în bine sau în rău, se schimbase Moromete? Cei care îl dușmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră sau îl uitară, ca și când l-ar fi iertat sau… [603300]

MOROMETII
Volumul II
I
în bine sau în rău, se schimbase Moromete? Cei care îl dușmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră sau îl
uitară, ca și când l-ar fi iertat sau l-ar fi disprețuit. Ce putea să însemne asta?
Bălosu deveni chiar binevoitor față de vecinul său, iar Guica și Parizianu le întrebau pe fete când le întâlneau pe
drum dacă alde Paraschiv nu le-a mai scris. De Nilă și Achim nu ziceau numic, ca și când din partea ăstora doi n-
ar mai fi putut prididi să citească atâtea scrisori. Arăta tăcută Guica, nu i se mai auzea deloc gura prin fața casei,
pesemne că nepoții aveau alte griji pe-acolo decât să-i trimită scrisori. în acei ani muri părăsită în bordeiul ei și
fu dusă la cimitir de Parizianu. Moromete, cu toate că era vorba de sora lui mai mare, nu veni nici măcar s-o
vadă, dar asta nu miră pe nimeni, se cunoșteau în sat altele de acest fel mult mai rele.
Cu atât mai puțin băgă cineva de seamă că fi-său cel mic, Niculae, nu se mai ducea nici el la școală; deși maică-
sa vânduse.și ea un pogon din pământul ei sa-l țină mai departe, totul se opri când trebuia să treacă pe al patrulea
an: Moromete îi spuse, fără multă vorbă, că s-a terminat și cu istoria lui cu studiile, să stea acasă și să pună mâna
pe sapă. Băiatul nu se mai zbătu nici el ca la început, nu se mai plânse nici pe lângă maică-sa, și nici pe lână
preot sau fostul lui învățător ca să-l ajute; cu tatăl său se întâmpla ceva. Nu se mai putea vorbi cu el, spuneai una
și el asculta și ai fi zis că înțelegea, ca să te pomenești pe urmă că răspunsurile pe care ți le dădea veneau din altă
parte… Devenise în mod ciudat întreprinzător și în anul când nu-i mai dădu voie lui Niculae să-și urmeze școala
(an în care începuse și războiul) îi mergea destul de bine, își făcuse un pridvor în fața casei și tot timpul umbla cu
căruța și caii de la munte la baltă. Parcă chiar întinerise, arăta zdravăn, cu mustața mereu neagră și când tot satul
se pitea în casă și coșurile fumegau sub gerurile năpraznice ale iernii, era văzut cu alții mai tineri, cu săniile
încărcate cu porumb, gata
k <
să plece să le vândă în creierul Carpaților, la mocani. Se întorceau cu purcei mici cât niște gherlani pe care îi
revindeau în sat, cu șiță de învelit acoperișurile și cu butoaie de țuică. Poli galbeni îi umpleau buzunarele și pe
toate le vedea acuma din punctul de vedere al unui câștig eventual. El nu acea așa, găsise un alt cuvânt pe care îl
adoptaseră și noii lui prieteni (căci cu cei vechi rupsese, cu Cocoșilă nu se mai împăcase nici până azi, iar de
Dumitru lui Nae și Iocan se îndepărtase de mult), acest cuvânt era beneficiu. Moromete îl folosi chiar și când
Niculae îl întrebă ce avea cu el de nu-l mai lăsa să meargă mai departe pe drumul lui, din moment ce nu era
vorba de bani? Fusese singura întrebare pe care băiatul i-o pusese după ce așteptase câteva săptămâni, și el și
maică-sa, să se lămurească dacă nu cumva era vorba doar de o suceală a lui, sau poate de-o uneltire care îl izbise
cu putere și îl ridicase contra lor, temerea de totdeauna a mamei.
– De ce zici, tată, că nu vreai să mă lași mai departe? întrebă fiul cu o voce în care cu trei ani în urmă speranța
legată de fapt de firea de atunci a tatălui avusese totdeauna un tremur cu care îi forțase acestuia gândirea lui
întortocheată; acuma nu mai răzbătea din glasul băiatului decât o curiozitate rece.
– Și ce beneficiu o să am eu, mă, de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe la școală? răspunse Moromete.
Ce, nu-ți place munca?!
Dacă îi plăcea munca lui Niculae? Sigur că nu-i plăcea, dar ce, asta era o noutate, nu se știa încă de când era mic
ce-i plăcea și ce nu-i plăcea acestui băiat? Lui Moromete parcă îi zburase mintea din cap și, cu bună știință,
făcuse schimb cu a unui alt țăran care vorbea cu tine așa cum vorbești cu un cal sau cu o vacă. II puse pe Niculae
la muncă și când văzu că băiatul nu se mișcă îl lovi și-l amenință: dacă nu vrea să asculte, să se ducă de-acasă, s-
o ia pe urmele celor trei, care au ajuns bine, Paraschiv lucrează la ucebe, să se ducă și el să intre acolo! Și
pronunțase cu atâta satisfacție cuvântul, încât băiatul se înfricoșa, fiindcă era adevărat: Paras chiv nu făcuse nimic
la București cu ideea lui de comerț, pierduseră și oile și caii și ajunseseră toți trei măturători de stradă. Ucebe-u\
acela (Uzinele Centrale București) tocmai asta era, o instituție binecunoscută în sat, unde ajungeau în cele din
urmă cei care cădeau jos. La toți li se părea că dacă zic ucebe, în loc de măturător de stradă, pot să ascundă în
acest fel adevărul nenorocirii lor… Nu se știe dacă Niculae avusese sau nu în primul moment gândul să fugă de-
acasă, dar soarta fraților lui vitregi o sperie și pe Catarina, care încercă să-l țină pe băiat de rău… Nu era nimic,'
zise ea, bine că învățase și ăia trei ani, să stea și el să mai aștepte până ce se face mare și atunci să plece și el în
lume… Și până atunci să facă ce zice tat-său…
II
într-o zi se întâmplă însă ceva care dezvălui familiei că într-adevăr fusese vorba de o uneltire, dar nu din partea
cuiva, ci se copsese singură și îndelung în mintea tatălui.
Iată ce se petrecu… Primeau din partea celor trei câte-o scrisoare o dată sau de două ori pe an, în care unul din ei

mâzgălea ca vai de lume că o duc bine… Anii care treceau micșoraseră parcă totul, ura lor că fuseseră bătuți atât
de tare înainte de a fugi, rușinea familiei că fugiseră ca niște hoți… Scriau acasă ca și când una s-ar fi
răscumpărat prin alta… Dar niciodată nu spuneau ce însemna binele acela, în timp ce același Scămosu povestea
în sat că îl văzuse cu ochii lui pe Paraschiv în cunoscutul costum de culoarea prafului, pe care scria, pe spinare,
cu litere mari și albe acele litere rușinoase.
în același an, când Niculae rămase acasă, primiră de astă dată o scrisoare în plic și înăuntru găsiră și o fotografie.
Cei trei dădeau pentru întâia oară amănunte despre viața lor și iată ce spuneau, că Paraschiv nu mai lucra de mult
la ucebe, că acum trecuse la setebe (Societatea Tramvaie București) și că era sudor autogen, câștiga atât pe lună.
Nilă lucrase în ultimul an la un bloc, cărând materiale cu spinarea și inginerul îl lăudase și îl recomandase
proprietarului care îl luase pe urmă portar. Asta era în plin centru Bucureștiului, se numea Bloc-Algiu și se afla
pe strada Cheia Roseti. Iar Achim era singurul care reușise totuși în comerț, ținea pe Calea Colentina un Consum
alimentar. Urma fotografia ca o dovadă. Paraschiv arăta bine îmbrăcat, cu o banderolă mică pe braț, pe care se
vedeau într-adevăr limpede literele S.T.B., iar Nilă o șapcă pe cap pe care scria portar. Se strânseseră toți în
pridvor, fetele și mama. Niculae nu era acasă, era plecat cu caii. Se uitau la poză încercând să înțeleagă și ceea ce
în scrisoare nu se spunea. Nilă arăta mai gras și avea ochii albiți, dați peste cap, stătea în mijloc cu o femeie cu
gura strâmbată de o veselie a ei din momentul acela (sau poate că așa era se strâmbă de felul ei), iar Paraschiv la
fel, cu una cam neagră la față, putea să fie o țigancă (sau poate așa era ea neagră de felul ei), veseli amândoi, în
timp ce Achim era mai greu de recunoscut, cu beregata înainte, sub care atârna o cravată groasă, cu nodul cât un
ghem, ai fi zis că se spânzurase cu ea și îi ieșise în felul acesta ochii din cap.
Rămaseră cu toții tăcuți, atinși de uimire. Va să zică ajunseseră bine până la urmă cei trei și nu în zadar se
zbătuseră ei să plece de acasă. Se vedea după haine, după chipurile lor și se înțelegea și din felul cum scriau că
nu se mai gândesc deloc la ceea ce se întâmplase în dimineața aceea când fuseseră bătuți cu ciomagul și tăvăliți
pe jos: spuneau „dragii noștri,
dorim ca micile noastre rânduri să vă găsească în momentele cele mai ! fericite…" și se deducea din
aceste rânduri întinse pe mai multe foi că acum, după ce au ajuns și ei cu meserii și au devenit
bucureșteni, vor să uite ce-a fost și să se împace cu ai lor din sat, din moment ce soarta i-a despărțit și
nu vor mai trăi niciodată împreună. Rămânea doar ca cei de aici să uite, mai ales că întrebau și de
Niculae, cum merge cu școala, ceea ce putea să însemne că într-adevăr nu mai aveau nimic cu nimeni,
fiindcă în nici una din scrisorile lor de până atunci nu puseseră asemenea întrebare. Nu însemna asta că
ura lor contra mamei și a fraților vitregi se stinsese? Ceea ce mama și crezu, după obiceiul multor
oameni care gândesc că dacă vezi tu lucrurile în bine, chiar dacă ele sunt rele, n-o să fie pe urmă vina
ta că nu le-ai luat așa cum sunt. Și zise:
– Bine că au ajuns bine, că ajunseseră de râsul lumii cu ucebe.
Nu se știe de ce, Moromete își ieși din pepeni. Se uită la ea cu privirea sticlind de vrăjmășie și îi spuse:
– Taci că ai auzit și tu de ucebe, lovi-te-ar moartea cu popa în brațe. Nu se înțelese de ce tatăl nu era pe
față bucuros de aceste știri
neașteptate, se gândiră însă toți că în sinea lui îi părea bine, fiindcă uite că se putea spune că scăpase
de grija lor și nu mai trebuia, ca până acum, să ia altă vorbă când cineva îl întreba ce mai fac copiii ăia
ai lui pe la București. Fetele chicotiră.
– Nilă parcă e adormit, zise cea mare observând cea dintâi poziția ciudată a ochilor acestuia în
mijlocul fotografiei.
– Păi dacă e beat! izbucni deodată Moromete. Nu vedeți? Sunt beți toți!
– Ei taci că știi tu, i-o întoarse mama. Ai fost tu acolo să vezi că erau beți! Așa arată pozele.
– Nu, că ai fost tu, zise Moromete abia stăpânindu-și furia. De multe ori te-ai pozat tu!
– Nu, că le știi tu pe toate, zise mama pufnind în râs, fiindcă era adevărat că în viața ei nu fusese să se
pozeze nicăieri, și de ieșit din sat ieșise și ea de vreo două, trei ori, până la orașul cel mai apropiat, la
Pălămida.
– Și muierile astea cine-or fi, tată? zise cea mică, avidă să afle tot, uitându-se acum singură cu
fotografia în mână.
– Muierile lor, cine să fie, răspunse Moromete ridicând fruntea din pământ și țintind-o pe fată cu o
privire la fel de albă ca și a lui Nilă, deși în ziua aceea el nu băuse nimic. Și adăugă: sau crezi că sunt
ale altora? Nu vezi cum se țin cu ele pe după mijloc, să nu se scape? Ce se fac ei unii fără alții dacă se
scapă, nu cad jos și-și sparg capetele?
Mama intrase între timp în tindă și vedea de foc, dar curând ieși și-și făcu de lucru pe prispă, începu să
scuture niște țoale vechi. Moromete se ridicase, coborâse din pridvor și pierise nu se știe unde. Mama
se așeză apoi pe căpătâiul roșu plin cu foi de porumb, pe care șezuse înainte Moromete și luă iar
fotografia în mână, vrând parcă să descifreze în ea înțelesul purtării tatălui. Rămase multă vreme

privind-o, în timp ce fetele intrară ele în tindă și luară seama la ceea ce se fierbea pe vatră. în cele din
urmă mama, cu o expresie senină, ridică din sprâncene ca și cum ar fi înțeles și puse fotografia de-o
parte… Nu era nimic, toane de-ale lui, cine știe ce i s-o fi părut: cei trei arătau bine, fata cu care era
Paraschiv pozat era chiar frumoasă, oacheșă cum arăta, o creștină și ea, o fi găsit-o și el pe-acolo și s-
or fi luat… Treaba lor, ce mai avea acuma cu ei? Bine că n-au ajuns ca alții care au murit pe acolo de
oftică! O mică nedumerire tot mai stăruia însă pe chipul Catrinei. întră în tindă și începu să vorbească
cu fetele: Paraschiv era la setebe, asta a înțeles. Nilă era portar. Dar Achim?! Era croitor?!
– De ce croitor? zise Tita.
— Păi parcă așa am înțeles, parcă așa zicea în scrisoare: costum… Fata însă se pare că se gândea acum
la ale ei și parcă nici nu auzi
ceea ce spusese maică-sa: nici nu-i răspunse și mamă nu mai zise nici ea nimic.
III
Totul se stinsese deci acum, și dacă n-ar fi fost Niculae care nu-și revenea din starea în care îl aruncase
hotărârea de neînțeles a tatălui (în ultimul an Moromete cumpărase de la cineva un pogon de pământ și
se spunea că mai avea bani de unul), totul ar fi putut să pară că era mai bine decât la mulți. Nu miră pe
nimeni din familie faptul că puțină vrerrve după primirea acelei scrisori cu fotografia, tatăl (mereu
posomorât însă. puse caii la căruță și zise că se duce la București. Era de înțeles, câtă vreme cei trei
trăiseră pe-acolo, fără nici un rost, ce bucurie să te duci să-i vezi? Acum lasă să se ducă, sunt copiii lui,
i s-o fi făcut și lui dor de ei după atâția ani.
Moromete plecă cu băiatul lui Parizianu, care se ducea la București ca să rămână acolo, făcuse și el ca
și Niculae câteva clase de liceu și, ca și el, trebuise să întrerupă, tot în urma unei hotărâri a tatălui, cu
deosebirea că Parizianu chiar că nu mai putea să-l țină și îl rugase pe Gheorghe al lui „să se ducă și el
la București și să vadă ce-o face". Băiatul ăsta al lui Parizianu a fost de față la întâlnirea care a avut loc
între tată și feciori.
8
După întoarcerea acasă a lui Moromete, mama lui Niculae și cu fetele trăiră multă vreme cu gândul că acolo nu
putuse să se întâmple nimic deosebit mai ales că tatăl dădu din umeri când fu întrebat, ceea ce putea să însemne
că nu era nici mai mult nici mai puițin decât puteai să-ți închipui. Al Iu' Parizianu povesti însă lui alde tat-său
care venise de Crăciun la București felul cum decursese revederea între unchiu-său și cei trei. Și Catrina și fetele
auziră. Fetele dădură din umeri, nu prea le pasară, dar mama căzu la pat săptămâni de zile și începând din
vremea aceea se petrecu între ea și Moromete un lucru ciudat și teribil, asemănător cu ceea ce se petrece de
obicei numai între doi tineri care abia s-au cunoscut sau abia s-au căsătorit, și nu vorbesc nimănui despre asta,
da< din pricina acestui lucru se iubesc sau se urăsc apoi toată viața. Ce se întâmplase la București?
întâi că, în timpul care se scursese de când cei trei fugiseră de acasă, Nilă își făcuse armata, ceea ce deodată arăta
că situația lui bună în care îl găsise într-adevăr tatăl era de dată recentă, iar în ceea ce îi privea pe ceilalți doi,
Paraschiv nu fusese măturător de stradă decât câteva luni și Achim niciodată. Oamenii din sat, zise Paraschiv,
rânjind cu buzele lui împletite, se opresc la un punct care le convine lor, să arate că tu ești prost și ei sunt
deștepți. Sunt pe… măsii, 'le muma în…, că altă treabă" n-au când vin pe la București.
Moromete tăcea. Dăduse de ei cu ușurință și nu pățise nimic pe drum, fusese însă tot timpul, ca și acum după ce
îi întâlnise, tăcut. Se uita mereu drept înainte cu acea expresie des întâlnită la țărani când merg în căruțele lor
prin orașe, că sunt numai ei singuri pe lume cu caii lor chiar dacă trec prin mijlocul unei mari mulțimi sau pe
străzile cele mai aglomerate: astea sunt așezări efemere, ei sunt stăpânii pământului și nu ăștia care au apă în
perete și nu mai văd lumina soarelui de-atâtea etaje. Numai la intrare, când dăduseră peste primele șine de
tramvai oprise caii să întrebe, și unul, care se vedea că nu e mare brânză de capul lui, tot așa, avea și el o curte
aproape țărănească, în loc să le răspundă prin cuvinte făcuse un gest cu mâna, adică mergeți și voi înainte, că tot
n-o să înțelegeți dacă vă spun… Găsiră până la urmă acea stradă…
Nilă stătea în dosul biroului lui de portar și se ridicase numaidecât când îl văzu pe tatăl său intrând cu biciul în
mână pe poarta clădirii. Era tot Nilă, nu se schimbase deloc, tot stânjenit arăta, ca și acasă, și la fel de greoi, cu
fruntea lui încrețită, sub capela dată pe ceafă. în sat avea un fel al lui de-a sta în picioare, cu mâinile în buzunar,
lângă un salcâm, un om sau un cal, cu un aer nehotărât, gata să plece din locul acela, unde continua însă să
rămână cu toate acestea mult timp. Așa arăta și acum în fața tatălui, și abia după primele întrebări ale lui
Moromete (unde e Paras-
10
județeaao „LUCIAN V
chiv? ca și când Bucureștiuf ar fi fost tot Tln sat, să știi care pe unde e) se trezi că în holul blocului era o canapea
de piele și zise:
– Hai, mă, să stăm colea! Și avu în glas o insistență bruscă de parcă tatăl s-ar fi opus. Apoi i se adresă băiatului:
Și cu tine ce e, mă? Ce cauți aici?

– Am venit la București, răspunse al lui Parizianu.
Și Nilă se agăță după aceea de el, cu vocea lui moale, cu toate întrebările pe care ar fi trebuit de fapt să i le pună
tatălui: Ce face Tita, ce face Ilinca, ce face Niculae? Dar ga Măria când a murit? Cu pauze mari între întrebări,
așa cum fac cei care nu vor să lase nici un înțeles să treacă prin mintea lor, fără ca ei să bage de seamă și să-l
păstreze, având însă, de câte ori deschidea gura, o mișcare greoaie a corpului, ca o respirație a gândirii lui încete,
care tresărea și renunța: asta e, ce să-i faci, ce poți să faci? Era același Nilă, cu aerul lui împovărat și ziceai că îl
știi și îl cunoști. Dar se purta tot așa de neașteptat cu tine, ca sub pornirea unei răzvrătiri resemnate, pe care era
bine s-o îndrepți contra ta. Deși la mare pericol nu s-ar fi putut spune că te puteai aștepta din partea lui.
Moromete nu stătu mult să se mire de purtarea fiului său mijlociu și întrerupse curând aceste întrebări fără
noimă:
– Tu ce crezi, Nilă, că Paraschiv vine singur încoace, fără să te duci să-i spui? A ajuns el așa de deștept că o să-și
dea seama de departe, prin tot Bucureștiul ăsta, că am venit eu pe la voi?
între timp, ușa cea mare de la stradă se deschidea, intrau sau ieșeau oameni. Se îndreptau spre unul din ziduri mai
în fund, apăsau pe un buton, se aprindea o lumină roșie, se auzea un bâzâit, se vârau într-un fel de cutie luminată,
trăgeau de grilaj, trânteau ușa și cutia urca în sus, în timp ce niște frânghii groase și niște greutăți" se mișcau cu
aceeași viteză în jos. Nilă se ridică încet de pe canapea, cu mâinile în buzunare și rămase mult timp nemișcat
chibzuind. în cele din urmă avu o mișcare mică cu mâna spre stradă și rosti:
– Mergeți și voi și plimbați-vă… Acum sunt în servici și nu pot, dar peste un ceas sunt liber și mă duc după
Paraschiv și Achim. Plimbați-vă p-acilea… Și pe urmă vă întoarceți…
Și le întoarse el însuși spatele. Dar nu plecă, stătea mai departe, așa întors, cu mâinile în buzunare, puțin aplecat
înainte…
– Să nu vă rătăciți, zise el moale și nehotărât, reflectând poate dacă n-ar fi mai bine să-i țină aci în hol, dată fiind
primejdia aceasta care i-ar pândi lăsându-i singuri. Pe urmă însă se decise și arătă cu mâna afară, încă îndoit dar
venindu-i acum în minte o soluție care știa el că e bună: uitați-vă și voi acolo unde scrie Jamol, le zise el, pe
blocul ăla! Și adăugă: Vizavi e Cheia Roseti, strada noastră…
11
Adică să ia și ei drept reper punctul acela pe care li-l arătase. Se vedea într-adevăr prin geamul mare al ușii o
clădire uriașă pe vârful căreia se aprindea și se stingea neîncetat un cuvânt albastru, Jawohl. Pesemne că pentru
Nilă însuși, multă vreme, acest cuvânt cu litera m întoarsă pe dos fusese un punct sigur de orientare în marele
oraș.
Paraschiv se schimbase, s-ar fi putut spune că mai îmbătrânise, iar Achim arăta parcă mai gras, sau poate era așa
din pricina hainelor orășenești, pe trupul lui mic și îndesat. Nu se mirară când îl văzură pe tatăl lor, sau poate se
miraseră înainte, când le spusese Nilă. Veniseră cu pachete cu salamuri, cu franzelă și cu sticle cu vin, înfășurate
în hârtie și urcaseră cu toții sus, în odaia lui Nilă, la etajul al unsprezecelea. Erau toți flămânzi și mai ales
însetați. Moromete plecase pe la unu după miezul nopții cu căruța și până ajunsese la București nu pusese nimic
în gură.
– Dar tu, Achime, zise al lui Parizianu, pe tine nu trebuia să te ia în armată? Parcă așa ne-ai scris nouă ultima
dată.
– Hai, mă, tăceți din gură, se răsti Nilă, ca și când s-ar fi omorât cineva cu vorbitul, să mâncăm și pe urmă…
Odaia lui Nilă era mică, dar aveau loc în ea, și foarte curată. Avea un pat alb de fier, cu saltea și cearceafuri și o
pătură cu dungi cafenii. Lângă geamul dintr-un singur ochi se afla o masă cu două scaune, pe care o traseră în
mijloc și puseră peste ea sticlele și pachetele cu mâncare.
– Uite, zise Paraschiv, parcă l-ar fi contrazis cineva, pe Nilă o să-l ia în concentrare, pierde postul… Și se
întoarse spre frati-său: ce-i faci, măi Nilă, dacă primești ordin?
– Toarnă mai bine în paharele alea și mai taci din gură, răspunse Nilă, care, nu se știe de ce, vroia tăcere.
Lui Paraschiv s-ar fi zis că îi plăcea că frati-său o să rămână fără serviciul lui și râse deodată de zăngăni
fereastra.
– Am vorbit eu cu domnul Algiu, zise apoi Nilă. Măcar să mă întorc, să nu mă trimeată pe linia întâia…
Dar avu un astfel de glas că nici el nu credea în ce zicea, că domnul Algiu avea să-i păstreze lui postul de portar
dacă nu l-ar trimite pe front…fncepură să rupă franzela cu mâinile și s-o mănânce su salam. Nilă părea însă
încrezător, așa în general, deși gândul acesta, că oricum ar fi rău de el, i se amesteca rar printre înghițiturile de
pâine și gâtul îi rămânea înțepenit, ca și când s-ar fi uscat din timp în timp pe dinăuntru.
– Hai, mă, noroc, zise el deodată îndârjit, și puse mâna pe un pahar, îl ridică și îl dădu peste cap.
Apoi îl puse la loc gol și i se văzură dinții sticlind: asta era, de aceea i se oprea lui îmbucătura în gât și nimeni nu
vroia să-i spună, ca să râdă
12
de el: nu băuse un pahar! Ei, acuma râdea el de ei! Și avu un fel de scuturătură din ceafă și îi dădu cu cotul lui al
lui Parizianu:
– He! făcu, tu ai patru clase de liceu, mă?!
Asta părea să fie ceva de râs! Paraschiv se uită la el holbat și buzele lui se învălmășiră, parcă nu i-ar fi venit să

creadă ce-i auziră urechile:
– Ce mă?! Și ce dacă are patru clase de liceu?! Știe carte, nu e prost ca tine.
– Ba prost ești tu, rânji Nilă pe neașteptate și îi dădu iar cu cotul lui al lui Parizianu: hai, mă, nu te uita la ce
spune ăsta, o să ajungă el să-și facă casă în Colentina când mi-oi vedea eu ceafa fără oglindă.
Era ciudat că îi puteau trece prin cap lucruri atât de diferite și totuși limpezi. Nu se știa ce era cu el, vinul parcă îi
trezea mintea dintr-un somn adânc și îl făcea mai deștept. Deci, dimpotrivă, în fotografie nu fusese câtuși de
puțin beat, ci foarte treaz, judecând după înfățișarea lui dezghețată de acum, după câteva pahare. Paraschiv se
uită la el cu neliniște.
– De ce să nu-mi fac casă în Colentina?! zise el. Că nu vreai tu? Nilă răspunse de astă dată cu un glas moale,
șovăind:
– E mulți șomeri în București, să te duci dimineața în Piața Mare să-i vezi.
– De ce să se ducă să-i vadă?! zise Achim. A dat examenul, are la mână carnetul, are leafă permanentă, nu ca
tine.
– Cine are leafă? se întoarse Nilă ca un taur îmblânzit, dar care avea totuși, coarne fioroase pe capul lui mare.
– Cum cine are?! zise Moromete mirat. Păi n-are?
– Are! exclamă Nilă cu gândurile în părți, fără să se uite la ce era înaintea lui și cu cine și despre ce vorbea.
– Cum, mă, n-am?! zise Paraschiv răgușit de furie că i se punea la îndoială tocmai ceea ce avea cu adevărat.
Și scoase din buzunarul de la piept un portofel de piele, îl desfăcu, trase dintr-una din despărțiturile lui un carnet
albastru, îl trânti pe masă și răcni:
– Uite, na, deșteptule! Ce scrie aici? Ia și citește, dacă ești în stare, că n-am luat eu carnetul ăsta că l-am găsit pe
stradă, i-am pus fotografia mea și să zic că sunt sudor autogen, dar nu sunt, să mă laud ca tine…
Nilă nu se lăudase, dar nu mai zise nimic, tot nu părea convins, își turnă un pahar, bău și rămase cu fruntea în
jos.
– Să te fi văzut pe tine cum rezolvai, continuă Paraschiv ațâțat, dând și el pe gât un pahar. Ai un cazan în perete și
s-a spart, ce faci? Ăla de lângă mine a stat cu gura căscată ca tine, l-au trimis la măturat tramvaiele și eu i-am
spus că mă bag înăuntru și lucrez acolo. Și inginerul ca să mă încurce, zice: de ce să te bagi înăuntru când poți să
faci gaură în zid, și
13
vezi despre ce e vorba. Cum să fac gaură în zid, îi spun eu, să se dărâme casa? Când s-a montat s-a avut în
vedere calcarul de ani de zile de când fierbe, și-l repari! Ei? se holbă Paraschiv la fratele său, cu o admirație de
sine pe care nu mai putea s-o păstreze doar în mintea lui, din moment ce Nilă i-o refuza.
Și potolit și cu încrederea în planurile lui restabilită, continuă:
– Și atunci, de ce să nu-mi fac casă în Colentina? Locul l-am cumpărat, încet-încet mai cumpăr pe urmă și
materiale și cu cărămida de-acolo îmi fac casă. Peste un an, doi, tragem stâlpi de la rețea și băgăm și lumină
electrică. Și când vin acasă, pun mâna și țac, se aprinde odaia. Și mă duc și la bucătărie și țac, și lumina la
bucătărie… E?! Și tu ce-o să faci?! O să te-ntorci la grajdurile lui Tirlică din Bolintin, să țeseli caii și să umbli
prin noroi până la genunchi.
Nilă se trezi la auzul acelui nume din Bolintin și o secundă dinții îi sticliră din nou. S-ar fi zis că tot ceea ce
spusese Paraschiv mai înainte avea în vedere pe un altul și nu pe el, pe Nilă.
– Nu de tine ziceam, mă, murmură el, de ăsta al lui Parizianu. Adică? în care anume punct i se oprise fix gândul?
Achim își înțepeni
și el gârtejul cu cravata, neînțelegând nici el.
– Ziceam de ăsta al lui Parizianu că n-are leafă, explică Nilă, că e mulți șomeri în București, să se ducă și el
dimineața prin Piața Mare și să-i vadă. Nu de tine ziceam, i se adresă el fratelui cel mare.
Paraschiv își vîrî portofelul la loc în buzunar și își turnă, lui și tatălui, în pahar, cu un aer resemnat: nu era
pesemne întâia oară când Nilă îi spunea lucruri de acest gen, ca să-și dea pe urmă seama că el se gândise, de fapt,
la altceva: trebuia să fii atent cu ăsta, că după ce spune, te lasă să vorbești și mai se și încontrează… Mâncaseră
tot ce era pe masă și Achim adună hârtiile, le mototoli și le aruncă în colțul odăii.
– Ce face, mă, mama? zise el. Niculae mai merge la școală? Al lui Parizianu crezu însă că îl întreabă pe el și
zise:
– Ce să facă, bine.
– Nu, mă, se răsti Achim și privirea i se ascuți, parcă ar fi avut spini în luminile ochilor: mama noastră!
Nu era neapărat o întrebare de bine, dar nici de rău, iar spinii din ochi îi țâșniseră din pricina precizării la care
fusese silit: mama, cum întrebase el, era una, iar mama noastră era cu totul altceva, n-o cunoscuseră niciodată,
poate doar Paraschiv, dar nici el nu-și mai aducea aminte.
– Ce să facă, zise Moromete apăsat, bine.
Nilă desfăcuse o sticlă nouă și umplea acum paharele la toți. Paraschiv mai mestica încă, fiindcă vorbind prea
mult, uitase să mănânce. Se vedea însă că avea acum gândul la ceva nou, care îl ațâța mult mai rău ca înainte,I
14
dar îi era foame și nu biruia în el nici gândul, nici foamea, amândouă îi puseseră parcă gheara în gât. Deodată se

opri și sughiță. Ochii i se umflară în cap.
– Bea, mă, un pahar, zise Achim înfuriat.
Dar Paraschiv nu bău, dădu paharul la o parte și cu buzele lui împletite se stropși la Achim mâncând cuvinte; se
amețise și îi juca beția în priviri:
– De ce nu vorbești la…
Și aici se poticni. înghiți făcând ca toată osatura și mușchiulatura chipului său să participe și reluă:
– De ce nu vorbești la singu-ra-lal…
– Ce e, mă?!? se sumeți Achim cu un glas la pândă.
– De ce nu vorbești la singlu-ral? repetă Paraschiv.
– Ce e, mă?!? se înfipse Achim iar.
– Vorbește la singur-lal.
– Păi cum vorbesc?
– Cum păi cum vorbești? De ce vorbești la plural?
Acum se înțelesese bine cuvântul, Achim rămase însă mai departe năucit între nesiguranța dacă i se aducea o
învinuire sau dracu știe ce vrea acum frati-său și de la el.
– Da' tu cum vorbești? sfârși Achim prin a se răsti vizibil uluit de pornirea lui Paraschiv și neînțelegerea
cuvintelor care păreau să adeverească astfel că sunt făcute ca să-i încurce și nu să-i ajute pe oameni să comunice
ușor între ei. Tu nu vorbești la plural? mai zise el.
– Ce, urlă deodată Paraschiv, mă auzi pe mine?
De dușmănie îi stropi pe toți cu vinul care îi gîlgâise în gât înainte de a vorbi.
– Și ce? zise Achim, tot cu ochii beliți de furie că nu înțelegea.
– Cum ce?
– Ce vreai?
– Cum ce vreau? E mama ta? urlă iar Paraschiv.
– Și dacă nu e?! zise Achim.
– Atunci de ce zici?
Acum se înțelesese Achim spunând mama „noastră" mamei lor vitrege, vorbise deci la plural și îi indusese în
felul ăsta pe toți trei, în loc să vorbească la singular, numai în numele lui, adică. Și cu această rămășiță de
gramatică, care era poate efectul prezenței lui al lui Parizianu acolo, cu cele patru clase ale lui de liceu, reintrase
Paraschiv în atmosfera de familie față de care se arătase atât de senin în scrisori.
– Eu n-am nimic cu ea, nu mă interesează, zise Achim.
– Dacă nu te interesează, zise Paraschiv, atunci de ce întrebi?
– Și ce dacă întreb? Mă doare gura?
15
– Atunci nu mai zi că nu te interesează.
Paraschiv arăta parcă istovit de această înfruntare cu frate-său mai mic și fața i se scofâlcise și fruntea îi prinsese
pete albe. începu să tușească fără veste, o tuse adâncă și rea, care îi venea din piept și nu din gât; răsuna odaia.
– Dă-i, mă, doi pumni după ceafă, îi zise Achim lui Nilă, cu o sticlire jucăușă în ochi.
Paraschiv se liniști.
– Cui să-i dea? zise el. Mie?
Nu mai zise nimeni nimic câtva timp. Nilă se uita la Achim care băgase mâna în buzunar. Băgă și el mâna în
buzunar și scoase un pachet de țigări. Paraschiv întinse laba, dar Nilă întâi se feri, pe urmă, la a doua întindere de
mână a celuilalt, îl lăsă. Paraschiv scoase din pachet și puse țigarea între buze.
– Și ce mai face, mă, Manda lui Bodârlache? îl întrebă el pe al lui Parizianu. S-a măritat?
– Nu s-a măritat, îi răspunse băiatul.
– Ce e, mă, zise Achim, ți-e dor de Manda lui Bodârlache?
– Din pricina ei am mâncat eu bătaie de la tata în dimineața aia, zise Paraschiv.
– Da' ce, numai tu ai mâncat?… Și ce ți-a făcut Manda lui Bodârlache? Paraschiv însă nu vru să spună, trase din
țigare cu sete, de i se văzură
dinții, umplu odaia cu fum și se întinse pe patul mic al lui Nilă, cu pieptul în sus. într-un târziu zise:
– Barim dacă…
– Ce-ți pasă ție acuma de Manda lui Bodârlache, zise Achim.
– Nu-mi pasă, dar când mi-aduc aminte de noaptea aia, parcă mă zgârie dracii în coșul pieptului.
Achim vru să-i spună iar nu se știe ce, dar Paraschiv se ridică în capul oaselor. în colț ziarul foșnise. Paraschiv
duse degetul la gură, se îndoi ca o pisică și ascultă la pândă. Ziarul foșni din noU.
– Să știi că acuma îl prindem, șopti el, Nilă, ia dă-mi perna aia.
– Bă, să nu-mi murdărești perna, se împotrivi Nilă.
Paraschiv însă nu-l luă în seamă, trase singur perna, îi desfăcu nasturii, o despuie de fața ei, și făcu semn
băiatului să se dea la o parte de pe pat. Vârî apoi mâna între perete și deodată împinse patul. Prin golul făcut îi
țâșni aproape în față un șobolan mare. Paraschiv răcni: .

– Dați-vă la o parte! Al lui Parizianu, ține piciorul aici pe gaura aia să nu fugă.
între perete și scânduri se vedea într-adevăr o gaură, dar mult prea mică față de grosimea șobolanului. Băiatul
puse piciorul pe ea. Paraschiv
16
desfăcu fața de pernă și pândea șobolanul care alerga tremurând ca o piftie pe la colțurile odăii, încerca să se urce
pe pereți.
– Stai tu, fire-ai al dracului, dacă nu te prind eu acuma pe tine, zise Paraschiv.
Și într-adevăr, când bestia se repezi la un moment dat printre picioarele lui, Paraschiv îi puse înainte gura
desfăcută a feței de pernă și îl văzură toți zbătându-se și chițcăind înăuntru, ca un purcel. Paraschiv ținea strâns
fața de pernă, cu țigarea în gură, și pe chipul lui se așternuse o expresie schimonosită, dar nu pentru că prinsese
șobolanul, ci pentru ceea ce tocmai îi trecea prin cap să facă cu el.
– Bă, zise Nilă amenințător, aruncă-l dracu afară pe coridor, să nu-l storcoșești în pernă, că…
– Cum afară pe coridor, strigă Paraschiv, să vie iar? Bă, da' deștept mai ești și tu, mă Nilă, mă mir cum dracu te
țin ăștia pe aici și nu te dau afară. Ia deschide fereastra, al lui Parizianu!
Băiatul o deschise. Paraschiv ridică fața de pernă cu șobolanul, se apropie, scoase mâinile și urlă:
– Veniți, bă, să vă uitați.
Nilă nu veni, dar Achim și al lui Parizianu se lipiră cu burțile de mar ginea geamului și se uitară în jos să vadă ce-
o să se întâmple. Bulevardul era înțesat de oameni, se mișcau încoace și încolo ca într-un furnicar. Paraschiv
apucă fața de pernă de fund, o răsturnă și o scutură în capul lor, și șobolanul căzu în vid. îl urmăriră cum se
rostogolea în aer cu burta în sus, făcându-se din ce în ce mai mic. Și când ajunse jos se auzi o izbitură, ca un
plescăit într-o apă, apoi țipete de groază, urlete subțiri de femei. Se retraseră de la fereastră și Paraschiv râse
gîfâit și îi aruncă lui Nilă fața de pernă în cap.
– Na, mă, zise el, te-am scăpat de gherlan!
– A căzut în capul cuiva? întrebă Nilă curios?
– Uite-al dracului că n-a căzut, zise Paraschiv, s-a făcut terci pe trotuar și i-a stropit pe ăia cu sânge!
Și râse iar și se trânti pe pat cu țigarea în gură și trase iar cu sete din ea, de i se văzură acum parcă și măselele, nu
numai dinții.
– Și zi, mă, al Iu' Parizianu, ce mai face tac-tău, strigă Achim, roșu la față și el de vinul băut, cu țigarea între
degete.
– De ce-ai venit, mă, p-aici? zise și Paraschiv.
– A venit la București, îl informă Nilă, dar cu îndoială, urmând, după glasul lui, ca băiatul să mai spună o dată
dacă e adevărat și, dacă vrea sau dacă poate, să mai spună și de ce a venit, că el nu prea înțelesese.
– Ai vreun servici pe-aicea, mă? zise Paraschiv cu respect.
17
Putea să aibă, avea patru clase de liceu și nu strica să vorbești cu considerație despre cineva care te uiți la el că e
mai mic, dar nu știi ce ajunge și poți să ai nevoie de el.
– Sau ai venit și tu că ai auzit că pe aici umblă câinii cu covrigi în coadă? adăugă el, văzând că băiatul tace.
Deci se putea să ajungă și rău și atunci n-avea nici un rost tot respectul, cu toate clasele lui de liceu. Nilă zise:
– O să stea pe la mine dacă n-are unde, anunță și parcă se lăudă el, dar apoi tăcu, prins parcă de mari îndoieli.
– Cum să stea pe la tine, se zborși Paraschiv, și dacă pleci în concentrare unde mai stă?
– Treaba lui, ce-ti pasă ție?
– De ce să nu-mi pese, nu mi-e nepot de văr?
– Ce, o să-l iai tu la tine? se hlizi deodată Nilă și se uită în toate părțile atât de triumfător încât s-ar fi zis că
aștepta să râdă pereții de pretențiile lui Paraschiv.
Achim se dădu pe spate și râse în felul lui, de parcă se înăbușea.
– Și tu ce râzi, mă! blodogări Paraschiv scos din pepeni, îl iai tu? Ia să vedem unde îl iai? Și adăugă pe deplin
edificat: Deșteptule.
Se lăsă tăcerea și câtva timp toți trei fumară, pierduți în plăcerea pe care le-o făcea lor tutunul. Paraschiv rânjea
mereu, trăgând din țigare și avea pe chip acea expresie amestecată a celui ce caută pe îndelete în creierul lui ce să
mai scoată din ceea ce venirea atât a tatălui cât și a nepotului îi stârnea amintiri. Se uita la ei și toate se cântăreau
în el și îi apăreau pe față cum se schimbă lumina când trec norii prea repede pe un cer nestatornic. Nu se topiseră
prea mulți ani de când nu-l mai văzuseră pe tatăl lor, dar totuși erau ani și ce făcuseră ei trei fugind de acasă și
furând, atât de nepăsători față. de o posibilă întoarcere, pe care fapta lor n-o mai îngăduia? Ce putea tatăl lor să
înțeleagă din ceea ce ei îi arătaseră și ce trebuia el să ghicească din felul lor gâtuit cu care se răstiseră ceasuri
întregi unii la alții? Ce să înțeleagă acum din tăcerile lor fără rădăcini, din fumul țigărilor lor? Că degeaba avea
băiatul acela al lui Parizianu patru clase de liceu, că nu era adică, și n-avea cum să fie altfel decât ei, sau chiar
dacă avea să fie, asta era ceva atât de îndepărtat încât până atunci totul avea să se uite, toate cuvintele și toate
gândurile, spuse cu glas tare sau doar lăsate să fie înțelese dintr-o gâjâitură sau mârâitură? De asta le ardea lor
acum, ce era cu al lui Parizianu?
– Paraschive, Nilă, Achime, zise deodată Moromete cu glasul lui de odinioară cu care îi scula dimineața din

somn pe cei trei, Paraschive, Nilă, Achime, repetă ca și când cu adevărat urma să-i trezească dintr-un somn
18
în care însă trăiau cu ochii deschiși și care le punea viața în primej ascultați… Ascultați că am ceva să vă spun o
singură dată… Sunteți ce mei orice-ași face, și eu sunt tac-tău, oricum ați vrea voi s-o întoarce A venit timpul să
recunoaștem fiecare… Greșit a fost că nu v-am lăsa sat să vă arăniți… Greșit a fost că ați fugit de acasă când
puteați st faceți rostul vostru și să munciți pământul… Dar dacă voi ați uitat de ai lucru, eu n-am uitat… După
fuga voastră n-am avut decât un singur g și gândul ăsta a fost la voi… Cum să fac… Cum să procedez ca să a că
muncesc pentru voi și că puteți să vă întoarceți fără grijă și să gi tot pământul la un loc cum fusese?… Și mi-am
reparat greșeala mea, muncit zi și noapte să pun la loc pogoanele vândute… Și am reușit… mari speranțe, dacă
nu-l mai dau pe Niculae la școală (și n-o să-l mai fiindcă îi ajung și lui clasele care le-a învățat să se arănească și
el) să cumpăr un pogon și să refac totul complect și să-mi mai rămână si facem noi, adică eu și mă-ta și ăilalți o
cojmelie alături și să vă răni vouă casa, s-o măriți și să vă însurați în ea… Paraschive, Nilă, Achim timpul să
reparați și voi greșeala voastră… Am la mine banii, nu vă vorl în vânt… întoarceți-vă acasă… Ce vă așteaptă pe
voi aici, măi, copiii Să muriți într-o odăiță ca asta, în timp ce acasă aveți bătătura larg pământul întins cât vezi cu
ochii?… Să fie de aur meseria ta, Parascl și tu să câștigi bani cu duiumul, Achime, iar tu, Nilă, să ajungi portal și
nu face să trăiești printre oameni străini care nu te cunosc de când mic, cum te cunosc cei din satul tău și te jucai
prin țărână cu ei…Un a ieșit pentru voi stând aici trei ani în București, n-ați pierdut tir degeaba, ați învățat ceva,
știți și voi ce e lumea și ce sunt oamenii, da atât încât să vă dați seama că o clipă mai mult dacă mai stați n-o s
mai puteți să vă întoarceți înapoi chiar dacă ați muri… Și de ce să m când sunteți băieți tineri? De ce să pieriți în
floarea vârstei? Parase și Nilă și Achime? Ai?! De ce să vă prăpădiți?!!…
Era ca și când acest lucru nu mai putea fi înlăturat. Era adevărul se oprise deasupra lor la toți, părinte și copii, și
nu mai vroia să părăse odaia. Moromete tăcu. Peste feciori căzuse o tăcere împrăștiată în cuvintele tatălui,
neputându- se despărți în trei părți, înțelesul lor își pie din putere și ajungea la urechile celor trei micșorat și
demn de dis Ce mai vroia și ăsta acum? Cine l-a pus să se răsucească așa atâția să mai muncească pentru ei, așa
cum zisese, când dacă i-ar fi întreb; ei mai din vreme… Era cel din urmă lucru care putea fi bănuit la ui cu o fire
ca a lui pe care i-o cunoșteau de când erau mici… Veșnic istorie cu dusul la munte de care erau acum sătui după
ce toată tine își bătuse joc de ei că nu sunt în stare de nimic și că să fie eî^muntel de aur, și degeaba se duce
Paraschiv cu căruța, că trece pe lângă nu-l vede. Ei, acum ce mai vrea? S-a răzgândit?! îi vrea îndărăt ai
Va să zică e bun acuma Paraschiv! Și te pomenești că e bun și Nilă! Mai târziu ei spuseseră ce mai gândiseră
încă în clipele acelea: că așa era, cât o duseseră rău prin București, alde tat-său nu vrusese să audă de ei. Și acum
când le mergea bine, nu-i mai plăcea, venea el să-i aducă, iar acasă, să zică lumea că n-au fost în stare de nimic și
tot tat-său le-a făcut și le-a dres. încât, nu văzură, după nesfârșita tăcere care se așternu în odaie, cum pe chipul
încordat ca de lemn al lui Moromete se rostogoliră broboane de sudoare.
– Nu vreți, strigă în cele din urmă Moromete, cu un glas înalt. Nu vreți nicidecum! Bine, Paraschive, bine, Nilă și
Achime. Bine! Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea deasupra voastră nu mai există.
Și cu aceasta se și ridică, făcu din brațe gesturi ca și când tot soiul de obstacole s-ar fi ridicat în calea lui și el le
dădea la o parte, cu mișcări exagerate și teatrale, porni spre ușă, o deschise larg, o lăsă așa deschisă și începu să
coboare scările. Dar cu toate că nu trântise în urma iui acea ușă, nimeni din cei trei nu se ridică să-l urmeze sau
măcar să-l însoțească și să-i bâlbâie vreo promisiune, semn că, măcar dacă nu mai putea să facă lucrul acela care
li-l cerea el, țineau la el și-l înțelegeau…
…Și se dovedi apoi, în anii care urmară, că el păstra mereu acea ușă deschisă în urma lui, doar-doar se vor
întoarce băieții lui acasă: nu-l dădu mai departe pe Niculae la școală, deși ar fi trebuit, dacă ar fi înțeles că nu mai
era pentru el, pentru Moromete, nici o speranță… Cei trei erau duși pentru totdeauna…
IV
înainte de a afla toate acestea Catrina avu timp de mai multe nopți visuri neliniștite, pe care le povesti însă fetelor
cu o expresie senină, fiindcă preotul cel nou, un tânăr care nu-și lăsa barbă, îi spuse la o spovedanie că foarte rar
se întâmplă ca un vis să însemne ceva. „Nici cele bune, părinte?" întrebă mama care aproape toată viața ei, de
când se ducea la biserică, și-o împărțea între visurile din timpul nopții îi întâmplările de peste zi. „Ba, cele bune
sunt bune, răspunse preotul, dar e mai bine să nu te gândești la ele".
Nu puteai însă să nu te gândești! Să visezi lângă prispă un om negru călare, cu o pălărie cu pană la cap și alături
o vacă și ceva mai încolo un lup. Și pe tac-tău pe prag, închinându-se înfricoșat: Doamne, Doamne! Doamne,
Doamne! Ce poate să fie asta? Pe perioade lungi, mai ales în timpul iernilor, când nopțile erau nesfârșite, Catrina
Moromete ducea lupta ei neslăbită cu „ăla spurcatu" și semnele de izbândă erau chiar visele,
20
când îi apărea în somn Maica Domnului, sau Sfânta Vineri, sau când le auzea doar glasul. Aparițiile acestea erau
cam aceleași, și fetele nici n-auzeau ce spunea, în schimb „Cinenutrebuie" venea de fiecare dată în altfel,
întrupându-se în cele mai ciudate animale și behăindu-i din gură drept în față, de-o făcea să sară până în grinda
casei de groază. Atunci se dădea jos din pat, aprindea veșnica ei tămâie, ieșea cu ea pe afară, pe la colțurile casei
și uneori se ducea chiar până în fundul grădinii, la dud și tămâia și împrejurul dudului, fiindcă o dată îl visase
legat în lanțuri de trunchiul gros al acestui bătrân copac. Catrina era la poartă și l-a văzut cum se zbătea să rupă

lanțurile și atunci ea i-a arătat pumnul și l-a amenințat stăpânită de o ură triumfătoare: „Acolo să stai, în vecii-
vecilor!". Numai că în aceeași clipă s-au și auzit lanțurile zornăind și mama nu mai știa ce s-a întâmplat, dar că a
chinuit-o rău cu coarnele. Și adăugase apoi cu umilință că niciodată să nu te bucuri că l-ai răpus, fiindcă numai
Dumnezeu e în stare, și de aia trebuie să te închini, nu să arăți pumnul.
După ce se ridică din zăcerea în care căzuse aflând cele ce se petrecuseră la București, ea îl chemă într-o zi în
odaie pe băiat, când nu erau acasă nici fetele și nici Moromete, și îi spuse că, dacă până acuma ea l-a ținut de rău
că o să fie bine, de aici înainte să știe și el să-și ia gândul că mai e de trăit lângă alde tat-său. Nu poate să-i spună
ce-a auzit, fiindcă îi este frică de Dumnezeu, sunt fapte care se pedepsesc și Iisus Cristos nu dă voie să amesteci
copiii în blestemul părinților, când s-o face mai mare o să audă și el, dar atunci ei vor fi morți și cu răsplata dată.
Dar nici să-și prăpădească el viața, lângă un tată ca ăsta, nu e drept, așa că i-a venit timpul să deschidă și el ochii
mari și să fugă de lângă el, să se ducă în lume și îndărăt să nu se mai întoarcă. Că nici ea n-o să mai stea mult și o
să se ducă și ea.
Băiatul n-o întrebă unde și s-ar fi părut că nici nu auzi bine ceea ce mama îi spuse, fiindcă nu zise nimic, se uita
doar într-o parte, cu privirea rece și neclintită, ca un animal tânăr adus din pădure, prea crud ca să înțeleagă că a
căzut în cursă și că nu mai e liber să sară gardul și s-o ia la fugă acolo unde ar fi trebuit să audă chemarea. Dar
nici îmblânzit nu părea să fie. N-auzea nimic, sau nu știa încă să fugă, nu-l țineau picioarele!
Un an mai târziu războiul izbucni la granița noastră de la răsărit și ne luă și pe noi… în sat începură să vină
scrisori negre. în unele case se auzeau planșete, dar cum poți să verși lacrimi cu o hârtie în mână, nici măcar o
fotografie? Suferința rămânea astfel închisă ca să trăiască apoi mulți ani împreună cu cel rămas în viață, și mai
mult se plânse la moartea lui Boțoghină, care se vindecase de piept dar se apucase iar de muncă și boala,
revenind, nu-l mai iertase, decât de cei care se auzea la un moment dat că sunt dați undeva departe, pe ger sau pe
noroaie, morți, sau dispăruți,
21
sau prizonieri. Mulți însă, înainte de a pieri pentru totdeauna, se întorceau de câteva ori pe acasă, îi vedeai veseli
și sănătoși (le priia viața de cazarmă, unde mâncau mai bine decât ce le puneau ai lor în sat pe masă), în hainele
lor verzi, cu tinerele lor muieri agățate de gât, topite că îi aveau cu ele (nici nu se mai sfiau, se uitau la ei și le
curgeau lacrimile șiroaie), că permisia era lungă, de câte două, trei și chiar șase luni și că cine știe dacă în acest
timp focul negru nu se va opri și bărbații lor vor scăpa astfel cu viață. Soarele strălucea luminos pe cer și
înfloreau salcâmii și nu se putea ca oamenii să se omoare între ei, așa tineri! Cine e mai bătrân și a mai trăit
poate să mai creadă, că lui nu prea îi mai pasă, dar cum să nu mai trăiască Gheorghiță al ei, cu care nu e nici un
an de când s-a măritat și are de la el copil mic?… Nu e așa, Gheorghiță? Nu e așa că n-o să te mai prindă până îți
trece ție concediul? Că spunea Bibina, că spunea Cornel că e ori, ori, dacă nu-i bate nemții acuma pe ruși, până
în iarnă, îi bate rușii pe nemți! Da, asta în orice caz, dacă nu-i bate ăia pe ăia, atunci îi bate ăilanți pe ăștelanți!
Nu râde Gheorghiță, nu râde, mă. țipa atunci femeia, cuprinsă de groază, simțind că nu era nimic adevărat din
ceea ce auzise, și credințele ei erau prea plăpânde. Și într-adevăr lunile treceau, trecea și concediul și zadarnic se
agățau și mama și sora și tânăra nevastă de tunica ostașului, nici ele nu credeau că există cineva pe lume care ar
putea să-l împiedice să se ducă și mai ales să-l ferească dinaintea glonțului. Și nu trecea mult și era văzută pe
ulițe femeia, galbenă de sus până jos, parcă și picioarele ei tinere rămăseseră fără sânge. „Ce e cu tine, Tincuțo?
Nu cumva a murit Gheorghe al tău?" „A murit, țață Paraschiva!" „N-o fi și el prizonier, Tincuțo?" „Nu, țață
Paraschivo, e mort, că am întrebat, când nu știu ei bine, îl dau dispărut sau prizonier dar nu zic că e mort dacă n-
au văzut cu ochii!" „Și tu ești acum liniștită, biata de tine!" „Ce să fac, țață Paraschivo!" „Ce să faci, ești mai
galbenă ca frunza când cade ea toamna din pom, vezi să nu te prăpădești și tu!" „Ar fi bine să mă prăpădesc și
eu, țață Paraschivo, dar uite că nu se poate, că nu ești cu el acolo, să mori o dată cu el! Dacă o să trăiesc, o să am
grijă de copil, dacă nu, e loc și pentru mine în deal la cimitir." Și luni de zile apoi privirea ei rămânea mai
departe liniștită și pustie pentru ca la un moment când auzea că a venit câte cineva de pe front să se îmbrace și să
se ducă la el. Nu era al ei, știa ea, dar venea de acolo de unde al ei pierise și vroia să-l vadă, să-l întrebe… I se
făcea rău de pe la poartă, dar se ținea bine până intra în casă și îl vedea în costumul lui militar… Atunci se agăța
cu mâna de prag și scotea un țipăt care până și pe soldat îl împietrea; parcă sfâșia lumina zilei glasul ei subțire…
Moromete primi și el într-o zi cunoscuta hârtie cu chenar negru în care se spunea că Nilă p ierise în luptă la Cotul
Donului. Nu se știe pe ce
22
căi se află mai pe urmă că regimentul lui de dorobanți trăsese și în ruși și în nemți, care vrusese să-i vâre pe ei
înainte într-o luptă grea, și de aceea muriseră atât de mulți. Se spunea că după luptă, alte unități îi găsiseră pe ai
noștri aruncați într-o fîntână și că printre ei fusese și Nilă. Moromete stătu o jumătate de zi nemișcat în pridvor,
cu fruntea plecată și cu hârtia în mână și nu se putu ști dacă în acest timp îi cursese vreo lacrimă sau rămăsese
doar așa învăluit și parcă paralizat de mișcarea nevăzută a aripilor morții, care se opriseră și deasupra casei lui.
Mama și fetele îi făcură lui Nilă un parastas împreună cu muierea aceea din fotografie, cu care între timp se
însurase și avusese cu ea un copil; venise și ea la socri cu acest prilej și după parastas plecă.
în acest timp, așa cum spusese, mama începu să se îndepărteze din ce în ce mai mult de casă, stăpânită acum de o
ură care nu se mai vedea, însă mai amenințătoare, fiindcă tocmai în acea vreme se mai petrecuse în familia

eivceva care părea parcă menit s-o ațâțe și mai tare. Războiul nu stinge nimic între oameni, așa cum o flacără mai
mare nu stinge una mai mică, ci dimpotrivă, parcă o întețește. Ce se mai întâmplase încă?
în prima ei căsătorie Catrina se măritase cu un băiat de care nimeni nu-și mai aducea aminte, unul al lui Năfliu,
nu era nici el mai mare decât ea, nici nu făcuse armata, murise apoi repede de apă la plămâni, lăsând-o văduvă în
plin război (era vorba de primul război) și cu o fată pe care o născu după moartea lui. Se apucase, acest băiat, să
sape un gropan, să-și facă o fîntână în fundul grădinii și nu-și dăduse seama cum intrase răcoarea în el și îl
pusese la pat o oftică fulgerătoare, în câteva săptămâni se prăpădise. Catrina venea în Siliștea-Gumești dintr-un
cătun vecin, dintr-o familie numeroasă dar nu săracă și, după moartea tânărului ei bărbat, vru să se întoarcă la ai
ei, și să ia bineînțeles și fetița cu ea, dar socrul, bătrânul Năfliu, care nici el nu era un om sărac, îi spuse să stea la
el, sau în orice caz, dacă voia să plece și să se mărite cu altul, ceea ce n-avea dreptul s-o împiedice sau s-o
învinuiască, atunci să-i lase măcar fetița, nu imediat, se înțelegea de la sine, ci după ce avea mai întâi s-o
alăpteze și s-o înțarce. Catrina rămase, dar nu așteptă prea mult cu alăptatul fetiței și începu să lipsească nopțile
de acasă, spre furia socrului, care era silit să tacă, de frică să nu rămână pentru totdeauna fără fetița fiului său
(singurul pe care îl avusese).
Se află în curând cine era cel de la care se întorcea ea în zori și cu care foarte repede de altfel născu un copil de
văduvie: primarul satului, un bărbat și el la fel de tânăr, pe care însă lipsa unei mâini îl scutise de armată și de
război. Nu fusese nici o înțelegere între ea și primar, acesta nu-i făgăduise nimic în ceea ce privea căsătoria și de
altfel ea nu-i ceru nimic. El însă se purtă într-un fel neașteptat, câțiva ani mai târziu, când
23
^p
se termină războiul și se făcu reforma agrară, îl trecu pe bărbatul ei printre eroii căzuți pe front și îi dădu un lot
mare de opt pogoane ca văduvă de război, iar copilul, de astă dată un băiat, îl luă el, ca s-o lase liberă, să se •
mărite fără copii – știa și el că socrul vroia fetița.
De ce se purtă primarul atât de neobișnuit cu ea și n-o luă mai degrabă de nevastă din moment ce acceptă să-i ia
copilul? Se spunea că el ar fi vrut, că ținea la ea și la copil, dar că s-ar fi opus părinții lui, oameni într-adevăr
foarte bogați, tatăl fiind unul din proprietarii mari ai pădurii Cotigeoaia și al încă unui mare număr de pogoane
de vie și de câmp și că trebuia să ia una la fel de bogată dintr-un sat vecin, cu amenințări că dacă nu se supunea îl
goneau de acasă și partea lui de avere i-o dădeau fratelui mai mic, la care de altfel părinții și țineau mai mult. Se
mai spunea că în ceea ce privea copilul, primarul se înțelesese singur cu viitoarea nevastă și că în fața acestei
situații părinții nu mai ziseră nici ei nimic…
Cu opt pogoane de pământ Catrina se mărită repede cu Ilie Moromete, proaspăt întors de pe front și
împroprietărit el însuși cu un lot mare. Fetița rămase bătrânului Năfliu „în vale", adică acolo unde își trăise
Catrina anii de dinaintea vârstei de douăzeci. în noua căsătorie născu două fete și un băiat, adică pe Tita, pe
Ilinca și pe Niculae, iar între timp fetița „din vale" crescu și ea și într-o zi se mărită.
Măritișul acesta căzu ca un trăsnet peste capul mamei și se petrecu în același an când cei trei fugiră de acasă.
Fata nu spusese nimănui nimic și pur și simplu adusese într-o seară în casa bunicului pe unul Albei, un flăcău
înalt și spelb, cu mâinile lungi, dulgher de meserie, dar foarte sărac, lucru care aproape că o năuci pe Catrina. Se
duse la ea în aceeași seară, intră în casă și îi spuse fetei aceste cuvinte: „Bine, fă, Marițo, mă-ta sunt eu, fa, sau
cine sunt?" Adică cum era cu putință să se ascundă până într-atât de mama ei că nici măcar s-o întrebe și pe ea ce
zice de flăcăul pe care vrea să-l ia nu vrusese, măcar așa, de rușine pentru mă-sa care o crescuse și care îndurase
cu ea s-o facă mare?! Or, tocmai asta era, că n-o prea crescuse, că socrul ei Năfliu era cel care avusese grijă de ea
și că fata se cam îndepărtase de maică-sa. „Ieși afară că te împușc", răcni atunci bătrânul ducând mâna la grinda
casei și într-adevăr luând de acolo o pușcă de vânătoare cu care se ducea el după iepuri, clămpănind din ea și
ieșind furios pe urmele fostei neveste a fiului său, a cărei purtare din tinerețe se pare că n-o putuse uita niciodată;
acum însă venise ziua răzbunării.
Se luă după ea cu pușca aceea în mână și de pe prispa casei ținti spre umbra fugară a mamei care alerga spre
poartă să scape și trase în ea bubuind în noapte, drăcuind și înjurând. Toată partea aceea a satului se sculă în
picioare în hămăitul câinilor și bătrânul o urmări pe uliță și mai
24
trase o dată în ea și dacă ar mai fi avut cartușe pe cele două țevi ar fi continuat s-o împuște în felul ăsta până ar fi
nimerit-o. Norocul Catrinei fusese că bătrânul era prea furios și arma îi tremura prea tare în mâini, altfel nu se
știe dacă alicele lui pentru iepuri nu i-ar fi găurit cumva spinarea. Bineînțeles că mama veni acasă cu groaza în
ochi și îi povesti lui Moromete rușinea, dar el nu se grăbi deloc să se ducă „în vale" și să-l pedepsească pe bătrân.
„Dă-l în masa de smintit, spuse Moromete flegmatic și mai adăugă ceva care părea cu totul lipsit de noimă în
clipele acelea: lasă-l că moare el mâine-poimâine și te împaci tu cu Marița!" „Eu cu ea? strigase mama scoasă
din minți. în deal la cimitir și tot nu mă împac."
Se împăcase chiar înainte să moară bătrânul, se pomeniseră după vreun an cu Marița și cu Albei la ei la poartă
pentru împăcăciune, fiindcă Marița născuse un băiat și vroia să facă nunta, și nu se putea nuntă cu părinții certați.
Bătrânul îmbătrânise rău de tot, tremurau nădragii pe el, avea peste nouăzeci de ani și tot se mai uita chiorâș la
nora lui, dar avusese loc și nunta și nici Marița nu prea îl mai lua în seamă, fiindcă bunicul e bunic și mama e

mamă, el avea să se ducă și nu putea să trăiască certată cu neamurile.
Catrina se îmblânzi, mai ales că Albei îi săruta mâna și nu era zi să nu trimeată pe cineva, sau să vie chiar el și s-
o întrebe ce mai face.
V
Și iată că Parizianu răspândi în sat ceea ce aflase de la fi-său. La început Moromete nu observă, dar zilele în care
în casă începu să nu se mai facă ba focul în sobă, ba mâncarea să fie bună de dat doar la porci, ba să lipsească de
dimineață și până seara atât mama cât și fetele, începură să se țină lanț. „Bă, strigă Moromete cu glasul lui cu
care altădată băga groaza în toți, ce e cu voi? Vă omor pe toți." Dar nu se mai sperie nimeni, fetele îi arătau
dosul, iar mama se îmbrobodea îndelung în fața oglinzii și rostea chiar înaintea lui, cu un glas în care răzbunarea
țâșnea cu violență ca dintr-o fântână, izmenindu-se ca să-i imite glasul lui din clipa aceea, topit adică de
dragostea lui mălăiață pentru feciori: Măi copiilor! Măi copiilor!
Fetele însă nu se înțeleseseră cu mama, ele știau una și bună că orice-ar fi zis tatăl lor acolo la București, cei trei
n-aveau să se mai întoarcă și asta era singurul lucru care le interesa. încât după ce trecu un an, se potoliră și
începură să se poarte iar bine cu tatăl lor, cu atât mai mult cu cât, deși era război, Moromete continua să câștige
mereu cu drumurile lui la munte și le dădea bani să-și cumpere de zestre. Catrina însă continua
25
să spună că o să se ducă „la ailaltă în vale" și cu timpul prinse ură și pe fete. Cuvintele „mă duc la ailaltă în vale"
începură să revină în gura ei încărcate de amenințări întunecoase („o să vedeți voi!"), stârnind până la urmă în
cele două surori o înverșunare surdă împotriva „Alboaicei" care nu se știe ce-i spunea ea când se ducea pe acolo
de reușea s-o tragă parcă cu ața. „Mă duc la ailaltă în vale" începu să însemne în glasul mamei că se ducea la
cealaltă fiică, spre deosebire de astea de aici, pe care le făcuse cu Moromete și care „îi semănau" că primeau bani
de la el în loc să-i dea peste mână.
Ce-o atrăgea acolo „în vale" atât de tare? Amintirea primului ei bărbat, cu care nu trăise decât câteva luni, a
tinereții care se dusese, a casei în care se întorcea în zori de la cel de-al doilea bărbat la care ținuse și unde
născuse a doua oară? Sau cu adevărat ura ei împotriva bărbatului era așa de mare încât chiar se gândea să spargă
casa și să-i lase? Chiar nu mai putea fi dres traiul lor nici cu prețul unei vieți care îi lega și care, orice s-ar fi zis,
era acolo sigură în bătătură, cu casa și cu cele două loturi și fără cei trei? Cei trei nu mai erau, ce mai vroia? „Păi
asta credeți că e în toate ale ei?" se mira câteodată Moromete, dar răspunsul Catrinei care nu Citârzia arăta că
tatăl se ferea și că se simțea totuși încolțit de ceva nemilos care nu numai că nu-l ierta dar amenința să se țină de
el cu o îndârjire din ce în ce mai mare și să nu-l lase nepedepsit până în clipa morții. „Ai crezut că n-o să auzim,
spunea mama cu obrajii arzând în flăcări de dușmănie nepotolită. Toată viața ne-ai mințit până n-ai mai putut
nici tu și te-am crezut, și ce ți-ai zis: «Ia să mă duc eu la feciori, că a venit vremea!»" Ridica pumnul în aer și
amenința: „Nu scapi tu numai cu atât, că o să mă duc eu la ailantă în vale. N-o să mă duc acuma, știu eu când o
să mă duc!" „Ei, când o să te duci?" mai răspundea Moromete curios, fără să-și dea seama că nu mai avea în
spate o familie în care cuvintele și gesturile lui să fie încărcate cu înțelesuri cu atât mai adânci și mai de temut,
cu cât erau menite să țină în cumpănă porniri atât de diferite și de neîmpăcat venind de la niște copii care ei înșiși
aveau nevoie, chiar în ființa lor oarbă, de un stăpân care să nu țină la nici unul din ei dar să-i țină totuși pe toți în
frâu. Acum însă, silit să țină doar la cei care îi rămăseseră, nu știuse să țină așa cum ar fi trebuit și cea dintâi care
se răzvrătise împotriva lui era chiar mama, care ar fi trebuit să-l înțeleagă.
„O să mă duc când o să intri în anul morții și o să începi să zaci, răspunse Catrina speriindu-le până și pe fete,
care încercară să o potolească, dar nu cu prea mare convingere, fiindcă știau că pământul e în mâinile ei și ținea
de puterea ei la care cât să dea. Iar fetele astea, să prind eu vreuna că stă lângă tine, o brazdă de pământ dacă o să
vază de la mine!"
Moromete ieșea afară sau se ridica de unde era și o lua spre poarta de la drum ca spre poarta mântuirii: dincolo
de ea era lumea, mai blândă decât femeia pe care o lăsa în casă, putea să se ducă și el în lume și să scape…
Dar nu se ducea, cu toate că uneori întârzia până după miezul nopții și pe Catrina o apuca neliniștea îndîrjită, că
putea în felul acesta să rămână fără el. Nu cumva s-o fi dus de tot? Dacă nu se mai întoarce? în asemenea clipe
părea înghesuită de îndoieli dacă făcea bine ceea ce făcea. Tot amenihțându-l în felul acesta și neascunzându-i
ura pe care i-o purta putea într-o zi să-l facă să nu se mai întoarcă. Asta era una. Și în afară de asta anul acela al
morții lui părea tot atât de îndepărtat ca și al ei, zece ani diferență mai mult sau mai puțin nu mai însemnau nimic
de la o anumită vârstă în sus, iar pe de altă parte, cum de uitase ce zicea Cristos, că trebuie să ierți greșiților
noștri de șaptezeci de ori câte șapte? încât valul de ură, fără să-și micșoreze puterea, se retrase totuși din purtările
mamei și fu acoperit cu rugăciuni, fără ca prin asta să devină mai blândă. Domnul Cristos nu i-a gonit pe
negustori din templu lovindu-i cu frânghia? N-o îmblânzi nici măcar Alboaica (această fată care avea atâtea
daruri) venind ea acum pe la Moromeți, cu intenția neascunsă de a o potoli pe mama ei la care ținea.
Aducea cu ea ba un copil, ba altul, fiindcă ieșeau din ființa ei copiii cum ies fructele dintr-o ramură tânără
(avusese noroc că Albei al ei nu nimerise pe front și venea des pe acasă), făcuse vreo patru. Cabina rămase
neînduplecată, dar cu atât mai statornică pe drumul bisericii și când dintr-o vorbă a cuiva sau cine știe din ce
pricină, mai ales de pildă când îi ajungeau la urechi clevetiri că degeaba se duce ea la biserică, că n-o să ajungă
ea în rai după cum a trăit când era tânără, aprindea candela sub icoana lui Cristos din perete, se lăsa la pământ și

