În căutarea absurdului [606907]

În căutarea absurdului

În aceste aproximativ două săptămâni pe care le -am avut la dispoziție
pentru a citi cartea Teatrul absurdului de Martin Esslin, pot spune că am fost într –
o lungă și binemeritată călătorie. Am îmbrățișat noutățile și mi -am dat seama că
absurdul nu este un lucru clar definit, ci se află într -o permanentă stare de
metamorfozare, împreună cu multiple sensuri și relații pe care acesta le poate
contura.
Întrebându -mă ce reprezintă absurdul, pe lângă clișeica definiție ce
presupune contrazicerea gândirii logice, un pasaj regăsit aproape de finalul
lecturii mi -a oferit drept răspuns o comparație. Într -o zi s -a coborât din munți
Zarathustra al lui Nietzsche pentru a predica omenirii. În drumul său acesta s-a
întâlnit cu un pustnic care l -a invitat să rămână cu el în pădure, în loc să meargă
în orașele oamenilor. Întrebat fiind cum își petrece timpul liber, bătrânul a spus
că râde, face cântece, apoi le cântă, mai plange și mormăie uneori, toate acestea
doar pentru a -l lăuda pe Dumnezeu. Zarathustra a refuzat propunerea,
continuându -și călătoria și gândindu -se la cum e posibil ca acest bătrân să nu
audă, în singurătatea lui, că Dumnezeu de fapt este mort.
Una dintre numeroasele ramuri ale definiției absurdu lui este strâns legată
de exemplul anterior. Absurdul are curajul să privească drept în față realitatea,
însă cei pentru care lumea nu mai are înțeles, nu mai pot accepta forme de artă
bazate pe idei și concepte care și -au pierdut credibilitatea și valabil itatea. Teatrul
absurdului ilustrează încercarea de a rupe barierele automatismelor și de a
restabili conștientizarea umană a realității.
Un alt aspect pe care îl pot cataloga ca făcând parte din esența teatrului
absurd este condiția umană însăși. Diverse texte întâlnite, citite și studiate, despre
care voi detalia la momentul oportun, au drept temă principală sau secundară
această luptă a omului cu viața în propria sa goliciune. Traume, neajunsuri,

frustrări, contexte sociale sau istorice pe care dramaturg ii absurdului le folosesc,
vizibile fiind, în textele lor.
Printre numeroasele informații importante găsite în această carte se află și
cea conform căreia teatrul absurdului nu se ocupă de transmiterea de informații
sau de expunerea problemelor sau destine lor personajelor, ci pune accent pe
prezentarea unor situații fundamentale ale individului. Limbajul se bazează pe
imagini concrete, corpuri în mișcare, nu pe argumente sau vorbire cursivă, logică.
Deși informațiile prezentate până acum m -au ajutat să înț eleg absurdul într –
un mod teoretic, modalitățile dramaturgilor de a scrie și de a interpreta textele
sunt strâns legate, în mare parte, de viețile lor personale.
Samuel Beckett , unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai teatrului
absurdului, pune accen t în scrierile sale pe dialog, însă unul în care limba și
înțelesul sunt dezintegrate. Nu există un schimb cu adevărat cursiv al gândurilor.
Ori cuvintele își pierd din înțeles, ori personajele sunt incapabile să își amintească
ce tocmai au spus.
În ultim a fază a operei sale dramatice, Beckett s -a concentrat mai mult pe
căutarea de sine. Era dependent de tăcere. Viața intrauterină îl bântuia, având
niște amintiri îngrozitoare care îi stârneau crize cumplite de sufocare. Se
caracteriza ca fiind un om mort p e dinăuntru, ce nu avea sentimente omenești.
Aceste trăsături se regăsesc și în prima lui piesă, Eleutheria , ce pune în evidență
încercările unui tânăr de a se desprinde de obligațiile familiale și sociale. De
asemenea, atât relațiile dintre două sau mai m ulte persoane, cât și cele dintre
individ și divinitate, au fost abordate în scrierile sale.
Continuând în ordinea dramaturgilor menționați în carte, voi vorbi acum
despre Arthur Adamov , autorul unora dintre cele mai puternice texte din teatrul
absurdului , ce au pus în lumină o lume de coșmar, lipsită de sens și brutală.
Totodată , o criză psihologică și spirituală l -a făcut să scrie despre asta într -o carte

