ca re-l ai cînd eș ti singur într-o încăpere
foarte mare.
Am început să mă gîndesc la celule. Așa cum sp unea și fosta mea soție, î n final ne pierdem toa te celulele. Ne
picrdem pe noi înși ne. Mi -am apăsat obra zul cu mă na. Obrazul meu prop riu, așa cum mi -l simțeam în î ntuneric,
îmi părea străin. Era fața altcuiva, luînd forma feței mele. A mintirile erau neclare. Numele l ucrurilor se topeau și
erau înghițite î n întuneric.
Am auzit pe ndula bătînd ora opt și jumătate. Ni nsoarea se op rise, dar ce rul era ca și î nainte, acope rit de nori
groși. Era complet î ntuneric. Am rămas multă vreme c ulcat pe ca napea, roză n-du-mi unghia de la degetul mare.
Nu puteam să -mi zăresc nici măcar măna. St insesem soba și în cameră se lăsase f rigul. M-am învelit mai bi ne în
pătură și am î ncercat să străpu ng bezna cu p riviri le. Parcă stăteam gh emuit în fundul unui puț adă nc.
Timpul se scurgea. Pa rticulele de î ntuneric îmi dese nau fo rme ireale pe re tină. For mele persistau o clipă, apoi,
fără un sunet, se faceau nevăzute. N umai întun ericnl se mișca, ca o mă rgea de mercur, în spați ul încreme nit.
Mi-am oprit gînd urile și am lăsat timpul să se sc urgă. Timpul m -a luat și pe mi ne în curgerea lui, p urtîndu-mă
spre un nou î ntuneric, dese -nînd fo nne noi.
Pendula a băt ut ora nouă. Cînd și ultima vibrație a fost î nghițită de beznă, tăcerea s -a strec urat în încăpere și i-a
luat locul.
—Pot să vorbesc? a spus Șobola nul.
—Sigur, i-am răspu ns.

11Locuitorii î ntunericului
— Sigur, i-am răspuns.
—Am venit cu o oră mai de vreme, a spus Șobola nul, parcă cerîndu -și scuze.
— Nu-i nimic. D upă cum vezi, nu făceam nimic. Șobola îml a răs î ncet. Stăteam aproape spa t6 în spate.
— E ca pe vremu ri, a sp us el.
—Noi doi reușim să disc utăm se rios numai cînd avem prea m ult timp liber.
— Să știi că ai dreptate, a s urăs Șobola nul. Știam cînd surădea, chiar și așa, stînd cu spatele la el, în întunericul
de nepăt runs. Poți să î nțeleg i foarte multe dintr -o simplă ad iere, d intr-o schimbare in fimă de atmosferă. Pe
vremu ri fuse-serăm p rieteni. Niște vremuri atît de î ndepă rtate încît de -abia mi le mai p uteam a minti.
— Cineva sp unea că p rietenul adevărat e cel c u care-ți omo ri timpul, a zis Șobola nul.
—Tu spuneai asta, nu?
—Așa este. A i intuit bine, ca întotdea una. Am oftat.
— Și tot uși, în tot ce mi s-a întămplat în ul tima vreme, intuiția nu m-a ajutat deloc. Mor de ci udă cînd mă
gîndesc că mi -ați dat atîtea indicii.
—Așa a fost situația. Tu ai facut tot ce -ai putut.
Am tăcut amîndoi. Șobolan ul părea că -și pri-vește măinile.