își pleca foarte tare fruntea într-o umilință atât de totală încât se vedea că nu mai simțea și nu mai auzea pe
nimeni în jur; stătea așa ceasuri întregi fără să i se audă glasul, cu umerii încovoiați și cu trupul sprijinit în
genunchi și în pumni. în acest timp fetele treceau prin casă cu treburi, dar n-o turburau din rugăciunea ei chiar
dacă o căuta sau o striga cineva la poartă. Se ducea una din ele și spunea că nu e acasă, să vie mai târziu, acuma
e plecată… Duminicile arăta ea cel mai bine, îi străluceau ochii când se întorcea de la biserică și adesea
strălucirea aceasta ținea și a doua zi și a treia zi. A patra, a cincea și a șasea zi se întuneca iar, dar venea iar
duminica și fetele o vedeau pe drum cum se întorcea cu alte muieri, veselă de parcă se întorcea de la o nuntă,
ținând mănunchiul de busuioc în mână parcă nu ca pe o floare de evlavie păstrată în amintirea slujbei, ci de
triumf, menită parcă altor amintiri. „Ce slujbă a ținut azi părintele Alexandru, spunea ea
26
27
adresându-se celor două fiice și lucirea ochilor îi creștea brusc îhtinerind-o. în loc să stați aici cu ăsta bătrânul
(ăla nu era deloc bătrân, dar ea se credea în acele clipe fată mare și nu mai vedea în el decât un sfrijit care se
mira că putea să-i fie bărbat), mai bine ați veni și voi acolo să auziți și voi cum arată păintele Alexandru cu mâna
spre cer!"
Acest părinte Alexandru de care vorbea ea și care venise în locul părintelui Provinceanu, îmbătrânit, ținea, spre
supărarea celor doi dascăli, slujba de la începutul până la sfârșitul ei, fără să sară nimic, și nu înțelegea să revină
asupra acestui obicei cu care el, încă de la început, preot tânăr și neștiutor, venea de pe băncile facultății de
teologie și voia să-l introducă aici într-o biserică țărănească. Ajunseseră cu anii să se certe și Catrina luă
bineînțeles partea preotului. Dascălii săreau răspunsurile, preotul revenea asupra lor silindu-i s-o ia de la capăt,
iar lumea din biserică băga de seamă și la sfârșit se amestecau și îl întrebau pe parohul cel tânăr: „Ce este,
părinte, de ce nu vă înțelegeți? Fiți și sfinția-voastră înțelegător, sunt și ei dascăli bătrâni și cântă amândoi bine".
Asta era adevărat, cel puțin unul din ei avea un glas care vara se auzea prin ușa bisericii până la pod, ai fi zis că
îngerul cobora asupra lui și îl înzestra în orele acelea cu o astfel de voce frumoasă, înaltă. Ca om însă, acest
dascăl era cam grăbit, avea treabă acasă, și se învățase cu preotul cel bătrân să termine slujba în cel mult un ceas
și jumătate.
Pe de altă parte iarna nici femeile nu răbdau să stea mult în biserică și preotul rămânea cam izolat, dar nu se dădu
bătut. Făcu rost de lemne, încălzi soba de fontă și continuă să țină slujba așa cum înțelegea el. Când pleca,
Catrina îl însoțea spre centrul satului, în văzul tuturor. „Frumoasă slujbă mai ții, părinte", îi spunea ea și se mai
descrețea la față și se făcea și el mai vesel. Mergeau împreună până în centru și acolo Catrina se oprea, preotul o
lua spre casa lui și ea le aștepta din urmă pe muierile cu care venise, să continue drumul.
Cu timpul începu să cunoască bine viața părintelui cel tânăr și așa se face că într-o zi se întoarse cu obrajii roșii
de indignare. Aflase chiar de la el că n-o ducea bine cu preoteasa, că o prinsese cu unul din învățători (era și ea
învățătoare) și că se dusese la protopop și îi ceruse să-l mute din Siliștea în altă comună, nu mai putea sta aici.
„Părinte, șoptise atunci Catrina Moromete (și povestind scena acasă, în clipa aceea îi țâșniră lacrimile), nu pleca,
părinte, nu lua în seamă păcatul, o să treacă vremea și lumea o să uite". „Nu se poate, răspunse hotărât tânărul
paroh, trebuie să plec." Și plecase. în locul lui veni altul, dar timp de câteva luni Catrina nu se mai putuse duce
deloc la biserică. în ziua aceea, și apoi în prima duminică după plecarea tânărului paroh, nu mâncase nimic și
stătuse toată
28
ziua în pat, potrivnică și neclintită. După vreun an reîncepu să se ducă regulat la biserică și apoi după încă un an
starea de dinainte îi reveni. Din când în când însă tot o mai auzeau în casă, așa din senin, cu privirea năpădită
brusc de o lumină ciudată: „Ce-o mai fi făcând părintele Alexandru!" „N-o mai fi putând de dorul tău! îi
răspundea atunci Moromete batjocoritor. în locul tău ași pune caii la căruță, l-ași lua pe Albei să-i mâie și m-ași
duce după el: Părinte, uite-mă și pe mine, i-ași zice." Și adăuga subliniind cu umerii neputința dar și renunțarea
lui de a înțelege ce e în capul unei femei: „Uite-așa!" Fetele chicoteau și aici parcă s-ar fi putut zice că dragostea
mamei pentru părintele plecat i-a adus în suflet destulă lumină ca să-i ajungă toată viața și să-l ierte deci pe
Moromete pentru lucrul acela pe care îl făcuse în timpul războiului când se dusese la București. Era neîndoielnic,
mai ales când o auzeau spunând cât de frumoase erau odăjdiile acelui preot și ce bine îi stătea cu ele, spre
deosebire de cel care venise, care cu toate că nu era nici el bătrân, dar nu era așa înalt și subțirel ca părintele
Alexandru și nici n-avea ochi așa mari și frumoși ca ai lui.
VI
în schimb însă, Niculae, fără să arate vreodată că ține cu maică-sa, începuse cam de pe atunci să facă așa cum îi
spusese ea, să se înstrăineze adică de tatăl său și cu timpul chiar să vorbească din ce în ce mai puțin cu el. Trăgea
cu urechea la vuietul întâi îndepărtat al războiului, apoi din ce în ce mai apropiat, pentru ca apoi chiar să vadă cu
ochii trecând peste sat în valuri, unul după altul, rostogolindu-se spre apus, întâi nemții în fugă, și apoi rușii după
ei… După care se făcu iar liniște și contingentele mai vechi începură să se întoarcă în sat. Cei mai tineri
rămâneau însă mai departe sub arme, fiindcă pentru ei războiul abia începea.
Când băgă de seamă, Moromete încercă să-și recâștige fiul și începu prin a-l lăsa în pace cu muncile, știind,
desigur, cât de mult îl chinuia pe băiat să-l pui la muncă și că era suficient să-i dai cartea în mână ca să faci din el

un miel. Dar mai credea el oare în carte după ce atâția ani îl silise să nu se mai apropie de ea? Mai credea, sau
mai bine zis nu încetase o clipă să nu creadă și să nu citească pe furiș, fiindcă niciodată nu se petrecuse cu el
acea contopire cu lucrul pe care i-l dădeai să-l termine și nu reușise să facă din el un băiat priceput, asemănător
cu alți copii din sat care se dovedesc încă de la o vârstă crudă nemiloșii țărani ce vor deveni nu peste mai mult de
zece ani, adică să se însoare, să vorbească tare, să înspăimânte un bou cu un pumn făcându-l să scotă un răsuflu
29
scurt pe nări după o lovitură dată în spate, să-și înjure nevasta cu acel amestec de sentimente în care autoritatea și
dragostea se schimbă în cursul chiar al unui singur cuvânt spus și să facă să se afle că știe, dacă o să fie nevoie,
să pună mâna pe măciucă și să dea fără șovăială la cap oricui ar îndrăzni să se lege sau să-i fure ce este al lui,
chiar și un cap de ață.
îl trimitea de pildă să măture oborul și să dea coceni la iapă, care fătase. Niculae se ducea în obor dar tatălui i se
părea pesemene că durează prea mult acest măturat și răcnea: „N-ai auzit, mă, să dai coceni la iapă?" Niculae
lăsa maturatul și se ducea după coceni și la întoarcere, cu ei în brațe, ocolea o furcă aruncată acolo cine știe de
cine. „Ridică, mă, chiorule, furca aia de jos, nu vezi că o să te înțepi în ea?", se auzea iar de pe undeva de unde îl
urmărea vocea tatălui și Niculae se apleca să lase cocenii jos și să ridice furca, și atunci se apropiau pașii din
locul unde se auzea vocea și Niculae parcă ar fi avut capul de lemn, astfel de sunet scotea palma ca de curea
lipindu-se de tidva lui.
își revenise cu încetul și ajunse flăcău, și îl sprijinea acum atent pe tată în toate treburile, dar tot nu se purta în
mod obișnuit, în privire întârzia să-i apară, ca la ceilalți, acea strălucire aprinsă când pe dinaintea lui își legăna
trupul o fată sau o muiere tânără; rămânea umbrită ferind vechea strălucire de pe vremea când era elev și ca niște
găini bete se învârteau fetele în preajma lui, fără ca el să le vadă. Iar cele care știau prea multe aveau expresii de
neliniște când îl priveau, ca și când vederea acestui flăcău le-ar fi amintit cu spaimă că ele pierduseră de mult
ceea ce el încă păstra, deși era băiat: credința că dincolo de poartă se găsește o grădină și în grădină se găsesc
încă neculese florile nevinovăției. Ele se tăvăliseră însă de mult în aceste flori și știau că pentru ele grădina își
schimbase pentru totdeauna înfățișarea.
Cam prin vremea când Moromete începuse să-l lase în pace cu treburile, o fată îl prinse totuși în capcană. Trecea
într-o dimineață de sărbătoare prin Cotocești (cătunul în care erau adunate aproape toate neamurile lui Aristide),
îl trimisese taică-său să ia un dublu de la cineva care nu vrea să-l mai aducă îndărăt, și pe drum îl chemase la un
moment dat peste o ulucă glasul șoptit al unei muieri care îl chema să intre înăuntru. Era în dreptul casei unuia
dintre cei care aveau porțile mari; un om care nu era bogat dar trăia bine, își dăduse fata la o școală
profesională… îl chema Costică Roșu… Era de Rusalii, sărbătoare în care morții se cinstesc prin praznice date
acasă fără slujbă și la care se mânca pilaf din făină, din porumb dat la piatră ca să iasă doar un fel de grăunțe care
erau fierte în lapte și îndulcite cu zahăr, sau din orez. înainte de praznic, gazda spăla pe toată lumea chemată pe
picioare, obicei rămas în sat din ceața
30
îndepărtată a timpului. Niculae ezită… „Păi, țață Gherghino, se bâlbâi el, eu…", dar în cele din urmă intră.
Bâlbâială asta nu era numai a lui. Casa lui Costică Roșu fără să fie mai mare decât a altor oameni bogați din
comună, cu trecerea anilor începuse totuși să pară că e. în primul rând curtea era de trei ori cât una obișnuită și
era plină de fanare, hambare, cotețe, grajduri, pătuluri și căsuțe mici de porumbei, ridicate sus pe un soi de
prăjini înalte cât un salcâm sau lipite de acoperișurile pătulurilor. Porumbeii împânzeau aerul când zburau,
Costică avea4sute, de toate culorile și de toate soiurile, jucători și prăsitori, ștafete, dintre cei care cântă sau dintre
cei care se giugiulesc tot timpul. Se știe că rudele acestei familii mâncau cât voiau carne dulce de porumbel. Pe o
rază mare a satului nimeni nu mai creștea aceste păsări, știut fiind că cei care aveau puțini îi pierdeau, fiindcă se
lipeau în cele din urmă de un cârd mai mare și se amestecau și nu-i mai puteai pe urmă nici cunoaște și nici
aduce înapoi. De prin aceste construcții ale gospodăriei lui Costică se zăreau coșuri de locomobile, piese detașate
de batoze, grape și boroane mari, rotile și cormane cu care gospodarii își cultivau hectarele… Dincolo de curte se
întindea grădina… Părea fără sfârșit, fiindcă pe lângă pomi și zarzavaturi era plină și de bălării, lipane cât roata
căruții și bozi nemaipomeniți, ai fi zis dacă n-ai fi știut ce sunt, că trebuie să fie un soi de struguri, cu fructul lor
negru, pe care unii țărani îi cereau voie lui Costică să-i culeagă și să facă din ei țuică (atât de rea încât era de
mirare că nu mureau bând o asemenea distilație otrăvită). Grădina dădea în râul satului pe care îl împingea mult
spre mijlocul văii spre care se trecea pe un pod de lemn, cu pilonii atât de vechi încât creșteau din ei, câteodată,
firișoare de iarbă și mici flori de câmp… Găinile lui Costică Roșu ouau pe sub aceste bălării și bozi din grădină;
umblau câinii după ele și îi vedeai nu o dată cum fug pe vale cu ceva alb în gură. Tot atât de adesea însă se auzea
din Cotocești și câte un trăznet de pușcă de răsunau văile și se știa atunci că alde Costică Roșu a mai redus cu
unul numărul câinilor care dădeau târcoale orătăniilor lui. De altfel nu numai jigodiile care se apropiau astfel de
gospodăria aceasta uriașă aveau un aer hăituit. Femeile sau copiii care din cine știe ce pricini trebuiau să împingă
marea poartă de la drum a curții aveau în ei un aer nesigur, gata s-o închidă dacă cine știe ce semn li s-ar fi părut
că face ca intrarea lor, deși cunoscută sau dorită de unul din membrii familiei, s-ar putea să nu fie dorită de
ceilalți, sau chiar de unul singur dintre toți, și-atunci cel mai bun lucru era să rămâi dincolo în drum și să aștepți
acolo să ți se spună ce să faci. Din pricina asta erau sărbători și obiceiuri care ocoleau casa lor. Femeile se fereau

duminica în zori la cimitir, după ce se termina jelitul morților, să
31
se apropie de înstărita muiere a lui Costică și să-i ofere colacii lor mici, să nu se spună cumva că s-au dus să
primească colacii ei frumoși și mari, sau cozonacul cu care își umplea coșnița. Unele se mai apropiau, dar nu
dintre cele socotite sfioase sau cu rușine și tot așa se întâmpla și de sărbătorile Rusaliilor, când grupuri de băieți
și fete intrau prin curți la spălatul picioarelor. Le vedeai cum ocolesc două feluri de case: pe cele prea nevoiașe,
unde știau că gazda o să le dea păsat de porumb rău făcut, de nu puteai să-l mănânci (și nu intrau câteodată chiar
dacă femeia, cu o înfățișare speriată, văzând că băieții și fetele nu vor, ieșea la poartă și îi chema cu gura), și pe
cele prea bogate, să nu zică pe urmă că au intrat să mănânce străchinile lor dulci de orez cu lapte, fiindcă acasă
nu aveau. Cutare putea să se ducă, nu era chiar cea mai mare necuviință, dar pe urmă acasă ai lui îi scoteau totul
pe nas, nu-i fusese, i se spunea, rușine să intre acolo, să creadă lumea că e nemâncat? Astfel că, bogatul și
săracul se pomeneau la sărbătoarea morților făcând amândoi același gest de umilință, ieșind lângă stâlpul porții și
chemând în șoaptă: Florico, Gheor-ghe, hai veniți!
Astfel intrase și Niculae în ziua aceea în marea curte a lui Costică Roșu. Fusese ultimul chemat, în curte mai erau
și alți băieți și fete, cei mai mulți desculți (Rusaliile cădeau în iunie), toți foarte veseli și gata să se supună
obiceiului. In mijlocul curții gazda pregătise două căldări mari cu apă fiartă, în timp ce rudele o ajutau pe
muierea lui Costică aducând pelin din fundul grădinii. Presărară iarba argintie în jurul căldărilor și făcură același
lucru până la scara pridvorului, să calce băieții și fetele pe ea când aveau să urce și să se așeze la masă – și
spălatul picioarelor începu. Spălau cele două femei, bătrâna și nora, și trecu apoi la căldare, cu mânicile și rochia
sumese, și fiica. Școala ei profesională n-o scutea de treburi în casă, asta nu însemna că ea se omora cu ele. Era o
fată cu mișcări încetinite și stăruitoare și când începu să spele, după un timp bunica striga la ea cu acea voce
parcă a altcuiva, care știe dinainte că vorbește zadarnic, dar că nici altceva mai bun nu are d« făcut: „Hai, Ileano,
dă cu mai multă apă, eu am spălat trei și tu de-abia unul".
Ileana parcă nici nu auzi, dar nici bătrâna nu mai stărui, nu era acuma timpul, în zi de sărbătoare, să-i spună în
fața străinilor ceea ce îi spunea pesemne de mai multe ori pe zi la ei în casă. Niculae își scoase piciorul gol din
sanda, îl puse pe buza căldării și fata începu, cu mișcările ei moi, să-l spele și pe el. Mâinile îi erau închise la
culoare, cum îi era și obrazul. Deasupra piciorului flăcăului întârzia îndelung, și gâtul ei oacheș, pe care alunecau
în părți două cozi negre, cu străluciri de castană, stătea liniștit sub ochii lui. La al doilea picior se întâmplă ceva,
fata scăpă săpunul din
32
mână și se aplecă fără veste și începu să-l caute, cu brațul dezvelit până la umăr, pe fundul căldării. Băiatul își
pierdu echilibrul în aceeași clipă și se feri să nu se sprijine de ea și atunci mișcarea fetei se opri și ea ridică
privirea în sus și se uită la el. Niculae puse din nou talpa pe buza căldării. Fata scoase săpunul, dar îl scăpă din
nou și din nou se uită la el. De astă dată lovită de o buimăceală care îi încetini și mai mult mișcările, de parcă ar
fi picnit-o somnul, și păstrând o mână pe piciorul lui, fata se aplecă și căutând săpunul îi atinse o clipă cu sânii
coapsa. între timp mama și bunica terminaseră cu ceilalți și care cum își scotea piciorul de sub brațul care îl
scălda cu mici lovituri de apă fierbinte, călcând pe pelin, o lua vesel spre pridvor și de acolo se uita în voie peste
curtea aceasta întinsă în care poate nu intrase niciodată până atunci.
Niculae însă nu se grăbi să urce după ce fata îl lăsă, arăta parcă supărat de ceva, se încruntase, se dăduse mai la o
parte și stând aplecat peste genunchi se sprijinea de tulpina unui măr care crescuse chiar alături de pridvor și își
tot lega și dezlega mereu curelele de la sandale. Parcă se cocoșase și nu mai putea sta drept și nu știa ce să mai
facă să nu bage cineva de seamă că nu-și mai putea dezdoi spinarea. Gazdele chemară pe tineri într-una din
odăile casei și acolo se aprinseră lumânările înfipte în colaci, mama fetei intră cu o oală nouă în mână în care
ardea tămâie, cu busuioc verde și iarbă albă la măiiușe, tămâie deasupra luminilor care în umbra dimineții de
vară a odăii tremurau în flăcările lor ca și când ar fi ars direct din mierea galbenă din care fusese stoarsă ceara,
picurau pe coaja pâinii și înghețau în șiroaie aurii; fetele și băieții se închinară toți deodată și vocea bătrânei
spuse ceva de odihna și pacea sufletelor celor morți. Apoi se așezară toți la masă și se aduseră străchini pline cu
orez cu lapte și apoi nuci și covrigi.
Niculae amuțise și după prânz se duse la horă și rămase tot așa mut, uitându-se la fata lui Costică Roșu dintr-o
parte și de la distanță, cu luciri întunecate în ochii lui care până atunci fuseseră luminoși ca o oglindă. •
Când soarele se lăsă dincolo de salcâmi și începu să cadă amurgul se duse acasă, mancă și după ce întunericul se
așternu negru peste sat, plecă și se duse în Cotocești. Nu rămase însă pe uliți, coborî în vale la pod și acolo se
așeză jos și începu să se uite în grădina lui Costică Roșu. Nu se vedea nimic, iar în întunericul nopții, pătulurile
și toate acareturile abia zărite printre salcâmi și pomi apăreau, pe cerul luminat doar de stele, mai îndepărtate și
mai mari, stârnind o clipă în băiatul singuratic care se uita la ele îndoiala că s-ar afla pe niște locuri știute. Podul
de lemn era însă acolo prezent și sigur, ca și apa râului care curgea susurând în liniștea nopții.
33
VII
în seara următoare, Niculae se duse din nou în Cotocești, coborî în vale la pod și începu să aștepte,
urmărind ceasuri întregi tot ceea ce se putea mișca în grădină, tot ceea ce putea semăna cu trupul unei

fete, copacii sau ierburile înalte și negre, stâlpii de la poarta dinspre curte și cei de jos care țineau
gardul la marginea văioagei. Oricând dintr-unul din ei se putea face doi și asta ar fi însemnat că ea
este. Dar nu se mișca nimic, totul zăcea în întuneric și liniște. în ziua a treia, după un ceas de când
stătea și se uita, Niculae văzu deodată cum se mișcă lipanele mari de după gardul peste care, de pe
pod, se vedea bine deasupra vârfurilor lor ascuțite. Dintr-o săritură fu aproape și se lipi de un copac.
Se uită pe unde ar putea intra înăuntru și fără cel mai mic zgomot desfăcu două uluci, le dădu într-o
parte și se strecură printre bozi. Acum însă nu se mai vedea nimic și se opri, se aplecă pe vine și căută
cu privirea, răsucin-du-se încet în toate părțile. Atunci se auzi departe de el un clefăit, precedat de ceva
asemănător cu plescăitul ouălor când sunt sparte și golite de conținutul lor și flăcăul se ridică și se
apropie de locul bănuit de unde venea zgomotul. Un câine ridică botul dintre lipane și în prima clipă se
uită la Niculae țintă, dar apoi se năpusti într-o parte prins de o groază nebună și se repezi spre ulucile
din fund, peste care zbură făcând o săritură de două ori mai mare decât era nevpîe ca să scape. Pieri ca
o nălucă. Niculae ieși și puse la loc ulucile cum fuseseră.
în seara a patra era întuneric beznă, nu se mai vedea nimic pe cer și după câtva timp începu să plouă.
Flăcăul însă nu plecă și, în curând, șiroaie de apă începură să-i curgă de pe pălărie ca de pe o streașină.
Stătea nemișcat și se uita în grădina care vuia acum ca o pădure: era foșnetul bozilor și mai ales al
lipanelor care primeau revărsarea din cer pe toată întinderea palelor lor grase și mari. Undeva, în
stânga, se auzi o căruță alergând, cine știe cine avusese poate intenția să mâie la câmp și n-avea
coviltir, îl apucase ploaia și trebuise să înhame și să vie acasă, sau poate venea de la gară, cu trenul de
zece al cărui șuierat se auzea adesea în serile când toată lumea se culca devreme, precedând și apoi
încheind cu un țipăt lung zgomotul locomotivei, parcă mult mai puternic, ca o ros togolire bruscă de
drugi peste un acoperiș de tablă. Acum din pricina plou nu se mai auzise. Deodată flăcăul țâșni de pe
pod și sări spre gard. Nu mai stătu să caute cele două uluci scoase seara trecută, sări pe deasupra lor și
din doi pași se apropie de o mogâldeață care înainta repede spre el cu o haină în cap. Ii dădu haina la o
parte: ea era. Rămaseră muți amândoi și un timp nu se mai auzi decât zgomotul ploii care potopise
pământul. Apoi, din tăcerea care zăcea sub curgerea monotonă a averselor,
34
amplificându-se și turburând parcă asemeni unor bolboroseli care puteau fi ale cerului tăcerea nopții
ploioase, murmure înăbușite se răspândiră în grădina întunecată. „Nu e bine aici, să nu mai mă aștepți.
Dacă nu venea ploaia nu ieșeam. Trebuie să mă duc." „Am crezut că aici o să poți să ieși." „Nu pot să
ies nicăieri seara, mai bine ziua. Am avut noroc cu ploaia, altfel n-aveam cum să ies." „în Cotigeoaia,
în pădure!" „Nu, mă vede lumea; încolo, spre gară, o să spun că mă duc pe la Burdeni, pe la verișoara
mea; treci mâine seară înainte să se întunericească și îmi spui fără să te oprești, am să fiu la poartă." Și
fata se smulse de lângă el și începu repede să taie grădina în torentele care nu încetau să răpăie asupra
ierburilor și a pomilor.
Trei seri la rând trecu apoi Niculae prin fața porții ei, până o prinse și îi spuse unde. Era chiar pe
locurile lor, la jumătatea drumului spre gară, lângă fântâna nouă de la Șanea. Nu se știa bine cine era
acest Șanea, dacă era cumva numele celui cu lotul de lângă fântână sau dacă chiar micul deal care se
face acolo purta această denumire. Era din piatră albă curată și avea o cumpănă de o înălțime
amețitoare, ți se ura până ajungeai cu ciutura la fund și până trăgeai pe urmă îndărăt de lumânarea de
lemn înădită în vreo două locuri cu lanț. Lângă fântână era o cruce mare de lemn, pe care se scrisese
odată cu fier înroșit ceva, dar nu se mai putea citi ce anume, ca și când lemnul ar fi prins rădăcini în
pământul bătătorit împrejur de vite și, crescând, ar fi deformat și crăpat scriitura. Era vorba de o
rugăciune, cum se vedea adesea pe troițele de la răspântia unor drumuri, sau era mormântul unui
necunoscut?
Cine poate să cunoscă pașii unei fete care merge pe un drum de câmpie? Când din acest drum dau la
dreapta și la stânga intrări adânci spre locurile îndepărtate, printre porumburi? Ea poate să aibă o soră
mai mare cu vitele, un tată sau o mamă la sapă, sau la legat via… Iar Costică Roșu avea pământ în
multe părți, nu avea un singur lot, să fie adică cunoscut pe câmp tot așa de bine cum îi era cunoscută
casa din sat. Fata lui se putea deci duce oriunde ziua în amiaza mare, și era greu să știi unde se duce.
Ea se oprea însă întotdeauna la fântâna albă de la Șanea, punea mâna pe ciutura fântânii și începea să
tragă de lumânare să scoată apă. Se spăla pe față și pe mâini, își scotea sandalele și se spăla și pe
picioare, apoi vâra din nou ciutura și o lăsa așa răsturnată. La zece loturi distanță Niculae vedea
cumpăna și ieșea la drum, se uita dacă nu era cineva, îi fiicea apoi semn să se apropie, să intre în grâu
și să aștepte să vie el s-o aducă.

Ileana însă nu era o fată dintre cele care știau multe, ci dintre cele care ar fi vrut să știe, acuma cât mai
avea timp, înainte de măritișul ei, care urma să aibă loc chiar în luna aceea cu un tânăr preot din
Balaci.
35
Cum nu era fată mare și bănuia că preotul, cu toată sfințenia lui, n-o să fie foarte vesel când o să-și dea seama de
acest lucru, își spunea în sinea ei că măcar să știe și el pentru ce avea s-o pârască pe urmă părinților, fiindcă mai
mult n-avea ce să-i facă, știa ea că nu se hotărâse un popă să ia o fată fără multă carte (doar cu patru clase
profesionale), dacă n-ar fi fost așa bogată cum era ea.
Ajungând preoteasă ea nu se rupse de suratele ei din sat și povesti mai târziu uneia din ele, cu care era prietenă,
ce se petrecuse între ea și băiatul lui Moromete în acele întâlniri pe care le avusese cu el pe lotul lor, într-o
covergă, și de ce totuși se măritase, sau de ce totuși, deși urma să se mărite, se mai încurcase cu Niculae care nu
știuse nimic de măritișul ei aranjat dinainte… Nu-l vorbi de bine, îl luă în râs, spunând că nu fusese nimic între ei
și că atunci când fusese se și terminase. Nu putuse să spună de el că nu ținuse la ea, fiindcă nopți întregi o
așteptase în vale la pod, dar decât s-o fi așteptat-o acolo în ploaie, mai bine ar fi fost și el băiat când erau singuri
în covergă. Și tânăra preoteasă se hotărî cu greu să spună de ce îi purta pică și nu înainte de a mai adăuga încă
ceva pe seama lui, care se răspândi apoi în sat și aflară, nu se știe de ce, mai ales copiii, care se uitau apoi
intrigați când Niculae trecea pe drum și chicoteau după ce el se îndepărta suficient ca să nu le fie frică, să poată
s-o zbughească dacă el s-ar fi întors să-i ia de urechi. Nu că nu i-ar fi plăcut și ei de el, povesti mai departe
preoteasa, era frumos când se uita la ea cu ochii și părul lui pe care îl purta tăiat scurt și dat într-o parte, nu cu
claie mare cum aveau alții, de ce să zică un lucru care nu e. Dacă ar fi lăsat-o tat-său ea s-ar fi măritat cu el și nu
cu un popă, care știe ea ce face și un popă, mai târziu, cu muierile în biserică… ,A auzit ea… Dar cine a mai
pomenit să facă un băiat ce-a făcut el? în loc să-i pară și lui bine că s-a iubit cu o fată, a amuțit pe urmă alături de
ea și s-a făcut galben la față, de parcă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat, ci i-ar fi dat cineva să bea un pahar cu
cucută. „Niculae! zic, ce e cu tine? El nimic, Niculae, zic, ești cumva bolnav, te doare ceva, ce e cu tine? Spune-
mi să știu și eu! Nimic! Tăcea și parcă nici nu mă vedea. L-am luat de umeri și zic, Niculae, uite, eu te las și mă
duc până la fântână, mă întorc acuși. Ziceam că până mă duc eu și până mă întorc îi trece, cine știe, o fi așa, că
nu seamănă toată lumea unii cu alții. Chiran cu care am vorbit eu întâi, mă ținea numai în brațe și tot timpul mă
săruta, ziceam că mă înăbușă. M-am dus la fântână, am scos apă cu citura, am băut, m-am uitat să nu mă vadă
cineva unde mă întorc și m-am întors. Tot așa l-am găsit. Nu i-am zis nici eu nimic, l-am lăsat acolo și am
plecat…"
Câteva săptămâni băiatul lui Moromete umblă tăcut și cu o expresie de suferință atât de neacoperită pe față încât
ai fi zis că cerea ajutor celui
36
cu care își încrucișa privirile încărcate de o tristețe grea. Catrina îl apucă de umăr speriată: „Maică, ești bolnav,
ce e cu tine? Nu mănânci, nu dormi…" Pe urmă Niculae își reveni și privirea lui se făcu iar cum fusese înainte…
VIII
Tocmai în acel an șe mărită Tita, și Niculae în loc să se apropie de tatăl său se lipi de proaspătul cumnat, pe care
îl cunoștea de fapt de mic, îl chema nea Sandu (numele celălalt, Dogarii, fiind bun doar pentru cei mari și pentru
autorități), o luă pe Tita îndată ce se întoarse de pe front și se termină războiul. Toată ziua Niculae era văzut pe la
el prin curte, Sandu stând jos și cioplind vreun țăruș sau dregând vreo roată, sau vreun gard, sau lângă caii scoși
afară și legați de un salcâm, pe care îi țesăla și îi bușuma îndelung până le făcea pielea ca mătasea. Era, acest
Sandu, un ins cam mare, cu chipul cât un cărpător de vârât pâinea în țest, dar cu arcuiri blânde ale gurii de
îngăduință disprețuitoare când se uita la un om, și cu voce mai degrabă fără culoare, dar mult încetinită ca pentru
a da timp fălcilor lui late să se poată pune în mișcare și celui care îl asculta să se uite mai bine la el și să vadă și
dincolo de ceea ce spuneau cuvintele. Fiindcă atunci când vorbea ai fi zis că i se făcuse milă de cuvintele pe care
le spune, așa mici și bicisnice cum sunt ele, când trebuie să zici de pildă: dă-mi toporu ăla, sau mișcă roata asta
mai așa, hai să mâncăm. în felul ăsta chiar și acțiunile implicate în cuvinte păreau parcă tot timpul puse sub
semnul îndoielii, să-i dai un topor, dracul să-l ia de topor, să miști roata, dacă vreai s-o miști, că poți s-o lași și
așa, sau să te duci să mănânci, mare brânză, ca și când nemâncat nu poți să stai! Și din pricina asta cuvintele și
lucrurile din jurul său parcă se lipeau de el și el, cu labele lui tinere și blânde, le dădea parcă la o parte
îngăduitor, conștient că nu le poți alunga orice ai face, și că cel mai bun lucru e să te folosești cât mai practic de
ele și să tragi de pe urma lor foloasele care-ți revin. După aia le arunci dracului într-un colț și stai jos la soare pe
iarbă cu picioarele desculțe și vezi ce mai e. în asemenea clipe Sandu avea un fel de surâs care era atât de total,
luau adică parte la el nu numai ochii și obrajii, ci parcă și picioarele, genunchii și chiar spinarea lui imensă, lată
ca un pat, •n comparație cu a lui Niculae, surâs care putea să dureze ceasuri întregi S« să nu dispară din ființa lui
chiar dacă în acest timp s-ar fi înfuriat sau 'șar fi înjurat pe el cineva. Niculae și toți care îi erau apropiați puteau
astfel să-l vadă adresându-se câte unuia cu care avea ceva: „Mă, al lui "oldeață, dacă te mai aud că te legi de
mine, mai mă înjuri, pun mâna
37
pe tine și-ți rup junghietura gâtului". „Hai, mă, nea Sandule, că nu e adevărat", răspundea acela al lui

Boldeață cu ochii răciți de frică. „Eu nici nu aud ce spui tu acuma", zicea Sandu și îl întreba apoi pe
același ce se aude cu altceva, vreo treabă pe care o avea el cu altul pe care al lui Boldeață îl cunoștea.
Astea erau cele două stări ale lui: în timp ce se ocupa de lucruri, și după ce nu se mai ocupa. Niculae îl
știa cam de pe când plecaseră cei trei de acasă, venea deseori pe la ei, scotea un pachet de cărți din
buzunar și zicea: „Ce dracu-i facem, mă nea Ilie, noi nu mai jucăm un tabinet?" „Păi să jucăm,
răspundea Moromete, dar cu cine?", „Păi mă duc eu să-i chem pe nea Costică al Joachi, pe nea Matei
Dimir și pe Nae Cismaru" (ăștia erau noii prieteni ai lui Moromete, nu cu mult mai tineri decât el, cu
care se ducea iernile cu căruțele la munte). „Păi dacă zici că te duci,
du-te", zicea Moromete și, la acest răspuns, Sandu îl descoperea atunci lângă el pe Niculae (în vacanțe,
de Crăciun și Paști, sau în vacanța mare). Se uita la el, îi băga un deget în burtă și îl întreba: „Ce mai
faci, mă Cioroșbulingă?" „Ce să fac, bine", răspundea Niculae.
De ce îi spunea el Cioroșbulingă și ce însemna de fapt numele ăsta, nu știa și nici nu vroia să afle
nimeni, dar de ce îi băga un deget în burtă asta da, era un semn de simpatie, dar nu la adresa lui, ci a
soră-sii mai mari, după cum s-a și văzut mai târziu.
înainte de asta însă Sandu Dogaru stătu în concentrare doi și apoi încă trei ani pe front, de unde se
întorsese cu o gaură în coaste lungă de aproape jumătate de metru și cu tâmplele brumate, deși nu avea
încă nici treizeci de ani. Rămăsese însă același – sau cel puțin așa părea – și venise și cu o explicație a
lui despre războiul din care abia scăpase. I-o dădu lui Niculae îndată ce o luă pe Tita, chiar a doua zi
după nuntă, când băiatul veni pe la el și îl găsi pe Sandu în mijlocul curții, așezat jos și scobind un
trunchi de lemn uscat să facă piuă de zdrobit sare în casă. „Scăparăm, mă, Cioroșbulingă, de păsărelele
alea care se ouau în capul nostru, să ne facă mai puțini. Asta e, când ne facem mai mulți, mai vin niște
păsărele, ne mai micșorăm, și pe urmă iar… Gaura asta a mea în coastă e de la un ou de-astea!"
Niculae era toată ziua pe la el și cine trecea pe drum îi vedea stând jos pe iarbă, Sandu cu o enormă
pălărie pe cap cu borurile trase în jos din toate părțile și cu o cămașă albă colilie strânsă de un brâu
roșu, Niculae subțirel și neâmplinit, desculț și cu capul gol, cu o frizură tăiată scurt și dată într-o parte.
Din când în când tesla sau ciocanul din mâinile lui Sandu se opreau în lucrul la care meșterea, așa
înfipt, minute întregi și în timpul ăsta el îi spunea lui Niculae fără să ia mâna de pe unealtă nu se știe
ce, vorbe îndelungi și cu neputință de ghicit de nimeni, după care, cu un gest de parcă aceste vorbe s-ar
fi prelungit prin mână spre lucruri, Sandu scotea
38
tesla sau ridica ciocanul de pe lucrul acela și se ocupa cu scobirea sau rotunjirea lui iarăși un timp
nemăsurat de lung și cu clătinări din pălăria aceea ca o roată care vroiau parcă să spună că lucrurile în
existența lor sunt bine încleștate și că numai omul nu se știe ce mama dracului tot vrea… niște ouă d-
alea.. să-l mai potolească… Frânturi de cuvinte pe care Tita, curioasă, le auzea când trecea pe lângă
bărbatul ei ca din întâmplare cu un vas sau cu un alt obiect în mână.
Spre toamna aceluiași an într-o dimineață spre prânz Catrina Moromete era în grădină și îi ajuta
feciorului cu furca să facă niște glugi de coceni, tatăl plecase pe la gară să vândă ceva, le lăsase lor
treaba asta s-o facă. Era ceață încă din zori, dar acum era aproape prânzul și nu se ridica deloc, ba
parcă chiar se făcea și mai groasă, și s-ar fi zis că ziua nu mai avea oră, cu lumina aceea a ei spălăcită
și cu salcâmii cu coroanele mâncate până la trunchi, înghițiți cum stăteau în negura deasă. Unda
dealurilor care tăia domol săritura câmpiei peste sat nu se mai vedea nici ea deloc și satul părea acum
lipsit și de spațiu, nu numai de timp cu elementele plutind peste el într-o curgere de pulbere albicioasă
care nu se mai știa ce e, nu mai fusese văzută niciodată. O cioară fîlfâi pe deasupra grădinii numai cu
zgomotul și se pierdu pe deasupra caselor, urmată curând de o puzderie, ale căror țipete o opriră pe
mama cu furca în aer, ca la un semnal știut numai de ea, descoperit în aceste croncănituri care
umpluseră cerul. S-ar fi zis că umblau în depărtare pe sub nori, zgâriind cu ciocurile lor ascuțite
creierii liniștiți ai negurii. Când năvăliră peste sat se păru că pustiul din țipetele lor și pâlcurile
numeroase înghesuite ce se amestecau de-a valma vor împrăștia norii și vor începe să smulgă crengile
salcâmilor, acoperișurile caselor și gardurile fumurii dimprejurul curților. împânziră satul și se lăsară
peste coșuri și fanare. Altele se îngrămădiră prin cuibare ori prin podurile părăsite. Cârâitul lor făcu să
nu se mai audă de nicăieri nici un alt zgomot și tăcerea nu pieri din sat nici după ce ciorile se adunară
de peste tot și zburară mai departe.
– Ce-o fi?! zise mama și deodată lăsă furca jos și o luă spre casă.
Intră în tindă, trecu dintr-o odaie în alta, reveni pe vatră și își aduse aminte: da, băgase pâinea sub țest,
povesti ea mai târziu, și din pricina cocenilor o uitase, se gândise că trebuie să se fi ars, vârâse vătraiul

în capul țestului, îl săltase și trăsese pâinea afară. Când o luase în mână să vadă cum e, i se rupsese în
mâini în șapte bucăți. O băgase din nou așa ruptă, astupase marginile țestului cu cenușă fierbinte și se
întorsese în grădină să-i ajute mai departe lui Niculae la făcutul glugilor. Nu știa cât trecuse de la
venitul ei în grădină și o dată auzise în partea aceea a caselor unde stătea fiica ei măritată, țipete. Nu
sta departe Sandu, aci la pod, c din colțul răspântiei. Lăsase furca și alergase la drum și de la drum
39
I
spre pod, lângă case se vedea lume adunată și se auzeau mereu țipete înalte. Era o căruță care se opri chiar în
dreptul casei lui Sandu și mamei i se tăiară picioarele când văzu, se apropie și se uită: întins între scoarțele largi
ale căruței, înroșite în câteva locuri de sânge, stătea Sandu galben, abia suflând. O luaseră caii cu el la vale și îl
călcase roata căruței. Cine nu țipa povestea cum se petrecuseră lucrurile, cum din pricina cetii caii s-au speriat de
un câine care țâșnise fără veste dintr-un șanț unde mânca o cioară, și el a sărit jos fiindcă nu mai putea să-i
oprească din hățuri, pusese piciorul pe răscruce și alunecase înainte pe șleauri. L-au ridicat pe brațe și când l-au
văzut așa mare și prăpădit pe dinăuntru, dus pe mâinile oamenilor, cele două mame: a fetei și a lui Sandu au
leșinat, fiindcă de cinci ani îl așteptase Tita să se întoarcă din război, se întorsese și uite că nu era nici o jumătate
de an de când se însurase. Niculae veni și el la căpătâiul lui, și Sandu îl recunoscu și îi șopti înainte de a muri tot
în felul acela al lui de parcă îi era milă de cuvinte, dar de astă dată cam supărat că i se luase puterea și avea glas
slab: „Uite, mă, Cioroșbulingă", îi zise și renunță să mai spună restul, zicându-și poate că nici pe patul de moarte
cuvintele sau lucrurile la care se referă ele nu merită să le spui numele și să vorbești despre ele.
IX
La șase săptămâni familia și rudele se gândiră din timp să-i facă lui Sandu un parastas mare. Timpul se răcise și
frunzele salcâmilor și florile de prin grădini se îngălbeniseră, în dimineața aceea se întâmplă însă să fie soare și
cald. Familia și rudele mari ale lui Sandu hotărâseră, pentru ca parastasul să fie așa cum îl doreau toți, să cheme
să slujească la el patru preoți, doi din sat și doi de prin cele din preajmă, vroiau într-adevăr un parastas mare.
Totul era gata din timpul nopții și dimineața înainte ca lumea să înceapă să se strângă, fetele măturară bătătura și
întinseră chiar în mijlocul ei o masă atât de lungă încât cei care treceau pe drum și nu apucau să vadă crucea albă
de lemn bătută pe stâlpul porții, cu numele lui Sandu și anii la care se născuse și murise scris pe ea, credeau că e
vorba de vreo nuntă sau împăcăciune. Copiii, în număr mare, așteptau zgribuliți și cu privirile mărite, nu atât de
răcoarea dimineții de toamnă care era dulce în ziua aceea, ci de mirosul de varză, fasole, friptură de pasăre și
țuică fiartă care umplea aerul până departe.
Când soarele se urcă la un stat de om, cei patru preoți coborâră în fața curții lui Sandu și intrară doi câte doi în
curte. Lumea se feri în lături
40
uitându-se în tăcere la patrafirele lor bogate care prin coloritul lor aduceau, aci printre salcâmi și sub cerul
limpede de toamnă, ceva din interiorul bisericii unde slujeau, din clipele de taină ale dimineților de sărbătoare
când preoții ieșeau din altare și îmbrăcați în aceste odăjdii cântau ridicând ochii spre cer și îmbălsămând aerul cu
mirosul cădelnițelor lor încărcate cu tămâie.
înăuntru peste două paturi erau întinse capetele, niște colaci împletiți de o albeață moale și învârfuiți cu colivă
amestecată pestriț cu bomboane și plointe. Cei patru preoți deschiseră cărțile și familia și rudele, care niciodată
nu sunt cu totul gata în astfel de momente, își făceau semne disperate și șopteau: „aduceți lumânările" și apoi:
„să se aprindă capetele". Unul din preoții străini chiar vorbi gros, cu o voce sunând clar parcă a răspuns de
liturghie:
– Aprindeți capetele; aduceți tămâie și lumânări mari pentru slujbă. Se aprinseră lumânările, se înfipseră în colci,
preoților li se dădu câte
un șervet lung și alb în mână – pe care aceștia le țineau agățate de mânecă și atârnând în jos – și slujba începu.
întreaga casă, curtea, grădina și împrejurimile se umplură de cântecele ce se auzeau din odaia unde se slujea.
Trecuse mai bine de un ceas și preoții tot nu ieșeau.
– De ce ține așa mult? întrebă cineva.
Slujba abia ajunsese la jumătate și glasul unui preot tocmai cânta, porun cind: …„Pentru ca să ne învrednicim noi
ascultați sfânta evanghelie" și toată lumea, cei dinăuntru ca și cei de afară, se lăsară în genunchi și își plecară
capetele. în sfârșit slujba se termină și cei patru preoți ieșiră apoi afară în timp ce se adresau familiei și rudelor
de astă dată ca simpli oameni, spunând „Dumnezeu să-l ierte" fără să cânte. își scoaseră odăjdiile și le dădură
unui om de-al lor care le duse în trăsura cu care veniseră. Rudele și cei care ajutau se mișcau acum de colo până
colo așternând pături pe mesele improvizate de brad din mijlocul bătăturii și cărând în brațe și cu coșnițele
străchini și linguri, pâine tăiată în felii, oale mari cu fiertură și mâncare.
– Toată lumea să stea la masă! se auzi cineva spunând și în aceeași clipă copiii se repeziră la coadă și încălecară

pe băncile lungi făcute pesemne anume pentru ei înghesuindu-se și înghiontindu-se. Haide, reluă același glas,
poftiți și sfinția voastră.
Lumea începu să se așeze și cei patru preoți luară loc în cap, pe scaune cu spetează, spre deosebire de ceilalți
care stăteau pe scaune fără. Se începu împărțirea mâncării în străchini, în timp ce de o parte și alta a șirului lung
de mese doi oameni cu o damigeana în brațe împărțeau la rând câte o ceașcă de țuică fiartă fiecăruia. Cei mai
bătrâni și rudele mari se așezară în capul mesei, aproape de cei patru preoți, toată lumea începu
41
să mănânce și preoții ridicară pe rând paharele pentru odihna celui dus dintre ei. începutul mesei trecu
astfel repede, fiindcă de obicei la un astfel de praznic, după pomenirile preoților, reluate apoi de
ceilalți mai săraci, străini de familia care prăznuia și cărora li se dădea să bea la toți cu o singură
ceașcă și ziceau „Dumnezeu să-l ierte" sau „să-i fie țărâna ușoară", începea să se mănânce bine și mai
ales să se bea zdravăn. Dar nu la toți li se dădea mult de băut, ci numai la cei chemați și așezați într-un
anume loc al mesei și aceștia nu erau prea mulți față de numărul celor obișnuiți să colinde nechemați
la toate pomenile, copii zdrențăroși și cu ochii mari și chipurile negre, inși a căror ocupație principală
era cum să-și astâmpere foamea, bătrâni învechiți în sărăcie, văduve prăpădite, toți amestecați la un loc
cu cei mici, mâncau până ce se umflau. La o astfel de pomană cum era cea dată de familia lui Sandu ei
veneau și cu trăiștile în care aruncau tot ce rămânea de la masă, pâine multă, bucăți de carne, felii
nenumărate de mămăligă și unii scoteau pe furiș și câte o oală și goleau în ea farfuriile copiilor care se
saturau mai repede și îi îndemnau să mai ceară ca să ia ei. Se întâmplau câteodată și încăierări, repede
stinse prin înhățarea celor în cauză și gonirea lor prin grădină, să nu vadă lumea și potolirea lor cu
darea la fiecare din mâncarea pentru care se încăieraseră. La parastasul ăsta însă nu se întâmplă nimic,
toți ăștia își înțesară tot ce aveau ca loc în care se putea pune, de la burți până la trăiștile lor jigărite.
Nimeni nu-i luă în seamă. Niculae mancă puțin din ciorba de pasăre și din friptura care se puse pe
farfurii, bău însă de câteva ori din țuică, câteva cești mărișoare, și de la un timp stătea și se uita alături
la masa preoților și parcă aștepta ceva. Chipul lui își pierduse în aceste șase săptămâni de când murise
cumnatu-său liniștea senină a trăsăturilor și ochii îi rătăceau străini peste oameni. La cei din preajma
lui acum la parastas, după ce dăduseră toți câteva cești de țuică peste cap, le pieri încetul cu încetul
pioșenia aceea de la început și deveniră mai voioși, se uitau la el și rosteau pomeniri ca și când ar fi
rostit urări, în timp ce Niculae nici nu-i vedea, atras din ce în ce mai mult de cei patru preoți, care
mâncau în farfurii de marmură, și cu tacâmuri de fier, spre deosebire de toți ceilalți care mâncau fără
furculițe și cuțite și doar cu linguri de lemn din străchini smălțuite.
– Părinte, să vă întreb ceva, zise Niculae aplecându-se spre cei patru preoți și, rămânând așa aplecat,
încât cel de lângă el trebui să se ferească mult ca să poată mânca mai departe, continuă: sunteți ca și
cei patru evangheliști, patru, așa că o să-mi răspundeți…
– întreabă, Liică, zice cel din sat, binevoitor: auzise că acest băiat fusese cândva elev și îi răspunsese
cu oarecare considerație…
42
– Părinte, reluă Niculae, cumnatu-meu a murit de șase săptămâni, fără să știm pentru ce, nimeni nu
știe. Eu am să vă spun mai pe urmă ceva, dar sfinția voastră ce cfedeți?
– Nenorocirea, taică„.
– Nu, părinte, stai, să vedeți, să vă spun mai bine, zise Niculae repede. Oamenii vorbesc, adică un om
poate să se gândească la orice…
Mâinile i se frământau pe masă și urmăreau, vorbind, un anume lucru și glasul îi era muncit și privirea
vie.
– Sfinția voastră, reluă el, ați îngropat o grămadă de oameni și când îi îngropați nu vă e frică? Cum se
poate să-i îngropați părinte? aproape că strigă el. Cum să bagi oameni în pământ și pe urmă să-i
acoperi cu lopata? Sunt câini, părinte?
– Așa e osânda, taică, zise preotul căutând să se desprindă de acest tânăr care începea să nu respecte
legea praznicului și vorbea ce nu se cuvine, dacă ar fi după noi, n-am mai muri nici unul și ne-am
înmulți ca frunza și ca iarba…
Dar băiatul nu se desprindea, atras de cei patru preoți cu o forță irezistibilă și capete începură să se
răsucească o clipă spre el, să audă ce spune.
– Părinte, mâncați și beți la moartea unui om și sfinția voastră chiar vă trudiți și cântați și primiți bani,
iar ălora din fund chiar le pare bine când moare cineva, să poată să se sature și ei din când în când.
Părinte, strigă băiatul îndârjit pe neașteptate, de ce a murit cumnatul meu? De ce l-ați băgat în pământ?
– Ești ca o salcie primăvara, n-ai de ce să te vaiți, taică, zise unul din preoți, scuturând parcă din

mustăți și din barba lui neagră cu multe fire argintii în ea, vrând parcă să arate că iată cum se găsește
să cârtească tocmai unul așa de tânăr care, cu toate că nu știe ce e aia viața, gândul lui e la moarte.
– Nici unul nu s-a gândit, părinte, continuă Niculae, de ce a murit din senin un om, dar el știa, mi-a
spus-o de mai multe ori, zicea că e o boală, anx să mor, măi Niculae, așa mi-a zis și mi-a spus și boala.
Dar el mi-a spus, părinte, că pe toți ne paște boala asta, o să intre în sat pe furiș și chiar despre un
parastas ca ăsta a vorbit, un parastas general, cu laude…
– Nu înțeleg, taică, zise preotul mâncând înainte. Așa e obiceiul, trebuie făcut parastas pentru odihna
celui care e chemat de Dumnezeu.
– Landele ce ni se vor aduce vor fi un parastas, așa mi-a spus și mi-a i spus: „o să mor, măi Niculae, și
n-o să apuc parastasul ăsta!" Cum
să apuce el parastasul lui trăind? La cine se gândea el că o să-i facă parastasul înainte să moară? La
cine se gândea el, părinte, sfinția voastră trebuie să știți.
43
M-
– Niculae, îi șopti atunci llinca aplecându-i-se pe la spate la ureche, du-te puțin în casă că vrea nașa să-ți spună
ceva.
– Ce nașă, sări deodată băiatul desfăcând violent brațele și ridicându-se în picioare. Ce, suntem la nuntă aici?
Suntem la parastas și fiecare trebuie să-și aducă aminte cum vrea el de nea Sandu, că dacă nu, răstorn masa cu
voi și vă dau pe toți afară.
– Stai jos și vorbește mai încet că se uită lumea la noi!
– Lasă să se uite.
– Nu ți-a făcut bine băutura. /
– Bine că ți-a făcut ție, du-te la locul tău…
– Maică, stai jos și mănâncă, zise atunci și mama lui, dar fără să se îngrijoreze, uitându-se la el cu privirea
înotând în lacrimi de jale și parcă înțelegându-l: îi era drag de el, zise ea clătinând din cap la dreapta și la stânga
într-un vaier mut, toată ziua se ducea pe la el și stăteau amândoi în mijlocul curții și vorbeau… Și uite că plecă și
nu apucă și el să-și vază nevasta cu copil, că a lăsat-o cu copil în ea, săraca, cinci ani l-a așteptat…
– După nuntă, zise Niculae parcă înnodând spusele lui cu ale maică-si, ieșeam într-o zi în grădină de dimineață,
vream să-mi caut un ciomag să mă duc la el la deal, îmi spusese tata să mă duc să văz ce e cu niște porumb care
se veștejea, ziceam că să-l întoarcem și să punem niște otavă. Ia să mă duc cu nea Sandu, mi-am spus eu, poate
merge și el, nici nu răsărise soarele, era devreme și senin. Mă duc la el și intru în curte și îl văz că dormea pe
prispă singur, soră-mea era în casă, se sculase și ea și aprindea focul în vatră. Era cam la o lună după nuntă, cum
v-am spus. „Bună dimineața, cumnate, îi zic, te-ai sculat?" El n-a răspuns. Dormea cu capul spre hambar și era
puțin întuneric. Mă aplec peste căpătâiul lui și mă uit să văd ce face. Nu dormea. Stătea cu fața în sus, cu ochii
deschiși și se uita… O mână o avea scoasă afară cu o țigare aprinsă între degete și care arsese singură: uitase să
mai tragă din ea. „Ce faci, nea Sandule, mai dormi, i-am spus eu iar, vreai să mergem la deal?… Poate întoarcem
niște porumb, mi-a spus tata… n-ar fi rău…" El nu-mi răspunde, dar văd că se mișcă în așternut și se uită țintă la
mine. Pe urmă se ridică încet și-mi spune: „Ce să căutăm la deal, măi Cioroșbulingă, nu vezi că eu mă duc la
vale?" „Dar ce ai cumnate, îi spun eu, te doare ceva?" „Hai că merg, răspunde el. Merg, merg, merg…" Așa a
spus de trei ori și rar și mișcând înainte din cap. Pe urmă s-a sculat, s-a îmbrăcat, a mâncat ceva și am plecat. Pe
drum și-a făcut iar o țigare, a scos amnarul și a încercat să dea foc la iască. Nu m-am uitat să văd ce face, dar
când mă întorc să-l strig, chiar atunci lăsase mâinile în jos și dăduse drumul pietrei și am narului… „Ce-ai,
cumnate?" îl întreb eu. îl văd că începe să meargă și tace. Am ieșit la miriști și ne apropiam de locurile noastre.
Când ne-am
44
oprit, eu am vrut să merg peste răzor. „Niculae, zice, stai, unde te duci?" „Pe locuri", îi răspund. „Ce caițji?" „Să
văd ce e cu porumbul". „De ce?" |,Cum de ce? întreb eu. Ca să vedem!…" „Ce să vezi?" îmi ia el vorba din gură.
Se uita la mine și îmi strângea mâna. „Cumnate, îmi spune el, ascultă aici, mi-a intrat un vierme în os!" „Ce
vierme, nea Sandule, ce vorbești?!" „Un vierme negru, pe măduva oaselor…" „Fugi de-aici cumnate, oi fi visat
urât!" „Nu, nu, e un vierme, vezi, de când am venit de pe front îl simt cum se mișcă pe os, ascultă aici, stau eu și
mă gândesc, n-am nimic, nu e o boală pe care să ți-o îngrijească altul. începe întâi de pe os, pe urmă vezi o
grămadă de prostii, de nimicuri. Cum te văd eu acum, că ai sprâncenele negre și nasul ca o piatră albă, și cum
calci pe un mușuroi mic de furnici… Așa începe: vezi o grămadă de fleacuri și te gândești anapoda la ele. Si te tot
uiți… Și tot uitându-te, le vezi că nu mai sunt ca la început. Se umflă, se fac mari, deschid gura și parcă râd de
tine; pui degetul alături jos și nu vezi nici o deosebire: ce mi-e degetul, ce mi-e pământul. Altele se mișcă, ți se
pare că nu mai știi ce sunt, uiți de unde ai plecat și stai așa… Și pe urmă iar o iei de la cap. Cum sunt eu acuma,
mi se pare că ce am de făcut, n-aș vrea să mai fac. Ăsta e începutul… Te uiți în sus și nu înțelegi nimic… Și când
te uiți în jos și-ți vezi căruța în bătătură, parcă te trezești din somn și nu mai știi nimic…" „Cumnate, îi spun eu,

dacă nu te odihnești mai mult?!! Stai și te odihnește!" Ce vă uitați așa, strigă deodată Niculae cu privirea
scăpărând, dând scaunul la o parte și ridicând brațul. Uitați-vă încolo, în sus, dacă e ceva, nu vă uitați la mine cu
îmbucăturile în gât. Ce mai vreți? Asta e tot, sufletul lui era în trupul lui, s-a dus și voi stați aici cu fălcile mari și
mâncați… Și dumneata, părinte, care le știi pe toate, ce poți să spui, de ce murim, de ce ne mai naștem dacă
trebuie să murim?
Se opri și se apropie de cei patru preoți dând pe omul de lângă el la o parte, care nu vroi și atunci se răsti la el:
– Dă-te la o parte de lângă mine… De ce ne mai naștem, părinte, dacă trebuie să murim, de ce s-a născut omul
care îi facem acum parastasul, dacă într-o zi a trebuit să-l calce căruța? A scăpat cinci ani de gloanțe și bombe și
n-a scăpat de un câine care mânca o cioară și i-a speriat caii. Asta era hotărât dinainte. Cine a hotărât, părinte,
cine a luat decizia asta că el trebuie să moară?
– Cei ce nu mor, nici nu se nasc, taică, spuse preotul bătrân al satului bând foarte însetat, ca și când tot ce se
întâmpla nu-l surprindea cu nimic, văzuse el destule și asta de acum i se părea cea mai în ordinea lucrurilor. Nu
mor decât cei care se nasc, taică, și întrebarea se pune cum e mai bine, să te naști, dar să mori, sau să nu te naști
deloc, dar nici să nu mori.
45
Eu zic că e mai bine să te naști; iar în ce privește decizia, când urmează să mori, nu cunoaștem decât
puține din măsurile Domnului.
– A, răcni deodată băiatul și apucă în aceeași clipă cu o mână masa s-o răstoarne și cu cealaltă să tragă
de pe ea fața încărcată cu străchini și pâine. Afară cu voi, duceți-vă în pământ dacă v-ați născut ca să
muriți, să arunc eu bulgării cu lopata peste tronul vostru. Afară, afară din curtea lui…
Se făcuse alb la față, îl luară repede de-acolo și îi vorbiră la ureche, să nu mai strige, că se uită lumea.
Și unul din preoți zise că băiatul ăsta nu trebuia să bea țuică, a mai văzut el pe cineva, tot așa, se
tăvălea pe jos și făcea spume la gură… Ăsta de aici nu e chiar așa de rău, dar tot nu trebuie să mai fie
lăsat să bea, să i se dea vin, că vinul e mai moale și n-a auzit până acuma să i se facă cuiva rău de vin,
dar de țuică… O femeie se adresă alteia zicând să ție minte și să-i spună mamei lui Niculae ce zice
părintele, să știe să-l ferească de-aici înainte de țuică. Auzi, Catrino, ține minte ce-a zis părintele din
Ciolănești…
După acest parastas – avusese dreptate preotul acela – Niculae zăcu vreo câteva zile și crezură chiar că
o să-l țină și mai mult, fiindcă nu putea să mănânce și ce mânca cu sila îi făcea rău.. își reveni însă și
se întrema repede și totul fu pus într-adevăr pe seama băuturii, a țuicii și că trebuie ferit de-acu' încolo
băiatul să dea cu ochii de vreo astfel de sticlă și să , mai bea, fiindcă ciudățenia era că la întrebarea
sanitarului pe care Moro- I mete îl aduse totuși să-l vadă pe fiul său, dacă mirosul sau gustul de țuică
J îi face cumva rău la burtă, dacă îi vine așa greață și i se învârtește capul, Niculae răspunse că nu, din
contră, ar bea și un kilogram și că se simțea chiar foarte bine la cap, îi veneau așa vorbele ca niște
lumini și cu putere așa în oase și în mâini, nu vroia deci deloc să recunoască spusele preotului . acela,
că așa ceva nu e bine și că nu trebuie să se mai întâmple. Complet restabilit, el dădu din umeri și
surâse cu blândețe asemeni lui nean-său Sandu: „de ce să nu se mai întâmple?" întrebă el cu aerul celui
care nu vede de ce n-ar fi cu totul firești astfel de întâmplări care te fac să vorbești deschis și cu o mare
putere de a dovedi ceva…
Și se lăsă iar cu burta pe cartea pe care o avea cu el. Nu se știa de unde făcea el rost de cărți, fiindcă
bani pentru ca să le cumpere nu cerea, (în general nu-i mai cerea nimic de multă vreme lui taică-său).
Insă era adevărat că se ducea după ele și preț de două-trei zile, cum povesti la un 46
moment dat Moromete, când Niculae lipsi de acasă într-o sâmbătă și reveni abia luni cu un pachet
legat cu sfoară. „Unde ai fost, mă?" 8 întrebă el cu neîncredere, ca și când s-ar fi ferit să nu-și
închipuie cineva că el, tatăl, credea că din pricina acelui pachet a lipsit el atâta de-acasă. „în satul cu
oameni", răspunse Niculae fără să se uite la el și se întinse în pridvor și adormi îndată. Era plin de praf
de sus până jos și sandalele lui nici nu se mai cunoșteau în picioare. Moromete i le desfăcu de curele, i
le trase și ținându-le într-un deget în aer, strâmbându-se, se uită la chipul băiatului. „Să-l fi pus la o
treabă, povesti el mai pe urmă, să se ducă să zicem numai până la gară, du-te, Niculae, cu căruța (nu
pe jos!) că nu mai avem sare în casă, mai bine ți-ai fi păstrat cuvintele în gură decât să-i spui, pe câtă
vreme așa… Cine știe pe cine o fi cunoscând el pe aici prin satele astea de prinprejur, care, la rândul
lor, cine știe pe cine o fi cunoscând pe alții, că cică tocmai pe la Popești-Palanga l-ar fi văzut cineva
într-o zi. Mort era, știți cum te pune jos somnul de nu se mai mișcă nimic în tine, l-am și hâțânat, mă,
tu, ăsta, Niculae, zic, ia și mănâncă întâi și pe urmă te culcă, dar cred că nici n-a înțeles, că tot dormea
și numai așa s-a uitat la mine o dată. Ai fi zis că s-a dus și el la bal, cum se duc băieții de seama lui
colea la bancă și o fi dansat și el cu domnișoarele cum fac unii până la ziuă și se întroc dimineața, îi

vezi descheiați la gât și cu părul năclăit de nădușeală… rîzând… Acuma ce e drept nici el nu arăta
trist…"
Erau în grădină sub dud și Moromete se așeză jos lângă el cu țigarea în mână. Multă vreme nu zise
nimic, rămânând liniștit în acea poziție care parcă îi mlădiase cu anii trupul anume pentru a nu vorbi,
dacă n-avea ce spune sau asculta pe celălalt de lângă el, dacă nu era singur, sau tăcea împreună cu el,
dacă nici acela nu simțea nevoia să spună ceva. Dar tot așa stătea și când vorbea și din pricina asta,
văzut de la distanță, era greu să știi, când erau mai mulți, care dintre ei vorbeau. Moromete avea cel
mai mult aerul acesta că le spunea ceva celorlalți, cum stătea jos cu un picior sub el, celălalt ridicat cu
cotul sprijinit în genunchi și cu țigarea în mână lăsată spre pământ ca o creangă a unui pom a cărui
nemișcare vie o împrumuta.
– Felul cum se poartă un om are totuși rostul lui, domnule, rupse el tăcerea într-o vreme, cu acel glas al
lui de odinioară care promitea mari dezvăluiri, fără să-și dea seama, sau poate dându-și dar
prefăcându-se că nu observă că acum ceva suna în el nepotrivit.
O dată tot așa vrusese să vorbească în felul lui cunoscut și erau mulți oameui adunați și, fără nici o
legătură, unul dintre ei l-a întrerupt, și i-a spus cu un dispreț zgomotos: „Taci mă, din gură, Moromete,
tu vorbești, care n-ai fost la moartea soru- tii?" Moromete amuțise și cât mai stătuse acolo nu mai
scosese un cuvânt. Ar fi putut să-i spună aceluia că nici el,
47
care o înjura și o trăgea pe masa de păr în mijlocul bătăturii, n-avea dreptul să vorbească, dar nu-i spusese
aceluia nimic, mai stătuse acolo câtva timp, apoi se ridicase și plecase. Nimeni nu băgase de seamă lipsa lui.
– Cu tine vorbesc, nu cu dudul ăsta, zise Moromete văzând că Niculae nu zice nimic.
*
– N-ai ce să vorbești cu mine, răspunse Niculae cu totul în treacăt, aruncându-i tatălui o privire rapidă, de
constatare, reluându-și absorbit lectura.
– Te rog să mă crezi, continuă atunci Moromete cu un glas de parcă ar fi fost sătul de convingere și nu mai făcea
decât să aleagă cu ușurință lucrurile pe care avea să i le spună lui Niculae, te rog să mă crezi, repetă el, că sunt la
curent cu tot și nu zic nimic. Sunt la curent cu istoria cu fata lui Costică Roșu, cu dusul pe la nean-tău Sandu,
care așa e cum ai zis tu, nu muri atâția ani pe front și se prăpădi aci din nimica, auzi! hu-l călcară atâtea mașini
pe unde fuse și îl calcă în sat roata căruții trasă de niște prăpădiți de cai! Am stat și m-am uitat la tine cum îi
întrebai pe cei patru popi pe care îi adusese rudele lui Sandu, cum devine cu omul pe care îl îngroapă ei ca pe-un
câine și dă pământ peste el cu lopata. Și acuma viu eu și te întreb: dumneata cauți ceva pe lume! Ce?
Niculae nu răspunse, dădu foaia liniștit și de plăcerea lecturii se foi pe pământ să-și așeze mai bine trupul lungit
și ca nu cumva să-l sîcâie vreun zgomot din afară, glasul cuiva, își acoperi cu podul palmelor obrajii și în același
timp și urechile. Moromete își duse la gură țigarea și trase din ea îndelung. Urmă o tăcere, care fu la un moment
dat turburată de un glas feroce, al cuiva, înjura de se cutremurau salcâmii.
– Mielule, unde ești, treci încoace și bagă boii înăuntru, fire-ai al drrracu' să fii, Mielule! Fire-ai al drrracii'!
Ăsta era unul mai rău decât fusese Țugurlan odată, putea să te omoare cu ciomagul dacă te luai cu el. Era vecin
doar de grădină cu Moromeții, avea o bucată de pământ aci, casa era în altă parte. Punea pe ea fân, trifoi, sau
lucerna și venea cu fi-său Mielu des, cu căruța cu boii și îl coseau, dejugau în partea cealaltă, în măgură și se
puneau pe treabă. Nici pomi, nici nimic nu se vedeau pe acest loc împrejmuit însă ca o redută cu un gard de
nuiele împletite prin care cu anii crescuseră pâlcuri uriașe de cucută și de mărăcini, adică două lucruri care îți
aminteau de otravă și de înțepat, una o ajuta pe alta să te împiedice cumva să intri. Dar să furi ce? Fiindcă altceva
decât trifoiște nu-i trecea prin cap să facă din acest loc de grădină, cu tot ceea ce însemna acest cuvânt ca bogăție
și frumusețe, el punea trifoi, atâta știa atâta făcea.
48
Avea un nume oarecare, dar înfățișarea lui nu era a unui oarecare. Se bărbierea atât de rar, încât în ziua aceea nu-
l mai cunoștea nimeni fiindcă avea un păr negru care i se urca până sub ochi. Și cum avea și ochi negri și purta
și-o căciulă neagră, ai fi zis că e dracu al cărui nume el îl folosea în așa fel că te băga în răcori. Nimeni nu-l
auzea niciodată vorbind, stătea între oameni fără să zică nimic și când îi venea lui se scula și pleca. O dată
Niculae îl văzuse venind aci singur cu coasa, cu mâncare ca să nu se mai întoarcă acasă, pesemne stătea
departe… Agățase traista într-un mărăcine mai înalt. Niculae spunea că nici el n-a văzut cum a venit un câine și a
apucat-o cu dinții si a tras-o jos de pe cracă. Era legată la gură, dar câinele trebuie să fi dârdâit de flămând ce era,
că a desfăcut-o cu botul și a mâncat tot ce era înăuntru, mămăliga, brânza, un ou, numai sarea și ceapa nu le-a
înghițit. Nici nu se știa al cui era, în orice caz un câine prost, fiindcă în loc să fugă după ce a mâncat, a rămas pe-
acolo și când a văzut că omul îl cheamă cu un glas așa blând, a început să se gudure. Fapt e că l-a prins, l-a legat
de gât cu un ștreang și a început să-l bată cu un ciomag verde de salcâm. îl învârtea prin aer și îl drăcuia: fire-ai
al drrracu'… Fire-ai al drrracu'… Câinele a schelălăit el cât a schelălăit, dar pe urmă a început să sară la om, cu
ochii roșii, turbat, până a murit cu capul plin de sânge.
Cât își ținea Niculae urechile acoperite cu palmele, tot auzi glasul aces tui om și își ridică fruntea.

– Ți-am pus o întrebare, zise Moromete.
– Ce întrebare? A, da! Să știi, zise Niculae, că asta nu te privește.
– Asta, zise și Moromete, e cel mai lesne, să-mi spui că nu mă privește.
– Și cel mai greu care e?
– Cel mai greu e să-mi răspunzi.
– De ce?
– Păi fiindcă nici tu nu știi.
Niculae se posomori. Răspunse cu o voce trufașă și îndepărtată, răsfoind cartea să găsească locul de unde se
întrerupsese:
– Parcă dacă o să-ți spun o să înțelegi tu mai mult de-o grămadă.
– Spune tu, zise Moromete liniștit, și vedem noi cine înțelege mai bine
și cine nu.
– Bine, zise Niculae, îți spun, dar cu o condiție, dacă n-o să înțelegi, să nu-mi ceri să-ți explic și să-și vadă
fiecare de treburile lui.
– Ei, spune, acceptă Moromete.
Urmă o nouă tăcere, după care Niculae deodată declară:
– Eu îmi caut eul meu.
49
Moromete se uită în altă parte. Era limpede că în ciuda simplității cuvintelor, totuși nu înțelegea. Uitase însă că
în acest caz trebuia să se ridice și să plece.
– In căutarea de care zici, spuse el în cele din urmă, ai în vedere că mi-a spus Aristide că acuma după război dat
fiind că mulți învățători au murit pe front, cu trei clase de școală normală cum ai tu poți să fii învățător suplinitor
aci în sat și examenele alelalte le dai mai încolo… Ai casă, ai masă acilea, te duci la școală acolo și pentru
diplomă stai și înveți liniștit. Și leafa îți merge, nu mai ai nevoie de nimeni.
Era cumva o declarație de vinovăție, că atâta timp cât avusese nevoie, el, tatăl, nu-l ajutase? Niculae se întoarse
la carte decis să-și vadă de citit și spuse:
– Și-așa nu mai am nevoie de nimeni!
– Asta nu se poate, zise Moromete, cu cine o să trăiești?
– Cu nimeni, zise Niculae. O să mă duc în pustie, și de acolo o să mă întorc și o să propovăduiesc.
Moromete se uită la el cu atenție. Ce era asta? Nu cumva Sandu se întorsese de pe front adventist și îl făcuse și
pe Niculae să creadă? Mulți băieți se ținuseră bine pe acolo, dar odată întorși acasă îi apucase frica de grozăviile
la care luaseră parte și căzuseră într-o doagă. Cartea aceea pe care o citea acum Niculae nu era cumva o carte
adventistă? Moromete întinse mâna și o întoarse să vadă ce scria pe copertă.
– Crezi că ai să înțelegi din titlu ce-am spus eu? exclamă Niculae bat jocoritor. Mai bine ține-te de cuvânt și lasă-
mă să citesc.
– U-manism, citi Moromete lăsându-se în voia sunetului cuvântului, în speranța că în felul acesta i se va dezvălui
poate și înțelesul, u-umanism, repetă el, în gândirea secolului… Aici, reluă Moromete, spune că trebuie să te duci
în pustie și să propovăduiești?! Ce să propovăduiești?! exclamă el redevenind stăpân pe situație, dar cu o alarmă
și în același timp cu o amenințare în glas. Ce să propovăduiești, Niculae, crezi că nu e lumea plină de
propovăduitori? Numai la noi, în sat, sunt vreo șaptesprezece, să-i auzi ce spun și cum stau și se adună într-o
casă cu lumânările în mâini și cântă după o carte de-a lor. Dar alde Busuioc, care e un fel de șef, nici nu știe să
citească! Dar el stă cu cartea în mână și se uită în ea! adăugă Moromete subliniind comedia cu spâncenele.
– Busuioc e pocăit, nu adventist, zise Niculae.
– Tot aia e, zise Moromete, văz că-i știi!
– Și ce dacă îi știu?
– Nimic, zic și eu, te întreb despre ce vrea} tu să propovăduiești.
– Ți-am arătat că nu înțelegi, zise Niculae liniștit și îi făcu tatălui său semne să se ducă de acolo, adăugând că
altfel, dacă mai stă și o să-i spună
mai departe cuvinte pe care el nu le pricepe și n-o să-i explice ce înseamnă, o să moară de poftă să afle și n-o să
aibă cum. Mai bine să rănească la cai, fiindcă la asta se pricepe, s-au dus vremurile alea când stătea cu e^
și îi explica…
— S-au dus? murmură Moromete.
– Da, s-au dus, afirmă cu tărie Niculae. Și după câteva clipe adăuga* de parcă i-ar fi fost milă să-l lase pe taică-
său chiar de tot în întuner^r" Nu mai e nici-o speranță cu voi! Asta vorbeam și cu bietu nea Sandul cum putu,
mă, zice, Cioroșbulingă, alde socru-meu să nu te mai lase la școală? Că îmi scria Tita că vă merge mai bine ca
niciodată. Și eu zic, păi' tocmai d-aia, nea Sandule, că dacă ne-ar fi mers rău ar fi făcut orice, cgu să termin
școala, pe câtă vreme așa, când a început să trăiască bine a scuipat pe carte. La ce mai trebuie cartea dacă trăiești
bine! y
– Și nu e așa? zise Moromete cu o mică energie de protest, mai degrabă"'* vrând să-l împiedice pe fiu să-i dea
înainte în felul cum începuse decât că credea cu adevărat că făcuse bine oprindu-l să învețe. Spune și tu, nu e

așa? Din moment de trăiești bine, la ce-ți trebuie cartea?
Voia să-l înfunde sau să audă de la el răspunsuri mari? Niculae îl fulgeră cu privirea ochilor lui redeveniți
limpezi:
– Și viermii trăiesc bine, zise el scuturând în același timp din cap ca și când ar fi vrut să alunge astfel beția pe
care o simțea pronunțând aceste
cuvinte.
Dar n-avea decât să le îndure tatăl dacă îi plăcea să afle ce gândea el, Niculae, despre faptele lui trecute.
Moromete însă se ridică și plecă destul de mulțumit. Nu putea fi încă vorba de o apropiere, dar tot aflase ceva
care îl liniștea, băiatul nu-i purta pică din pricina școlii întrerupte, oricâte vorbe ar fi spus el că așa și pe dincolo!
Bine că îi plăcea mai departe cartea, fiindcă nu se poate să nu-l ispitească pe el faptul să fie învățător suplinitor și
să-și dea pe urmă examenele. Nu vrusese el asta de când era mic?! Să ajungă învățător pun!?
XI
Dar, ca printr-o spărtură care nu mai putea fi dreasă, începură să năvălească în acest timp pe scena satului
oameni și întâmplări care îl smulseră pe Niculae de acasă, înainte ca Moromete să vadă reparându-se greșeala lui
față de acest băiat. Erau evenimente pline de viclenie, care nu se îndreptară de pildă, cum credeau unii, spre
Tugurlan, care s-ar fi zis că le așteptase și nu fără noimă spunea câte cineva prinzând parcă din zbor înțelesul
întregii lui vieți: domnule, Tugurlan e vechi comunist. Așa
51
50
„vechi" cum era, trecerea lui prin întâmplările care urmară fu efemeră și, s-ar fi zis, văzând ce oameni ieșeau
acum la iveală, că un sat parcă nu era o așezare de cel mult două mii de case adunate într-o vale a unui râu și
ascunse sub salcâmi, ci o groapă fără fund din care nu mai încetau să iasă atâția necunoscuți! Cine erau toți ăștia?
Cei mai mulți erau băieți așa ca Niculae, și nu se știe cine le spusese lor că pot să se ducă la primărie, să se urce
pe trepte și să înceapă să vorbească. Intr-o zi Moromete se întoarse din sat strâmbându-se de nemulțumire și
spuse că se întâlni pe drum cu Radu Lungu, zice, mă Moromete, vreai să-l vezi pe dracu? Ei cum, zic. Du-te la
primărie, zice, și uită-te la Marin al meu. M-am dus, adăugă Moromete, și așa era: ori îl vezi pe ăla cu coarne, ori
pe alde Marin al lui, tot aia e.
Intrigat, Niculae se încălță și se duse și el acolo. Judecând după timpul pe care îl avusese atât Radu Lungu cât și
Moromete ca să se ducă și să-l vadă pe acel Marin s-ar fi putut crede că era acum prea târziu să-l mai găsești în
aceeași situație, adică urcat pe treptele primăriei și vorbind. Fiindcă ăsta era lucrul drăcesc la care se referise alde
tat-său când se întorsese, oprindu-i pe toți cei pe care:i întâlnea pe drum și spunându-le același lucru. Dar nu,
Niculae îl văzu de departe cu un cap mai sus în fața unei mulțimi de oameni și grăbi pașii să-l mai prindă.
Oratorul însă nici n-avea de gând să se oprească, vorbea înainte și da din mâini în fața unei adunări de inși care
nici ei nu tăceau din gură și vroiau parcă cu tot dinadinsul să-l facă pe ăla să se dea jos de acolo, dar nu știau cum
să-l înfunde. De ce se adunaseră de fapt? Ce vroia al lui Radu Lungu și mai ales ce nu-i plăcuse lui alde tat-său
în toată istoria asta? într-adevăr i se rostogoleau ochii în cap lui alde fiu-său și îi dădea cu gura cu atâta pornire
încât nu-și mai putea acoperi dinții lui tineri și când răspundea câte unuia se răsucea spre el atât de repezit încât
ai fi zis că e un câine întărâtat scăpat din lanț care nu sare la tine să-și înfigă dinții doar pentru că urmele curelei
cu care a fost ținut până acuma la respect le simte încă proaspete în jurul gâtului.
– Și ce vină are, mă, tac-tău, că ai fost tu de nevoie și ți-a fugit muierea de acasă? Alții cu pământ mai puțin ca
tine și nu le-a fugit nevestele, au stat și-au muncit amândoi și și-au făcut.
– Dă-mi dumneata unul singur care a muncit și și-a făcut! Hai, dă-mi! strigă al lui Radu Lungu.
Și îi săreau stropi din gură când spunea, hai, dă-mi, parcă ar fi spus, ham, ham!
– Uite al lui Birică!
– Al lui Birică? Care dintre ei?
– Alde Ion.
52
– Birică a pierdut procesul cu alde socru-său, domnul Bălosu, și dacă nu ar fi avut noroc când îl concentrară să
rămână la Manutanța Armatei și pe urmă să se reangajeze, nu știu ce ar fi făcut el cu trei copii și cu nevastă care
îl împungea cu fusul în spinare, cu partea aia ascuțită.
– Ei și ce vreai tu, mă, să spui cu asta? Du-te și tu la București ca al lui Birică, dacă te țin curelele, sărea altul. Pe
acolo umblă câinii cu covrigi în coadă.
în spatele lui, în picioare, stăteau și ascultau liniștiți trei inși, dintre care doi din sat, Niculae îi cunoștea, unul era
primarul care venise îndată după 23 August, un oarecare Pascu, poreclit nu se știe de ce încă de când era mic,
Terente (numele vestit al unui bandit), celălalt primarul de acum, Gavrilă al lui Miai, iar al treilea nu știa cine e.
Niculae nu avu timp să-și dea seama ce era cu această adunare că necunoscutul se și desprinsese dintre cei doi,
coborî treptele și o luă chiar spre el.
– Nu mă cunoști? îi zise lui Niculae. Sunt noul notar.
„Cum de nu mă cunoști, se ghicea în dosul cuvintelor lui, mulți mă și cunosc, cu toate că sunt numit de puțină
vreme."

