În cadrul tehnologiei, un loc important îl ocupă strategiile didactice . Acestea cuprind un ansamblu de [603444]

CURS 13

În cadrul tehnologiei, un loc important îl ocupă strategiile didactice . Acestea cuprind un ansamblu de
procedee prin care se realizează conlucrarea dintre cadrele de specialitate (profesor, antrenor) și subiecți
(elevi -sportivi), în vederea predăr ii și învățării unui volum de cunoștințe teoretice, informații, a formării unor
priceperi și deprinderi motrice, a dezvoltării personalității umane.
Metoda de învățământ în educația fizică și sportivă este calea urmată de subiect (elev, sportiv) și de
cadrul de specialitate (profesor, antrenor), cu scopul ca subiectul său fie „instruit” atât prin activitatea
îndrumată de profesor (antrenor), cât și prin cea desfășurată în mod independent, pentru a atinge obiectivele
propuse. Unii specialiști consideră meto da „un program” după care se realizează acțiunile practice, ca și cele
individuale, în scopul realizării obiectivelor specifice. Metoda este un anumit fel de a proceda în funcție de
fazele pe care le implică procesul instructiv -educativ.
Metodele sunt un ansamblu de procedee, acestea fiind auxiliare ale metodei. Astfel, folosirea
materialului intuitiv într -o lecție se realizează prin diferite procedee, după cum, și în activitatea sa, un
profesor poate utiliza diverse procedee pentru realizarea obiectivului .
Între noțiunea metodă de învățământ și noțiunea de mijloc de învățământ trebuie făcută, deși e greu, o
separație clară. Metoda trebuie înțeleasă ca mijloc prin care se realizează însușirea conținutului
învățământului, formarea priceperilor și deprinderi lor motrice, dezvoltarea atitudinilor, educarea proceselor
psihice etc. În concluzie, pentru definirea „metodei”, semnificația etimologică de „cale spre un scop”
clarifică foarte bine cele prezentate anterior. Prin „metodele de învățământ” înțelegem căile care duc la
instruirea subiectului, iar prin mijloace de învățământ se denumesc obiectele, instrumentele, modelele etc.
folosite în procesul de învățământ. Mijloacele cu care se operează în cadrul metodei pot fi diferite, dar
metoda rămâne aceeași. Astfel, metoda exercițiului servește și pentru a forma la elevi deprinderea de a scrie
ortografic, și pentru a învăța să cânte la un instrument muzical, dar și pentru a învăța un act motric, pentru a
practica un sport etc. În fiecare caz însă, utilizând mijloace de învățământ diferite. Mai mult chiar, în cadrul
învățării unui exercițiu fizic, a unei probe sportive, profesorul (antrenorul), în funcție de subiecți, folosește
diverse mijloace. De exemplu, pentru învățarea săriturii în înălțime prin „pășire”, sau rost ogolire „ventrală”,
sau „dorsală”, mijloacele utilizate pot fi diferite.
În strânsă legătură cu noțiunea metodă de învățământ este noțiunea procedeu . Procedeul este un aspect
particular, practic, de folosire a unei metode. Astfel, la folosirea explicației ca metodă de învățământ se poate
recurge la mai multe procedee: prezentarea unei chinograme, îmbinarea explicației cu vizionarea unor
imagini înregistrate pe casete video etc. cu care specialiștii reușesc atât realizarea unor lecții vii, atractive,
cât m ai cu seamă atingerea unui înalt spor de eficiență.
Orice metodă nu există ca atare decât prin procedeul metodic. În practică se acționează prin procedeu,
nu prin metodă, care există doar teoretic, conceptual.
Metodele didactice au prezentat dintotdeauna importanță. Uneori însemnătatea lor a fost
supraevaluată, alteori subapreciată. Au fost etape când s -a considerat că formarea elevului depinde în cea mai
mare măsură de metoda didactică folosită, ba chiar se preconizează folosirea unei metode unice, singur a
capabilă să ajute la instruirea indivizilor. În antichitate, Socrate socotea că această metodă este conversația,
în școlile din Evul Mediu acest rol l -a avut expunerea.
Încă la începutul secolului al XVII -lea, I.A.Comenius socotea că rezultatele în proce sul de învățământ
depind mai ales de metodele folosite.
Un anumit regres al încrederii în valoarea metodelor de învățământ este determinat de acei adepți ai
unor concepții conform cărora dezvoltarea copilului ar depinde predominant (sau chiar exclusiv) de
înzestrarea lui nativă. De asemenea, unii pedagogi consideră că activitatea didactică are numeroase
asemănări, esențiale, cu cea artistică. După aceștia, alegerea unor metode bune ar depinde de inspirația
momentului, de intuiția profesorului sau antrenorul ui. Ignorarea, în totalitate, a unei pregătiri prealabile, a
alegerii deliberate a unei metode adecvate și acceptarea doar a capacității de improvizație este o greșeală.
Și în ceea ce privește metodele de învățământ există o multitudine de clasificări. Un a dintre acestea
este aceea ce se realizează după principalele laturi ale educației: metodele educației intelectuale, metodele
educației morale, metodele educației estetice, metodele educației fizice etc. Procesul de învățământ este însă
un proces unitar. Aceeași metodă didactică influențează asupra întregii personalități a elevului și determină
modificări în toate aspectele acesteia: intelectual, moral, estetic, fizic etc. E adevărat că orice metodă
dobândește unele particularități în funcție de latura edu cativă în care se folosește, dar aceste particularități nu
schimbă esența metodei respective. Din acest motiv, nu vom recomanda prezentarea lor separată (metodele
educației morale, intelectuale etc.), ci vom prezenta metodele generale de învățământ, care s e folosesc, cu un
anumit specific, în toate laturile educației.
În unele lucrări de specialitate (4), pentru activitatea de educație fizică și antrenament sportiv sunt
prevăzute metodele specifice, incluse în „sistemul clasic” și care sunt următoarele:

a. metode de instruire propriu -zisă;
b. metode de educație;
c. metode de verificare și apreciere;
d. metode de corectare a greșelilor de execuție;
e. metode de refacere a capacității de efort.
În educație fizică și antrenament sportiv, metodele de instruire propriu -zise vizează următoarele
obiective de bază: însușirea cunoștințelor specifice, precum și formarea, consolidarea și perfecționarea
deprinderilor și priceperilor motrice; dezvoltarea calităților motrice.
Gh. Cârstea (4) prezintă schematic aceste met ode astfel:
I. Verbale:
1. Expunerea
a. povestirea
b. explicația
c. prelegerea
2. Conversația
3. Brainstorming -ul
4. Studiul individual
II. Intuitive
1. Demonstrația
a. nemijlocită (propriu -zisă)
b. prin planșe, schițe etc. (materiale iconografice)
c. pri n mijloace tehnice moderne
2. Observarea execuției altor subiecți
III. Exersarea
a. independentă a deprinderilor și/sau priceperilor motrice (global/parțial)
b. mai multor deprinderi și/sau priceperi motrice
c. complexelor pentru dezvoltarea fizică
d. pen tru dezvoltarea calităților motrice