— Ți-am facut o m ulțime de necazu ri, a spus el. Imi pare si ncer rău, dar h-am a vut încotro. Nu puteam să rog pe
nimeni altcineva, cum ți -am spus și î n scrisoare.
—Aș vrea să -mi spui mai multe. Nu mă pot mulțumi numai c u ce-am a flat pînă acum.
— Am să-ți spun, bineînțeles c -am să -ți spun, dar hai să bem o bere înainte de asta.
Am dat să mă ridic, însă Șobolan ul m-a oprit.
— Lasă că aduc eu berea. Mă descurc, doar e casa mea.
L-am auzit pe Șobolan ducînd u-se la bucătă rie, fară să bă jbăie, și luînd din f rigider mai multe cu tii de bere. î ntre
timp, eu tot î nchideam și deschideam ochii în î ntuneric. Era o diferență de
nuanță între întunericul camerei și cel al ochilor mei închiși.
Șobola nul s-a întors și a pus pe masă c utiile
de bere. A m luat u na pe pipăite, a m deschis -o și am băut -o pe jumătate.
—Nu prea seamănă cu berea, așa, pe nevă-zute, am remarcat eu.
— Imi pa re rău, dar treb uie să stăm pe î ntu-neric, a sp us Șobo lanul.
Am tăcut amîndoi și am băut bere.
— Bun, a facut Șobola nul, dregînd u-și vocea. E u am pus cu tia goală pe masă și, ghemuit sub pătură, I -am
așteptat să înceapă. Șobolanul însă tăcea. L -am auzit doar clăti nînd cuti a de bere, ca să -și dea seama cît mai
rămăsese î n ea;
un obicei de -al lui di ntotdea una.
— Bun, a repetat Șobolanu l, apoi a dat pe găt ult imul rest de bere și a pus cutia goală pe masă. Ma i întăi, să-ți
povestesc cum am a juns airi. Bine ?
Nu i-am răsp uns. După ce s -a asig urat că
n-aveam de gînd să -i răspu nd, Șobola nul a co n-tinuat.
—'Rităl meu a cumpărat loc ul ăsta în a nul 1953, cînd eu aveam ci nci ani. Nu știu exact de
ce an ume a vrut să cumpere pămînt tocmai aici. Poate că l -a obți nut la u n preț mic de la armata ame ricană. După
cum ai văz ut și tu, drumu rile sunt extraordi nar de proaste și, de c um dă zăpada, nu se mai poate ajunge aici.
Forțele de ocupație i nițial plăn uiseră să îmbu nătățească dr umurile și să construiască aici o stație radar, sau așa
ceva, da r pînă la urmă li s -a părut prea costisitor și au re nunțat. lar ac um, pe ntru că orașul e foa rte sărac, nu -și
pot permite să repare d rumurile, și apoi , la ce bun s -o facă? Nime ni nu se mai in te-resează de prop rietatea asta.
— Dar oare Maest rul n-ar vrea să se întoarcă aici?
— El trăiește numai p rintre ami ntiri, nu vrea să m eargă nicăie ri.
— S-ar putea să ai dreptate.
— Hai să mai bem o bere, a propus Șobolan ul. Eu nu mai voiam. N u aprinsesem soba și -mi era frig pînă în
măduva oaselor. Șobola nul a ma i deschis o bere și a băut de u nul sing ur.
— Tatăl me u a fost îndrăgostit de prop rietatea asta, a re făcut cîteva d rumuri cu măi nile lui, a reparat și casa.
Cred că treb uie să-l fi costat destul de m ult. Dar ac um se poate locui a ici foa rte bine, cel p uțin pe pe rioada verii.
Casa are sobe, toaletă, d uș, telefon, ba chiar și un generator de c urent, în caz de urgență. N u pot să -mi da u seama
cum a putut trăi aici Maestrul, pe vremuri.
Șobolanul a scos un sunet ciudat, nici răgăit, nici oftat.
— între 1955 și 1963 am veni t aici î n fiecare va ră, împreună cu pă rinții, sora mea și o se rvito are. Dacă stau să
mă gîndesc, atun ci a fost pe rioada cea mai no rmală din viața mea. Pe vremea aceea închi riam păș unea
municipalităț h – ca și ac um, de altfel — și, cum ve nea vara, loc ul era plin de turme de oi. De asta toate ami ntirile
mele lega te de vară i nclud și oi.
Nu știam ce înseam nă să ai o vilă undeva și probabil că n -aveam să a flu niciodată.
— Totuși, de pe laj umătatea anilor '60, familia mea n-a mai ve nit aici aproa pe deloc, di n diverse motive. Aveam
altă vilă undeva mai aproape de casă, apoi sora mea s -a mă ritat, eu m -am îndepăr -tat de familie, tatăl meu a
început să aibă pro -bleme cu firma lui. Așa că pămîntu rile astea a u rămas părăsite pent ru a doua oară. Ultima
dată am ve nit aici în 1967. A m venit sing ur și am petrecut aici o lună î ntreagă.
Aici Șobola nul s-a oprit, de parcă -și adusese ami nte de ceva.
—Te-ai simțit si ngur? l-am întrebat eu.
—Nici vorbă ! Mi-am do rit dintotdeau na să sta u aici, dar n -a fost posibil, pe ntru că e casa tatălui me u și n-am
vrut să apelez la el.
—Bine, și acum?
—Acum e exact la fel. A ici era ultimul loc î n care aș fi vrut să a jung, dar, cînd am dat peste fotog rafia din
salonul Hotelului Del fin, mi-am do rit să mai vin o dată aici. Din motive se ntimen-tale, aș spune. Nu ți se
întămplă și ție?
— Ba da, a m răspu ns eu, și mi -a venit în minte ma rea ast upată c u pămînt.
—Apoi am stat de vorbă cu Maest rul Oilor.
Mi-a povestit despre visul cu oaia cu stea pe spate. Șt ii?
— Știu.

—Restul e foa rte simplu, a spus Șobola nul. Asc ultîndu -l pe Maestru, am simțit br usc do rința să-mi petrec ia rna
aici. A fost mai presus de mine. Nu mi-a mai păsat de ce -ar putea crede tatăl
meu, mi-am facut baga jele și am ve nit aici, ca p rins într-o vra jă.
—Și pe u rmă te-ai întălnit cu oaia?
—Da, a răsp uns Șobola nul.
— Urmarea e foa rte dureroasă pent ru mine și cred că, o ricît aș încerca să -ți povestesc, n-ai putea înțelege, a
continuat el.
Șobola nul a îndoit î n palmă cea de -a doua cutie goală de bere.
— N-ai putea să mă întrebi t u? Deja știi des -tule, nu?
Am încuviințat.
— Are ceva da că n-am să iau lu cruril e în ordine ? l-am întrebat eu.
— Sigur că nu.
—Ești deja mo rt, nu?
A trecut î ngrozitor de mult timp pînă mi -a răspu ns. în realitate s -ar putea să fi fost doa r cîteva secu nde, dar mi s-
au pă rut o eter nitate. Mi se uscase g ura.
— Așa e, mi -a răspu ns Șobola nul, calm. S unt mort.