Era de prin Slăvești, o comună cam la douzeci de kilometri de Siliștea și se aflase repede cine era tat-său,
subchirurg de spital cu o grămadă de fete, nu-l putuse ține pe băiat mai mult de șase clase de liceu și fiul, foarte
practic, dăduse examene de notar. Venirea lui în Siliștea stârnise un interes atât de mare că vechiul notar fu
repede uitat, mai ales că de foarte mulți ani nu mai auzea bine și dacă vorbeai încet cu el nu te înțelegea, iar dacă
ridicai glasul te înjura și te dădea afară din birou. Cel nou era o plăcere să-l vezi, curat îmbrăcat cum era și cu
privirea vie, nu adormită ca a surdului scos la pensie. își ținea mâinile în șolduri când vorbea cu oamenii și avea
aerul că se află cu toată lumea înhămat la o treabă care îl ține tot timpul cu mânecile sumese, dar că lui îi plăcea
munca, de aia era plătit, să le stea la dispoziție. Politică făcea? Cum să nu, răspunse tânărul și spuse că el era
liberal tătărăscean, spre încântarea lui Aristide, care era liberal brătienist, dar spunea că nu mai contează acum ce
fel de liberal ești numai să nu fii în cine știe ce alt partid din astea colorate, care apăruseră ca ciupercile după
război, cu fel de fel de denumiri, social- democrat, național popular, F.N.D., sau alte litere. Pe la orele
unsprezece când sosea poșta, se strângeau toți șefii comunei în biroul noului notar. Aveau toți aerul că în curând
vor veni alegerile și oamenii or să-l aleagă iar primar tot pe Aristide, după ce au văzut de ce sunt în stare ceilalți.
Deschideau ziarele, citeau cu glas tare articolele care apăreau în ziarele partidelor lor „istorice" și făceau
pronosticuri cine o să vie întâi în țară să-i gonească pe ruși, englezii sau americanii? Până într-o vreme când pe
lângă ei începu să intre în același birou și unul al lui Gogonaru, un băiat cam de vârsta
53
notarului care nimeni nu înțelese ce căuta el acolo, fiindcă nu vorbea nimeni cu el.
La al lui Gogonaru se mai adăugă apoi acolo în birou, tot așa, pe nesimțite și fără nici un rost, unul numit
Ouăbei, un flăcău înalt și parcă îndoit de umeri și de spinare de greutatea unei cobilițe purtată permanent, în timp
ce el n-o purta de fapt decât din timp în timp, când pleca prin sat după ouă, pe care le precupețea pe urmă singur,
cine știe cum, la București sau la prăvăliașii comunei, nimeni nu știa. Purta într-adevăr o cobiliță cu două coșniți
la capete, într-una punea ouăle și în cealaltă marfa cu care le obținea, alviță și bomboane; avea în acest sens un
strigăt care îi adusese porecla: „Ouă, bei, care mai vinde ouă?!" El vroia adică să spună, ouă, bă, care mai vinde
ouă, dar în loc de bă zicea bei ca să i se subțieze glasul mai boierește și să fie și auzit mai bine de urechile
muierilor. Ouăbei pierduse cu inflația recentă bruma lui de capital și se lăsase de precupeție. Nimeni n-ar fi
crezut că ar fi putut să joace un anumit rol în următoarea scenă care se povestea că a avut loc la un moment dat
în biroul notarului:
– Bă, poștaru-ăsta, spuse Ouăbei adresându-se aceluia în timp ce notabilitățile răsfoiau ziarele cu nasul în ele, de
ce n-aduci tu la primărie toate ziarele?
Poștarul nu-l luă în seamă, nu era el învățat să dea socoteală oricui, își golea geanta și sorta hârtiile și scrisorile
cu grija cuvenită. Ouăbei repetă de astă dată cu o vagă ironie:
– Dom' poștar (nu mai zise „bă poștaru-ăsta"), de ce nu aduci, dom' poștar, toate ziarele?
Poștașul se învioră, se uită la Ouăbei și se fățoi devenind pe neașteptate foarte nervos:
– Lăsați-mă dracului în pace, că am treabă, așa mă faceți voi de plătesc din buzunar…
– De ce nu aduci toate ziarele? îl chestiona Ouăbei scurt.
– Dom' director, spuse atunci poștarul respectuos, adresându-se direc torului școlii primare, Toderici, uite, v-am
adus ce-am vorbit…
Ouăbei se înțepeni și deodată ridică glasul:
– Ce, bă, tu ești surd, eu îți vorbesc aicea cu frumosul și tu te faci că nu auzi? Ai vată în urechi? De ce nu aduci
toate ziarele?
– Care ziare? întrebă în sfârșit poștarul, din ce în ce mai nervos.
– Ziarele care sunt abonați. Uite colea, Gogonaru e abonat la Scânteia și mai sunt și eu… De ce nu-mi aduci
România liberă? Dacă de mâine încolo nu aduci toate ziarele să știi că te reclam domnului primar pentru fraudă
în acte publice și cu mine o pățești. Apoi deodată adăugă, cu reproș sincer: De ce oprești, mă, ziarele, nea Stane?
Cu cine ești înțeles?
54
– Eu?! sări poștarul afectând nepăsarea. Eu le aduc și le las acilea, dracu știe cine le ia.
– Să mi le dai mie în mână, spuse notarul intervenind împăciuitor, o să am eu grijă de ele.
Și în urma acestor cuvinte care fuseseră rostite ca să se înțeleagă că el îl pusese pe Ouăbei să-i vorbească așa
poștarului, cei adunați își spuseră că ori i se întâmplase ceva între timp notarului și încerca să schimbe macazul
după politica guvernului, ori de la bun început mințise că era liberal și în realitate era cu totul altceva. Să
admitem, spuse Aristide, că simpatizează cu comuniștii. Uite și gineri-meu, inginer agronom, s-a înscris la
socialiști. Foarte bine, astea or fi vederile lui, dar de ce îl aduce el pe Ouăbei în primărie? Și se neliniștiră toți și
începură să vină tot mai rar în biroul notarului. în scurtă vreme nu mai veniră deloc, începură să-l ocolească.
Tânărul notar era însă din ce în ce mai activ și în duminica următoare el puse pe Bărăgan să sune cu goarna în sat
și să spună să se adune toată lumea la primărie că erau de citit niște dispoziții. Și oamenii veniră și el le citi niște
ordine oarecare, dar apoi începu să vorbească despre altele și să cheme și pe cine vrea din rândul lor să se ridice
și să vină în față să ia cuvântul. Atât a trebuit! în fiecare zi se strângeau acolo câte o sută și chiar două sute și
numai căderea nopții îi împrăștia, fiindcă n-aveau lumină și nu mai vedeau pe cel care se ridica acolo și începea

să le spună pe ale lui: trebuia văzut cine e, altfel toată chestia n-ar mai fi avut nici o noimă. Un cuvânt străin de
vorbirea lor, ușor de ghicit că venea de la notar, revenea din când în când ca o oaie brează, în cele ce spuneau:
fericire! , Că să ne facem o viață fericită, că destul cu ce-a fost, că vechile regimuri n-au făcut nimic și tu nea
Ioane cum ai trăit că n-ai o cămașă pe tine și tu nea Vasile că muri frati-tău nebun de peleagră, dar tu Ilie al lui
Cocoșilă, ce-ți dădu nea G4ieorghe când te însurași? Ei singuri își spuneau tot lor lucruri pe care le știau tot de la
cei pe care u pomeneau și în toate adunările acestea plutea o promisiune bizară, nelămurită, mereu reaprinsă cu
fiecare vorbitor care se ridica acolo pe trepte. Ce li se întâmpla? Nu era pentru întâia oară când stăteau țepeni și
se ascultau așa unii pe alții, dar acum erau adunați și le luceau ochii turburi de speranțele aprinse cu o putere
crezută de ei înșiși stinsă. Fiindcă ce mai putea fi? Pământ nu mai era de împărțit, vitele nu le spusese nimeni că
or să fie mai ieftine, bani nu le fluturase nimeni pe sub nas… Era de necrezut că tocmai ei, arși de atâtea dorinți
înfrânate, se îmbătau tocmai cu acest cuvânt care nu spunea nimic. Fiindcă cei bogați stăteau și se uitau la ei
tăcuți, cu mâinile lor puternice încleștate pe goga bastoanelor, nedumeriți că uite-l pe cutare, care dacă nu-i
dădeau ei un sac de porumb pe iarnă îi murea copilul de foame, se
55
înghesuie acum acolo și strigă și el câte un cuvânt și ridică și el câte un braț cu pumnul cât o buturugă, dar cu
umerii prăpădiți… Ce crede el, adică, săracul, că fără muncă o să vie fericirea aia peste ei, fiindcă clănțăne unul și
altul din gură? Ce crede el, tineretul ăsta, că o să se umfle pământul ca să se facă mai mult? Ăsta e, care e, altul
nu mai e, să pună mâna să-l muncească. Alte țări au pământ sărac și ca să-l îngrașe umblă cu căldarea cu căcat și
pune la rădăcina legumii, în timp ce ăștia țin băligarul curat de vită lângă grajd, că le e lene să-l ducă și să-l
împrăștie pe miriște… Degeaba vorbesc ei de fericire, că n-o să le dea nimeni pe degeaba! Vor bitorii nu se legau
însă de cei bogați încât aceștia, în cele din urmă, se liniștiră și își văzură de treburile lor, lăsând doar printre cei
adunați pe câte cineva care să le povestească.
Așa se află la un moment dat că noul notar, cu Ouăbei și cu al lui Gogonaru s-au constituit într-o așa zisă celulă
și că poate să se înscrie și să intre în ea oricine, n-avea decât să se ducă la primărie la notar, să iscălească o
adeziune și devenea astfel comunist.
Se găsiră, dintre cei care se adunau pe acolo zilnic, destui, și nu numai tineri ca Ouăbei sau Marin ăla al lui Radu
Lungu, veni, de pildă, unul mai bătrân, numit Adam Fântână, un lipovean rătăcit de ai lui și străin de obiceiurile
acestui sat prea mult îndepărtat de Dunăre ca să mai semene cu ale lui de-acolo din bălți. Totuși rămăsese în el,
se spunea că ar fi fugit de cineva și că pe vremea aceea avea aci un prieten care era șef al postului de jandarmi și
își pierduse deci urma cu ajutorul acestuia. Astea erau povești, dar faptul că era lipovean se adeveri prin aceea că
își lăsase curând barbă, și mai ales prin aceea că bețiile lui nu semănau cu ale nimănui din sat, fiindcă de pildă se
îmbăta Stan Moameș – și asta se întâmpla de fapt aproape în fiecare zi – și se întorcea seara târziu acasă, nu făcea
decât să strige din când în când foarte vesel: hei, bă, hei, bă! și prin dreptul casei vreunui prieten să-i spună
acestuia pe nume și să-l întrebe hei, bă, ce mai faci? Ceea ce însemna că oricât era el de beat, tot mai cunoștea el
casele, pe câtă vreme Adam Fântână, ăsta nu mai recunoștea pe nimeni, dar chiar zăcea și nu-și venea în fire nici
după o săptămână. E- drept că nici băutura lui nu era ca a altora, era mult mai tare, și-o cumpăra singur de pe la
Pălămida sau Turnu și avea o culoare albastră. Odată cineva îi spusese că băutura asta este „extrem de
dăunătoare", că făcea rău, și atunci Fântână, auzind acel calificativ atât de categoric îi arătase ce scria pe sticlă,
spirt medicinal, cum putea ăla să spună o astfel de vorbă, dimpotrivă, cel pe care îl beau ei e dăunător, ăsta al lui
fiind medicinal, cu alte cuvinte văzut de medici, puteai să-l bei liniștit… Veni apoi unul Mantaroșie, și ăsta străin
de sat, moldovean de prin Huși, gonit de seceta
56
și intrat slugă la cineva, nu avea pe nimeni acolo la el în sat și se oprise aici, zicea el, definitiv.
XII
Cum trăsese cu urechea la zgomotele războiului tot așa ridicase Niculae, atent, fruntea din cărți auzind cum unul
cam de seama lui, mai apropiat de astă dată de el decât tunetele din cer ale luptelor, agita aci satul răscolindu-l în
adâncuri. Și iată-l acum chiar alături, îi lăsase pe cei cu care sta în fața primăriei și în văzul la toți se dăduse jos
să vie tocmai spre el.
– Cum să nu vă cunosc, zise Niculae, a avut grijă Bărăgan…
– Nu vrei să trecem colea la nea Valache să facem cunoștință? zise notarul.
Niculae nu zise nimic, dar se urni din loc alături de celălalt. De dincolo de podișca de ciment din fața primăriei
de pe o terasă impunătoare pentru o cârciumă (ai fi zis că e o mică vilă a vreunui boier de țară, dacă n-ai fi zărit
la geamul ei drapat de viță agățătoare sticle și clondire expuse pe un raft) un om foarte vesel ridică o măsură de
vin în aer și strigă cu gura până la urechi de voioșie și plăcere:
– Să trăiți, domn' notar!
Apoi ridică brațul și mai sus spre cei pe care notarul îi părăsise:
– Să trăiți, dom…
Dar vocea i se frânse de șovăială, nu spuse și restul, domn primar, după cum îi trădase intenția gestul. Ăsta era
Valache, care ținea a doua cârciumă din sat, dar toată lumea știa că băutura din ea o bea mai mult el și cu
prietenii lui, care erau totdeauna primarul și notarul, oricare ar fi fost ei. Valache era și grădinar, dar nu era văzut

pe acolo decât la cules toamna sau când trebuia, de obicei sâmbăta, să plătească celor care îi munceau cu ziua.
Aveau grijă de toate copiii și muierea, el stătea până și diminețile și juca table, de obicei pe țuici și le-ar fi fost
greu puținilor care se întâmplau să fie pe acolo să spună că Valache ar fi ieșit vreodată câștigător. Făcea însă să-l
vezi ce vesel era când îi ieșea și lui câte o linie, cum i se întindea gura literalmente până la ceafă, cum cerea de
băut ridicând mâna și pocnind dintr-un deget în podul palmei fără să se uite, făcând pe marele client la propria
lui cârciumă. Acum unii spuneau că Valache avea dificultăți cu primarii, că se schimbau prea des, și că îi venea
greu să spună să trăiți dom-primar unui țăran care se numea Terente de care n-auzise în viața lui și care pe
deasupra nici el nu părea să-l cunoască pe Valache… Adică cum să nu-l cunoască? Nu era nici o îndoială că îl
57
dușmănea (cum să nu-l cunoască, până și copiii știau cine e Valache) dar ce-i făcuse el ăluia de se uita
chiondorâș la el?
– Nea Valache e un om foarte serios, zise tânărul notar după ce se așeză cu Niculae pe terasă și
cârciumarul grădinar intră înăuntru să aducă o sticlă cu vin. A fost primul om care m-a primit cu
brațele deschise când am venit aici. Nu e așa, nea Valache?
Cârciumarul nu auzise ce se spusese despre el, dar nu în zadar îi cunoștea el atât de bine pe notari,
puse sticla și paharele pe masă cu unul și pentru el, se așeză în fotoliul solid de răchită albit de ploi
care trozni sub greutatea cam mare a omului și începu să toarne în pahare cu gura strâmbată într-o
parte de plăcerea pe care i-o stârnea gîlgâitul vinului.
– Bine faci că stai de vorbă și cu băiatu-ăsta, zise el, să-l cunoști pe tat-său, pe Moromete, ar trebui
susținut să vie el primar.
– Cum e, nea Valache?
– Cine?
– Domnul Moromete!
Se vedea că tânărul notar cunoștea deja ticurile verbale ale cârciumârului și sconta un anumit răspuns
din partea lui:
– E un om foarte serios! zise Valache. Hai să trăiți! Să trăiți, domn' notar! Să trăiești, Niculae.
în acest timp alt vorbitor îi luase locul lui Marin acela al lui Radu Lungu care văzându-l pe notar unde
și cu cine se dusese mai așteptase puțin și venise și el acolo.
– Nea Valache spune că e serios orice lucru bine făcut, zise notarul golind paharul. Nea Valache, să
știi că ăsta e un vin foarte serios, care îl bem noi acuma.
– Dar ce crezi că eu dau din el de băut la toată lumea? Tu ce vreai, mă Marine? Ei, uite, ție n-o să-ți
dau din ăsta, că l-ai supărat pe tact-tău, îl văzui cum plecă cu capul în jos când auzi prostiile tale.
Al lui Radu Lungu se făcu galben și nu se așeză, rânji la Valache și rămase cu mâna pe scaun:
– N-am nevoie de vinul dumitale!
Și se întoarse cu spatele și se dădu jos din cârciumă cu niște pași tărăgănați, vrând să arate că a plecat
de voia lui de pe terasa lui Valache și nu că l-ar fi gonit cineva. Cârciumarul se zbârlise de furie și îl
înjura, dar furia lui era atât de inocentă prin lipsa de răutate pe care n-o putea avea, că notarul începu
să râdă.
– Lasă-l, nea Valache, că e băiat bun, ascultă-mă pe mine…
– E băiat bun?! se miră Valache.
– E un băiat foarte serios, zise notarul.
– Bine, atuncea să-l chem îndărăt. Marine! Mă al lui Radu Lungu!
58
Dar ăsta ori nu auzea, ori se făcea că nu aude, fiindcă nu întoarse capul și în curând chiar dispăru din
mulțimea care la apropierea serii începuse și ea să se împrăștie.
– Am auzit că ai înghesuit acum câtva timp patru preoți și că nici unul n-a știut ce să-ți răspundă, zise
notarul după ce și Valache îi lăsă singuri. E adevărat?
– M-au scos din sărite cum mâncau toți după ce îl îngropaseră pe cumnatu-meu, zise Niculae senin,
dar parcă retrăind și în orice caz fiind pe deplin de acord cu ceea ce făcuse el în ziua aceea. Ai fi zis că
din pricina lui cumnatu-meu nu putuseră ei să mănânce până atunci și că acum, după ce au scăpat de
el, pot și ei să se așeze la masă și să înfulece cu gurile pline.
– Așa e obiceiul, zise tânărul notar. Unii fac colivă și îți dau să mănânci și ai impresia că mănânci chiar
din trupul celui mort. Dar ia spune-mi, continuă el, în fond ce întrebare le-ai pus?
– M-au scos din sărite, reluă Niculae aprins de vinul bun pe care îl băuse, fi vedeai cum vor să uite
mai repede și cum turnau țuică în cești cu figuri cucernice, crezând că or să mă păcălească pe mine.
Parcă nu-i știu eu cum înjură de pârâie căpriorile și cum își lovesc fetele peste gură cu dosul palmei și

le lasă fără dinți toată viața. Și pe urmă mai târziu se dezvelesc la piept ca niște smintiți și se zgârie cu
unghiile că fi-sa s-a măritat și nu vrea să-i mai calce pragul.
Niculae se mișcă în fotoliu de răchită și întinse brațele înaintea lui ca și când ar fi vrut să ridice de jos
o greutate imensă.
– fn loc ca forța asta uriașă care zace în ei, continuă el în timp ce notarul îl privea foarte atent
aprobându-l cu acea tăcere vie care ne îndeamnă întotdeauna să vorbim tocmai despre lucrurile care
constituiesc secretul ființei noastre și când dispare nu numai orice reținere, dar apare în același timp și
o dorință imperioasă de a spune tot, ca și când tocmai aceste lucruri ne-ar împiedica să ne gândim la
altele noi spre care ne cheamă de fapt soarta, – în loc ca mintea lor să fie la înălțimea puterii cu care
sunt dotați (fiindcă sunt foarte puternici, uite, așa șolduri au cu oasele mari ca de bou) și să sece ca
într-o clipire noroaiele astea nenorocite care încep de prin noiembrie și țin până se face primăvară,
dacă nu cumva ninge și îngheață, să pietruiască drumurile, să ridice stâlpi de lumină, să-și sape
grădinile și să le umple de pomi și de tot ce au nevoie ca să uite că mai au și altceva de făcut pe lumea
asta decât să-și lărgească chimirile cu burta plină de mămăligă… în loc să scoată din pământul care e al
lor toate darurile și când te apropii de-un sat să zici că e grădina paradisului plină de copii, de flori
înalte până la vârful casei și de animale de toate soiurile care se pot imagina, cum vezi că e la alte
popoare, el zace vara sub umbra
59
salcâmului în timp ce soarele arde miriștea și seacă râul care luni de zile a curs de pomană pe la capetele
grădinilor lor. Iar iarna stă după sobă în timp ce vita mugește jalnic în grajd lihnită de aceleași și aceleași paie pe
care i le dă mereu să mănânce până începe să-i crească părul în smocuri mari că zici primăvara când o scoate la
iarbă verde că e oaie nu mai e vacă. Ai să vezi că o să vie timpul când n-or să mai aibă ce să mănânce și or să
pornească în haite asupra orașelor, cu țăpoaiele în mână, că adică orașele sunt de vină că trăiesc ei așa cum
trăiesc.
Niculae se opri. Se simțea că nu atât adevărurile pe care le spunea îl obsedau, ci o dezamăgire ascunsă care le
inventa și îl făcea neiertător. Notarul nu lăsă să dureze prea mult tăcerea care urmă și spuse fără șovăire:
– Trebuie să-i ajutăm. Datoria oamenilor luminați dintr-o țară e să-i ajute pe cei din mijlocul cărora au ieșit.
După care nu mai zise nimic, având chiar o expresie ciudată pe chip, care nu excludea mulțumirea că el și
celălalt cu care stătea acolo la masă erau astfel de oameni, cum zisese. Asta era suficient și era foarte mult, să ai
conștiința că ești un om luminat și ai mai întâlnit încă unul ca tine.
– Gândește-te, reluă el, ce-i rămâne unui om care vede starea de lucruri din jurul său? Ori tocmai că noi vrem să
schimbăm starea de lucruri.
– Starea de lucruri o schimbă omul, nu poate s-o schimbe nimeni din afară, strigă Niculae.
Și avu o astfel de intonație în glas, încât s-ar fi putut crede că se bucura dacă nu chiar era pe deplin satisfăcut că
nu poate nimeni să schimbe ceva din exterior. Se vedea că citise de toate, tocmai despre aceste lucruri.
– Uite la noi, continuă el, cât am trăit rău, tata, am ținut toți la el și a făcut ce a putut pentru fiecare. Cât s-a
înstărit, n-a mai fost capabil de nimic, și nu pentru că nu mai putea, strigă Niculae. Bunăstarea ne îngrașă după
aceleași legi ca și pe-un animal și numai dacă îl aduci iar la rostul lui pe lume își mai aduce aminte că e om.
– Te contrazici, spuse tânărul notar net, uitându-se la el atât de nemișcat încât ai fi zis că vrea să-i bată lui
Niculae un cui în creștet.
– Ba nu mă contrazic, răspunse Niculae cu o expresie triumfătoare, lucru care spori brusc atenția concentrată a
privirii celuilalt, ascultându-l. Noi trăim din umanismul secolului trecut, continuă Niculae, și n-am fost în-stare
să descoperim un nou umanism. Dovadă cele două războaie, mai rele decât pe vremea hunilor.
Ce știa el despre aceste două războaie? Notarul se mișcă și turnă hotărât în pahare păstrând pe chip acea expresie
gravă a unuia mai în vârstă, care deși își dă seama că spusele celuilalt sunt împrumutate din cărți, vede că nu e
mai puțin adevărat că aceste cărți i-au vrăjit mintea și i-au pregătit-o
60
fie să gândească cu totul deosebit de cei din jur, fie să primească de la unul din ei o gândire nouă, apropiată de
soarta lui de om tânăr, în fața căruia stăteau deschise atâtea drumuri.
– In lume, continuă Niculae, a sporit cantitatea de rău, în special trufia, ceea ce pe vremea înfloririi religiilor nu
se întâmpla. Vechiul umanism se baza pe religie.
Nici o dovadă nu exista însă că tânărul notar urmărea toate acestea cât de cât ca un cunoscător, dar aici Niculae
nu se înșela, cineva care vorbește de starea de lucruri în care se află omul nu se poate să nu fi citit și să nu știe
nimic. Cât despre Valache, el se ocupa să le mai aducă vin, să le aprindă petromaxul și să li-l pună în perete și
numai într-un târziu își dădu pesemene seama că între cuvintele acelea ciudate care se rosteau acolo la el pe
terasă și cutia de table pe care crezuse că o s-o deschidă în cele din urmă și să joace cu notarul o partidă nu exista
nici cea mai mică legătură și la un moment dat o luă de-acolo și o duse înăuntru.

– Omul era în stare altădată să cucerească alte teritorii decât cele terestre, continuă Niculae. Victoriile lui se
întindeau dincolo de spațiul pe care îl vedea cu ochii, și dincolo de timp, nu-i mai trebuia chiar toate aceste
plăceri mărunte care li se par acuma unora atât de mari încât bucuros îl strânge de gât pe frati-său ca să le aibă.
De mult au început să-și vândă sufletul pe nimic. Tata a uitat sau se preface că a uitat, dar tot de trufie m-a oprit
de la școală, credea că el e centrul universului, și cum le aranjează el așa e bine, toată lumea trebuie să-l asculte…
Nu-l cunoști, dar să-l fi văzut ce-a fost el odată. Știi cum se adunau oamenii când îl vedeau că iese la drum și se
așează pe stănoagă? Ii vedeai cum o iau agale, unul de la o poartă, altul de dincoace, unul din fundul grădinii! Și
să știi că nu le spunea nimic! Ei spuneau! Dar știau că el îi ascultă și… Ei! acuma s-a terminat, îl vezi cum îi ia
altul vorba din gură fără nici un respect și el lasă fruntea jos și nu mai zice nimic. De ce? Aici s-a întâmplat ceva
și nimeni n-o să știe vreodată ce-a fost cu el, poate doar mama, dar eu nu cred!… Și iată cum uitarea le alină pe
toate și poți să te duci să te îngropi, n-are rost să mai faci atâtea încurcături, cauți un gâldău în pădure, îți pui
două pietroaie de gât și te arunci în el, măcar nu mai știe nimeni…
– Dar ce ți-a făcut tatăl dumitale? zise tânărul notar clipind acum rar, vizibil alarmat de această destăinuire repede
reprimată, căci Niculae se oprise.
– Nu mi-a făcut nimic, dar omul are nevoie de o nouă religie a binelui și a răului, fiindcă răul din icoane nu-l mai
sperie, iar de bine a ajuns să rânjească drăcește când îi aduci aminte de el.
– Noi venim cu o religie nouă, zise notarul practic, așezându-se mai bine în fotoliu, cu umerii mai aproape, să
poată fi auzit mai bine.
61
își scoase un ciubuc din buzunar, suflă în el și strigă la Valache să-i aducă un pachet de țigări.
– Am să-ți spun în ce constă această religie, continuă tânărul notar, și sunt convins că vei deveni nu primul
apostol, fiindcă nu vei fi primul, dar unul dintre cei mai buni. Fiindcă și eu mi-am pus aceleași întrebări, eram
elevi și mai ales pe ultimul an toată ziua discutam fiindcă eu știam că o să plec și n-o să mai pot să-mi dau
bacalaureatul decât în particular… Ce e omul și cum ajunge el pe culmi sau se prăbușește în prăpastie! în realitate
mama îndopa toată ziua curcani cu făcălețul și când eram mic verile noastre erau un chin, trebuia toată ziua să
culegem urzici și să le tocăm. Șapte fete și un băiat!… Ce părere ai? E adevărat că omul dacă nu obține victorii,
așa, în intemporal, cum bine zici, se târăște cu burta pe pământ. Dar cum? E adevărat că sfinții părinți erau niște
oameni foarte serioși, dar mi-aduc aminte de orele noastre de religie, aveam profesor un preot foarte deștept și nu
pot uita cum într-o zi nu știu ce lecție aveam și ni se povestea în manual despre Ian Huss, cu litere mărunte. Ăsta,
zice părintele nostru, a fost un adept al lui Wiclef, care a negat transubstanța, adică schimbarea pâinii și vinului
în trupul și sângele lui Cristos. După care părintele odată a luat alt ton și a făcut și așa din mână: A fost ars pe
rug! Parcă ar fi zis: i-au dat două picioare în spate. Dar știți voi, zice, ce-a pățit când a început să-l învăluie
flăcările? S-a apropiat de el o babă cu o surcea în mână și a aruncat-o și ea în rug și reformatorul cică ar mai fi
avut timp să zică: Sancta simplicitas. Idioată babă, a spus părintele, și noi iar am râs. Dar într-adevăr cine îi
băgase ei în cap că dacă un om nu crede că în timpul slujbei pâinea și vinul se transformă la un moment dat în
trupul și sângele lui Cristos trebuie ars de viu? Aici, nu te supăra, dar nu mai e nici o victorie, e o degradare!
– Sunt de acord, sări Niculae.
– Ești, dar mi s-a părut că spui că dacă oamenilor le-ar mai fi încă frică de răul din icoane și s-ar strădui să facă
bine tot după aceleași prin cipii, atunci omul nu și-ar mai vinde sufletul pe nimic și n-ar mai trăi din trufie. Și eu
sunt de acord că dacă omul nu mai are nimic sfânt se sălbăticește și degenerează, dar omul poate fi o ființă
morală și fără religie. Religia, eu n-aș zice că e opiul popoarelor, ci expresia spontană a năzuinții morale a
omului.
Auzindu-l vorbind astfel, Niculae nu mai zise nimic, prins poate de uimire: nicicând, pe terasa lui Valache nu
fuseseră emise asemenea idei cu atâta claritate și siguranță. între timp se făcuse de mult întuneric și Valache se
așezase la el în odaie, cu familia, la masă. La un moment dat reapăru cu o farfurie cu bucăți de friptură și pâine și
le puse pe masă.
62
Cei doi tineri începură să mănânce fără măcar să-i mulțumească atât de prinși erau în discuția lor.
– Ei, și care e noua religie cu care ziceți că veniți voi? întrebă Niculae cu o privire avidă, fiindcă întrebarea lui nu
era izvorâtă din neîncredere, ci dintr-o adâncă și flămândă curiozitate.
– Lupta pentru existență, zise notarul, împinge pe om la multe înfrângeri. Dar ia gândește-te, omul luptă să-și
țină copiii, nu e ăsta un scop? El poate ieși ca vai de capul lui din această luptă. Dar ia gândește-te, ne-a făcut pe
noi! El ne-a făcut, nu Dumnezeu. Și de suferit tot pentru noi a suferit, în ultima instanță, mă gândesc la mama!
Parcă ei nu i-ar fi plăcut să ducă o viață mai spirituală, dar cum să ducă? Ori, după părerea mea, de-aici trebuie
să pornească orice religie. Dar de ce să-i spunem religie și să nu-i spunem revoluție? Fă-ți din eliberarea omului
de sub povara luptei pentru existență un crez și ai să vezi că, realizându-l, o să ai înaintea ta un om nou. Fiindcă
omul trăiește urmărit de acest blestem al sudorii frunții și aici eu nu mai sunt marxist și cred în blestem. Și am
să-ți explic de ce. Ai băgat de seamă că un om preferă să se arunce cu gâtul sub o roată decât să asculte un sfat
înțelept? De ce face el chestia asta? Aici îmi place mie omul cel mai mult, încăpățânarea lui de a gândi liber, dar
tot aici, să-ți spun drept, mă scoate și din sărite. Nu acționează spre binele lui decât dacă nu mai are încotro. Ce

vreau să spun? Cât timp are o poziție de retragere, nu va voi să iasă din starea foarte rea în care de altfel
recunoaște și el că se află. Cu nici un chip. Ba chiar îți oferă un spectacol de lașitate de care până și lui îi e
greață. înțelegi că mă refer la țărani, pe care amândoi îi cunoaștem din experiență. în prezent ei circulă pe un
drum liber, în sus, în jos, săracul poate ajunge bogat, bogatul poate ajunge sărac. Chiar ăștia care îi vezi că se
adună aici și strigă și ei unii la alții că nu e bine cum trăiesc, ferească Dumnezeu să crezi că se gândește vreunul
că tocmai poziția lor e cauza răului. Dar aici e paradoxul, ei știu în același timp că nu e bine și vor o mare
schimbare. Dar o mare schimbare la care ei să participe eventual doar ca beneficiari. Nu merge așa! Eu nu le
spun nimic, îi las să vorbească, fiindcă pe mine mă interesează primul pas: sporirea rândurilor noastre. Pe urmă
mai vedem noi!
De mult Niculae nu mai făcea decât să asculte. Se vedea că îi plăcea acest om foarte tare și doar o expresie de
neliniște, dar și de fascinație, mai acoperea în privirea lui bucuria că îl cunoscuse, că timpul trecea și că celălalt
nu făcea nici el nici o mișcare să se ridice și să plece: simțea și el pesemne aceeași atracție pentru ascultător.
întrebarea care însoțește de obicei astfel de întâlniri hotărâtoare nu părea să se pună pentru nici unul din ei: dacă
nu cumva era vorba aici de una din marile ispite ale vieții despre care nimeni nu-ți putea spune unde te poate
duce dacă o
63
PIP
urmezi, pentru Niculae; și ce rol va juca acest băiat în viitorul lui, îi va fi credincios sau dimpotrivă îl va trăda ca
Iuda, pentru tânărul om pasionat de politică și de revoluție, care nu era deocamdată decât un notar dintr-o
comună oarecare.
– Și dacă vrei la un moment dat să nu mai faci parte din partidul comunist, ce se întâmplă? zise Niculae întru
târziu.
– De ce să nu mai vrei să faci parte?
– Așa, să nu mai vrei!
– Foarte simplu, zise notarul, și-și vârî mâna în buzunarul dinlăuntrul hainei, de unde scoase un carnețel mic, cu
scoarțe roșii: te prezinți cu ăsta la cel care ți l-a dat – sau la altul! exclamă notarul râzând – și îl predai. Nu e o
problemă!
Spre ziuă, Niculae se întoarse acasă și se culcă. El nu știa că toată lumea îl văzuse pe el și pe notar pe terasa lui
Valache și că mulți spuseseră și aflase și taică-său că „și ăsta micu al lui Moromete s-a înscris în partid". Fie că îl
așteptase să se întoarcă, fie că se deșteptase doar auzindu-l, Moromete se foi în așternut și când Niculae se
liniști !a rândul lui, deodată îi spuse: t
-Ei, ți-ai găsit eul tău?
Tăcerea care urmă arăta surprinderea, sau lipsa de obișnuință de a comunica dintre tată și fiu? întru târziu
Niculae răspunse:
– Mi l-am găsit! Și ce te miri așa?
– Eu?!! făcu Moromete umflând parcă aerul negru din odaie cu mirarea lui. Apoi adăugă cu totală nepăsare: Dacă
asta e calea care crezi tu de cuviință, să te pui cot la cot cu Ouăbei, eu ce pot să mai zic?
– Nimic, ce poți să mai zici, mai răspunse Niculae, după care tăcură amândoi și lăsară liniștea zorilor care
învinețea geamurile să recadă asupra casei.
XIII
Astfel dispăru Niculae din sat, chemat repede la județeană și trimis apoi de acolo undeva la o școală de partid,
după cum declară notarul. în urma lui își mai dădură și alții adeziunea și tot în acea perioadă se mai întâmplă
ceva. Aristide chemă într-o seară la el pe frati-său, Năstase, pe gineri-său, inginerul agronom, domnul Petrică, pe
unul din prietenii lui Moromete, Nae Cismaru, care tocmai fusese și el numit primar, dar nu stătuse nici măcar o
zi întreagă, fiindcă dimineața îl numiseră și pe la prânz venise cineva de la prefectură și îl schimbase cu altul.
Năstase era cu cei doi băieți ai lui, Dan și Ștefan, și un nepot de soră, unul Vasile al
64
Moașei, cam de seama lui Niculae, și Aristide mai chemă pe cineva și anume pe unul al lui Ilie Tăbârgel, Isosică.
Se spunea despre acest Isosică – de fapt îl chema Tăbârgel Gheorghe, după numele lui tat-său, dar nu se știe cine
îi scornise această poreclă, care oricât te-ai fi gândit tot n-ai fi putut să-ți dai seama ce putea să însemne – că
maică-sa l-ar fi făcut cu Aristide, de fată mare, nu că l-ar fi născut, ci că înainte de a se fi măritat, Isosică ar fi
existat deja în trupul ei și că n-ar fi știut nimeni. Altfel cum s-ar fi putut înțelege de ce de la o vreme Aristide îl
tot chema pe la el pe acasă și se purta cu el cum nu prea avea cineva obiceiul să se poarte cu copilul altuia? Asta
însă era greu de crezut de cei care își aduceau aminte de felul neobișnuit în care cu douăzeci de ani în urmă se
măritase mama lui.
Se dusese pe atunci zvonul că o fată de pe la marginea satului, una Sita lui Ciucă, a vorbit cu Maica Domnului pe
izlaz. Lumea, adică întâi femeile și copiii se duseseră numaidecât s-o vadă. Cine sunt mai bine pregătiți, pentru
astfel de evenimente, decât femeile și copiii? Sita stătea pe prispă – era o toamnă blândă când se întâmplaseră
toate acestea -întinsă pe o velință și un căpătâi înflorat și povestea. Că stătuse așa ca și acuma pe izlaz aproape de
loturi și păzea vacile și odată a văzut o femeie mergând pe deasupra vârfurilor porumbului. Era îmbrăcată în alb

și în beteală și cu cununiță pe frunte. Și era așa de frumoasă că ea și-a dus mâinile la ochi, crezând că pe urmă
când o să se uite iar, Maica Domnului o să piară. Atunci i-a auzit glasul: „Sițo, ia-ți mâinile de la ochi". Și atunci
Sita i-a spus: „Maica Domnului, ce-ai cu mine?" „Am venit la tine că te-am văzut cum stai tu pe izlaz singurică",
i-a răspuns Maica Domnului oprindu-se înaintea ei, în aer, să fi fost picioarele ei cam la o șchioapă deasupra
pământului. Și Sita nu mai știa pe urmă ce a fost; ajunsă cu povestirea aici abia putea să se mai țină în capul
oaselor. Mai apuca să spună că îi e somn și într-adevăr adormea numaidecât, un somn de se vedea parcă pe
obrazul ei tot ce se petrecea cu ea dormind; i se mișcau ochii sub ploapele închise, se ridica în capul oaselor și
din gât îi ieșea un șuierat îndelung și subțire de înmărmurire, după care recădea pe căpătâi și dormea apoi ore
întregi. La trezire, la rugămințile acelor femei care nu fuseseră acolo când povestise ea vedenia, o spunea din
nou, și în câteva zile prispa, curtea și ograda lui Ciucă începură să nu se mai golească de lume.
Interesul stârnit de vedenia ei de pe izlaz n-ar fi ținut mai mult de câteva ceasuri și n-ar fi trecut de capătul uliței
dacă n-ar fi fost somnul acela al ei ca o mărturie. Și nu se știe cine aprinse lângă ea o lumânare și o lipi de stâlpul
casei, dar fu de ajuns ca să facă toată lumea la fel, mai ales când ea începea să povestească. Cum numărul celor
care veneau s-o
65
vadă creștea și nu se găseau lumânări, o rudă a lui Ciucă se duse la Pălămida și aduse o ladă plină din care
începu să vândă la poartă, unde o altă rudă ridică o cruce mare, pe care bătură o candelă sub icoana Maicii
Domnului, pe care o lipiră pe lemn. Veneau acum și bărbați și flăcăi curioși, fiindcă cei mai mulți n-o știau decât
după nume și după o infirmitate a ei din naștere, era șchioapă; și când o vedeau pe drum o recunoșteau după
mișcarea șoldului: Sita lui Ciucă, fata aceea cu un picior mai lung și unul mai scurt. Apărură apoi oameni și din
satele vecine și în curând atraseră atenția în special doi, îmbrăcați în flanele cărămizii ca orice țărani, dar care la
o privire mai apropiată se vedea că aveau și ei ceva, unuia i se făcea o bășică în frunte, așa cât un ou, când
vorbea și celălalt era ciung de-o mână și avea și gâtul strâmb, dar nu într-o parte, ci dus înainte încât de departe
ai fi zis că se uită la ceva și nu vrea să-și mai tragă capul îndărăt. „Fraților, zise într-o zi cel dintâi, și numai la
unele cuvinte – și asta era cel mai ciudat la el – u ieșea pentru o clipă bășica aceea în frunte. Fraților, repetă el
până ce toată lumea auzi și se opri orice mișcare, să ridicăm aici, fraților, un mic lăcaș al Domnului și să ne
închinăm și să ne rugăm. Poate să vină ploaie și vreme rea, și omul ăsta sfânt, care e părintele acestei fete,
trebuie ajutat să poată să-și vadă de gospodărie, căci noi, fraților, îl stingherim de nu mai poate să se miște, să
dea la vite și să-și vadă de copiii pe care îi mai are."
Ciucă mai avea încă trei copii în afară de Șița, cel mai mic umbla încă doar în cămașă și izmene, destul de gras
însă, cu capul mare, cu ceafa umflată ca o tigvă și puțin cam sâsâit. Oratorul ăsta necunoscut vorbi apoi mai
departe arătând că lesne s-ar putea ridica acel lăcaș al Domnului dacă fiecare care ar veni aici ar da la poartă
numai câte un franc. Nici n-ar trece trei zile și s-ar înfăptui cuvintele lui Cristos, fiul Maicii Domnului, care a
spus dușmanilor: Dărâm acest templu și în trei zile îl ridic din nou.
Iată deci cum puteau fi răstălmăcite cuvintele Nazarineanului. Supărat, preotul se ridică în biserică împotriva
acestor doi necunoscuți care se îndepărtaseră de pe drumul adevărat al lui Cristos și ceru oamenilor și muierilor
să nu-i asculte și să nu se mai ducă în curtea acelei fete, dar fu zadarnic, nu trecu mult, nii chiar trei zile, dar nu
mai mult de câteva săptămâni și lăcașul fu ridicat.
Nimeni nu mai știa bine ce se mai întâmplase după aceea, cum ajunsese fata să spună la un moment dat că peste
trei zile o să zboare. Să fi fost unul din cei doi străini care o îndemnase, sau poate gândul să se fi născut în chiar
mintea ei, în timp ce cădea în somnul acela sub ochii celor adunați? Faptul ului pe mulți, fiindcă, ziceau ei, dacă
zboară, nu era ăsta semnul că a venit sfârșitul lumii? Totuși nu era prea multă lume în curtea lui Ciucă în după-
amiaza acelei zile când fata trebuia să facă minunea, erau
66
însă cei care nu se îndoiau, și care sunt totdeauna destui ca să susțină orice miracol. Fata, ca de obicei,
dormea și vorbea în somn și la ora anunțată, când se trezi, ea declară foarte senină că Maica Domnului i-a
spus că n-are voie să zboare până nu se face mireasă. Mama și cu omul acela care făcea bășică la frunte
când vorbea, însoțit de cel cu gâtul strâmbat, intrară ui casă și se sfătuiră cu rudele ce să facă; nu se înțelegea
bine ce vroia fata, să fie îmbrăcată în rochie de mireasă sau chiar vroia să fie mireasă de adevăratelea? Ațâțat
de această așteptare, de luminile de lumânări, de ceea ce avea să se întâmple, frățiorul cu ceafa rotundă ca o
tigvă năvăli deodată în casă peste ei și cu brațele întinse începu să țipe sâsâit la tat-său: „Eu spor, tete, eu
spor!" Adică el zboară! îngrijorat și blând Ciucă îl apucă duios de mâini și îi zise: „Măi Nilă, stai aci, tu zbori,
Sita zboară, eu cu cine mai rămân?". Copiii auziră și răspândiră în sat aceste cuvinte ale omului și ceea ce nu
reușise să facă popa în biserică, reușiseră ei: alergau prin curți sau pe drum ca niște smintiți și cu brațele în
aer, așa cum țin păsările aripile, răcneau sâsâit: „Eu spor, tete, eu spor!". Și pelerinajul în curtea Sitei se
opri.
Printre dulgherii care lucraseră la ridicarea acelui lăcaș, numai unul nu vrusese să primească bani și ăsta era
Ilie al lui Tăbârgel. El se însura su Sita în aceeași toamnă și o luă cu nuntă, la dorința ei, care ținuse ca lumea
să știe că atâta vreme cât a fost la părinți a fost fată mare. Nu se lămuri însă în noaptea nunții dacă într-
adevăr fusese, nu prea se mai ținea seama de acest obicei, fiindcă se dovedise în ultima vreme că nu așa încep

cele mai bune familii, ci întâi fata se ia cu băiatul, să trăiască doi-trei ani fără cununie și fără forme și dacă
după acest timp băiatul care a luat-o n-o gonește, sau fata nu fuge, tânăra familie, adesea cu un copil destul de
mare ca să-și aducă aminte mai târziu ca de ceva din povești, când maică-sa era îmbrăcată în alb de sus
până jos, face la un moment toate acestea, adică formele la primărie și cununia religioasă, cu marea ei
petrecere; era semnul că însurătoarea băiatului și măritișul fetei au reușit și că de aici înainte nu se vor mai
despărți toată viața.
După însurătoare, Ilie Tăbârgel se certă cu socrul, care se dovedi că nu era el chiar așa de blând cum părea
și trebui să-i ia din târla lui, cu forța, lăcașul la care el lucrase pe degeaba și considera că i se cuvine; nici
vorbă să i-l lase, îl dezveli la tălpici, îl puse pe roți, fl scoase cu patru boi și îl duse în curtea părinților lui;
bineînțeles că îi luă și cărămida de postament și luă și crucea cea mare din curte, pe care tot el o făcuse: era
din lemn bun și îi trebuia. Ciucă îl înjură în chiar momentele când o scotea din pământ, și îi spuse să se
îngroape cu ea, și să i-o pună el, Ciucă, la cap, chiar în ziua când o credea el, adică gineri-său, că îi e cel mai
bine. Atunci să i-o pună!
67
Ilie Tăbârgel și Sita se arătară mai târziu că nu erau nici credincioși nici eretici, cum le spusese preotul, nu se
duceau nici la biserică și nici cu cei doi străini, cel cu gâlmă la frunte și cel cu gâtul strâmb, nu mai avură de-a
face. Avură un singur copil, pe acest Isosică și nu stătu nimeni să le numere lunile de când se luaseră, pesemne
că nu bătuse nimănui la ochi. Țineau amândoi foarte tare la băiat, și știa toată lumea că la ei în casă Isosică era
cel care făcea ce vrea și nu tatăl și cu atât mai puțin bunicul. In loc să-l strice însă ca pe alți copii, pe Isosică
situația asta îl făcuse doar vesel și se apucase doar de fumat. într-adevăr fuma mereu, dar nu cu lăcomie, ci lăsa
țigarea să-i ardă îndelung în colțul gurii în timp ce el arăta învăluit în fumul ei pe gânduri și o lua din când în
când în mână și scuipa mărunt pe cotorul ei ca și când foița de atâta stat între buzele lui s-ar fi tot desfăcut. I-ar fi
fost greu cuiva din sat să spună dacă atunci când stătea el așa și fuma,, se gândea la ceva, dar nici să spună că l
nu se gândea nu putea. De când ajunsese flăcău, adică nu de mult, intrase ' în vorbă cu una a Ciulchii, cam de
.seama lui, o fată foarte frumoasă, dar foarte săracă și mai ales rea, dintre cele care nu se feresc de cuvinte și
când se lega cineva de ea le folosea ca pe niște cuțite, așa limbă ascuțită avea. îi plăcuse lui fata asta, se înțelegea
pesemne bine cu ea, fiindcă erau în vorbă de vreun an de zile și Isosică nu mai fusese văzut cu nici o alta, cum
aveau obiceiul flăcăii cât erau flăcăi, cei mai mulți, chiar când țineau • cu adevărat la una și aveau de gând să se
însoare cu ea. Se pare că pe Isosică nu-l interesa acest gen de isprăvi, deși îi asculta și el, ca și alții, pe cei care se
lăudau și vroia și el să știe, ca și ceilalți, cine era fata care | zicea ăla că i-a făcut și i-a dres. El arăta ca și însurat
cu Ciulea, fiindcă) erau văzuți împreună chiar și ziua, la câmp sau prin sat. Nu prea se înțelegea s totuși ce e între
ei și Ilie Tăbârgel se supără într-o zi și îi spuse feciorului^ său că n-avea nimic contra Ciulchii – cu timpul fata
avea să poarte numele j maică-sii și avea să i se spună simplu Ciulea, – cu toate că n-avea decât un pogon de
pământ, și, zise tatăl, nimic de la mă-sa, dar, adăugă el, știind! că tot vorbea degeaba, „dacă țineți unul la altul, de
ce nu vă luați?" adică;; măcar să se cheme că s-au luat din dragoste. N-avea însă de ce „să sej cheme", fiindcă cu
adevărat Isosică nu mai putea nici ziua fără s-o vadă pe fată. Trimitea pe cineva după ea mai ales când era la
câmp, și nu făceau nimic izbitor, nu se piteau nici în porumburi și nici în cine știe ce văgăună ca alții, ci stăteau
liniștiți în văzul la toți, fata cu ceva de lucrul în mână, de obicei o iie, iar el cu capul în poala ei, cu ochii închiși,
ai fi zis că era nedormit; dar nu dormea, deși aproape în fiecare noapte se întorcea de la ea la ziuă. în asemenea
clipe, dacă vorbea, Ciulea avea alt glas, fără nimic ascuțit în el și după un timp începea fără veste să cânte
68
XIV
Când Aristide trimise pe cineva să-i spună să vină seara la el, Isosică nu era acasă, plecase cu caii pe izlaz.
Ceilalți băieți jucau bobicul, el însă sta întins pe dulamă și se uita neclintit la ei, dar această privire a lui nu-i
vedea și se pare că nici veselia și glasurile lor nu-i atingeau auzul, fiindcă nu zise nimic când unul dintre băieți îl
strigă întrebându-l dacă nu vrea să joace; le trebuia unul ca să fie cu soț. Isosică se uita la ei, dar nu răspunse.
Nici ei însă nu-l mai luară în seamă și își văzură mai departe de joc. Cel care era la blană se aplecă, puse bobicul
pe ea, apoi se trase într-o parte cu pălăria în mâini, întoarsă cu fundul în jos și făcu semn celui care era la rând
să-i dea drumul. Blana era de fapt un ciomag mai gros de corn, potrivit ca unul din capete să fie neted să poată
sta pe el bobicul și să poată în același timp să fie puțin vârât și în pământ, să nu sară în sus. Cel care lovea se
dădu mult înapoi, își potrivi distanța din ochi, apoi prin trei salturi își luă vânt și ținti lăsând să-i zboare ciomagul
din mâini cu un vuiet scurt. Șters fulgerător de pe blană, bobicul avu o pornire care nici nu se văzu și se topi în
depărtare în văzduh cu un piuit. Cei din fund se dădură cu repeziciune de-a-ndaratele să-l poată prinde și zvârli
în pălăria celui de la blană cu care ținea în echipă, înainte ca jucătorul să se întoarcă cu ciomagul. Dar cu ochii
prea mult în sus, picioarele desculțe ale unuia din ei nimeriră drept într-un scaiete și băiatul scoase un răcnet și
începu să înjure. în acest timp, maimuțărind cine știe pe cine văzuse el că așa se mânuie un baston, jucătorul se
înapoia triumfător după ce și-l culesese, după lovitură, mergând la pas cu el în mână ca la plimbare: adică ăia din
fund aveau mult de alergat până să zvârle ei bobicul și să-l prindă ăsta în pălărie, nu trebuia să fugă ca de obicei.
– Brava, mă, Tilimplă, zise Isosică. Acuma ia vin încoace!
– Pe mine mă chemi, nea Gheorghe? zise băiatul mirat.

– Da, pe tine, zise Isosică. Câte mai ai?
– Păi în afară de asta de-adineauri, mai am patru.
– Bine, zise Isosică. Dă-le și pe-alea patru și pe urmă vino încoace. Și își vârî fața în haină ca și când și-ar fi
continuat un somn întrerupt.
– Ce e, nea Gheorghe? zise băiatul pe urmă, apropiindu-se și șezând jos.
– Mă Tilimplă, zise Isosică și se opri, rămase câteva clipe nemișcat. Nu se uita nicăieri, își ridicase fața și tăcea.
Alături de el, la câțiva
pași, trei fete stăteau cu frunțile plecate în mica pânză pe care o brodau și se putea ghici după mișcările rare ale
acului invizibil că, înainte de a spune ceva, fiecare avea timp îndelung să se gândească. Jocul băieților nu le
turbura, dar când Isosică îl chemă la el pe unul din ei, cea care părea
69
mai mică dintre fete lăsă acul înfipt pe jumătate în pânză și mișcările i Se opriră. Nu-și ridică privirea, dar se
vedea că urechea stă la pândă și Câ se străduia să biruie răcnetele băieților și să audă de ce îl chemase Isosicg pe
acela. Câmpia era plină de toate vitele pe care le putea avea un sat de la cârduri de oi până la capre, se vedea câte
o babă cu astfel de animal! Și pe lângă băieți erau și oameni mari, cu câini, și grupuri de fete.
De jur-împrejurul izlazului și al miriștii în care se prelungea, se vedeau porumburi înalte cu foile frânte, cu
știuleți umflați, cu mătasea roșie. Soarele stătea într-o parte pe cer și un străin n-ar fi putut ști dacă lumina lui,
care dădea fiecărui om sau animal o umbră, e spre apus sau spre răsărit, și nici dacă iarba de un verde crud care
învelea pământul e de primăvară sau de toamnă. Numai miriștile rase și galbene din depărtare arătau că oricum
grâul fusese secerat de mult iar mătasea roșie, uscată, a știuleților, că putea fi sfârșitul lui septembrie.
– Du-te mai așa, treci în partea asta, zise Isosică în șoaptă, întorcându-și fața în așa fel încât se vedea că nu vroia
să fie auzit de cele trei fete de alături. Dacă eu o să-ți spun ție să te duci undeva, tu o să știi ce să spui, sau o să
mă faci de râs și mai bine nu te mai trimit?
– Nea Gheorghe, zise băiatul cu aerul că ceea ce avea să spună el acuma era un obstacol care nu vedea cum
putea fi trecut. Eu mă duc, dar cine o să aibă grijă de caii mei?
– Lasă, mă, îl liniști Isosică. Eu o să am grijă. Care sunt caii tăi?
– Uite ăia doi de colo, ăia negri cu chișița albă și cu căpăstru în cap.
– Ei, acolo ai să-i găsești, zise Isosică. Uite ici, continuă el scoțând dintr-un buzunar al pantalonilor o grămadă
de obiecte mici, o piatră de cremene, un amnar, niște iască, niște nasturi de flanelă, niște acare și printre ele
câteva monezi mici și galbene.
Dar nu se mai auzi nimic din ce îi spuse el băiatului, care după câteva clipe o și luă din loc. Isosică își întoarse
fața înainte uitându-se ca și la început la jocul băieților și într-o vreme i se auzi din nou glasul. îi cerea unuia să
aibă grijă și de caii celui plecat, să nu le fure cineva căpestrele… De undeva din fund unde stăteau cei care
prindeau bobicul se auzi toi atunci un fluierat lung și o voce care strigă:
– Bă, al lui Pretorian, se bate berbecul tău cu al lui Gavrilă, vino dracu și-l gonește că-l omoară ăla, îți rămân oile
nemârlite.
Se vedea într-adevăr în stânga un cârd de oi fugind de parcă s-ar fi năpustit un lup asupra lor și în spate, la o
distanță de aproape o sută de metri alergând unul spre altul, se făcură văzuți doi berbeci cu coarnele j mari cât ale
unor cerbi și răsucite în spirale largi și cu gâturile groase ca j de boi.
70
,. Fugi, mă, și desparte-i, răcni același glas, dar nu mai era timp și cei cu bobicul se opriră și ei să se uite.
La zece metri de ciocnire unul din berbeci șovăi. într-adevăr, celălalt yeoea în salturi cu fruntea în sus și
neînfricat, dar și cel de-al doilea își fpvinse șovăiala și se izbiră în capete cu atâta violență încât lovitura îi ridică
pe amândoi în aer aproape un metru. Băieții săriră numaidecât și 8 despărțiră cu lovituri de ciomege, apoi se
întoarseră la bobic.
_ E cel mai al dracului berbec, zise unul, dacă îl mai lăsam o dată, cădea al lui Pretorian de-a berbeleacul.
– Ăsta era să omoare cățeaua lui al lui Dumitru lui Nae, mă, zise altul cu admirație. Cât intri în cârdul lor, îl vezi
cum ridică coarnele în aer… Cică Lisandru l-a învățat de mic, îi dădea porumb din mână.
Departe de cei care jucau bobicul alți băieți stăteau câte trei sau patru, întinși pe burtă, unii singuri, fără fete prin
preajmă, având în schimb, foarte aproape de ei, vitele. Erau pe lângă porumburi și pesemne că le păzeau să nu
intre și să-i prindă pândarul. Unii stăteau chiar într-un lan sub o tufă și coceau dovleac. Prin preajmă se vedeau
azvârliți și coceni fără boabe, semn că copseseră mai înainte și porumb și se saturaseră de el. Venind dinspre cei
care jucau bobicul un băiat se apropie de cei de lângă tufă și se așeză și el lângă foc. Se întinse apoi și luă un
cotolan de alături și 3 desfoi. îi rupse cotorul încă crud și vârful, care îi lăsă în palme lapte din boabele strivite, și
fl puse la foc. între timp un cal se apropia atras de mirosul de porumb jupuit și își mișca în sus și în jos gâtul lui
lung, cu urechile întinse îninte, semn de prietenie și de întrebare dacă nu i se putea vârî și lui în gură un cotolan.
– Du-te, bă, de-aici, zise cel numit mai înainte Pretorian și puse mâna pe un știulete și dădu cu el în cal.
Știuletele căzu alături, se lovi de burta animalului care se dădu înapoi 5i începu apoi să-și înfigă dinții lui mari în
el.
– De ce dai, mă, în el, zise un altul, nu e al tău? Și vezi dracului dacă s-a copt dovleacul ăla, să plecăm, că dacă

dă peste noi vreunul de-al lui Năstase ne rupe junghietura gâtului.
– Da' de ce, râse al lui Pretorian, ăsta e pământul lor?
– Dar al cui!
– Calul ăsta al tău mai e armăsar, mă, al lui Pretorian? se miră un altul uitându-se curios cum calul dădea acum
foarte zgomotos târcoale "••ei iepe, și cum la un moment dat se și aruncă pe ea fără veste.
Băieții lăsară jocul și se răsuciră să vadă. Calul începu să scoată din gâtul lui cabrat, printre dinții lui lați cu care
o apucase pe iapă de coamă, JUște nechezaturi așa de ciudate, încât ai fi zis că e un om din gâtul căruia >es
rugăminți pline de umilință și de recunoștință. își luă și mai mult vânt,
L
71
dar apoi totul se termină cu o renunțare de neînțeles, se dădu jos după ea și începu liniștit să pască.
– Ce rău era ăsta până l-am jugănit, zise al lui Pretorian, odată era să mă mănânce.
– Ce vorbești! Și mânzul ăla îl are iapa de la el?
– Aha!
– Și de ce dracu arată așa de puchinos?
– Să vă spui de ce, tata mi-a zis să-l las dracu pe câmp, dar el vine mereu acasă, ne pomenim cu el Ia poartă, nu
putem să scăpăm de el.
– Dar ce are?
– L-a mursicat într-o zi un lup, zise al lui Pretorian, eram cu tata cu căruța în Frunzări. A ieșit din Cotigeoaia,
dracu să-l ia de unde! Dacă ne trezeam mai devreme îl omoram cu furcile. La iapă și la cal nu s-a dat, i-a fost
frică, o fi fost ogârjit de nemâncare, s-a dat și el la mânz și l-a mursicat uite aici.
Și al lui Pretorian le arătă cam pe unde, prin preajma inimii.
– Și? zise unul din băieți.
– Și a făcut viermi. Noi am zis că o să-i treacă, dar n-avem ce-i mai face, și tata l-a lăsat odată legat lângă
pădure, să vie iar lupul ăla să-l mănânce. N-a mai venit nici un lup, l-a dezlegat și îl mai ținem de mila iepii. Dar
îl mănâncă viermii de viu…
– Păi hai să-l omoram, zise atunci un alt băiat, după ce stătuse cu gura căscată câteva clipe lungi.
Al lui Pretorian nu zise nimic, dar se uită în jurul său căutând ceva. Apoi se proptiră amândoi în ciomege și se
ridicară lăsând dovleacul îp spuza fierbinte; ieșiră pe miriște. Cel care propusese să-l omoare prins^ mânzul de
mica lui coamă de pui de cal, și cu ajutorul celorlalți, îl pusț jos pe partea unde nu era rănit și se uitară toți să
vadă cât era de adâncij mursicătura. Era foarte adâncă, și băieții se înghemuiră pe rând, cu chipurile vii, aprinse
de curiozitate. Unul din ei zise:
– De ce nu i-ați turnat creolină?
– I-am turnat și s-a închis și credeam că i-a trecut, răspunse al lui Pretorian. Când colo, degeaba, i-au deschis-o
iar viermii.
Se lăsă o tăcere. Undeva în zarea îndepărtată fluieră prelung ceva, ca un avertisment de neînțeles și se văzu apoi
năvălind peste cerul senifc aplecat mult în partea aceea, o coloană de fum gros și urât ca de incendii Mai încolo
alți cai pășteau neturburați și prin apropierea lor păștea « cârd de oi.
– Ei, îl omoram?! zise băiatul care venise cel dintâi cu ideea asta. Părea foarte dornic să treacă la faptă.
72
_ Hai să-l omoram, se hotăra atunci al lui Pretorian. Și tata mi-a spus je câteva ori, dar mi-a fost milă: omoară-l,
mă, zice. îl omoram, dar cum?
Băiatul care dăduse ideea stătea pe vine și se uita. Nici el nu știa cum. jvlânzul clipea rar din ochii lui mari și
negri și respira cu burta, i se urca șj i se lăsa în jos tot trupul, abdomenul lui mititel, acoperit de păr mare și pufos.
Băiatul acela se uita țintă la burta lui mișcătoare și deodată înțelesese cum. îl apucă pe mânz de nări și i le
strânse. Mânzul zvâcni și începu să se zbată. Era așa de voinic acest băiat pentru cei cincisprezece sau
șaptesprezece ani ai lui încât el nici măcar nu spuse celorlalți să-l ajute, să-i țină mânzului picioarele. Cuprinsă
de o bănuială nelămurită, iapa veni până în apropiere, dar o alungară cu fluierături. Ea întorcea însă capul cu
urechile în față parcă i-ar fi întrebat: ce fac ei acolo cu mânzul ei?
– Dă, mă, în ea, zise al lui Pretorian.
Și o goniră iar. De prin toate părțile începură să se apropie și alți băieți, dar între timp totul se terminase, nu mai
apucară să vadă nimic, băiatul acela și cu al lui Pretorian omorâseră mânzul înăbușindu-l, îl trăgeau acum de
picioarele dinapoi și îl duceau undeva în porumb, în timp ce alții goneau mereu cât mai departe iapa, ca să nu-l
vadă.
XV
Băiatul pe care îl trimisese Isosică undeva nu se întoarse prea curând 5i când apăru în sfârșit în depărtare pe

tipsia fără obstacol a câmpiei nu se grăbea să se apropie ca și când ar fi vrut să spună prin mersul lui parcă
stânjenit, că n-a făcut nimic și nu prea se simte îndemnat să vie mai repede de vreme ce lucrul acela pentru care
fusese trimis tot nu s-a putut face. Isosică însă nu-și luă ochii de la el până ce nu-l văzu alături.
– Ce e, bă, de ce întârziași atâta? îi zise.
Vorbise ca și mai înainte, cu spatele la fete și cu voce coborâtă. Băiatul nu răspunse de ce întârziase, dar de astă
dată privirea lui spunea °* a făcut tot ce i s-a spus și că a ieșit așa cum trebuia să iasă.
– Zi-i, bă, se supără Isosică abia ridicând glasul.
, – Am fost, nea Gheorghe, se apără băiatul, dar nu mai adăugă apoi n"nic și rămase în așteptare, cu privirea însă
mai grăitoare decât cuvintele.
~ Ei, ce ți-a zis?
~ A zis, răspunse băiatul tărăgănat, că de ce nu vine persoana asta s-o cunosc și eu. „Cine e, mă?" mi-a zis.
~ Și i-ai spus?
– Păi nu mi-ai spus să nu-i spun? zise băiatul.
73
– Păi ți-am spus eu, dar… Mai era cineva la el în birou?
– Mai erea, dar i-am spus așa cum m-ai învățat: „Domn notar, vreau să-ți spun ceva personal". „Spune, mă",
zice. „Nu acum, zic, mai pe urmă." „Când mai pe urmă?" Și el a înțeles și am așteptat până nu mai era
nimeni. Că era multă lume la el acolo…
– Și altceva n-a mai zis?
– Așa a zis: spune-i persoanei care te-a trimis să treacă pe la mine, că am și eu ceva să-i spun.
– Ce? zise Isosică.
Băiatul ridică din umeri: asta chiar că n-avea de unde să știe.
– Bine, reluă Isosică, dar când i-ai spus ce vor ăia să facă cu sediul nu te-a întrebat de unde știu eu?
– Ba m-a întrebat, își aduse aminte, cam agasat, băiatul. „ De unde știe nean-tău Isosică, zice, chestia asta?"
„Chiar de la ăia care vor să spargă sediul, de la alde Pătăleață…", i-am spus.
– Bine, zise Isosică mulțumit. Și la Ciulea ai fost? Băiatul dădu din cap de sus în jos: a fost!
– Bine, mă, Tilimplă, mai zise Isosică și se ridică în picioare și își scutură tunica. Uitc-ți colo caii și bagă de
seamă să nu sufli cuiva…
Dintre băieții care jucau bobicul pe izlaz se desprinse la un moment dat de grup unul de la blană, și o luă pe
acea parte a câmpiei opusă satului, adică spre Cotigeoaia, alături de care se vedeau în zare alte vite păscând,
mai ales numeroși cai. Nu se știa de ce băiatul acesta era însuflețit de ceva care parcă n-avea nici pentru el
nume, fiindcă sărea din când în când în ciomag. îl proptea la marginea unui obstacol care însă putea fi și
ocolit, un grup de scrieți, o crăpătură de pământ, sau dacă drumul era prea mult timp neted chiar un obstacol
imaginar. Mai putea fi mult până la apusul soarelui, fiindcă drumul lui pe cer spre marginea orizontului
era mereu greu de ghicit și nu dădea nici un semn izbitor că în curând avea să se facă roșu. Numai cine îl
cunoștea bine putea să simtă în raza lui o foarte puțin tremurată îngălbenire, deși miezul îi era mai departe
alb.
Când nu sărea, băiatul retezai cu ciomagul lui ager vârfurile înalte, cu măciuliile încă violete ale scaieților sau
izbea în câte o piatră pe care o smulgea din locul ei cu atâta precizie și putere că o făcea să zbârnâie ca un
proiectil trimițând-o cu o traiectorie înaltă în văzduh. Din aceeași pricină se luă după un cârd de oi ca un
cățelandru cu limba scoasă și le goni aiurea, stârnind undeva într-un grup îndepărtat de băieți fluierături și
înjurături furioase la adresa mamei și tatălui său.
Când se întoarse acest băiat, Ciulea venise și Isosică stătea cu capul în poala ei. Soarele nu mai avea raze
împrejur, se făcuse ca un talger roșu și atingea buza orizontului gata să înceapă să se ducă. Băiatul se
apropie
74
de una din fete și începu să-i spună ceva la ureche. Ea îl ascultă câteva clipe cu acul uitat în iie, apoi fl ascultă
împungând mai departe, rar, cu scurte opriri, cu fruntea plecată, încât nu i se vedea fața și nu se auzea dacă doar
ascultă sau mai întreabă și ea din când în când câte ceva. Apoi băiatul nu mai zise nimic, se sculă și se îndepărtă.
– Unde-ai fost, mă, ce-ai văzut? se lipi unul de el, dar băiatul își smuci brațul și nu vru să spună nimic.
– Pe cine ai văzut, mă, hai spune, se apropie un altul.
In clipa aceea Ciulea își ridică fruntea din iie, pândi câteva clipe ce își spuneau băieții și apoi deodată rosti:
– Ia ascultați, mă, vouă nu vă e rușine, măgarilor, dacă mă scol acuma la voi și vă dau câteva peste nas, vă
învățați voi cum să vorbiți, când e de față fete. Ia fugiți de-aici!
Băieții se supuseră imediat, cu toate că s-ar fi părut că nu aud ce li se spune, se sculară în ciomege și se duseră
mai încolo. Fata care aflase despre ce era vorba stătea tot cu fruntea plecată și acum soarele apunând îi roșea fața
atât cât se vedea, sau poate că era roșie de ceea ce auzise. Mâna i se mișca în aer parcă ar fi făcut niște semne
când într-o parte, când puțin mai în alta, ca și când ar fi respins mereu cu blândețe ceva care i se oferea stăruitor
și ea nu vroia să primească. Celelalte tăceau și ele își vedeau de cusături, numai Ciulea arăta parcă mai ațâțată de
ceva, întindea iia pe genunchi, băga degetul în ea și apăsa, descosea rupând firele cu dinții și scuipând alături.