4.1. Metodele de asimilare, de însușire a cunoștințelor teoretice de specialitate; formarea,
consolidarea deprinderilor și priceperilor motrice; dezvoltarea calităților motrice

4.1.1. Metodele verbale. Dintre acestea o primă metodă este expunerea.
4.1.1.1. Expunerea – folosirea acesteia duce după o primă etapă de percepere a realității, prin primul
sistem de semnalizare, la utilizarea gândirii și limbajului, deci a celui de -al doilea sistem de semnalizare.
Expunerea se utilizează sub forma povestirii, explicației și prelegerii. Prin intermediul acestor metode are loc
transmiterea verbală a cunoștințelor de specialitate cuprinse, de regulă, în programele școlare sau în planurile
de pregătire sportivă. Comunicării orale i se recunoaște o mare flexibilitate, ceea ce îi conferă profesorului
(antrenorului) spontaneitate și putere de adaptare cu ușurință la specificul temei, la nivelul intelectual al
auditorului, la disponibilitățile de timp și de condiții materiale.
În folo sirea acestei metode, o importanță aparte o prezintă tehnica exprimării și tehnica receptării, care
condiționează eficiența metodei expunerii.
O prelegere sau o expunere etc. se cere să fie redactată în prealabil cu toată rigurozitatea, avându -se
grijă să se asigure o bună selectare a materialului faptic, o esențializare a cunoștințelor după valoarea lor
cognitivă și didactico -educativă.
În ceea ce privește receptarea „informațiilor comunicate”, o mare importanță o prezintă luarea
notițelor, care are darul să influențeze pozitiv învățarea ca și desfășurarea ulterioară a studiului indepen -dent.
De exemplu, cercetările întreprinse de Grawford demonstrează că subiecții care iau notițe în cursul audierii
explicațiilor sau expunerilor înregistrează un spor de cu noștințe și de înțelegere mai bună a materialului
predat, decât cei care se mulțumesc numai cu ascultarea. Aceste avantaje sunt puse pe seama faptului că la
receptarea, filtrarea și fixarea cunoștințelor participă atât senzațiile vizuale și auditive, cât ș i cele kinestezice,
motrice, ale căror efecte se însumează. Cert este că privind tehnica luării notițelor, deși pare o operație relativ
ușoară, sunt puțini totuși cei ce stăpânesc în mod corect și eficient această deprindere. Dificultatea este
legată, înde osebi, de neputința desprinderii esențialului din expunere. Astfel, unii caută să noteze totul,
cuvânt cu cuvânt, cât mai exact cu putință, dar procedând în felul acesta riscă să piardă ritmul expunerii și să
scape firul ideilor esențiale; sau, în graba de a prinde totul, alții folosesc prescurtări, adeseori prea
numeroase, nesistematice și foarte anevoios de a fi apoi reconstituite, mai ales după un oarecare timp. Greșită
este și atitudinea acelor elevi (sau studenți) care din nevoia de a nu pierde explica țiile, pretind să se dicteze
lecția (cursul). O asemenea procedură aduce serioase daune desfășurării procesului de învățământ, în sensul

că obligă la reducerea cantității de cunoștințe prevăzute să se predea într -un timp stabilit, iar elevii (studenții)
nu mai participă activ și creator, efortul lor reducându -se la o simplă înregistrare mecanică; în loc să fie
solicitată memoria logică, judecata, puterea de discernământ și imaginația, este cultivată mai degrabă
memoria mecanică, reproductivă. Important este să se noteze integral și corect doar definițiile, denumirile,
datele, formulele, schemele, schițele etc. care însoțesc explicațiile, expunerea. Întrucât acest curs este predat
studenților Facultății de Educație Fizică și Sport și ținând cont de faptul că la intrarea în facultate mulți
studenți manifestă o oarecare stângăcie și carențe în luarea notițelor, am apreciat că este bine să ne oprim
puțin mai mult asupra tehnicii luării notițelor, aceasta și în perspectiva ameliorării tehnicii respective și a
celor de învățare individuală.
Metoda expunerii se utilizează sub forma povestirii, explicației și prelegerii.
a. Povestirea este forma narativă de prezentare a diverselor cunoștințe pe care dorim să le transmitem
subiecților. Se utilizează, de regulă, în pro cesul didactic al copiilor și elevilor din clasele I -IV. Pentru aceștia,
povestirea constituie și un procedeu metodic folosit în cadrul metodei exersării. Odată cu exersarea
diferitelor exerciții fizice, educatorul recurge și la povestire. Astfel, într -un cadru introductiv plăcut, specific
vârstei copiilor, aceștia își însușesc numeroase priceperi și deprinderi de mișcare. De exemplu, diferitele
sărituri pot fi asemănate cu cele ale animalelor (iepure, panteră etc.).
Atunci când utilizăm această metodă, se recomandă să se țină seama de următoarele cerințe:

za o atmosferă cât mai emoțională;
unor gesturi.
b. Explicația este forma expunerii în care predomină argumentația rațională. Prin utilizarea ei se
urmărește ca subiecții să înțeleagă bine ideile ce li se comunică. În domeniul activității de educație fizică ca
și în antrenamentul sportiv, metoda este larg utilizată atunci când se prezintă spre învățare un exercițiu, un
procedeu sau un element tehnic nou. În cursul explicației se folosește cu foarte bune rezultate și materialul
intuitiv. De exemplu, explicațiile legate de învățarea săriturii în înălțime poate fi însoțită, cu rezultate bune,
și cu prezentarea imaginii unei chinograme, a unor poze ș.a. Acest lucru vine în sprijinul explicației și -i ajută
pe subiecți să -și însușească elementele tehnice corect, să înțeleagă cât mai repede și mai bine ce au de făcut.
Când se folosește explicația este recomandabil ca aceasta să fie concisă, clară și să se aleagă cu atenție
mijloacele intuitive utilizate. Să fie accesibilă și să permită reținerea a ceea ce este caracteristic și tipic. Pe
parcursul explicației, profesorul poate pune întrebări subiecților, spre a -și da seama dacă și -au însușit
exercițiul respectiv, prezentat până atunci. El poate cere subiecților să explice (să execute), la rândul lor, cele
predate.
Explicația prin transmiterea de noi cunoștințe contribuie direct la educația intelectuală a subiecților, le
formează un vocabular specific și contribuie la creșterea interesului pentru studiu și noutate, la sporirea
curiozității științifice și aflarea noului.
Explicația nu trebuie confundată cu sfaturile, cu indicațiile curente care însoțesc metoda demonstrației.
În această situație, în cadrul folosirii m etodei demonstrației, descrierea terminologică a exercițiilor, precum
și precizările care însoțesc exercițiile urmăresc mai mult îndrumarea operativă a activității practice.
c. Prelegerea se folosește la elevii din clasele terminale și în special în învăț ământul superior.
Majoritatea problemelor au fost prezentate atunci când ne -am referit la aspectele ce privesc utilizarea
metodei expunerii. În plus, de data aceasta, ținem să precizăm că prelegerea este o expunere neîntreruptă și
sistematică a unei teme d in programa de învățământ pe durata uneia sau a mai multor ore (lecții).
Argumentarea logică a ideilor, prezentarea de teorii, ipoteze ca și analiza critică a acestora, sistematizarea
unui bogat material în legătură cu tema, sunt caracteristice prelegerii. Ea se desfășoară pe baza unui plan
dinainte stabilit de cadrul de specialitate și poate fi prezentat cursanților oral sau scris, înainte de începerea
expunerii, fie pe parcursul acesteia. În mod obișnuit, prelegerea este însoțită de materialul intuitiv, i lustrativ:
scheme, desene, grafice, proiecții, obiecte, texte etc.
Folosirea expunerii sub formă de prelegere, în scopul obținerii unor rezultate cât mai bune în procesul
de învățământ, impune respectarea anumitor cerințe:
. Între idei să existe înlănțuiri logice, să se treacă în mod firesc de la o
idee la alta, fiecare afirmație să fie întemeiată, să se bazeze pe argumentele sigure, să se sprijine pe fapte, pe
exemple;

ească un vocabular pe înțelesul subiecților; un ton adecvat conținutului, o pronunțare
clară, un ritm potrivit care ajută la înțelegerea și reținerea materialului expus. Vorbirea monotonă, aceea prea
puternică sau prea slabă îi obosește pe subiecți. Folosi rea pauzelor, reliefarea prin intonație a esențialului,

accentuarea deosebită a unor cuvinte sau propoziții, participarea efectivă a cadrului de specialitate la cele
expuse, contribuie la expresivitatea prelegerii și prin aceasta la sporirea efectelor ei i nstructive și educative.

4.1.1.2. Conversația
Este metoda de instruire și educare a subiecților (elevi, sportivi) cu ajutorul întrebărilor și
răspunsurilor. Această metodă se folosește la însușirea de cunoștințe teoretice, priceperi și deprinderi
motrice , la verificarea și la fixarea lor.
Se cunosc mai multe variante ale conversației, discuției. De exemplu: conversația -dialog (de tipul
consultației); conversația în grup; de tip seminar; conversația dirijată etc.
Reușita unei „discuții” este condiționată d e mărimea grupului. Mărimea optimă a unui grup este de 15 –
20 până la 30 participanți.
Dată fiind importanța întrebărilor în mecanismul provocării și susținerii unei conversații, acestora
trebuie să li se acorde o atenție sporită. În cadrul discuției se pot distinge trei părți principale: introducerea în
dezbatere, dezbaterea propriu -zisă și sintetizarea rezultatelor.
Când conversația se folosește la însușirea de cunoștințe teoretice noi poartă denumirea de conversație
euristică, iar când este folosită în sc opul fixării și al valorificării acestora i se spune conversație
examinatoare.
a. Conversația euristică (sau socratică, întrucât Socrate – 469-399 î.e.n. – folosea dialogul pentru a -și
conduce discipolii și adepții săi la descoperirea unor lucruri de mare a dâncime și înțelepciune). În
conversația euristică, întrebările pornesc de la cadrul de specialitate spre subiect, dar și de la subiect spre
profesor (antrenor). De altfel, însăși etimologia cuvântului conversație (lat. „Conversatio”, compus din
con=cu și din versus =întoarcere) vrea să arate că este vorba de o acțiune de întoarcere și reîntoarcere (după
noi, la cunoștințele deja dobândite). Întregul mecanism al desfășurării acestui tip de conversație se
întemeiază pe o succesiune de întrebări puse cu abilit ate de profesor (antrenor), în alternanță cu răspunsurile
subiecților.
b. Conversația examinatoare se folosește după ce subiecții și -au însușit cunoștințele, priceperile,
deprinderile spre a se constata cât de bine le stăpânesc, le pot executa. Această me todă nu este adresată
numai memoriei, ci și gândirii. Așa se procedează și când se urmărește consolidarea cunoștințelor însușite de
subiecți în lecția (activitatea) de zi și când sunt controlați din lecțiile anterioare.
Folosirea conversației ca metodă de învățământ este însoțită de numeroase dificultăți. Arta de a pune
întrebări, de a stimula cu ajutorul lor participarea activă a subiecților la lecții (activități) și de a asigura pe
această cale însușirea volumului de cunoștințe, priceperi și deprinderi p revăzute în planuri și programe cere o
serioasă și atentă pregătire.
Întrebările formulate de profesor (antrenor) subiecților trebuie să îndeplinească unele cerințe, ca de
exemplu:
xprimate simplu și corect;

-o succesiune logică, după plan;
idei.
Când se folosește metod a conversației, profesorul (antrenorul) va pretinde ca și răspunsurile elevilor
(sportivilor) să îndeplinească unele cerințe. Astfel, răspunsurile trebuie să fie concrete, clare, precise și
complete. Dacă răspunsul nu este corect și complet, se va cere alt ui subiect să -l corecteze sau să -l
completeze. Dacă elevii (sportivii) nu reușesc să facă aceasta, atunci profesorul însuși va prezenta răspunsul
corect și complet.
Trezirea interesului pentru problema sau acțiunea ce se va discuta, stimularea gândirii cr eatoare a
subiecților contribuie la însușirea sau aprofundarea unor laturi ale pregătirii lor proprii.
În domeniul educației fizice și sportive, executanților li se cere, de exemplu, să explice modul de
efectuare a diferitelor deprinderi motrice, raportur ile, legăturile funcționale dintre coechipieri în cazul unei
anumite acțiuni tactice etc.
Conversația este deosebit de instructivă mai cu seamă atunci când se analizează rezultatul unei
participări la competiții (a unui meci) sau atunci când se stabilesc m ijloacele, tactica folosită de echipă la
viitoarea confruntare sportivă.
Îmbinarea conversației cu observația, cu expunerea, cu activitatea practică desfășurată, accentuează
caracterul activ al acestei metode și asigură eficiența folosirii ei în procesul de învățământ, ca și în cel de
antrenament sportiv.