12Șobola nul care î ntoarce ceasul
— M-am spănzurat de o g rindă din bucătă rie, a spus Șobola nul. Omul Oaie m -a îngropat lîngă gara j. Moartea î n
sine n-a fost atît de d ureroa să, dacă cumva ți -ai făcut g riji. De fapt, lucru rile astea nu mai au nici o impo rtanță.
—Cînd s -a întîmplat?
—Cu o săptă mănă înainte de ve nirea ta.
—Atunci ai î ntors și ceas ul, nu? Șobolanul a răs.
—E uimitor, ultimul lucru pe care -l fac la sfîrșitul vieții mele de treizeci de a ni e să î ntorc u n ceas. Te și întrebi,
ce nevoie are să întoarcă ceasul c ineva care urmează să moară?
Cînd a tăcut, nu s-a mai auzit în încăpere decît ticăit ul pendulei. Zăpada î nghițise orice alt su net. Mi se părea că
rămăseserăm numai noi doi, s inguri în tot u nivers ul.
—Dar dacă…
—Oprește -te. Nu mai e loc de nici u n dacd. Cred că măcar atîta luc ru înțeleg i și tu. A m clătinat din cap. Nu
înțelegeam.
— Chiar dacă ai fi venit aici c u o săptămă nă mai de vreme, e u tot aș fi murit. Poate că ne -am fi întălnit într-un loc
mai lumi nos și mai cald, dar asta n-ar fi schimbat l ucrurile și tot aș fi murit. Altfel ar fi fost prea dureros pe ntru
mine. N-aș fi putut supo rta o asemenea durere.
:—De ce a trebuit să mo ri?
L-am auzit frecîndu -și palmel e în î ntuneric.
— Nu vreau să vorbesc despre asta. A r suna ca o jus tificare. N u ți se pare dizg rațios un om mo rt care se
autojus tifică ?
— Dar n -am să înțeleg, dacă nu-mi spui.
—Mai bea niște bere.
— Mi-e prea f rig.
— Nu mai e atît de f rig.
Cu măinile trem urînd, am lua t o cutie de bere, am deschis -o și am băut. După ce -am băut, n u mi s-a mai păr ut
nici mie atît de f rig.
— Bine, am să-ți exp lic pe s curt, dacă -mi promiți că n-ai să mai spui absol ut nimă nui.
— Chiar dacă aș povesti mai depa rte, cine m-ar crede ?
—Asta așa e, a răs Șobola nul.
— Sigur nu m-ar crede nimeni. E prea absurd. Pendula a băt ut ora nouă și jumătate.
— Pot s-o opresc ? a întrebat Șobola nul. Face prea mult zgomot.
—Te rog, doar e pe ndula ta.
Șobola nul s-a ridicat, a desc his gea mul pendulei și a op rit-o. Sunetul și timpul au dispă rut de pe fața pămînt ului.
— Pe scu rt, am m urit cu oaia în mine, a spus Șobolanul. A m așteptat să adoa rmă tun, m -am dus la bucătă rie, am
legat o fu nie de grindă și mi -am băg at capul în laț. N -a avut timp să scape.
— Chiar n -ai avut încotro ?
— Chiar n -am avut. Dacă mai întărziam puțin, oaia ar fi pus stăpănire pe naine cu tot ul. A fost ultima mea șa nsă.
Șobolanul și -a mai frecat o dată palmele.
— Am vrut să mai fiu eu î nsumi cînd avea m să te întălnesc. Eu însumi, cu a mintirile și slăbici u-nea mea. De asta
ți-am și t rimis fotog rafia, ca u n fel de mesaj codi ficat. M -am gîndit că, da că te adu-cea di n întămplare î n locul
ăsta, aș fi fost mînt uit.
-Și ai fost?
– Da, mi -a răspu ns el, liniștit.

—Elementul cheie e slăbiciu nea, a spus Șobola nul. Toate por nesc dc la ea. Nu știu dacă înțeleg i ce spun.
— Toți oamenii sunt slabi.
—Asta ca reg ulă generală, a spus Șobola nul, apoi a poc nit din degete de cîteva o ri. Dar n-ajungi nicăie ri dacă te
iei după reg ulile ge nerale. E u acum îți v orbesc despre ceva foa rte particular. A m tăcut.
— SIăbiciunea ne roade pe dinău ntru, ca o ca ngrenă. Am început să simt asta î ncă di n ado-lesce nță. Ințeleg i ce
înseam nă să te roadă ceva pe d inăuntru și cum e s-o simți pe pielea ta?
Am tăcut, î nfașurat în pătură.
— Tu n-ai cum să î nțeleg i, a continuat Șobola nul. La tine nu există aspectul ăsta. în fine, așa e slăbiciunea
umană, ca o boa lă ereditară. Chia r dacă eș ti conștient de ea, nu -ți stă î n putere să te vindeci. Și nici nu dispare cît
ai bate di n palme, ri se înrăutățește pe măs ură ce trece timpul.
— Slăbiciu ne față de ce ?
— Față de o rice. Slăbiciu ne morală, slăbici une a conș tiinței, apoi slăbici unea ex istenței în sine. Am răs. De data
asta a fost u n răs spo ntan.
— Dacă lucru rile stau c um spui tu, î nseam nă că toți oamenii s unt slabi.
— Ți-am spus să nu mai ge neralizezi. Bi ne-înțeles că toți oame nii sunt slabi, î ntr-un fel sau a ltul. Dar slăbiciu nea
adevărată e la fel de rară ca și p uterea adevărată. Tu nu știi ce este slăbi -ciunea ca re te trage neîncetat î nspre
beznă. Nu ș tii că așa ceva chiar există î n lumea reală. N u toate se pot rezolva p rin generaliză ri.
Am contin uat să tac.
— De asta am și plecat din oraș. Nu voiam să decad în văzul tuturor. Asta te i nclude și pe ti ne. Așa, umblînd de
unul sing ur prin locuri necu -noscute, am reușit măcar să nu creez nimănui necaz uri. Și î n final…
Șobola nul s-a întrerupt, ră mănînd tăcut o vreme.
— în final, a co ntinuat el, faptul că n-am reușit să fug de umbra oii e tot din p ricina slăbiciunii mele. N -am putut
face nirnic. Cred că nici tu nu m-ai fi putut ajuta, chiar dac -ai fi ajuns la timp. A r fi fost la fel și dacă m -aș fi
hotărăt să cobor de pe munte. Probabil că m -aș fi întors din no u aici, î n final. Asta înseam nă slăbiciu nea.
— Ce-a vrut oaia de la tine ?
— Totul. Tot ce aveam. Mi -a vrut trupul, aminti -rile, slăbiciunea, co ntradicțiile… Oii îi plac foa rte tare lucr urile
astea. Are o mulțime de te ntacule, pe care și le -a întins p rin nasul și urechile mele și m -a supt ca p rintr-un pai.
Mă c utremur numai cînd îmi ad uc aminte.
— Și ca răsplată ?
— Tot fel ul de minunății, prea b une pentru mine. Nu mi le -a arătat pe toate clar și, de unul singur, n-am re ușit să
zăresc decît o mică pa rte. Totuși, chiar și așa…
Șobolanul s -a întrerupt di n nou.
— Chiar și așa, a fost suficient ca să mă facă să cedez. N -am p utut face altfel, nu pot să -ți explic î n cuvinte de ce.
A fost ca u n cuptor care î nghite și topește tot ce -i iese în cale. Ceva de o f rumusețe ca re-ți taie răs uflarea și în
același timp de o c ruzime fară seamăn. Dacă te prinde, pierzi totul, și co nștiință, și sistem de valo ri, și se nti-
mente, și d urere. E ca fo rța care a creat p rima sămă nță de viață di n univers.
— Dar tu ai refuzat ?
— Da. Și t otul a fost î ngropat o dată cu trup ul meu. U n singur lucru mai trebuie făcut, ca totu ] să rămă nă
îngropat pe vecie.
— Un singur lucru ?
— Un singur lucru. Tu va trebui să -l faci. Dar să nu vorbim despre asta acum.
Am băut din bere amîndoi în același timp. Mă mai încălzisem puți n.
— Oaia s -a folosit de hematom ca de un bici, nu ? am întrebat eu. Ca să -și țină gazda sub co ntrol.
— Exact. Cînd aju ngi așa la cheremul oii , nu mai poți fug i.
—Oare ce -a urmă rit Șef ul, de fapt?
— Șeful a î nnebunit. Probabil că n-a reu șit să reziste î n cuptorul de care -ți zic eam. lar oaia s -a folosit de el
pentru a const rui un sistem incredibil de pu ternic. De asta l -a ales pe Șef. L-a folosit,
apoi l -a aruncat. De u nul singur, Șeful n-a mai valorat nimic.
—Și pe urmă, după moa rtea Șefului, a v rut să te folosească pe ti ne mai depa rte?
—Da.
— Ce avea să urme ze ?
— Un impe riu al anarhiei, u nde toate opozi –
țiile ar fi fost u nificate. în ce ntrul lui am fi stat oa ia și cu mine.
—De ce ai refuzat?
Timpul mu rise și peste el se aștem useră tro -iene de zăpadă.
— Pentru că țin mult la slăbiciu nea mea. La fe l și la durere a, și la sufe rințele p rin care am trecut. lubesc și
lumina soa relui, mireasma vînt u-lui, țărăitul cicadelor. Le iubesc, p ur și simplu. La fel cum îmi place și să bem
bere împreu nă…
Șobolan ul și-a înghițit c uvintele.
—Nu ști u de ce e așa.