Amurgul începea să coboare venind de sus cu răcoare în timp ce pământul mai era încă luminat și cald, se mai
vedeau încă firele de iarbă și scaieții îndepărtați cu măciuliile lor colorate și florile de câmp ale trifoiului de
toamnă, ca niște dude roșcate căzute pe jos. Caprele treceau spre sat cu iezii lor lânoși cu mersul săltăreț și oile,
în cârduri mari, începeau să tragă și ele spre casă, mai pășteau încă, dar cu capetele spre salcâmii stufoși ai
satului din depărtare, pe care apusul soarelui îl îndepărta parcă și mai mult. Deodată fata care primise o veste de
la băiatul acela își ridică fruntea. Avea ochii aprinși de lumina asfințitului la care se uita nemișcată. Cum stătea
așa, începu fără veste să cânte. își reluă cusătura și cu fruntea aplecată cântecul ei se ridică în înserarea care se
lăsa,, nefiresc de subțire, înalt și cu mare putere, parcă ar fi cântat ajutată de o foiță de leandru sau de păr, cum
făceau băieții când se duceau sau se întorceau noaptea de pe la fetele lor. Dar era glasul ei, nu al foiței, îi
strângea sau îi umfla gâtul, țipând cu întreruperi de-ai fi zis că vocea i se frângea sugrumată. Era în cântecul ei o
credință potrivnică oricărei gândiri, pe care o au numai fetele și o pierd muierile, că e așa cum știe ea, orice i-ai
spune, chiar dacă ai lua-o de mână și ai duce-o să vadă cu ochii ei pe băiatul la care ține, peste fusta ridicată a
alteia…
75
Când soarele se dusese de tot fata se oprise de mult din cântat și începuse Ciulea. De la locul lor de acolo unde
stăteau ai fi zis că fetele n-au sim(it că se apropie întunericul fiindcă ele continuau să împungă cu acul în iile lor
și te mirai cum de mai vedeau să coasă înainte. în curând însă se ridicară toți și băieții încălicară pe cai și o luară
spre sat. Cârduri de oi și de vite behăiau neîncetat, prinse de excitația asfințitului, sfârșitul unei zile, mulsul și
domnia tăcută a nopții.
XVI
Isosică nu apucă să intre bine în curte cu caii că alde tat-său îi și spuse că Aristide trimisese pe cineva după el să-
l cheme.
– Ce-are cu mine? zise Isosică fără să se mire.
– El știe, de unde să știu eu, răspunse și tatăl tot așa.
Și adăugă amănuntul că să se ducă nemâncat, de astă dată cu oarecare nedumerire, ca și când s-ar fi găsit mulți
oameni în sat care să nu poată mânca de două ori la rând. Pesemene că de atâția ani de când trăia bine Aristide
ajunsese să creadă că și alții o duceau tot așa și că nu le priia două mese una după alta, cum nu i-ar fi priit lui.
încât Isosică făcu ceea ce ar fi făcut și tat-său, se așeză la masă și abia pe urmă se spălă pe mâini, își puse o
cămașă curată și plecă la Aristide.
Se înserase bine peste tot, se vedeau luminile din vetre și acea mișcare înceată a umbrelor din fața ușilor deschise
spre bătătură, din care se putea ghici că toată lumea începuse, sfârșise sau era încă la masă: întunericul se clătina
străpuns de razele tremurătoare care veneau din tindă și care lăsau să se vadă câinele așteptând pe prispă așezat
în fund, sau umbra unei mâini mărită până la grajd, a cărei sursă putea să fie acolo în tindă între cele două odăi, a
unui copil care ducea lingura la gură, sau a unei fete care spăla vasele și le punea curate la locul lor pe poliță.
Salcâmii, nemișcați și întunecoși, păreau fără frunze, uriași tăcuți și negri care poate că dormeau și ei sporind
astfel liniștea care atrăgea animalele să se lipească cu burta de pământ și pe oamenii care își mai purtau încă
ființa cine știe pe unde și încotro, să se grăbească să facă același lucru: somnul era o taină de aici de jos, nicăieri
sus cerul nu se oprea să doarmă, se schimba * mereu până la ziuă și poate doar soarele mai apropiat de oameni
dormea și el în timpul nopții… Era însă greu de lămurit cum ajungea el totuși dimineața pe dedesubt să răsară din
nou tocmai în partea cealaltă…
– Vorbeam cu nean-tău Năstase și cu gineri-meu, zise Aristide când Isosică intră în odaie și fostul primar de
dinainte de război îi arătă cu mâna un scaun lângă el, să se așeze. Că el zice că comuniștii n-or să țină
76
mult, că n-o să-i sprijine nimeni. Și eu îi spuneam că se găsește, găsești * să-l omori și pe tac-tău. Dacă chem eu
aici la mine pe Badea lui Ilie Cârcâdaț și-i spun, bă, îți dau un pogoa de pământ, dă-i una în cap lui alde tac-tău!
Ai să vezi că-i dă!
Năstase ascultă toată chestia asta tăcut și scârbit. Era neras și arăta mult mai bătrân decât era, în timp ce frati-său
Aristide, care nu era decât cu doi-trei ani mai tânăr decât el, arăta cu mult mai puțin. Pe pat fiul cel mare al lui
Năstase, Dan, tăcea și el și fuma cu țigarea în mână în timp ce Isosică o ținea între buze și umplea odaia de fum.
– Cum dracu de nu se dădu, mă, câinele ăsta al lui nean-tău Aristide la tine? se miră Năstase uitându-se la
Isosică. Pe Dan era să-l muște de
picior!
Isosică avea într-adevăr acest dar ciudat că trecerea lui prin sat și chiar prin curțile altora nu era nici anunțată și
nici însoțită de lătratul vreunui câine. De aceea și drumurile lui erau greu de urmărit, trecea pe uliți agale învăluit
în fum și nu o dată unii se certau că l-au văzut în același timp în locuri diferite, cu martori. Când pleca dintr-un
loc parcă pierea, cu toate că se putea întâmpla să stea în locul acela ceasuri întregi. Dacă ar fi fost întrebat cel
care îl văzuse stând, să zicem pe o podișcă împreună cu cineva, încotro a luat-o când a plecat, acela n-ar fi știut
să spună precis, chiar dacă drumul n-ar fi avut decât un încoace și un încolo, adică n-ar fi fost o răspântie de uliți,
ci un drum drept și fără cotituri. Numai taică-său băgase odată de seamă că nu-l lătra un câine, care tot așa, cum
zisese și Năstase, la el se repezise să-l sfâșie. „De ce, măi Gheorghe, nu se dau câinii la tine când intri într-o

curte?" „Mă cunosc, dă-i dracu", răspunsese Isosică nepăsător. Dar nu era adevărat, fiindcă chiar dacă nu-l
cunoștea, cel mai învrăjbit câine se potolea deodată la vederea lui sau doar la auzul glasului lui, iar alții începeau
chiar să se gudure, cădeau pe spate cu labele în sus și Isosică se apleca în treacăt, îi gâdila pe burtă și își vedea de
drum.
– S-o fi culcat și el, îi răspunse Isosică lui Năstase. Mai dorm și câinii! în odaie era lumină albă, frumoasă, de
petromax, însă la geamuri
fuseseră închise pe dinafară obloanele. Toată casa mirosea a pâine proaspătă și a friptură pe jărăgai. Velințele
roșii de pe pat și șervetele mari de la ferestre cusute cu șabace de mătase împodobeau odaia ca la alții la botez
sau la Anul Nou.
– Bea, mă, Isosică, zise Aristide turnând dintr-o sticlă într-o ceașcă mică și înflorată de porțelan.
Parcă turna doctorie, așa grijă avea să nu pice ceva pe jos. Băiatul gustă și se îndreptă în scaun, cu ochii mari.
Aristide nu bea țuică obișnuită, ci dintre acelea în care nu se pune deloc apă când se distilează în cazan,
77
/•*> iese de prună curată, de struguri sau de ce e, cu un grad mare: ce scot al(ii dintr-un cazan, dintr-o astfel de
fierbere iese de trei patru ori mai puțin. Trebuia să fii însă ca Aristide să te înduri să scoți atât de puțin.
– Așa că asta e, continuă Aristide adresându-se lui frati-său.
– Nu e aia, zise Năstase tărăgănat și cu dispreț. Ala care zici tu, Cârcâdaț, e un bețiv!
– Ăla e un bețiv, ăla e un curvar, ăla e un hot, zise Aristide. Eu nu guvernez numai pe unii, toți sunt sub
autoritatea mea.
Năstase nu mai răspunse prin cuvinte, ci prin clătinaturi din cap: nu era așa, nu se poate susține pe baza asta
că poți să guvernezi.
– îi guvernezi pe toți, sigur că da, zise gineri-său, inginerul agronom, dar trebuie să faci deosebirea, așa am eu
impresia…
– Cum mă dădură ei pe mine jos, se minună atunci Nae Cismaru și se mișcă pe pat ca sub stăpânirea unei mari
emoții. Vine la mine cum ar fi seara, alde băiatu ăsta, notarul, și zice domnule Nae Cismaru, nu vreai
dumneata să fii primar? Vreau, Nică, zic, cum dracu să nu vreau, și zice, vino mâine la primărie să te instalezi,
am ordinul respectiv, o să fii primarul comunei. M-am dus eu dimineața, – m-am dus de dimineață, că
noaptea uite așa m-am întors și pe-o parte și pe alta, mă, zic, ce-o fi, și spre ziuă n-am mai putut să dorm
neam – și când am ajuns la primărie, așa erea, a venit pe urmă notarul și am citit și eu, scria negru pe alb:
„Nae Cismaru e numit primar". Am stat eu pe acolo până la prânz până am luat în primire de la Cochintu și
nu plecă bine Cochin(u că văz că intră unul așa cu șapcă în cap și zice: „Cine e primar aici?" „Eu sunt", zic.
„îmi pare rău, zice, dar nu mai ești. O să dai în primire lui Ciocotă." „Cine dracu e ăsta?" zic. „Dracu, cine
să fie, dacă dumneata că ești de aici, și nu-l cunoști, de unde vreai să-l cunosc eu?" Pe urmă am aflat cine era
Ciocotă, e de pe la vale, tine pe-a lui Ion Ilie Albuleasa, care are un băiat la București, la Pirotehnie, dracu să-
l ia.
– Cât o să stea și Ciocotă, zise Aristide. Dacă o să înțeleagă o să stea mult!
– Ce să înțeleagă? întrebă Nae Cismaru, cu îndoiala celui care n-a înțeles și căruia îi e frică să nu descopere că
ar fi trebuit sau ar fi putut totuși să înțeleagă. Ce să înțeleagă, Aristide, ce e de înțeles aici?
– Asta nu știu, zise Aristide. Presupun că e ceva de înțeles și că nimeni nu înțelege, altfel nu s-ar perinda ei
primarii câte șase pe an.
Nu vroia să-i spună sau poate nu știa nici el, însă cuvântul perinda arăta că observase totuși acest fenomen și
că se gândise la el, deci ceva tot știa.
– Tată, deschide ușa, se auzi din tindă glasul unei fete, și sări Dan și-i
deschise.
78 '
Maică-sa venea din urmă cu farfurii și cu pui fripți și fata se întoarse și aduse sticle de vin, pahare și furculițe. Pe
urmă ieșiră amândouă.
– Ia hai să luăm ceva, zise Aristide, și traseră toți scaune de pe lângă pereții albi, încărcați de jur-împrejur până la
brâu de velințe bătute în cuie nevăzute și se așezară. De ce plecași, Lenuțo, zise Aristide tare, ia treci încoace și
bea și tu un pahar de vin.
– Păi noi am luat în tindă, zise atunci fata reapărând în odaie cu cozile ei negre și groase pe spinare.
Rămase în picioare lângă taică-său, puse mâna pe un pui, îl rupse în două, apoi îl rupse iar și începu să mănânce
împreună cu ceilalți, deși zisese că luase în tindă. De ce o chemase Aristide numai pe ea și nu și pe maică-sa?
Năstase, frate-său, mânca cu poftă, dar parcă și cu silă pentru pofta pe care o simțea, sau poate rămăsese cu
disprețul dinainte în sine, când spusese frate-său că se găsește ce vrei, chiar să-l omori pe tac-tău.
– Toarnă, mă, tu un pahar de vin, spuse el lui fiu-său Dan, ca și când numai în el ar mai fi avut încredere, după
care își luă seama și adăugă: toarnă la toată lumea.
Isosică mânca la fel cum fuma, îndelung și pe gânduri, mesteca atât de minuțios, că în cele din urmă te puteai
întreba dacă mai avea ce înghiți; înghițea totuși, cu pregătiri care făceau ca fălcile lui să se miște foarte vizibil în
sens diferit, una spre urechea dreaptă și cealaltă spre urechea stângă; când se uneau egal, mestecatul se oprea și

gâtul lui Isosică se îndoia înainte ca la cocoși. Se vedea că îi plăcea, arăta și el mirat de cât de buni pot fi niște
pui de găină cruzi, cu mujdei și pâine caldă din țest, îi mâneai întregi, cu oasele lor cu tot.
– Eu m-așteptafn ca Moromete, zise Aristide punând mâna pe pahar. Hai să bem!
Nu-l ridică însă să-l ciocnească, fiindcă nici ceilalți nu puseseră mâinile pe pahare, aveau gurile pline. Apoi
ciocniră și duseră paharele sub nas și dădură fiecare, pe rând, și cu o îndoire înceată, de parcă s-ar fi uitat
buimăciți în tavan, capetele pe spate. Unii chiar clănțăniră dinții pe pahar și nu-și reveniră din uimire și trecu
multă vreme până își aduseră iar aminte de mâncare.
– Mă, bun mai e vinu ăsta, unchiule, zise Dan copleșit. Ziceam anul trecut că s-au stârpit aracii ăia și n-o să mai
culegi matale nimic de sub ei.
– Păi de ce am ginere agronom? zise Aristide cu o expresie rece de triumf.
– îți vine să înghiți și paharul, zise Nae Cismaru, uitându-se la pahar cu frică parcă, drept care ezitând, mâna lui
se întinse și îl puse pe masă la distanță, ca să nu mai aibă de-a face cu el.
79
Numai lui Năstase nu-i era gândul la gustul vinului.
– Te-așteptai ca Moromete, ce? zise el.
– Să facă ceva, răspunse Aristide.
– Ce să facă? murmură Năstase cu o iritare ascunsă și posomorâtă. Aristide însă nu era atent la starea fratelui său
și se vedea limpede că
nu-i spusese nici lui la ce se așteptase el de fapt din partea lui Moromete. Umplu din nou paharele și rosti:
– Hai noroc! Și după ce băură iar, continuă: M-așteptam ca Moromete să se dea de partea notarului cum a făcut
lipoveanul de Fântână, când colo, i-a luat-o fi-său înainte! N-am nimic cu fi-său, e băiat cu carte și dacă n-ar fi
venit vremurile astea, îl luam cu mine… Așa, s-a dus la comuniști. Treaba lui! Dar nici să ajungă comuna pe
mâna lui Ouăbei! Fiindcă Niculae al lui Moromete am auzit că spunea notarul că o să plece la o școală unde o să-
l trimeată partidul lor, poate să-l trimeată, sunt la putere, și eu aș fi făcut la fel în locul lor, și mi-aș fi făcut om pe
care ma bazez, dar pe Ouăbei poate să-l trimeată oriunde vrei și tot Ouăbei rămâne și o să mi-l trimeată tot
îndărăt în sat, să fie el primar! El și cu nenorocitu ăla de Mantaroșie și care s-or mai ivi… D-aia trebuie să vedem
ce-i facem! Moromete primar, n-am nimic de zis, sau Nae Cismaru, dar uite că pe alde Nae s-au și repezit să-l
dea jos, nici n-a apucat bine să se iscălească dedesubt, și i-au și luat tocul din mână.
– Așa e, mă, exclamă Nae Cismaru uluit, taman vream și eu să mă iscălesc sub un act și țineam tocu în mână și îl
văz pe ăla că întinde mâna și mi-l ia, așa ușurel, din mână, ca la copii: lasă ăsta, zice, să nu obosești, să te-apuce
durerea de cap!
– Chiar așa ți-a zis? întrebă Aristide și în ochii lui mijiră lumini ironice. îi era milă de tine?
– Da, mă, îl apucase mila de mine, auzi! Moromete zice: mă Nae, unii tot se cheamă că au fost primari, există
acolo la arhiva lui Oprescu iscăliturile lor negru pe alb, dar tu cu ce poți să subții că ai fost, din moment ce
semnătură ta nu figurează la dosar?
Aristide începu să râdă, gineri-său însă, deși rămăsese tot timpul grav și atent, auzind ceea ce povestise Nae
Cismaru, deveni și mai serios.
– Mă mir, zise el, că notarul nu și-a îndreptat privirile și spre Moromete și atrase doar pe fi-său. Și cum ziseși și
dumneata, tată socrule, fi-său e băiat cu carte, dar pe urmă domnul notar îl primi în birou pe alde Ouăbei.
– Acum și-au făcut și un sediu, zise Aristide, au pus mâna pe prăvălia aia părăsită a lui Ionel, le-a dat-o Ciocotă,
în calitatea lui de primar, și au scris pe deasupra, P.C.R. Siliștea-Gumești. Spunea ăsta al lui Jugravu că cică l-ar
fi întrebat cineva pe Ciocotă "Păi bine, domn primar, dacă se întoarce Ionel și vă dă afară?" „Ordin de rechiziție
precum că susnumitul
80
nu mai locuiește de mult în Siliștea-Gumești", a răspuns Ciocotă. „Nu mai locuiește, dar e a lui!" „A lui o fi,
zice, dar am rechiziționat-o noi!" îl învață bine notarul, zise Aristide cu admirație. Până pleacă, fiindcă am auzit
că pleacă și el. Iar voi, cu partidul vostru social-democrat, se adresă el ginerelui, o să vă dedați și voi cu
comuniștii, fiindcă n-o să aveți încotro, așa spunea domnul Tache Mărăcineanu, fost prefect, m-am întâlnit ieri
cu el pe la gară și ne-am dus pe la Balaci, pe la Slăvescu. Tot așa zicea și el: am intrat în zona limitrofă, regele
nu mai semnează decretele constituționale, iar miniștrii liberali din guvern n-or să mai stea nici ei mult.
– Dar de ce? zise ginerele lui Aristide potrivnic, dar și neliniștit, atins de bănuiala că împotrivirea lui s-ar putea să
nu-i mai ajute Ia nimic din moment ce întâmplarea sau fatalitatea a și hotărât dinainte pentru el. Nu înțeleg, zise
el mai departe, fără să tresară la ideea că regele va fi înlăturat, ce zonă limitrofă?
Asta era, nu vedea care era legătura între zona aceea limitrofă, soarta regelui și a întregului său sistem legat de
monarhie, cu soarta partidului său social-democrat. Nu înțelegea să fie împins pe același drum cu cei legați de
monarhie și îi spuse lui Aristide că nici nu credea, din moment ce social-democrația urmărea, așa cum știa toată
lumea, același țel ca și comuniștii, cu deosebirea că ei, socialiștii, preconizau alte mijloace.
– Socialismul e salvarea omenirii, zise el patetic, restul sunt chestiuni în litigiu, discutăm, guvernăm pe rând și
vedem care realizează mai bine acest țel.
– O să guvernați voi la rând altă dată, dar nu acuma, răspunse Aristide cu o ironie atroce. Și adăugă: faceți

politica struțului (expresia asta o auzise probabil tot de la acel fost prefect, Tache Mărăcineanu, sau chiar de la
fostul pretor al plășii, Ilie Slăvescu, cu care era prieten), credeți că dacă nu vă uitați voi la zona limitrofă, nici
zona limitrofă nu se uită la voi. Asta vă privește, dar eu sunt obligat să nu las satul în părăsire, și să aștept să-l
salveze socialismul vostru.
– Și oe vrei să faci? zise ginerele nedumerit.
– Aici e toată chestia. De-aia v-am și chemat, răspunse Aristide. Asta cu sediul e un fleac, n-o să aibă ei sediu în
Siliștea-Gumești, nu e așa, Isosică?
Isosică nu răspunse nimic, tocmai termina de ros un ciortan și s-ar fi zis că acum o să răspundă, dar parcă nici nu
auzi că despre el era vorba și luă din farfurie alt ciortan.
– Toată chestia e să te retragi la timp, asta în ce vă privește pe voi, reluă Aristide adresându-se mai departe
ginerelui. Dar asta e, că n-ai cum să te retragi… Povestea domnul Mărăcineanu că prin 1944, când au început
81
I
rușii să-i împingă pe nemți îndărăt, mareșalul Antonescu era pe linia fron tului și primește o telegramă de la
Hitler să vie urgent la Berlin să discute cu el situația militară. Antonescu se urcă în avion, dar la aerodrom îi
spune serviciul meteorologic că în aer e furtună mare la o oră de mers cu avionul și că e pericol să cadă. Cât ține
furtuna? întrebă Antonescu. Nu știu, zic ăia. Ei, dacă nu știți, eu dau ordin de plecare, zise Antonescu și pilotul
n-a avut încotro și a trebuit să execute. Și nu era numai Antonescu singur, a trebuit să se urce în avion cu el și
statul major și alții care mai erau de la guvern. Chestia asta, zicea domnul Tache, i-a povestit-o cineva care era
prieten cu medicul personal al lui Antonescu care era și el în avion. N-au mers ei nici un ceas și așa era, cum a
zis serviciul meteorologic, au intrat în furtună și avionul a început să-i răstoarne pe toți când în gât, când în cur.
I-a învălmășit pe toți, abia au scăpat, se mirau și piloții pe urmă… Ei, când au ieșit din furtună, toți prăpădiți,
galbeni la față, le-a venit inima la loc și arătau și ei mai veseli, au început să-și dreagă hainele și cravețile… Și
Antonescu odată se uită la ei și le zice: „Ei, ce râdeți, vă pare bine că ați scăpat?… Ce vă pare așa bine? Dacă
muream nu era mai bine? Am fi fost plânși de toată lumea, ziarele ar fi fost pline de doliu, ni s-ar fi făcut
funeralii naționale… Am fi fost niște bărbați de stat care am guvernat țara într-un moment al ei greu (când toți au
fugit și s-au ferit) și care am căzut la datorie ca niște eroi. Dar așa?! O să pierdem războiul și cine știe… O să mai
avem noi parte de onorurile pe care le-am fi avut acuma? Așa că degeaba râdeți, mai bine ați plânge!"
– Om deștept, zise Năstase parcă mai înviorat în scârba aceea a lui care nu-l părăsea. Așa s-a și întâmplat, cum a
zis el, i-a judecat pe toți ca pe niște trădători, avea dreptate!
– Asta ziceam și eu, reluă Aristide, dar omul nu vrea să creadă, zice că n-o fi chiar așa cum își închipuie el.
– Nu cred eu că Franța și Anglia… zise inginerul agronom.
Dar nu-și duse gândul până la cap, se opri și-și arătă în chip mai elocvent brațele desfăcute.
– Ce? insistă atunci Aristide.
– Că n-or să intervină ei în zona asta limitrofă, zise agronomul.
– Ce vorbești tu, mă Petrică, zise atunci Năstase clătinând din cap, sceptic, aici are dreptate Aristide, nu există
ajutor de nicăieri când vin vremuri din astea! A sărit cineva să-l ajute pe Franțuz când intră Neamțul peste el și
când ne luă și nouă o parte din Ardeal de-o dete Ungurului? Ia adu-ți aminte!
Se lăsă o tăcere, fiindcă toți care erau acolo își aduceau bine aminte. Era pe la sfârșitul verii lui '40 și citiseră în
ziare că Hitler a dictat ruperea unei părți din trupul țării și cum ministrul nostru de Externe, văzând harta,
a leșinat. în aceeași zi Toderici a pus să sune goarna și în ziua următoare s-a adunat lumea la școală. Copiii
recitau poezii §i când unul a început să spună cu glasul lui nevinovat, Clujule, Clujule, mulți au început să
plângă. Nimeni nu înțelegea de ce țara nu intra atunci în război să-și apere pământul. Era tocmai ceea ce vroia să
spună acuma Năstase, că rămăsesem adică singuri din toate părțile, în fața neamțului.
– N-a sărit nimeni, continuă el, din contră și dacă nu întorceam noi armele în 44 și nu luptam, cine știe ce-ar mai
fi fost… Anglia și Franța abia dacă sunt în stare să-și apere zonele lor limitrofe, dar să mai aibă grijă de-ale
altora.
– De ce, zise agronomul, uite, în Grecia s-a oprit zona limitrofă! Dacă nu era Anglia acolo, nu se oprea.
– Asta așa e, zise Aristide, dar dacă mai trăia paraliticul ăla de Roosevelt trecea și peste Grecia.
– De ce? zise inginerul agronom. Nu văd legătura.
Aristide nu răspunse, se uită însă cu o privire trufașă peste toți cei adunați, ca să se vadă încă o dată că puterea
lui asupra altora nu ținea de avere, ci de ceea ce avea în cap; iată, gineri-său, om cu carte, declară singur că nu
țnțelegea, în timp ce el, Aristide, de unde de neunde, înțelegea perfect. Și ca dovadă că era așa, iată că n-avea să-i
spună care era legătura între Roosevelt și zona limitrofă; numai proștii se grăbesc să se arate că sunt deștepți.
– Nu mă doare pe mine capul de Grecia, zise el râzând ca de ceva demn de dispreț. Pe mine mă doare ce facem

aici cu Ouăbei!
Și zicând acestea bătu insistent cu dosul palmei într-un anumit punct al mesei, ca și când Ouăbei s-ar fi aflat
chiar acolo pitit dedesubt și ei nu vroiau să creadă. în acea clipă se auzi o bătaie afară în oblonul ferestrei.
Aristide nu se miră. Se întoarse spre fi-sa și-i spuse să se ducă până afară și să vadă cine era.
XVII
– Fiindcă pe mine nu mă interesează să conduc numai eu comuna, continuă el după ce fata ieși, am fost primar
zece ani, a venit războiul, am scăpat pe mulți de rechiziție și de front, n-am nici o pretenție! Când se termină
războiul și veni ordinul cu animalele de captură, să le dăm rușilor îndărăt, i-am băgat în mă-sa pe-ăia cu comisia
lor de armistițiu, să se ducă la domnul general cutare sau la domnul moșier cutare (care i-a trimes fi-său maior
sau colonel cai și vaci de captură), nu să-i ia tot văduvei vaca din bătătură, că n-are bărbat s-o apere. Să spuie
domnul Terente,
83
băga-l-aș în mă-sa și pe-ăsta, care veni primar după mine când se termină războiul, cum era gata să semneze ca
un bou lista cu care venise niște hoți de pe la plasă. Țugurlan, care a fost și el primar o zi ca și tine, Nae, i-a dat
afară din primărie… Terente, care a fost numit în locul lui, nu! Zicea că e comunist domnul Terente, dar prima lui
iscălitură de primar „comunist" era s-o pună pe vacile unor nenorociți. Bagă de seamă, domnule Terente, îi zic,
că o să răspunzi de ce iscălești… Ce e, mă, ce cauți aici? se întrerupse Aristide văzând că pe ușă fata lăsase să
intre cineva.
Era un flăcău cu o căciulă mare cât o baniță pe cap și cu o dulamă cu guler de oaie tot așa, deși toamna abia
începuse și nopțile erau încă dulci.
– Ce te-ai încotoșmănit așa?
– Nea Aristide, zise flăcăul cu îndoială, văzând atăta lume adunată acolo…
– Zi-i, bă, dă-i drumul, ce s-a întâmplat? aprobă totuși Aristide.
– Au vrut unii să spargă sediul partidului comunist.
– Ei, și?f
– I-au găsit acolo pe-al lui Gogonaru, pe Mantaroșie și pe Ouăbei, cu felinarul aprins. Și ăsta, Ouăbei, le-a strigat,
bă, zice, eu știu cine sunteți, ne-a spus tot unul dintre voi, mă, a venit azi un băiat la primărie și i-a spus pe toți
notarului. Dați de dracu, dacă nu vă vedeți de treabă.
– Și? întrebă Aristide.
Flăcăul rânji ca un tâmpit și apoi dădu din umeri, dar nu fiindcă îi ardea să dea din umeri, și era el atât de
nepăsător pe cât vroia să pară; era mai degrabă speriat de ceva.
– Vreai să spui, se dumiri Aristide ajutându-l, că ăia care veniseră să spargă sediul fu fugit…
– S-au dus dracu'! exclamă și flăcăul venindu-i deodată inima la loc.
– Bine, mă, Pătăleață, bine că mi-ai spus și mie, să știu și eu! Ia bea și tu ici un pahar de vin și du-te și-ți vezi de
treabă.
Și îi turnă unul plin, pe-al său, și i-l întinse flăcăului.
– Tu de unde vii? îl mai întrebă, ca să zică ceva.
– Eu sunt de gardă în noaptea asta cu alde Marin al Măriei lui Usturoi.
– Bine, zise Aristide, dă-l peste cap și vezi-ți de garda ta.
După plecarea flăcăului, Aristide îi ceru fetei un pahar curat și îi porunci să-i spună maică-sii să stea afară pe
pridvor să aibă grijă să n-asculte cineva la geam.
– Iar tu du-te în prăvălie, și adu-mi mapa cu hârtii și un creion chimic… Isosică, zise apoi Aristide în timp ce
umplea iar paharele, cu începere de-aici înainte mă înjuri prin sat și spui că sunt așa și pe dincolo. Fiindcă zise el,
adresându-se la toți, trebuie să ne gândim la niște inși pe care să-i
84
văpsim comuniști, să^i alegem noi să intre în partid, fiindcă nu putem să lăsăm comuna să ajungă pe mâna
ăstora. De-aia v-am chemat! Fiindcă până vine Anglia și America să facă și să dreagă, noi stăm aici în zona
limitrofă și o să pună mâna pe sat drojdia de dedesubt, nu e de glumit, înțelegeți? Tu înțelegi, mă, Isosică?
Adică de ceilalți nu se îndoia, fiindcă erau toți rudele lui, iar Nae Cismaru era un om cu mintea coaptă și sigur că
înțelegea, dar el, Isosică?
– înțeleg, zise Isosică după ce lăsă să se scurgă clipe lungi, învăluit în fum de tutun și dus parcă pe gânduri de
greutatea întrebării.
Fata tocmai se întorcea de-afară.
– Era cineva? zise Aristide.
– N-am văzut pe nimeni.
– Spune-i mă-tii să stea pitită în pridvor, repetă el. Eu n-am nimic contra comuniștilor, dacă vor să guverneze…
Și noi am guvernat, continuă Aristide. Dar ei în loc să stea de vorbă cu oamenii care sunt ceva în comuna asta,
nu zic să stea de vorbă cu noi, că n-am pretenția, dar sunt atâția inși care nu ți-e rușine să le zici dom' primar, și
să-ți scoți chiar căciula înaintea lor fiindcă unii sunt bătrâni și chiar și părintele are pentru ei cea mai mare
considerație… Dar cum să-ți scoți căciula în fața lui Ouăbei? N-am nimic cu el, să-și vadă de cobilița lui, dar să

nu intre el în primărie cu ea și să aibă și pretenția că merită. Asta e chestiunea!
Pe masă nu mai rămăsese nimic, nici fărâmituri de pâine și nici măcar urmă de oase, totul fusese mâncat și fata
scutură și luă farfuriile și tacâmurile (de care de altfel nu se servise nimeni). Mai aduse însă sticle de vin, de
aceeași culoare porfirie și turnă ea în pahare, în timp ce tatăl se ștergea pe mâini cu un șervet.
– Ia dă-mi acuma tu linia aia de liniat, zise el.
Și cu linia în mână făcu pe hârtie un tabel pe care scrise și apoi citi la toți cu glas tare, însă în mod consultativ.
Tabel nominal de locuitorii din comuna Siliștea-Gumești care se vor înscrie în Partidul Comunist…
– E bine așa?
– E bine, aprobă Năstase mai mult curios decât convins. Și întrebă: Adică ce vreai tu să faci?!
Sub întrebare se ghicea totuși o îndoială, fiindcă rămăsese în aer o neîncredere pricinuită de apariția ciudată a
flăcăului îmbrăcat toamna cu dulamă și căciulă de iarnă. Cum era cu ceea ce zisese el atât de hotărât mai înainte
că n-or să-și facă ei, comuniștii, sediu în Siliștea-Gumești? Uite că și-l făceau.
– E clar ce vreau să fac, răspunse Aristide neturburat, cu atât mai mult cu cât se dovedește că au și început să aibă
și oamenii lor ascunși, nu numai pe față, cum văzurăți și voi ce zicea băiatu-ăla al lui Pătăleață că
85
l
s-a întâmplat chiar în seara asta cu sediul. Mai clar nici că se mai poate! Aflăm noi totul! Nu asta e important că
au pus ei o tablă pe prăvălia lui Ionel. Ia scrie tu aici, Isosică. Numărul curent, numele și pronumele, co muna și
județul, ocupația și p… mă-sii! Ai scris? Unul câte unul or să se ducă fiecare nevorbiti între ei și neștiuți, azi
unul, poimâine altul și să se înscrie în partidul comunist. Scrie, Isosică.
Isosică puse mâna pe creion și hârtie, dar finea tigarea în gură și când se aplecă să scrie se înecă cu fumul și
începu să tușească, se făcu roșu ca sângele.
– Lapădă dracu țigarea-aia, zise Aristide cu disprețul curat al celui care nu fuma. Scrie: 1. Cârcâdaț I. Badea.
Se lăsă o tăcere. Isosică așteptă cu creionul în aer. Ce se întâmpla acum? Ce era cu această listă care devenea un
fapt, o probă? Tăcerea fu ruptă de Năstase.
– Parcă ziseși că să nu pună mâna pe sat drojdia de dedesubt.
– Da, dar nici să intre cine vor ei, îi alegem, zise Aristide.
Vroia adică să spună că ațâți câți erau drojdie din cei care urmau să fie aleși, ascultau de ei, de Aristide și cei
care erau acolo.
– N-oi fi vrând, zise Aristide iar, să băgăm oameni care să devină comuniști convinși!
– Dar nici așa de-ăștia n-or să primească, zise agronomul.
– Trebuie să căutăm numai de-ăia care îi știm noi și o parte din sat, dar nu tot satul, zise Aristide. De-aia e bun
Badea al lui Ilie Cârcâdaț.
– Bine, zise Năstase. Ei, altul, mai zise el, cu un glas de parcă ar fi fost cu neputință să se mai găsească unul ca
ăla care fusese pomenit.
– Păi spune tu acuma unul, zise Aristide. Ai scris, mă?
Isosică nu scrisese. Rămăsese cu creionul în aer, nemișcat. Avea să scrie, dar parcă vroia să se țină minte că
scrisul lui era pe hârtie, nu al lui Aristide sau al altuia. Se gândea: da, bine, avea să scrie. Dar… Și se aplecă
hotărât. înainte de a începe avu un gest de școlar sau de tâmplar, înmuie întâi vârful creionului în gură, apoi
începu să facă prima literă. Fiindcă dedesubt nu era nimic, creionul găuri hârtia chiar în clipa când să rotunjească
prima literă a numitului Cârcâdaț.
– Pune-i un caiet dedesubt, Lenuțo, zise Aristide. Ei, Năstase! Până zici tu, ia trece-l, mă, acolo pe Neagu Postu.
– Da, zise Dan nu se știe de ce, ăsta e bun.
– Ăsta e un om blând, lucrează la mine, când vorbești cu el trebuie să spui de două ori o vorbă ca s-o înțeleagă,
zise Aristide.
– Păi o vrea? se îndoi Dan.
– Dacă îi spun eu, vrea, zise Aristide. Nu e prost, face el pe prostu, chestia asta cu spusul de două ori se mai și
preface. Mă, Neagule, îl întreb
86
eu într-o zi, e adevărat, mă, ce ți s-a întâmplat astă-primăvară la deal? mi-a răspuns numaidecât, a râs: e adevărat,
domnu Aristide, zice. Și la te gândeai? zic. Mă gândeam și eu la multe, zice. Așa că vezi, e foai bun…
– Da' ce-a pățit la deal? zise Nae Cismaru care tot timpul fusese ochii pe toți, care cum deschidea gura se uita la
el și asculta.
– N-a pățit nimic, zise Aristide și privirea îi sticli de simpatie pent omul Iui. Sta și el răzimat în bâtă, pe câmpul
mare și păzea caii… Și cu sta el așa nemișcat, cine știe cât o fi stat, s-a pomenit cu o barză pe ume A scos un urlet

și a dat așa din mâini, s-a speriat și el, l-a luat barza dre pom… Scrie-l acolo, Isosică. Neagu Postu.
– Ăsta e numele lui adevărat? zise Isosică.
– Ăsta e!
– Și ce să facă ăsta la comuniști?! se miră Năstase.
– Să nu facă ce i-o spune, zise Aristide.
– Păi îl dă afară.
– Până îl dă afară mai vedem noi, venim cu alții.
– Atunci, zise Năstase, trece-l și pe Nicu-Canel.
– Nicu-Canel, zise Aristide, da, dar ăsta e prea bun, nu e bun!
– Beșleagă, zise Năstase.
– Beșleagă, strigă Nae Cismaru surprins, vecinul meu.
– Ăsta e bun, zise Aristide, dar n-o s-o ia razna pe urmă?
– Nu, zise Năstase, numai când bea, dar bea rar, așa că… îl cuno eu, suntem prieteni de la școală… Stăm într-o
bancă. Scoate căciula înaint ta, are șapte copii, i-am dat pe iarnă vreo zece saci de porumb împrumi
– E rău când bea, zise Aristide, astă-iarnă când zici tu că i-ai d sacii-ăia de porumb a vândut el ce-avea în pod și
trei zile și trei nopți băut uite aici la mine, nu vrea să iasă afară la miezul mopții… Mi-e fri să nu spună la o beție
că noi l-am îndemnat și atunci nu e bine.
– Așa e, conveni Năstase și se scârboși iar și nu mai zise nimic.
– Mă, Aristide, ce-ar fi să vorbim cu Cornel? zise Nae Cismaru.
– Cine, ungurul? -Da.
– Foarte bun, zise Aristide. Omul nostru. Și nu știe nimeni. Pe-ăsta îl adusese în sat Anghelina Neacșii lui
Tărăboanță, îl găsise
un târg, era mecanic de batoze și nu prea înțelegea bine românește, d își făcuse mulți prieteni în sat. Cu
Anghelina se certa în fiecare zi, dar se despărțeau, bătrâna, Neacșa lui Tărăboanță, căreia i se spunea, ninu nu
știa de ce, Bibina, povestea că după ceartă îi apuca pe-amândoi, Con striga la ea, ieși afară, Tărăboanțo, și o
dădea afară și încuia ușa. Prieter lui cel mai bun era unul Călin Dogaru, tot un fel de lăcătuș-mecanic,
i
într-o zi ungurul a venit la el foarte nedumerit. „Ma, Caline, zice, An-ghelinul ăsta al meu strigă la mine, ma,
Stoica Mucedu… Cine pastele la mama al lui e Soica ăsta Mucedu?" „Un prost, mă,Cornele, cine să fie, i-a
răspuns Călin râzând", și atunci ungurul a zis, „Păi cum, ma Caline, eu sunt prost, ma Caline", și s-a dus peste
Anghelina și a luat-o la bătaie. Când o bătea se auzeau țipetele muierii până afară din sat.
– Câți sunt, mă, ia citește, zise Aristide. Și după aceea adăugă: Scrie acum la numărul curent care urmează pe
Fane-Marin Bâznae.
Rămaseră tăcuți. Nae Cismaru zise:
– Cum, Aristide, nu știi? Păi ăsta e!
– Ce vorbești? De când?
– De curând: ăsta și cu ai lui Ghice, frații ăia doi. Ăștia au fost și legionari, i-am văzut eu când au venit odată în
sat, niște legionari de la Pălămida, la un Crăciun.
Și Nae Cismaru le povesti la toți dacă își mai aduc aminte cum au intrat atunci în lunile alea cât au stat ei la
putere în sat, așa cam vreo zece inși în formație de câte doi, erau și din Pălămida și din Turnu, era printre ei unul
cu piciorul drept răsucit și mai scurt decât celălalt. Era noroi și ningea, dar ei au început să meargă prin mijlocul
drumului și să cânte, ca un pluton de soldați, țineau bine pasul și aveau voci puternice, învățaseră bine cum să
cânte în marș. Au intrat pe șoseaua mare, au străbătut satul de la un cap la altul, pe urmă au pierit nu se știe unde.
– Și? zise Aristide.
– Și la coada lor, în spatele ăluia șchiop, era fane Marin Bâznae și Victor Bălosu, și la coadă ăștia doi ai lui
Ghice.
– Nu știam, zise Aristide. Mama lui de Bâznae. Și acum s-a repezit la comuniști! Nu mi-a spus nimic, mai zise
Aristide, și privirea lui avu o secundă o lucire îndârjită ca de oțel. Mi-e dator cincizeci de mii de lei, i-am dat să-
și cumpere niște cai, zălog un pogon de pământ, s-a rugat de mine cu căciula în mână. Hm! vedem noi! Mama lui
de Bâznae. Spuneți și voi altul.
Fiindcă fusese vorba de Bâznae, lui Dan îi veni și lui în minte unul și îl numi, Țondrică Anton, și spuse că ar
putea să fie bun. Era un prieten de-al lui, un băiat blând -, fiindcă zisese Aristide că ăștia sunt buni să nu facă ce-
o să li se spună. Țondrică, zise Dan, taman se însurase acum o săpătămână, cu nuntă, adică pe baza că mireasa e

fată mare și seara când lăutarii l-au dus cu ea în odaie, blândețea lui l-a cam făcut de râs.
– De ce? zise Aristide.
– Nu se auzea strigătul miresii dinăuntru și taică-său s-a înfuriat pe-afară, Antoane, zice, dacă mai stai mult intru
eu și pun mâna pe ea. Până la urmă a ieșit bine, a țipat mireasa, și Anton când a dat cu ochii de
88
tat-său în tindă l-am auzit eu cum l-a înjurat; era galben de furie alde Anton, dar tat-său a râs și nu s-a supărat de
înjurătură în fața oamenilor, mai bine așa decât să creadă lumea că fi-său…
– Numai să vrea ăsta, zise Năstase clătinând din cap, adică: e el blând, dar o să vrea să se bage?
– Vorbești tu cu el, Dane, zise Aristide. Spune-i că e nevoie. Hai noroc, hai să mai bem.
Isosică lăsă creionul jos și puse și el mâna pe pahar.
– Mă, zise Aristide, cu un glas ca de fier, hai noroc! Aveți grijă să nu vorbiți cu oricine, orice. Nu e glumă!
Paharele erau adunate în aer ca un buchet mare, așa de rubiniu era vinul în ele, la lumina albă a petromaxului
care sfârâia nesimțit în perete. Apoi buchetul se rupse și duseră paharele sub nas.
– Așa, făcu Aristide așezându-se la loc. Lenuțo, mai adu vreo două sticle din vinul ăsta, poate ni se mai face sete.
Ce zici, Năstase?
– Să mai aducă, se strâmbă Năstase, ca și când pentru el totuna era dacă bea vin sau apă.
Totuși parcă se mai înseninase de când începuseră cu lista: vedea parcă o speranță clară.
– Mai departe, Isosică, spuse Aristide, ia trece-l tu acolo pe Ilie al Măriei lui Usturoi. Ce ziceți de-ăsta?
– E bun, se strâmbă Năstase pufnind, parcă ar fi vrut să spună: dacă prin bun trebuie să înțelegem rău.
– De ce, surâse Aristide, Ilie al Măriei lui Usturoi lucrează la mine la pădure, băiat bun…
– Bun la ce? zise Năstase.
– Așa, bun să fie văpsit comunist.
– Băga-l-aș în mă-sa de nerod, de cine a găsit el să-și bată joc…, zise Năstase.
Toți știau despre ce era vorba. Unul de prin Cotocești, de unde era și Năstase, avea o fată fără degete, băgase,
când era mică, mâna sub țest să scoată pâinea (maică-sa ținea vătraiul și dădea niște oale la o parte) și atunci s-a
rupt vârful țestului, care nu se vedea că se crăpase și a căzut cu buza pe degetele fetiței, care a leșinat. A făcut
arsuri și a rămas numai cu podul palmelor, dar asta n-ar fi fost nimic, nu-i trecea sperietura nici când s-a făcut
mare și din pricina asta avea voința slabă, tremura dacă se răstea cineva la ea. Și odată a trimis-o maică-sa după
bureți în pădure, că nu avea ea degetele topite de tot și a dat peste ea ăsta al Măriei lui Usturoi. Nu era nimeni
prin preajmă și s-a răstit și el la ea și a pus-o pe urmă jos… S-au pomenit cu ea că a rămas însărcinată. Fata era și
jumătate mută, și îi era frică numai de cel care se răstea la ea în prezent, încât nu
89
le-a fost greu la ai ei s-o facă să spună cine a fost. S-au dus cu șeful de post peste băiat.
– Cum a scăpat el atunci de nu l-au băgat la pușcărie? întrebă Năstase.
– A venit la mine și mi-a spus: domnu Aristide, toată viața o să fac ce-o să-mi zici, spune-i lui dom' șef să nu mă
ia la secție să mă bată. „Bine, mă, am zis, da' te-ai făcut de râs, altă fată n-ai mai găsit și tu să pui jos?" „Domnu
Aristide, zice, n-am vrut, nu știu cum s-a întâmplat…" „Bine, zic, du-te 'acasă și-ți vezi de treabă, dă o declarație
că nu e adevărat și pe bază de martori te lasă șeful în pace, îi spun eu, dar înțelege-te și cu părinții fetei." S-a
înțeles cu ăia să-i dea fetei, pe numele copilului, o juma' de pogon de pământ și a scăpat. Altfel intra la beci. ia
mai pune, Dane, din vinu ăsta, că mi s-a făcut sete.
Și Dan umplu paharele și ciocniră iar.
– Tu de ce ții, Vasile, paharul gol? zise Aristide adresându-se acelui nepot care nu scosese până acum nici un
cuvânt.
– Nu, eu nu mai beau, zise Vasile răgușit de tăcere.
– Ce, zise Aristide, nu te mai țin balamalele?
– Nu, am amețit, răspunse flăcăul.
– Păi uite, Ștefan, de seama ta, parcă nici n-ar fi pus picătură pe limbă. Trufaș, fiul cel mic al lui Năstase râse
încet, cu o semeție care se vedea
că o împrumuta nu de la scârbitul de taică-său, ci de la unchiu-său Aristide. Afară, cocoșii se porniră să cânte
întâia oară. Era miezul nopții.
– Isosică, ia du-te tu acuma pe-afară, zise Aristide, o fi adormit țață-ta Paraschiva în pridvor și o fi ascultând
cineva la geam. Ieși tu întâi, Lenuțo, și te uită și pe urmă Isosică să dea târcoale casei.
Fata deschise înainte ușile și Isosică ieși pe urma ei, întâi cea din tindă, apoi de la pridvor și pe urmă de la
grădiniță. Mergea înaintea flăcăului cu cozile pe umăr și' la colțul dinspre drum al pridvorului se lipi de perete și-
și răsuci, în tăcere, capul și se uită spre bancă. Paraschiva, era adevărat ce spusese Aristide, se întinsese în
pridvor și se învelise cu cojocul, dormea de s-auzea din drum. Isosică se lipi și el de perete lângă fată și atunci ea
se trase repede îndărăt și se întoarse în casă. însemna că văzuse pe cineva și se speriase. Isosică se uită mai bine,
se dădu jos în grădiniță și ieși sub acoperișul cârciumii. în spate, spre drum, se vedeau obloanele ferestrei odăii
de unde ieșise. Nici un fir de lumină nu se zărea pe sub ele. Dar nu era nimeni și nici nu putuse fi, chiar dacă ar fi
fost și-ar fi fugit, s-ar fi văzut, n-avea pe unde s-o ia ca să se topească. Isosică rămase câtva timp în mijlocul

grădiniții, ca o umbră. Pe lângă el i se ridicau până la genunchi flori mari, cârciumărese cu tija grasă și zorele
care se urcau peste toți stâlpii casei lui Aristide, până la acoperiș. Nu era absolut nimeni și cerul de miezul nopții
era plin de lumină, cu toate că luna lipsea, iar
90
satul, după ce foșnise la cântecul cocoșilor, căzuse acum în tăcere. O singură dată se auzi de pe undeva de
departe un șuierat lung și gâlgâit, care se stinse și el și liniștea recăzu.
Pe la al doilea cântat al cocoșilor terminară lista, și Aristide o luă și făcu o copie după ea, pe care i-o dădu lui
Isosică. Originalul cu scrisul lui Isosică rămase la el, la Aristide, și îl vârî în portofel. Pe aceste liste Isosică
fusese și el trecut, deși el spusese că nu e nevoie, se ține el minte și fără listă, nu e nevoie să se citească acolo ca
să-și aducă aminte cum îl cheamă.
– He, he, he, râsese Aristide, he, he, he, auzi ce-a zis, băiat deștept. Nu degeaba spune lumea că e al meu, he, he,
he… Mai deștept decât fi-meu Tache, care nu știe decât să guițe și să dea cu pumnii în oameni la moară.
Cu toate că trecuseră aproape zece ani și în răstimp se rostogolise peste toți un război, Aristide nu uita nici acum
istoria din anul acela, cu bătaia lui Tache la moară. Țugurlan se întorsese de la pușcărie după câteva luni:
Aristide plătise un avocat să-i facă recurs după ce se împăcase cu el tot prin intermediul avocatului, iar unii tot îl
mai înjurau pe Aristide că nu trebuia el, pentru fi-său Tache, să-l pună pe domnul Florică să-i facă lui Țugurlan
proces. Numai puțini știau – și îi dădeau dreptate – că nu din pricina lui fi-său Tache nu-l iertase el de la bun
început pe Țugurlan, ci pentru că ăla sărise la el în fața primăriei și îl dăduse cu ceafa de perete și îi crăpase
pielea capului. „De ce, întreba Aristide când venea vorba despre asta și cineva îi spunea că n-a făcut bine ce-a
făcut, de ce să sară la mine? Că nu-i făcusem nimic, pusesem doar jandarmul sâ-l ia și să-i dea câteva de ochii
lumii, că nu mi-era mie că îl umpluse pe Tache al meu de borș, și Tache mai da în unii și eu i-am spus mereu să
se astâmpere, că o s-o pățească într-o zi. Dar el a sărit atunci la mine, mi-a înfipt mâna în beregăți și a început să
mă înjure. De ce? îi făcusem ceva? Nici nu mă gândeam să-l bag la pușcărie, m-ați văzut voi vreodată că am
băgat pe cineva la pușcărie? Din contră i-am scăpat pe toți care au venit la mine și m-au rugat…"
Aici așa era, și faptul că întorcându-se de la închisoare Țugurlan nu-l amenințase și nu-i făcuse nimic lui Aristide
arăta că într-adevăr cei doi, chiar dacă nu se împăcaseră în fundul sufletului, încercau să se uite unul pe altul ca și
când n-ar fi fost nimic între ei…
XVIII
Amintirea preotului plecat se șterse însă curând din sufletul Catrinei și ura ei împotriva lui Moromete ieși iar la
suprafață. Drumul pe care apucase Niculae nu-i plăcea și îl învinuia de acest lucru pe taică-său, dacă
91
nu s-ar fi dus în anul acela la București… Și întâmplarea de atunci, după ce stătuse atâția ani la întuneric, izbucni
iar la lumină cu o forță sporifâ. Vrând să se apere, Moromete se prefăcu că nu înțelege legătura și spuse că de ce,
drumul era foarte bun, se spunea înainte că dacă vin comuniștii la cârma țării o să mănânce lumea. Uite că au
venit și…
într-o zi însă Niculae se întoarse în sat și dezminți această părere naivă a tatălui său. Iată ce se întâmplă…
Sunase Bărăgan cu goarna să se strângă lumea la primărie că are iar notarul nu știu ce să le spună. (Nu plecase
încă din sat acest notar.) Moromete, ca de obicei, nu se duse, deși Bărăgan, trecând prin dreptul porții lui, îi
spusese cu glasul lui spart, pe lângă care al lui Dumitru lui Nae părea cu totul obișnuit, ca al oricărui om, iar al
oricărui om părea o șoaptă pipernicită:
– Du-te, bă, Moromete, pe la primărie, că a venit alde fi-tău să țină un discurs!
– Și ce, bă, Bărăgane, răspunse Moromete din curte, fără mine nu poate să-l țină?
– Ordin de la notar să se strângă toată lumea, zise Bărăgan fără să fi auzit, căci forța glasului lui și a goarnei în
care sufla micșora pesemne atât de mult tăria vorbelor altora, încât urechea lui nu le mai prindea înțelesul.
Drept care Moromete îl înjură din curte cu admirație și pe el și pe notar fără teamă că Bărăgan l-ar putea auzi.
într-adevăr, de când plecase, nimeni nu-l mai văzuse pe Niculae prin sat, dar nu numai pentru asta lumea se
adună la primărie în număr mare. Erau, de la o vreme, din ce în ce mai atenți cu acești trimiși fiindcă unora
începuse să nu le placă deloc ce făceau alții și altora nu le plăcea câtuși de puțin ce făceau unii. Partidul comunist
avea el sediu aici și mai erau și alte partide cu fel de fel de denumiri în care se înscriau mulți, dar adevăratele
partide de dinainte de război nu mai erau și nu prea înțelegeau unii cum se întâmplase acest lucru. Mai mult
chiar, nu înțelegeau nici cum vechii țărăniști și liberali stăteau cu mâinile în sân și se uitau la valul care îi îneca
fără să facă nimic… Aristide, nu se știe de ce, își vânduse moara și își cumpărase un restaurant la București, se
lăsase de politică, nu mai știa nimeni ce e cu el… Trebuiau deci ascultați cu grijă mare acești tineri ca alde
Niculae ăsta, fiindcă trebuia descifrat totul mai dinainte, pentru a preîntâmpina pregătiți răul, sau, dacă va fi
cumva cazul, de lilat parte cât mai mult la eventualul bine, cum făcuseră cu moșioara Episcopiei, care e drept că
abia le ajunsese pe-o măsea, dar oricum fusese și asta ceva… Numai un prost ar sta acasă liniștit, după un război
în care Neamțul a încercat să dea și până la urmă a mâncat bătaie de la Rus și când un comunist vine aici înaintea
ta și zice:
92
puteți să luați pământul care mai e al vreunui moșier, și pământul să fie luat și să nu vie nimeni, nici armata și

nici jandarmii să te împiedice. Poți afla multe de la un băiat cu caș la gură, dacă ai puțină minte, și poți ghici din
vorbele lui, cu mult înainte, la ce te mai poți aștepta în viitor. Așa că veniseră în număr mare, în cămăși și
izmene, unii desculți și alții încălțați și cu chimire sau brâie roșii cu o simplă curea peste ele, cu pălării care
fuseseră odată negre, unii cu bastoane cu gogă la cap, solemni, alții mititei, slabi și cu o licărire atât de mică de
speranță în luminile ochilor încât semăna mai degrabă a disperare, și stăteau toți împrăștiați în fața acelui băiat,
fiecai-e având aerul că s-a oprit aici ca din întâmplare și că nu va asculta mult și își va continua drumul spre
treburile lui care poate că nu păreau unora așa de importante cum erau cele de genul celor de față, dar erau în
orice caz mai stabile și mai durabile, pentru că fără ele nimeni, de nicăieri, nu putea trăi… Și atunci sigur că n-
aveau să piardă aci decât câteva minute, să mai vadă și ei cine ar putea crede că îi poate învăța pe ei ceva, afară
doar cum să-i tragă pe sfoară, să le ia produsele și vitele dacă s-ar putea, pe nimic: dar de stat să audă ce e, or să
stea! Iar locul era același de aproape o sută de ani, cam de când se ridicaseră, așa cum arătau acum, biserica,
școala și primăria, aceste trei puncte de sprijin ale satului, toate trei având pământul foarte bătătorit la intrare,
biserica și școala mai mult, fiindcă aveau curte, primăria însă n-avea decât una mică în care era ținută șareta
primarului și un obor necesar închiderii vitelor contraveniente sau sechestrate pentru impozite, încât adunările de
la primărie aveau loc chiar în mijlocul drumului, cele mai scurte bineînțeles, cum era cea de față, cu un caracter
oficial sau semioficial, cele electorale sau culturale fiind înghesuite tot la școală.
Niculae începu să vorbească și unii plecară aproape imediat, lămuriți: băiatul vorbea ca și notarul, doar poate cu
mai multă patimă, că au făcut reforma agrară (ce reformă? care reformă?), că au răsturnat dictatura fascistă și
altele de același gen. Cei mai mulți însă rămaseră fiindcă nu era deloc limpede unde vroia el să ajungă, și nu
trecu mult și aflară ce era: cu toate ocolișurile pe care le făcu vorbitorul, el nu putu să-i facă să nu priceapă că nu
era la mijloc nici o neînțelegere care în cazul de față ar fi putut îndulci lucrurile. Dincolo de frazele lui
acaparatoare reieșea că partidul comunist consideră că nu era deloc bine ce se petrecea aici prin satele astea cu
moldovenii goniți de secetă, rătăcind și dându-și haina din spinare pentru o bucată de pâine. Și nu numai că
consideră, spuse băiatul, dar chiar se opune și face apel la toți să se prezinte și să vândă la prețul oficial cerealele
destinate acestor oameni bătuți de soartă, la centrele ce se vor forma în acest scop și că să se gândească fiecare
ce-ar fi dacă lucrurile ar sta invers și ar fi ei în locul moldovenilor și moldovenii
93
în locul lor? Vorbea bine și dacă n-ar fi vorbit exact despre ceea ce vorbea, mulți s-ar fi minunat, după cum chiar
se întâmplă, dar aceștia fiindcă nu înțelegeau sau nu se considereau practic în cauză, fiindcă nu le prisosea nimic,
abia le ajungea lor din cât făcuseră. Dar nu erau numai dintre ăștia adunați acolo.
în acest timp apăruse pe dealul care urca cu zece cincisprezece metri satul mai sus, și la poalele căruia se afla
primăria, un car cu boi. în el stătea un flăcău și el intră liniștit în mulțime, silind toată lumea să se desfacă și să-i
lase drumul liber. Un om mai în vârstă, adică cu o experiență oarecare în ceea ce privește autoritățile, ar fi înțeles
ce era acolo și ar fi ocolit din vreme pe o uliță dosnică.
– Treci, mă, și tu cu boii mai repede, zise șeful postului de jandarmi, unul nou, cel vechi, căruia îi luase Tugurlan
pușca, ieșise la pensie și plecase din sat.
Părea în trecere pe-acolo, dar nu era, avea și el ordinele lui, însă nu prea hotărâte, cum învățase el înainte. Ce era
asta? O întrunire legală sau una particulară? Și contra cui se apăra aici ordinea, în caz de dezordine, contra
țăranilor, sau a băiatului ăla care nici nu se legitimase? încât el se adresase celui cu boii cu îndoiala și pe chip și
în glas, care de altfel tot nu înțelesese, zdroncănitul căruței, boii uriași din fața sa și vederea simplă a mulțimii
fiind de ajuns pentru înțelegerea lui, că adică toate acestea existau și mai mult decât atât ce mai putea fi? Oameni
adunați acolo de pomană, care făceau totuna cu galbenul de miere al luminii soarelui, care bătea din plin la ora
aceea peste întreg pământul.
O babă profită și ea de această spărtură făcută în mulțime de carul cu boi și trecu cu niște pui de gâscă, cu o
expresie la fel de călătorită ca și a feciorului, deși ea mergea desculță pe jos… Iar șeful postului de jan darmi se
îndepărtă și el, având aerul că aceste întruniri civile erau totuși | perfect legale și nu-i inspirau nici un fel de
neliniști, fiindcă era de față notarul și asta însemna că și el și primarul știau ei ceva, altfel n-ar fi sunat cu goarna.
– Om vedea noi atunci ce-am face, ne-om descurca noi și fără tine, zise deodată, cu o voce spartă, unul dintre cei
cu chimir. Și se adresă apoi celorlalți: ia dați-l jos de-acolo pe băiatu-ăsta a lui Moromete. Alde tat-său s-a
procopsit chiar de dimineață cu o pereche de cizme noi pe un dublu de porumb și fi-său ne face propagandă să
dăm partidului comunist să împartă el egal la toată lumea. Du-te, măi băiatule, și vezi-ți de treabă, nu veni tu aici
să ne înveți pe noi cum să trăim, oameni bătrâni.
– Foarte rău că și tata s-a luat după alții, fără să-și dea seama că cu o cizmă nu te procopsești, dar pe ăla îl faci și
mai nenorocit…
– Dacă are cizme noi, nu e el așa de nenorocit, zise unul desculț, având aerul că nu s-ar da nici el în lături până nu
l-ar vedea pe acela cu totul
94
nenorocit, desculț și fără cămașă pe el, adică fără nimic de tot, să-i mai rămână doar sufletul, atunci poate că nu
i-ar mai lua nimic…
Câteva râsete arătară că deși oamenii nu au fost câștigați de partea vorbitorului, totuși n-au fost îndepărtați, li se

mai putea vorbi încă, ceea ce tânărul activist și făcu.
– Domnilor! răcni atunci unul din ei, ca și când spusele oratorului ar fi ajuns la acea margine unde lucrurile,
nemaiputând fi întinse mai departe, trebuiau oprite cu orice preț, permiteți-mi, domnilor!
Și cum nimeni nu se grăbi să-i facă locul pe care și-l pretindea înaintând, începu să și-l croiască cu bastonul în
mână, dând pe unul și pe altul la o parte și oprindu-se în mijlocul adunării. Era un ins cu fața trasă, ras complet și
îmbrăcat într-un costum negru, cu pălărie bună, pe care când scoase răcnetul o dădu pe ceafă cu mâna în care
ținea bastonul. Părea să fie prăvăliaș, funcționar sătesc, sau chiar învățător și chemarea să i se permită să
vorbească o făcu cu o voce cu prelungiri oratorice gâtuite, parcă de nebun, pe care de altfel le și reluă și le păstră
tot timpul cât vorbi, producând asupra celor adunați, așa cum se dovedi, o adâncă turburare.
– Domnilor, zise el ridicând bastonul în aer și subliniind cuvintele zgomotos și agitat din tot trupul și mai ales cu
pieptul și brațele cu care descria prin aer gesturi ca de prooroc care anunța venirea apocalipsului, astăzi,
domnilor, nu trebuie să fii comunist. Trebuie să fii… trebuie să fii… anti-comunist!!!
Asta era tot ce avusese de spus și îi lucea în priviri o convingere holbată că a spus ceva atât de important și
hotărâtor încât după aceea nu mai era voie să nu se mai întâmple o dărâmare. Și într-adevăr horcăitul lui
demențial stârni îndată tumult și începură să se audă glasuri care cu greu ar fi putut fi închipuite cu câteva clipe
mai înainte. Parcă erau zbierete de măgari furioși, loviți de strechie, sau lătraturi de câini flocoși, întărâtați cu
ciomagul de-a lungul gardurilor. N-or să dea nimic, se auzeau glasurile lor urlate atât de tare că se pierdeau în
propria lor răgușeală furioasă, nimic nu vor da, nici un bob, știu ei ce fac, treaba lor, sunt stăpâni pe târla și pe
pământurile lor, să se ducă în p… mă-sii toți ăia care fac pe deștepții cu centrele lor de colectare cu tot. Să nu
îndrăznească să vie cineva să le spună lor ce au de făcut, să facă la ei acolo la oraș, dacă vor să fie mai cu moț și
să le dea ei moldovenilor să mănânce, și să-i țină la ei, dacă sunt așa deștepți. Ce e asta, să facă ei astfel de
centre, cine le-a spus să le facă, i-a rugat cineva? Păi dacă nu i-a rugat nimeni, de ce se amestecă, de ce nu-și văd
de treburile lor, cu politica lor? Au politica lor, au ajuns la putere, ce mai vor? Să-și vadă de partidul și de ce mai
au ei acolo la oraș, sindicatele-alea, și ce mai au… Taci că se găsiră miloșii să vină aici și să facă ei pomană
altora, dar nu din buzunarul lor. Uitaseră
95
parcă de Niculae, băiatul lui Moromete, și mai târziu, dezmeticindu-se, cei cu scaun la cap spuseră că dacă au
fost ei vinovați că și-au pus mintea cu el, și el dacă ar fi înțeles în minutele alea că tot ceea ce auzise nu i se
spunea lui personal, ci celor care îl trimiseseră și că ei făceau asta acum fiindcă își dădeau foarte bine seama că
nu mai au pe nimeni stăpân, și că și lui Aristide i se mai tăiase nasul și nu vroiau să vie alții noi peste ei nu s-ar fi
întâmplat nimic, s-ar fi putut cel mult retrage din fața lor și să se facă astfel nevăzut, lămurind, fără o înfruntare
nelalocul ei, această ieșire a lor care „depășise marginile", era adevărat, dar începuse și lor să le fie frică de ce se
spunea, că o să li se ia pământul și trebuiau să se opună acuma, cât mai aveau timp. Niculae însă se încorda ca un
arc în fața lor, și deodată răcni el însuși cu o voce parcă plină de triumf:
– Ba o să dați!
– N-o să dăm! urlară atunci și ei, cu ochii roșii și îngrămădindu-se amenințători și ațâțați cum nu se mai poate.
– Ba o să dați, strigă și Niculae cu vocea ca o lamă sclipitoare.
– N-o să dăm!
– Ba o să dați!
Atunci ei se îmbulziră pe scări și puseră mâna pe el. îl traseră în jos de pe trepte, îl înghesuiră cu burțile lor
revărsate peste chimir și începură să-l lovească. Individul în negru îl izbi cu bastonul în gât și numai o mână
ridicată în aer, care ea însăși vroia să dea, feri capul băiatului de o nouă lovitură de baston care poate că l-ar fi
dat gata. Stătea mai departe între ei, înfipt ca o vergea, cu chipul ca piatra albă, cu privirea lucind și repetând din
pricina surâsului care îi înțepenise pe figură, prevestitor și sarcastic:
– Ba o să dați! O să dați!
– Uite că dăm! strigau ei înăbușindu-l cu suflarea gurilqr lor deschise, înghiontindu-l, împingându-l, plesnindu-l
peste obraji, uite că dăm, să te saturăm, să te înveți minte altă dată să mai vii în mijlocul nostru să ne spui tu ce
trebuie să facem.
Sări notarul și îl trase din mijlocul lor, îl vârî în biroul lui și încuie ușa cu cheia. Nu era însă nevoie, nimeni nu
urcă treptele primăriei să-l urmărească, se potoliră repede și o jumătate de oră mai târziu putu să iasă și să treacă
chiar printre ei, fără să-i mai facă nimic, păreau că nici măcar nu se uită la el, parcă ar fi trecut nimeni printre
grupurile lor dese și nemișcate.
– Sări, mă, Moromete, și du-te și apără-ți băiatul, strigase din drum Stan Moameș, cu un glas de parcă ar fi fost
vorba nu de băiatul altuia, ci chiar de-al lui.
– Da' ce, mă Stane, l-am trimis eu acolo? răspunse Moromete înfuriat. Bine i-au făcut, să se învețe și el altă dată
să-și mai pună mintea cu toți
96
proștii. Vor ei să schimbe lumea, că n-o schimbară alții mai deștepți, o s-o schimbe Marin al lui Radu Lungu cu
Ouăbei! Uită-te și tu la el faptă, vine în sat și nu dă și el întâi pe-acasă, că are și el o casă aici unde a copilărit și a
învățat carte, i-o fi și lui dor de ei, de mă-sa și tat-său…

Când dăduse acest răspuns Moromete crezuse că Stan Moameș vrusese adică să spună nu că Niculae ar fi pățit
ceva la propriu, ci l-o fi încolțit cineva cu vorba, din ăștia colțoșii fără nimic în cap care n-au altă treabă decât să
ia seama la ce spune un copil. Când însă auzi ce s-a întâmplat ^alergă acolo oprindu-se în drum pe la Parizianu,
luându-l cu el, dar Niculae nu mai era de mult la primărie, iar cei adunați acolo aveau chipurile tăcute și trase în
jos și arătau acum ei înșiși triști și întunecați de pornirea care ' îi împinsese până acolo încât puțin le lipsise să nu
devină niște ucigași…
– Frumos vă stă, mă, vă muma în… de nenorociți, spuse Moromete rostogolindu-și ochii în fundul capului. Și
proști sunt și ăștia, 'le muma în… și lor, că vă cheamă pe voi să vă spună cu frumosul, în loc să pună parul pe voi
să vă sature!
– Asta ai făcut din copilul fău, strigă Catrina fără cruțare. Să ajungă să fie omorât de oameni, că n-ai vrut tu, de
dragul ălora, să-l mai lași să-și urmeze darul cu care l-a înzestrat Dumnezeu… Dar nu e nimic, mă duc eu și-i
spun, că el nici nu știe, și să nu te mai vadă pe urmă la față câte zile ai avea… Te-aranjez eu pe tine, n-ai nici o
grijă…
într-adevăr, nimeni nu putea s-o împiedice să facă ceea ce spunea… Moromete arăta îngrijorat… Asta ar fi fost cu
adevărat o lovitură… Tăcea, și chipul lui, care se trăgea parcă în jos, arăta că rezistența lui slăbea și că îndura din
ce în ce mai greu această luptă în care mama dovedea dimpotrivă din ce în ce mai multă putere. Nu se mai temea
nici de plecările lui de-acasă, căci întoarcerile îi erau din ce în ce mai puțin târzii și îl aduceau îndărăt din ce în
ce mai mult la fel cum plecase. Intr-o zi își rupse cămașa de pe el și începu să se vaite cu un glas plin de jale
zicând că mai bine ar veni o moarte să-l ia și să scape… Și se puse la pat, nu se mai sculă și nu mai vru să
mănânce.
XIX
– Am simțit eu, zise atunci Catrina cu un glas înalt în care răzbunarea se hrănea acum cu nesaț parcă chiar din
spinarea lui Moromete întors cu spatele spre ușă. Ai intrat în anul morții! Mă duc la ailaltă în vale și o s-o iau cu
mine și pe Ilinca, iar Tita s-o prind că îi calcă talpa pe-aici. Că o să mori și nu te-ai îndurat să ne treci casa pe
numele nostru, o să aibă acum grijă de tine Guica, o să vie din smârcurile iadului să-ți ție lumânarea.
97
Și începu să dea jos păturile și velințele de pe lada cea înflorată în care, după părerea lui Paraschiv, Nilă și
Achim, zăceau pe fund mamudele și icușari de aur din munca lor, scoase din ea hainele ei bune, se îmbrăcă cu
ele, făcu un pachet din altele și plecă lăsând totul vraiște, să se uite mai bine cel ce zăcea la acest dezastru și să
vadă și el cu ochii soarta pe care singur și-a pregătit-o. Veniră fetele și aranjară totul la loc, se apropiară de tatăl
lor, îi puseră mâna pe umăr, îl hâțânară: Tată, ziseră, să chemăm un doctor, ce te doare?
– Nu mă doare nimic, răspunse el cu un glas stins și senin, de om care n-o mai duce mult și nici nu mai știe ce
spune.
Și în prima noapte când Catrina lipsi de-acasă el o întrebă pe Ilinca în același fel pierdut în neștiința mintii în
care cad, după cât se pare, toți cei cărora li se apropie ceasul:
– Unde e mă-ta?
– La Alboaica, răspunse fata înfuriată.
– Și ție nu ți-a spus să te duci cu ea? se milogi subțire glasul stins al lui Morotnete.
'
Fata nu înțelese:
– Ce zici, tată?
– Tu nu te duci și tu după ea? Nu ți-a spus să te duci?
– Ba mi-a spus, da' ce eu mă iau după capul ei?!
– Aoleo cum mă dor oasele, gângavi Moromete și cuvintele i se pierdură într-o tuse de moșneag prăpădit care știi
când începe, dar nu știi când se termină, ahî, ahî, poate s-o țină și până dimineața.
îngrijorate, fetele se sfătuiră între ele ce să facă, fiindcă le era frică de maică-sa… Cea mare, Tita, primise ea
două pogoane când se măritase, dar Catrina, prevăzătoare, nu i le trecuse pe nume nici până acum și nu vroia să
se certe cu ea fiindcă Niculae, plecând de-acasă, declarase că el n-are nici-o pretenție la pământ și deci puteau
spera ca mama să le mai dea câte-un pogon în folosință, adică fiecăreia câte trei, dacă nu-i ieșeau din vorbă. Dar
cum să nu-i iasă din vorbă fără să se facă de râs în sat că au avut dreptate cei trei când au fugit de-acasă și Guica,
toată viața, că sunt niște cățele care le-au mâncat munca și averea ălora și acuma uite că se adeverește, l-au lăsat
acolo să moară singur? în acest timp Moromete zăcea nemișcat în pat, îi crescuse barba mare și abia mai putea
ieși până în grădină sprijinindu-se în ciomag și ținându-se de uluci. Tita și Ilinca se hotărâră să facă așa: să se
ducă peste mama lor la Alboaica și să-i arate că lumea abia aștepta să le vorbească de rău; că dacă pentru Tita nu
mai e vorba de măritiș, Ilinca e nemăritată și ajunge câți băieți i-a gonit până acuma de la poartă, nu mai are chef
să i-l gonească și pe-ăsta de-acum, mai bine se lipsește și de pământ și de tot, îi spune băiatului ce fel de
mamă are și dacă el nu zice nimic și o ia și fără, se duce după el acolo la Ploiești și îndărăt s-o- mai vază nu se
mai întoarce niciodată.
Ilinca avea acum aproape douăzeci și opt de ani și într-adevăr viața ei de fată nu fusese ușoară, din pricina
mamei, care sărea cu gura pe ea de fiecare dată când băiatul cu care era ea în vorbă venea seara la poarta lor și

fluiera s-o scoată din casă. I se făcea rău mamei când auzea acest fluierat, și parcă i se aprindeau flăcări de ură în
ochi când se uita la ea și o vedea repezindu-se la oglindă să se dreagă înainte de a o zbughi pe ușă: „Du-te la
șanț, îi spunea, să te întinzi în el ca Sora lui Ilie Pipa… Că numai asta știți, și la Dumnezeu nu vreți să vă
gândiți!" „Da, răspunse în cele din urmă fata, scoasă din minți de îndărătnicia smintită cu care maică-sa i se
punea înainte în prag și nu vroia s-o lase să iasă, parcă tu mult te-ai gândit la Dumnezeu când ai fost fată. Dacă
nu mă lași în pace să știi că mă mărit ca Alboaica fără să te întreb și n-o să mă împac cu tine câte zile oi avea!"
Dar mama nu se sperie și greu de spus dacă anii care trecuseră și nehotărârea fetei nu aveau ca prifină și
persecuția aceasta a ei fără măsură, ațâțând-o pe fată neîncetat cu vorbe care nu o dată o făceau să i se aprindă
obrajii de rușine, sau s-o apuce plânsul și să țipe în gura mare: că o să fugă de-acasă cu primul care avea s-o
ceară, sau să înceapă cu maică-sa o luptă fără milă și întâmplă-se pe urmă ce s-o întâmpla, chiar dacă una din ele
avea să intre în mormânt. Așa de tare ajunseseră să se urască. Avu însă noroc, băiatul pe care îl cunoscuse în
ultima vreme, deși nu avea mai mulți ani decât ea, era un înțelept, cum se întâmplă nu o dată, și el nu fluieră
seara la poarta ei, ci pur și simplu intră în casă și făcu acest lucru ziua, și zise „sărut-mâna" mamei și se purtă nu
se știe cum că rămaseră toți înmărmuriți: mama se potoli deodată ca un cazan în care ai fi vărsat o căldare de apă
rece, ura fetei se topi și ea, iar Moromete începu să discute cu acest străin ca și când l-ar fi cunoscut de mult, deși
el era de pe undeva din Ploiești, lucra la aviație, pe la magaziile de scule… Fiindcă în apropierea gării, pe
întinderea netedă a câmpiei se construise un aerodrom pentru avioanele astea noi care zburau ca glonțul.
Amenințarea fetei celei mici își făcu efectul, și mama se întoarse acasă, dar nu trecu bine pragul că din pat se
auzi o voce înăbușită care nu mai avea de mult puterea să facă frică, dar al cărei gât păstrase totuși bine amintirea
sunetului care făcea teamă:
– Cine e?
– Eu sunt, zise mama sfidând, nu pentru tine am venit, pentru fata asta care se mărită, da' să nu te-aștepți că o să
murim de grija ta.
– De ce să mori de grija mea, zise Moromete distinct, ți-a cerut cineva să mori? Te-ai dus la ailantă în vale, de ce
te-ai întors?
98
99
Și spunând acestea se mișcă încet în pat, ca și când ar fi vrut să sej culcușească mai bine și să bolească mai
departe, fără să-și arate fata'] bărboasă.
– Știu, zise el, că dacă n-ar fi fetele astea nu mi-ai da nici o cană cuj apă. Așa că…
Se făcu tăcere. Mama se dezbrăca de hainele bune cu care venise șij nu răspunse decât târziu:
– Așa că ce!? Le-ai făcut și le-ai crescut tu? Ce le rămâne lor de pej urma ta? Vezi bine că ai intrat în anul morții
și nu te gândești să le dai și lor câte-un pogon de pământ!
– De unde știi tu că am intrat în anul morții?
– După fapte, răspunse Catrina fără șovăire; și adăugă: faptele te-au pus la pat!
In clipa aceea Catrina nici nu se uitase la el, și nu văzuse cum Moromete făcuse unul din marile lui gesturi de
odinioară, pe care ea i le cunoștea totuși atât de bine. Ridicarea brațelor spre cer, întinderea lor îo formă de cruce,
pornirea bruscă din loc cu pași înfricoșători prin disperarea care le dădea un impuls atât de încordat, sau mișcarea
care îi înmuia ei totdeauna inima altădată și îl ierta de tot ce făcuse și avea să mai facă: izbirea genunchilor cu
amândouă palmele, însoțită de un geamăt adânc de suferință…
– Faptele mele crezi tu că sunt'rele ca să mă vezi murind? strigă el cu o voce de o tărie uluitoare. Eu să mor din
pricina faptelor mele? Atunci toată lumea să moară și să mori și tu, n-ai mai ajunge să treci pragul.
Și deodată se dădu jos cu mișcările vânjoase ale unui om pe deplin sănătos și sigur de sine și se ridică în picioare
cu amândoi pumnii încleștați ridicați în sus să lovească. Catrina țâșni spre ușă, și ieși afară ca și când n-ar fi fost
în odaie. Moromete ieși după ea cu pași care făceau să duduie pământul, dibui după scară după același par de
porumb cu care îi ciomăgise pe cei trei înainte de a fugi și se luă după ea.
– Stai pe loc că te omor, strigă el alergând. Ai zis că te duci la ailaltă în vale și mă lași aici să mor singur. Du-te
la ailaltă în vale, mâncate-ar pământul!
Și ridică ciomagul să-i reteze picioarele. Catrina își pierduse firea, fiindcă în loc să iasă la drum, unde ar fi
scăpat, o luase pe după colțul casei, dar nu-și pierduse și instinctul, căci fugea ca o fetiță de doisprezece ani, îi
sfârâiau călcâiele. Moromete alerga și el din răsputeri, cu parul în aer, dar era departe de a o prinde, însă era
limpede că o zăpăcise, nu vroia deloc să părăsească împrejurul casei, cu toate că de câteva ori
100
Moromete fusese gata să arunce după ea cu parul; dar în aceeași clipă ea pierea pe după colț…
Lumea ieșise într-o clipire la porți și se uita și unii aveau pe chip uimire: nu le venea să-și creadă ochilor. Și în
casa asta, parcă spuneau ei cu tristețe, se întâmplă astfel de lucruri? Nu s-ar fi putut să nu se fi întâmplat? Bietul
nea Ilie, a căzut și el odată bolnav și uite ce-a pățit, nici să bolească liniștit nu l-a lăsat asta care se duce în fiecare
duminică la biserică. De ce s-o mai fi ducând! Unul dintre ei, un bărbat aproape mic de statură, tânăr să fi avut
treizeci și cinci de ani, cu o privire de om atât de bun, încât te întrebai dacă nu cumva el e așa de bun fiindcă nu e
în stare să fie rău, intră hotărât în curtea vecinului Icăci era un vecin, îl chema Cârstache al lui Dumitrache) și îi