4.1.1.3. Studiul individual sau activitatea subiecților cu manuale, alte cărți și lucrări
Ca tehnică fundamentală de muncă intelectuală, studiul individual (lectura, activitatea cu cartea)
îndeplineșt e funcții multiple: de culturalizare, de învățare propriu -zisă (de instruire și autoinstruire), de
informare și de documentare etc.
Cărțile care cuprind experiența și gândirea generațiilor trecute sunt o bogată sursă de cunoștințe.
Folosirea lor inclusiv în activitatea de educație fizică și sportivă ajută subiecții să -și însușească noi
cunoștințe, temeinice, să le sistematizeze și fixeze, contribuie la înțelegerea mecanismelor bio -fiziologice și
psihologice care stau la formarea priceperilor și deprinderil or motrice, la formarea și perfecționarea
calităților motrice.
Activitatea subiecților cu manualul și alte cărți se realizează sub mai multe forme: studiul textelor,
efectuarea de exerciții, probleme, rezumate, scoaterea ideilor principale, elaborarea de conspecte, pregătirea
răspunsurilor la întrebările puse de profesor, completarea notițelor luate în timpul expunerilor sau a
prelegerilor.
Dintre numeroasele reguli, de care este bine să se țină seama atunci când se studiază un text în mod
independent sau se învață după manual și care duc în final la însușirea acestei priceperi de a studia
individual, ca rezultat a numeroase exerciții îndrumate de cadrele didactice, amintim parcurgerea
următoarelor activități succesive cu cartea: citirea în întregime a tex tului spre a prinde ideea generală, analiza
textului (înțelegerea ideilor, explicarea cuvintelor necunoscute, descifrarea pasajelor grele, confruntarea
textului cu ilustrații, grafice, chinograme, schițe etc.), structurarea materialului (stabilirea părțilo r principale
ale textului și succesiunea lor logică), prinderea acestei structuri sub forma unei scheme vizuale care ajută la
reținerea materialului.
Așa după cum remarcă B.Schwarz, „…există o adevărată prăpastie între a ști să citești și a ști să
înveți”. De aceea, a vorbi despre modernizarea studiului individual înseamnă a avea în vedere:
deprinderi corecte și complexe de autoinstruire prin lectură;

-și pune probleme;

Progresul uimitor de rapid al științei și tehnicii, în zilele noastre, a imp us o optică nouă asupra muncii
elevilor, studenților, cu manualul și cu alte cărți, care în final vizează formarea dorinței de a cunoaște, de a
cerceta și de a se perfecționa. Această metodă este unul dintre cele mai prețioase instrumente de autoeducație
care va beneficia, în viitor, de imensele avantaje oferite de tehnica de calcul.

4.1.1.4. Brainstorming -ul (asaltul de idei)
Un procedeu de problematizare prin participarea activă a întregii clase (grupe) de subiecți este
denumită metoda asaltului de idei (brain =creier, storm =furtună, asalt). Această metodă a fost inițiată de
A.Osborn (1953) cu funcția distinctă de a înlesni căutarea și găsirea celei mai adecvate soluții problemei de
rezolvat, printr -o intensă mobilizare a ideilor tuturor participanților l a discuție. În legătură cu o problemă
supusă rezolvării, cadrul de specialitate solicită pe subiecți să emită cât mai multe păreri, să formuleze cât
mai multe variante și neașteptate ipoteze. Ei au dreptul atât să se completeze, să modifice, să continue sa u să
combine ideile emise anterior de colegii lor, cât și să vină cu soluții noi, în contrazicere cu cele exprimate.
Asaltul acesta de idei îmbogățește conștiința fiecăruia din ei, contribuie la formarea flexibilității gândirii. De
asemenea, această metodă obișnuiește pe subiecți să -și pună probleme, să privească un fapt pe toate fețele,
să construiască raționamente plauzibile, să caute mijloace de a le verifica și a confrunta soluțiile găsite cu
realitatea. Ea dezvoltă la subiecți atitudinea critică, depr inderea de cercetare independentă a obiectelor și
fenomenelor.

CURS 14

4.1.2. Metodele intuitive
4.1.2.1. Observarea liberă (independentă) și îndrumată a execuției altor subiecți
În semnificația originală, a observa înseamnă a lua în atenție obiecte, fenomene, fapte, acțiuni etc. în
vederea cunoașterii mai bine a acestora, a cercetării lor sub multiple aspecte (I.Cerghit,8). Cuvântul provine
din lat. servare + ob = a avea înaintea ochilor, a avea ochii pe, a cerceta. Observarea, în diferitele ei forme,
libere (independentă) și îndrumată, constituie una dintre cele mai indicate metodologii și pentru activitatea de
educație fizică și sportivă.
Încă înainte de a merge la școală, copiii acumulează o mulțime de cunoștințe prin observarea
obiectelor și fenomenelor din natură și societate. Printr -o observare liberă nedirijată, ei își însușesc
cunoștințe, în special despre aspectul exterior al celor observate. Observațiile sunt strâns împletite cu trăiri
emotive extrem de variate, cu exemple de comport are, care îl influențează adânc pe copil. Observația liberă
este un proces care se continuă pe tot parcursul vieții omului. Din ceea ce -i oferă natura și societatea omul
alege numai ce -l interesează și reține mai ales ceea ce răspunde unor trebuințe ale sa le. Observațiile libere
pot fi făcute individual și în grup. Grupul amplifică capacitatea de observare, sporind totodată randamentul.
Cu toate efectele pozitive, observarea se limitează doar la aspectele exterioare, nu pătrunde în structura
obiectelor, în în lănțuirea fenomenelor etc.
În procesul de învățământ de specialitate, se utilizează în mod frecvent observația îndrumată a
execuției altor subiecți , dirijată de profesor, antrenor. Când subiecții observă singuri mișcarea (acțiunea), pe
baza unor instrucți uni, a unui ghid sau a unui plan (tematici) dat de specialist (profesor, antrenor), poartă
denumirea de observație independentă .