Nu știam nici eu ce să -i răspu nd. Stăteam s ub
pătură, cu p riviri le piro nite în adăncul întu nericu-lui:
— Intr-un fel sau alt ul, noi doi am creat din același mate rial două lucru ri total dife rite, a sp us Șobolanul. Crezi că
lumea va deve ni mai b ună?
— Cine poate spune ce e bine și ce e ră u ? Șobolan ul a izbucnit î n răs.
— Dacă ar exista o țară a generaliză rilor, tu i -ai fi rege-
— Un rege fără-de-oaie.
— Sigur că fară-de-oaie, a spus Șobola nul, bînd a treia bere pe nerăsu flate și punînd apoi c utia goală pe jos.
—Ar fi bine s ă ple ci de pe mu nte cît ma i repede, a conti nuat el. I nainte să te înzăpezești aici. Nu cred că vrei să –
ți petreci aici o ia rnă întreagă. Pes te cel m ult patru-cinci zile o să înceapă să se depu nă zăpada, și d rumul înghețat
o să de vină de neumblat.
—Tu ce-ai să faci de acum î ncolo? L-am auzit răzînd cu po ftă, în întuneric.
— Pentru mine nu mai există de acum î ncolo. Am să dispar peste ia rnă, și atît. N u știu cît de lungă o să fie iarna,
dar o iamă e o iamă. Mă buc ur că te -am mai p utut întălni o dată, deși aș fi preferat să fie mfcr -un loc ma i cald și
mai lumin os.
—J te sal ută.
— Te rog să -l saluți și tu di n partea mea.
— M-am întălnit și c u ea.
—Ce mai face?
—Bine. Lucrează la aceeași firmă.
— Deci nu s-a căsăto rit încă ?
— Nu. A vrut să știe de la ti ne dacă p ovestea voastră s -a terminat sau nu.
— S-a termi nat, a răspu ns Șobolanul. C hiar dacă n -am avut puterea s-o termin eu, s-a termin at. A m avut o viață
fară nici un sens, da r, dacă e să fac ca t ine și să ge neralizez, o rice viață e lipsi tă de sens. A m zis bine?
— Da, i -am răspuns. Mai am doar două î ntre-bări.
—Te rog.
—Mai î ntăi, despre O mul Oaie.
—E un om c umsecade.
—De fapt, tu erai Omul Oaie , nu?
Șobola nul și-a răs ucit gătul, facîndu -I să tros -nească.
— Da. I -am împrumutat co rpul. Ți-ai dat seama de la î ncepu t?
— Nu chiar. Mi -a trebuit ceva timp.
— Sincer să fiu, am fost foa rte surp rins cînd ai spa rt chitara. Nu te -am mai văzut niciodată atît de nervos. în pl us,
era p rima chitară pe care
mi-am cumpărat -o din banii mei. Una iefti nă, dar o ricum…
— îmi pare rău , m-am scuzat eu. Voiam să te iau p rin surprindere ca să te fac să te arăți.
— Nu-i nimic. Măi ne și așa nu va mai rămă ne nimic din toate astea, a spus Șobola nul încet.
A doua î ntreba re bănuiesc că este de apre p rietena ta?
—Da.
Șobola nul a ramas tăcut multă vreme. Se auzea doar respirînd și frecîndu -și palmele.
— Aș fi vrut să nu vorbim despre ea. A fost u n factor neprevăzut.
— Un factor neprevăzut ?
— Da. Voiam să fie o petrecere î n cerc î nchis, dar a apă rut și ea. N -ar fi trebuit s -o amestecăm și pe ea î n
treburile noastre. Știi și tu că are p uteri neobiș nuite. De exemplu, puterea de a a trage diverse luc ruri. Ea n-ar fi
trebuit să vină aici. Locul ăsta îi depășește pute rile.
— Ce s-a întămplat c u ea ?
—E bine, nu-ți face probleme. Atîta că n -ai
s-o ma i găsești atrăgătoare niciodată. îmi pare rău, să știi.
—De ce?
— Ceva di n interiorul ei s -a stins.M-am c ufundat în tăcere.
— înțeleg ce simți, a sp us Șobola nul. Mai devreme sau mai tărziu, ceva -ul tot avea să se sti ngă. La fel s -a
întămplat și c u noi, sau cu fe tele pe care le -am cu noscut.
Am dat din cap.
— E timpul să plec, a spus Șobolanul. Nu mai pot sta. Sper să ne mai întălnim.
— Și eu sper.
— Mi-ar plăcea să fie într-un loc mai lumi nos, și pe cît posibil vara, a adă ugat Șobolanul. Un ul tim lucru: măine
dimineață la ora nouă te rog să potriveș ti ceasul și să conectezi firele care ies din spatele lui. Să leg i verdele la
verde și roș ul la roș u. Te rog să pleci la nouă și j umătate și să cobo ri de pe rounte. A m invitat un prieten la ceai
la ora douăsprezece fix. Bine?
—Așa am să fac.