intitulată Mărturisirea, creație ce poate sta alături de cele mai nemiloase
documente ale autorelevă rii din literatura universală.
Arthur Adamov a încetat să mai încerce să comunice cu Dumnezeu, cel
căruia i s -a adresat o bucată de timp, considerând că prin pronunțarea repetată a
numelui, acesta nu mai semnifică nimic. Astfel, criza credinței devine și o criză
a limbajului. În partea a doua a cărț ii Mărturisirea, acesta își descrie într -un mod
destul de detaliat nevroza, conștient fiind de toate aspectele ei. În acest document,
Adamov conturează o întreagă filozofie a absurdului, cu mult înainte de a scrie
prima sa piesă, La parodie.
Această piesă fructifică ideea singurătății omului și a absenței comunicării.
Un moment observat pe stradă, în care pe lângă un cerșetor orb trec două fete
drăguțe, reprezintă tema principală a acestei scrieri. De asemenea, se ține cont
permanent de timp. Personajele în treabă într -un mod repetitiv cât este ceasul, fără
a primi vreodată un răspuns. La parodie este o încercare de împăcare cu nevroza,
de a concretiza și a face vizibile stările psihice, modul prin care a încercat, și
reușit într -un final, să se adapteze la l umea exterioară.
Piesele lui Eugene Ionesco conțin ceva din obscuritatea lui Adamov, însă
acesta ne demonstrează că poate fi extrem de lucid și de convingător în expunerea
propriilor sale idei. Se opunea deschis realismului și susținea cu tărie că dialogul
dintre oameni devenea din ce în ce mai greu de realizat, iar cuvintele nu mai aveau
sens. Acest aspect al lipsei comunicării se observă și în piesele sale, reamintind
astfel de Cântăreața cheală.
Ionesco vorbește și despre societate, dar mai ales despre relația individului
cu aceasta. Ajunge la concluzia că nicio societate nu a putut desființa tristețea și
neajunsurile omenești, și niciun sistem politic nu va putea să elibereze durerea
acumulată în timp. Accentul este pus pe introspecție și pe explorarea propriei sale
anxietăți, care deschide ușa subiectivismului, o piedică în posibilitatea de

exprimare a actului critic. Lui Ionesco îi displăcea teatrul. Nu putea înțelege
prezența fizică, în carne și oase, a unor persoane care, după cum afirma chiar el,
se dădeau în spectacol. În viziunea sa, prezența lor materială distrugea ficțiunea.
De asemenea, violența, dominarea, posesia, erotismul și sexualitatea se regăsesc
drept teme predominante în scrierile sale.
Teatrul lui Jean Genet poate fi comparat cu un lab irint format din oglinzi,
în care individul este prins precum într -o capcană a propriilor reflexii deformate,
nereușind să ia legătura cu cei aflați în exterior. În piesele sale este pus în evidență
sentimentul neputinței, imaginea reflexiei deformate, min ciuni care acoperă alte
minciuni, fantezii care generează alte fantezii.
A devenit un hoț care nu făcea decât să intre și să iasă din închisoare, însă
ea este cea care l -a făcut poet. Scrierile realizate sunt niște fantezii erotice ale
unui deținut, vise c u ochii deschiși ale unui însingurat, hotărât să trăiască așa cum
i-o cere societatea. Încearcă să își stăpânească propriile obsesii și reușește pe
parcursul a 10 ani, considerați echivalentul unei cure de psihanaliză. Cu fiecare
carte scrisă devine tot ma i mult stăpânul prorpiului demon.
Jean Genet scoate în relief un profund protest social. La fel ca Ionesco și
Adamov, înainte de convertirea la realism epic, implicarea politică este respinsă
de către acesta. Se axează pe explorarea sensului și a realități i, însingurarea, dar
și condiția umană. Teatrul lui diferă, din punct de vedere al mecanismului și al
abordării, de al celorlalți autori dramatici prezenți în această lucrare. Acesta
abandonează conceptul de personaj și motivație, stări și situații umane
fundamentale. Devalorizează limbajul ca mijloc de comunicare și respinge
educația prin teatru.
Piesa de teatru The room conține o mare parte din temele de bază pe care
Harold Pinter le folosește în creațiile sale: aiureala irelevantă a vorbirii de zi cu
zi, situații banale care treptat capătă un alt conținut, devenind amenințătoare,

interesante. Centrul, sub toate formele sale, este cel ce îl atrage cel mai mult pe
Harold Pinter, fiind curios de intimitatea pe care acesta ar putea -o aduce. De
asemenea, centr ul unei camere îi stârnește curiozitatea autorului față de ceea ce
se poate afla în exteriorul ei, nu doar în interior.
Harold Pinter respinge etalarea trecutului și a informațiilor despre
personaje, căutând să aducă o doză mai amplă de realism în teatru. Acesta
consideră că atenția ar trebui orientată mai mult asupra situațiilor dramatice,
precum observarea unei dispute într -un spațiu public. Dintre toți dramaturgii
absurdului, Harold Pinter reușește să realizeze cea mai originală combinație de
elemente tr adiționale și de avangardă.
Teatrul absurdului, prin natura sa proprie, nu poate fi o mișcare sau o școală
literară. Acesta constă în expresia liberă și descătușată, lipsită de piedici, a
fiecărui autor. Accentul este pus pe viziunea proprie, experiență și inspirație.
Teatrul absurdului se concentrează pe forța imagisticii scenice, pe propriile
viziuni asupra lumii, cele pe care le scoate din adâncurile subconștientului, fiind
o expresie pur subiectivă a emoțiilor autorului.