4.1.2.2. Demonstrația
Când subiecții (elevii -sportivii) observă ceea ce le arată profesorul (antrenorul), „observația” poartă
denumirea de demonstrație.
Termenul derivă din lat. demonstro = a arăta întocmai, a descrie, a dovedi; termen apropiat – „a
ilustra”, provenit din lat. ilustrare = a clarifica, a lumina, a face limpede. A demonstra înseamnă a prezenta
(a arăta) subiecțil or, obiecte, fenomene, acțiuni, în scopul ușurării efortului de cunoaștere a realității, al
asigurării unui suport perceptiv (concret -senzorial) suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea și
învățarea unor cunoștințe, al confirmării unor adevă ruri, al facilitării execuției corecte a unor acțiuni și al
formării deprinderilor sau comportamentelor vizate în sens didactic; demonstrația provoacă o percepție
activă concret -senzorială, inductivă, spre deosebire de demonstrația logică (teoretică), ce p resupune o
fundamentare pe cale deductivă (prin raționament logic) a unui adevăr.
Esența demonstrației constă în aceea că face posibilă conlucrarea celor două sisteme de semnalizare, a
imaginilor și a cuvintelor, numai că, în acest caz, rolul principal re vine imaginilor, în timp ce explicațiile
joacă un rol auxiliar în actul observației, mai mult de orientare a modului de desfășurare a acestuia și de
definire a rezultatelor la care urmează să se ajungă.
În activitatea de educație fizică și sportivă, prin demonstrația nemijlocită , efectuată de profesor
(antrenor), sau prin demonstrația mijlocită , efectuată de către un subiect (elev sau sportiv) se prezintă
mișcări, acțiuni, imaginea unor elemente tehnice, în vederea familiarizării subiecților cu executarea corectă a
actelor motrice respective, ducând, totodată, la acumularea de informații și asigurând un suport perceptiv
suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea și învățarea. Scopul de bază al utilizării metodei
demonstrației în activitatea de educație fizică și sportivă, ca metodă fundamentală, este acela al formării unui
bagaj cât mai bogat de imagini și reprezentări, ce duce la familiarizarea elevilor (sportivilor) cu efectuarea și
îndeplinirea exactă, corectă a actelor și acțiunilor motrice.
La baza demonstrației se află întotdeauna o sursă sau un model intuitiv (obiecte, procese, material
figurativ, simbolic, grafic, experiențe, mijloace tehnice, modelul unei acțiuni corecte etc.). Cuvântul poate
constitui și el o sursă intuitivă atunci când reușește să trezească în mintea subiectului anumite imagini și
reprezentări. De aici rezultă deosebirea esențială dintre metoda demonstrației și metoda descoperirii. În timp
ce metoda demonstrației facilitează asimilarea cunoștințelor și prelucrarea lor p ornind de la o sursă intuitivă,
cea de a doua presupune reactualizarea experienței anterioare în vederea surprinderii unor relații noi, care nu
au fost cunoscute până în acel moment. Demonstrația are un caracter ilustrativ, pe când descoperirea un
caracter intuitiv. În domeniul educației fizice și sportului, prin metoda demonstrației se urmărește formarea
unor reprezentări, a unor noțiuni clare cu privire la structura și execuția exercițiilor fizice, a acțiunilor
motrice, a deprinderilor de mișcare. Asociat ă cu explicații, eficiența metodei sporește mult. Astfel, se pot
scoate în evidență elementele de detaliu, se pot sublinia conexiunile dintre diferite elemente și acțiuni la
clasele I -IV și în activitatea de antrenament (pregătire) a începătorilor, date fi ind particularitățile de vârstă ale

subiecților și gradul lor de pregătire, demonstrația se folosește mai intens decât la clasele mari și în
activitatea sportivilor avansați.
Metoda demonstrației în domeniul activității de educație fizică și sportivă se p oate folosi prin
următoarele procedee: demonstrația nemijlocită sau mijlocită a exercițiilor; demonstrația cu ajutorul
materialului intuitiv iconografic (poze, chinograme, scheme, planșe, reprezentări grafice etc.); demonstrația
cu ajutorul mijloacelor mod erne (modele figurative, proiecții fixe, dinamice, video -televiziune etc.).
a. Demonstrația nemijlocită și mijlocită a exercițiilor este efectuată de către profesorul de educație
fizică, de către antrenor sau un subiect pus de aceștia, care caută să redea imaginea „model”, reală, naturală a
deprinderilor motrice ce urmează a fi însușite. Specialistul poate, în acest caz, în funcție de obiectivele
programei lecției să execute global sau numai unele dintre elementele componente ale deprinderii, ale actului
motric respectiv. Pentru a asigura o eficiență maximă prin folosirea acestei metode, se recomandă ca
demonstrația exercițiului să fie realizată cât mai corect pentru ca „modelul” pe care -l percep subiecții să fie
cât mai identic cu acțiunea respectivă de miș care. De asemenea, observația subiecților trebuie să fie
permanent însoțită de explicații și exemplificări, în scopul perceperii elementelor esențiale care
condiționează calitatea execuției. Celelalte cerințe se referă la necesitatea ca demonstrația să țin ă seama de
particularitățile individuale ale subiecților, să fie făcută pe înțelesul lor, iar profesorul să fie astfel plasat
pentru a fi văzut de către toți elevii (sportivii).
b. Demonstrația cu ajutorul materialului intuitiv (materiale iconografice). Cu ajutorul chinogramelor,
a planșelor, a schemelor etc. se pot demonstra, prin prezentarea intuitivă, unele procedee tehnice, structura
anumitor combinații tactice, modul de comportare a unui sportiv în funcție de sarcinile tactice și a postului în
echipă e tc. Apelând la aceste materiale iconografice, se îmbogățește volumul cunoștințelor executanților,
acestea se fixează, totodată, corespunzător cerințelor esențiale ale execuției. Unii specialiști (profesori,
antrenori), concomitent cu înfățișarea planșelor și schemelor, folosesc în procesul de antrenament sportiv, în
activitatea de pregătire a unor întâlniri (meciuri), fie table cu figuri magnetice, fie desenarea pe tablă,
conform unui cod convențional propriu diferitelor ramuri de sport, a acțiunilor de miș care ce urmează a fi
îndeplinite de sportivi. Aceste procedee contribuie la formarea unor reprezentări și noțiuni clare cu privire la
structurile de exerciții fizice ce trebuie executate în concordanță cu temele instructive ale lecției.
c. Demonstrația cu ajutorul mijloacelor moderne . În mod frecvent mijloacele moderne sunt clasificate
în mijloace auditive (înregistrările pe bandă de radiocasetofon, pe discuri etc.), mijloace vizuale (diapozitive,
diafilme etc.) și mijloace audio -vizuale (film sonor, înreg istrări video etc.). Demonstrația audio -vizuală
valorifică virtuțile imaginii dinamice (sau statice), îmbinate cu cuvântul și cu sunetul. Prin folosirea
demonstrației audio -vizuale se asigură o fixare mai bună în memorie a noilor cunoștințe, imagini însuși te pe
această cale. În ultimul timp, o serie de cercetări întreprinse în S.U.A. atestă faptul că omul reține 30% din
ceea ce vede și 20% din ceea ce ascultă, iar în condițiile asocierii văzului și auzului se păstrează în proporție
de 65% din informațiile c are se adresează deodată ambelor simțuri. Folosirea mijloacelor moderne face
predarea nu numai eficientă, dar și atractivă, subiecții având posibilitatea să vadă cele mai bune execuții. De
asemenea, este posibilă observarea amănuntelor, a elementelor de de taliu (prin utilizarea stop cadrului) și,
totodată, există posibilitatea de a reveni în prezentarea imaginilor. Imaginile video se adresează simțului
vizual, deci simțului cu cea mai mare posibilitate de receptare temeinică a informațiilor. Prin efectuarea
demonstrației unei mișcări, a unei acțiuni motrice, se facilitează înțelegerea relațiilor temporale și spațiale,
exercițiul fizic, elementul tehnic sau tactic fiind prezentat în întregul lui dinamism. Ilustrarea mișcărilor
constituie una dintre cele mai i mportante și prețioase inovații pe care tehnicile audio -vizuale o aduc în
domeniul demonstrației didactice.
Mișcarea, prezentată prin procedee de accelerare sau de încetinire, ori de descompunere a imaginilor,
creează posibilități de sesizare a transformă rilor succesive, a fazelor mișcării, a momentelor sau a etapelor
principale de evoluție sau de desfășurare a unor mișcări, a unor acțiuni tactice etc.