— Mă b ucur că te -am p utut întăl ni.
Pentru o clipă, tăcerea ne-a învăl uit pe amă n-doi.
—Adio, a spus Șobola nul.
— Ne mai î ntălnim noi, i -am răsp uns eu.
înfășurat î n pătură , am închis ochii și am ciulit urechile. Șobola nul a traver sat camera c u pași dis tincți, apoi a
deschis ușa. în cameră s -a simțit intrînd aer ul rece , nu ca un vînt, ci ca o pănză înghețată.
Șobolanul s -a oprit în prag un mome nt. Părea că se uită la ceva, dar nu la peisajul de afară, nici la ceva din
cameră, nici la mi ne, ci mai deg rabă la clanța ușii sau la vă rful pa ntofului. Apoi ușa s-a închis cu u n zgomot
ușor, de parcă ar fi fost u șa timp ului.
în urma lui n-a ma i rămas decît tăcerea. N iinic altceva decît tăcerea.

13Firele uerzi și firele roșii. Pescărușii î nghețaț i
DUPA PLECA REA Șobo lanului s -a lăsat u n frig cumplit, aproape insupo rtabil. A m încercat să vomit, dar n-am
putut.
Am urcat la eta j, mi-am scos pu loverul și m -am îngropat s ub plap umă. A lternativ, simțeam că a rd sau că îngheț,
iar camera fie se d ilata, fie se co ntracta. A ștemutul și hai nele de pe mi ne erau
ude de transpirație și le simțeam răcea la înfașurăn-du-se în jurul trupului me u.
— Să întorci ceasul la ora nouă, mi -a șoptit ci neva la ureche. Verdele la verde, roșul la roșu… la nouă și jumătate
să ple ci…
— Nu-ți face prob leme, a spus Om ul Oaie. Totul o să fie bine.
— Celulele se schimbă mereu, a spus soția mea , ținînd în măna dreaptă u n slip d in dantelă.
Capul mi se clătina viole nt, dar nu-l puteam op ri.
Roșul la roșu… verde le la verde…
— Nu p ricepi nimic, a spus p rietena mea. Avea drepta te, nu pricepeam nimic.
S-a auzit zgomot de val uri. Valu ri grele, de ia rnă. o mare plumbu rie cu valu ri albe, ca niște cefe ieșite la
suprafață. Pescă ruși înghețați.
Sunt î n sala de expoziții a acva riului, închisă ermetic, printre șiruri întregi de penisu ri de bale nă.
Aerul e sufocant. A r trebui să deschidă c ineva ferestrele.
— Nu se poate, a sp us șofe rul. o dată deschise, nu mai pot fi închise la loc. Dacă se î ntămplă asta, mu rim cu toții.
Cineva deschide o fereast ră. E îng rozitor de f rig. Se aud pescărușii. Țipetele lor îmi sfășie pielea.
—Vă mai aduceți ami nte cum îl cheamă pe mota n ?
— Scrumbie, răspund eu.
— Ba nu, nu-l chea mă Scrumbie, spime șofe rul. 1 s -a schimbat numele. Numele se schimbă foa rte repede. Cred
că nici nu mai știți c um vă cheamă.
Un frig îng rozitor. Și prea m ulți pescă ruși.
— Medioc ritatea străbate o cale foa rte lungă, a spus secretar ul în costum negru. Firul verde la firul roșu, firul
roșu la firul verde.
— Ai auzit despre război ? a întrebat Om ul Oaie. Benny Goodman Orchestra a î nceput să cînte Air Mail Special.
Charlie Ch ristian a interpretat un solo lu ng. Avea pe cap o pălă rie de pănză, crem. Asta a fost ultima imag ine pe
care mi-am ami ntit-o.

14 Din nou curba cu ghi nion
PASA RILE CÎNTA U.
Soarele se strecura p rintre obloa ne, dese nînd dungi pe pat. Ceasul meu, căzut pe jos, arăta ora 7:35. Aștemutul și
cămașa de pe mi ne erau ude, ca scoase di ntr-o găleată cu apă.
Capul îmi era î ncă greu, dar nu mai aveam febră. A fară totul era o î ntindere albă. Pășunea sclipea arg intie în
lumina proaspătă a dimi neții.
Am coborăt la pa rter și am facut un duș fier-binte. Era m foarte palid, c u obrajii scofălciți peste noapte. Mi -am
întins pe față de trei o ri mai multă sp umă de ras ca de o bicei și m-am bărbie rit cu
grijă, apoi am u rinat atît de mult că nu-mi ve nea să cred.
Extenuat, m -am trîntit pe ca napea și am zăcut așa, în halat, î ncă vreo ci ncisprezece minute.
Păsările co ntinuau să cînte. Zăpada începuse să se topească și se auzea pic urînd de pe aco –
periș. Di n cînd în cînd se auzea un s unet asc uțit, în depă rtare.
Cînd s -a facut ora opt și jumătate, am băut două paha re de suc de st ruguri și am măncat un mă r, pe urmă m-am
apucat de baga je. Am luat di n cămara de la subsol o sticlă de vin alb, o ciocolată Hershey mar e și două mere.
Cînd a m terminat baga jele, atmosfera din ca meră mi s -a părut dezola ntă.
Totul se apropia de sfîrșit.