tăie drumul lui Moromete desfăcând brațele ca să nu-l mai lase să treacă.
– Nea Ilie, măi nea Ilie! se auzea glasul lui cu o tonalitate egală și insistentă. Nea Ilie, măi nea Ilie. Nea Ilie, măi
nea Ilie!
Moromete aruncă din mâini, cu o vigoare iarăși de neînțeles pentru un om bolnav, parul, și gemu:
– O, zise el, mă Cârstache, mă! Mă Cârstache, mă! Mă Cârstache, mă! Apoi după o lungă tăcere continuă: Mă, nu
mai vreau decât un singur lucru, altceva nu doresc: să se ducă, să nu-i mai aud glasul, să plece…
– Ei, ho, c-o să plece, nu era nevoie să se uite lumea la noi ca la țigani, spuse Ilinca din pridvor, supărată
pesemne numai din pricina asta. Ziceam că ești bolnav și tu te prefăceai! Mă miram eu cine umbla în cușniță
după pâine și lua brânza din borcan. Că mie îmi spuneai că nu suporți decât „puțin lapte", se maimuțări Ilinca.
Ie-te-te!
Catrina însă plecă de-acasă și nu mai ținu seama de amenințarea de mai înainte a Ilinchii și îi spuse că ori merge
cu ea la ailaltă în vale până se mărită, ori nu-i dă nimic ca zestre, și o să le dea pământul copiilor Alboaicii, că tot
are ea mulți și bietul Albei muncește din zori și până în noapte ca să-i ție. Să aleagă.
Speriată de astă dată, Ilinca spuse că o să vină, gândindu-se în același timp cum să facă să nu se certe cu maică-
sa pentru totdeauna. Fiindcă n-avea două, avea una singură și nimănui nu-i e ușor să rămână fără mamă, oricât de
mari și de îndreptățite ar fi pricinile care ar îndemna-o să rupă cu ea. Și atunci se gândi la Niculae. Să vie
Niculae pe-acasă și să încerce el să-i împace pe părinți. El era bărbat și după câte știa ea pe tatăl ei îl durea faptul
că el, Niculae, nu venea pe-acasă decât o dată pe an, când avea concediu, deși ar fi putut să vie așa cum făceau
alții în fiecare duminică, nu era decât un ceas de mers cu trenul de la Pălămida până Ia gara Balaci.
101
XX
Fata avea planul ei… Se urcă în tren, ajunse la reședința de raion, îl căută pe Niculae și îi povesti tot. Și ca el să
înțeleagă bine despre ce era vorba, îi povesti și ceea ce mama o oprise până acum să-i spună și anume ce se
întâmplase de fapt la București în anul acela când el se dusese pe la alde Paraschiv, Nilă și Achim, după primirea
scrisorii cu fotografia. Din pricina acestei călătorii nenorocite se iscase ura aceasta a mamei lor, și din pricina,
zise fata, a zâmbatului ăla de Gheorghe al lui Parizianu, care s-a apucat să-i spună lui tat-său și ăla să
povestească în sat. Bine era acum că s-a ajuns aici, să te arate lumea cu degetul, că uite-o pe-aia, care alde mă-sa
a fugit de la alde tat-său, oameni bătrâni amândoi.
— Ei, ce s-a petrecut la București, o întrebă Niculae, ia să vedem!
– Păi n-a fost de glumă, răspunse Ilinca, acuma că ție nu-ți mai pasă, putem să-ți spunem. S-a dus la ei cu
chimiru plin de bani și le-a spus măi Paraschive și Nilă și Achime, uite aici miile, pentru voi le-am strâns, am
cumpărat și un pogon de pământ îndărăt din cele două vândute și de-aia l-am oprit și pe Niculae să se mai ducă
la școală, ca să vă întoarceți voi îndărăt. Vă fac case la toți, muncim împreună. Ce vă așteaptă pe voi aici? Ce
vreai tu să faci, Paraschive? Ce casă poți tu să-ți faci? Și tu, Nilă? Am făcut cum ați vrut voi, am bătut toate
drumurile muntelui, nu e piatră pe piatră pe care să n-o fi călcat-o copita calului. Vă dau tot, și casa și pământul
pe care le am, îl trec pe numele vostru, că sunt și ale voastre de la mă-ta, a muncit și ea pe ele înainte să moară și
noi o să ne facem o cojmelie alături, că fetele alea o să se mărite și ele și or să plece de- acasă și Niculae o să
găsească și el pe undeva să se arănească. Astea le-a zis, încheie Ilinca, și noroc că ăia n-au vrut, că nu știu ce-ar
mai fi ieșit. Ei, și mama când a auzit din ce pricină nu te-a mai dat el pe tine la școală și cum plănuise el să ne
bage și pe noi într-o cojmelie cum făcuse și cu Guica pe vremuri, i s-a făcut rău, a căzut la daruri la biserică, a
dat acatiste… Nimic, mânca și i se făcea rău, se vărsase, de, fierea în ea. Pe urmă s-a mai potolit și eu am crezut
că s-a isprăvit. Cât a fost în sat popa Alexandru îi năzărise pe el, ții și tu minte, de-aia nu-i mai ardea ei de tata…
Dar pe urmă, când a văzut că din pricina lui ai apucat-o tu pe drumul „celor ce n-au credință" și mai întâlnea și
copii care de Paști ziceau bună-ziua în loc de „Cristos a înviat", a început iar să i se facă ochii turburi. îi oprea pe
drum și îi întreba: „Cristos a înviat nu știți să ziceți? Ce păgâni vă învață la școală că nu mai știți religia!" Aia ce
să zică și ei, puțin le păsa lor de ce le spunea nu știu ce muiere în mijlocul drumului. Și a cășunat iar pe tata. Vin
tu acasă și spune-le să se împece, nu le e rușine oameni bătrâni, să vorbească satul despre ei parcă ar avea
douăzeci și cinci de
102
ani și s-au însurat și ei de câtva timp și nu se înțeleg, să stea acolo amândoi în casă și n-au decât să nu-și
vorbească, dacă nu se mai pot suferi, dar nu să te prefaci bolnav ca să te iai pe urmă cu parul după ea. Să nu spui
că am venit pe la tine, mai zise Ilinca.
Niculae răspunse că el a bănuit toate astea chiar din $pa când tatăl l-a oprit să urmeze mai departe școala
normală, dar că n-are nimic cu el, bine că s-a trudit și l-a ținut și cei trei ani, alți țărani nici măcar a zecea parte
din asta nu fac pentru copiii lor. E drept că sunt și unii care fac de zece ori mai mult, prin urmare la o medie iese
totul normal, n-ai ce să-i faci, bine că alde Paraschiv și Achim n-au vrut să vină, că atunci chiar că ne-ar fi
aruncat pe toți pe drumuri, adică ăia ar fi făcut-o și tata n-ar mai fi avut puterea asupra lor, aici are dreptate
mama că nu poate să-l ierte. I s-o fi părând și ei că toată viața a mințit-o. Dar ce-a putut și el să facă? A crezut că
le aranjează el iar cum au fost, n-a vrut să se împece cu gândul că i-a pierdut pe cei trei…
– Cine știe! mai zise Niculae. Poate că și tu și eu am face la fel dacă am fi în locul lui, de ce să nu crezi că nu se

poate să recâștigi ce-ai pierdut?
– Crezi, nu crezi, asta e situația, reluă Ilinca, în tine a rămas toată speranța, și mama și tata țin la tine și dacă le
spui tu, or să facă așa cum le spui.
– Da, numai că eu nu pot veni până la toamnă, răspunse Niculae, așa că deocamdată nu e nimic de făcut, n-am
timp de chestii de-astea, dar să sperăm că până atunci or să se împece singuri.
– Niculae, mai zise Ilinca, eu la toamnă mă mărit și dacă rămân cu tata în casă, cine știe ce e în stare să-mi facă
mama cu pământul.
– Ai și tu dreptate, zise Niculae. Nu știu ce să-ți răspund, fiindcă dacă ași putea, îți închipui că ași veni.
XXI
Era pe la sfârșitul lui iunie. începea campania de strângerea recoltei și în această perioadă activiștii erau
mobilizați chiar și duminica și uneori și noaptea, se sculau din somn, se urcau într-un Gaz și alergau în cutare
comună unde era nevoie de ei. De aceea Niculae îi spusese sorei lui că nu putea. Avea comunele lui, cu totul
opuse ca așezare în raion față de Siliștea, de care de mulți ani se ferea.
într-o seară cineva deschise ușa încăperii comune în care dormeau el și cei fără familie sau cu familiile prea
depărtate de orășelul raional de reședință și întrebă dacă tovarășul Moromete era acolo. Era o oră nu prea
103
tei.
târzie pentru aceea la care dormea orașul, nu prea devreme însă pentru acești tineri țărani care se învățaseră de
mici ca ziua să înceapă o dată cu revărsatul zorilor și să se încheie cu căderea întunericului: stinseseră becul din
tavan și numai minuscule puncte roșii arătau că o parte din ei erau încă treji și că își fumau ultima țigare înainte
de a adormi.
– Ce-ai cu el? zise o voce din întuneric, fără să răspundă dacă cel căutat era sau nu acolo, dacă adormise sau încă
nu venise.
– Mâine dimineață la ora opt, zise umbra din prag, să treacă pe la tevarășul prim pe la comitet.
– Să nu se mai ducă la Broșcoșești? reluă cel dintâi.
– La ora opt fix să fie la tovarășul prim, repetă atunci celălalt făcând să se observe printr-o ușoară înăsprire a
vocii că era de la sine înțeles că la tovarășul prim trebuie să treacă înainte de a pleca la Broșcoșești și o să vadă el
atunci dacă plecarea aceasta mai rămâne valabilă sau nu.
Și, fără să mai adauge ceva, umbra se retrase. Abia acum se vedea că încăperea era un sfert luminată de stâlpul
de afară, lumină însă care nu se știe de ce balansa, ca și când firul electric ar fi fost agățat de un pom ale cărui
crengi le-ar fi bătut ușor vântul. Se auzi chiar în clipa aceea foșnetul apropiat, lângă ferestre, al unor plopi cu
frunză bogată, care se opri curând fără ca o dată cu acest foșnet să se oprească și mișcarea de plutire a luminii
electrice. Ușa se deschise și intrară doi inși care se strecurară în tăcere printre paturile suprapuse. Unul lepădă
ceva din picioare: niște pantofi de aba cu tălpi late, așa cum sunt cei tălpuiți cu cauciuc de roată de automobil,
care se zăriră o clipă, mari cât niște pepeni la lumina ferestrei – și se urcă sus. Câteva clipe după ei prin ușa
rămasă deschisă mai intră cineva și i se auziră și lui pregătirile de culcare undeva în colțul opus ferestrei, dar mai
îndelungi și mai micoșite…
– Pe unde umbli, Moromete? zise-din aceeași direcție aceeași voce. Tovarășul prim-secretar te caută personal
prin toate părțile și tu umbli cine știe pe unde.
– Am fost la cantină, zise Niculae cu glasul celui care crezând o clipă că faptul era adevărat, reproșează celorlalți
că au fost pasivi și nu i-au spus tovarășului prim să-l caute în cel mai ușor loc unde putea fi găsit de oricine,
adică la cantină, după care însă își reveni și se indignă: hai, mă, Iosife…
– Ce, hai, Iosife, zise atunci o voce groasă și rece, mâine dimineață la opt să treci pe la tovarășul prim-secretar.
Faptul părea neîndoielnic, era o voce care nu îngăduia confuzii pe astfel de teme. Urmă o tăcere.
– Așa e când nu pui mâna și nu studiezi temeinic, reluă cel dintâi numit Iosif. Și fiindcă nimeni nu zise nimic,
continuă: A aflat tovarășul
104
prim ce răspuns ai dat tu azi la cabinetul de partid și a trecut pe-aici să întrebe cum e, măi frate, chestiunea asta
că nu știți lucrurile de bază, dacă mergeți pe teren și aplicați în felul ăsta! Așa a zis!
– Ce răspuns am dat? întrebă Niculae.
– Cum ce răspuns ai dat, reluă Iosif, n-ai spus tu azi că în problema alianței trebuie să ne sprijinim pe mijlocași?
– Eu am spus așa?! N-ai înțeles tu bine. Am spus că am avut o discuție cu unul Bâznae de la direcția regională a
comerțului care susținea că în actuala situație sprijinul cel mare e pe mijlocași și că asta e o linie foarte greșită.
.
Urmă o clipă de tăcere fiindcă răspunsul lui Niculae abia că întărea ceea ce spusese mai înainte cel numit Iosif,
nu se înțelegea cine a zis că asta e o linie foarte greșită, acel Bâznae sau Niculae?
– Lasă, mă Moromete, n-o mai întoarce tu acuma, că nu venea el tovarășul prim să te caute pe tine la locul de
dormit, zise a doua voce joasă în timp ce se foia energic, pregătindu-se să-și întindă corpul și să-și pună capul pe
căpătâi. Are el destule sarcini să nu-și piardă timpul dacă n-ar fi pe ici pe colo și câte-un caz izolat…
– Ce caz izolat? tresări Niculae.

– Să spui tu că trebuie să ne sprijinim pe mijlocași! zise acel Iosif parcă copleșit de eroarea comisă care se abătea
și asupra lor. E o problemă foarte nesănătoasă, să vezi tu ce-ți face mâine tovarășul prim.
– Și cine s-a apucat să se ducă și să-i spună ce răspuns am dat eu? zise Niculae cu o voce brusc schimbată.
Asta aduse iar câteva clipe lungi de tăcere în încăperea semiluminată.
– Cine, necine, uite că a aflat, zise Iosif.
– A aflat greșit!
– Spune-i tu asta mâine dimineață tovarășului prim, c-o să-ți priască ție cafeaua cu lapte.
– Nu știi că nu-i face bine cafeaua cu lapte? zise o altă voce de lângă peretele ușii.
Și în aceeași clipă o traiectorie roșie străbătu din direcția aceea încăperea și ieși pe fereastra deschisă, în noapte.
Urmă imediat o a doua de alături, dar asta nu nimeri afară și căzu în patul suprapus care acoperea fereastra pe
jumătate. Cineva din acel pat care nu adormise încă se mișcă tocmai atunci, dar nu din pricină că ar fi simțit
țigarea aprinsă, și se întoarse pe partea cealaltă oftând greu, ca un om trudit, dar bine hrănit și împăcat cu soarta
lui. Un altul de-alături îi atrase atenția, cu o voce parcă cu totul străină de a celorlalți care vorbiseră înainte, că o
țigară aprinsă a fost aruncată în așternutul lui.
105
– Tovarășul Braga, de la cabinetul de partid, nu era acolo?! întrebă cineva.*
j
– Sigur că da, zise Iosif, prinzând ideea din zbor. Era acolo și era obligația Iui să raporteze imediat tovarășului
prim- secretar ce s-a întâmplat la învățământul politic, nu era nevoie să se ducă cineva special să-i spună, cum
crezi tu, mă Moromete.
– Eu nu l-am văzut pe tovarășul Braga acolo, zise Niculae.
– Nu l-ai văzut tu, dar i s-a raportat…
– Mai bine să dormim, zise Niculae afectând că nu-i pasă de toată întâmplarea sau în orice caz importanța
acestui incident în care era implicat era mult mai mică decât aceea a somnului.
Drept care, după un asemenea răspuns, care era parcă scontat și care de astă dată fusese peste așteptări, se făcu o
mare liniște în dormitor, nu mai zise nimeni nimic și în clipele următoare toată lumea adormi.
XXII
Dimineața Niculae se duse cu un sfert de oră mai devreme la sediul comitetului raional de partid, intră în biroul
secretariatului și se așeză să-l aștepte pe primul-secretar. Ar fi putut să vină la opt fix, așa cum i se comunicase,
dar ora care se comunică e ora celui care te cheamă, în timp ce a celui chemat nu pote să fie aceeași. Odată
Niculae uitase și venise la o ședință lărgită a comitetului regional de partid la ora la care li se spusese și s-a
apropiat de el cineva și i-a atras atenția că a întârziat. „De ce îmi faci dumneata observație, i-a replicat Niculae,
am venit la ora fixată." „La ora asta vin conducătorii, i s-a răspuns, dumneata trebuie să vii rriult mai devreme."
– Tovarășe prim-secretar, m-ați căutat dumneavoastră aseară?! îl între bă Niculae când acesta intră pe ușă.
Primul-secretar îi făcu din cap un semn de confirmare și în același timp de liniștire, că adică da, firește că îl
căutase din moment ce i se comunicase acest lucru.
– Nu mai pleci la Broșcoșești, îi comunică el. Ia loc, tovarășe Moromete. Dumneata ești din Șiliștea-Gumești?
– Da, tovarășe prim-secretar.
– Și de ce te-am repartizat noi pe timpul campaniei la Broșcoșești?. Nu e mai normal să te duci la Siliștea?
Niculae avu o tăcere care nu confirmă această descoperire a primului-secretar.
106
– Cum, reluă acesta, nu e mai normal să te duci acolo unde cunoști mai bine oamenii și unde poți să te orientezi
mai ușor?
– Tovarășe prim-secretar, noi trebuie să ne orientăm oriunde în munca de partid, zise Niculae.
– Nu chiar oriunde, că dacă te trimit eu acum la Moreni, la sondele petrolifere, n-o să zici că te orientezi… Și
atunci e normal ca un activist să se orienteze mai bine pe un teren cunoscut de el, ca unul care a copilărit, așa că
te duci la Siliștea.
în timp ce vorbea secretarul tot ridica de pe birou un dosar subțire, un fel de tabel, pe care ca pe o piesă de
argumentare îl tot vâra înainte în spațiul de aer care revenea activistului. Se vedea pe el scris cu litere mari de
cerneală: Evidența și dedesubt încă ceva cu litere mai mici, pesemne evidența adreselor activiștilor și a locurilor
lor de naștere.
– Aseară m-am uitat și când am văzut, am trimis să te caute.
Și, spunând acestea, secretarul puse undeva mai la margine, la un loc mai nefolositor, dosarul acela pe care scria
Evidența și pe chipul lui se intensifică o lumină satisfăcută de destindere. S-ar fi zis că rezolvase în sfârșit o
problemă care chiar dacă nu se putea spune că îi stătea pe gât, îl sâcâia cam de mult și iată că dosarul acela îl
ajutase să găsească soluția: fiindcă era clar că nu atât evidența aceea concretă de pe tabel îl nemulțumea, aia nu
spunea nimic, orice om are un nume și un loc de naștere, ci aceea abstractă, că adică era o evidență că Moromete
n-avea de ce să nu se ducă tocmai acolo unde era cel mai indicat să se ducă, adică la el în sat și nu în altă parte și
să stea să sprijine acolo desfășurarea în bune condițiuni a campaniei.
– Tovarășe secretar, zise Niculae, eu n-am mai fost pe la mine prin sat de multă vreme…

– Cu atât mai bine, răspunse secretarul, te duci acuma! Ce, vrei să spui că nici părinții nu i-ai mai văzut de multă
vreme?
– Ba nu, eu vorbesc de sat… Secretarul nu înțelese:
– Din moment ce te-ai dus să-ți vezi părinții, n-ai trecut și prin sat? Sau ai aterizat cu avionul drept în bătătură?
– Ba am trecut, tovarășe secretar, răspunse Niculae ridicând vocea, dar n-am stat acolo să activez cu o sarcină de
partid și mai bine cunosc de exemplu oamenii și problemele din Broșcoșești sau Scrioaștea sau oricare sat vreți
dumneavoastră de prin apropierea raionului, decât din Siliștea, Surdulești, și toate alea de pe-acolo…
– Și ce e cu asta? zise secretarul ridicând la rândul său puțin vocea. Singur spuseși adineuri că noi trebuie să ne
orientăm oriunde în munca
107
de partid. Sau asta e valabil doar în vorbe, să stăm pe-aici pe lângă raion, că nu e departe? continuă secretarul cu
o licărire triumfătoare în priviri.
– Tovarășe secretar, dar eu n-am spus că refuz sarcina de partid, sări atunci vocea lui Niculae parcă l-ar fi înțepat
cineva fără veste cu un ac, de ce îmi atribuiți dumneavoastră că vreau să stau pe lângă raion când eu mă duc
oriunde îmi trasați să mă duc?
– Păi dacă te duci, atunci ce mai stai la discuție, tovarășe Moromete, sări atunci și secretarul eliberând brusc
parcă o veche și turbure indignare care nu se știa dacă era o trăsătură a lui care se manifesta pe neașteptate fără
legătură cu persoanele, sau numai cu acest activist din fața lui și numai pentru că socotea că atitudinea acestuia îl
îndreptățea. Poți să pleci, zise apoi cu un glas deodată binevoitor. Și continuă în același fel: țineți legătura cu
raionul și nu luați măsuri înainte să raportați tot ce survine. Cum stai cu stomacul, am auzit că nu prea te simți
bine, ai fost la spital? Dacă vrei telefonăm la spital să te consulte doctorul Gafa, poate ai nevoie de regim.
– Apa minerală îmi face bine, zise Niculae.
– Ți-o fi făcând bine, dar doctorul poate să-ți prescrie un tratament și să n-ai nevoie de apă minerală. Te duci
acuma într-un sat și stai vreo patru-cinci săptămâni cât ține campania, de iinde o să găsești acolo apă minerală?
– Tovarășe prim-secretar, zise Niculae ca și când n-ar fi auzit, am o rugăminte să vă adresez, spuneți-i
dumneavoastră tovarășului Iosif că eu nu sunt obligat de fiecare dată când e vorba de unele sarcini sau altceva și
se întâmplă să executăm amândoi un ordin sau cu ceilalți, dar e și el acolo, să stăm pe urmă să iasă unele
încurcături care pe urmă alți tovarăși să spună că a fost din pricina mea. Să mă lase în pace!
– Am auzit, zise secretarul și deodată surâse. Ce s-a întâmplat?
– Nimic, dar îmi spune el că a venit la dumneavoastră tovarășul Braga, de la cabinetul de partid, nu vă mai spun,
tovarășe prim-secretar..
– Ce este, zise însă secretarul abia alarmat și dorind acum să știe ce era. Spune.
– Că eu nu studiez bine și că dau răspunsuri greșite la învățământul politic…
– Nu știu nimic, zise secretarul, ce răspunsuri greșite?
– Că am zis eu că în etapa actuală ne sprijinim pe mijlocași.
– Nu ne sprijinim, zise secretarul, facem alianță, ne sprijinim pg^ sărăcime și lovim în chiaburi, cum ai putut să
faci confuzia asta?
– Păi n-am făcut-o, tovarășe prim-secretar…
– Ei cum, îi luă secretarul vorba din gură, își permite el așa…
108
Era o îndoială că tovarășul Iosif și-ar putea permite fără să fie la mijloc un sâmbure de adevăr.
– își permite, tovarășe secretar, zise Niculae hotărât și adăugă fără să-și dea seama că uita să redea detaliul
important referitor la faptul că dimpotrivă, tocmai el Niculae fusese acela care combătuse o asemenea idee într-o
discuție cu acel Bâznae de la direcția regională a comerțului și că secretarul n-avea de unde să deducă în ce sens
speculase pe urmă Iosif răspunsul său la seminar, și că n-avea prin urmare de ce să se arate atât de convins că, o
dată cu această convorbire, situația se va schimba și Iosif o să înceteze să-l mai persecute în felul acela al lui: și
mai erau și alții de față, tovarășe secretar, când a spus…
– Trebuie să studiem cu atenție tezele și bibliografia care ni se indică, tovarășe Niculae, zise secretarul sever, fără
studiu teoretic nu e suficient, așa spune tovarășul Stalin, practica fără teorie este oarbă. Nu pierdeți vremea, când
aveți timp liber puneți mâna și studiați temeinic, altfel n-o să putem face față sarcinilor tot mai complexe pe care
le ridică înaintea noastră construirea socialismului.
Reieșea că tot Niculae era vinovat și că nu putea avea sprijin într-o chestiune de principiu cum era cea de mai
sus, primul secretar neputând decât să repete și el ceea ce spusese și Iosif ieri-seară în dormitor, că adică Niculae
n-ar studia temeinic și de aceea a putut susține o teorie greșită.
– Tovarășe prim-secretar, dar nu e adevărat că am susținut eu ce a zis Iosif, sări el din nou și de astă dată i se urcă
sângele în obraji. Dacă e vorba de studiat să studieze el, care îl picnește somnul în timpul referatului, s-a învățat
să țină ochii deschiși și în timpul ăsta să doarmă pe el, trebuie să-l hâțâne cineva când se termină lecția…
Primul-secretar puse mâna pe buton și apăsă:
– Tovarășul Iosif a plecat? o întrebă el pe fata care intră.
– Nu, e cu tovarășul Nistorescu.

– Să vină aici.
Fata vru să iasă, secretarul o opri cu un gest și adăugă:
– Spune-i și tovarășului Nistorescu să vie și să-mi aducă procesele-ver-bale ale organizațiilor din Pereți și
Smîrdioasa. Mi-ai bătut situațiile acelea?
– Mai am.
– Dă-le drumul și spune-i lui Merdescu să fie gata cu mașina că plecăm imediat. E gata?
– Nu e gata, e plecat șeful Atelierelor Mecanice la București și maistrul nu știe nimic, zice că habar n-are despre
ce piese e vorba.
– Dă-mi Atelierele la telefon și spune-i lui Merdescu să vină la mine.
109
După un sfert de oră ieșiră din biroul primului secretar șoferul, apoi Nistorescu, apoi secretara care îi adusese o
parte a situațiilor și rămaseră Iosif și Niculae.
– De ce dormi la învățământul politic, tovarășe Iosif? zise secretarul tăios făcând să piară brusc de pe chipul
aceluia o bună dispoziție complice la care se pare că el credea că o să-l asocieze și pe primul-secretar și să
anihileze astfel posibila plângere a lui Moromete; dar întrebarea directă parcă îi dăduse una în stomac.
– Nu dorm, tovarășe secretar, protestă el, la fel însă de neconvingător cum fusese Niculae mai înainte, cum o să
dorm tocmai la învățământul politic?
– Tocmai asta te întreb și eu, cum te gândești să dormi în ceasul-ăla când trebuie să fii atent și să înveți, tovarășe
Iosif, nu dormi noaptea destul, nu te culci devreme, pe unde umbli, tovarășe Iosif, de n-ai când să dormi și-ți
alegi tocmai ora asta?
– Nu dorm, tovarășe prim-secretar…
– Păi sigur că nu dormi când te știi cu ochii deschiși crezând că nu te vede nimeni, lasă că îi spun eu tovarășului
Enache și adio somn în timpul orelor de învățământ, tovarășe Iosif. Au reparat ăia din Belitori sitele alea stricate
de batoză?
– încă nu, tovarășe secretar, așteaptă să vie șeful Atelierelor Mecanice de la București și le trimite la reparat.
– Hai, la treabă, și aveți grijă să nu mai repetăm greșelile*de anul trecut și să îndeplinim planul la colectări de
cereale în timpul iernii, când puteam foarte bine să-l îndeplinim chiar în timpul treierișului.
– Ba la floarea-soarelui nici acuma nu l-am îndeplinit total, tovarășe prim-secretar, zise Iosif parcă cu duioșie, și
la porumb la fel…
Și privirea îi strălucea ca de o mare minune uitându-se Ia secretar și aducându-i toate acestea la cunoștință. Dar
secretarul nu-i mai vedea pe nici unul și le făcu semn să plece și să-și vadă de program.
XXIII
Cei doi activiști ieșiră și dincolo de ușă pașii lor avură parcă o ezitare, dacă să continue sau nu drumul împreună,
dată fiind scena care avusese loc în biroul pe care tocmai îl părăsiseră, sau să se îndepărteze chiar acolo unul de
altul în semn de răceală reciprocă? Continuară însă să meafgă alături părând să fie amândoi de acord că
împinseseră prea departe această istorie care privea un lucru atât de important cum era învățământul de partid, și
care nu putea fi deloc fără urmări în asemenea situații când o
110
^ )
l|W!»teca Juciețeaha „LUCIAN B1.A..V ,*.'•ș
• —. SECȚIA ADULT.
vorbă aruncată în vânt putea să-i determine pe cei în drept să-ți oprească drumul la alte studii și să-ți schimbe
deci cu timpul și natura sarcinilor în cadrul comitetului. Niculae mergea cu capul în jos și tăcea, Iosif însă arăta
parcă înmuiat de ceva și vorbele îi veneau parcă din creier atât de aproape de exprimare încât îi forțau deja un
surâs care cerea celuilalt să treacă repede peste tot ce se întâmplase întrucât iată că el… Și îl întrebă pe Niculae
de ce l-a chemat tovarășul prim-secretar, recunoscându-se astfel vinovat că a mințit aseară când i-a spus ceea ce
i-a spus. Niculae îi răspunse că nu se mai duce la Broșcoșești pe timpul campaniei, se duce la Siliștea..,
– Aha, făcu Iosif, și când pleci?
– Acuma plec… ^ ,
– Bine, să trăiești!
– La revedere, răspunse Niculae și se despărțiră.
Se spunea despre ei doi că sunt prieteni, fiindcă nu puține erau momen tele când acest lucru părea evident pentru
mulți, dar pentru și mai mulți era tot atât de evident că nu se aveau deloc bine, în special despre Iosil exista
această părere, că ar avea ceva împotriva lui Moromete. Nu farse cum era cea de azi, ci întâmplări care înlătură
orice dubiu, nemailăsând celorlalți posibilitatea nici uneia dintre acele interpretări care au în vedere caracterul
capricios al acestor relații și despre care, dacă vrei să nu te înșeli, e mai bine să păstrezi o imagine globală care
să includă în același cerc sinuos al prieteniei atât certurile căt și împăcările. Multă vreme, de pildă, și anume la
început când Niculae venise la comitetul raional de partid, fuseseră văzuți împreună la ședințe, cu scaunele
alături sau plecând în oraș de la cantină, și de câteva ori chiar aranjându-se să fie trimiși să activeze prin aceleași
localități. Fuseseră văzuți împrumutându-și bani. Dai nu mai mult decât atât, de pildă să se apere în ședințe unul

pe altul, ev toate că de câteva ori s-ar fi putut foarte bine să se întâmple, în special o dată când i s-a adus lui
Niculae o învinuire că din pricină că nu fusese el destul de vigilent, niște chiaburi sabotaseră undeva
electrificarea une; comune, în realitate sabotorii fiind organele locale, care sustrăseserî cerealele date de țărani în
acest scop și organele acestea întocmiseră apo un dosar în toată regula înaintându-i pe acei chiaburi justiției (care
de altfel îi și condamnase). în comuna aceea activase atunci și Iosif și e cunoștea foarte bine care era adevărul și
în timpul ședinței tăcuse toi timpul și abia când văzuse că majoritatea îl apăra pe Niculae de critici nedreaptă care
i se aducea, se ridicase și el și spusese că nu era adevărai și că vinovații erau alții. Cei care crezuseră până atunci
că Moromete ș Iosif sunt prieteni, nu mai crezură din clipa aceea.
Continuau totuși să fie văzuți împreună și opinia reveni, fiindcă dintrt două fapte mai puternic e cel care nu mai
poate avea și o altă interpretare
11
decât cea conformă cu faptul însuși. A nu lua apărarea unui prieten într-o ședință putea avea și alte explicații
decât aceea care se impunea la prima vedere, ce putea să însemne în primul rând? Câtva timp prinse deci
consistentă această impresie, dar când fu pe punctul să devină un fapt cert Iosif începu deodată să facă
dezvăluiri: știau ei oare ce fel de om era Moromete ăsta? Da, știau, i se răspunse, așa cum știau despre fiecare,
conform comportării lor în cadrul muncii în comitet. Ei nu, râse Iosif, să vedeți… Și începu să dea la iveală acele
lucruri care se spun între doi prieteni în faza de început, acele destăinuiri care sunt de obicei reciproce și tocmai
de aceea nici nu se divulgă. Și din felul cum le povestea Iosif reieșea tocmaț acest lucru neașteptat, că aceste
destăinuiri nu le făcuse decât Moromete și că Iosif se mulțumise doar să le asculte.
Și astfel se află că Moromete era odată la vie și că i s-a făcut sete și s-a dus mai încolo la o covergă să ceară apă
celui dinăuntru și când colo a dat peste două fete care nu se știe ce făceau acolo împreună, dezvelite și una cu
trupul peste cealaltă. Și numai atât? întrebaseră unii plictisiți. Ce-a făcut Moromete? A luat-o la fugă, le-a
răspuns atunci Iosif, și în clipa aceea așa înalt și voinic cum arăta el cu statura lui, s-a frânt brusc pe spate și s-a
cutremurat de râs de parcă ar fi trosnit un pălimar. într-adevăr, au convenit ceilalți, era ceva vesel aici… Și încă
ce? Că altă dată tot așa într-o seară la un clic, l-au scos pe Moromete niște băieți în tindă. Cum* s-au mirat cei
care îl ascultau, pe el l-au scos, nu pe fată? „Nu, fata l-a scos", a răspuns Iosif și în clipa aceea s-a opintit iar în
râsul acela al lui scurt ca un pârâit de gard. Și? Și acolo în tindă, în paie, Moromete a stat și el cu ea de vorbă pe
întuneric. Pe urmă s-a dus zvonul în sat că fata respectivă nu mai e fată mare. Și nu era adevărat? au întrebat
ceilalți. „Nu!", a răspuns Iosif. „Te pomenești, a zis atunci un activist minunându-se, că Moromete ăsta n-o fi
având…" „Ba nu, a spus altul, o fi având, că altfel s-ar bolnăvi, dar n-o fi având…" „Le-o fi având pe toate mici",
a zis altul și au râs toți și cel mai tare se auzea răcnetul ca o rostogolire de buturugi a lui Iosif, după care tot el a
restabilit lucrurile afirmând că Moromete le are pe toate în regulă, dar așa e el din firea lui. Fiindcă iată de pildă
tot la un clic ce i s-a întâmplat în altă seară, se juca ghicitoarea-n poezie, știți cum e asta, unul zice așa: „Mă
cutare, știi că alde cutare mi-e frate?" „Unde l-ai găsit?" zici tu și atunci ăla răspunde: „L-am găsit sub podul de
aramă, îl făcea dracii pastrama", sau altele, dar trebuie să ai grijă că poate să spună de tine în loc de el, l-am găsit
pitit între sobă, îți făcea spinarea tobă, sau altele mai rele, dacă aveai vreo soră sau vreo fată la care țineai. Așa i-
a spus lui Moromete, dar nu că ținea el la ea, hi, hi, zice „Măi cutare, știi că al lui Moromete mi-e frate?" „Unde
l-ai găsit?" „L-am găsit în pod sub o grindă", și a spus ceva de una Sanda că nu știu
112
ce-i făcea acolo Moromete. Și Sanda asta în loc să se supere a chicotit, dar Moromete n-a auzit-o, n-avea nimic
cu ea, s-a făcut roșu și a sărit la ăla că de ce să zică de el și de Sanda… Și aici, terminând relatarea, ochii lui Iosif,
uitându-se la ceilalți, își măriseră vizibil prunele, și în clipa următoare gura i se strâmbase cu limba afară într-o
descărcare de râs de astă dată parcă chinuită. Nimeni nu observa că era greu de crezut sau cel puțin greu de
închipuit cum ar fi putut Moromete să povestească chiar el despre sine niște lucruri din care să iasă el chiar așa
cum ieșea din gura lui Iosif. Ceea ce era însă neîndoielnic era că totuși povestise ceva și, mai mult, continua încă
să povestească…
Firește că se găsiră curând destui cărora nu le plăcu deloc toată istoria acestei prietenii și îl luară pe Niculae de o
parte și îi spuseră să nu se mai încreadă și el atâta în Iosif și să-i spună chiar tot ce-i trece prin cap, că ăla dă pe
față la toată lumea și îl face dracului de râs. Niculae îl evită și drept răspuns într-o ședință îi trase lui Iosif una în
cap de-l turti, relată sub forma unei întrebări o istorie cu o petrecere de lăsata-secului, în ale cărei dedesubturi
intrase cu totul întâmplător fiind în satul lui Iosif și nimerind peste un dușman al acestuia, de altfel un element
dubios, când Iosif era acolo secretar de organizație, și neputându-se descotorosi de acest element care avea rude
în locuri sigure și îl susțineau în funcția de președinte, îl îmbătase cu frate-său la petrecerea aceea, îi sustrăsese
carnetul de partid din dulamă și îi dăduse foc cu chibritul; figura îi reușise din plin, acela fusese dat jos și din
funcția de președinte și exclus și din partid. „Să spună tovarășul Iosif, formulase Niculae întrebarea sa, ce e cu
istoria unuia I.P. Neacșu de la el din sat care mi-a povestit mie felul nes tatutar cum a fost exclus din partid?"
Iosif se făcu galben, se ridică în picioare și, bâlbâindu-se cât era de mare, răspunse că nu știa absolut nimic, cine
știe ce bețiv o fi fost cel care… Și îi veni în ajutor tot Niculae confirmând că într-adevăr individul părea cam
deochiat, dar că i s-a părut că totuși omul a fost nedreptățit. „Nu, nu, n-a fost nedreptățit, ezistă proccsele-ver-
bale", răspunse Iosif nemaidându-și seama cum îi ies cuvintele din gură și ce înțeles mai are răspunsul său, cu o

voce împiedicată de parcă i se lipea limba de dinți, în timp ce își ștergea cu cotul fruntea umedă. Niculae,
văzându-l căscând ca peștele pe uscat,,renunță, adăugând că el a pus doar o întrebare, i s-a părut că omul a fost
nedreptățit, dar dacă tovarășul Iosif susține că nu, el îl crede, bineînțeles, pe tovarășul Iosif, nu pe un bețiv
dubios.
Câteva luni Iosif nu mai scoase un cuvânt despre Moromete, cu toate că acum erau văzuți împreună parcă mai
des decât înainte. „Ce mai face Moromete, Iosife?" îl întrebau câteodată. „Ce să facă, bine!" răspundea Iosif fără
echivoc și celălalt relua: „Ce mai zice?" „Ce să zică, răspundea
113
Iosif, și el ca omul". „Adică? Ce mai povestește?" „Ce să povestească, de-ale lui!" Dar nu mai spunea ce. în
schimb însă apărură după câtva timp aceste farse, la început mici de tot și apoi din ce în ce mai groase, la care
Iosif încerca și uneori reușea să asocieze și pe alții care se nimereau prin preajmă…
De la comitet Niculae trecu pe la dormitor, își luă servieta în care vârî din cufărul de lemn pe care îl păstra sub
pat. câteva cămăși și obiecte de toaletă și o jumătate de oră mai târziu se afla la gară, unde luă cursa care îl lăsă,
după un ceas de mers peste câmpie, la patru kilometri de Siliștea-Gumești.
PARTEA A DOUA
114
I
Prima care află în sat că Niculae al lui Moromete o să vie acasă pe tot timpul cât o să țină secerișul și treierișul fu
Marioara lui Fântână, fata lipoveanului; află vestea chiar de cu seară, cu multe ceasuri înainte ca Niculae însuși
să fi știut unde avea să se ducă el a doua zi.
Dimineața fata se trezi povestind mamei că visase că era la deal la secere și că începuse o ploaie mare și cineva o
chema să se adăpostească sub un pom sau sub o covergă între niște pepeni, dar pentru că nu știa cine era sub
coviltirul acela, ea nu se ducea și ploaia o ploua și de frică începuse să strige. A strigat în somn. S-a auzit sau nu
s-a auzit?
– Nu s-a auzit, zise mama, a plouat nițel azi-noapte spre ziuă, a dat câteva picături, d-aia ai visat ploaia.
Fata însă întârzia în așternut fără să-și dea seama, prinsă poate de ceea ce numai ea știa că mai simțise încă în vis
și maică-sa se răsti la ea să se dea mai repede jos de pe prispă și să se apuce de treabă, n-auzea că vaca aia a
început să mugă? Fata tresări, se dădu repede jos, își spălă mâinile cu săpun (pe față nu se spălă, se drese numai
cu un fel de preparat vâscos de glicerina), își trase rochia pe cap, își puse un șorț cnrat și, cu mânecile sumese, cu
un vas mare de lut într-o mână și o copaie mică de lemn plină cu tărâțe în cealaltă, o luă spre șopron unde într-
adevăr se auzea mugetul parcă nedecis al vitei; era o chemare să i se dea să mănânce și să i se ia laptele care îi
presa ugerul, nervoasă însă în același timp că avea să rămână fără el, amintire poate a vițelului care dispăruse nu
se știe unde și nu-l mai vedea în fiecare dimineață alergând cu botul întins spre ea și înghesuindu-i-se sub burtă
în timp ce ea îl lingea sub coada îmbârligată de plăcere.
Răsărea soarele, norii se topeau în zare. Ploaia care întâmpinase revărsarea zorilor scuturase copacii de flori.
Marioara străbătu curtea desculță, cu un mers care nu era cu nimic turburat în legănarea lui firească de vasele pe
care le ducea sprijinite cu mâna de șold și de subțioară.
115
I
f
Tălpile ei desculțe lăsau urme nestricate pe bătătura înmuiată. Călca fără să se uite, peste petalele mici și albe
împrăștiate pe pământ.
Sub șopronul deschis vaca se neliniști, suflă puternic pe nări și schimbă agitată locul, biciuind aerul cu coada ei
lungă. Marioara n-o luă în seamă, îi puse copaia înainte și din vasul cu care venise turnă de câteva ori în mână și
îi spălă ugerul, dar ceva nu era în ordine, vita schimbă iar locul, de astă dată fără veste, și îi trânti vasul sub care
fata se pregătea să înceapă mulsul.
– Și tu ce-oi fi având, fire-ai afurisită să fii, era să-mi spargi oale, zise Marioara tare. Nu ți-am dat tărâțe, ce mai
vreai?
Vaca lingea într-adevăr cu lăcomie din copaie, dar cu capul dispus în așa fel încât ochiul ei mare să vadă și ce se
petrece sub uger și pesemne că era ceva care nu-i plăcea fiindcă și pielea de sub burtă avea cutremurări dese și
prelungi, deși în staul nu se trezise încă nici o muscă.

– Of, cum te prostești tu și când ți-oi da eu acuma câteva, zise Marioara în șoaptă, nervoasă; mamă, nu știu ce-are
vaca asta astăzi, dă cu piciorul, ce să-i fac eu?!…
– Vorbește-i frumos și stai liniștită, răspunse mama. Sare mai are?
– Are.
– I-ai spălat ugerul cu apă caldă? -Da.
– Spune-i pe nume, și nu mai țipa așa ca o nebună, zise mama într-un târziu, prinsă de altele.
Acest dialog potolise vita și Marioara îi apucă ugerul și apropiind oala apăsă. Laptele țâșni cu putere în pereții
smălțuiți ai vasului împrăștiind spumă albă și miros crud de ierburi. Fata avu în aceeași clipă un surâs strâmb și
cu amândouă mâinile pe uger izbucni brusc în plâns, și lacrimile îi năvăliră peste obraji în boabe mari și repezi
udându-i șorțul și genunchii dezveliți. Vaca suflă pe nări, răsturnând copaia, care de altfel era goală, izbi cu
coada, dar nu se mai mișcă și Marioara ștergându-se la ochi continuă mulsul. Ca o răpăială de primăvară, plânsul
îi trecuse…
Ea era fata care îl așteptase, făcându-se de râs, pe Niculae al lui Moro-mete în paie în tindă. Despre ea se spusese
pe urmă că ar fi rămas borțoasă cu el. Era mică atunci, abia împlinise paisprezece ani, și se duse la clic^ pe furiș
(mâncase pe urmă bătaie îndesată când se întorsese acasă), vea^^ la ea o surată și îi șoptise la ureche că la alde
cutare e clic șNtaifjWt ea cu un băiat să-l aducă și pe Niculae, și acolo tot băiatul ațgjjfsSftă stingă lampa și o s-o
scoată pe ea cu el în tindă. Asta era cevagMBhii prea s^ făcea la un clic (stinsul lămpii), de
obi4dMAkînjtfffi2n7iJ fără să se bage de seamă cine e și pentru asta ieșeai|JwH|HjBflR?și numai uriul din ei
rămânea pe întuneric în paie și abia pe urmă CTa scoasă și fata, dar
116
asta în văzul la toți și silită, împinsă cu forța și ea trebuind să se zbată și să se proptească în prag cu picioarele, să
nu se spună după aceea că a ieșit cu voia ei. Nu erau însă siguri de Niculae și de-aia se hotărâseră să stingă lampa
ca să nu se vadă că băiatul n-ar vrea, ceea ce ar fi fost nemaipomenit, s-ar fi băgat de seamă că de fapt fata e
aceea care vrea, și s-ar fi făcut în felul ăsta de râs. Se și făcuse, dar nu pentru mult timp și nu intrase chiar în gura
celor mari, ci tot a celor de seama ei care și aceștia uitaseră repede întâmplarea, mai ales după ce se dovedise că
acolo în paie nu se întâmplase chiar nimic (nici măcar nu legaseră vorbă, să se ducă pe urmă el singur pe la ea și
s-o fluiere seara să iasă la poartă). Bătaia primită pe urmă dimineața acasă, așa după cum îi spusese chiar mama
târând-o de păr, nu fusese din pricină că se dusese la clic. La clic putea să se ducă, dar la ce clic și cu cine? Acela
la care fusese ea nefiind clic de fete mari, iar cea cu care se dusese nefiind în orice caz, dacă erai să te iai după ce
zice lumea, fată mare. Se spunea că văduva lui Ilie Pipa, mama acelei fete, se culca ea cu un băiat într-un pat și
în patu ălălalt fata ei, pe care o chema Sora, cu alt băiat și că mulți flăcăi furau noaptea din podul casei părintești
duble de grâu sau kile de tot felul de alimente fără de care muierea și fata ei nu le deschideau ușa și că se duceau
acolo și petreceau, muierea aprinzând focul și făcând gogoși calde în untdelemn, iar flăcăii venind pe lângă altele
și cu țuică în tunică, sau cu vin, care mergea bine cu gogoșile. Ceea ce nu știa însă mama, dar ce știa foarte bine
fata lipoveanului (și de aceea poate tăcuse mâlc în timpul păruielii) iar Niculae știa și el, era că vara Marioara se
întâlnea cu alte fete după-amiezele să păzească via și în covergă unde stăteau pitite se petrecea numai ele știau
ce. Târnuiala mamei și vorbele care îi ieșiseră după acel clic curmaseră, după câte se părea, prietenia ei cu Sora,
dar ceva se întâmplase totuși între ea și Niculae al lui Moromete, și anume nu ceva de care știau numai ei doi, de
vreme ce venise cineva să-i spună că Niculae o să-și petreacă secerișul și treierișul aici în sat. Nu răsuflase însă
nicăieri nimic care să dea de vorbit.
jf Marioara terminase de mult, și când se ridică și ieși cu vasul plin, / surâsul ei strâmb era acum vesel și mama îi
urmări pe furiș, cu o privire bănuitoare, pașii și mișcările cu care urcă scara prispei și intră în tindă. Nu se știe ce
nu-i plăcu, fiindcă deodată ridică brațul și o lovi în cap… In loc să se arate surprinsă și să se indigneze, fata se
feri și se îndârji doar cu o împotrivire care nu mai avea în ea nimic spontan:
– Stai, mamă, la'n loc, vreai să-mi cadă laptele din brațe sau ce te-a apucat?!
Ca și când asta ar fi fost grija ei, să nu-i verse mama laptele, pe care de altfel foarte grijulie îl puse jos și începu
să se îndeletnicească cu vărsarea
<L
117
lui în diferite oale mai mari sau mai mici, la prins, la fiert, sau la dubă pentru strâns de vânzare.
– Când ți-oi rupe eu ție moalele, șuieră mama.
– Ce-ai cu ea, fă, interveni Adam Fântână de pe prispă, unde își făcea, pe îndelete, bocancii albi de pospaiul de la
moară (el era responsabilul morii naționalizate a comunei). Ce tot o înghiontești?
– Stă în așternut dimineața și acum uită-te la ea, zise mama, dar omul ntf se uită, își văzu mai departe de periat.

– Ce făcu, îti sări ție în cap? continuă el. E fată mare, nu mai are paișpe ani, se mărită mâine, poimâine… când o
să te duci pe urmă pe la ea o să te dea bărbatu-său afară din casă.
– O să vezi tu ce-o să facă asta, las-o tu în voia ei, să vezi cum o să ia câmpii. Și tot eu o să pătimesc, n-o să
pătimești tu care stai toată ziua la nenorocita-aia de moară și nu mai știi nimic.
– De ce nenorocită? exclamă lipoveanul. Și continuă îndată: nenorocită ești tu, că stai toată ziua cu gura pe fata-
asta, în loc s-o lași în pacea ei să-și vadă de tinerețe!
– Unde vezi tu că n-o las?! Vorbești și tu fără nici-un rost, răspunse mama cu un dispreț acum liniștit și prinsă de
alte griji, în timp ce într-adevăr rostogolea de undeva din pod pe o scară o cergă uriașă și cam ruptă pe care vroia
pesemne s-o cârpească. Vezi mai bine, adăugă ea cu un fel de exemplificare, că ș-a oprit ăla la poartă, Vasile al
Moașei din Cotocești, ce-o mai fi vrând și ăsta, a trecut și aseară pe-aicj. „Du-te la moară, îi zic, acolo îl găsești."
Nu, că nu vrea să se ducă la moară.
II
Lipoveanul ridică barba de pe genunchiul frânt și se uită. Nu zise nimic când văzu într-adevăr un om la poartă,
nu dădu nici o încuviințare, își reluă văxuitul și abia într-un târziu întrebă:
– Ce este, Vasile, intră în curte, ce aștepți acolo? Ce, ești milog de stai așa dimineața la poartă și nu zici nimic?
– Bună-dimineața, zise Vasile apropiindu-se și continuă să nu zică nimic, când ar fi putut să răspundă, dacă ar fi
fost vorbăreț, că milogii vin ei la poartă, dar nu tac din gură, se milogesc de se-aude din capul satului.
Adam Fântână intră în tindă, se așeză la masă și începu să mănânce. Vizitatorul rămase afară, dar în apropierea
pragului tindei și de acejp începu să spună ceva cu un glas înăbușit și monoton. Era un bărbat foarte tânăr, cu
trupul subțire, aproape delicat, dar cu mâinile lungi, cu labele mari, crescute parcă la alt trup, groase și negre ca
niște cazmale. în spusele
118
lui reveneau des niște inși care se numeau ba Isosică, ba Plotoagă, ba Mantaroșie, ba Zdroncan și încă alții, pe
care îi învinuia în linii generale că după ce singuri au vrut să facă anul trecut aici în sat o gospodărie agricolă
colectivă, tot ei pe urmă s-au apucat și au împiedicat-o să ia ființă, pe motivele că nu le convine, dar fiindcă i-a
apucat raionul de lucrul ăsta, să nu zică cineva că n-au făcut, dar uite că nu vor oamenii…
– Și oamenii vor?! îl întrerupse brutal Fântână, înghițind flămând mari bucăți de mămăligă dumicată în laptele
proaspăt. Oamenii vor, 'le mama lor de oameni, când m-am ridicat eu în ședință – și aici lipoveanul ridică un braț
în sus drept ca lumânarea – am strigat, fraților, cine vrea să se înscrie să rămână aici cu mine în clasă, n-a rămas
unul, am rămas eu singur, să spună pe urmă domnul Isosică la raion că eu am gonit oamenii să nu se înscrie! Și
când am ridicat pe urmă chestiunea în organizație, de față cu instructorul Filip de la regională, ați tăcut toți din
gură, ca să poată să zică Bilă despre mine că visez! Va să zică eu visam și voi toți, ca niște deștepți, erați treji.
Acuma veniți la mine să-mi spuneți, dar așa pe furiș, până și la moară vă e frică să veniți, să nu vă vadă cineva și
să-i spună lui alde Isosică sau Plotoagă că ați venit la mine fără măcinat, adică să-mi spuneți mie cine știe ce și să
vă ia așa Ia ochi. Ce să-mi spuneți, mă, voi, mie? Ce să-mi mai spuneți?
– Dar ceva care e în interesul dumitale ești dispus să asculți? zise vizitatorul.
– Spune, zise responsabilul morii mai încrezător, având de astă dată în glas o suspiciune de altă nuanță, una
cronică, devenită parcă a doua natură.
Și continuă să mănânce, în timp ce tânărul vizitator matinal continuă să vorbească.
– Și tu de unde știi de chestia a£ta? spuse în cele din urmă Fântână cu un glas din care se vedea că cn«e tot ce i s-
a spus, mai rămânând de lămurit doar acest amănunt în cpea ce privea sursa.
– De la unul din ei, zise
– De la care?
– De la Plptoagă, Isqș^pTBilă sau Zdroncan. S-ar putea să fie amestecat și Mantaroșie, _
iintele sfatului, Isosică secretar de organizație de Bilă nu era nimic (adică nimic plătit, îl aleseseră pea de Arlus, –
Asociația română de strângere a Sovietică – el era cu această sarcină, de care de L că era foarte mândru),
Zdroncan secretar al sfatului, iar Waritaîoșfe cantaragiu la moară.
– Va să zică nu vreai să spui, zise lipoveanul.
– Ți-am spus, repetă tânărul, știu asta de la Isosică, Zdroncan, Plotoagă j sau Bilă.
Nu-i mai spusese pe cei patru în aceeași ordine, ca și când s-ar fi ferit ca nu cumva să lase un indiciu oarecare
despre cel de la care știa secretul dezvăluit.
– Și ce interes are unul din ăștia ca eu să știu ce-au pus ei la cale în privința mea?! zise din nou lipoveanul
neizbutind să dea de firul tainei.
Vizitatorul tăcea.
– Spune, mă Vasile, tu n-auzi ce te întreb?
– Ce să spun?
– Ești surd? Ce interes are unul din ăștia patru, care sunt împreună, ca eu să știu ce pun ei la cale în privința
mea?!
– Ce interes? întrebă Vasile curios.
– Da, ce interes.

– Nu știu, zise Vasile mirat. De unde să știu? Și adăugă cam supărat, ca față de cineva care tot nu aprecia
valoarea dezvăluirii care i se făcuse: Prea multe vreai să știu!
– Bine, Vasile, zise lipoveanul cu o voce deodată caldă, o să văd eu, bine că mi-ai spus! Dar și mai bine ar fi
fost, adăugă, dacă veneai la moară și-mi spuneai, te-aș fi crezut și mai mult, pe câtă vreme așa, ce știu eu ce mai
puneți la cale.
– Nu te costă nimic c-ai aflat, zise tânărul rece.
– Și pe tine ce te costă că mi-ai spus?
– Tovarășe Fântână, zise tânărul posomorât, eu nu ți-o dau asta ca bună, ți-o dau s-o știi, nu știu dacă trebuie să
crezi sau să nu crezi.
– Asta nu mai era nevoie să mi-o spui tu, d-aia te-am întrebat de unde-o știi și ce interes are ăla care ți-a spus să
știu eu din moment ce el e cu ei. Plotoagă nu poate să fie, fiindcă el fără cumnatu-său Zdroncan și fără Isosică, n-
ar fi nimic, Zdroncan nu poate fi contra lui cumnatu-său Plotoagă (contra ălorlalți doi, Isosică și Bilă, poate) dar
numai ei doi, fără Isosică, nu poate el, cumnatu-său Plotoagă, și atunci tot nimic n-am făcut. Mai rămâne Isosică
și Bilă. Bilă poate fără Plotoagă și Zdroncan, dar nu poate fără Isosică și iar n-am făcut nimic. Ar însemna că e
Isosică. Isosică este? se holbă Fântână cu barbă cu tot ca și când o astfel de idee l-ar fi pocnit în cap și l-ar fi
căpiat chiar și ca ipoteză.
– Nu știu, zise Vasile supărat. Și repetă: Prea multe vreai să știu!
Și se ridică, își luă bățul pe care îl lăsase răzimat de zidul casei și plecă încet, cu spatele la cei din casă și i se
văzu îndelung mersul până la poartă, egal și impenetrabil ca și dezvăluirea pe care o făcuse.
In acest timp Marioara dispăruse în odaie și când acel Vasile se duse ieși în prag gătită de plecare.
120
– Unde te porniși tu acum de dimineață? sări maică-sa.
– Mă duc nițel pe la surata Ilinca, răspunse fata cu o sugestie în glas a unei neînsemnătăți atât de mari a ceea ce
urma ea să facă la surata ei, că abia așa o făcu pe mamă bănuitoare și o alarmă mai rău decât dacă ar fi spus că se
duce să se mărite pe furiș.
Mama puse mâna pe vătraiul din vatră și îl ridică crâncenă în aer:
– Dezbracă-te și stai acasă că-ți rup spinarea!
– N-auzi că mă duc nițel și mă întorc acușea, ce tot ridici vătraiu-ăla la mine?!
– Păi ce, asta e în firea ei! zise tatăl ridicându-se de la masă și făcându-și cruce. Lasă, fă, fata în pace, să se ducă,
nu rămâne acolo, n-o mănâncă nimeni și dac-o s-o mănânce o să strige și ea, e lume… Du-te, Marioara, hai, dar
întoarce-te repede, că nu sade bine să pleci de dimineață de-acasă, râde lumea…
Fata trecu pragul și se dădu jos de pe prispă. Schimbase rochia, se spălase pe picioare și încălțase niște sandale,
dar se vedea că nu erau cele mai bune lucruri pe care le avea, să nu se spună pesemne că s-a dus la ai lui
Moromete de dimineață gătită, când lumea are treabă și poartă alte haine. Cu o expresie buimăcită mama lăsă
vătraiul din mână și se luă după ea. O strigă cu vocea ei de mamă blândă și înțelegătoare:
– Marioara.
Și când fata se întoarse, deodată o imploră:
– Marioara, nu te duce tu la ăla, maică, acum de dimineață, fă și tu o dată cum te rog eu, dezbracă-te și treci în
casă că avem treabă să cârpim cerga-aia, vine seceratul și treieratul și n-o să avem cu ce înveli căruța și pune
grâul…
Dar abia aceste implorări o scoaseră deodată și pe fltă din ale ei și scrâșni din dinți și chipul i se schimonosi de o
împotrivire fără măsură, aproape sălbatică:
– Lasă-mă, mamă, în pace, ți-am spus că mă îryi6rc repede, ce tot îi dai zor cu treieratul și seceratul…
Și îi întoarse spatele și se duse, deschise Djpta și i se văzu capul pe lângă vârfurile ulucilor, mergând grăbită
dagftȘ pas măsurat, ca orice față care a plecat într-un loc unde are treaj^^pu unde se pierde timpul. în casă,
Adam Fântână, cu un picior pe muierea lui ce-are cu fata. Femeia să dea pe față, că aseară sau băiat, n-a înțeles
bin Moromete în sat și stă pJJPHWFJfină
– Și? întrebă omul neînțelegând.
mai întrebă totuși o dată pe ceea ce înainte nu vrusese a la poartă pe Marioara, fată mâine vine Niculae al lui Ilie
treieratul.
121
– Și! făcu femeia. Vezi-ti de-ale tale, când ai s-o vezi aci în casă cu burta la gură să nu zici că n-am ținut-o din
scurt.
– Da' ce e între ea și Niculae al lui Moromete?
– Nu e nimic, răspunse femeia după o ezitare.
– Păi dacă nu e nimic, ce-ai cu ea, creștino, nu poți s-o lași în pace? Unde vreai să găsească un bărbat, la tine în
vatră?
– Ăla nici nu se uită la ea și ea de cinci-șase ani…
– Ce e de cinci-șase ani?! se miră tatăl, coborând de pe prispă și luând-o și el spre poartă. De ce nu zici tu de
zece ani, ce mi-e cinci-șase ani, ce mi-e zece.

Și se îndepărtă și el pe lângă garduri, asemeni fetei, luând-o însă spre acea parte a satului dinspre care se auzea
cântecul rar al motorului morii, care pe vremea aceea mergea cu uleiuri grase, scoțând pe un burlan rupt, în
același timp, zvâcnituri de fum și un zgomot ca de jucărie, care izbea într-un fel vesel urechea celor care treceau
prin apropiere. Iar muierea rămase acasă singură, să coasă cerga, și cu gândul în două părți: cu grija spre fată
care se făcuse mare și nu mai vroia să mai asculte și cu pornirea spre bărbat care, în loc să sară și s-o oprească, o
lasă să plece dimineața spre casele altora, să se facă de râsul lumii…
III
Casa Moromeților era așezată la șoseaua mare și se putea ajunge la ea ușor din orice parte a satului. Casa era
veche, dinainte de primul război, și numai pridvorul, grajdul și fanarul erau făcute mai de curând. în pridvor era
văzut de obicei Moromete, care părăsise prispa de dinainte de cel de-al doilea război și dormea acum aici și
ridicase în același timp de-a lungul prispei un parmalâc cu câte-o floare romboidală tăiată în mijlocul fiecărei
scânduri. Sub pridvor își construise o pivniță plină cu butoaie și putini în care intrai ridicând o trapă chiar de
lângă pridvor, de pe prispă, care acum era din scânduri, ca și dușumeaua celor două odăi din casă, altădată din
pământ.
Aici, în pridvor, veneau la el de câte două-trei ori pe săptămână și câte unul aproape în fiecare zi – uneori chiar și
de două ori pe zi – prietenii lui politici de după Iocan, foști liberali ca și el, Nae Cismaru, Costache. al Joachii,
Matei Dimir și Giugudel. Cu ei bătuse muntele ani în șir. Cu Cocoșilă se împăcase într-o vreme, dar nici unul nu
mai reușise să facă să fie între ei ceea ce fusese pe vremea lui Iocan și se vedeau rar și pentru scurt timp, cu toate
că încet, ca dintr-o lungă boală, Moromete își revenise.
122
Arăta mereu în plină putere, și se găsiră destui care să spună că anume jucase el comedia cu căzutul la pat, ca s-o
poată goni pe Catrina de-acasă și să se însoare cu alta. Presupunerea nu se confirmă atunci, dar se adeveri mai
târziu. într-adevăr arăta iarăși senin și se uita pe drum ceasuri întregi exact ca pe vremuri, fără să aibă adică
nevoie de nimic din afară ca să se simtă trăind, deși dintre copii, lângă el nu mai era decât Ilinca. După măritișul
ei cu Sandu, Tita nu se mai întorsese în casa părintească fiindcă avea de la bărbatul ei un băiat care moștenea
casa lui. Moromete nu găsea în el nici o frică față de trecerea anilor. Când Ilinca alerga la poartă și striga: „Tată,
a murit cutare!" ai fi zis că la această știre Moromete avea să tresară și măcar din gură să spună ceva de bine de
cel care nu mai era. „…Pe mă-sa, răspundea el într-adevăr după un moment de reculegere. A murit fiindcă n-a
mai avut zile!" „O să ai tu mai multe, o să trăiești cât lumea", răspunsese într-o zi Catrina cu un glas înfiorat, de
teamă și de îndoială, fiindcă de atâția ani de când se ducea la biserică ea aflase nu fără neliniște că în ochii
Mântuitorului păgânul e mai nevinovat decât cel ce cunoaște învățătura, dar n-are destulă credință. Ea n-avea
destulă credință, nu se putea înșela, în timp ce el era păgân. „Nu, că o să trăiești tu cât lumea, îi răspunse și
Moromete cu nepăsare. Crezi că dacă te duci la biserică o să trăiești mai mult ca alții!" „Nu, zise și mama, dar
barim cât trăiesc să nu trăiesc în întuneric! Ce-o fi pe lumea ailaltă o să vadă Domnul Cristos!"
Adică o să-și dea el seama cine merită să fie ales să trăiască alături de el și cine trimis în smârcurile unde
domnește Cinenupoate. Astfel îi spunea ea adesea diavolului ferindu-se să-i rostească numele: dar de ce
considera ea că diavolul e „Cel ce nu poate", era greu de înțqfes, când știa bine ce putere avea el asupra
oamenilor, vroia poate să spi/nă că nu avea și asupra lui Dumnezeu și a celor ce urmau învățătura hu Cristos?
Aici Moromete ridica din sprâncene și le dădea într-o parte/confirmând subțirel: „Așa e!" făcea. Și se înghesuia
singur în sine cy*un gest care vroia să spună că nu e rău ce zicea ea, așa o fi, gest zadarnic de bunăvoință menit
s-o domolească și s-o facă să uite cu timpul istria dusului lui la București…
Revenindu-și, lui Moromete îi revenise și uita foarte intrigat la acești oameni noi de pe. spunea primărie) care îi
intrau în curte și îi cunoscut și n-ar fi știut cine e. El nici nu le se urcau pe scara podului, cum apr* acolo și cam
cât trebuia să de stat. Avea aerul că dacă ar vorbi Jrstrica totul, în timp ce, după el, făcea să stai și să te uiți la ei
fără să te saturi cu riscul că puteai după aia să
entru politică și se popular (nu se mai u ca și când nu l-ar fi jmic când îi vedea cum xe cam cât porumb era 1
oficial drept cotă către
123
pierzi câteva coșuri de porumb. Fiindcă nici măcar nu dădeau bună ziua când îi intrau în curte! Ii făceau apoi o
hârtie, i-o lăsau pe pridvor și plecau, atrăgându-i doar atenția că dacă nu se duce singur cu porumbul vor veni
atunci tot ei, de astă dată cu căruțele. S-a dus vremea, ziceau ei, când cu porumbul acela domnul Moromete
cutreiera munții și făcea negus torie (ca și când cuvântul negustorie ar fi fost ceva de rușine!).
Moromete surâdea: „Auzi, mă, Matei, ce zice lipoveanul-ăsta, că tu și cu Giugudel (și l-a mai adăugat și pe
Cârstache la rând) cică sunteți uneltele mele. Adică cum unelte?" (Era un cuvânt din ziare, prin care erau
desemnați astfel acei țărani care continuau încă să fie în relații pașnice cu chiaburii, alt cuvânt necunoscut în sat
prin care erau desemnați cei cu stare.) Prin unelte, Moromete dădea de înțeles că se gândește la o furcă, o sapă, o
greblă… Iar în ceea ce privește porumbul nu zicea nimic. Cum o să se ducă să-l dea?! Asta ar fi fost culmea. Să
vină ei să vedem o să i-l ia cu forța?!
Și într-adevăr nu veniră. în anul acela. Dar în anul următor i se urcară liniștiți în pod și îi luară câteva zeci de
coșuri, din cele câteva sute, eliberându-i și o hârtie pe care îl puseră s-o semneze și îi dădură și niște bani, cam a

zecea parte din prețul cu care se vindea porumbul pe piață, la munte ca și la baltă. Nu reieșea de nicăieri că i s-a
luat ceva, ci pur și simplu s-a predat cantitatea cutare contra cost, ca orice marfă. Nu era cine știe ce, dar se
zvonea că nici la munte nu mai avea voie să se ducă.
„Ce-i facem, mă, Costache, îl întrebă el pe Costache al Joachii îndată după aceea. Ce facem, mă, Nae?!" „Ce să
facem, răspunse Nae, întreabă-mă să te întreb! întreabă-l mai bine pe băiatu-ăla al tău, că el trebuie să știe."
Costache, fără să se omoare cu firea, se arătă nepăsător și spuse că probabil sunt tot chestii de-astea care
semănau cu istoria cu seceta din Moldova, cu deosebirea că acum n-aveai încotro și trebuia să dai ceva. Din zece
duble dintr-o sută nu sărăcește nimeni.
în anul următor însă istoria se repetă, de astă dată nu numai la grâu și la porumb ci și la floarea-soarelui, la carne,
la lapte și la lână. Mai mult, se judeca numărul de oi după suprafața de pământ, chit că Moromete, de pildă, mai
rămăsese doar cu o oaie. Păștea pe-acolo prin grădină, și nu înțelegea nimeni de ce n-o dăduse o dată cu celelalte
șapte-opt pe care le vânduse, după cum spuse el, din pricina ciobanilor, care le mulgea pe izlaz și nici lână nu-i
ieșea cine știe ce. El nu spunea că stofele se găseau acuma la un preț mai ieftin la cooperativă și că fetele și
mama nu prea se mai arătară dornice ca altădată să mai întindă războiul de țesut în casă în timpul iernilor
(singure velințele mai rămâneau). „Ce zic, mă, Matei, ăilalți oameni?" îl întrebă el pe Matei Dimir, ca și când
asta l-ar fi interesat mai mult, ce ziceau alții, decât faptul în sine că nu mai putea
124
merge la munte. „Ce să zică, se răsti Matei (așa era felul ăstuia, semăna pe undeva cu Cocoșilă, cu deosebirea că
totul la el rămânea la răsteală, nu ieșeau prea multe cuvinte din creierul lui) nu zice nimic, ce să zică." „Cum, mă,
nu zice nimic! sărea Moromete ca și când nu i-ar fi venit să-și creadă urechilor, adică cum nu zice nimic? Păi ei
nu văd?" „Și ce dacă văd?" „Cum ce dacă? Adică cum?! Ce treabă e asta?!" „Treabă, ce să fie?!" de răstea Matei
Dimir silindu-se ca răsteală lui să se transforme într-un răspuns, adică asta era, vedeau, dar nu ziceau nimic, ce
puteau să zică la urma-urmei, că le place? „Cum, mă Matei, revenea el după câteva zile, pe altă cale, când se
vedeau din nou, să dau eu cotă de la o oaie, mă?!! Ce e aia, oaie sau magaoae?" în ce lume adică intrau ei în felul
ăsta și care era partea lor în ea, să fie cei cu oaia, adică cei cărora avea să li se ceară în Viitor altele și mai
gogonate decât li se cereau acum, și la asta să se rezume tot rolul lor, sau într-adevăr avea să se schimbe lumea
din temelii cum se zicea și să fie chemați să ia și ei parte la ceea ce avea să aducă în bine această schimbare?
Fiindcă iată de pildă fonciirea, acum că Moromete nu mai avea bani, revenise, o simțea… I se trimeteau prin Ilie
Micu, piticul satului, care mai era încă ținut pe-acolo pe la sfat, singurul care mai rămăsese dintre slujbașii vechii
primării, niște hârtii în care i se spunea că pentru fiecare zi de neplată a fonciirii i se majora cu nu știu cât zero
virgulă zero cinci, șase sau zece la sută din suma totală și că asta mergea crescând… Mai bine, i se spunea cu
nepăsare, să se ducă la sfat și să-și achite ce avea de achitat că altfel suma se îngroșa singură „în detrimentul
dumitale, ți-o spun cu lacrimi în ochi", zicea unul Bilă care nici măcar nu se știa ce rol avea pe-acolo, dar care
totuși se dovedea că era el la curent și știa ce spune. Bineînțeles că Moromete nu se duse, cum să se ducă chiar
așa de la începutul anului, era destul timp până la toamnă, dar ajunse curând să nu mai știe nici cât avea de plată
și nici dacă, așa în general, se putea plăti, dat fiind că aceste majorări la rândul lor se majorași și ele și acestea la
rândul lor sufereau și ele de-o majorare la majorare, sf așa mai departe.
„Ce fac eu aicea, domnule?" zise el ducându-se tot/și la sfat cu aceste hârtii, uitându-se nedumerit la Zdroncan,
unul din băieții lui Traian Pisică ajuns secretar în locul lui Oprescu. „Ce este, nea Iliy?" îl întrebă Zdroncan fără
să-și miște ochii din hârtiile în care scria cu^erneala lui violetă. „Mă Zdroncane, păi eu degeaba plătesc acum în
fa^r ta, fiindcă până îmi faci tu chitanța, suma s-a și majorat și trebuie^#ți plătesc din nou, și până îmi faci iar
chitanța, iar s-a majorat, șijwnHai departe."
Dar nici o tresărire din partea capaJț. Și doar se spuseseră în fața lui cuvinte uneori menite să-i întindăJnKr un
zâmbet, și un zâmbet face uneori pe doi oameni să treacă pesteePllip. care altfel nu se trec niciodată.
125
i
„Nu-mi plătești mie, du-te la referentul încasator principal", răspunse Zdroncan fără să-l audă bine, nu-
i ardea lui de dedesubturile lui alde Moromete, nu era acum timp de dedesubturi de-astea. Astea erau
bune pe vremea lui Aristide.
Moromete se duse la referentul încasator principal, care luase locul atât vechiului perceptor cât și
agentului său de urmărire, Jupuitu, scoși la pensie sau dați afară, nu le ducea nimeni grija, se
aranjaseră ei bine cât fuseseră la putere. Ăsta se uită la Moromete tot fără să-l vadă și nu vorbi cu el
până nu-și aruncă întâi o privire în vraful de hârtii cu care omul venise nedumerit de-acasă. îi arătă
apoi și el ceva tipărit, cu pasaje sub liniate cu cerneală roșie, zicând că după ele și-a orientat și el
calculele, nu le-a făcut din capul lui. Și îi făcu semn spre ușă: mai mult n-ar avea ce să-i mai spună,
nici măcar nu-l interesa dacă țăranul plătea sau n\* plătea.
IV
„Bine, continuă Moromete adresându-se prietenilor lui liberali, dat fiind că statul are nevoie de parale
fiindcă nu mai suntem ca pe vremea regimului burghez al moșierului …de moșieri, cu sămânța lor, de

unde i-au mai scos și pe-ăștia, care știți și voi alde Costache și alde Matei că se luă moșia mare a
coanei Marica îndată după ălălalt război, și nu acuma, dar dat fiind că numai ei au nevoie de bani, noi
n-avem, să zicem că fonciirea trebuie achitată. Orice stat, nu așa, are funcționărime de plătit și toată
lumea e datoare. Dar Valache a dat tot ce i se cuvinea și n-a zis nimic nici de cârciumă, când i-a
închis-o, știți cum îi plăcea lui să bea cu notarul și primarul. Le făcurăm bine pe toate alelalte și
rămase nerezolvată cârciuma lui Valache. Nu zic de moară și de păduri, trecură la stat, așa consideri
dumneata din punct de vedere că să nu mai existe oameni cu averi, foarte bine, dar Valache ce bogat îl
găsiși? în fine, să zicem că alcoolul fiind monopolul statului, eu, stat, ți-am dat autorizația' de des –
facere, eu ți-o retrag, am eu alte planuri cu meateurile, mă privește! Dar ce-i făcură ei cu alde Gae și
ăia care mai erau cu ei? Că Valache nu plânge el după cârciumă, ce cârciumă, avea acolo câteva sticle,
îi plăcea și lui pe vremuri să stea cu alde notarul și primarul care era, sau când ăștia aveau treabă, cu
domnul Gogu Pișculescu, săracul, pe unde o fi și ăsta, dar ați auzit și voi cum au intrat peste el, și alde
Gae a ridicat ciomagul lui cu care păștea altădată oile oamenilor pe izlaz, și a izbit cu el în masă… Că
pe mă-ta de chiabur, scoate și plătește impozitele! Valache, spun unii
126
care l-au văzut, cum era el cu obrajii cam grași, uite-așa au început să-i tremure fălcile și se uita așa la
ei și asculta cum înjura Gae, ți-nchipui, om care nu-i făcuse nimic, că i-ar fi spus el dacă era la mijloc
o răzbunare și zice Valache, de ce mă înjuri dumneata, ce ți-am făcut eu ție, scoate și plătește, zice,
facu-ți și dregu-ți de chiabur, te învățăm noi minte să mai uneltești… Am plătit, zice Valache, și-i arată
chitanțele, dar ăla care nu știe carte ce să înțeleagă el, nici n-a vrut să se uite, îi da zor că îi arată el…
Pe urmă au ieșit de-acolo și au plecat. Știți și voi ce i-au făcut pe urmă: tot Gae l-a dat în judecată
pentru că nu și-a achitat impozitele, s-a dus Valache la Pălămida la înfățișare, cu avocat. Onorată
instanță, c-o fi c-o păți, uite chitanțele că învinuitul și-a plătit îndatoririle care i se cuvin, cerem
achitarea. Atunci s-a ridicat judecătorul și, zice, probele sunt necorespunzătoare, drept care urmează să
fie condamnat. Asta e! Săracul Valache! Nu le zisese nimic în timp ce alde Stan Ciocea l-ați auzit și
voi cum spunea cu gura mare ca nu vin ei mai repede americanii ăia să-și facă un tâlv și cu ci să bea
sângele lui alde Isosică și Adam Fântână. Și n-a venit nimeni să-l aresteze! L-au ridicat ei mai pe
urmă, dar nu din pricina asta. Și îl băgară la beci pe Valache…" „Cică e să iasă acum, lunile astea", a
zis atunci Giugudel, care era totdeauna cel mai bine informat… „O să iasă, dar cum să mai trăiască
acum omul ăsta în sat? răspunse Moromete. Fiindcă eu înțeleg, dacă vii dumneata la putere, să te
răfuiești cu ăl care a făcut rău, țineți minte cum îl scoaseră legionarii pe alde Ilie Pârvu și îl bătură cu
funiile ude în fața primăriei. A și murit pe urmă… Nu era normal ca ăia doi legionari care au dat cu
frânghiile și nu numai pe Victor Bălosu, care e la beci, să pui acum mâna pe ei și să-i belești, nu pe
Valache? Ași! Unul din ei e pe la București, tramvaist, iar ălălalt își vede de treabă aici în sat, are chiar
onoarea ca ulița aia din deal, de la marginea satului unde stă el, să-i poarte chiar numele, ulița
legionarului, așa îi spun muierile." „Cică l-ar fi întrebat alde ăsta al lui Bragadiru pe i Gae, spuse iar
Giugudel, care e fapta de care se face vinovat Valache. faptă, zice Gae, vezi să nu te trimit și pe tine
după el. Accept să mă zice al lui Bragadiru, dar mult nu pot să stau acolo și când ies dracu' care nu-ți
roade beregata." „Asta nu știam, zise Moromet ce i-a răspuns?" „Singur, zice, ai intrat la ascuțirea
luptei de clj Gae. Să nu crezi că mi-e frică mie de tine. Și l-a luat și; la raion." „L-au băgat la zdup?"
întrebă Moromete. pușcărie, mă, stă acolo alde al lui Bragadiru, îi pufî alde muierea aia a lui și-i duce
de mâncare să ție lWmetri cubi, că așa cică, are de săpat atâția metri cubi, dacă îi face, îl eliberează
înainte de termen. Și cică îi mai dă și niște bani!" „Așa închisoare zic și eu, exclamase
127hfcl
Moromete cu un entuziasm probant. Și crezi tu că ăsta al lui Bragadiru o să-i roadă beregata lui alde Gae după ce
iese? Așa se lăuda și alde Nae Marinescu că dacă el îl prinde pe Gae că-i intră în curte și i se urcă pe scara
podului îi dă una și îl lasă lat. Ei, și când veni Gae și intră în curtea lui fără măcar să bată la poartă și îl puse să
dea două căruțe de porumb cotă, nu mai zise alde Nae nimic. E drept că Gae nu s-a ostenit să se urce el pe scara
podului și zice, de-aici se predă imediat două căruțe, taie-i domnului Nae Marinescu chitanța de încasare la preț
oficial și să mergem mai departe. «Bine, mă, Nae, zice alde Boldeată, după câteva săptămâni, că n-ai putut să-i
tragi una lui Gae atunci pe loc, mai înțeleg, că era milițianul cu el, dar spunea alde Tănăsache al Gârii că v-au
văzut pe urmă pe-amândoi la meati, tu plăteai». «Minte al lui Tănăsache al Gârii, eram acolo întâmplător, n-am
și eu voie să beau o țuică?» «Ba ai, dar Gae cică era singur, de ce nu i-ai tras una?» «Ce să-i tragi, mă, zice, ăsta
a înnebunit, nu e zi să nu trimeată câte doi-trei cu milițianul la judecată». «Mă Tănăsache, așa e cum zici tu, ce
dai acuma ca cote e un zero pe lângă ce dai pe urmă dacă te trece la chiaburi. Nici nu știi ce frică mi-e, îmi rămân

copiii neînsurați…» Mira-m-aș să scape el multă vreme, mai spusese Moromete. Dar nu asta e problema! Că dacă
azi îi faci ăstuia și ăluia ceea ce îi faci, cine te mai împiedică să vii și peste alde Costache al Joachii și să-i faci și
lui la fel, chit că el n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce se cheamă un chiabur!? Nu mai vorbesc de mine
care am două loturi, încheiase Moromete cu un glas totuși foarte liniștit. Dacă n-ar fi Niculae, mai spuse el, de
mult ași fi luat-o și eu pe urmele lui Valache!"
Era exact ceea ce gândeau și prietenii lui în clipa aceea. Asta nu-i împiedica însă pe nici unul dintre ei să vină
mai departe la Moromete în pridvor. Li se părea că dacă și pe ei ar fi început acel Gae să-i ia la ochi, asta ar fi
fost sfârșitul lumii. Iar dovada că nu era totuși sfârșitul lumii erau chiar adunările acestea ale lor, în ciuda
amenințărilor lipoveanului sau ale acelui Gae; nu li se întâmpla nimic și se reîntâlneau totdeauna liniștiți, luând-o
de unde rămăseseră.
într-o zi însă Giugudel le spuse celor care arătau că nu de mult timp | se vor mai bucura ei de libertatea lor de
acum: noul președinte, Plotoagă, 1 și noul secretar de organizație, Isosică, pariaseră între ei că nu le e lori frică
de Niculae și că pe-o vadră de vin, zicea Plotoagă, că îl va lua pe ? Moromete și îl va băga la beci pentru agitație
împotriva regimului (Isosică| paria că Plotoagă nu va îndrăzni) și că Isosică îl va doborî pe Niculae î (asta era
mai greu, și Plotoagă paria că Niculae îl va doborî el pe Isosicăf în clipa când va mirosi cine din comună
uneltește contra lui). MorometeJ se posomori: nu era de glumit cu smintiții ăștia… Dae nici o clipă nu se] feri să
se vadă mai departe cu prietenii săi…
Nemaiputându-se duce la munte, Moromete, după oarecari ezitări, îi ceru bani feciorului, lui Niculae. De la cei
doi, Paraschiv și Achim, n-avea ce să ceară. Paraschiv izbutise într-adevăr să-și facă o casă în Colentina și
izbutise chiar să tragă și lumină de la stâlpi și să facă pac, cum zisese el, când intra în ea, dar se îmbolnăvise de
oftică, tușea de răsuna casa aceea a lui pe care și-o ridicase mâncând numai pâine cu cartofi. Moromete fusese la
el o dată s% vadă cu Niculae. îl pensionaseră pe Paraschiv care era și el în partid, cu\oate că după un pahar de
vin începuse să-i spună lui tat-său și lui frati-sau vitreg că nu le dă comuniștilor nici un an. Era înainte de
abolirea momrhiei și Paraschiv, nu se știe de ce, era regalist și arăta indignat că se zicea despre rege că nu mai
face nimic, că ar fi adică (și asta îl supărase j|g el cel mai tare) un manochin. De ce manochin?!
pă zic ei? (comuniștii adică, din rândul cărora t prins de o pornire ciudată se înroșise de furie te în sat, a continuat
el adresându-se tatălui, eu țin cu el. (Asta era un fruntaș țărănist Ariștide). De ce credea Paraschiv că îl ținutul
ăsta al lui tocmai de-acolo de ce pierduseră puterea și nici nu erau șa vreodată? Nu era de-a bună cu tușea …
însemna că nu mai putea munci, deși Jecă de tot cu o doctorie nouă care se ' Achim, îi dădea înainte cu
„Consumul lui lipsă de capital, că altfel… ar ajunge adică
se stropșise el la Niculae] făcea și Paraschiv parte), și începuse să tușească, și spune-i lui Stan Ciocej care avea
cârciumă apro| mai poate încălzi pe Sta£ unde era și mai ales acur semne că ar mai fi putut-o asta a lui, om tânăr
scos la se spunea că acum numea penicilină… Cât alimentar" dar zicea
mare negustor!
Spre bucuria lui Moromete, Niculae îi trimise numaidecât bani. însemna că avea, că era adică bine plătit acolo la
Pălămida și Moromete nu așteptă să treacă prea mult timp ca să-i ceară iar. „N-am bani, domnule, îi scria el ca să
se justifice, cu ortografia lui din 1900, mă apasă lipsa de bani și ăștia de la sfat mă apucă de sume mari… Dacă
îmi dai o mie de lei, se plângea el, și îmi ceri să-ți dau ție pe ea un leu, pierd mia, că n-am de unde să-ți dau leu-
ăla!" La început răspunsul lui Niculae nu întârzia și îi trimetea suma cerută, dar fiindcă scrisorile deveniseră pe
urmă prea dese, nu-i mai răspunse la ele prin mandat ci prin tăcere, lăsând să se scurgă cel puțin o lună până să-i
expedieze ceva. Moromete se făcu că nu înțelege și începu să ia trenul spre Pălămida. „N-ai primit scrisoarea
mea?!" îl întreba pe Niculae fără prea multe ocoluri. „Ba am primit-o!" răspundea Niculae. „Păi dacă ai primit-o,
atunci de ce…" Dar nu îndrăznea totuși să-l ia direct la rost, luându-l totuși în felul acesta.
128
129
Niculae, când îl vedea la poarta Comitetului de partid așteptându-l, abia izbutea să-și ascundă nemulțumirea. Nu
înțelegea, îi spunea el tatălui, de ce îl căuta? Din moment ce el nu-i trimisese bani, nu era limpede că nu putuse,
că n-avusese? Ce adică, credea că a uitat?!
Și într-o zi își ieși din pepeni și îi spuse că s-a săturat, pentru cât l-a ținut el în școală, i-a trimis bani destui și de-
aici înainte n-o să-i mai dea nici un leu. Nu există scrisoare pe care să fi primit-o de la el și în care să nu fie
vorba decât de bani și niciodată nu l-a întrebat și pe el ce mai face și cum o mai duce, cel puțin cât a fost militar a
primit o singură scrisoare, fiindcă știa și el că acolo n-ai leafă, n-ai ce să ceri. Gata, s-a sfârșit și cu istoria asta.
De-aici înainte n-are decât să facă ce-o vrea, dar să-și ia gândul că o să-i mai trimită vreun sfanț!…
„Sfanț! șopti Moromete deodată înmuiat și începu să clatine din cap a reproș. Păi, mă Niculae, exclamă el cu o
duioșie care îți chema înțelegerea pe-aci pe-aproape, pe lucruri mici, dar adevărate și de neînlăturat, dacă eu ași
avea, crezi că ți-aș cere eu ție?!"
Dar nu-i mai merse comedia aceasta a uimirii totale nici față de fiul său. Niculae continuă să strige că îi ajungea,
și că dacă până acum i-a tot dat, a fost din pricina mamei, că s-a gândit la ea că n-are. Ei, o să-i cumpere de-acum
încolo tot ce-i trebuie ei de îmbrăcăminte și încălțăminte și lui n-o să-i mai dea absolut nimic. Asta era, și să nu-l
mai vadă pe-acolo, că n-avea ce să mai caute.