4.1.3. Metoda practică (activă)
Metoda practică sau activă reprezintă calea care folosește acțiunea mot rică, activitatea practică ca
mijloc pentru instruire, pentru însușirea unor deprinderi și priceperi motrice.
În procesul de învățare, subiecții efectuează uneori activități preponderent imitative, alteori activități
creatoare.
Exersarea (repetarea exerci țiilor)
Învățarea deprinderilor motorii ca și a celor mintale (intelectuale) nu se face prin „comunicare
verbală”. Nici un elev, tânăr sportiv, nu va putea să învețe să înoate, să schieze, să alerge peste garduri, să
sară peste ștachetă sau să arunce o sul iță privind doar la profesor (antrenor). De obicei, deprinderile motrice
nu pot fi transmise prin sfaturi și îndemnuri. Ca să deprindă o acțiune, subiectul trebuie să încerce, să facă, să
refacă, să repete până ce intră în posesia „modelului” acțiunii resp ective, până ce această acțiune se

automatizează devenind o deprindere, o obișnuință. Numai prin practică, prin repetări, exersare, se învață cel
mai bine o deprindere (R.Gagné). Or, tocmai acesta este exercițiul (exersarea). În sensul etimologic al
cuvânt ului, a efectua un exercițiu (lat. exercitium din exercere ) înseamnă a executa o acțiune în mod repetat
și conștient, a face un lucru de mai multe ori, în vederea dobândirii unei deprinderi motrice.
A exersa mai înseamnă a supune la efort repetat anumite f uncții mintale sau motrice (organice), în
scopul dezvoltării și menținerii lor în formă.
Această metodă (este) de bază, putem spune că este fundamentală în procesul de învățare, în domeniul
activității de educație fizică și sportivă. Exercițiul face parte, din categoria tehnicilor de antrenament, dar
subliniem că el nu trebuie înțeles în sensul de repetare a unor acțiuni (deși se poate învăța și în acest mod), ci
de refolosirea intensivă și extensivă a unor elemente și structuri globale semnificative, propr ii sarcinii de
învățare, în contexte semnificative (R.Titone).
Exercițiul, funcția acestuia, nu se reduce numai la formarea deprinderilor motrice, a unor moduri de
acțiune bine elaborate și consolidate, ci implicit contribuie și la realizarea altor obiecti ve, cum ar fi:
· aprofundarea înțelegerii regulilor, noțiunilor, a principiilor și teoriilor învățate, prin aplicarea lor în
situații noi și cât mai variate;
· dezvoltarea unor capacități și aptitudini intelectuale și fizice, a unor trăsături de voință și caracter, a
unor calități morale etc.;
· consolidarea cunoștințelor și deprinderilor motrice însușite, ceea ce face să crească probabilitatea
păstrării în memorie a lanțurilor motorii și verbale, mai ales dezvoltarea operațiunilor mintale; prevenirea
uitării; sporirea capacității operatorii a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor motorii, oferind posibilități
noi de transfer.
Întreaga activitate de educație fizică și sportivă are semnificația unui îndelungat și asiduu exercițiu
care, dincolo de forma rea unor capacități și deprinderi specifice acestor activități, ramurilor sportive,
urmărește să înzestreze practicanții cu deprinderi motrice, obișnuințe de practicare organizată sau
independentă a sportului și care să le permită o autoperfecționare conti nuă, în tot cursul vieții lor.
Pregătirea și dezvoltarea intelectuală, morală, estetică, fizică ca și pregătirea pentru activitatea tehnico –
productivă necesită pe lângă cunoștințe și o serie de priceperi și deprinderi motrice.
Obiectivele, după cum am văzu t atunci când ne -am referit la sistemul mijloacelor educației fizice și
sportive, diferențiază exercițiile fizice de celelalte mișcări și acțiuni efectuate de un individ în diverse
activități (din viața cotidiană, productive, în jocurile copiilor etc.). De asemenea, ca mijloc didactic
fundamental, exercițiul fizic este instrumentul anume conceput și programat în scopul:
· formării, consolidării și perfecționării priceperilor, deprinderilor și dezvoltării calităților motrice;
· îmbunătățirea, ameliorarea ind icilor morfologici și funcționali ai organismului;
· dezvoltarea fizică a subiecților (influențarea aparatului locomotor: mușchilor, ligamentelor și
articulațiilor);
· prevenirea și corectarea atitudinilor și deficiențelor fizice;
· formarea și dobândirea unor priceperi și cunoștințe specifice, necesare practicării diferitelor ramuri și
probe sportive, ca și în desfășurarea activităților cuprinse în programul preocupărilor din timpul liber etc.
Formarea deprinderilor motrice ca și a celor intelectuale este rezultatul exersării (repetării), efectuării
exercițiilor, fie motrice sau intelectuale. Pentru a se forma o deprindere motrică, de exemplu, a mânui un
obiect sportiv, a efectua o mișcare (act motric), un procedeu tehnic dintr -o ramură sportivă, nu este su ficient
a asculta expunerea, explicația sau a privi demonstrația efectuată de profesor (antrenor), ci este nevoie, în
primul rând, de exersare, de repetare și iar repetare, de efectuarea a cât mai multor execuții.
Metoda exersării (repetării) exercițiilor ca metodă practică, activă face parte din categoria metodelor
algoritmice, deoarece presupune respectarea riguroasă a unor prescripții și conduce spre un obiectiv
prestabilit. Deci nu orice acțiune este un exercițiu, ci numai cele ce se repetă relativ iden tic, conștient și se
încheie cu formarea unor componente automatizate ale activității de educație fizică și sportivă.
În acest domeniu, exercițiul trebuie efectuat astfel ca actul motric respectiv, acțiunea să se apropie de
un model sau să vizeze îmbunătăț irea performanțelor ei. Unele exerciții se pot efectua fără o îndrumare din
partea unui specialist, pe bază imitativă. Copiii, începătorii în activitatea sportivă de performanță, observă
comportarea, execuția adulților, a celor avansați. În sport, ca și în alte domenii, cei mai buni (excepțiile) sunt
adevărați „idoli” și constituie pentru copii, tineri adevărate modele ce sunt observate și ulterior urmate. Ei
sunt imitați și copiați în tot ce fac atât pe terenul de sport, cât și în afara lui.
Exercițiile im itative prezintă desigur și, unele neajunsuri. Astfel, copilul, începătorul lipsit de
experiență și de spirit critic, poate alege modele inferioare ca valoare, își poate forma deprinderi greșite ca
structură, greu de înlăturat ulterior. De aceea procesul d idactic al activității de educație fizică și sportivă,
exercițiile executate, trebuie să fie îndrumate de specialist. Aceasta va permite mai cu seamă, urmărirea
evoluției copilului, a începătorului, pentru ca ei să -și însușească modelele valoroase, exerciț iile corecte,
printr -o selecție și organizare judicioasă a exercițiilor.