Am așteptat să se facă exact ora nouă, am pot rivit acele pendulei și i -am tras lanțu rile cu greutăți, apoi am î ntors-
o cu g reu și i -am co nectat în spate cele patru fire, verdele la verde, ro șul la roș u. Firele ieșeau di n patru găuri
facute în pl aca di n spate a pendulei, două sus, două jos, și era u prinse bine de placă cu bucăți dintr -o sărmă ide n-
tică cu cea pe care o văz usem în mașina d in garaj. Am întors pendula la loc, cu fața spre cameră, apoi m -am dus
la oglindă și mi-am luat ră mas-bun de la mine î nsumi.
— Sper să meargă toate bine, am sp us eu.
— Sper să meargă toate bi ne, a spus celălalt.
Am traversat pășunea p rin mijloc, așa c um facusem și la venire. Zăpada îmi scă rțăia sub picioare. A rgintie și fără
nici o urmă de pași, pășunea părea un lac vulca nic. M -am uitat în spate și mi -am văzut urmele ducînd la vilă.
Erau i ncredibil de înto rtocheate. N u-i un lucru ușor să merg i în linie dreaptă.
De depa rte, vila părea aproape că trăie ște. St rivită sub g reutatea zăpezii, se tot răsucea ca să și -o scuture de pe
acope rișul cocoșat. B ucățile de zăpadă alunecau c u zgomot pe pantele acope ri-șului și se zdrobeau de pămînt.
Mi-am conti nuat d rumul peste p ășune, apoi p rin pădurea imensă de mesteceni. A m traversat podul, am
înconjurat mu ntele conic și am ajuns din no u la curba cu ghinion. Ca p rin minune, zăpada di n curbă nu apucase
să înghețe. Și tot uși, oricît de ușor pășeam peste zăpadă, nu re ușeam să scap de se ntimentul ca, pînă la u rmă, tot
aveam să alunec în prăpas tie. Am străbătut curba ți nîndu-mă de peretele de stă ncă di n care se tot desp rindeau
bolova ni. Incep usem să transp ir. Era ca un coșmar di n copilă rie.
înspre dreapta se ve dea cămpia, și ea acope rită de zăpadă. P rin mijlocul ei ș erpuia sclipind orbitor ră ul Junitaki.
Mi s-a păr ut că aud un șuierat de tre n în depă rtare. Era o vreme s uperbă.
După ce mi -am recăpătat su flul, mi -am p us iarăși rucsacul î n spate și am început să cobor pa nta lină. D upă prima
curbă a m dat cu ochii de o mașină de teren, nou-nouță. în fața ei stătea secreta rul în costum neg ru.

15 Ceaiul de la ora douăsprezece
—V^am așteptat, a spus bărbat ul în costum negru. în fine, doar vreo do uăzeci de mi nute.
— Cum de -ați ști ut ?
— Locul, sau ora ?
— Ora, a m răspuns eu, punîndu-mijos rucsacul,
— De ce credeți că am deve nit secreta rul Șefului? Pent ru că snnt mun citor? Pe ntru că sunt inteligent? Pe ntru că
văd ese nța lucrurilor? Nici vorbă ! Am devenit secreta rul Șeful ui pent ru că am o capacit ate specială. A l șaselea
simț, cum îi spuneți dumneavoastră.
Bărbatul avea o ca nadiană bej, pa ntaloni de schi, și purta ochela ri de soare verzi, Ray -Ban.
— Am avut multe l ucruri în comun, Șeful și cu mine. Luc ruri care depă șesc rațiunea, sau log ica, sau mo rala.
—Ați avutf
— Șeful a m urit acum o săptămănă. înmor -mîntarea a fost s uperbă. Capitala e ac um într -o confuzie totală, pe ntru
că i se ca ută un succesor. Memb rii partidului, toți niște medioc ri, se ag ită și aleargă de le sfărăie călcăiele.
Am oftat. Bă rbatul a scos di n buzunarul hainei o tabacheră din arg int, a luat o țigară fară filtru și și-a aprins-o.
— Fumați ? m-a întrebat.
—Nu, m ulțumesc.
— Sunt impresionat de prestația dumnea -voastră. Mi -ați întrecut așteptă rile. Mă rturisesc
sincer că m -ați uimit. La început am crezut c -o să trebuiască să vă mai dau cît e un indici u dacă ați fi ajuns în
vreun punct mo rt. Faptul că l -ați desco -perit singur pe Maestru este cu atît mai remarca -bil. Aproape că -mi
doresc să lucrați pe ntru mine.
—Ați știut de la bun începu t de locul ăsta, nu-i așa?
—Bineî nțeles. Dar ce credeți despre mine?!
—Pot să vă pun o întrebare?
— Sigur, mi -a răspuns secretarul, bi ne disp us. Dar să fie scurtă.
— De ce nu mi-ați spus de la î nceput despre locul ăsta?
—Pentru că am vrut să a jungeți aici prin forța luc rurilor și p rin voință prop rie, și să -l ade -meniți afa ră din
vizuină.
—Din vizuină?
— Din vizuina lui mentală. Cînd un om de vine posedat de oaie , uită temporar de sine. U n fel de șoc
posttraumatic. Rol ul dumneavoastră a fost să -l scoateți de acolo. Ca să aibă î ncredere î n dumneavoastră, t rebuia
să nu știți nimic. Simpl u, nu?
—Așa este.
— Odată a runcată sămă nța, totul s e simpli -fică. Mi -a fost destul de g reu însă să const ruiesc programul.
Comp uterul nu știe să ia î n calcu l și erorile uma ne, așa că a trebuit să le rezolv e u însumi, dar plăcerea de a
vedea că totul se des fa-șoară co nform programului este i ncomparabilă.
Am dat din umeri.
— Așadar, a co ntinuat secreta rul, căutarea oii fa ntastice s -a încheiat. Grație calc ulelor mele și
inocenței dum neavoastră. Acum am pus mă na pe el. Corect?