în tot timpul acestei ieșiri nestăpânite Moromete se fâțâise pe scaun ba înainte, ba îndărăt, și pe chipul lui
apăruseră și se topiseră rând pe rând ba mânia și protestul, ba rugămintea prefăcută naivă, însoțită de încercarea,
repede curmată de mânia mai mare a fiului, de a o da pe glumă, ca să-i alunge băiatului supărarea. Erau la
restaurant și mâncaseră împreună și aveau între ei și o sticlă de vin și totul începuse de la o vorbă a tatălui, care
spusese la un moment dat fără nici o urmă de bucurie că își vedea fiul și se afla cu el la un pahar de vin: „Veni pe
la tine zilele trecute Enache al Cârstichii!" „Ei și?" răspunsese Niculae. „Nu puteai să ne trimiți și nouă o sticlă
de untdelemn?!" „O sticlă de untdelemn! îi sărise atunci lui Niculae țandăra, au ajuns țăranii să ia untdelemn de
la oraș, mâine-poimâine o să aveți pretenția să ieșim noi la plug și să vă dăm și pâine! Ei, uite, eu n-o să-ți mai
dau nimic, dacă e vorba pe-așa!"
Și o ținuse aproape o jumătate de ceas în același fel și din ce în ce mai aprins de furie. Că nu le mai plăcea să
muncească pământul, că altădată făceau câte cincizeci-șaizeci de kilograme de untedelemn pe an și că acum nu
mai făceau nimic, le plăcea să le dea alții de-a gata (nu spunea că untdelemnul și împreună cu el și floarea-
soarelui constituia acum monopolul statului, sămânța trebuia predată, contra cost, firește, și că din pricina asta nu
mai semănaseră nici ei, în anul care venise, floarea- soarelui sau semănaseră prea puțină), că nu mai vor să
hrănească păsările cu urzici
130
cu mălai și porcii cu lături, le dă acuma făină de grâu amestecată cu lapte, să facă porcul carnea dulce, și pe de
altă parte se plâng că n-au pâine în casă, iar porcul îl vând la speculă pe piețele Bucureștiului să-și cumpere
aparate de radio și butelii de aragaz, că asta le lipsea, încolo le făcuseră bine pe toate! La cooperativă le place că
sunt mărfuri și unelte agricole ieftine, dar cerealele ei ar vrea să le vândă de zece ori mai scump profitând de
faptul că statul n-are încă rezerve ca să desființeze de tot cartelele și să-i scoată din circulație cu produsele lor pe
care le vând la astfel de prețuri. Gata, nici nu vrea să mai audă de % hai să plece chiar atunci și să mai vie când l-
o chema el!
Moromete se resemnase de mult să lase să curgă aswel peste capul lui această ploaie de amenințări și învinuiri.
Nu mai zictla nimic, tăcea și asculta cu privirea albă, rătăcind pe lucruri care nu emu acolo și nu se vedeau și din
când în când doar tresărea, dar foartelslab, luptând cu mâhnirea și tristețea. Ce mai putea să-i facă acestui tăiat?
Avea și el dreptate, leafa lui n-o fi nici ea cine știe ce, i-o fi trebuiiH și lui, nu poate să trăiască aici fără haine
bune și să umble desculț varaftumai în cămașă și izmene, ca în sat. Dar de ce striga el așa de tare?JȘu ce îl
supărase de-i sticleau așa ochii? Că nu-i zisese nimic…
Când Niculae se opri, Moromete își îndreptă în< vadă dacă s-a oprit, sau se odihnește s-o ia iar de la coloraseră
obrajii și nasul lui alb ca de piatră i se fă© era. Se uita într-o parte și se uita și la îndârjirea din nu-i trecea, dar
nici nu mai țâșnea în afară să se „Lasă, mă, Niculae, zise atunci Moromete oftân soleze. O să-mi dai tu, că ai
inimă bună!" Și oft; fost o mare nenorocire că fiul avea o astfel de inj se agitase pe scaun și flacăra din el se
aprinsese parcă și mai tare, dar nu mai zisese nimic și încetul cu încetul se stinsese, lăsând doar tăciunii aprinși,
fiindcă tot nu-i vorbi în ziua aceea. Dar într-adevăr continuă să-i trimită tatălui bani, ca și înainte.
VI
Cu toate că în munca lui de activist avea concedii foarte neregulate, totuși o dată pe an tot venea pe-acasă și
stătea câte-o săptămână două. Nu era însă chip de odihnă cât stătea, fiindcă de îndată ce sosea îl și luau în
primire… Că ce se mai aude? E adevărat că americanii au o bombă care dacă dă cu ea la București omoară și pe-
aici? Nu e adevărat?! Dar e adevărat că rușii nu au o astfel de bombă și că dacă ar vrea americanii
131
spre el, să oprise, i se alb decât pesemne că în cuvinte, larcă să-l con-ca și când ar fi Auzindu-l, Niculae
le-ar face și le-ar drege? Nu e adevărat?! Atunci ce zice alde ăla al Măriei lui Trăilă care are un radio mic, cu
căști și aude în fiecare seară… Minte ăla?! Aveau o curiozitate lacomă și, cu toate astea, nu mai citeau ziarele ca
pe vremuri, nici măcar Moromete. „înainte ne adunam la Iocan și vor beam ce vream noi despre rege și nu ne
zicea nimeni nimic, îi spunea tatăl fiului. Dar ăsta al vostru, Goe, crede că acuma de-aia l-au dat ei pe rege jos ca
să nu mai zică nimeni nimic de ei." „Ăștia sunt mai mari ca regele, mă Ilie, ascultă și tu aici la mine o dată!"
răspunse Nae Cismaru cu indignarea celui care, știind mai multe, nu înțelege de ce totuși oamenii se uită în gura
celui care știe mai puține, unul din ăștia fiind de pildă Moromete, ale cărui uimiri, ce puteau să însemne decât că
nu știa? „Mă, eu zic că ei n-au pretenția asta!" răspunse Moromete cu un bun-simț care trebuia negreșit să fie și
al acelora din moment ce el îl avea și erau și ei tot oameni ca și el. „Ba au! strigă Nae Cismaru. Ascultă aici Ia
mine: au! ai să vezi tu că au pretenția. Mai vorbim noi!"
Ceea ce îl făcea însă pe Niculae să-l amenințe pe tatăl său că n-o să mai vie deloc pe-acasă era faptul că o
chestiune considerată bine lămurită azi era luată a doua zi de la cap. în tot acest timp cât fiu-său stătea în sat cu ai
lui, tatăl dormea puțin și nu-l lăsa nici pe el să doarmă. S-ar fi zis că totul îi zbura din minte îndată ce discuțiile
se terminau și trebuiau să se ducă să se culce. Pe Ia orele trei dimineața, când la răsărit cerul vestea apropierea
zorilor, Moromete se scula, se ducea prin grădină, se întorcea îndărăt, se așeza în pridvor și începea să fumeze.
Nici măcar nu încerca după aceea să-și înnoade somnul întrerupt, intra în casă ușurel și se așeza la fel de grijuliu
pe marginea patului în care Niculae dormea cu pumnii încleștați.
Era deplină liniște peste sat, cerul abia se lumina, toată lumea dormea încă și în tăcerea odăii Niculae auzea un

foșnet reținut de ziar jupuit de o mână liniștită și trează; deschidea ochii și alături de căpătâiul său, uneori pe un
scăunel, răsucindu-și țigarea, gata îmbrăcat, stătea tatăl. „Ce vreai?" îngăima fiul. „Eu?! se mira Moromete.
Nimic." „Atunci ce te-ai sculat și ai venit la capul meu?" „Și dacă am venit, ce? Nu poți să dormi?" „Cum o să
dorm dacă stai aici și-ți faci țigare? Ce vrei de la mine? zicea Niculae cu o voce îngroșată, care abia se stăpânea.
De ce nu mă lași să dorm?" „Păi cum, domnule, să suprimi dumneata comerțul liber?!" izbucnea atunci
Moromete ridicându-se imediat după scaun și ieșind cu pași mari afară, cu țigarea în gură. Ca și când n-ar mai fi
putut suporta discuția, care avusese loc tocmai aseară și nu numai aseară. Avea în glas un refuz de a înțelege atât
de total încât îl împrăștia parcă în jur… Niculae arunca pătura de pe el și înjura cu acea expresie chinuită a
tinerilor pentru care somnul e ca o naștere din nou dimineața și trezirea silită din el ca o tortură:
132
„Mama lui de comerț că vii aici și mă scoli la patru diminejga după ce ți-am spus aseară de zece ori cum e cu
comerțul…" „BineJfnțeleg", se întorcea tatăl blând și se așeza iar pe scăunel și în mod <âfHat îl apuca veselia,
zâmbea deodată sub mustață, se vedea că nu era^Rmai discuția care se amesteca aici; întindea mâna și îl
împingea pe ft£wHimăr, ca și când prezența acestuia acolo ar fi fost ceva de râs, câmmm fapt nu se mai putea
stăpâni. Zilele treceau, el avea să îmbătrâneascăS8P*> poimâine și bărbatu-ăsta stătea puțin pe-acasă, cine știe
dacă aveamHNnai vadă… Și atunci trebuia venit lângă el și trezit din somn, săsaH^la el și să-l audă vorbind, să-i
vadă chipul lui tânăr, cu orice risdji^Bjnbă se supără… Era singurul fecior care îi mai rămăsese, după
qjflHRtznise o viață să-i aibă pe toți în jurul lui… „Așa e cum spuneți voi, iSyicepea el continuând să surâdă ca
de o mare năzdrăvănie, dar dacă dumneata cu mijloacele de care dispui, care le ai acum în mâinile tale, căi
ferate, uzine, mine de sare, nu așa, mine de cărbuni, ai aurul, domnule, ai argintul, ai fierul… De ce te legi de
căruța mea când mă duc și eu până colea și vând niște porumb la mocani și pui milițianul pe urmele mele, să vie
și să se uite în căruță și să-mi confiște porumbul? Ai tu nevoie să mă împiedici pe mine să vând și eu câteva
duble de porumb, să trăiesc și eu? Din ce trăiesc eu dacă dumneata îmi iai posibilitatea asta? De unde fac rost și
eu de-un ban să-mi iau o cămașă pe mine? Tu îmi spui să vând statului că asta e o datorie patriotică – adică nu tu,
că tu nu poți să spui așa o prostie, dar ăștia de pe-aici… Ei! De când sunt eu pe lumea asta, și nu sunt de puțină
vreme și am auzit și eu vorbind multă lume, dar una ca asta nu mi-a fost dat să aud." „Ei, auzi acum, răspundea
fiul sarcastic, n-ai auzit-o până acum, o s-o auzi de-aici înainte. Faceți gospodărie colectivă dacă nu vă convine.
Scăpați atunci de toate." „Da, atunci o să ne ia bucatele direct dintr-o magazie mare, ce să mai stea să se mai
chinuiască alde Cristache degeaba cu cotele!"
Cristache acela era în ultima vreme colector, adică „împuternicitul comi tetului de stat pentru colectarea
produselor agricole", funcție nouă în sat și de care Cristache, după felul cum pronunța el însuși această denumire,
se arăta foarte mândru.
„Bineînțeles, relua fiul, cât despre rest, dacă o să vreți să faceți comerț, o să contractați cu statul și o să câștigați
după cum o să munciți". La astfel de răspunsuri se vedea că Moromete se stăpânea din răsputeri să nu uite că era
fiul cel care îi spunea aceste lucruri, și nu un străin și ca urmările schimbului de cuvinte să nu ajungă acolo în
adâncul lui unde totdeauna se luptase să fie liniște și nu cumva din pricina a ceea ce se întâmpla pe lume să-și
îndepărteze de tot și pe acest băiat, desfăcea brațele ca și când s-ar fi lăsat răstignit pe aceste mari neînțelegeri ale
acestor timpuri, numai să nu se supere copilul și spunea: „Nu știu! Dacă nu știu,
133
nu știu! De ce să zic că știu când nu știu!" Și părăsea odaia să nu audă răspunsul fiului, care îl biciuia totuși din
urmă fără cruțare și fără pic de încredere că chiar așa gândea tatăl în clipa aceea: „Și poimâine dimineață iar ai să
vii aici la capul meu să jupoi jurnalul și s-o iai de la început… Zic și eu că vin în concediu acasă și când colo mă
scoală din somn la ora patru dimineața, că nu vrea el să înțeleagă cum devine cu comerțul! Să te prind eu că mă
mai scoli din somn!"
îl prindea chiar după un ceas când readormea. De astă dată nu mai intra în casă, se chema că îl lasă să doarmă,
dădea însă târcoale pe-afară și se oprea de-atâtea ori în dreptul ferestrei, unde îl apuca tușea și începea să
vorbească singur (ca altădată) încât Niculae arunca iar pătura de pe el și se da jos din pat. Atunci pierea, o lua
spre grădină, dar reușise deci să-l facă pe băiat să nu mai doarmă. „De ce nu mă lași să dorm? îl întreba Niculae
ascunzându-și chinul oboselii sub această curiozitate de suprafață, să afle adică, chipurile, ce vroia la urma urmei
tatăl său de la el. Ia spune-mi!" „Nu e timp acuma de dormit", răspundea Moromete cu ceva în mână, o furcă sau
vreun lanț, parcă ar fi fost ca pe vremea când Niculae era mic, șeful unei familii numeroase pe care trebuia s-o
țină bine în mână și s-o îndemne la treabă dând el cel dintâi exemplu. Numai că acum era cam târziu și se uita la
Niculae cu teamă: s-o fi supărat sau l-a înțeles? îi dădea oricum înainte și fiul sta lângă el jos pe pământ cu
genunchii la gură și îl asculta. Și totul părea așa cum trebuia să fie: tatăl cu fiul alături, acolo în ograda
părintească, dimineața în zori, cum se scoală oamenii de când sunt ei pe pământ…
VII
Niculae ajunse în sat pe la zece dimineața, dar înainte de a veni acasă trecu întâi pe la sfat, unde întârzie câtva
timp, fiindcă tocmai atunci se anunțase și vizita secretarului doi al raionului de partid, care sosi împreună cu
președintele comitetului executiv raional.
Pe la prânz Niculae intră pe poartă și îl găsi pe tatăl său în pridvor cu cineva (totdeauna era cineva în pridvorul

lui), meșterea ceva cu sula în căputele unui bocanc. Când îl văzu, Moromete se miră:
– Păi, parcă ziceai că în sectembre îți iai concediu.
Ai fi zis că totul e în regulă în casa și în familia lui, ca și când să-ți fugă muierea de-acasă pe la șaizeci de ani ar
fi fost ca și la douăzeci, aveai viitorul înainte… Și numai venirea fiului i-ar fi stricat lui vreo socoteală prin faptul
că sosea în iunie și nu în „sectembre"…
– Nu sunt în concediu, zise Niculae trecând pragul și intrând în casă, am venit în sat cu campania.
134
ugă: aha! auzi, bă, adică el personal și să ajute? Asta
când n-ar fi văzut k de vorbit, ei doi, mult ascultând teni și Moromete
– Cu campania, repetă tatăl după o pauză. Și adf alde Nae! Adică ce-o mai fi și aia campanie, ce să fal în această
așa-zisă campanie, să pună mâna pe sec ar fi ceva…
Alde Nae nu zise nimic când apăru Niculae, și nici n-ar fi auzit cine venise și ce zisese. Aveai și după câtva timp
își continuară spusele, MoronîS cu fruntea în bocancul de pe genunchi. în casă nu el ridică fruntea și strigă spre
grădină:
– Ilinco, unde ești?
– Ce-ai cu mine, tată?
– Treci încoace c-a venit Niculae și pufTe mâna și fă mâncare, taie o pasăre și pune-o la foc. Ce faci tu acolo?
Ilinca nu răspunse, dar i se auziră pașii grăbiți și apoi și glasul, se vedea că știe ea de ce se bucura.
– Ai venit, mă! zise ea urcând scara pridvorului. Hai încoace în casă.
– Uite-l pe Costache al Joachii, zise Nae din pridvor, fără să arate cu vreun gest unde e Costache. O fi auzit și el
că a venit Niculae. Te întâlniși cu el, mă, Niculae?
– Mă întâlnii, răspunse Niculae din casă.
– Acuși pică și alde Matei, zise Nae iar.
– De unde știi? îl întrebă Moromete fără curiozitate.
– Mă întâlnii eu cu el înainte să vin la tine. „Unde te duci, zise, te duci pe la alde Moromete ?" „A-ha!" „ Du-te,
zice, că viu și eu acuși."
– Ce e, Costache, zise Moromete, fără să ridice glasul, în timp ce Costache intra pe poartă parcă alene, și cu o
înfățișare liniștită de pro prietar ca și când ar fi intrat în curtea lui. Ce te-a apucat de te-ai sculat așa de
dimineeață?
Era ceasul aproape douăsprezece și de la o vreme Costache al Joachii se scula la această oră târzie, îl cam dureau
oasele și până i se desțepeneau și se înmuiau, se urca soarele sus. în pridvor se opri și duse două degete la
pălărie:
– Bună-dimineața. .
– Mai trăiești, mă? zise Moromete. Mai apuci să-i vezi pe comuniști dați jos?
– Eu zic că îi apuc, răspunse Costache cu capul într-o parte, semn că începuse să nu mai audă nici bine, după ce
că mersul îi era stingherit.
– Ai surzit de tot, mă, zise Nae' cu afecțiune.
– De unde, zise Costache încrezător, de auzit aud bine, mai rău e că țigarea nu prea mai îmi place; eu zic că am
fumat în viața mea un vagon de tutun.
135
– Care va să zică zece mii de kilograme împărțit cam de la câți anî zici tu că ai început să-l bei? socoti
Morometc.
– Păi de la doișpe ani…
– Să zicem de cincizeci de ani, zece mii de cincizeci, cincizeci într-o sută fac doi, adăugăm două zeruri, două
sute de kile pe an, cam o jumătate de kil de tutun pe zi! Păi nici nu e așa mult! exclamă Moromete.
Se lăsă apoi o tăcere nestingherită de nimic, Moromete își vedea de bocanc, Nae fuma stând alături, Costache
luând și el loc tot alături.
– Mă întâlnii cu alde Pavel Titică, continuă Costache, se ducea încoace, căuta ziua de ieri. Zicea că e de rău că
ăia care au împrumutat grâu de sămânță de la stat, le-a crescut niște neghină d-aia mare, cu șapte măciulii.
Umblă după ei prin sat să-i scoată la privit.
– Cine, Costache? întrebă Moromete, fără să acorde spuselor acestuia încrederea cuvenită.
Nu Costache era cel care le știa cel mai bine, ci Giugudel, care însă nu sosise și Moromete primea de la ceilalți
cu rezervă orice știre, lucru care pe Costache nu-l supăra, dar pe Matei Dimir de pildă îl scotea din sărite. în
realitate, Matei Dimir, după cum o știau toți, nu se pronunța niciodată asupra a nimic important, avea doar o
intenție, dar din care nu ieșeau decât răsteli, ce faci, bă, ce ziseși, bă, sau ce v-am spus eu atunci, bă, pe tonurile
cele mai diferite cu putință, de la uimirea scandalizată, până la cea mai violentă furie prefăcută; această furie
fusese cândva adevărată, și era adresată celorlalți trei, lui Costache al Joachii, lui Giugudel și lui Nae Cismaru,
care nu-l luau în seamă și continuau să vină la Moromete în loc să se ducă la el, pentru ca în cele din urmă să se
împace cu situația și să vină și el Ia Moromete. Dintre toți patru, singur Giugudel n-avea nici o pretenție, deși
într-adevăr afla cel dintâi faptele cele mai izbitoare din sat și le povestea, cu aerul că el nu se întreabă dacă

ceilalți știu sau nu, ci el le spune, și pe urmă o să se vadă dacă sunt sau nu cunoscute. Plăcerea lui vizibilă era să-
l audă câteodată pe Moromete reflectând pe neașteptate, când toată lumea vorbea despre altceva: „Degeaba
vorbiți voi, chestia asta care o spuse Giugudel adineauri…" „Cum? Ce chestie? Care chestie?" se răstea atunci
Matei Dimir și Moromete spunea ci din nou ceea ce le spusese mai înainte Giugudel și lor nu le sărise în ochi.
– Ăștia de pe la sfat, zise totuși Costache. Le-a dat grâu de sămânță cu neghină.
– Când? întrebă Moromete.
– Astă-toamnă.
– A! Ăia care au luat grâu cu împrumut de la stat! Păi bine le-a făcut, zise Moromete, să se învețe minte să se mai
încreadă în stat.
136
– Da, și ăștia nu vor să iasă. Panfe poți să mai smulgi acuma neghina? Și pe urmă chiar dacă o smulgi răijjii cu
grâu puțin. Uite-l pe Giugudel. Giugudel, fuseși pe la deal? O fi fjbuat și pe acolo pe la noi?
e Niculae pe drum și o pornise spre |ună-ziua și la întrebarea despre ploaie iă, dar n-a dat nici o picătură, m, ar
trebui o ploaie zdravănă acuma
ge că plouă în Uniunea Sovietică? Ce
Giugudel îl văzuse și el pese Moromete. Urcă pridvorul, dă răspunse că a fost, și s-a dus
– Nu mai plouă! Ce dracu după rărițat, încheie el.
– De ce? zise Moromete. nevoie e să mai plouă
Costache îl întrebăjflflpQalel dacă a luat astă-toamnă cu împrumut grâu de sămânță de lanST Giugudel răspunse
că a luat. Cu neghină? Da, cu neghină. L-a dat la trior? Nu. A auzit că trebuie să iasă să smulgă neghina? A auzit,
cum dracu să n-audă tocmai el, dar ce, e nebun s-o smulgă? îi trebuie.
– Ce faceți voi acolo? se auzi apoi vocea unuia care, trecând pe drum, se oprise în dreptul podiștei lui Moromete
cu un băț în mână și se uita la cei din pridvor, dintr-o patte, grăbit parcă după ce va fi auzit răspunsul să-și
continue drumul.
Dar nu-i răspunse nimeni nimic, ca și când nu l-ar fi văzut și atunci omul se urni de pe podișcă și intră în curte să
vie peste ei. S-ar fi zis că urcă să atingă pe vreunul cu bățul. Avea bocanci buni în picioare, pantaloni și flanelă
fără petece sau rupturi, spre deosebire de ceilalți care cam aveau.
– Ce cauți, mă, aici, Giugudel? se răsti el când fu sus.
– îl văzui pe Costache acilea și venii și eu. Tu ce faci? zise Giugudel.
– Pe dracu fac, se răsti iar noul venit și rămase mai departe în picioare cu bătu acela în mână, pe care îndată după
aceea îl ridică și îi luă lui Moromete pălăria din cap cu el și i-o puse jos, descoperindu-i părul cu fire amestecate
tăiat scurt și fruntea albită parcă de șederea îndelungată a pălăriei.
Moromete nu zise nimic și noul venit se așeză.
– Ție tot nu-ți vine mintea la cap, Matei?! zise în cele din urmă Moro mete cu un glas ca pentru el. Sau te
pomenești că iar s-a însurat alde Gheorghe al tău și nu mai poți de bucurie?
Ăsta era Matei Dimir. Avea copii mulți și unul dintre ei se însura des, se mira lumea cum de găsea el fete de le
schimba parcă de două ori pe an.
– Ce-a avut, mă, cu asta a lui Trăilă, de,-a gonit-o? reluă Moromete.
– A fugit ea singură, dă-o dracului, zise Matei cu un glas parcă șuierând de admirație sau de încântare. Bine că s-
a dus, mi se făcea rău la masă.
– De ce, Matei? zise Moromete.
137
– Clefănea, dă-o în pastele mă-sii, răspunse Matei cu același șuierat, în acest timp în casă Ilinca îi povestea lui
Niculae că nici gând n-avea
mama lor să se întoarcă și că îi pare bine că a venit, că pe măsură ce trece timpul în loc să-și vie în fire, mai rău e
pornită contra tatei. Și tata nici el nu înțelege să se ducă pe la ea și să încerce să se împace. Bine, zise Niculae,
lasă că se ocupă el de chestia asta, vede el ce e.
– Nu știu, Niculae, că parcă e un făcut, acuma când am găsit și eu un băiat și mi-a venit sorocul să mă mărit, n-
ajunge câte mi-a făcut până acuma, parcă expre a fugit ca să n-am eu parte de un măritiș ca toate fetele. Și, dacă
n-ar fi pământul, m-aș duce și, în viața mea, nu m-ași mai întoarce.
– Hai, lasă, nu te mai văita și tu, că sunt destui care se ocupă cu chestia asta, zise Niculae ironic. Știi și tu bine că
are dreptate mama.
– Are, dar ce vină am eu? zise Ilinca. în fine, dacă zici tu, zic și eu ca tine, dar nu e seară să nu-l trimeată pe
Sande să viu la ea și să-l las pe i| tata singur. Ei, cum să-l las? Ce-ar zice lumea? Eu îi spun că o să viu, dar cât o
să-i spun? Dacă îi vine într-o zi nebunia și mă lasă fără pământ?
– Nu te lasă! o liniști Niculae și se apucă să-și desfacă valiza. Marioara Fântână ajunsese la Moromeți prin
fundul grădinii și nu intră,
se opri lângă dud și o strigă de-acolo pe Ilinca. Sora lui Niculae lăsă puiul în grija Titei, care venise și ea între
timp, și se duse să vadă ce-avea cu ea fata lipoveanului.
– Nu, domnule, nu asta e problema, i-am spus eu lui: să fie al dracu dacă nu-ți dau o vadră de țuică, o bem

împreună, dacă tu îmi răspunzi j mie la următoarea întrebare: Care ar fi cauza…
Cineva întrerupse însă acest glas cu o voce mormăită, se auziră alte vorbe și apoi nu se mai auzi nimic, o tăcere.
– Unde e el, surată? o întrebă Marioara pe Ilinca.
– în casă, unde să fie.
– Și ce face?
– Ce să facă, se rade.
– Neras nu stă?
– …Care ar fi cauza faptului că nemții când au început războiul n-au stat să-și pună întrebarea: „Domnule, ce fac
eu, mă iau la bătaie cu tot globul?" Aicea să te văd dacă ești deștept.
– Și? A știut?
– N-a știut.
– Și ai dat vadra?
– Păi dacă n-a știut cum să i-o dau?
– Ascultă… spune-mi, mă, băiatu-ăsta…
138
un război în Est. filaturi și împunse cu acul.
5U zicea nimic. Moromete
– Asta e nea Costache, zise fata lipoveaigilui. O fi ieșit Niculae în pridvor, s-o fi ras.
– Asta… Uite c-am uitat, zise Costach^Stai. Așa! Spune-mi, mă Niculae, ce este în… Cum îi zice… în Est.
Moromete scoase sula dintr-o curea, o
– în Coreea, Costache, interveni el.
– Așa, în Coreea!
Se făcu tăcere. Costache stătea linifi ridică fruntea și se uită o clipă la
– Ei, și ce vreai să știi tu, Cosi
– A! Da, tresări Costache. Spune-mi… ruși sunt acolo?
– Nu, răspunse Niculae.
– Domnule, sări deodată Moromete ca și când ar fi băgat de seamă că toți ocolesc înadins ceea ce nu mai putea fi
ocolit. El ridică fruntea, și aruncând bocancul undeva tocmai în fundul pridvorului, continuă: Ia să-mi spui
dumneata mie aicea…
Și mai venise acolo în afara importanților liberali ai comunei și un membru de partid, același Vasile care trecuse
de dimineață și pe la Fântână; intrase în curte, urcase și el în pridvor și se așezase să asculte; Moromete îl
cunoștea și îl vorbea de bine, din pricina maică-sii care murise, și îl lăsase mic printre neamuri…
– Ia să-mi răspunzi dumneata aicea la următoarea întrebare, da' să-mi dai un răspuns de om în toată puterea
cuvântului, nu să te joci cu mine… Cum poți dumneata să guvernezi fără opoziție?!!
Niculae într-adevăr se răsese și ieșise în prag și, la întrebarea tatălui, în loc să vie acolo unde i se spusese, se lăsă
jos și se așeză pe pragul tindei cu genunchii la gură. Liberalii își scoaseră pungile de tutun și începură să-și facă
țigări groase ca degetul…
– Măi nea Ilie! strigă cineva de la poartă.
– Vino, mă Cârstache, că nu se dă, zise Moromete în treacăt.
Ăsta era Cârstache al lui Dumitrache, acel vecin al lui Moromete care i se pusese înainte când îl văzuse alergând
cu parul în mână după Catrina, venea și el pe la aceste adunări și totdeauna după ce striga la poartă și Moromete
îi răspundea, Cârstache zicea: „Ce face câinele ăla al dumitale, nea Ilie?". Moromete n-avea câine rău, dar așa
intra Cârstache în vorbă cu el și, cu timpul, Moromete nu mai aștepta să-l audă întrebând, îi răspundea direct.
>
– Guvernez foarte bine, răspunse Niculae, ce-mi trebuie mie opoziție?
– Adică da, conveni Moromete, cu o voce micșorată ca și când la asta nu s-ar fi gândit. Dar apoi deodată își reluă
strigătul: Și crezi dumneata
139
că e bine așa? Crezi dumneata că numai dumneata ai dreptul să vorbești în numele tării și ăilalți să nu zică
nimic?
– N-ai decât să zici, înscrie-te în partid, du-te la ședințe și ia cuvântul, zise Niculae. Dar în realitate la toți vă e
gândul îndărăt, la vechiul sistem de guvernare. Ei, ați guvernat destul după sistemul vostru și știm ce-a ieșit.
– Ei, exclamă Moromete curios cum nu se mai poate, ce vorbești! Ia spune-ne și nouă ce-a ieșit, că noi toți ăștia
care suntem aicea – și el îi arătă pe toți cu mâna și le spuse pe rând și numele, – nean-tău Costache, nean-tău
Matei, alde Giugudel, alde Nae, nu știm!
Dar Niculae se uită la ei cu ochii abia crăpați, cu o lamă de lumină între gene de parcă s-ar fi uitat ia niște
salcâmi sau la stâlpii pridvorului și răspunse cu îngăduință:
– întâi că i-ați băgat pe toți comuniștii în pușcării și cu asta ați guvernat fără nici o opoziție. Fiindcă n-o să-mi
spui că era vreo deosebire între țărăniști și liberali când avea loc vreo grevă, și când și unii și alții scoteau armata
și trăgeau în ei.

– Și a fost bine așa?!! protestă Moromete indignat.
– Asta urmează să vă întreb eu pe toți, zise Niculae. Nu vă păsa că alții erau la pușcărie.
– Să știi, Niculae, zise Cârstache luând cuvântul, că absolut nimeni p-aici n-avea idee de ce zici tu acuma. Eu, și
aici chipul bun al lui Cârstache se însufleți ca și când i s-ar fi aprins pe dinăuntru o lumânare și se uită la
Moromete cu dreptul celui care respectă atât de tare pe cineva încât poate să recurgă la el să-i fie martor la ceea
ce avea să zică și care putea să-și permită să creadă că le gândea la fel și Moromete, eu, repetă el, citeam cărți
din scoarță până în scoarță și știi că ți le dădeam și ție, Niculae, când erai mic, niciodată să zic că am găsit în
vreuna așa ceva.
Și Cârstache se opri și se uită iar la Moromete: vorbise bine?
– S-ar fi auzit, mă, Niculae, zise atunci Giugudel. Suntem oameni bătrâni.
– Domnule, eu admit, strigă Moromete dând peste cap teza aceasta, că dacă n-au auzit ei nici n-a fost nimic. Dar
acuma vii dumneata la putere și frânele guvernului sunt în mâinile tale. Ce-ai cu mine? De ce te legi de mine,
când eu nu-ți fac ție nimic, stau colea liniștit și mai vorbesc și eu cu alde Giugudel, că de-aia mi-a lăsat
Dumnezeu gură?
Niculae începu să dea din cap uitându-se demonstrativ în altă parte: adică n-ajungi la nici un rezultat dacă într-o
discuție vii și spui că nu știu cine ți-a spus nu știu ce…
140
– Lasă că știu eu cum era când vă adunați toți la Iocan, șVaprinse și Niculae, nu ieșea nimic din ce discutați voi
acolo, și alții în tfioul ăsta vindeau bogățiile țării peste hotare.
Se lăsă o tăcere și Moromete deodată începu să dea și el I uitându-se în altă parte: adică degeaba vorbești dacă nu
vreai si ce ți se spune, degeaba spui tu pe urmă lucruri adevărate, la ce folc
– Tu nu trebuie să mai faci ce-a făcut ăla, domnule, strigă el prinz de prin aer cu un gest larg acest adevăr care
plutea parcă pe '*—* înțelegi dumneata?
Niculae se gândea. întru târziu se hotărî, nu fără o privire bănuij să răspundă.
– S-a făcut o experiență, zise el, s-au adus într-o sală o mie de oameni și li s-a spus să strige un cuvânt, dar
fiecare pe contul lui. S-a făcut un fel de gălăgie… Pe urmă li s-a spus să strige același cuvânt dar toți odată, la un
semnal. S-au spart geamurile!
– Ce vreai să spui cu asta? zise Moromete,
– Asta vreau să spun: noi acuma avem un swgsr țel, să construim socialismul și n-ar ieși decât un fel de gălăgie
dacă ar fi să facem cum ziceți voi.
Costache al Joachii își arcui sprâncenele spre Moromete: Ei, ce zicea de chestia asta?! Moromete își adunase
între timp bocancul de pe unde îl aruncase și îl cerceta acum foarte atent pe dinăuntru și pe dinafară, băgase
mâna în el și tot dibuia după ceva. începu să tragă de acest ceva și în cele din urmă se auzi o pârâitură, fapt care
îl enervă pe Moromete și trase mai tare, până scoase afară un fel de limbă uscată și crestată de mâncărimea
cuielor în care fusese, cine știe de când, prinsă.
– Bocancu ăsta, zise el scârbit, e bun acum să-l roază câinii!
Și zicând aceasta îl și aruncă peste pridvor drept în mijlocul bătăturii, speriind câinele, care se apropie, îl atinse
cu botul și, într-adevăr, simțind pesemne mirosul de grăsime de picior de om care intrase în el cu timpul, îl apucă
foarte delicat de o ureche și porni cu el spre grădină, cu capul sus: era doar ceva care i se aruncase, nu era de
furat…
– Noroc, zise Moromete, că mai e mult până la iarnă și poate îmi dă și mie Armeanca ăsta de la cooperativă unii
noi.
– Pe gratis! zise Costache.
– Păi dar pe ce!? zise Moromete. Eu nu le dau cote tot pe gratis? Apoi i se adresă lui Niculae: și unde zici că s-a
făcut experiența aia cu ăia care au spart geamurile, Niculae?
– Acolo unde s-a făcut, i-o întoarse fiul. Parcă dacă îți spun o să înțelegi tu mai mult de-o grămadă!
– Păi nu zic eu, i-o întoarse și Moromete, le înțelegeți voi pe toate, ce trebuie să le mai înțelegem și noi!
141
VIII
Ilinca își luase ceva cu ea, o bluză de fir spumos în care lucra cu mătase după un caiet cu desene pe pătrățele.
– Și când ajungi aici cum faci? zise Marioara arătând cu unghia un punct pe desenul colorat.
– Tot în patru, răspunse Ilinca.
– Și cât stă, bia?
– Până se termină treieratul. Uite-o pe Sora, ce-i facem?
– Păi ce să-i facem?
– Dacă se așează și ea jos?
– Nu-i nimic, că noi plecăm pe urmă, mai stăm așa nițel și mergem. In fundul grădinii era un șanț care despărțea
gospodăria Moromeților
de a vecinului din partea aceea, dar toți aveau același șanț și pe lângă el, printre ierburi mari și grase de nalbă și
lipane, se ghicea o potecă pe care treceau adesea cei care vroiau să scurteze drumul spre cine știe ce uliță.

– Stai jos, Soro, unde te duceai? zise fata lipoveanului.
– P-aici prin grădini, răspunse Sora și se așeză. Vă văzui de pe viroagă. își luase și ea ceva de lucru în mână, dar
bumbac. Marioara se uită la
ea cum își așează ghemele, neclintit la fruntea ei, la mâinile și genunchii ei ca la o ciudățenie. Fuseseră ele
prietene, dar nu mai erau, cu toate că nimic nu se întâmplase între ele, nu se certaseră și nu umblaseră una contra
alteia cu vorbe… Ilinca se ridică imediat ce Sora se așeză și rămase în picioare cu lucrul în mână, dar fără să
plece.
– Ce mai faci, Soro, zise Marioara rămânând jos, răsfoind rar și atentă caietul cu modele. Ce mai face mă-ta?
– Bine, răspunse Sora cu o veselie parcă doar a dinților (ținea gura ușor întredeschisă și printre buzele groase i se
vedea șirul de dinți mărunți cu creșterea parcă neterminată). Bine, ce să facă…
– Vă duceți și voi la secere?
Parcă ar fi spus: mai e nevoie să vă duceți la secere? Sau: Sunteți și voi în rândul oamenilor și faceți o astfel de
muncă?
– Nu, că l-am pus porumb, avem și noi un pogon și mama a zis că îi trebuie porumb să dea la gâște.
– Ia spune, Soro, tu când ai de gând să te măriți? Sau nu te mai măriți?
– De ce să nu mă mărit? se miră-Sora.
– Păi maică-ta de ce nu s-a măritat?
– Ea zice că n-a vrut.
– N-a vrut?… Dar tu vreai, Soro?
în picioare, Ilinca avea sprâncenele una și o înfățișare mai mândră decât ar fi putut ea însăși să-și închipuie că
putea fi vreodată. Cosea și
142
nu scotea un cuvânt, cu toate că o anume nervozitate cu care t/ arăta că tot ceea ce se petrece e pentru ea o
întâmplare de neînțe fără rost, să-i tai cuiva limba și n-ar putea să fie în stare să spunea surata asta a ei, Sorei. Ce
nevoie avea să vorbească cu unaj
– De ce să nu vreau, zise Sora.
– Păi bine, Soro, cum o să te măriți tu, dacă vorbești așa cu toți 1 Trebuie să pui și tu ochii pe unul și numai cu
ăla să vorbești. Pe urmă t£ măriți și tu cu el!
Sora lăsă lucrul din mână și se uită rânjind la fata lipoveanului. Se uite neclintită, în timp ce Marioara, cu
pleoapele lăsate, întinsă jumătate pe iarbă, continua să răsfoiască absorbită caietul lat cu desene.
– Până acuma, bia, ar fi trebuit și tu să te măriți, continuă Marioan ca de departe. Nu te-a cerut nimeni?
Sora clătină din cap mută: nu.
– Păi vezi! exclamă Marioara din ce în ce mai absentă, și câtva timf nu se mai auziră decât vocile din pridvor și
ciripitul vrăbiilor din dudu gros sub care Marioara și Sora continuau să stea.
– Ce faceți voi aici? se auzi glasul cuiva care trecea.
întrebase și el ca să se afle în treabă, n-avea de ce să se oprească, dai îi răspunse Sora și răspunsul ei îl făcu, după
cum se văzu, să se abată dii drum. Era un flăcău de prin vecini, și se ducea undeva, avea o dubă mici de tablă în
mână.
– Ce faci, Soro, zise el, au dat platagelele lui nea Valache? ,
– Nu știu, zise Sora, eu nu lucrez la platagele.
– Dar cine lucrează? zise flăcăul curios.
– Mama.
– Ea lucrează la platagele? Și tu la ce lucrezi?
Ceva se înțepenise în mintea Sorei și deși se uita în sus țintă la flăcău nu răspunse, dar nu pentru că ar fi
împiedicat-o vreo pricină, ci fiindd întrebările băiatului și răspunsurile ei fuseseră parcă prea repezi și acum; nu
mai știa ce spusese mai înainte.
– Da, sunt mari, zise ea anapoda, uite așa sunt de mari, și-i arăți flăcăului pumnul ei rotund.
– Sunt mari? zise el, și ție îți plac mari? Mici nu-ți plac?
– Nu, zise fata și privirea îi rămase agățată de a lui, complet deschisă în timp ce mâinile dădeau drumul în poală
ghemelor și iglițelor.
– Ia plecați voi de-aici, zise atunci flăcăul cu un glas gutural și imperios Și era limpede că nu se va sfii, dacă ele
nu fug imediat, să facă di
îndată ceea ce îi trăznise chiar sub ochii lor la lumina amiezii… Și într adevăr, când, după o clipă de uluire nu
prea mare, ele plecară, fără s fugă însă, dar și fără să se uite înapoi, flăcăul se apropie de Sora, se lăs
14
r
în genunchi, o întinse pe iarbă și îi ridică fusta. Mișcările lui nu erau grăbite, dar erau foarte decise și se vedea că
în clipele următoare nu-i va mai păsa de orice s-ar întâmpla în jurul lui… Părul fetei se amesticase cu iarba…

IX
Marioara urcă pridvorul cu surata ei înainte, dădu bună-ziua și își continuă drumul spre ușa de la tindă Niculae
stătea în prag și fără s-o vadă îi făcu loc.
– Bună-ziua, Niculae, strigă ea ca unui surd, și pieri în casă, de unde i se auzi încă glasul subțirel și tremurat, ce
e, surată, cu Niculae, nu vede, n-aude, ce-o fi cu el săracul, să chemăm un doctor de la dispensar… Niculae, ia
vino, mă, până aici, să te întreb ceva. Spune-i, surată, să vie, că eu pot să-l rog până mâine și el tot nu…
Niculae intră în odaia cea mare a părinților și rămase nemișcat alături de prag.
– Eu zic că ești cam surd, mă Niculae, după ce că nu vezi, nici n-auzi bine.
– Ce este? întrebă el.
– Trec pe lângă tine, mă uit la tine și tu te uiți la mine ca mutul lui Ciucă. Du-te și tu acolo la raion să-ți dea ceva
de ochi, că ai ponogul găinilor.
– Ba te-am văzut foarte bine, zise Niculae brusc supărat, ce mai vreai, ai ceva să-mi spui sau vorbești și tu ca să
te afli în treabă?
Și ieși afară și o lăsă singură în odaie fără să-i arunce măcar o privire. Marioara se duse la oglindă și își desfăcu
și înnodă barișul cu mișcări îndelungi. Deodată își prinse buza de jos cu dinții și ceea ce fusese de dimineață
când mulsese vaca doar o țâșnire acum fu un adevărat potop de lacrimi, și așa de tare o picni încât tot chipul i se
schimonosi ca și când ar fi fost pus pe foc ca o mască vie care ardea și înainte de a pieri se strâmba de groază.
Simțind ceva, surată-sa Ilinca intră înăuntru și se apropie repede de ea și o luă în brațe.
– Fată ești tu, sau ce ești? îi spuse ea.
Marioara arătă cu mâna spre ușă făcând semne disperate, adică să nu intre cineva peste ele și s-o vadă așa, și
Ilinca se duse și trase zăvorul. Marioara se întinse pe pat cu trupul frânt doar pe jumătate și umerii începură să i
se zgâlțâie și de sub brațul sub care își pitise fața se auzi apoi un țipăt neașteptat de puternic, un adevărat urlet,
care trecu prin ferestre și tindă până-afară. Se pare însă că fu luat drept un chiot de râs, cum le apucă pe fete cine
știe din ce pricină, fiindcă Moromete zise: V
144
– Mă, ce faceți voi acolo!? Vedeți că se strică vremea.
Adică se strică vremea, se încurcă măgarii, în cazul de față măgărețele. Tita puse mâna pe clanță să intre dar
Ilinca îi făcu semn prin perdeaua de deasupra jumătății geamului ușii să stea nițel în tindă. Toată odaia mirosea a
leșin de fată, și Ilinca crezu că Marioara chiar a leșinat și se apropie și o ridică în capul oaselor. Nu, părea
liniștită și se dezbrobodi cu mișcări scurte, și numai faptul că se dezbrobodi și îmbrobodi astfel de câteva ori
arăta că mintea îi rătăcea aiurea și nu mai știa ce face.
– Surată Ilinco, zise ea abia deschizând gura, să știi că dacă îi spui lui Niculae, mă omor.
– Da, că altă treabă n-am eu, decât să mă apuc să-i spun lui Niculae, răspunse Ilinca. Și tu de ce ești proastă? Nu
că mi-e frate, zise ea, dar oricine ar fi, în locul tău nici nu m-ași uita la el.
– îmi place de el, surată, ce să fac, răspunse Marioara. D-aia am stat așa mult în grădină, ziceam că să-mi treacă
și când urcai adineauri scara pridvorului și îl văzui, mi se tăiară picioarele.
Fata cea mică a lui Moromete rămase și ea tăcută în fața acestei mărturisiri. Dar apoi se încruntă împotrivindu-se
parcă gândului că așa ceva i s-ar putea întâmpla și ei vreodată și zise:
– Orișicât!
Marioara, însă nu părea să poată auzi pe cineva orice i s-ar fi spus. Se uita înaintea ei cu ochii înotând în lacrimi
și cu obrajii fripți de rostogolirea lor fierbinte pe chipul ei, pe care lăsau dâre ca de cenușă.
– Eu sunt mai mare ca tine, continuă Ilinca în glas cu o mândrie de nezdruncinat, și nu-mi pasă, pe câtă vreme
tu…
– Păi pentru că al tău ține la tine, surată, d-aia nu-ți pasă, răspunse Marioara. La toamnă te măriți, și ești în vorbă
cu el abia de un an, doi… Iar eu…
– Mărită-te și tu!
– Tu de ce nu te-ai măritat până acuma?
– Dacă nu mi-a plăcut! răspunse Ilinca.
Vroia, adică, să spună că nu i-au plăcut toți cei care au cerut-o, dar nu spuse că așa cum zicea ea că nu-i păsese,
nopți în șir se perpelise și pe-o parte și pe alta de fiecare dată când, din pricina mamei, băiatul cu care era în
vorbă întârzia s-o fluiere la poartă. Acum uitase, făcea pe viteaza.
– Dacă o fi să fie, surată, zise Ilinca, trebuie să te măriți cu cine îți place, dacă nu, ce rost are!? Să te măriți cu el
și să-ți placă numai ție, iar el nu? Ce viață e aia?
Și zicând acestea Ilinca se duse să deschidă fereastra, fiindcă prea tare mirosea în odaie a plâns. Și atunci se
auziră iar glasurile celor adunați în pridvor.
145
– Alege-mă pe mine ministru și atunci o să vezi ce bine o să-ți fie!
– Ce-ai face, nea Matei? zise Ilinca din odaie.
– în primul rând l-ași pune pe Gheorghe al meu subsecretar de stat la Finanțe, că tot îl omoară pe el lipsa de bani,

răspunse Matei Dimir.
– Eu ași face cotele de două ori mai mari, să te bag în draci, zise Costache al Joachii cu o însuflețită satisfacție,
uitându-se bățos peste capetele a toți, ca și când l-ar fi și făcut ministru și le-ar fi arătat el cam cum ar fi.
– Am auzit acuma că și Bilă o să ia leafă, zise Moromete.
– N-o să ia, dă-l dracului, zise Giugudel cu invidie și nu mai adăugă nimic, se încreți fumând și aruncând țigarea
din mână ca și când i-ar fi fost silă că trebuia să fumeze și mai ales să și audă istorii de-astea cu de-alde Bilă.
– Văd că și-a pus niște creioane în piept, umblă cu ele în piept, vreo cinci are, zise Giugudel.
– Dă-l dracului, nu știe nici să se iscălească, spuse Costache al Joachii cu dispreț.
După câtva timp de tăcere, Nae Cismaru, care se vede că era și el intrigat de ceea ce se spusese despre Bilă,
întrebă:
– Atunci ce tot umblă el pe-acolo pe la sfat, cu creioanele alea? Că și eu l-am văzut!
– Cum! făcu Moromete. Păi Bilă ține legătura cu Uniunea Sovietică, nu știați?!
– Mă al dracu! râse Costache.
– Acum vreo cinci-șase ani, continuă Moromete, Bilă striga pe toate drumurile cu gura la ceafă: „Domnule,
zicea, astăzi nu trebuie să fii comu nist! Trebuie să fii anticomunist!" După vreo doi ani îl văz că se înscrie în
partid. „Păi ce faci tu, Bilă, îl întreb, ce fel de comunist ești tu?" „Nu mă cunoști, domnule Moromete, zice. Eu
sunt comunist anticomunist.."
– Și acum ține legătura?!
Dar Moromete chiar se supără că era luată în derâdere funcția lui Bilă și începu să dea din cap: nu se făcea!
– E om greu, domnule, protestă el.
Soarele se urcase sus de tot pe cer și căldura începuse să vie și la umbră în pridvor. Foștii liberali tăcură îndelung
ca și când existența și devenirea lui Bilă i-ar fi dat gata pe toți. Fiindcă Bilă era un ins mai degrabă blând și
numai când i se dădea un pahar începea el să urle și ridica chiar bastonul (umbla cu un baston). Era „sărac", dar
purta haine negre ca și când ar fi fost învățător sau notar și acum trăia din trei pogoane de pământ pe care i le
munceau muierea și copiii. Nimeni nu-și amintea să-l fi văzut vreodată la câmp. Cum umbla mereu printre
autorități, le transmitea dispozițiile fără însărcinarea cuiva… „Bagă de seamă, cutare,
146
spunea el cu blândețea aceea a lui din glas sub care zăcea însă ceva neliniștitor, nu vreai să vii la sfat și să
lichidezi afacerea-aia. Vino, domnule, și aranjează lucrurile, președintele e supărat, zău, ți-o spun cu lăcrămi în
ochi." Dar nu-i văzuse nimeni niciodată vreo lacrimă.
– Ăștia ca ăștia, zise Giugudel cu vocea lui înceată și cam pe nas -din pricina asta nu prea erau atenți ceilalți
când vorbea el, însă Moromete era -, dar spuse Ilie al Pinții că se pune pe ei anu-ăsta. Sta de vorbă cu alde
Năstase și trece Arghirescu, de la sfat, care e cu impozitele, referentul încasator, cum îi spun acuma. Fiindcă l-au
chemat la raion săi ia la rost și ăsta, ce să zică, zice și el, tovarășe, chiaburii sabotează. Se lăuda cum a ieșit el din
încurcătură cu vorba asta, spuse alde Geacă și Dănălache, că ăștia umblă pe-acolo, mă întâlnii eu cu ei. Cică i-a
plăcut foarte mult președintelui de la raion când a auzit vorba asta și zice, păi mă, tovarășe, dacă chiaburii
sabotează, noi ce mama dracului păzim aici, ordin scris să li se ia declarații că într-o lună vor achita impozitele și
dacă nu, pe ei! Și trece Arghirescu prin dreptul bisericii și se oprește, povestea al Pinții, nea Năstase, zice,'nu știu
cum să subliniez mai mult cotoioșenia situației în care, conform ordinelor, o să te punem. Băga-l-ași în mă-sa,
zice al Pinții că a zis alde Năstase, au ajuns toți nenorociții să-mi vorbească ca la ușa cortului. O sută optzeci de
mii cică are de plătit.
– Și tu ce crezi, Giugudel, zise Moromete, că alde Năstase o să dea dosul să plătească?
– Mă, nu știu! zise Giugudel. Când aveai tu datorii înainte de război, mai te ciorovăiai și mai scoteai ăluia ochii
cu câte-o mie de Ici, acuma…
Adică acuma timpurile se schimbaseră de așa manieră, că nu mai știai dacă un lucru de necrezut, cum era cel
care îl privea de pildă pe Năstase, n-avea să fie dus la îndeplinire fără nici un fel de șovăire.
– Ași vrea să trăiesc s-o văd și pe-asta! zise Moromete. Cine o să îndrăznească să intre în curtea lui Năstase?!
– Păi nu intrară, mă, astă-iarnă și îi luară vreo cinci căruțe de porumb? zise Costache. Ai uitat?
– Nu prea îmi aduc aminte, zise Moromete. Și Năstase n-a zis nimic?
– A zis el, dar cine l-a crezut!…
– Ce-a zis?
– Că n-are! Și atunci i s-au urcat în pod și alde Cristache, colectorul, zice da' ăsta ce e? Du-te, domnule, dracului,
că-mi mor porcii de foame, cică ar fi răspuns Năstase!… Da' aia bătrână, povestea alde Ilie Brutaru că ar fi visat
noaptea dracu știe ce, că i-a sculat pe toți din somn și i-a băgat în sperieți, cică îl asmuțea pe nepotu-său: Păzea,
păzea! Dane, pune mâna pe el!"
147
– Și crezi tu că Isosică și Plotoagă or să se ducă ei peste Năstase să-i încaseze o sută optzeci de mii de lei,
Giugudel? reluă Morometc.
– Mă, nu știu cine o să se ducă, răspunse Giugudel, dar de dus îți garantez eu că cineva tot se duce.
– Asta, ce e drept, așa e, recunoscu Moromete, uitasem că mai e și plutonierul Moise care nu stă el cu tine la

discuție cum stătea săracu Florică, pe unde-o fi, și-acum mi-aduc aminte când veni el să-l ia pe alde fî-meu
Achim la post și Achim taman plecase cu oile la București. Da' și pe Nilă săracu, a vrut să-l ia de la premilitară,
că îi băgase mâna în gât lui Toderici. A mers și el cu el până la marginea satului și zice, du-te, mă băiatule, și
vezi-ți de treabă, ai noroc că îl cunosc pe domnul Moromete, un om, nu așa, care nu face să-i iai băiatul la secție.
A! făcu deodată Moromete cu gura plină, semn că distincția pe care avea s-o facă aproape că nici nu mai intra în
discuție, păi ăsta crezi că se mai uită și el să vază cine ești? Ești chiabur, chit că tu ești desculț și n-ai după ce bea
apă, și imediat îți face hârtie și te trimete la raion.
– Mă, da' Ștefan dădu norocul peste el! zise atunci și Costache al Joachii.
– Da' ce noroc! se răsti Matei.
Nu se mai gândeau acum la Năstase, ci la băieții lui. Erau încă neînsurați, de la Dan fugiseră vreo două, Ștefan
nu luase încă nici una, era foarte tânăr, abia se întorsese din armată, pe care însă n-o făcuse ca toată lumea, era
printre cei dintâi fii de chiaburi care fusese exclus de la acest drept, în loc să învețe să mânuiască armele de foc
învățase să mânuiască doar armele albe, lopata, târnăcopul, roaba și cărămida – dacă și asta putea fi numită armă
albă. Se întoarse într-o bună zi, venind pe jos de la gară, prăfuit, cu lada în spinare, cu sudoarea șiroaie pe gât,
dar bucuros că scăpase, deloc îmbătrânii de cei trei ani cât lipsise din sat, ca și când s-ar fi întors doar dintr-o
lungă călătorie. „Cum e, Ștefane?" îl întrebase cel care îl văzuse și care povestise apoi în sat ce îi răspunsese
flăcăul. „Cam albastru, nea Gheorghe", zisese Ștefan uitându-se drept înainte și ducându-și cu nădejde cufărul în
spinare, ca pe o povară cu a cărei apăsare se obișnuise și nu credea că o s-o mai poată arunca jos. De atunci de
când venise nu mai vroia să știe de nimic decât de cai, care îi plăcuseră de mic și pe care îi îngrijea de dimineață
până seara, mereu era văzut cu țesala pe ei, sau bușumându-i cu un șomoiog de paie pe sub burtă, să le pună
sângele în mișcare și să fie iuți și frumoși. Și într-adevăr erau, se ridicau pe două picioare atât de sus și nechezau
atât de pătrunzător încât ai fi zis că sunt sirepi și ar putea, luând-o la goană, să te pomenești cu ei sărind în zbor
peste garduri și case. Se spunea că dacă n-ar fi fost el să-l țină de rău pe frate-său Dan, multe s-ar fi întâmplat în
familia lor
148
și astăzi ar fi fost cu toții închiși. Era mai ales vorba de o istorie de anul trecut cu vărul lor Vasile (care era aci
d& față și nu scotea un cuvânt), se spunea că dacă n-ar fi fost Ștefan care să fî știut <;IHK să vorbească la anchetă,
n-ar fi scăpat Dan.
– Niculae, zise Ilinca din tindă, tată, hai la masă.
Și o dată cu vocea ei ieși în pridvor și apoi începu să coboare treptele Marioara lipoveanului. Se zăpăcise de tot
și pesemne că tot nu-și revenise, fiindcă nu se uită la nimeni trecând pe lângă oameni și nu dădu, plecând, bună-
ziua la nimeni.
– Uite, mă, că se făcu târziu, se răsti, scandalizat, Matei Dimir. Hai, mă, încolo d-aici! Hai, Costache, hai, mă
Giugudel!
Plecară toți… Era bine! Dacă ar fi fost rău, le-ar fi spus băiatu-ăsta… Plecară deci încă o dată liniștiți, așa cum li
se întâmpla de fiecare dată când se adunau toți patru și spuneau care ce știa, celorlalți, să vadă ce se potrivește și
ce nu din ceea ce auziseră sau li se întâmplase lor înșile în răstimpul de câteva zile cât trecuseră de când nu se
mai văzuseră… Veneau la Moromete cu o neliniște nedeslușită. Se întorceau acasă cu ea alungată, sau limpezită:
aia era… pe mă-sa, ducă-se, n-au decât să se descurce ăia care au luat grâu de sămânță cu împrumut… Și așa mai
departe… Și în felul ăsta… Iată că Plotoagă n-avea curajul să se lege de Moromete și dacă nu se lega de el, nu se
lega nici de ei… Cât timp?!… Mai rămase în pridvor doar Vasile al Moașii din Cotocești. Moromete intră în
tindă.
– Ași vrea să vă spun și eu niște aspecte de-aici din sat, zise Vasile. Nu cumva, când aveți timp…
– Le-ai spus întâi în organizație? îl întrebă Niculae.
Vasile, fără să-și facă mai mare privirea micșorată de soarele care bătea acum din plin în pridvor, tăcu, drept
orice răspuns. Și atunci Niculae ridică puțin glasul și repetă că de-aia există organizație de bază, ca să se discute
acolo orice aspecte ar apărea în activitatea oricărui membru de partid. Nu era el, Vasile, membru de partid?
Atunci de ce venea el aici în pridvor cu lucruri de-astea? Vasile nu mai zise nimic, își puse pălăria în cap și plecă
și el ca și Marioara, fără să dea bună-ziua.
Despre ce aspecte vroia el să-i vorbească? în orice caz cu Fântână își atinsese scopul: cât ajunse la moară
responsabilul începu să strige furios la cei care măcinau că unde era cantaragiul Mantaroșie, și că să se ducă
cineva imediat să-l caute, ca și când cei care măcinau ar fi fost salariații morii și nu clienții ei.
149
Fiindcă una din mori fusese desființată din lipsă de piese de schimb și piesele celei desființate le folosiseră la cea
rămasă, tot timpul era aglomerație la moară. Unde să se fi dus deci omul să-și macine, în cazul în care ar fi avut
chef să nu înghită aceste țipete? în altă comună? Dar și acolo puteai să dai tot peste unul căruia să nu-i pese dacă
ție îți plac sau nu-ți plac strigătele lui. înainte se întâmplase odată să se strice moara lui Aristide și atunci se
formase un convoi întreg de inși care și-au pus caii la ham și s-au dus zece kilometri în comuna învecinată decât
să macine la morarul celălalt, cu care erau certați. Acuma însă, nu se știe de ce, înghițeau și se găsi chiar unul
care zise foarte entuziast că se duce el să-l caute pe Mantaroșie.