În procesul didactic al educației fizice și al antrenamentului sportiv, metoda exercițiului este deci o
metodă practică, de bază, fundamentală, utilizată cu scopul de a forma atât dep rinderi și priceperi motrice,
cât și noi cunoștințe, consolidarea și perfecționarea celor dobândite anterior, dezvoltarea calităților motrice,
contribuind totodată și la formarea capacității creatoare a elevilor, a viitorilor performeri sportivi.
Didactica cunoaște o multitudine de tipuri de clasificare a exercițiilor: a. După funcțiile îndeplinite, pot
fi nominalizate, de exemplu: exercițiile introductive; de observație; de bază; de asociație; de exprimare
concretă (gimnastică, patinaj artistic, înot sincr on, jocuri etc.); de exprimare abstractă (scris, cânt, limbaj
vorbit); repetitive (de modele autentice, de exemplu); de operaționalizare; aplicative; de consolidare;
corective; de evaluare etc. b. O altă clasificare este cea în care exercițiile sunt consid erate: individuale; de
echipă; colective, mixte etc.; c. După gradul de determinare a activității există exerciții de tip algoritmizat, în
întregime dirijate (bazate pe executarea repetată a unui comportament descris în termeni algoritmici, adică cu
determ inarea riguroasă a operațiilor de efectuat și a succesiunii lor specifice, mai ales în însușirea unor
comportamente); exerciții semi -algoritmizate (semidirijate) și exerciții libere (autodirijate); exerciții de
diferite grade de complexitate etc.
În activi tatea de educație fizică și sportivă, unii specialiști propun următoarea clasificare după funcția
pe care o îndeplinesc în formarea deprinderilor și priceperilor motrice:
· exerciții introductive;
· exerciții de bază (de antrenament);
· exerciții paralele.
Exercițiile introductive reprezintă primele exerciții pe care le fac subiecții pentru a se familiariza cu
execuția demonstrată de profesor (antrenor).
Exercițiile de bază (de antrenament) sunt executate de subiecți după ce aceștia au înțeles cum trebuie
efectuat corect exercițiul respectiv. Acesta se execută de mai multe ori, căutându -se o apropiere cât mai mare
de „model”. Aceste exerciții de bază (de antrenament) asigură formarea deprinderilor motrice. Corectarea de
la început a unei deprinderi greșit în vățate este deosebit de importantă. În acest sens este de reținut că: este
mai dificilă corectarea unei deprinderi greșite decât formarea unei deprinderi noi. Acest lucru impune de la
început, din prima fază a învățării actului motric respectiv, a deprinde rii de mișcare, ca exercițiul să fie
înțeles și însușit corect.
În procesul complex de antrenament sportiv la unele probe, ramuri sportive înainte de a se trece la
executarea exercițiilor de bază, se organizează exerciții pe simulatoare.
Exerciții paralele . Pentru menținerea deprinderilor motrice formate și pentru preîntâmpinarea „slăbirii –
ștergerii” lor e necesar ca în activitatea practică, odată cu efectuarea exercițiilor pentru formarea de noi
deprinderi motrice, să se urmărească și întărirea acelora for mate anterior.
Folosirea cu succes a exercițiilor, fie că ele vor fi executate în cadrul organizat (lecție, antrenament),
fie că vor fi executate în afara acestui cadru (de exemplu, la domiciliu) este condiționată de respectarea unor
cerințe:
· prin exerci țiile executate, subiecții trebuie să -și însușească „un model” cât mai perfect și accesibil de
imitat;
· explicațiile date subiecților de profesor, antrenor, să fie cât mai clare, pe înțelesul subiecților.
Înțelegerea clară a exercițiului pe care -l va exec uta ulterior subiectul va permite o gândire rapidă în situațiile
concrete, practice, determină consolidarea cunoștințelor și apropie cât mai mult execuția de model;
· exercițiile trebuie să fie variate, atât în ceea ce privește conținutul, cât și forma lor . Efectuarea de
scheme, utilizarea aparaturii ajutătoare, lucrul în condiții ușurate (de exemplu, folosirea trambulinei, a plasei
elastice ușurează efectuarea unor sărituri, a unor acte și acțiuni motrice, sunt forme ale pregătirii tot mai mult
și eficient folosite în procesul de instruire, în activitatea de educație fizică și antrenament sportiv;
· executarea exercițiilor în mod gradat și progresiv. Eșalonarea gradată a exercițiilor, efectuarea la
început a celor ușoare și apoi a celor mai grele și complex e ajută subiectul să constate progresele înregistrate
și îl stimulează în activitatea sa;
· eșalonarea exercițiilor și executarea lor într -o ordine care să asigure ca noile deprinderi să fie o
continuare a celor învățate, însușite, o „complicare” treptată a lor. Realizarea unei înlănțuiri logice nu numai
a cunoștințelor, ci și a deprinderilor;
· efectuarea unor analize a rezultatelor, progreselor înregistrate periodic în urma executării exercițiilor
respective. La început, această evaluare se efectuează sub îndrumarea cadrelor de specialitate, iar mai târziu
prin autocontrol.
· realizarea unei activități creatoare. Organizarea în așa fel a exercițiilor încât subiecții să treacă treptat
de la o activitate imitativă, îndrumată pas cu pas, spre una din ce în ce mai independentă, spre o activitatea
creatoare.
În activitatea practicată de educație fizică ca și în antrenamentul sportiv, metoda exersării (repetării)
exercițiilor, în funcție de obiectivele urmărite se aplică prin:

4.1.3.1. Exersarea pentru formare a și consolidarea deprinderilor și priceperilor motrice
a. Exersarea (repetarea) în mod independent a deprinderilor și priceperilor motrice
Formarea și consolidarea deprinderilor și priceperilor motrice specifice activității de educație fizică și
sportivă, cuprinse în programele de învățământ sau a celor de pregătire sportivă, este condiționată de
următorii factori:
· complexitatea deprinderilor și priceperilor motrice:
· experiența motrică a subiectului (elev, sportiv);
· nivelul calităților motrice și psi hice de care dispune subiectul;
· motivația (interesul)
· priceperea profesorului (antrenorului);
· condițiile materiale (aparate, obiecte și instalații ajutătoare etc.).
În activitatea practică de educație fizică și sportivă, exersarea în mod independent se realizează prin
următoarele procedee:
· exersarea globală;
· exersarea parțială (fragmentată, analitică).
a.1. Exersarea (ca și demonstrația) globală a deprinderilor motrice se folosește în situațiile în care
actele și acțiunile motrice sunt simple, ușo r de executat (au la bază mișcările naturale: alergări, sărituri și
unele aruncări).
Acest procedeu este utilizat frecvent în educația fizică și sportivă școlară în scopul dezvoltării și
pregătirii fizice a elevilor, asigurându -se un număr mare de repetări . Atunci când exercițiile au o dificultate
sporită, se procedează la ușurarea condițiilor de efectuare a deprinderii respective (de exemplu, la săriturile
în înălțime se coboară ștacheta, la săritura în lungime se reduce elanul, iar la jocurile sportive se pot folosi
mingi mai mici și mai ușoare etc.); se folosește în desfășurarea acțiunilor un ritm mai lent decât cel obișnuit;
perfecționarea elementelor de bază ale deprinderilor motrice în mod separat, dar pe fondul exersării globale
(de exemplu, la săritu ra în lungime se execută săritura și se acordă atenție corectitudinii amplitudinii pașilor
executați în aer.).
a.2. Exersarea parțială (fragmentată, analitică) este folosită pentru formarea, consolidarea
deprinderilor și priceperilor motrice mai complexe, ale căror părți componente sunt separate.
Procedeul se recomandă a fi folosit atât pentru demonstrație, cât și pentru exersare atunci când
deprinderea motrică este alcătuită din elemente (părți) grele care -l fac complicat, sau în situația în care unele
componente ale exercițiului sunt influențate de unii factori psihici (teama de înălțime, greutatea obiectelor
etc.)
b. Exersarea (repetarea) mai multor deprinderi și priceperi motrice
Această variantă este cunoscută și sub denumirea de „simultană” și reunește momentele, elementele
care compun structura actelor și acțiunilor motrice respective.
Orice activitate specifică domeniului educației fizice și sportive, inclusiv practicarea unor ramuri și
probe sportive (jocuri sportive, gimnastică etc.) presupune execu ția sub forma „legării elementelor și
procedeelor tehnice” pentru practicarea exercițiilor fizice, a diferitelor sporturi (de exemplu, jocul de baschet
nu se poate desfășura, juca fără dribling, pasă, prinderea mingii și aruncarea la coș etc.).

4.1.3.2. E xersarea (repetarea) exercițiilor și complexelor pentru dezvoltarea fizică armonioasă
Această exersare se realizează în funcție de modul de organizare a practicării exercițiilor fizice. De
exemplu, în lecția de educație fizică, exersarea acestor complexe p entru dezvoltarea fizică are loc în veriga a
3-a și vizează următoarele obiective: pregătirea organismului, a grupelor musculare pentru efort; stimularea
treptată a marilor funcțiuni; dezvoltarea armonioasă prin influențarea selectivă a tuturor segmentelor
corpului, a principalelor grupe musculare; prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficiențe fizice.
Complexele pentru dezvoltarea fizică sunt formate din câte 6 -8 exerciții analitice, la care se pot adăuga
și alte momente de exersare, ce cuprind 2 -3 exerciții pentru influențarea specială a indicilor de dezvoltare
somatică și funcțională.
În ceea ce privește conținutul procesului de instruire, având ca obiectiv dezvoltarea fizică armonioasă,
conform Programei de educație fizică aceasta este sistemati zată astfel:
Prelucrarea analitică, influențarea selectivă a aparatului locomotor prin exersarea complexelor pentru
dezvoltarea fizică, se realizează prin: exersarea frontală (presupune repetarea simultană a întregului colectiv
sub supravegherea profesorul ui); procedeul pe grupe (divizarea colectivului în unități, grupe care vor exersa
prin rotație, pe echipe, pe ateliere); procedeul pe perechi și procedeul individual.