— Așa s -ar părea, am răspuns eu. Vă așteaptă s us la vilă. Spunea că v -a invitat la un ceai la ora douăsprezece fix.
Ne-am uitat amîndoi la ceas, în același timp. Era zece și patruzeci.
— Trebuie să plec. Nu vreau să-l fac să aștepte. P uteți să folosiți inașina mea. A, și să nu uit, asta este
recompensa dum neavoastră.
Secretarul a scos u n cec din buzu narul de la piept și mi l -a întins. L -am pus î n buzu nar, fără să mă uit la sumă.
— Nu vreți să ve rificați ?
— E nevoi e ?
Secretar ul a răs, am uzat.
—A fost o reală plăcere să fac aface ri cu dumneavoastră. Apropo, pa rtenerul dumnea -voastră a închis firma. E
păcat, pe ntru că era promițătoare. Domeniul publicitar se va dezvolta m ult de acum încolo. Ați p utea să vă
lansați ia r în aface ri, pe cont prop riu.
— Sunteți neb un.
— Sper să ne mai întăl nim, a sp us secreta rul. Apoi s -a îndreptat spre curbă.
— Scrumbie e bine, a sp us șofe rul, în timp ce co nducea mașina de teren. S -a facut mai dolofa n.
Stăteam pe scaunul de lîngă șofer. E ra total schimbat față de cum îl văz usem ultima oară, cînd conducea
limuzina fa ntomatică. Mi -a poves tit o mul time despre înmormîntarea Șeful ui și despre c um avusese g rijă de
mota n, dar nu eram atent la ce -mi sp unea.
Am ajuns în fața gă rii la unsprezece și jumă -tate. Orașul părea mo rt. Un bătrîn c urăța cu lopata zăpada din scuar,
iar lîngă el dădea di n coadă u n căine g ras.
—Mulțumesc, i -am spus șofe rului.
— N-aveți pentru ce, mi -a răsp uns el. Ați încercat să -l sunați pe Dumnezeu?
—Nu încă. N -am avut cînd.
— De cînd a mu rit Șeful,- nu mai pot p rinde legăt ura. Oare ce s -o fi întămplat?
—Probabil că e foa rte ocupat.
— E posibil, a spus șofe rul. Aveți g rijă de dum -neavoastră,
— La revedere.
Trenul pleca la ora douăsprezece fix. Pero nul era pustiu, iar în tren era m în total patru pasa -geri. Mi-a facut bine
să văd lume, după atîta vreme. î ntr-un fel sau alt ul, mă întorsesem p rintre oame ni. Chiar dacă era o lume
plictisitoare și mediocră, era lumea mea.
S-a auzit semnalul de pomire cînd tocmai începusem să mă nănc di n ciocolată. Apoi, cînd s -au închis ușile, s -a
auzit di n depă rtare o explo -zie. A m deschis fereastra și am scos capul afară. După ze ce secunde s-a auzit încă o
explozie. Trenul s-a pus î n mișcare. După î ncă trei mi nute s-a văzut un fum neg ru înălțîndu -se dinspre muntele
conic. M-am uitat la coloana de fum o jumătate de oră, pînă cînd tre nul a cotit la dreapta și am pierdut -o din
vedere.

Epilog
—Totul s -a terminat, a spus Maest rul Oilor. Totul.
— S-a termi nat, am repetat și e u.
— Cred că ție trebuie să -ți mulțumesc. . —Am pierdut foa rte multe luc ruri.
— Ba nu, a clăti nat el di n cap. Abia ac um îți începi viața.
—Aveți dreptate.
Cînd am ieșit din cameră, profeso rul și-a pus cap ul pe bi rou și a început să plîngă, înăbușindu-și suspinele. îi
furasem obsesia vieții și n-aveam cum să știu dacă a vusesem dreptate să fac așa ceva.
— A plecat de la noi, mi -a spus prop rietarul Hotelului Del fin, cu un aer dezolat. Dar nu mi-a spus unde merge.
Părea că nu se simte b ine.
— Nu-i nimic, i-am răsp ims eu.
Mi-am rec uperat baga jele și a m ocupat aceeași cameră ca î nainte. Pe fereastră se vedea aceeași firmă, dar nu
zăream nicăie ri silueta secreta rei cu săni imenși. Doi tineri angajați fumau și lu crau, unul citea niște cifre, celălalt
desena u n grafic pe o foaie mare, cu aj utorul unei linii. Fără secre -tară, mi se părea că e o altă firmă. Rămăsese
acela și numai faptul că ni ci acum nu reușeam să -mi dau seama cu ce se oc upau. La ora șase to ți angajații a u
plecat și luminile s -au stins.
Am deschis tele vizorul și m -am uitat la ști ri. N-au spus nimic despre expl oziile de pe mu nte. Dar stai, asta nu s-a
petrec ut ieri ? Și atunci, eu unde am fost și ce -am facut o zi întreagă? M -a luat durerea de cap î ncercînd să -mi
amintesc.
în orice caz, se scursese o zi. Așa, zi după zi, reușeam să mă de părtez de „amintiri ". Asta pînă cînd, î ntr-o bună
zi, o voce o să mă strige din nou din bez nă.
Am stins televizorul și m -am așezat pe pat, fară să-mi scot pa ntofii. Apoi, î n singurătate, am p rivit tava nul plin
depete. Păreau fețe de oame ni de mult mo rți și uitați.