– Spune-i să se prezinte imediat la mine în birou, că am treabă cu el, mai spuse Fântână, fără măcar să-i arunce o
privire de bunăvoință celui atât de dispus să-l servească.
Și o luă spre fundul curții unde avea într-adevăr o odăiță lângă un șopron, pe frontispiciul căruia scria cu litere
mari de păcură: BIROU. Nu era însă nici un birou înăuntru, doar o masă de brad cu o bancă lustruită drept scaun,
cu un sertar ruginit în care responsabilul morii vârî o cheie și scoase de-acolo un dosar jegos. Trase mai aproape
banca și cotrobăi în sertar după un creion chimic și desfăcu dosarul, care conținea bonuri diverse, chitanțe și tot
felul de procese-verbale, toate amesticate varză sub aceleași coperți și se făcură și mai varză sub mâinile late ale
lipoveanului, care căuta ceva. In cele din urmă găsi, și anume o coală curată de hârtie. O luă, o puse deasupra
dosarului și gemând de efort se aplecă foarte tare asupra mesei și începu să scrie. Dar trecură mai bine de două
ceasuri de când responsabilul buchisea la scrisoarea lui și Mantaroșie tot nu venea. La cântar îi ținea locul
ajutorul de cantaragiu, un băiat sub douăzeci de ani, rudă a lui Fântână, nepot al nevesti-sii și care stătea lângă
cântar chiar și când era Mantaroșie acolo. Așa primise ordin de la responsabilul morii.
Adam Fântână îi spuse să aibă grijă că el se duce prin sat și dacă vine cumva Mantaroșie să-i spuie să-l aștepte,
să nu plece nicăieri până nu se întoarce el. Și plecă.
La sfat el găsi oarecare agitație (Mantaroșie însă nu era pe-acolo), iar un oarecine îi spuse că se așteaptă sosirea
unuia din secretarii de partid de la raion, tovarășul Sârbu Ion, și a încă unuia, tot activist la raion, Niculae al lui
Ilie Moromete, care o să stea până după treierat.
Adam Fântână se îndepărtă de clădirea sfatului luînd-o spre centru, unde erau grupate cooperativa, un M.A.T.
(meate, cum îi ziceau oamenii), un cămin cultural și mai la vale o stațiune de montă. Aici își aduceau unii iepele,
în fața unui armăsar voinic și gălăgios, căruia nevasta tehnicianului, care asista adesea din pragul casei la
ședințele de reproducere – locuiau
150
chiar în aceeași împrejmuire cu monta, într-o fostă casă boierească (a Coanei Marica), odinioară frumoasă, astăzi
cam dărăpănată – îi vorbea ca unui om, adresându-i îndemnuri să fie mai potolit și să nu-i sperie pe țărani cu
sforăiturile și nechezaturile lui de nebun. Adam Fântână se întoarse însă repede înapoi întețind pașii și intră în
clădirea sfatului, unde de fapt nici nu intrase, trecuse pe lângă și se oprise doar în fața treptelor, unde ascultase
informațiile servite de acel oarecine.
Fântână intră în biroul secretarului unde Zdroncan stătea cu telefonul la ureche și lua o notă pe care o scria și o
verifica în același timp citind cu glas tare fiecare cuvânt care i se transmitea.
– Da, punct, fire-al dracu, zî-i mai departe, lua-te-ar dracii, spunea el celui de dincolo.
Zdroncan era al noulea băiat al lui Traian Pisică, vestit prin nepăsarea totală cu care își crescuse el copiii,
lăsându-i să facă absolut ce vroiau, să bea, să fumeze, să-și spargă capetele, să umble cu muieri, să nu se ducă la
școală, să nu-și respecte părinții, să nu se respecte între ei, orice, chiar să meargă și la pușcărie. Unul dintre ei
chiar fusese plimbat prin sat cu cătușe la mâini, furase o oaie și o vânduse și fusese prins, era iarnă, și mâinile la
spate ale băiatului se făcuseră negre de ger și lumea, uitând fapta, îl căina în gura mare, mai ales femeile,
cătușele acelea fiind o nenorocire care nu se mai putea repara cu nimic, în timp ce o oaie, dă-o dracului, o dai
îndărăt și ai terminat… Dar în afară de acest fiu apucător și de Sfîrfîlică, rămas mut și după ce se făcuse mare,
Pisică avusese totuși noroc cu băieții lui, se descurcaseră bine și fără pământul care nu le revenise la însurătoare,
iar unuia din cei mai mici îi plăcuse chiar și școala și după ce terminase șapte clase primare îl luase Aristide pe
lângă el să-l învețe secretele scriptelor, prea sătul probabil de secretarul existent, Opres-cu, ale cărui beții
ajunseseră, treptat, să nu mai poată fi comparate decât cu ale lui Fântână. Cu ceva însă tot rămăseseră băieții lui
Pisică de pe urma prea marii libertăți acordată de tatăl lor: înjurau. Zdroncan cel puțin – de fapt îl chema Fănică,
porecla i-o dăduse maică-sa când era mic fiindcă alerga toată ziua prin pat: „mai stai dracului locului, nu mai
zdroncăni blănile astea ale patului, Zdroncane"; și așa îi rămăsese și numele și pronu mele – ajunsese să înjure
aproape la fiecare cuvânt și dacă cineva se supăra arăta foarte mirat și se ruga de acela să n-o ia de bună. De fapt,
nu se mai supăra nimeni, fiindcă înjurăturile lui erau atât de strâns legate de firea lui care era aceea a unui băiat
cumsecade, încât își pierduseră de mult înțelesul lor urât și omul înjurat mai degrabă își descrețea fruntea decât
se supăra. în privința asta, Zdroncan se deosebea total de Cocoșilă, a cărui fire era departe de a fi aceea a unui
om deschis, cum era de fapt Zdroncan.
151
– Va să zică să-ți citesc ce-am scris, fii atent, fire-al dracu, să nu zici pe urmă că am greșit eu nota.
Și Zdroncan începu să citească cu un glas monoton o lungă circulară administrativă și Fântână auzindu-l vru să
plece, ca și când ar fi uitat de ce se întorsese. îl căuta pe Mantaroșie, și îl întrebă pe același oarecine dacă nu-l
văzuse, deși acela îi spusese o dată că Mantaroșie e la meate. Par secretarul sfatului îi făcu semn să rămâie, cu o
gesticulație că ceea ce o să audă acum îl privește:
– …Da, a, arde-te-ar dracii peste urechea aia surdă, să se ceară con cursul mă-tii pentru a controla în mod eficace
strângerea recoltei sub supravegherea directă a organelor locale, organele…
Urmă o groaznică și minuțioasă înjurătură… Și astfel continuă secretarul sfatului până termină toate paragrafele,
a, b, c, d, e, f, inventând pentru fiecare noi măscări la adresa celui care îi dicta nota, pesemne un prieten.
– Dă-mi, mă, o țigare, fire-al dracu', nu Vezi ce muncesc eu aicea? zise apoi agățând receptorul în furcă. Du-te

unul și cheamă-l încoace pe tovarășul Isosică, n-oi fi vrând să mă duc tot eu? Vezi dacă tovarășul președinte e la
el în birou… Ai auzit, tovarășe responsabil al morii, citește ici și semnează că ai luat cunoștință, ce să-ți mai
trimit copie, că n-am timp de copii, nu macini în timpul strângerii recoltei fără chitanță de predare, dă-mi, mă, și-
un foc, fire-al dracu'!
Telefonul târâi absorbind din nou atenția secretarului la treburile curente. Fântână citi nota, înmuie tocul în
cerneală și semnă pe marginea ei, în colțul de sus și nu mai ascultă observația lui Zdroncan că nu acolo trebuia
semnat, acolo se pune rezoluția, ci jos, sub textul citit… Se grăbi să iasă și s-o ia din nou spre centru.
– Nu l-ați văzut trecând pe-aici pe Mantaroșie? întrebă el a treia oară pe unul de-afară.
– Ba a fost, dar a plecat cu Isosică și cu Bilă lameate, răspunse Zdroncan tare, n-auziși că îți mai spuse ăla de
două ori? S-au dus să bea, lua-i-ar dracii, mai adăugă el, dar se vede de-acolo când vine mașina tovarășului
secretar Sârbu, de-aia!
XI
Se explica deci de ce plecase Mantaroșie de la moară: fiind membru în biroul organizației trebuia să fie și el
acolo la răspântie în centru, alături de Isosică. Era lume multă. Cele câteva zile care îi despărțeau de seceriș, unii
le omorau la meate, dar nu neapărat consumând ceva, mai mult J fumând…
152
Fântână îi zări numaidecât pe Isosică, Bilă și Mantaroșie, lângă geam, la singura masă din meate cu o sticlă mare
înainte, beau din pahare mici țuică bună, se vedeau de departe prunele vinete pe hârtia-etichetă.
– Mantaroșie, vin până aici, că n-am timp să stau, plecași de la moară și lăsași cântarul singur, nici măcar nu m-
așteptași să vin eu.
– Lasă, că știe el nepotu dumitale ce face acolo, răspunse Mantaroșie, schițând totuși un gest să se ridice.
Dar nu se ridică decât după ce se uită întâi la Isosică.
– Ce este? întrebă cantaragiul și se opriră amândoi în mica poiană bătătorită din fața meati-ului.
Avea o sclipire jucăușă în privirea lui mijindă de moldovean învățat de mic cu vinuri bune care înmoaie sufletul
și părea dispus să dea totul pe față dacă un dușman mai primejdios l-ar fi înhățat brusc de guler și să scape
vânzându-i astfel pe ceilalți, dar nu se sfia în același timp să se arate și sfidător, simțindu-se pesemne cu toate
cărțile mari în mână.
– Gheorghe, zise lipoveanul, ai auzit ce plănuiește Isosică?
– Ce să plănuiască?
– N-ai auzit nimic?
– Nu, răspunse Mantaroșie, schimbâhdu-și brusc înfățișarea și având un glas mic și curat care însemna: „N-am
auzit și sunt mirat și nici nu cred, dar dacă tu ai să-mi dezvălui și să-mi dovedești cu fapte că Isosică e altfel
decât îl știu eu, am să cred și am să cad pe gânduri". Nu, repetă, el, ce să plănuiască, spune!
– S-au înțeles între ei, Isosică, Plotoagă, Zdroncan și Bilă, să ne dea pe amândoi afară de la moară și să vie el în
locul meu, iar pe Bilă să-l ia cantaragiu, zise Fântână cu glas scăzut.
Când fusese de dimineață la el, Vasile din Cotoccști nu-i spusese și cum v-a decurge redistribuirea funcțiilor
rămase libere, el îi spusese doar ce pericol personal îl pândea pe el, și nicidecum că va fi dat afară Mantaroșie și
înlocuit cu Bilă.
– De unde știi? întrebă moldoveanul brusc bănuitor, dar nu numai în ceea ce privea spusele lui Fântână, ci și
bănuitor la adresa celor doi pe care îi lăsase la masă, cine ți-a spus?
– Prea multe vrei să știu, îl parafrază atunci lipoveanul pe acel Vasile. Și tu stai la masă cu ei și beai! Trebuie,
măi Gheorghe, să terminăm odată cu atmosfera din satu ăsta!
– Da, ai dreptate, murmură celălalt, dar nu mai adăugă nimic.
– Las-o dracului de băutură, zise Fântână avansând („auzi cine vorbeș te!" se miră Mantaroșie în gând), nu te mai
întoarce la ei și hai să-i spunem și lui Niculae Moromete, băiatu ăla^-am auzit că a venit și el și o să stea aici
până după recoltă. Să-i cerem să convoace o ședință și în ședință…
153
– Spune-mi și mie un singur om care să aibă curajul să ia cuvântul contra lui Isosică, zise Mantaroșie dând din
cap supărat mai mult pe Fântână care nu vedea acest adevăr, decât pe lipsa de curaj generală a oamenilor. Și
reluă: Cine ți-a spus ție că Isosică vrea să ne dea afară? Nu pot eu, continuă apoi dându-și pesemne seama că mai
pusese o dată întrebarea aceasta și nu primise un răspuns care să-i alunge ezitările, n-am eu cum să mă bazez pe
spusele unuia sau altuia și să-i spun lui Niculae cine știe ce. Nu pot, ți-o spun sincer, ce-o să zică ăla, visezi cai
verzi pe pereți, nene? Și te sfătuiesc și pe dumneata să nu te mai iai după oricine, fiindcă mă mir, Isosică te
vorbea de bine, când te văzu intrând zice, ia cheamă-l pe Fântână să bem câte-un rachiu. Să știi că mă mir!
– Lasă, măi Gheorghe, văz eu că nu vreai, am să vorbesc eu cu tovarășul secretar Sârbu, zise Fântână.
– Vorbește, îl îndemnă Mantaroșie aprobând, parcă de aprobarea și nu de participarea lui avea nevoie celălalt.
Vorbește, ai tot dreptul, dacă crezi în ideile dumitale, dar să știi, ți-o spun, vorba lui Bilă, cu lacrimi în ochi, ești
în eroare.
– Gheorghe, îl strigă lipoveanul parcă fără voia lui, stai puțin, Gheorghe. Mantaroșie se opri dar nu se întoarse,
nu reveni asupra distanței par curse și Fântână o parcurse el înaintând.

– Gheorghe, spuse el în șoaptă, ce ți-am făcut eu ție?
Și se uită la celălalt cu o privire întristată din ochii lui albaștri și curați încă, neobosiți, de om ai cărui părinți îl
crescuseră în apele bălților și care bălți îl împiedicaseră să știe prea multe despre oamenii de prin sate…
Mantaroșie se posomorî și alungă parcă cu mâna o viziune:
– Mi-ai făcut pe dracu! Nu mi-ai făcut nimic!
– Nici eu nu ți-am făcut ție și, Gheorghe, atunci de ce…
Dar nu mai spuse nimic, se opri ca în fața unei porți închise. Mantaroșie se smulse cel dintâi cu hotărâre și se
întoarse și intră la loc unde îl găsise celălat mai înainte. Fântână se smulse și el în aceeași clipă cu aceeași
hotărâre și o luă înainte pe șosea, dar îndată se văzu că la el hotărârea pașilor nu era susținută de o hotărâre
dinlăuntru la fel de clară, pentru că după câteva zeci de metri parcurși în acest fel deodată se opri și după câteva
clipe de ezitare o luă înapoi într-o direcție contrarie, pentru ca după alți treizeci de pași să se răsucească iar pe
loc și s-o ia pe un alt drum care se deschidea aici în răspântie în trei direcții. S-ar fi zis că discuția cu Mantaroșie
îl zăpăcise și nu mai știa încotro e moara, spre care se îndreptă de fapt după această împleticeală de bețiv, cum o
socotiră cei care îl văzură în acele clipe, spunându-și unii altora că iar a băut Fântână din spirtul lui „medicinal",
și se învârtește pe loc ca oaia capie. N-aveau cum să știe că de la o paralizie a unui picior care îl lovise pe iarnă,
speriat, lipoveanul nu mai pusese nimic în gură, nici medicinal nici din cel obișnuit și că astăzi era treaz ca orice
om.
154
XII
In acest timp Isosică și Bilă (cu creioanele în piept) ieșiră fără să plătească și o luară spre sfat: secretarul Sârbu
nu mai venea și Zdroncan trimisese pe cineva după ei. în drum se opriră un minut în curtea școlii. Aci, copiii, cu
toți învățătorii de față, erau vaccinați și unii urlau cuminți și resemnați, trecând prin fața borcanelor cu ser, cu
ferma convingere în urletele lor supuse că nu vor mai trece teferi dincolo.
– Toată lumea la vaccinat, zise Bilă cu blândețe, deși nu era nimeni care să nu stea la rând și să aștepte să ajungă
în fața sanitarilor.
– Mergem, zise Isosică și își duse două degete la pălărie în semn de salut global și o luă spre ieșire.
Ajunseră apoi la sfat și intrară în biroul lui Zdroncan. Secretarul, cu capul în hârtii, își duse mâna la gură și tuși
răgușit, apoi se întoarse spre telefonul agățat la perete și, tușind mereu, ceru drăcuind oficiul.
– Ia și citește astea, Isosică, fire-ai și tu al dracului, să nu zici pe urmă că n-ai știut. Citește și semnează. Alo,
Broșcoșeștii?
Isosică se uită peste hârtii fără să le citească, se iscăli și el sus în colț, alături de Fântână și ieși.
– Ascultă, Plotoagă, zise el întâlnindu-l pe președinte pe coridor, dacă îl vezi cumva pe Fântână că vrea să
vorbească cu Sârbu ai și tu grijă, că o să am și eu, îi dai cu gura și nu-l lași pe-ăla să audă.
– Bine, zise președintele, n-ai nici o grijă.
Tocmai se auzea zgomotul unei mașini și ieșiră pe trepte. Era chiar mașina raionului, gazul, și Bilă și țâșnise
înaintea la toii și se plantase alături deschizând ușa și ieșindu-i în întâmpinare secretarului. Secretarul nu era
singur, îl culesese pesemne pe Niculae chiar de pe drum, se dădu și el jos de pe partea cealaltă împreună cu încă
cineva, un ins scurt și îndesat, cu ochii vii și cu sprâncene groase.
– Du-te cu mașina acolo și pune-o la punct, întoarce-te, că nu stăm mult aici, spuse secretarul adresându-se
șoferului. Cât îți trebuie? Intr-o oră ești gata?
– Imediat, zise Bilă care era alături, într-o jumătate de ceas e aici. Șoferul însă clătină negativ din cap și își tăie
stomacul cu palma, adică
trebuie să și mănânce, nu numai mașina avea nevoie de combustibil.
– S-a făcut! Gata, tresări Bilă din nou, urmărind cu o atenție parcă absentă tot ce își spuneau cei doi, fiindcă era
vădit că practic nu auzea prea bine, sau trecea sub tăcere această latură a traducerii în fapt a lucrurilor, dar vroia
să se audă totuși înlot momentul că el era acolo, glasul lui, persoana lui, și gata să facă chiar și ceea ce nu era cu
putință, nu i se cerea sau nu era nevoie să se facă.
155
L
– îi servești tu micul dejun, Bilă? îl întrebă Plotoagă coborând și ieșind în întâmpinarea activiștilor.
– Numaidecât, făcu Bilă, și în ochi îi licări ceVa parcă amenințător și pe chipul lui negru și osos apărură
broboane de sudoare ca sub stăpânirea unei adânci trude interioare.
Toată lumea ieșise în fața sfatului. Mașina se răsuci, întoarse și plecă. Secretarul Sârbu, Niculae și celălalt
activist intrară în clădirea sfatului și Isosică și Plotoagă îi însoțiră în biroul din fund pe ușa căruia scria:
Organizația de bază P.M.R. Bilă intră și el, deși Isosică și Mantaroșie îi făcură amândoi semne de interdicție și
în același timp de încurajare, să stea adică afară și să n-aibă nici o grijă, totul e cum nu se poate mai bine, dar nu

e cazul să vie și el acolo… Bilă însă se făcu că nu înțelege, era doar membru în birou. în același timp în depărtare
se văzu pe drum apropiindu-se silueta voinică și barba de preot a lipoveanului. Se grăbea să vină și el să-i
întâmpine pe activiști, dar scăpase momentul și chiar după felul cum nu se mai grăbea nici el, se înțelegea că
renunțase la acest gând și că pașii îl aduceau încoace fără nici o convingere, în virtutea inerției.
– Cum stăm cu pregătirea campaniei, tovarășe președinte? intră secretarul direct în subiect, aveți ceva probleme
pe-aici, cum stați cu batozele? Băgați de seamă să nu repetăm greșelile care s-au făcut anul trecut în chestiunea
colectărilor. Anul ăsta avem o recoltă bogată, planul trebuie împlinit sută la sută. Restanțe aveți?
– Avem, tovarășe secretar, răspunse președintele.
– Ați primit circulara cum să se desfășoare recoltarea și predarea cotelor?
Isosică se uită cu o mică răsucire a capului la Plotoagă.
– Am primit, tovarășe președinte, am și luat măsuri înainte să primim circulara, conform instructajului
dumneavoastră, răspunse Plotoagă.
însemna că acesta era președintele raionului.
– Membrii de partid să fie în frunte la predarea cotelor. Vă luați an gajamentul să obțineți chitanța numărul 1? Ai,
ce zici, tovarășe Isosică? zise acum secretarul de partid.
– O luăm, tovarășe secretar, răspunse Isosică abia stăpânindu-și vocea flegmatică de siguranță că vor lua și răslua
chitanța aceea.
– O luăm, o luăm! confirmă și Plotoagă cu un glas administrativ și tocmai de aceea adăugă strecurând un cuvânt
care în alte împrejurări avea un înțeles de îndoială: Cred că o luăm, tovarășe secretar, fiindcă la noi totul e
organizat.
Discuția continuă în același fel până se întoarse șoferul cu mașina. Nu existau probleme, toate măsurile fuseseră
luate sau se vor lua, totul era sau va fi organizat. Numai cu neghina era ceva, nu ieșeau oamenii s-o
156
I
smulgă, încolo totul era în ordine, încheie Plotoagă și se ridicară toți mulțumiți, bucuroși și satisfăcuți, ca și când
secerișul și recoltatul erau ca și terminate, planul de colectări îndeplinit, țăranii cu grâul în hambar și acum
puteau și ei, tovarășul secretar Sârbu, tovarășul președinte de sfat raional, tovarășul președinte sătesc Plotoagă,
tovarășul secretar de organizație Isosică, tovarășul Cristache colectorul caic nu era de față, dar care iată-l și pe el
și pe responsabilul morii, Fântână, așteptând afară cu Zdroncan, puteau să răsufle puțin și să se bucure în voie de
rezultatele activității lor organizate.
Cu o mână ținând larg deschisă ușa mașinii, stătea Bilă, cu aerul cel mai decis că le-a aranjat el pe toate, a vorbit
el cu tovarășii ăștia, și ce era de spus le-a spus el, pe-ăi care i-au făcut lui un bine i-a vorbit și el de bine, iar pe
cei care s-au ridicat contra lui, n-or să mai aibă ocazia să se ridice de-aici înainte fiindcă i-a zdrobit el pe toți…
XIII
După plecarea mașinii, Isosică nu mai vru să sica ele vorbă cu nimeni, deși atât Plotoagă, cât și Bilă și
Mantaroșie se uitau la el întrebători: ce facem, mergem iar pe la meatel Ar fi cazul după succesul cu secretarul
Sârbu! învăluindu-se în fumul țigării secretarul organizației le întoarse spatele drept răspuns și o luă încet spre
casă.
– Lăsați-l spuse Zdroncan tare din biroul lui, prin geamurile deschise, și continuând să scrie, fără să se uite însă
afară, nu vedeți că se duce să nu-l ia Ciulea la bătaie cu vătraiul? Lasă că mergem noi, viu și eu acuma, stați nițel
să termin actul ăsta!
Nu era adevărat că lui.Isosică îi era frică de muiere, sau cel puțin nimeni nu auzise și n-o văzuse pe Ciulea
punând mâna pe vătrai. E drept că nici pe Isosică ridicând vreodată mâna la ea, ceea ce era neobișnuit după atâția
ani de când se luaseră.
Fiindcă Ciulea cea bătrână murise, Isosică, la îndemnul tetei, se mutase la ea, să fie ei singuri în casa lor, să nu se
certe ea cu soacra, și Isosică, cine știe, să se apuce să-i țină mă-sii partea. Zonzi, singurul frate al Ciulchii, își
făcuse o casă a lui în altă parte în înțelegere cu ca. Tăbârgel și Sita nu se supăraseră, dar rămași singuri luaseră o
fetiță de suflet, a unei rude, bineînțeles, fiindcă, ziceau ei, aveau să îmbătrânească și cine să aibă grijă și de ei,
acolo în casă? La rândul lui, nici Isosică nu se supără, fiindcă un copil de suflet însemna un moștenitor și trebuia
deci să i se lase casa după
157
moartea părinților adoptivi și o parte din pământ. înțelegerea aceasta dintre Isosică și părinți stinse zvonul că el
ar fi fost făcut de Sita cu Aristide și că toată istoria mamei lui cu Maica Domnului pe izlaz s-ar fi născut în capul
ei, speriată de frică să nu afle lumea că a rămas borțoasă de fată mare. La asta ajutase și plecarea lui Aristide din
sat. în casa lui dormeau acum diverși funcționari ai sfatului raional sau instructori și activiști de partid în trecere.

Nimeni nu mai știa unde e acum Aristide, fiindcă i se luase și restaurantul din București, unii spuneau că ar fi
închis, alții că ar fi spion și ar fi izbutit să fugă peste hotare.
în timp ce stătea la masă, Ciulea îi spuse bărbatului ei ce se mai aude prin sat, acele lucruri care din diferite
pricini un secretar de organizație cum era el le auzea ceva mai târziu decât le poate auzi o femeie și uneori chiar
„prea târziu". Ciulea făcea parte dintre puținele fete din sat care absolviseră cursul primar complet, adică șapte
clase, și care știa să țină în mână un jurnal și să-l citească singură pentru sine, pentru curiozitatea ei și fără să
facă din asta caz, să arate adică la toată lumea că știe carte, cum vroia să arate de pildă Bilă cu creioanele lui în
piept că știe să scrie (și abia că lumea spunea că nu știe, deși știa). Ciulea era asesoare populară și în fiecare
marți și vineri se urca într-o căruță, se ducea la gară, lua cursa de dimineața de la ora șase și se ducea la raion, la
tribunal și își ocupa locul la dreapta sau la stânga judecătorului și stătea nemișcată ore întregi ascultând astfel,
împreună cu un alt asesor popular, de astă dată un bărbat, un mecanic de la atelierele de reparații din oraș,
scurgerea proceselor.
La plecare îi făcea rost Isosică de căruță s-o ducă la gară, dar la întoarcere nu știa când vine și atunci Ciulea se
descurca singură, se urca în vreuna de ocazie și venea astfel acasă. Ciulea ar fi rămas multă vreme o femeie
frumoasă dacă de la un timp n-ar fi început să se îngrașe. îi plăcea să mănânce bine, gătea singură după niște
rețete aduse de la oraș și ea fu prima gospodină din sat care făcu rost pe-acolo pe la raion de o butelie de aragaz
și se lipsi astfel pentru întâia oară în bucătăria satului de paiele tradiționale, sau de lampa de gătit cu petrol. Casa
lor nu era dintre cele mici, dar nu prea avea acareturi, semn că gospodarul nu prea se ocupa cu agricultura și n-
aveau nici vite, nici nutrețuri, Isosică fiind, înainte de a fi fost numai referent la sfat, agent agricol, sau achizitor
la cooperativă. Cât fusese flăcău același Aristide îl ajutase să câștige bani pe la gară, pe la negustori, stătea la
gura magaziilor cu un plaivas la ureche, scria dublele care le dicta negustorul, în timp ce cu mâna stângă rădea
dublul țăranului cu o râzătoare.
158
– Ei, ia spune, Ciulco, zise el așezându-se la masă și gâlgâind un gât de țuică din sticla mare pusă pe masă lângă
mămăliga fierbinte. Tu ce-ai, mă, de te strâmbi așa? se adresă băiatului.
Aveau imul singur, era pe clasa a patra, Ciulea nu mai putuse rămâne însărcinată după prima naștere. Fusese gata
să moară la a doua, după cum povestea Isosică, căzuse noaptea în grădină și îl scârbise până și pe Zdroncan cu
amănuntele acelei nenorociri, pe care Isosică le dădea însă cu un glas speriat și înduioșat, fără să-și dea seama că
asemenea lucruri nu se spun, așa de mare fusese mila de muierea lui în acele clipe, să nu moară și să rămână fără
ea.
– Păi nu văzuși că ne-a vaccinat la școală, nu trecuși pe-acolo? zise băiatul gârâind cu dispreț că cineva care e
tată poate să nu-l vadă pe fi-său în rând cu alții așteptând să fie vaccinat.
– Și te-a vaccinat și pe tine?
– Dar pe cine!
– Bravo, mă tilimplă, zise Isosică cu o falsă admirație folosind acest cuvânt cu care se adresa el în general de
mult tuturor băieților, numai el cunoscându-i înțelesul și se puse să mănânce pui fript cu mujdei, în timp ce
Ciulea nu se lăsa nici ea mai prejos și topiră astfel toți trei o mămăligă întreagă cât ai clipi din ochi.
Câinele stătea pe prag și îi era parcă frig uitându-se la ei, bâțâia pe picioare și când femeia îi aruncă un os nici nu
se văzu ce se întâmplă cu el, nici nu căzu jos și câinele nu făcu decât un singur hap și îl și trimise în el între
coastele lui tremurânde.
– Astăzi iar s-au strâns la Moromete o grămadă de oameni, zise Ciulea, și domnul Ilie Moromete iar ne-a înjurat
cu gura mare, auzea și lumea de pe drum…
– Ce zicea? se interesă Isosică.
– Zicea că o să vedem noi când n-o să mai fie comuniștii la putere.
– Ce-o să vedem?
– „Când o să-i văd pe americani colea pe izlaz, a zis el, sarcina mea proprie e să belesc zece comuniști."
– Ie-te-al dracu! exclamă Isosică parcă înveselit de această perspectivă, dar nu prea interesat să se convingă că
Moromete spusese cu adevărat acele cuvinte. Și ăilalți ce ziceau? Cine mai era?
– Păi era fi-său Niculae…
– Aha, făcu Isosică de astă dată cam uimit, va să zică era și el de față? Și n-a zis nimic?
– N-a zis. Era Nae Cismaru, Matei Dimir, Costache al Joachii, Giugudel, -Cârstache, era și Vasile…
159
– Era și Vasile? Ei, mânca-ti-ași ochii, Doamne, era și Vasile care va să zică! Și n-a zis nimic domnul Vasile?…
Asta era în sfârșit un lucru care merita să-l auzi.
– Nu, n-a zis nimic, nici el nici nimeni care mai erau acolo. A fost întâi de dimineață pe la Fântână, l-a văzut
Aneta lui Dănălache.
– Văd eu, zise Isosică reflectând, că trebuie să trecem de la pariuri la fapte. Pe mine nu mă interesează
considerentul că din punct de vedere că fiul lui e activist la raion noi trebuie să închidem ochii și să nu raportăm
partidului cine întreține aici o agitație contra-revoluționară. N-are decât să-l apere pe urmă, fi-său. Eu îl arestez.
– Nu numai pe el, zise Ciulea mai domoală, ca și când ar fi vrut să-l apere pe Moromete.

– Nu, eu pe el îl arestez, fiindcă una, el îi strânge la el și al doilea mi-a spus mie Zdroncan, rânjind, că niciodată
nu voi avea eu cu Plotoagă curajul necesar ca să-l arestăm pe Moromete.
– De ce n-ați avea curajul? se interesă Ciulea.
– Păi de-aia, că fi-său e cine e… Dar el mai vrea să spună că nu numai din pricina asta, ci și așa, că ne-ar fi
rușine…
– Are dreptate, zise Ciulea, nu trebuie să te bagi într-o chestie ca asta.
– Am pariat, răspunse Isosică fără nici o urmă de înverșunare. Eu pe-o vadră de țuică că îl dobor pe fi-său,
Plotoagă pe una de vin că îl ridică pe tat-său. Dar nu pariul mă interesează. Eu trebuie să-l arestez, să nu mă
pomenesc cu Fântână că raportează el la raion de atmosfera nesănătoa să pe care o întreține Moromete în sat și
atunci cad eu foarte prost…
– Ai dreptate, zice Ciulea pe gânduri.
– Și altceva? reveni Isosică.
– Alde Ilie al lui Trascot, veneam ieri de la raion și el venea de la gară cu căruța și-i zic: „Ia-mă și pe mine, nea
Ilie!" dar el, „Te iau eu, dar caii-ăștia mănâncă și ei ovăz". „Păi tot te duci acasă", îi zic. „Da, dar nădușeala care
le-o scot în spinare, dacă te iau și pe tine, face exact două trăiști cu ovăz."
– Ie-te-al dracu! exclamă Isosică din nou înveselit parcă de capacitatea aceluia de a calcula exact sudoarea cailor
lui. Și? Ce-a mai zis?
– Pe drum prindem din urmă doi tractoriști în salopete, mergeau pe jos și veneau spre sat sau doar treceau, că n-
au vrut să spună (nu erau tractoriști, erau securiști, ofițeri de la raion, îi cunoșteam) și când i-am văzut, așa,
numai de-a dracului îi spun lui Vasile: Oprește să urce și tovarășii.
– Și? făcu Isosică.
– A oprit, ce era să facă?!
160
11 ~ Si n"a ma' zis nimic?
– Ce era să mai zică!
Povestind, Ciulea trăsese de câteva ori cu urechea spre ușă și Isosică se miră:
– Ce este?
Tânăra femeie nu răspunse, dar îi porunci băiatului:
– Mă, ai mâncat? Ei, ia du-te și te joacă. Apoi după ce rămaseră singuri: Fântână i-a dat azi la prânz poștarului
un plic către raionul de partid, și pleacă cu șareta la gară abia pe la cinci, după-masă doarme. Mi-a spus nevastă-
sa: „Fă, zice, dacă mi-ați ajuta să cumpăr și eu o butelie de aragaz îți spus un mare secret".
Zicând acestea Ciulea luă de pe poliță un plic și i-l întinse bărbatului.
– L-am dezlipit eu la aburul mămăligii, îl lipesc pe urmă la loc cu gumă arabică; citește și ai să vezi; mă uitasem
să nu vie aia după el înainte să-l fi citit.
Isosică pufni din ce în ce mai vesel și ar fi fost greu de spus ce îl bucura mai mult, abilitatea muierii lui sau
pățania expeditorului. începu să citească cu voce tare, cu pauze și exclamații de uimire.
– „Tpvarășe prim-secretar Ghimpețeanu («ie-te-al dracu!»), astăzi 28 iunie a.c. a venit la domiciliul meu Vasile
al Moașei, membru P.M.R. și mi-a declarat următoarele că tov. Isosică secretarul organizației cu președintele
Plotoagă membru și în birou cu cumnatu-său Zdroncan secretarul sfatului, cu Bilă membru B.M.R., responsabil
Arlus și cu cantaragiul meu Mantaroșie, membru în birou organizației P.M.R. Sare li s-a alăturat, vor să mă
destituie si asta n-ar fi nimic. Dacă partidul hotărăște eu mă supun bucuros («ie-te-al dracu!»), dar vor să mă
scoată de hoț să-l puie pe Mantaroșie să-mi sustragă din convoiul care va pleca la baza de recepție recent cu
uiumul de cereale 3 (trei) saci pe care să-i pitească în pădurea Cotigeoaia, și ei să vie cu milițianul din partea
opusă, să oprească convoiul și să controleze după borderou («Hm!»). Constatând lipsa a trei saci, să-mi încheie
proces-verbal de sustragere din avutul obștesc și în felul acesta să pună ei mâna pe moară s-o jefuiască, să
introducă irimicul și să înșele lumea la cântar («Ce vorbești, mă!»). Când l-a întrebat odată cineva pe Plotoagă
când era el la moară, ce e cu irimicul, el i-a răspuns da' ce te interesează, bă, pe tine («uite la el al dracului cum
le născocește!»). Tovarășe prim, eu v-am mai spus dumneavoastră anul trecut că ei vor sabota gospodăria
colectivă să nu ia ființă și dumneavoastră mi-ați spus baliverne, nu e adevărat așa și acu' eu îmi declin orice
răspundere dacă partidul nu mă vrea, eu nu insist («Păi nu insista, fi-ți-ar barba a dracului, cine te pune să scrii
scrisori?»). Singur am rămas pe poziție când s-a
161
constatat că oamenii adunați de Isosică să se înscrie în colectiv nu vor si am strigat fraților, cine vrea, să rămână
cu mine în sală. N-a rămas nimeni, au ieșit toți, numai eu am stat zadarnic cu mâna ridicată și la prezidiu Isosică
i-a dat cu cotul lui Plotoagă să se uite la mine și să-și bată joc («Păi dacă ai fost bou! Ai crezut că-ți merge
figura»). Tovarășe prim, eu mai mult nu vă spun, că e și cu campania și sunteți ocupați dar am conștiința curată
și martori pe Vasile al Moașei și o să iau și pe alții când o pleca convoiul ca să vă convingeți."
Și scrisoarea se încheia cu o urare la adresa partidului și era semnată Adam Fântână, P.M.R., responsabil al morii
din comuna Siliștea-Gumești. Isosică vârî hârtia la locu ei în plic de astă dată fără nici o urmă de veselie, iar
Ciulea o lipi la loc și o puse pe poliță.

– Nu pot să înțeleg, zise Isosică, de unde știe Vasile ăsta toată operația!
– De! zise și Ciulea, nici eu nu pot să pricep. De ce, ăla care i-a spus, i-a spus tocmai lui Vasile și nu direct lui
Fântână. Fiindcă de spus i-a spus unul din ei, Plotoagă, Zdroncan, Bilă sau Mantaroșie. Să-i luăm pe rând:
Plotoagă nu putea, fiindcă și el vrea să nu mai fie Fântână acolo, Zdroncan e cumnatu-său; Bilă îi vrea locul lui
Mantaroșie… Mantaroșie să-i fi spus?
– Să zicem, dar de ce nu i-a spus direcl?-E clar că aici s-a întâmplat ceva care, dacă mă gândesc bine, nici n-ar
trebui să mai dorm până nu aflu ce e. Ce caută Vasile aici? strigă Isosică izbind cu palma în masă.,
– Așa este, zise Ciulea rânduind prin diferite cuie și policioare vasele pe care le spăla și le ștergea. Două lucruri
sunt rele aici, cine dintre voi i-a spus lui Vasile și de ce tocmai lui Vasile.
– Ciulco, spuse Isosică întru târziu ridicând ochii spre ea și privind-o lung și cu admirație, ca pe-o preoteasă a
secretelor, tu n-ai putea să afli ce e aici?
– Ba cum să nu, spuse Ciulea, dar cu o condiție!
– Las-o dracului de condiție, spune numai dacă poți.
– îți spun că o să mă interesez și până la urmă aflu absolut tot. Dar cu o condiție…
– Ei, spune condiția.
– Să-l iai pe frati-meu, Zonzi, cantaragiu.
Isosică se încruntă, dar repede ridică fruntea și spuse că asta n-o să se poată, că o să bată la ochi și ce-o să zică
luniea, dar Ciulea parcă nici nu-l auzi și nici nu insistă, dar nici nu luă altă vorbă. Femeile nu prea au obiceiul să-
și argumenteze dorințele și nici nu prea le aud pe cele care li se opun. Dar au aproape totdeauna în mână
mijloacele de presiune. Și Isosică înțelese.
– Bine, zise el, dar află cât mai repede. Mă calcă pe ceafă când mi se întâmplă să orbecăiesc cu mâinile înainte în
întuneric!
162
XIV
După-masă Niculae se îmbrăcă și ieși din curte cu pașii deciși ai celui care pleacă în sat chemat de tot felul de
treburi. Ilinca se luă după el și îl prinse pe podișcă.
– Niculae, șopti ea.
– Ei, ce este?
– Unde te duci?
Niculae se uită îndelung pe cer ca și când ar fi depins de starea timpului dusul lui încotro avea de gând, apoi se
uită lung înspre partea dreaptă a șoselei, pe lângă gardurile a căror potecă da, după douăzeci-treizeci de case, în
fierăria lui Iocan, unde lucra acum unul din băieții lui, chiar se auzeau dintr-acolo slabe piuituri, îndepărtate, ca o
părere. Niculae se uită brusc în pământ și se posomori, în timp ce gândul îi relua mișcarea îndreptându-i privirea
în partea opusă a șoselei, care ducea devale, se vedea țărâna albă printre șirul de salcâmi și podiști cu stănoage
până jos la pod, unde se făceau două uliți la dreapta și la stânga, prima mai mică urcând spre măgură și apoi spre
cimitir, a doua mai lată, spre vale, unde erau râul și trecerile spre izlaz.
– Mda, făcu Niculae fără grabă și abia în clipa când avu această exclamație, se văzu că toate aceste mișcări și
uitături, împreună cu acest mda care voia să spună că lucrurile sunt ele încâlcite dacă stai să te gândești, dar nici
mintea care le vede așa nu se sperie cu una cu două, erau curat Moromete, cu care Niculae, în mod ciudat
semăna la fire, dar nu și la față, care era în întregime a mamei.
– Ei, făcu soră-sa batjocoritoare, ce văzuși?
Drept răspuns Niculae se urni din loc și o luă spre pod.
– Unde zici că te duci? repetă Ilinca.
Niculae merse câtva timp pe lângă garduri, după care răspunse ironic, fără să se uite îndărăt:
– La ailaltă, în vale!
Alboaica stătea într-adevăr în valea satului cu o grădină distanță de gropile pe lângă care șerpuia râul și se intra
la ea printr-o uliță pe care n-o foloseau decât ea și încă un vecin. Era, timp de trei anotimpuri, plină de ierburi
grase și de puieți de salcâmi care o țineau veșnic în întuneric și răcoare, în timpul căldurilor.
Când intră în curte, Niculae văzu de departe casa împrejmuită cu meri și prispa de lut cu stâlpi vechi și cu scară
înaltă și în mijlocul bătăturii pe Alboaica. Ea întoarse capul în felul acela al ei care o făcuse pe maică-sa să-i
spună că e poancă, un cuvânt născocit de ea pentru felul cum fata ei, când se uita undeva, nu întorcea liniștită
fața într-acolo, ci parcă o arunca,
163
pentru ca după aceea să și-o aducă îndărăt sau chiar într-o direcție cu totul opusă, cu aceeași mișcare. Nu-i stătea
deloc rău AÎboaicii uitătura aceasta a ei pornită parcă dintr-un elan de bucurie pe care anii și atâția copii câți îi
născuse nu-l stingeau, ținându-l subjugat și acum pe Albei al ei care toată ziua era prin sat cu tesla în mână să
câștige și să-și țină familia.
– Mamă, strigă ea, uite-l pe Niculae!
Și în aceeași clipă surpriza îi smulse nu numai aruncarea înapoi a capului spre casă unde pesemne era mama, ci
și un soi de încântare speriată, că își dădea seama de ce a venit el și cine știe ce-o să iasă acum de-aici. în ce-o

privea, orice s-ar fi întâmplat era bine, fiindcă ea n-a avut și n-o să aibă nici de-aici înainte nici un amestic în
hotărârile mamei ei, n-avea atâta putere asupra ei ca s-o îndemne în vreun fel sau în altul.
Catrina Moromete ieși întâi pe prispă, dar apoi nu mai putu să stea să aștepte și se dădu jos și o luă spre băiat,
călcând cu acel mers ezitant al mamelor în astfel de clipe când li se turbură cu adevărat mintea cum nu li se
întâmplă în nici o altă împrejurare a vieții, căci rămân totdeauna pe deplin stăpâne pe ele, chiar și în fața morții
părinților, și cu atât mai puțin în fața flăcăilor când sunt fete sau în fala altarului când sunt mirese. Rar se văd
însă printre ele care să-și țină firea în fața copilului lor ajuns bărbat:
– Niculae, mamă, zise ea cu o astfel de voce tărăgănată că se umplu parcă tot aerul de dragostea ei fără margini
și nu mai era în văzduhul alb de iunie loc pentru astfel de cuvinte și repetă, Niculae, mamă, adică ea și el, mai
mult nu se mai putea spune.
Și când se apropiară de tot unul de altul ea îi luă mâna dreaptă și începu să i-o sărute, în timp ce Niculae își
apropia fața, fără să se oprească, silind-o astfel să meargă alături de el și să renunțe la alte gesturi pe care dacă i
le-ar fi încurajat ar fi sfârșit prin a cădea în genunchi înaintea lui.
– Ei, mamă, o luă apoi Niculae repede, parcă ar fi vrut să speculeze aceste clipe ale ei de părăsire și să-i smulgă
astfel făgăduiala că se întoarce acasă, ia să-mi spui mie acum, tu de ce ai plecat de-acasă, că știu de ce ai plecat și
îți dau dreptate, dar de ce nu te-ai întors, fiindcă aici nu-ți mai dau…
– Niculae, mamă, zise atunci Catrina parcă tânguindu-se și ai fi putut crede auzind-o că ochii îi înoată în lacrimi
și de aceea glasul îi e așa de sugrumat, când de fapt nici o lacrimă nu se zări apoi sub genele ei în timp ce îi
răspunse fiului. Niculae, mamă, repetă, cum să te oprească el, maică, pe tine să urmezi la școală numai ca să le
cumpere ălora pământul îndărăt și să ne dea pe noi afară din casă? De ce să facă el asta?
– Mamă, dar el n-a făcut, a vrut doar să facă.
164
– Ba a făcut, ani de zile a umblat pe la munte cu gândul ăsta.
– Bine, mamă, exclamă Niculae râzând, dar sunt copiii lui, trei copii, cum ții tu la noi, care ne-ai făcut, n-are și el
dreptul să țină la ai lui?
– Eu nu zic, mamă, să nu țină, dar când am venit la el demult, când nu vă născuserăți voi, și i-am spus, mă, tu ai
trei băieți, ăștia când se fac mari mă dau afară din casă, ce-ai de gând? Eu la tine nu stau, dacă nu treci casa și
pământul și pe numele meu. Bine, o să-ți trec, zice, n-ai nici o grijă. Și nu mi-a trecut, Niculae, și am vândut și-
un pogon de pământ pe timpul foametei după războiul ălălalt, că o aveam pe Tita și pe Ilinca și mi-era frică să nu
moară de foame. Și le-am- dat să mănânce și la ai lui, că nu puteam să nu le dau… Mă, zic, trece-mi măcar o
jumătate de pogon pe numele meu, să fie jumate-jumate, lasă, zice, că i-l dau fetii când s-o mărita, adică Titei.
Abia când fu de te dete pe tine la școală vându două pogoane, pe care pe urmă le cumpără la loc, să-i aducă pe-
ăia îndărăt, iar Titei când se mărită nu-i dădu nimic. Spune și tu, maică, ăsta e om? Să nu-l lași singur și să moară
cu păcatele în spinare?!
– Da, dar nu înțelegi că îi faci Ilinchii rău, taman acum când îl găsi și ea pe aviatorul ăla de la aerodrom? zise
Niculae.
Aici interveni Alboaica dându-și cu o mișcare parcă de încântare extremă capul întâi într-o parte, apoi în cealaltă
și zise că așa i-a spus și ea, măcar până se mărită Ilinca și pe urmă n-are decât să stea aici, dacă nu-l mai poate
suferi.
– Dar i-a cășunat rău pe el, Niculae, zise ea mai departe aproape râzând, deși nu era nimic de râs aici.
– Nu pot, Niculae mamă, să mai mă uit la el, zise Catrina parcă și ea curioasă de acest fenomen. Să nu-l văz în
ochi. Și nici Ilinca să mai stea acolo: eu am pătimit cu ea și dacă nu mă ascultă, dau pământul ei didă-tii!
– Fugi de-aici, mamă, și nu mai vorbi așa, că Niculae o să creadă că eu te îndemn, Doamne ferește, exclamă
Alboaica și de astă dată rămase cu capul cu uitătura puțin poncișă, de unde îi venise pesemne mamei ei cuvântul
de poancă cu care o poreclise.
– Dar ce sunt eu, mă-sa sunt sau o miloagă de pe drum să mă rog de ea! continuă Catrina cu aceeași voce duioasă
pentru Niculae, dar neîmblânzită penfcru bărbat și fiică.
– Bine, mamă, zise iar Niculae uitându-se acum în sus printre salcâmi, semn că nici el nu putea trece peste ceea
ce nu înțelegea, dacă mie nu-mi pasă de ce mi-a făcut tata, cum de îți pasă ție? dacă eu m-ași plânge ași mai zice,
dar eu nu zic nimic, și ca o dovadă că e așa, e că nu mai mi-a plăcut să fiu învățător, că ași fi putut să fiu după
război. înțelegi?
165
– Lasă că știu eu, zise mama cu o voce din ce în ce mai dură și mai întunecată. Dacă te duceai la școală mai
departe, n-ai fi Iuat-o pe urmă contra Domnului Cristos.
– Unde m-ai văzut tu că am luat-o contra Domnului Cristos? zise Niculae râzând.
Alboaica începu și ea să râdă și mama, încolțită, nu mai zise nimic și câteva clipe rămase tăcută și cu o expresie
încremenită.
– Lasă asta acum, porunci Niculae, dacă vrei să mai viu pe-acasă de-aici înainte, fă cum zic eu și nu-i strica
Ilinchii măritatul. Și cu tata vorbind, ori îți trece casa și pe numele tău, ori dacă nu, îi spun că nici eu n-o să mai
viu să-l văz și n-are decât să rămână singur și să-i cheme pe Paraschiv și Achim de la București. Vrei așa?

– Nu, mamă, zise Catrina cu o voce blândă dar neînduplecată, nu-ți amestica tu tinerețile cu păcatele noastre,
cine ți-a spus să vii?
– Nu mi-a spus nimeni, am venit pentru treieriș, cu treburi.
– Și cât stai? Niculae spuse cât.
– De ce nu stai tu aici la didă-ta Marița?
Așa deci! Niculae se ridică supărat, plecă, ajunse acasă și se repezi fără milă în tatăl său; să-i spună ce i-a făcut el
mamei de s-a născut ura asta în ea, fiindcă nu se poate să fie numai istoria cu dusul lui li București, altceva mai
grav poate s-a întâmplat. Ce? Moromete avu nevoie de un timp destul de lung ca să se desmeticească. Apoi zise:
– Păi, nu știi?
– Nu! zise Niculae, de unde să știu!?
Și se pregăti să asculte. Moromete se pregăti și el să-i spună, dar apoi se întâmplă ceva de necrezut. Deodată el
începu să nu mai vrea să spună, se posomorî, își lăsă de câteva ori fruntea în pământ, pentru ca în cele din urmă
să rămână tăcut de tot. Semăna în clipele acelea cu un bolnav care s-a însănătoșit, dar n-a scăpat neatins. Cu toate
străduințele lui, Niculae nu scoase de la el nici un cuvânt de părere de rău, sau de recunoaștere că le-ar fi greșit
cu ceva… Nu zicea nimic și puteai să crezi că da, se gândise, îi trecuse prin cap să le facă rău, sau dacă nu chiar
rău, pur și simplu nu-i pasase, trecuse peste toți fără să dea socoteală cuiva și își urmărise gândul așa cum
vrusese el. Tăcea și își ținea fruntea în jos ca un vinovat, dar se vedea că în sinea lui nu se simțea așa, dar nu era
nici senin. Era o tăcere fără scăpare. Fiindcă pe urmă ridică privirea și, redes coperind lumea, Niculae se pomeni
cu el că ia altă vorbă; cu veselie, cu îngrijorare sau cu vechea lui uimire, dar fără să fi răspuns la ceea ce se
aștepta de la el.
– Mă, exclamă el, fata asta a lui Niculae al Niculii! 166
– Ce e cu ea, tată? întrebă atunci Ilinca, zgâindu-se spre drum să vadă și ea ce era cu fata aceea care într-adevăr
tocmai trecea pe lângă garduri fâțâindu-și fusta.
– Picioarele ei, zise Moromete, trece porcul cu jijeu printre ele. Asta însemna că fata aeea a lui Niculae al Niculii
avea picioarele așa
de curbate în afară, încât porcul, căruia i se pune de obicei la gât un jijeu să nu poată trece printre spărturile
gardurilor, printre picioarele ei putea totuși trece. Ilinca chicoti înainte să-și dea seama că Niculae aștepta de la el
un răspuns. Și pe chicotul ei, Moromete părăsi locul, se sculă și o luă încolo spre grădină. Nehotărât, se întoarse
în mijlocul bătăturii. Acuma ce să fac eu, părea să spună, încotro s-o iau, spre poarta de la grădină, sau spre
poarta de la drum? Pașii i se mișcară și în cele din urmă o luă spre cei doi salcâmi care străjuiau ieșirea din curte.
Iar Niculae rămase cu privirea după el până ce nu-l mai văzu. Ai fi zis că nu se întâmplase nimic dacă n-ai fi știut
că nu era nici o lună de când acest om pașnic și înțelept alergase cu parul după muierea lui, urlând la ea să se
ducă din târla lui.
– Ce făcuși, Niculae? șușoti Ilinca apropiindu-se.
Adică ce-a făcut cu mama, a izbutit s-o facă s-i vină mintea la cap? Dar Niculae nu înțelese și se dezvinovăți
învinuind:
– Eu, ce făcui?! Voi, ce făcurăți! N-ați putut, tu și cu Tita, să-i țineți de rău mai din timp?
– Nu știu, dădu Ilinca din umeri cu nepăsare. Mie să-mi dea partea mea de pământ și să nu dea Dumnezeu să mă
stric și cu băiatu-ăsta din pricina lor, că…
Și nu-și termină vorba, nici măcar nu voia să se gândească la ce s-ar mai putea întâmpla în asemenea caz.
– Ce stai, zise ea, du-te după el.
Adică mai era vorbă că nu trebuie lăsat să tacă și să se ferească?
– Așa face și cu noi, nici nu-ți dai seama cum te păcălește: tu îi spui și el tace și o dată îl vezi că ia altă vorbă.
Niculae se dădu jos din pridvor și din drum se uită apoi să vadă încotro o luase taică-său.
– A intrat la Iocan, Niculae, spuse Cârstache din curte, unde dregea
un patul de porumbei.
XV
Soarele trecuse de cealaltă parte a șoselei, printre salcâmii lui Cârstache. Era parcă amiaza după-amiezii.
Umbrele gardurilor și ale caselor începeau să crească spre răsărit, după ce câteva ceasuri stătuseră pe loc. Nu se
știe
167
de ce la ora aceea se vedeau mereu pe drum fete sau muieri tinere, după a lui Niculae al Niculii apăru acuma una
însărcinată. Nu mergea pe poteca de pe lângă garduri, mai ferită, ci pe cea de pe marginea șoselei, în plină
lumină, cu burta înainte, fără nici o sfială. Se și vedea copilul în ea rău pus, parcă de-a curmezișul, te mirai că n-
o durea… In spatele ei, parcă pitindu-se, una veselă, se opri, îi dădu bună ziua lui Niculae și îi șopti ceva. Niculae
murmură un răspuns și tânăra femeie își văzu apoi mai departe de drum, sărind sprintenă șanțul și luând-o acum
pe lângă garduri, cu aerul că trupul ei nu știe nimic din ce-a făcut capul, ce i-o fi spus lui Niculae, iată, și-l
leagănă cu nepăsare în mers și simte din plin bucuria de a sări un șanț fără să miști o pietricică din locul unde
laba desculță a piciorului a atins țărâna pământului.
– Bună ziua, nea Ilie, i se auzi apoi glasul subțire și cântat, fiindcă întra-adevăr Moromete se întorcea acasă și

tocmai se întâlnea cu el.
Nici Cârstache și nici Niculae nu-l văzuseră când se apropiase pe lângă garduri. Venea cu oarecare grabă, ca
omul prins înlr-o treabă pe care ca s-o facă trebuie să umble de colo până colo până îi dă de cap. Niculae îl lăsă
să treacă și în curând se auzi uruind polița de deasupra ușii… Căuta ceva, cine știe ce îi trebuia…
– Lasă mai bine să dregem altceva mai greu de reparat, zise Niculae când Moromete se dădu jos de pe scară și
ieși din nou pe poartă.
Se luă după el. Moromete nu înteți și nu-și micșoră pașii, totuși se opri deodată nedumerit:
– Tu ce treabă oi fi zicând că ai încoace? Sau n-ai nici o treabă?
– Cu tine, zise Niculae, nu se poate discuta decât de pe poziții de forță?
– Adică cum? se miră Moromete. Vreai să spui că o să mă sforțezi tu pe mine?
– Eu nu vrea, să te forțez, dar pot să mă pun pe o poziție de forță și atunci să vedem ce-ai să faci.
– Ei, pune-te, zise Moromete.
– Uite, n-o să-ți mai trimet bani. Și să știi că nu glumesc oricât de bună inimă crezi tu că am!
Moromete nu șovăi, dar ridică sprâncenele; nu-i plăcea totuși ce auzea și se vedea că își dă seama că Niculae nu
glumește.
– Noroc, nea Ilie, zise unul grăbit trecând pe lângă ei cu o nuia verde subsoară; noroc, Niculae!
– Bine, zise Moromete. Dar fă-mă să înțeleg ce vreai tu?!
– Hai cu mine până la mama, zise Niculae.
– Bine, zise Moromete, hai.
168
Și se întoarseră din drum și o luară devale. Moromete arăta foarte senin și mergea cu mâinile în buzunarele din
fată ale pantalonilor și cu pași rari și lungi. Astă era la el semn că, fără să fie îngrijorat de ceva, era totuși
preocupat, dar parcă în mod plăcut și singura dificultate era o anumită alegere care trebuia făcută din mai multe
lucruri deloc rele. Deodată pufni într-un fel de râs care era mai mult o înduioșare pe care o prelungi cu dări din
cap de protest că a putut cuiva să-i treacă prin cap că…
– Ei! zise Niculae.
– Să zici tu, că… Hm… Auzi… Păi, mă, Niculae, crezi tu că dacă ași putea eu să înham căișorii mei colea și să fac
nu zece, câte făceam altădată, cinci, hai trei, drumuri la munte, ași mai avea eu nevoie să-ți cer? Sau tu crezi că
eu îți cer fără să am nevoie?!! zise el parcă s-ar fi pomenit trăsnit că la asta nu se gândise.
Și se și opri în mijlocul drumului uitându-se la fiu să-și dea seama dacă nu cumva era adevărat. Dar Niculae nu
se opri și Moromete trebui să se miște din loc și să-l ajungă din urmă.
– Eu nu ți-am spus că așa o să fac, zise Niculae. Eu te întreb ce s-a întâmplat între tine și mama de ați ajuns în
siluația asta și tu iai altă vorbă profitând de faptul că nu poate să-ți smulgă nimeni vorbele cu cleștele din gură.
Nu e o modalitate de a rezolva o problemă.
– Bine că veniși tu cu alte modalități, zise Moromete cu un glas cât p-aci să te facă să crezi că într-adevăr se
bucura de posibilitatea asta. Noroc, bă Stane, răspunse el unuia care se apropiase și trecuse pe lângă ei cu niște
pași atât de regulați că ai fi zis că drumul de unde vine și se duce el nu are nici început nici sfârșit și n-are deci
rost mergând pe el nici să mergi iute nici să te precipiți. Arași alea patru pogoane care ieșiră prost cu porumbul
pe ele? mai întrebă Moromete.
– Le arai, zise celălalt (și răspunsul lui nu veni imediat).
– Și ce puseși în loc? mai zise Moromete.
între timp, celălalt, cu mersul lui nezgâlțâit, se îndepărtase mult și i se
vedea turul pantalonilor mișcându-se în ritmul adormitor al pașilor. Era
prea departe ca să mai răspundă și timpul se scurgea în urma lui în valuri
1 de așteptare pe care nu le turbura nimeni. Iar în urma lui rămânea o
– enigmă: într-adevăr, ce pusese el pe cele patru pogoane ale lui pe care le
lîntorsese?
șș; – … pe mă-ta cu spinarea aia a ta lată cât o ușă, după ce că ești surd, ' ești și mare! mai zise Moromete fără
să-și micșoreze cine știe ce glasul, încât te apuca frica să nu fi auzit cumva ăla și să se întâmple ceva cu totul
neplăcut.
169
– Tot porumb, răspunse atunci celălalt foarte distinct, dar fără să fi ridicat glasul.
– Fiindcă îmi spuse al lui Niculae al Pinții că ai pus otavă, zise Moromete strigând. E bine că l-ai pus tot porumb,
fiindcă acuma o să se facă, atunci când veni și arași tu în primăvară căzuși pe seceta aia! și de-aia nu-ti crescu.
– Deșteptu de fi-meu! se mai auzi în dosul spinării celuilalt, tot fără să fi întors o clipă capul sau să-și fi schimbat
o secundă ritmujbpâșîlor.
După care nu se mai auzi nimic și Moromete, care între timp se întorsese cu trup cu tot spre cel cu care
schimbase aceste cuvinte, reveni cu fata spre fi-său.
– Avem de mers undeva, zise Niculae fără bunăvoință. Mergem acuma la mama. Dacă vrei să poți să stai de
vorbă cu oamenii pe care îi poți întâlni pe drum, fă în scopul ăsta un drum special și distrează-te.

Moromete se opri pe loc alarmat, amenințând astfel că dacă fiul continuă să se poarte cu el în felul acesta, s-ar
putea, cu orice risc, să nu mai meargă acolo unde se duceau. Dar Niculae nici măcar nu se uită și din nou
Moromete trebui să-l prindă din urmă.
– Cu toate că s-a dovedit că a fost în detrimentul meu, continuă Niculae, nu pot să nu recunosc că nu-ți stătea
deloc rău pe vremea când ai câștigat atâția bani că ți-ai cumpărat la loc cele două pogoane vândute după fuga lui
Paraschiv, Nilă și Achim. Toată activitatea ta de-atunci avea la bază o idee greșită! și te purtai foarte urât. Crezi
că nu se poate să devii activ decât pe baza unei idei greșite? ,
– Păi uite, ați venit voi cu idei bune, zise Moromete prompt, ne-ați interzis orice mișcare, nici până la gară nu
poți să te mai duci cu o căruță că și găsești un milițian acolo care te caută sub ce"rgă.
– Acuma mergem la mama, repetă Niculae.
– Și nu putem și noi să vorbim așa ca doi oameni…
– Cum să nu. De ce nu treci casa și pe numele mamei? Dacă asta îți cere ea, ce te costă, crezi că mai are acum
nevoie Paraschiv de ea, când o are pe-a lui? Tu ți-ai cumpărat la loc cele două pogoane, ai un lot întreg, în timp
ce mama a vândut un pogon pe vremea foametei de după primul război și a mai vândut pe urmă încă unul ca să
am eu bani de cărți și de taxe. Pentru aste două pogoane nu face un loc de casă? La ce te gândești, că s-ar putea
să vie Achim în sat și să se apuce iar de plugărie și ai vrea să-i dai casa? Foarte bine, dar cine vă împiedică să vă
faceți în cazul ăsta tu cu mama alta alături și să trăiți liniștiți?
– Locul ei, zise Moromete, l-am vândut lui Tudor Bălosu să te țin pe tine la școală.
170
– Nu-i a asemen înt
7osti Niculae indignat. Mă mir cum poți să spui o n. Cu cine crezi că vorbești? Locul ăla era al Guichii, ^^ e
destul de mare s-o împărțiți în două și unde e acum „„ Jărâmați și să vă faceți o casă nouă.
gf– iviă Niculae! Mă Niculae! strigă Moromete deznădăjduit, tu crezi că eu nu vreau?! Mâine, domnule, mă duc
la sfat și îi trec și casa și locul pe numele ei inclusiv! Dar crezi tu că asta e?
– Asta e! afirmă Niculae fără înconjur. Fă tu chestia asta și ai să vezi
că asta e.
– Păi atunci, zise Moromete oprindu-se și dându-și pălăria pe ceafă, ce mai căutăm acolo, hai încoace spre sfat să
facem actul.
Adică, dacă era vorba numai de-atât, în ceea ce îl privea, socotea in trarea aceasta în domeniul simplității practice
a vieții drept cel mai precar lucru care se putea închipui, era gata oricând să facă tot ceea ce se cerea de la el.
– Nu, zise Niculae, asta e o altă modalitate de a te abate din drum (se uită la ceas), mergem întâi la mama și pe
urmă de-acolo, dacă mai avem timp, mergem și la sfatul popular.
– Mergem, conveni Moromete cu o tristețe duioasă, abia simțită și ochii mari deschiși îi înotau parcă în niște
lacrimi care nu se scurgeau, dar care nu-i înecau mai puțin vederea. Mergem, Niculae, zise el cu un^ glas %mic și
curat, ca să nu se bage pesemne de seamă ceea ce îl copleșea pe el în clipele acelea, mergem unde zici tu, întâi la
mă-ta și pe urmă dacă nu mai avem timp, mergem mâine la sfat, că e timp și mâine…
Aproape că nu se putea îndura acest glas și aceste cuvinte cu duioșia lor asemănătoare unei rugăminți voit
inocente ca să nu sufere pedeapsa teribilă care se pregătea sub ochii lui înspăimântați. Niculae însă mergea
înainte cu privirea ținta la ceva care numai el știa ce era, și nu băgă de seamă și nu i se păru foarte ciudat nici
glasul și nici supunerea atât de totală, de neînțeles a tatălui care primea tot ce i se spunea.
– Dacă zici tu că așa e bine, continuă el, zic și eu ca tine, poate știi tu ceva…
– Ce spui, tată? zise Niculae, cu glasul celui care n-a fost atent fiindcă
n-a auzit bine.
– Zic că poate, că e bine așa cum zici tu, să nu-ți închipui că ai venit 5i tu pe la noi, ai văzut sau ți-au spus fetele
astea ce s-a întâmplat și n-am ascultat și de vorba ta. Să trăiești, Anghelache… Uite, plecai și eu cu băiatul-ăsta
prin sat…
– Ia-l la secere, nea Ilie! zise acel Anghelache voios.
Moromete redevenise între timp stăpân pe sine și se uită dintr-o parte la fiul său: dădu din cap ironic arătându-l
pe cel care trecuse:
171
– Acuma eu ăstuia, după teoria ta, nu trebuia să-i mai răspund la ce-a * zis, fiindcă mă împiedică să merg!
];
– Nu să mergi, să ajungi, zise Niculae. >
– Adică cum, zise Moromete cu o dorință sinceră de a înțelege. întrucât mă poate împiedica cineva să ajung unde
mi-am propus dacă…
– N-am timp să-ți spun și nici nu mă interesează îl întrerupse Niculae, mai bine gândește-te ce-o să-i spui mamei
când o să te întrebe de ce ai gonit-o de-acasă, nu că stai la taclale cu alde Anghelache!
– Cine a gonit-o de acasă?
– Tu ai gonit-o, răspunse Niculae, fiindcă una e să spui niște vorbe care poate să nu-ți placă și alta e să te prefaci
bolnav zile întregi, ca să poți pe urmă să pui mâna pe par și să te iai după ea ca s-o gonești. Astea sunt faptele, n-

ai cum s-o cârmești orice ai zice și asta trebuie să rezolvi, nu altceva.
– Mă copilule, exclamă iarăși Moromete, de astă dată însă mai ferm, dacă din pricina vorbelor s-ar fi întâmplat
tot ce știi, nebun să fiu eu și să nu fac orice ca să nu fie așa. Dar nu e vorba de vorbe!
– Dar despre ce e vorba? zise Niculae cu acel glas plin de siguranță pe care îl avem totdeauna când suntem
încredințați că întrebarea noastră va rămâne fără răspuns. Mama se întorsese de-bine de rău acasă, și nu zice
nimeni să-ți fi părut bine de fapta ei, dar era acasă, și era acasă în dreptul ei, ai înțeles vreodată lucrul ăsta? Mie
să-mi răspunzi direct la întrebare.
*- Am înțeles, că nu e așa mare filozofic ce spui tu, zise Moromete supărat. Dar…
Și nu mai complectă și restul gândului. Niculae așteptă.
– Ei, zise el în cele din urmă, vezi că de fapt n :ai înțeifes bine despre ce era vorba? înțelegi abia acum, dar atunci
nu ți-a trecut prin cap că n-ai dreptul să recurgi la forță. Să te văd acum cum te descurci.
XVI
Ajunseră și intrară în curtea Alboaicii. Ca și mai înainte Marița era, tot în bătătură și îi văzu nu pentru că se uită
la ei, ci pentru că prin-mișcarea pe care o făcea capul pe gâtul ei zărea tot timpul totul și nu seî putea petrece
nimic chiar și în spatele ei fără ca ea să nu-și dea seamal în aceeași clipă:
– Mamă, strigă ea, păzea, a venit tata în pcțit.
îi convenea să râdă, vroia parcă să spună că Albei al ei n-avea s-ol gonească niciodată de-acasă orice i-ar face.
Catrina fie că nu se așteptase! să-l vadă pe omul ei venind după ea chiar în aceeași zi în care venisefj
172
Niculae, fie că nu știa cerifflSftacă văzându-l că se apropie de prispă, rămase câteva minutaLJufXflffiaucită,
timp în care toată lumea se așeză pe-aproape. Alboaji^jțwRt^uște scăunele mici pe care le puse pe jos printre
troscotulJ^Tde, care la ei se apropia până la marginea de .lut a prispei. Dar &&i Catrina își reveni, se ridică fără
veste de la locul ei, și pieri în caj^srin tinda deschisă. Să fi fugit astfel fără să spună nimic? Moronjjpffe se uita în
pământ mohorât.
_. ..lamă, strigă Niculae încet, să știi că stăm aici și te așteptăm. Alboaica, parcă râzând, își dădu capul pe spate
cu o mișcare de parcă s-ar fi ferit de-un fluture care zbura prin preajmă și zise în șoaptă:
– Lasă, Niculae, că iese acuși. Apoi adăugă și mai șoptit: Dar să știi, tată, că nu e de-a bună, mai bine o mai
lăsați și veneați peste vreo lună…
– De ce peste vreo lună? zise în clipa aceea Catrina prin geamul deschis al odăii.
Se vedea că se drege în oglindă și când ieși chipul ei, sub o broboadă nouă, arăta ca para focului iar din ochi îi
scăpărau lumini verzi.
– Ce cauți aici? zise ea rămânând în picioare pe prispă, adresându-se bărbatului care stătea jos pe scăunel, afară
din curte! Să nu stai tu aici în fața mea și să vii cu Niculae după tine! Hai, afară din curte! Și dacă Niculae ține cu
tine și îți caută în coarne, să plece și el! N-am nevoie de feciori care umblă contra Domnului Cristos și îndeamnă
lumea să nu se mai ducă la biserică.
Stătea mereu în picioare și din când în când îi dădea îndărăt pe tată și pe fiu cu dosul palmei, cu mișcări care n-
aveau în ele nici o știință a efectului, dar erau totuși cumplite, fiindcă arăta în clipele acelea tot atât de tânără și
pătimașă ca și una de treizeci de ani care avea de mult bănuieli că viața ei e greșită, dar i-a trebuit totuși o dovadă
a trădării, ca să rupă cu cel care totdeauna a înșelat-o.
– Tu, zise ea dându-și o dată cu vorba brațele îndărăt, ca o pasăre gata să zboare sau să atace, azi dacă ar veni
feciorii, azi ne-ai arunca pe drumuri. Că nu-ți ajunse că fugiră cu caii și cu oile și sparseră Iada și luară din ea
banii cu care trebuia să meargă Niculae la școală!
– Pe unul din ei, măcar, zise Moromete, iartă-l, c-a murit. Au mai rămas doi: unul e bolnav și o să moară și ăla
mâine-poimâine. De cine mai ți-e frică?
– Mai bine ai fi murit tu, spuse Catrina cu mintea rătăcită. Că eu cu ei n-am nimic, i-am crescut și m-am trudit cu
ei și i-a bătut Dumnezeu după păcatele lor, dar tu…
Vroia adică să spună că el a rămas singurul nepedepsit și că trebuia deci să moară și el pentru ca astfel să
ispășească. Ea era singura care n-avea nici o vină și deci nimic de ispășit, deci singura care merita să trăiască.
173
– Mamă, rupse Niculae tăcerea încărcată de aburii înfierbântați de ură
care otrăviseră numaidecât tot aerul din jur și era greu de văzut cum se
mai putea vorbi mai departe fără să fie împrăștiați de cineva cu hotărâre.
(Moromete tăcea hotărât, și nu știa dacă venise aici cu gândul să rabde
sau să dea lupta în fața lui Niculae și să încerce să câștige în felul acesta.)
Uite, mamă, zise Niculae cu un glas care arăta că era singurul care putea
să-și păstreze aici o judecată limpede, deși necoaptă și poate neștiutoare.
Tu ai fi vrut ca tata să moară și, din câte am înțeles eu, el chiar a vrut
să-ți facă pe plac și s-a pus pe pat și n-a vrut să mai mănânce. (Aici
Niculae îi aruncă Alboaicii o privire, și sora lui vitregă înțelese că nu
trebuia să râdă.) Cine din sat de la noi sau chiar și din alte sate ar fi fost