Camera își schimbase c uloarea î n lumina lămpii c u neon. îmi auzeam ceas ul de mă nă ticăind lîngă ureche. I -am
desfacut cureaua și l -am aru n-cat pe jos. S unete de claxo n au început să se suprap ună. Am încercat să dorm, dar
n-am p utut. Cine ar p utea dormi c u sufletul atît de î ncărcat de se ntimente ce nu pot fi transpuse în cu vinte ?
Mi-am pus u n pulover și am plecat în ora ș. Am intrat î n prima discotecă pe care am văzut -o și, ascultînd muzică
soul, am băut trei whisky -uri duble. A m început să mă simt puțin mai normal. Trebuia să fiu normal. Toată
lumea se aștepta să fiu normal.
Cînd m -am întors la hotel, l -am găsit pe pro -prietarul cu trei degete stînd în fotoli u în fața tele vizorului și
uitîndu -se la ultima ediție de ști ri.
— Plec mă ine dimi neață la o ra nouă, i -am spus.
—Vă întoarceți la Tokyo?
—Nu. Am un alt dr um de facut mai î ntăi. P uteți să mă treziți la ora opt?
— Desig ur.
—Vă mulțumesc pe ntru tot.
—N-aveți pe ntru ce, a spus prop rietarul și a o ftat. Tatăl me u refuză să mă nănce. Dacă o ți ne tot așă, în scurtă
vreme o să se ducă.
—A suferit o mare lovit ură.
— Știu, a spus prop rietarul, trist. Dar mie n u vrea să -mi povestească niciodată.
— De-acum toate au să meargă bine. A re nevoie de timp.
în ziua u nnătoare mi -am luat pră nzul în avion. Am zburat întă i la Ha neda și acolo am schimbat a vionul. Tot
timpul s -a văzut ocea nul scînteind, jos în stînga.
J curăța ca rtofi, ca î ntotdea una. o angajată tînără schimba apa di n vazele cu flori și ștergea mesele. A ici încă mai
era toamnă. De pe fereastra ba rului se ved eau munții, superbi, îmbrăcați în ruginiu. Eu stăteam la tejghea și beam
o bere, î nainte de ora deschide rii, curățînd al une cu o sing ură mănă.
— Găsesc dest ul de g reu al une care se sparg c u un sunet atît de plăc ut, a sp us J.
— Serios ? am spus, l uînd una și ronțăind-o.
— Ești iarăși în concedi u ?
— Mi-am dat demisia.
— Ți-ai dat demisia ?
— E o poveste lu ngă.
J a terminat de c urățat toți cartofii, i-a spălat î ntr-o sită imensă, apoi a închis robinetul.
— Și ce -ai să faci de ac um încolo ?
—N-am idee. A m să primesc niște bani din rezilierea co ntractului, pl us partea mea d in vănza-rea firmei. Nu e
cine știe ce, dar mai am și asta.
Am scos cecul din b uzunar și, fără să mă uit la s umă, i l -am întins. J s -a uitat la el și a clă tinat din cap.
— o căruță de bani, c um îți pot ieși numai di n aface rile ilegale.
— Chiar așa e.
—Dar e o poveste lu ngă, nu? A m răs.
— îți las cec ul ție. Pune -l bine în seiful ba rului.
— Unde vezi tu vreu n seif pe aici ?
—Atunci pu ne-l în registrul de cheltuieli.
—Am să-l pun în seiful meu de la ba ncă, a sp us J, se rios. Ce vrei de fapt să fa ci cu banii ăș tia?
— Spune-mi, J, ai cheltuit mulți ba ni cînd a treb uit să-ți muți b arul, nu?
—Așa e.
—Ai datorii?
—o mul time.
—Le poți achita c u cecul ăsta?
—Mi-ar mai și rămă ne. Dar…
— Ce zici, nu vrei s ă ne faci pa rteneri pe mi ne și pe Șobola n, în contul banilor ăstora ? Nu vreau nici di vidende,
nici dobîndă. Un pa rteneriat cu numele mi -e dest ul.
—Nu pot să p rimesc.
— De ce nu ? Nu trebuie decît să ne p rimești la tine, cînd vreunul din noi o să dea de b ucluc.
— Păi exact așa a fost și pînă ac um! L-am privit pe J în ochi, cu paharul de bere î n mănă.
— Știu, i-am spus. Așa vreau eu.
Ea a răs și a băgat cecul î n buzunarul șo rtului.
— încă-mi mai aduc aminte de p rima dată cînd te -ai îmbătat. Căți a ni să fi trecut de atunci ?
— Treisprezece.
Ca niciodată, J a vorbit mai bi ne de jumătate de oră. Clie ntii începuseră să apară, așa că m -am ridicat să plec.
— De-abia ai venit, a sp us J.
—Vizitele scu rte sunt cele mai plăcute, am replicat eu.
— Te-ai întăl nit cu Șobo lanul ?

Am răsuflat adănc, cu măinile sp rijinite de tej ghtea.
— M-am întălnit.
— Dar și asta e o poveste l ungă ?
— Mai l ungă decît o rice poveste pe care ai auzit -o vreodată.
— Nu poți s -o mai sc urtezi ?
— Dac-o scurtez, își pierde se nsul.
— Ce mai face Șob olanul ?
— Bine. Ar fi vrut să te poată î ntălni și pe ti ne.
— Sper să ne mai întăl nim cîndva.
— Sigur că da, doar e și el pa rtener ac um. Banii ăștia i -am căștigat împre ună.
— Sunt foarte bucuros.
Am coborăt de pe scau nul de la tejghea și am inspirat adă nc aerul binec unoscut.
— Apropo, în calitate de pa rtener, aș vrea un joc mecanic și u n tonomat.
— Ai să le găsești aici cînd vii data viitoare,
a spus J.
* * *
Am mers pe mal ul răului pînă la vărsare, m -am așezat acolo, pe ultimii cincizeci de met ri de plajă și am plă ns
două ore încheiate. Niciodată nu mai plă nsesem atît de m ult. Doar atu nci am fost î n stare să mă ridic. Mi -am
scuturat nisip ul de pe pa ntaloni și m -am pregătit să pomesc, deși nu știam încotro s -o iau.
Ziua se terminase. Cînd am facut primii paș i, am a uzit în spatele me u zgomotul val urilor.