în stare să facă una ca asta? Că până la urmă tata n-a reușit, asta e adevărat,
dar și tu te-ai grăbit să-l lași să se chinuiască singur și ai vrut s-o iai și pe
Ilinca după tine. Cred și eu că lui tata i-a pierit atunci cheful să moară
de d/agul tău.
în clipa aceea Moromete se agită pe scăunel și deodată se ridică în picioare. îl trânti fără să vrea, bâjbâind din
mâini și împiedicându-se în propriii genunchi până porni împleticindu-se și făcând totuși pași mari. Ce era cu el?
Nu cumva e adevărat, gândi Niculae, ce i-am spus eu mamei doar în glumă, ca să-i arăt că nu e nimic de lăudat
nici în fapta ei, care la drept vorbind nu prea se deosebește de a celor mai rele muieri din sat când ajung și ele la
astfel de răscruci ale vieții? De ce fugea el iarăși și nu stătea aici să meargă până la cap? Putea să fie adevărat
acest lucru de necrezut, că nu vrusese să mai trăiască? Dar de ce oare? Se simțise el așa de tare chinuit de
remușcări? Sau într-adevăr răutatea răzbunătoare a mamei îl împinsese atât de departe? Oricum, chiar dacă nu se
gândise să moară, bine nu-i făcuse, prin urmare știa singur să ispășească și nu trebuia să vie ea mama să-i
dorească sfârșitul, când el se'ținea mereu așa de voinic și mintea lui era atât de vie!
– Tată, strigă Niculae cu glas răgușit, tată!
Dar el nu se oprea și mergea din ce în ce mai dezordonat și Niculae fugi după el și îl ținu.
– Tată, zise Niculae, unde pleci fără mine? Cum ne-a fost vorba? Moromete se opri și glasul tânăr care îi
pronunța numele îl făcu să-și
adune în sine patimile răscolite cum își adună un cal puterea să se oprească înainte de a-și trânti călărețul. Se
descotorosi cu blândețe de brațul băiatului și își continuă mersul, acum regulat și sigur de sine. Niculae îl urmă.
– Ei, zise apoi Moromete pe uliță, ai văzul și tu? Că vii și-mi spui că de ce nu fac și nu dreg. Uite, am făcut și-am
dres, spune și tu acuma dacă asta merită să se mai numească femeie, că e mă-ta și n-ar trebui să-ți spun 174
așa. Ca să crezi că ai nebuni, mă
– Da, dar t mohorât. Trebu:
Moromete să afle de ce.
– Pune-te în cu gândul că într timp a văzut că dar pe urmă tu t Sau în orice caz,
cum e, am zis ca tine să viu să stau de vorbă. Păi vezi că nu e în toate mințile? Lumea e plină de _iai încape!
lie să-i treci jumate din locul de casă, zise Niculae Aci chestia asta mai demult. De ce n-ai făcut-o? ipunse și nici
Niculae nu avea aerul că ar mai fi doritor
continuă:
„1 ei, de la început de când noi nici nu eram trăiește zi s-ar putea ca Paraschiv s-a arunce pe drumuri. Cât ții nici
cu noi nici cu ei, a mai fost cum a mai fost, ii apucat și te-ai dus la București… De ce te-ai dus? oau tu un^w
~>^ ..w ce te-ai dus cu căciula în mână, când din contră, ei trebuia să te prinjească pe tine smeriți, că doar ei erau
vinovați. Când colo, tu le-ai dat tclt! exclamă Niculae cu o nedumerire împrăștiată și cam absentă, din care Iu
lipseau însă unde reci de neînțelegere.
Ajunseseră la iapătul uliței și Niculae o coti spre văgăuni, și nu îndărăt spre casă, cu o ^nfățișare nemulțumită și
iritată. Moromete făcu același lucru. îi trecuse duioșia aceea tremurătoare cu care venise, nu era nici un ceas, mai
înainte, la Alboaica.
– Ați fost șase copii, zise el crezând că Niculae nu mai avea mai multe de spus. N-am putut să mă rup în șase
părți că mi-ași fi rupt și ași fi zis, na ție cutare, na și ție cutărică, tu ăsta du-te la școală și studiază, tu Paraschive
ia și te însoară cu Mahda lui Bobârlache, tu Nilă aranjază-te și tu cum te taie capul cu ce-ți dau, tu Achime ia-ți
oile și fă ce vrei cu ele, voi, fetele astea, vedeți cu ce vă mai dau eu și cu ce vă mai vine de la mă-ta arăniți-vă și
voi pe-acolo prin târla ăluia cu care o să vă măritați!… Iar eu părintele să ajung la mila voastră, să mă trimiteți de
la unul la altul cu mămăliga în mână, că n-o să am cu ce s-o mănânc. Ei, chiar dacă făceam așa, tot n-ați fi fost
mulțumiți!
– Sigur, de-aia păstrezi tu lotul numai pentru tine, ca să n-ai vorbe! zise Niculae sarcastic. De ce nu le-ai dat lui
Paraschiv, lui Nilă când trăia și lui Achim partea lor, dacă zici că de dragul lor te-ai dus după ei la București?
– Ca să-l bea pe-acolo cu muierile! zise și Moromete la fel de sarcastic.
– Care muieri? Când începu Paraschiv să-și facă economii pentru casă, nu mai era vorba de nici un fel de muieri.
– De unde să știu eu? făcu Moromete sumbru. Câte n-au început ei, și n-au dus nici una la cap!
– Dar nu despre asta era vorba, zise Niculae cu un glas mai înalt și mai curățit de o împotrivire ascunsă care nu
întârziase să apară câtva timp la adresa tatălui, când îi auzise primele cuvinte în uliță, după ce plecase
175
împleticindu-se de Ia Alboaica. Când te-ai dus la București așa cum te-ai> dus, i-ai arătat mamei că n-ai de gând
să te ții de cuvânt. Ce-ai fi vrut' atunci să facă ea în cazul de față, să bată din palme? Acum ai să-i treci din locul
de casă.
– De ce, că vreai tu? zise Moromete foarte mirat.
Niculae tăcu o vreme în fața acestei reveniri neașteptate. în cele din urmă pufni cu nepăsare, deodată străin de
toate acestea:
– Nu pot să sufăr oamenii care nu e un ceas de când au promis un lucru și pe urmă uită despre ce e vorba.
– Ba asta s-o crezi tu că am uitat, răspunse Moromete și el cu aceeași; nepăsare cu care vorbise fiul. Ca să nu

ziceți că am gonit-o pe mă-ta de ș; dragul ălora de la București, trec jumătate din locul de casă, dar nu ei, * ci
Ilinchii și cu condiția expre să nu-i spui nici tu nici Ilinca până Ia moartea mea. Și nici să-i mai văd picioarele
prin curte de-aici înainte. *•
Și cu acestea Moromete se răsuci brusc cu fața spre sat și o luă singur pe drumul de întoarcere, fără să se uite
dacă fiul avea de gând să-I urmeze. Niculae nu-l urmă, se îndepărtă și el în același timp, grăbit, ocolind s
văgăunele pe acele poteci care duceau tot spre sat, dar cu totul în altă ] parte.
XVII
Ce putea să răspundă Marioara, fata lipoveanului, dacă ar fi fost întrebată unde se duce în ziua aceea când
plecând de la surata ei, Ilinca lui Moromete, o pornise pe drum? încotro se ducea? Fiindcă un om sau ș o fată
într-un sat trebuie să se ducă undeva dacă picioarele Ii s-au urnit t din loc și au început să le calce pământul.
Poate să meargă la apă, la fântână cu o găleată, sau se poate duce undeva departe, în altă parte a ș satului unde
are o rudă; și aici mersul e ghicit de toată lumea, e rar, : așternut. Se poate duce până colea peste drum, la
cineva cu care are puțină treabă, sau fără treabă; și atunci mersul e liber, gata să mai piardă cu altcineva din
timpul destinat să-l piardă cu cel la care se gândise de Ia început; și în afară de sărbători când toată lumea
părăsește casa și se strânge ba pe marginea șanțurilor, femei și bărbați deopotrivă, sau Ia horă și la plimbări prin
pădure, băieți și fete tinere, un om într-un sat nu se j mai poate duce nicăieri unde să fie văzut și să nu se știe ce
e cu dusul J lui și ce rost are. Este cunoscut și mersul nenorocirii, când un bărbat trece cu capul gol pe drum, cu
niște pași rari și cu fruntea plecată și tăcut, strivit parcă de fâlfâitul morții care i-a intrat în curte și i-a răpit fie
copilul, fie mama bătrână, sau chiar femeia încă tânără… Mersul acesta însă nicăieri,
176
tărăgănat, care seceriș al Mano cu asta? Unde se curtea cealaltă și liniștea zilei: „Uite-l Și nu trecea mult duce
acuma să jo, fată!" o apăra câte-dea bărbatul, să nu Se auzea protestul s< măsură la vorbă. Di interes, a unei
surate – Unde te duci,
;t în după-amiaza aceea cu câteva zile înainte de antână, stârni vorbe pe tot parcursul lui… „Ce e Și trecută de o
casă silueta fetei era zărită din câteva clipe lungi de tăcere se auzea șoapta în Marioara lui Fântână, de unde o fi
venind?" uzea altă voce: „Asia le-a terminat pe toate, se „Ce-aveți cu ea, s-o fi ducând și ea pe la vreo ;las de
femeie. „Pe la vreo fată n-ar fi nimic, răspun-rească ea în altă parle." Unde ar fi putut nimeri? it al muierii,
amestecat cu râsul scurt al celui fără ltă curte țâșni chiar întrebarea curată, plină de re nu-și arăta însă fața.
rioară?
Marioara tresări, sil uită într-acolo și timp de câțiva pași nu zise nimic. Pe urmă răspunse tari, foarte răspicat și
explicativ. – Mă duc la pădu/e după bureți.
Da, asta ar puteai fi adevărat, plouase puțin azi-noapte și puteau fi căutați bureți, mare minune să-i găsești însă
după o ploaie atât de mică și care nici nu se știe dacă o fi ajuns prin pădure… Dar puteai să-i cauți, bureți, sau
melci, sau chiar pește, dacă te mai duceai cu cineva, cu o plasă să dai pe la fundul râului, aici la intrarea în
pădure, sub deal. „Se duce ea după bureți, cum mă duc eu acuma, de Sân-Petru, după iepuri", se auzi alt glas, ca
și când de Sân-Petru vânătoarea de iepuri ar fi fost la fel de lipsită de noimă ca și mersul pierdut al acestei fete.
Pe urmă Marioara ieși din.sat și scăpă de sub ochii oamenilor. Ajunse în Valea Morii unde se vedea podul cel
vechi de lemn, cu schelăria lui care în singurătatea care năvălea parcă din pădure asupra râului, părea, împreună
cu o cruce și o fântână de prin apropiere, la fel de veche că s-ar fi zis că e părăsită dacă jgheabul ei uriaș cu
scoarța de mușchi crescut din coaja fostului copac din care fusese făcut n-ar fi arătat că vitele și poate oamenii
continuau să bea din ea. O rămășiță a unor timpuri de mult uitate, singura mărturie că în acest sat au mai trăit
cândva și alți țărani și că cei din prezent vor pieri într-o zi toți și numai astfel de urme cum sunt podurile,
fântânile, crucile, făcute de mâna lui, sunt o mărturie de om, restul, pădurea și ierburile existând și singure, iar
casele și drumurile fiind mai mult decât acestea din urmă amenințate de târnăcopul care le dărâmă sau le
desfundă.
Marioara coborî încet pe spinarea domoală a micului deal în coasta căruia curgea râul și ajunse, trecând pe pod,
în poiana de lângă marginea pădurii. în depărtare se vedea albia râului cotind lin, cu apă bogată, printre sălcii
plângătoare și ierburi înalte. Soarele bătea din plin peste lăstăriș și
177
era liniște mare. Pădurea se întindea dincolo de lăstăriș plină de răcoare și umbră. Când Marioara trecu podul un
strigăt din lăuntrul pădurii răsună ca dintr-o casă uriașă al cărei acoperiș era cerul. Marioara se opri și se uită într-
acolo, cu mâna pe frunte și cu privirea sticlind. Se auziră glasuri limpezi foarte apropiate. Un zgomot puternic de
cai, trecând vijelios peste pod, îi întoarse privirea înapoi și curând caii zburară prin fata ei și pieriră în adâncul
pădurii. O clipă doar zări fâlfâind cămașa albastră a călărețului pe fondul verde-crud al lăstarilor și după aceea nu
se mai auzi decât tropăitul care se depărta sporindu-și enorm viteza din pricina ecoului care dubla repede cele opt
răpăituri de copite peste pământul bătătorit. Apoi tropăitul păru că se domolește și se îndepărtează, dar reveni cu
forță sporită parcă de sub pământ și umflându-se din ce în ce, până ce deodată se stinse de tot și liniștea recăzu.
Soarele cobora deasupra pădurii și părea mai puternic decât era în înaltul cerului, lumina mai tare, văile mici și
câmpia îndepărtată zăceau scăldate în lumina coborâtă jos, încă albă, deși galbenul din ea putea fi ghicit în
strălucirea aparte a unor ierburi, în reflexul apei, sau în umbrele sălcilor răsturnate cu capul în jos în dreptul

gâldaelor adânci unde râul își încetinea scurgerea și își sporea adâncimea și suprafața. Marioara reveni parcă
indecisă, intră sub pod și după ce rătăci câtva timp pe sub stinghiile lui de dincoace de apă, pline de cuiburi de
rândunici și pânze uriașe de păianjeni, o luă încet înainte pe albia râului pe o potecă de sub mal. Poteca făcea o
buclă de-a curmezișul malului înalt, ajungea jos și acolo dădea în altă potecă, chiar lângă apă, pe un mal mai jos,
plin de ierburi cu firul subțire și roșu, ardeiul șerpilor. Fața apei strălucea ca argintul, iar de o parte și de alta, pe
maluri parcă ardea un foc rece. Marioara își scoase sandalele și intră în apă, într-un loc unde curgerea râului se
subția și se vedea la fund pietrișul alb, trecu pe malul celălalt și se încălță la loc. După o vreme de mers intră -din
nou în apă și trecu iar pe malul celălalt, ca și când spre locul încotro vroia ea să se ducă nu se ajunge decât așa.
Ocolind valea cu o mișcare largă albia râului o lua acum pe la marginea pădurii, pregătindu-se pentru un drum
lung. într-o parte se înălța pădurea iar în cealaltă zarea fără sfârșit a câmpiei. Grânelc creșteau până aproape de
mal și nimic nu se mai vedea sub cerul albicios în afară de ele, nici un pom, nici o ridicătură, doar soarele
singuratec deasupra și Cerul înecat în ' lumină. Undeva în pădure, prin apropiere, se auziră din nou glasurile de la
început și bălăcărit de apă. Râul, ocolind pădurea, intra pesemne în ea și băieți sau poate și fete se scăldau sau
prindeau pește cu plasa. Marioara trecu râul și o luă într-acolo printr-o potecă. După câtva timp de mers se făcu
deodată o poiană largă și se văzu din nou râul oprit aci parcă definitiv, atât de mare era gâldăul în care se
împotmolise. Nici poiana nu era dintre
178
veo
cele obișnuite, din cariere de piatră, pământ humos de cară lor roșietice cu mușuro; apropiere putea fi văzut sau
mai mic al vreunui
Undeva înapoi, se ea fosta primărie, acum zărea roata bulgărească într-adevăr se prindea pe: zarvă câțiva copii
printre apropiere, le strigau de au treabă, nu e vremea aci se uită și ea în apă, unde o plasă cu apa până aproa
– Ați prins ceva, țață
– Am prins ceva, zise
dea în depărtare, dincolo de râu, un crâng și unde se lua pietriș pentru bătături, nisip și i căscau, aceste văgăuni,
de departe gurile . e; acolo era și cimitirul animalelor, din nul uscat sau capătul mare al vreunui cal,
pri
lua
ăMj ii
irintre copaci casa lui Valache și dincolo de sfatului popular, iar în vale spre râu, se re își uda Valache grădina lui
de zarzavat, și cineva își scălda caii, iar pe mal făceau re și flăcăi mai mari și câteva fete de prin fundul
grădinilor mamele să vină acasă că a de stat la gâldău. Marioara se apropie și muieri îmbrăcate în pantaloni
trăgeau de de subsuori, ițo? zise Marioara.
eia după câtva timp și se apropiară de mal
și vărsară pe el mâl, broaște groase, mormoloci și nici un pește, nici măcar de sămânță.
– Au prins mai mult de-o grămadă, spuse un flăcău care stătea pe vine pe creasta dealului și trăgea din țigare cu
aerul că mai bine s-ar duce acasă cele două muieri și ar lăsa apa în pace. Vasilico, zise el mai departe uitându-se
neclintit la nădragii rotunzi pe care apa îi lipea pe trupul muierii, ce-a spus nea Ilie al tău când te-a văzut că ai
băgat-o în nădragi?
– Mă, ăsta al lui Udubeașcă, Gheorghe, când oi băga eu mâna în nămol și ți-oi da una în ochi, ai să vezi tu ce-a
spus.
Nu arăta prea grozav Gheorghe al lui Udubeașcă, desculț și cam gălbejit cum era și cu cămașa ruptă în spinare,
dar el nu părea să se fi văzut vreodată cu ochii lui.
– Păzea, Gheorghe, îl preveni una din muieri cu un glas binevoitor și matern, fiindcă Vasilica aceea se și
aplecase în apă și ținea în mână nămolul să dea în el.
Dar nu dădu, îl lăsă în apă și își văzu de plasă. Mai încolo se zărea pe mal peste ceva negru o cămașă albastră a
celui care, în mijlocul apei, își spăla cu multă ardoare caii. Era Ștefan al lui Năstase din Cotocești.
– Uitați-vă la Vatică și Sora cum vin cu săpăligele pe umăr, băgă de seamă un flăcău care stătea lângă cel numit
Udubeașcă și care arăta și mai bățos decât acesta, n-avea nimic rupt pe el, iar în lobul urechii stângi îi strălucea
un nit de argint de forma unei mici steluțe. Vatică, strigă el, mă, tu știi că Gheorghe al lui Udubeașcă mi-e frate?
– Ce vorbești, unde l-ai găsit? zise Vatică de departe cu un glas subțirel §i cu un suflu slab, dar bucuros că era
întâmpinat astfel de un flăcău cum
179
era cel cu nit în ureche, pesemne mai ceva decât alții și în orice caz decât cei de acolo.
– Că, răspunse celălalt, l-ar fi găsit pe-al lui Udubeașcă undeva într-un pat, îi dădea lui (lui Vatică adică, al lui
Boțoghină) cu ceva în cap, și spuse cu ce, o denumire restrânsă a ceva cunoscut numai de ei: cu ștremeleagul.
Sora își ținea fusta cu o mână și trecea uitându-se în jos la apă, iar Vatică venea în urma ei trecând prin apă fără
să-și ridice izmenele, și se uita spre mal cu un zâmbet încrezător… Când ajunseră lângă ceilalți umărul pe care
ținea flăcăul săpăliga i se arcui lin spre pământ și o dată cu unealta se așeză și el jos pe-o parte, sprijinindu-se în
cot. Arăta trudit dar zâmbea mereu, cuprins de nu se știe ce fericire lipsită de sens, dintre cele ușor de stins

printr-un cuvânt sau printr-un gest. Ceea ce se și întâmplă: cel cu nit la ureche îi făcu cu cotul lui al lui
Udubeașcă și ăsta apucă brusc de marginile pălăriei lui Vatică și i-o trase astfel pe ochi. Fără să se supere acesta
își dădu pălăria la loc și protestă:
– Stai, mă Gheorghe, că-mi rupi pălăria!
Nu se știa de ce nu crescuse ca lumea și nu se însurase băiatul Iui Boțoghină, avea peste douăzeci și cinci de ani
și arăta ca de nouăsprezece. Unii spuneau că ar fi luat boala de la tat-său, dar nu-l auzise nimeni tușind sau
văietându-se. Se știa doar ce-i răspunsese el lui Fântână anul trecut când venise la el să-l înscrie în gospodăria
colectivă. „Mai bine mănânc mămăligă cu cenușă decât să mă înscriu acolo!" Ca și când cine știe ce avere ar fi
pierdut dacă se înscria acolo, cele două pogoane care îi rămăseseră de la taică-său (soră-sa Irina plecase din sat
de la paisprezece ani, când mai trăia încă Boțoghină, care o ajutase să intre într-o școală la București).
– S-au făcut roșiile, Vatică? întrebă o muiere din gârlă.
– De mult, răspunse Vatică.
– Cât îți dă pe zi Valache?
Vatică vru să răspundă, dar din nou Gheorghe acela aj lui Udubeașd îi trase pălăria pe ochi, de astă dată mult mai
tare, încât mușamaua veche a pălăriei se rupse și prin ruptură i se'văzu lui Vatică părul răvășit. El muncea acolo
la grădină și sta în soare și pălăria lui era cam arsă, nu ținea dejoacă. Se făcu roșu de necaz, își smulse pălăria din
cap și trântind-o alături de săpăliga izbucni:
– Mi-ai rupt pălăria, Gheorghe… Mai și râzi… Du-te dracului cu dinții tăi…
Și se repezi să facă și el la fel cu pălăria celuilalt, dar acela se răsturnă pe spate și se feri forfecând în aer ca un
câi caiac din picioare.
– Fire-ai al dracului de cloncan, mai spuse Vatică lăcrimând.
180
Stătea abătut și răsucea păi sări:
– Ce-aveți, mă, cu el? Bă,
Se dădu aproape de Vatică, îl ci apropiat, ca între prieteni:
– Ce mai faci tu, Vatică? Cum 1 odihnești și tu din când în când în mai pune Vatică capul din când în
– Nu și-l pune, zise Sora zâmbin
– Nu și-l pune. Pă-i de ce, măi V;
– Ia du-te și tu în mă-ta, zise deo< pe umerii săi brațul lung al celuilalt…
Era tot ceea ce se știu de drumul f amiaza acelei zile, când plecând de la loc s-o ia spre casă, o luase în neștire
pod, și cum se auzise tropăitul cailor lui de-a lungul apei, trecând când de o par Fusese văzută de sus din
grădinile oa unde se prinde pește și mai erau și a)
în mână și atunci cel cu nit în ureche
^ubeașcă!
umeri și începu să-i vorbească
fu cu Sora la grădină? Te mai "ei? Ai? Tu ce zici, Soro? își
poala ta? "dinții ei mărunți. p A? Ia spune! Vatică, încercând să scuture de
ut de fata lipoveanului în după-
urata-sa Ilinca lui Moromete în
re pădure și cum trecuse peste
tefan și cum ea o luase pe urmă
când de alta a malurilor râului.
enilor. Iar de la gârlă, din locul
băieți și fete, plecase înaintea lui
Ștefan și o luase de astă dată prin pădure și nu pe marginea râului, de unde venise.
Dar nu se întorsese atunci în sat, ci abia târziu de tot, spre seară, fusese văzută din nou pe ulița de la pod… Acasă
mama n-o întrebă nimic, dar o întâmpină mai tăcută decât întunericul care se lăsase. Fata însă n-o luă în seamă,
aprinse focul în vatră, puse de mămăligă, apoi se duse la fântână după apă proaspătă și în drum se opri în dreptul
unei porți, fără să lase toarta căldăroiului din mână. Acolo șopocăi ceva cu o fetiță, repede să n-o audă cineva,
după care se întoarse acasă și se așeză pe vatră. Nu-i păsa ei de aceste tăceri din casă, fiindcă o tăcere voită e mai
slabă decât una adevărată și ea tăcea fiindcă chiar n-avea în seara aceea ce vorbi cu maică-sa. Ori, maică-sa,
dimpotrivă, alesese tăcerea ca să poată opri ur letele care i-ar fi ieșit din gât dacă ar fi deschis gura, și păruiala pe
care i- ar fi tras-o fetei ca urmare. Ori, tocmai asta era, cum să mai păruiești o fată care a trecut de douăzeci de
ani? Cine poate să-ți spună dacă mai faci bine purtându-te cu ea ca și când ar avea tot paisprezece?!
Fetita cu care vorbise Marioara în întuneric se urni de lângă poartă și o luă fuga pe uliți. Ieși la șoseaua mare și în
curând ajunse în dreptul unei porți, unde se opri și strigă:
– Țață Ilinco!
Ilinca lui Moromete ieși în pridvor și întrebă în noapte:
– Cine e la poartă?
181

– Vin' până aici, tată Ilinco, vreau să-ți spun ceva. Și când Ilinca fu la poartă ea îi șopti:
– Tată Ilinco, m-a trimes tata Marioara să-ți spun să-i spui lui nea Niculae să se ducă în seara asta pe la ea să-i
fluiere la poartă, că vrea să-i spună ceva.
Vorbise dintr-o sufare. Și mai mult nu spuse, se întoarse și dădu dosul acasă, să nu fie cumva băgată de seamă și
lipsa ei și păruită de maică-sa, așa mică cum era…
XVIII
Pe Niculae însă se grăbise să-l cheme înaintea Marioarei, Ileana lui Costică Roșu, preoteasa din Balaci, care
venise pe la părinți de vreo câteva zile, fiindcă la ea se spoia. Prietena căreia ea îi povestise cu șase-șapte ani în
urmă ce se întâmplase lângă fântâna albă de la Șanea în coverga de pe lotul Morometilor, se măritase și ea între
timp și făcuse și copii, de altfel ca și preoteasa. Neavând timp, Ileana lui Costică Roșu trimisese după ea și așa
află că venise în sat și Niculae.
– Ia spune, fă, zise ea, cum arată? Că de-atunci nu l-am mai văzut, s-a schimbat?
Ba îl văzuse de mai multe ori, mintea…
– Nu s-a schimbat neam, răspunse cealaltă, tot așa e cum îl știi, numai că s-a făcut și el mai mare. Dar nu cine știe
ce!
– Tot așa e tuns?
– Tot așa.
– Și ce spune lumea, s-a însurat?
Prietena răspunse că lumea nu prea știe, numai unul de pe la vale, alde Voicu Iancu, ar fi vrut într-o vreme să i-o
dea pe fi-sa aia mare, Afrodita, care era studentă pe undeva. Nu învăța ea prea bine și tat-său zicea că ar fi
mulțumit s-o vadă învățătoare pe-aici prin sat, dar pesemne că nu credea nici el și de-aia i-ar fi plăcut s-o ia
Niculae, s-ar fi dus după el la raion și ar fi scăpat de ea, că mai avea două. Când îl întâlnea pe tatăl lui Niculae pe
drum își scotea respectuos pălăria și, după ce spunea că are marea onoare să-l salute cu toată cinstea și
considerația pe domnu Ilie Moromete, îl întreba ce mai face băiatu-ăla al dumitale, că nu l-a mai văzut de anul
trecut… Pentru ca pe măsură ce însurătoarea dorită de el se îndepărta din ce în ce mai mult de casa fetelor lui,
acest respect să se răcească și în locul lui să apară un fel de dușmănie vinovată, amestecată însă cu un soi de
tristețe răcită, ca o dimineață de toamnă despuiată de frunze. Ar fi fost bun Niculae, băiat cu ceva carte, cu
funcția lui (oricare
182
ar fi fost, acolo la Pălămida, numai leafă să i se fi dat), le-ar fi făcut o casă cu mobilă bună de cireș, și ar fi intrat
amândoi în rândul lumii…
care
preoteasa, și cum ași face eu, bia, o foloseau mai ales fetele între imn că în clipa aceea Ileana lui oaie de
amintirile ei de-atunci, Să stau și eu nițel de vorbă cu
avu o astfel de voce plină de că dacă era adevărat că numai totuși se afla ceva, fiindcă ziua, intri într-o casă, dar
seara, adică dus și tu cine știe de ce. Seara ea de ce" și n-veai ce să mai zici. vadă nimeni?! se miră Ileana.
– Va să zică nu s-a însurat, adăugă folosind această expresi ele și mai puțin sau deloc mui Costică Roșu era
stăpânită fără să mă întâlnesc cu el și să nu afle el!
– Păi asta numai seara, zise cea preveniri încât Ileana trebuia să în așa se putea, era cu atât mai rău treacă
meargă, dacă te vede cineva noaptea, nu se mai putea spune că 1] acest cine știe de ce se schimba în „ș
– Ei, și nu poți tu să faci să nu ir]
Cealaltă repetă atunci că numai pi întuneric se putea și spuse și cum, o ducea mai din vreme pe la Stela
luilJugravu și sta acolo până se întune-ricea, până nu mai băga nimeni de sJamă dacă a ieșit de-acolo sau nu. Și
se ducea ea pe urmă după Niculae aa-l cheme.
– Dar dacă nu vrea să vină? ma/zise ea.
La care Ileana dădu un răspur# care nu se potrivea deloc cu ceea ce povestise ea despre Niculae cu ani în urmă:
– Lasă că vine el!
Adică știe ea ceva care o îndreptățește să nu se îndoiască de puterea pe care această chemare avea s-o aibă asupra
lui.
– într-adevăr, când auzi cine îl cheamă, Niculae se uită cu ochii mari la muierea care trecuse după-amiază pe la
poartă și murmură uitându-se uimit la ea: „Bine, spune-i că am să vin!"
Cele trei muieri aranjară astfel lucrurile încât să se poată spune că Niculae dăduse cu totul întâmplător peste ele,
el căutându-l de fapt pe Jugravu, care era plecat la gară pe șantierul aviatic și venea târziu acasă cu vreuna din
căruțele care așteptau „trenul de doișpe", de miezul nopții.
– Ei, spune, Niculae, zise gazda, Stela lui Jugravu, cu o uimire care îi sticlea în ochi, ce zici tu de Ileana cum
ajunse ea preoteasă?
Ce zici tu, adică, mai însemna întrebarea ei, cum veniră de trecură anii. si nu că îmbătrânirăm, dar uite că ne
măritarăm, făcurăm copii și numai tu ramaseși neînsurat, cu toate că pentru un băiat asta nu e totuna cum e
pentru o fată, dar oricum, e atâta vreme de când ar fi trebuit și tu să rămâi în rând cu fetele de seama ta…
– Ce să zic, răspunse Niculae, îmi pare bine.

183
Dar vorbiseră ca și când Ileana n-ar fi fost de față și Niculae se uită chiar în pământ. După ce răspunse avu apoi
unul din gesturile de pe atunci pe care fetele i-l cunoșteau, gest de copil care nu știe încă să dea din amândoi
umerii în semn de manifestare plină a unei gândiri sau simțiri \ mature, ci numai dintr-unul, în mod spontan, plin
de rezervele pe care un băiat neștiutor le are în sine și care constituie deocamdată singura lui > avere: nu știe, dar
nici nu-i pasă.
– Ia uite cum dă din umăr, zise tânăra muiere minunându-se, și avu ea însăși în aceeași clipă același farmec ca și
el, cu deosebirea că îl chema parcă pe Niculae la judecată; ce făcea el în acest timp, unde îi era gândul și ce
înțeles avea el pentru tinerețea, dacă nici acum el nu știa ce să facă cu ea?
– Uită-te, mă, și tu la ea, Niculae! se minună mai departe Stela Jugravu, ce stai cu capul în pământ?
Ca și când tinerețea aceasta era chiar Ileana, chiar dacă era preoteasă, și trebuia măcar să apuce ce-i scăpase
altădată. Niculae.se foi pe pat într-o parte și alta, își ridică fruntea și se uită spre fereastra neagră în întunericul
de-afară. Zise:
– Intr-o zi vine la raionul de partid un om care ne spune că vrea să-l ajutăm să se facă și el tractorist. Avea palton
bun pe el și era așa, ras și cu cravată. De ce vrea ăsta să se facă tractorist?! O fi fost la canal… Ce meserie ai
dumneata, îl întrebăm noi.
Aici Niculae se uită în jurul lui la cele trei muieri din odaie care stăteau ele pe-un pat și el pe celălalt și începu să
râdă behăind ca un ied, cu ochii sticlind și cu nasul lui mic albindu-se ca o piatră spălată îndelung de apele unui
râu:
– He, he, he! He, he, he! Erea popă! He, he, he! vroia să se facă tractorist! He, he, he!
– Aoleo, Niculae, se vaită deodată cealaltă muiere, prietena preotesei, ce bătaie ți-ar trebui ție!
– Păi l-au mai bătut pe el o dată oamenii, zise Stela lui Jugravu, cu un glas care arăta că dacă atunci când i se
întâmplase lui Niculae acest lucru îi păruse rău, acum își spunea că bine i-au făcut.
– Și ce, mă, dacă vrea să se facă tractorist! zise iar prktena Ilenii. Adică de ce râde el de un lucru care nu era de
râs…
– E bine că au ajuns preoții să-și lase patrafirul și să se urce cu de-alde voi pe tractor?
Niculae râse din nou, dar fără să mai behăie.
– Mă auzi pe mine că zic că e bine?! zise el. Sau ești țicnită?
184
la soarta preoților, gândea d de la ea atunci nu-și tricase cu râsul lui ceva și ă. Vorbele nu se mai lipeau să se
topească în ele, pluteau trecea; se apropia ceasul când u trebuia să-și găsească muierea plus, cu atât mai ciudată i-
ar fi ete la el în casă. noi biserica, zise prietena Ilenii,
Muierea avu o mișcare de dare înapoi ca și când ar fi fost împinsă în piept cu un pat de armă. își pierdu glasul și
câteva clipe se așternu o tăcere stingheritoare.
– Atunci de ce râzi? zise gazda. . – Da' ce vrei să plâng?
– Să nu plângi, dar nici să nu râzi, Stela lui Jugravu părea mai puțin simții
doar că nu e bine, și că nebinele ăsta spărgea capul să vadă ce și cum. Nicula< zadarnic o luară iar de unde se
întren așa bine de lucrurile despre care vorl prin odaie fără folos, cu toate că tim Jugravu trebuia să se întoarcă de
la gară așa de târziu stând la taclale cu altele;, părut prezența lui Niculae al lui Mor
– Fiindcă acuma trebuie să ține înainte o ținea statul.
– Ți se părea ție, zise Niculae, t#t noi o țineam și pe preoți tot noi, dar prin buzunarul guvernului. De ynde crezi
tu că avea guvernul bani?
Muierile însă n-aveau gândul lafistorii de felul ăsta și nu mai zise nici una nimic, de unde cineva ar fi patut crede
că răspunsul lui Niculae le-ar fi convins.
– Și ce faci tu, Niculae, acolo la raion?! îl întrebă acum chiar Ileana. Rămăsese aproape neschimbată fata lui
Costică Roșu, ba s-ar fi putut
chiar spune că acum arăta mai fată ca atunci, numai că era mai bine îmbrăcată, purta o rochie de culoarea
crinului, în pantofi de vară fără tocuri, cum era moda pe atunci și cu părul ei negru, bogat, strâns într-un coc care
o făcea să semene cu o tânără învățătoare care înțelege să rămână bine îmbrăcată și îngrijită, în ciuda faptului că
va trebui de-aici înainte să trăiască la țară; asta n-avea nici o importanță, fiindcă și la țară e viață, numai dacă nu
te apuci să umbli și tu murdar și să începi să miroși a sudoare de vită, sau a cocenii pe care îi mănâncă ele; nu că
ar fi un miros urât, dar atunci care e mirosul tău, de om?
– Ce să fac, zise Niculae, tai și eu frunză la câini!
– Ce vorbă ai și tu, zise Stela lui Jugravu. Ii e drag omului să te asculte.
– He, he, he, behăi Niculae iar, he, he, he!
Și nu mai zise nimic, să spună adică ce găsea el de râs în reproșul deloc glumeț al muierii.
– Și barim voi sunteți mai ceva decât un popă? zise prietena Ilenii. Ori 'ot popa o să vă îngroape și pe voi?
– De ce popa, zise Stela lui Jugravu, pe ei îi îngroapă fără popă.
– Uitasem, zise cealaltă. Și copiii tot nebotezați îi cresc.
185

– Ia spune, Niculae, reluă Stela lui Jugravu, așa e cum se aude, că Ouăbei a ajuns director mare?
– Ce director? zise Niculae.
– Păi nu știi, tu trebuie să știi!
– Altă treabă n-am, răspunse Niculae.
– Da' ce treabă ai tu, mă, zise prietena llenii, că văz că aia nu, ailalt nu, de însurat nu te însori, ce răilor e în capul
ăla al tău? Uite cum tac ca un mut… Tu îi vorbești și el nici n-aude!
– Numai cu alde tată-său, bia, stă el de vorbă, zise Stela lui Jugrav părând că se minunează iar de felul de a se
purta al lui Niculae. Câne vine pe-acasă îi vezi adunați pe toți în pridvor…
– Dar Ilinca de ce nu se mărită, Niculae? zise prietena llenii. Cej aștepată, s-o ia prințul, sau pe cine?
Niculae rânji:
– Care prinț? Prinții…
Avea aerul că știe el și despre prinți lucruri și mai vesele decât despre| preoți petrecute tot pe-acolo pe la raion,
dar nu mai vroia să povesteasc nimic, păstra adică numai pentru sine aceste lucruri de care muierile nii râd cătuși
de puțin! Prinții, de pildă, lor le plac și de-ăștia, chiar dac n-au auzit de când sunt ele să fi luat vreuna unul de
bărbat, sau măcai| să-l fi văzut cum arată la față.
– Ea e mai mare ca tine, Niculae, sau e mai mică?
– Cine, bia?
– Ilinca.
– E mai mare cu un an! zise Niculae.
– Auzi, e mai mare, ce-o fi așteptând…
– Se mărită în toamnă, zise Stela lui Jugravu, a găsit un băiat pe aerodrom, cică e subofițer… Așa e, mă, Niculae?
– Așa o fi! zfse Niculae cu aerul unui fumător, cu coatele pe genunchii dus pe gânduri, cum arată toți acești
băutori de fum în clipele lor de[ părăsire…
Niculae însă nu fumase niciodată și nu fuma nici acum.
– Parcă el știe, zise prietena llenii, îi pasă lui de soră-sa cum îmi pas mie de vara trecută.
– De ce să nu-i pese, îl apără gazda, e soră-sa, dar așa e el, îi e lene] să deschidă gura… Ia să intre acuma aici
alde Costache ale Joachii!
Niculae se uită cu o mișcare cu totul discretă la ceasul de la mână gest învățat la oraș, dar nu apucă să vadă ce
oră era că prietena llenii și împunse:
– Sigur, acuma vrea să plece, se uită la ceas, nu mai vrea să stea vorbă cu noi! ș
186
– Vorbim duminică, răspunse Niculae absent, uitându-se într-o parte cu un surâs uitat în colțurile gurii, dar fără
să arată că ar fi chiar grăbit să plece.
Aștepta și el să rămână singur cu Ileana?
– Uite al răilor ce colțat e! se miră prietena llenii, fără să dea însă vreun semn că ar avea de gând să se ducă. De
ce duminică, mă, acu ce treabă ai?
Asta o auzise Niculae în familie, spusă odată de taică^ău, să vorbești adică în ziua când tot n-ai ce face, și nu în
celelalte zijJkând trebuie să muncești, ca de obicei tocmai el se găsise să spună uiMfenenea lucru, care făcea din
orice zi de duminică, chiar când nu vorbe3j|^Bfcă revenind la felul lui de-a fi de altădată revenise și cu
năravurile: tn^DB|fe pe care punea el mâna mai bine le-ar fi lăsat așa, să le facă Ilinca saulKhf-Cat rina: mai
mult le încurca, le lăsa neisprăvite și se pomeneau cuiiKfe<se ducea nu se știe unde și nu se mai întorcea decât
seara.
– Vrednici vă găsirăți voi toți ăștia ai lui Moromete cS>iHReți timp de vorbit decât duminica, reluă prietena
llenii văzând că NictaVnu răspunde. De-aia fugiră ăia trei de-acasă, și cu tine al patrulea, ffjrâ plăcură să
munciți!
– Cine ți-a spus ție că am fugit? zise Niculae.
– Dar ce-ați făcut, n-ați fugit?
– De ce, zise Niculae. Am mers încet!
– Aoleo, se vaită iar tânăra muiere, o să ajungeți bile, m'.! Am auzit că Paraschiv e pe moarte și tat-său habar de
grijă, să fje ducă și el pe la el pe la spital să-l vază!
– Nu se mai moare acum de oftică, zise Niculae, rj^-a sens o scrisoare, i-am trimis niște bani…
– Și Achim ce face la București, Nicolae? îl întrebă Stela lui Jugravu cu un glas din care puteai să înțelegi că
Achim era cam de seama ei și că îl cunoscuse bine când fusese fată.
– Ce să facă, lucrează acuma în comerțul de stat.
– Și are leafă?
Era o îndoială în felul cum întrebase, ca și când statul n-ar fi putut decât să-l pună pe Achim la corvezi și în
schimb să nu-i dea nimic. Niculae se îndoi și el:
– O fi având, de unde vrei să știu eu, că nu m-am dus să-l controlez.
– Păi nu e, mă, frati-tău, fire-ai al răilor, își ieși prietena llenii din tațâni, și întinse o mână, o înfipse în umărul lui
Niculae și cu cealaltă 'ncepu să dea în el, cu o sete ciudată, scrâșnind din dinți.

Niculae nu se apără și începu să râdă, ca și când loviturile, altfel date cu toată puterea, l-ar fi gâdilat. Atunci
muierea întinse mâna să-l apuce
187
de păr, dar el dându-se într-o parte cu o mișcare rapidă, ca de șopârlă, se feri și îi puse mâna în piept, nimerind
drept în sânii ei bogați. Odaia se umpluse de gâfâitul muierii, nu se sinchisea de obstacol și se lupta mai departe
năvălind asupra lui cu toată greutatea trupului, brusc sălbăticită și mereu cu ghearele țintind să i le infigă în cap.
– Dacă nu-ți smulg eu ție părul ăla așa mic cum e…
Dar se potoli la fel de brusc cum se pornise și reveni la locul ei.
– Fii mă, serios, Niculae, zise acum muierea cu un glas așezat, că te întrebăm și noi să știm! Am auzit că nevasta
lui Nilă a venit pe-acasă pe-aici cu copilul după ea, ca să-i dea alde tac-tău partea lui Nilă de pământ. Și că nea
Ilie ar fi gonit-o! Așa e?
– Așa e, ce-l mai întrebi și tu, zise Stela lui Jugravu, l-a auzit al Tinchii că era pe la ei: „Du-te creștino, și vezi-ți
de treabă, cine ți-a spus ție că Nilă are pământ pe-aici? Am dat eu cuiva pământ și l-am uitat pe Nilă?!"
– Aoleu, ce i-ași mai fi făcut eu în locul ăleia! amenință prietena Ilenii, după ce că a murit, săracul Nilă, pe-acolo
pe front, alde Moromete nici măcar să zică și el că i-a lăsat fi-său un nepot, să-i dea și el noră-sii nu zic trei
pogoane, cât avea dreptul, ci barim unul! Vrea s-o facă pe Ilinca cocoană!
Niculae înclină capul și aprobă în felul lui taică-său subțirel și ironic:
– Păi o face! \
– Nu vezi, bia, că el nu știe nimic, îți răcești gura degeaba, zise Stela lui Jugravu.
Și se lăsă iar o tăcere, care de astă dată se lungi destul pentru ca în clipa când oricare dintre ele ar fi deschis gura,
să poată să spună că e târziu și că era timpul să se ducă fiecare la casa ei. Dar nu spuse nici una nimic, ca și când,
ehe, mai era destulă vreme să rămână Niculae cu Ileana în odaie. Până se făcu miezul nopții și preoteasa trebui să
se ridice ea cea dintâi și să plece. Se vede că renunțase la gândul că ar mai fi timp să rămână în seara aceea
singură cu el, dar asta nu însemna că nu mai erau seri și că îi păsa ei de nu mai putea de ce-or să zică cele două
când or s-o audă spunând ceea ce avea să-i spună:
– Bine că te văzui, Niculae, zise ea luând-o spre ușă, bine că stai mai mult pe-aici… O să stau și eu vreo
săptămână… Apoi adăugă ceva menit să nu fie înțeles decât de el: e vreme frumoasă, nu mai plouă să te ia pe
dedesubt…
Adică, dacă își mai aducea aminte de nopțile când el o așteptase în vale la pod și ea ieșise la el în grădină în timp
ce de sus ploua așa grozav, să vină iar acolo, fiindcă de astă dată ea o să iasă și pe vreme bună, nu-i mai era frică
de părinți ca atunci.
Și nu mai așteaptă răspunsul lui, zise la revedere și ieși.
188
Acasă, Niculae tocmai se pregătea să adoarmă (de prin iunie tatăl se culca și el ca toată lumea afară, înjpridvor)
când o văzu pe Ilinca intrând încet în întunericul din cameră. Se așeză lângă el pe scaun.
– Niculae, zise ea, nu ți-am spus, mă, că Marioara lui Fântână o trimis pe cineva pe seară, după tine?
– Da, mi-ai spus, zise Niculae. Și?
– După ce ai plecat tu, a trimes iar pe cineva. Nu te-ai dus la ea. -Nu.
– Păi de ce?
– De ce, de nece, nu m-am dus, răspunse Niculae după un timp care se scurse liniștit în tăcerea nopții. Dar de ce?
zise el la rândui'""
– Păi, zise sora cu o voce șoptită și cu glas mut, ca sub ceva mare la care n-aveai ce să mai faci, sunteți în vorbă
de-a«
a venit și ea azi pe-aici și tu nici nu te-ai uitat la ea. Mi-e milă ș? ea, că… Treaba ta, faci ce știi, reluă Ilinca. Nu-
mi place să mă ar nu știu de ce o fi trimis vorbă, dar mie la prânz mi-a spus că mai Jj omoară decât ce crezi tu că
se ține de tine. Dar o fi vrut și ea cț ce să-ți spună la poartă. Te dureau picioarele dacă te duceai?
– Ia întinde-o de-aici, zise Niculae, drept orice răspuns. Ha
XIX
Și își trase pătura peste cap și închise ochii să adoarmă. Știi ce vine și nu mai putea de bucurie: i se făcea lumină
sub ochi ca și cârB ziua ar fi luat-o iar de la cap. Dar era o lumină și o zi mișcătoare și ni/neapărat aceea care
tocmai se încheiase. Nu era o părere, se uita plin ăl uimire la oamenii și lucrurile care își vedeau de mersul lor ca
într-o viat/adevărată, scăldați adesea în culori niciodată văzute pe pământ, totuși întâlnite undeva, fiindcă nu se
mira de ele. „Că el vede așa niște chestii înainte să adoarmă, spunea Iosif pregătindu-se să-și îndoaie de râs
trupul lui ca un pălimar, dar adesea uita de această intenție (de a râde) și prins el însuși de cele ce spunea numai
trupul își făcea mișcările lui de rupere, în timp ce gura » dădea înainte… Odată a văzut un cal prin sălcii, cu frâu
la gât și și-a întors gâtul la el și a făcut hi-ha-ha! (și aici Iosif imitase așa de bine cum 'acea un cal, încât unul
care era înăuntru în clădirea comitetului a pretins mai târziu că s-a dus Ia geam și s-a uitat în curte și a fost foarte
mirat că °-a văzut ce credea el, adică vreo gloabă intrată cine știe cum pe poarta rămasă deschisă). Și Moromete a
sărit de pe perină și s-a izbit cu capul de patul lui Zdărăboajă, de deasupra. L-a sculat pedala din somn, ho, ho,
"°-.. Să spună și Zdărăboajă când a auzit bufnitura, nu-i așa, Zdărăboajă?!…

189
Altă dată, a văzut Moromete o poiană cu muieri goale la el la Siliștea, la marginea pădurii, jucau singure, fără
fluier și a doua zi și s-a dus acolo să vadă ce era și a găsit iarba uscată, așa ca un cerc!…" Lui Iosif i se păreau
toate acestea niște lucruri atât de năzdrăvane, încât toată ființa lui de zbanghiu se cutremura de încântare
povestind, el care dormea ca un buștean fără nici un fel de vedenii și se trezea dimineața vesel îndată ce
deschidea ochii. Era primul căruia i se auzea gura și care sărea jos din pat, în ciuda staturii lui mari, în timp ce
alții, printre care și Niculae, se sculau nu totdeauna bine dispuși, istoviți de odihna care le dezgropase în timpul
nopții oboseala ascunsă în timpul zilei prin comunele pe unde de cele mai adeseori treceau străbătând zeci de
kilometri pe jos… Bineînțeles că nu credeau nici ei o iotă din cele spuse de Iosif, gândind însă în același timp că
ceva trebuie să fi fost, că nu putea el Iosif să le scoată pe toate din cap… în casa în care își aveau dormitorul lor
comun găsiseră la un moment dat o carte rătăcită de proprietarul ei printr-un fund de dulap și Iosif o luase și se
întinsese cu ea deasupra pieptului, foarte grav, s-o citeas că. Fusese un moment ciudat, care le arătase la toți că
Moromete ăsta avea el tot dreptul să vadă sub pleoape ceea ce vedea și că degeaba râdea Iosif de el, fiindcă aici
nu era de râs, ci de scos căciula din cap și salutat Moromete ca pe unul care avea și alte merite decât ei. Iată ce se
întâmplase. Cu gura puțin întredeschisă de o spaimă care îi îmbrobodea fruntea, Iosif silabisea din cartea aceea și
nu izbutea, după cum povesti el, să treacă nu numai de prima pagină, dar nici măcar de primele cuvinte și îl
apucase frica să nu se fi zăpăcit de cap din pricina atâtor lecții pe care le ținea cu ei tovarășul Enache, unde e
drept că el dormea cu ochii deschiși, dar tocmai asta era, să nu i se fi întâmplat ceva cu creierul și să ajungă ca
nelumea… „Mă, Moromete, zisese el, ia vin încoace! Tu înțelegi ce scrie aici?" Niculae se apropiase și se uitase
și chipul lui rămăsese neschimbat, dăduse din umeri §i răspunsese: „Sigur că înțeleg, că doar nu sunt chior".
„Titlul îl înțeleg și eu, spusese Iosif (și el citise fără îndoieli, deși prima literă e avea o liniuță deasupra, i, ceea
ce, după câte știa el, nu trebuia să fie, La mire, adică la mere, la cules de mere pesemne…) dar, spuse Iosif, mai
departe, mai încolo mi se produce așa o încurcală înaintea ochilor și nu mai înțeleg nimic." „Ba cum să nu, de ce
să nu înțelegi, răspunse Niculae, uite să-ți citesc eu, ține cartea la tine", și Niculae începuse sâ citească foarte
firesc, deși cu oarecare poticniri, niște cuvinte care, ce e drept, nu semănau chiar cu cele din vorbirea obișnuită,
ci erau doar mai frumoase, așa cum sunt ele în cărți, când se începe o povestire lungă. Pe urmă Niculae îl bătuse
pe Iosif pe umăr și îl liniștise: „Nu e nimic, o să-i raportăm noi tovarășului prim-secretar că ești cam surmenat și
să-ți dea un concediu, să te mai duci și tu pe-acasă, să te mai recreezi. Sunt sarcini
190
mari aicea și nu e ușor să le Faci față". Asta a fost una din figurile bine plătite de Niculae, mai ales că unul din
activiști care și-a dat imediat seama că e vorba de o carte într-o limbă străină și din care Moromete citise
traducând, l-a sprijinit cu multă îngrijorare zicând că nu e bine că Iosif mai stă acolo în pat și nu se duce imediat
să-l consulte doctorul Ivănescu de la spital… Oboseala creierului nu e de glumă, adăugă activistul, cunoaște el un
caz la Buzău cu un lector de la școala df partid, unul Diaconescu, foarte bun tovarăș, care într-o zi a căzut în
genunchi în timp ce citea ceva despre economia politică, i se înmuiaseră picioarele. Dar nu era de la picioare, ci
de la creier, că picioarele cu creierul devine de sunt în legătură și asta era… S-a internat în spital… E o situație
grea… Se întâmplă… Dar să sperăm că nu e grav și o să te întorci curând iar în mijlocul nostru, tovarășe Iosif…
Mai curios a fost faptul că pAirmă tocmai el, Iosif, care râsese atâta pe seama lui Niculae, după întânBfe^șta a
umblat câteva zile supărat pe toți care fuseseră atunci de fa^^H
XX
Niculae se foi în așternut și deschise ochii. Nu-i plaSOT ce vedea sub pleoape (era porcul care intrase în grajdul
cailor și grohaWJfi ei cu râtul în sus, disprețuitor și familiar, parcă ar fi vrut să-i întrebe: e\cine sunteți voi,
sunteți cai, ei și ce dacă sunteți cai, care e deosebirea dMre mine și voi și în general dintre mine și restul lumii,
nici una!) și se «toarse pe partea cealaltă, și își aranja altfel palma sub obraz ca să nu *ai apară ceea ce nu dorea.
într-adevăr întunericul se despică încet, asenVni unei perdele, și înaintea lui se întinse o uliță a satului care ducea
spreVi- Da, asta era ceva în care puteai adormi ca la cinci ani, iată lumina sparelui cum scaldă drumul și totul
zace în liniște și nemișcare. Cunoștea fceastă uliță cel mai bine, ani de zile mersese pe ea, iată gardul negrii al lui
Gavrilă, cu ulucile neregulate, pe urmă poarta mare a lui Ion al lui Iacov, unde sta nașa… Nașa asta îl adusese
odată în brațe când mergea jumătate m picioare jumătate de-a bușilea, și mama povestea că rămăsese o taină Pe
unde putuse el să iasă din curtea închisă și să ajungă tocmai pe ulița aceea… înnebunise când văzuse că nu mai
era pe prispă (și cum se dăduse «jos de pe ea și nu căzuse) și a ieșit la șosea și a început să alerge când 'ntr-o
parte când în alta, strigând zadarnic pe la curțile vecinilor. Dar nu-i raspundea nimeni, fiindcă satul era pustiu,
toată lumea era Ia secere… Se aPnnsese cămașa pe ea de spaimă, nu era nicăieri și îi trecuse prin cap să nu fi căzut
în vreun gropan și să se fi înecat… Atunci a auzit niște r°pote de cai dinspre ulița aceea și s-a liniștit, fiindcă l-a și
văzut strivit
191
sub copite și și-a zis că acuma gata, copilul ei e mort și i-a și trecut prin cap de, unde să facă rost să cumpere
niște pânză să-i facă o cămășuță pentru înmormântare… A luat-o spre ulița nașei și când l-a văzut în brațele
femeii, cu mâinile încolăcite de gâtul ei, abia atunci i s-a făcut rău și a leșinat în mijlocul drumului, fiindcă
presimțirea ei n-o înșelase, aflase pe urmă că într-adevăr caii aceia trecuseră peste el sub ochii îngroziți ai nașei,

care taman venea de la fântână cu o căldare de apă și îl zărise pe sub burțile lor. Ca să vezi, că și vitele astea, cât
sunt ele de mari și aleargă de zici că nu le mai poate opri nimeni, văd și ele ceva când dau de-un copil și îl
feresc…
Un om ieși dintr-o curte și o luă înainte pe uliță cu spatele întors la Niculae, un spate lat ca o ușă și un fund și
mai lat, încins cu un chimir peste un brâu roșu, cu vestă și cu pălăria în cap. «Mergea liniștit pe lângă uluci, și
nici nu se uita îndărăt. „Cine p… mă-sii o fi și ăsta?! se miră Niculae chicotind. întoarce-te, mă, să te văd și eu, fi-
ți-ar fundul al dracului", dar omul nu vru să se întoarcă, își văzu de drum înainte cu același mers egal până pieri
la capătul uliței, se topi la răspântia de unde porneau atâtea uliți că Niculae nu le învățase încotro se duc nici
până acum, știa doar că la stânga una da spre măgură și măgura spre vii, unde pe-aproape se afla cimitirul
satului, iar cealaltă spre ulița Alboaicii. He, făcu Niculae văzând că deodată îi apare în fața ochilor vâlceaua plină
de sălcii care tăia viile și se pierdeau în zarea îndepărtată unde se aflau Pămân turile. Fiindcă ghicise unde îl
ducea gândul, la Marioara, și parcă o vedea pe ea, ca și pe Stela lui Jugravu… „Ale dracului muieri, ce-or fi
având cu părul meu! Noroc că mie îmi place să-l tai scurt, nici măcar n-au de ce să apuce…" Dar Marioara nu
apăru, vâlceaua rămase pustie și verde, ador mită sub cerul alburiu de vară, cu sălciile plângătoare aplecate peste
curgerea subțire a unui pârâu cu apa așa de limpede că ar fi fost bună de băut dacă totuși nu s-ar fi spus, nu se
știe de către cine, că înainte de a ajunge printre vii undele lui cristaline treceau pe undeva pe sub iarba șerpilor și
că erau otrăvite… „Ei, zise Niculae, hai să le văd, ce vreai de la mine, arată-te la față și spune-mi ce-ai de spus…
Că văd că te ții de mine de ani de zile și până și pe Ilinca o găsi mila de tine că suntem în vorbă… în care vorbă?
De când ești tu în vorbă cu mine? De-atunci? He! Asta e bună! Să nu zici tu că d-aia nu te-ai măritai tu până
acuma că ți-am spus eu vreodată măcar un cuvânt din care să înțelegi că trebuia să mă aștepți— Ți s-a năzărit că
eu ași fi bun de bărbat pentru tine și ți-a intrat în cap chestia asta… Cred și eu… Să mă însor eu cu o proastă ca
tine… Cam ghicești tu ce-o să fie mai târziu, să pleci din sat și să ajungi pe unde o să ajung și eu, poate chiar la
București, să nu mai dai cu sapa… Crezi că dacă te uiți la mine și-ți curg lacrimile, nu mai pot eu de lacrimile
tale,
192
(nai bine te-ai mărita și ai lua un aliat de pe-aici, ai încheia socoteala… Ei, ia arată-te să te văd… Cred și eu, nu-ți
convine când ți se spune în față, lasă că dacă eu nu vă cunosc pe voi, atunci nu vă mai cunoaște nimeni, ca și
Ileana… Ileana barim m-a iubit și am iubit-o și eu pe ea… Nici nu mai simțeam apa că era fierbinte, cum îmi ținea
ea piciorul sub braț și mi-l spăla și se lipise de mine… O, ce dor mi-a fosele ea, a fost prima fată care mi-a plăcut
și mie… îmi bătea inima de mă înecam când vedeam cumpăna fântânii de la Șanea ridicată cu greutățile în cer și
stând așa, cu ciutura înecată în adânc… Era ea, venta^a mine și stăm jos în covergă pe tunica mea și ne luam
obrajii în paftj99^^>iu'utam până se învârtea coverga cu noi… Mi-a fost foarte frică Ș< e^dHl^uit să plece în ziua
când s-a întâmplat, ce puteam să fac, așa a fosf^Satri nu-i aduc nici o vină, cum să-i fi cerut eu să înțeleagă când
nici eu n-aQlB(!les…Puțin îmi pasă cum se întâmplă cu alții, dar mie îmi venea de MțMfre dată să leșin că nu
mai vream pe urmă nimic decât să mă uit de-Mwe în ochii ei… Nu-mi venea să cred că o fată are în ea pe dracu,
când o vesiMe-aproape cum i se zbat genele și mâna ei îți umblă pe gât și îți vârjfiw neștire degetele pe sub
nasturii cămășii… Nu trebuia ea să plece alunctisi să mă lase singur în covergă… Că eu n-aveam nimic cu ea, ar fi
putut !*și dea seama… Adică n-avea de ce să-și dea seama, dar ar fi fost așa d\ bine dacă nu pleca, cu toate că,
dacă e să mă gândesc drept, nici n-\ mai vedeam, așa de… Da, chestia aia nu pot s-o uit, m-a trecut sudoarea\ece
de trist ce eram… Și nu știu de ce… După zile întregi când ne vedeanY a patra sau a cincea zi, nu mai țin minte,
nu mai i-am dat drumul din brlțe și nici ea mie și atunci s-a întâmplat… A fost o zăpăceală, și ea a înccjjut așa să
țipe încet și să mă sărute orbește… De fapt zăpăcită era ea, îi sufla gura foc, stătea cu fața în sus, cu capul dat
puțin pe spate, cu ochii pe jumătate închiși și pieptul i se ridica și cobora de ziceai că trage să moară… Mai ciudat
a fost că… hm… tocmai în ziua aia eu eram pentru prima dată, de când ne întâlneam, foarte liniștit și numai când
am luat-o în brațe și m-am trezit că eram în ea și a început să mă legene rar în sus și în jos mi s-a părut o clipă că
amețesc. Pe urmă, vezi, asta e, am simțit întâi că «nai bine ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmpat, cu toate că în ziua
aceea de spălatul picioarelor mi-a fost așa de dragă și aș fi iubit-o așa de tare… Acum nu puteam s-o văd cum
mai stă încă întinsă și nu se învelește imediat $i din apropierea ei venea un miros ca de iapă, dracu să le ia de
muieri, câ… Dar Ileana n-avea nici o vină, tare aș fi vrut ca în seara asta să rămân singur cu ea… Nu s-a schimbat
deloc, ba parcă s-a făcut… Și atunci era." Mi-aduc aminte de umerii ei, când i-am dezvelit odată, nici o fată nu
cred să aibă umeri așa de frumoși, rotunzi și cu oasele care se îndoiau sub mână și aluneca palma peste claviculele
ei dulci și catifelate. Pe câtă vreme
193
tu ce vreai? Nu ți-e rușine? Știi bine că m-ai văzut când eu credeam că nu e nimeni și stăm eu singur… N-am
obiceiul ăsta, nu puteam să-i sufăr pe băieți la gârlă cum se aruncau în apă goi… Pe urmă umblau cu… prin apă,
și vedeai câte unul. Zicea altuia… că ba pe soră-sa, ba pe verișoară-sa… în timp ce în preajma fetelor odată îi
vedeai cum se învârtesc ca niște oi capii și nu mai îndrăznesc să spună nimic… Adică unii mai îndrăzneau, se mai
culcau pe câte una și se tăvăleau cu ea prin iarbă, dar aia nu prea era fată cine știe ce, era din astea proaste, ca și
ei… Dar asta… He! O figură… Ești curios să știi cât… Du-te, mă dracului, dacă ar fi așa, te-ai împletici în mers și
ai cădea în nas, tâmpitule… Nu că, zău care minte… 'Te mă și te-nsoară, ce mai aștepți, nu, că nu vrea tata să-mi

dea pământ, cică să fac întâi armata, da' câți dracu ani ai tu, păi șaisprezece, aoleo, mai ai patru ani până la
armată… Și tocmai atunci te-ai găsit și tu să treci, să zic că n-ai văzut nu-mi vine să cred, că doar te uitai drept la
mine și te oprisei la trei pași… Iar eu să nu mai vorbesc, cum slam întins sub salcie… De unde să cred eu că la
nimiez, pe via noastră, o să treacă cineva… Cine să treacă, lumea stă la masă, mie nu mi-era foame, mâncasem de
dimineață și nu vream să mai vin acasă, luasem cu mine teancul de foiletoane de Ia Cârstache cu Izgonită în
noaptea nuntii sau Frumoasa Renala și vream să citesc până se făcea întuneric… Fiindcă tata n-aștepta să mă
vadă că n-am ce face că găsea el ce să-mi dea, ba ca să încarc căruța cu băligar și să mă duc la deal, ba să fac și
să dreg, așa că… Cine să dea peste mine la vremea aia? Mai târziu încolo, când trece soarele pe partea ailaltă, vin
oamenii pe la vii și cine are prepeleac m-am uitat eu să nu fie vreunul prin apropiere, că din prepeleac vezi
departe… Ce căutai tu pe-acolo? Că via voastră e spre ăia de la vale și dacă veneai de-acasă n-aveai ce să cauți
pe-aici. Când aud iarba foșnind așa ușor, ca de pași de pisică, și când mă uit sar în picioare… am crezut că și tu o
să iai la fugă urlând… Da' de unde, ca și când m-ai fi văzut că țin în mâini un buchet de viorele, pe care abia
așteptai să ți le ofer, poftiți domnișoară, în semn de omagiu si nu… Veselă, fata noastră zice ce mai faci,
Niculae?… Ce citești… Parcă citind m-ai fi găsit tu pe mine! Dacă îți fură cineva struguri din vie… Cine să-mi
fure… Eu să-ți fur… Ie-te-te! Pe urmă nu că să mă scoată ea în tindă, pesemne nu mai avea altceva în minte decât
ce văzuse ea în viroagă că țineam eu în mână stând cu fața în sus și ar fi vrut din fată să devină muiere… Noroc
că n-am înțeles… Numai la asta vă gândiți, sau dacă hai să zicem că nu vă gândiți, asta faceți, sau hai să zicem că
nu chiar așa, dar asta știți și voi bine, că la altceva nu vă pricepeți…Mă duc și eu într-o zi Ia o covergă să cer apă,
că mi-era sete și nu mi-a plăcut niciodată să iau apă cu mine… Nu știu de.*ce, dar beam apă acasă și la plecare
mi se părea că n-o să mi se mai facă mie sete până
194
în seară, ce să mai iau cu mine urciorul, mi-ajungea că trebuia să alerg după Bisisica, mânca-o-ar câinii, bine că
s-a dus dracului Achim cu ea la București, o fi belit-o cineva pe-acolo… Și nu trecea mult și mi se făcea o sete de
tânjeau mațele în mine și soarele, ehe, era sus… Că pe vremea aia nu se făcuse fântâna de la Șanea, și până în
Frunzări, unde era o fântână, cum să te duci, că n-aveai cui să lași oile… Noroc că uneori mai trecea câte-un om
cu căruța și alergam la Capătul lotului și-Bfcjlteliam ca un milog: ai, mă nene, apă? Și ăla zicea: am, taică, am!
Și marginea căruții, ca la viței și scoteai firul de porumb din lemn și începeai să bei până i se ura omului care se
oprise pentru tin nu vreai tu să umbli cu urciorul… N-am putut să sufăr să duc în m ceva, când dam cu sapa îmi
venea să mor, fiindcă din palme mă apu îmi venea să urlu, eu cred că aici e ceva, fiindă la armată am făcut m-au
pus să duc o piesă de mitralieră și am dat cu ea în pământ… M-a scos sublocotenentul la raportul colonelului,
pentru neexecutare de ordin, perfect, grupa e împărțită în cei ce duc în spinare piesele de mitralieră și cei ce nu le
duc, de ce să fac eu parte din prima categorie, noroc că au vrut să mă facă ofițer fiind membru de partid, dar
altădată i-am lăsat fetei geamantanul în stradă, găsise cavalerul… Și m-am dus spre coverga aia să cer apă… Când
mă uit înăuntru, două dezvelite, nu știu ce făceau acolo, a doua erai tu! Cauți apă și dai de dracu în chip de fată…
Cine ți-a băgat ție în cap că ești în vorbă cu mine!? Ti-am spus eu ție vreodată ceva? E adevărat că te vedeam pe-
aici de câte ori veneam în concediu și una-două ce mai faci, Niculae, ce mai dregi, Niculae, când mai vii pe la
Siliștea… Eu abia venisem și ea mă întreba când mai viu… Nu vezi că nu știi nici să deschizi gura și să legi și tu
două vorbe? Nici măcar nu știu cum arăți, ești frumoasă, ești urâtă… Cred că ești urâtă, că dacă erai frumoasă ași
fi băgat eu de seamă… Ia să te văd…"
De mult pierise vâlceaua de sub ochii lui Niculae si el se răsuci iar și reveni cu fața de la perete pe obrazul
celălalt… Când se gândea, lumina aceea de sub pleoape se stingea sau se amesteca fără formă, cu spirale și fluvii
unduioase pe măsură ce amintirea punea din ce îm ce mai mult stăpânire pe el. Acum se făcuse liniște, de-afară
se auzea sforăitul rar și regulat al tatălui din pridvor și cântecul întrerupt, ezitant, ca un plâns singuratic de ființă
părăsită pe lume al unui greier vârât undeva jos pe după sobă. Niculae chicoti pregătindu-se de astă dată să
adoarmă cu adevărat si închizând ochii o chemă pe fată s-o vadă cum arăta ea de fapt, Prins de o curiozitate vie
și veselă: „Ei, ia să te văd!" Și întunericul se dădu iar la o parte ca un zăbralnic sfâșiat și Niculae văzu un om
fumând dus pe gânduri si undeva, mai încolo, pe președintele Plotoagă, făcându-i acestui om un semn
imperceptibil, cu ochiul. Acela care fuma era Isosică.
195
„Să spună și tovarășul Niculae, că e de-aici din sat", zise Isosică și își luă (igara din gură și începu să scuipe
mărunt pe ea, învăluit în fumul ei albastru, care brusc se transformă în fum de horn, și alături de horn apăru o
barză cu piciorele ei ca niște catalige… „Te-n… mă-tii", se supără Niculae, și alungă barza și se gândi insistent la
Marioara lui Fântână, așa cum o văzuse el de dimineață, dar de fapt n-o văzuse, nu-și amintea cum arăta.
Culorile însă se turburară fără ca să mai iasă ceva din ele, fata nu vroia să apară și Niculae se gândi că peste
câteva zile avea să înceapă secerișul și mâine și poimâine trebuia să țină ședințe cu toți cei care urmau să fie
mibilizați să ajute la strângerea recoltei, copiii de vârstă școlară, cu cadrele didactice locale, cu președintele
Plotoagă, cu Fântână, să stabilească exact și amănunțit cum urma să se macine după seceriș conform situației
existente și în general… așa… să-i cam… pe toți ăștia din satul lui… care… hm… să nu creadă ei că… Dar nu mai
avu timp să gândească ce anume nu trebuia ei să creadă și nici să apară Marioara s-o vadă și el cum arăta că
începu să respire abia simțit, cum e somnul celor foarte tineri, și adormi fără să mai viseze nimic. Se trezi

dimineața în zori, prea devremne, fără să știe de ce, nedumerit el însuși… Dar pe urmă își dădu seama că fusese
din pricina gândului că iar o să vină taică-său la capul lui să jupoaie jurnalul și se uită pe geam spre pridvor: nu,
de astă dată Moromete dormea și el… Niculae își trase iar pătura peste cap…
PARTEA A TREIA
L
196
I
în acel an secerișul începu tot după legile agrotehnice nescrise ale satului, adică îndată după Sân-Petru, cu toate
că, după părerea specialiștilor de la raion, grâul era deja copt și trebuia secerat puțin verde, să nu se scuture.
Oamenii însă rămăseseră la a lor, deși cădeau și ei de acord că așa e, se cam scutură el… Și nu mai adăugau: lasă
să se scuture, ce atâta grijă pe voi că se pierde acolo un dublu de grâu ia cinci pogoane, mănâncă și păsările
cerului, ele nu trebuie să mănânce, să trăiască și ele, numai voi vreți să trăiți? Ele tot sunt bune la ceva, curăță
pământul de gângănii, dar voi la ce sunteți buni? Luați lefuri degeaba să bateți drumul pe la porțile oamenilor,
păcat de încălțăminte. Și în afară de toate astea, pământul e al nostru, așa că mai duceți-vă și dracului până una
alta, îl secerăm noi când credem noi de cuviință, după agronomia nostră proprie.
în curtea lui Moromete căruța aștepta cu oiștea spre drum, era răcoare, luceafărul strălucea pe cer. Era ora
somnului cel mai dulce, cel mai adânc și mai odihnitor, când oboseala care doboară ființa omului seara e dată
afară de respirația lui profundă și totală, rară și regulată. Iar această moarte care nu sperie pe nimeni începe, o
dată cu subțierea cerului și cu sporirea limpezimii stelelor, să-și subțieze și ea stratul gros de întuneric și omul să
pornească în zboruri cu neputință de realizat în viața lui trează, și să-și atingă dorinii neîmplinite, să-și vindece
răni care îl dor… Corpul începe să geamă, brațele izbesc pe cel de alături peste față într-o răsucire violentă, din
pieptul unuia iese chiar un șuierat vesel, un râs singuratic care răzbate din lumea lui tainică. Cei în vârstă nu mai
au însă somn lung. Grijile unei yieți s-au lipit prea tare de ei și odihna lor c mai scurtă.
Cu toate acestea un băiat de vreo cincisprezece ani îl trezi în dimineața aceea pe Moromete. Intră ușor în curtea
tăcută, se urcă pe scara pridvorului Si se opri în dreptul căpătâiului său. Ilinca și Niculae dormeau în casă cu
ferestrele deschise. Era desculț și în izmene, cu cămașa larg desfăcută Până la genunchi, fără curea, așa cum
arată țăranii în vâltoarea lucrului
197
în timpul verii, să poată munci nestigheriți în mișcări. Până și pălăria o purta la fel, cu borurile trase în jos de jur-
împrejur, să nu păstreze apa ploilor sau praful și pleava ariilor. El puse fără nici o sfială mâna pe umărul lui
Moromete și îl mișcă energic.
– Bâtule, zise, scoal'! ș . Moromete se trezi și se uită nedumerit la el.
– Ce e, mă, cu tine, Sande? Ce cauți aici?
– Bâtule, zise băiatul aproape poruncitor. Scoal' în sus și hai la seceră.
– Ce vorbești, mă! zise Moromete. La care secere?
– Hai la deal la secere, zise băiatul ca un surd…
– Da' ce, zise Moromete minunându-se, terminași tu la tine de secere și veniși la mine că nu ai ce face? Cine te-a
trimes?
– Bâta, zise Sande la fel de tare ca înainte și cu un astfel de glas că reieșea că bâta asta e mai mare peste toți și nu
se stă de vorbă despre spusele ei: se face cum zice ea și gata.
– Da' ce, zise Moromete în același fel, bâta se boieri și te trimise pe tine în locul ei?
– Bâta se duce cu mama și m-a trimes pe mine în locul ei.
– De ce nu te-ai dus tu cu mă-ta! se miră Moromete.
– Hai, bâtule, hai, că acuși se face ziuă și ne prinde soarele în sat, zise Sande fără să fi auzit ultimele cuvinte ale
lui Moromete care între timp se sculase și începuse să-și jupoaie o foită de jurnal să-și facă o țigare.
Băiatul Alboaicii se dădu jos în bătătură și o luă spre grajd. Casa era așa de liniștită, încât părea pustie, Ilinca
încă nu se sculase. Moromete se dădu jos și o luă încet spre grădină. Era noapte plină, nici vorbă de apropierea
zorilor, stelele nu se răsuciseră în felul în care se văd ele când începe să se albească de ziuă, să fi fost la unul sau
două ceasuri după miezul nopții.
– Mă, ăsta, Țugurlane, zise Moromete întorcându-se din grădină, lasă tu caii în pace, că nu asta e ăl mai greu în
dimineața când pleci la secere, să pui caii la căruță. Ia tu mai bine oala aia cu păcură de-acolo din cui $i vin cu ea
încoace să ungem căruța. Pe urmă mai vedem noi ce mai e de făcut. Sau pe tine nu te cheamă Țugurlan!? zise
Moromete cu aerul că în acest caz se schimbă socoteala.
– Pe mine mă cheamă Sande, bâtule, zise băiatul și el cu aerul că asta înseamnă mare lucru.

In acest timp Ilinca se trezise și ea; avea o căldare neagră în mână și o vărsă de pe pridvor drept în mijlocul
bătăturii; Moromete, care fuses$ cât pe-aci să fie înmuiat de sus până jos, nu zise nimic, nici nu se uită. «1^
– Tu ce cauți, mă aici? se răsti ea la Sande. Cine te-a trimes? Alboaicș sau mama?
ii
198
– Cea mai bună socoteală, Ilinco, e sg-mi arunci apa direct în cap, de ce s-o mai prăpădești pe de lături, zise
– Păi mișcați-vă mai repede, că acușl^^BPBffi^ ș' parcă văz că tot vă moșmondiți, zise Ilinca.
– Auzi, mă, Sande, cică noi ne moșmondim! laVN^gu și pune oala colea.
Ilinca îl trezise și pe Niculae, care spusese de cu^JSJK că vroia să meargă și el, nu să secere chiar până la sfârșii,
ci să dea și eFwfcva ceasuri și pe urmă să plece peste loturi, să vadă care era situația și satopată pe urmă să
raporteze ce văzuse la raion. Fumul alburiu ieșea nesVițit pe coș, undeva în grădină se auzi un cârâit de păsări,
apoi un erau scWt și fata, cu cuțitul în mână, intră în curte și porunci tatălui să vină să c^ie pasărea. Liniștit și
important, Moromete îl lăsă pe Sande la căruță și pu mâna pe cuțit, apoi, întorcând spatele găinii care sărea în sus
parcă veselie că nu mai avea cap îl salută de jos pe Niculae ridicându-și pălăria și nu se turbură când fata îi spuse
să lase parascoveniile și să calce de două ori într-un loc că acuși se face lumină și nimic nu e gata. De mult
trebuia să fi fost plecați, se și aud căruțele oamenilor.
– De mult trebuia să fi și secerat, ce zic eu, să-l fi și treierat, zise Moromete.
– Vorbim duminică, zise fata luând pasărea și urcând vioaie pridvorul. Aprinse apoi focul, puse de mămăligă,
opări găina.
– Niculae, zise Moromete cu intonațiile de autoritate de altădată, vino tu să ungem căruța, că băiatu-ăsta mi-e
frică să nu se boșorogească p-acilea, mă omoară pe urmă Alboaica, mă pune să-l plătesc ca pe-ăl bun.
în sfârșit Sande de hlizi, înțelegând și el că bâtu-său glumea. Totuși ținea cu nădejde cu umerii și cu spinarea
căruța, în timp ce Moromete trăgea roata până la marginea osiei și cu șomoiogul înmuiat în păcură ungea întâi
bucceaua și apoi fierul albit de frecatul lui cu lemnul. Se opintiră apoi amândoi și roata alunecă pocnind la locul
ei.
– Hai să trecem acum la cealaltă, spuse Moromete cu un glas de parcă l-ar fi invitat la ceva extrem de plăcut. Să
trecem s-o ungem și p-aia! Mă Niculae, tu ții minte căruța asta?
– Cum să nu.
– Ei, tot aia e! Ce căruță, a făcut-o săracu Iocan înainte de a muri acum zece ani și mai ține zece ani! N-am
schimbat eu la ea o piuliță. Era gata să rămân fără ea, taman o adusesem nouă de la fierărie și se opriră doi la
poartă: nu, că să mă prezint cu ea la rechiziție. O să mă prezint, zic, dar nu acuma. Fiul meu și-a dat viața pe
front, pentru țară, acuma veniți să-mi luați și căruța din bătătură. Nu credeți că ați depășit marginea?
între timp trecuse la roțile din urmă; se opinteau, trăgeau roata afară că ai fi zis că o să cadă cu căruță cu tot,
Moromete fleșcăia cu șomoiogul
199
de-a lungul ei, apoi făcea același lucru cu bucceaua pe dinăuntru și apoi pac, o împingea să alunece la loc cu
căpățâna sub loitra. în aer nici gând să se lumineze. Undeva într-o grădină îndepărtată se auzi un pâlpâit de aripi
și un cocoș dădu un semnal lung și insistent. Răspunsul care urmă umplu văzduhul de țipete ca și când corul
păsărilor ar fi vrut să alunge astfel din aer umbrele nopții.
– Gata, strigă Moromete cu o bruscă spaimă în glas. Mâncarea în căruță, bota cu apă. Secerile în cutie, hai,
Niculae, să punem caii.
Dar mai era până la cai, nu se neliniști nimeni de glasul lui. Când fu gata, Ilinca se apropie și începu să pună
mâncarea în cutia desfăcută a căruței. Oala stă bine? Să nu se verse. Vezi că se clatină cutia, înțepenește-o cu
ceva, că tata știe doar să comande, dar să dreagă o cutie nu vrea. Stai să mai leg încă o dată oala, ține-o bine,
Sande. Vezi că se freacă tigaia de străchini, au să se spargă, pune sacu ăla între ele. Ce e cu tigva asta? Urcă-te în
pod, Sande, și ad-o pe-aia mare, dar mai repede că au și început căruțele să treacă… Pune și ghioarsa asta de
secere, că e bună să strângă tata cu ea snopi. Rogojina n-o luăm? Dacă vine o ploaie? Pune căpătâiul pe cutie.
Moromete și fiul scoaseră caii din grajd și îi înhămară. Nu erau grozavi caii, erau cam mititei și cam de timpuriu
băgați în ham, dar erau buni, erau vioi și bine îngrijiți. Unul din ei își ciuli urechile și Moromete îl apucă de nări
și îl trase în jos și câteva clipe capul lung al calului rămase lipit de burta omului în timp ce primea palme
posesive pe gâtul lui cam subțirel dar tânăr și plin de vigoare.
– Dă, Doamne, vreme bună, spuse Ilinca băgând printre străchini și linguri niște ceapă smulsă din grădină. Gata,
tată! Hai, toată lumea în căruță.
Capacul cutiei fu închis, se urcară, Ilinca și Sande în spate, pe o cergă sub care puseseră paie, tatăl în față pe
cutia căruței, cu hățurile și biciul în mână. Niculae deschidea poarta mare. Căruța ieși, Niculae închise la loc și
punând cu grijă un picior pe bara răscrucilor se urcă și el alături de tatăl său.
Se grăbiseră bine, nimeni nu ieșea încă de prin curți… Coborâră spre râu, îl trecură pe undeva pe unde era mai
mic, unde apa ajungea doar până la căpățâna roții și începură pe urmă să urce dealul spre câmpie. Moromete
lovea din când în când caii și nu vorbea. După atâția ani de viață pleca la secere fără Catrina și dacă în timpul
pregătirilor până să iasă din sat, s-ar fi putut zice că mai era o speranță ca în dreptul uliții Alboaicii s-o vadă

ieșind și în felul ăsta simplu să se întoarcă ca acasă și să uite cu toții ceea ce se întâmplase, urcând dealul această
speranță se spulberă, fiindcă ulița Alboaicii era pustie și nici urmă de muierea lui, se uită zadarnic de-a lungul
uliței. Moromete ținea mereu fruntea în jos.
200
în spatele lor se putea în sfârșit^BM|ăsăritul, stelele luceau mai tare, cerul începea să se albăstrescă pe
oHiBndere care cuprindea jumătate din el, în timp ce cealaltă dormea încifcBSfcegură groasă. Moromete arăta că
anume nu vrea să se uite și să vadă rasawB cum făceau Sande și Ilinca, stând puțin într-o parte, cu fața într-
acolo, cRyjțineau capetele în jos, cu acea expresie a tuturor care se aștern la o trSuă de durată și pe care numai
gândul care o ia înaintea acelei trude cu ewțct timpul și măsura ei, face posibilă ducerea până la cap a efortului.
Morwmete începu deodată să dea din cap, așa cum faci când cineva spune cev\ și îți pare rău că trebuie să auzi
asemenea cuvinte care nu sunt câtuși (\ puțin apropiate de adevăr.
– Ei, ce e? făcu Niculae intrigat, după o lungă tăcere pe care nimeni n-o turbura.
Expresia lui Moromete se schimbă; se întoarse spre fiul său cu o înfățișare explicativă:
– De la bogat ia tot, iar săracului nu-i dă nimic! zise el.
– Asta ce mai e? zise băiatul.
– Păi ăsta e socialismul vostru! Fiindcă noi ne ducem acum să secerăm, zise Moromete, dar nu mai e rodul
muncii noastre al nostru, și nici să zici că ni-l ia și îl dă ăluia care n-are. înțelegi dumneata?
Niculae tot nu răspunse, se vedea că el însuși se gândea la ceva și că spusele tatălui nu-l stinghereau, putea să
asculte și în același timp să le aibă în minte apropiate pe-ale lui… Peste câmpie, totul era nemișcat și curând
intrară pe un drum de plan, printre ziduri galbene de grâu și după o vreme oprimă. Ajunseseră. Grâul, cu spicul
plecat, parcă îi aștepta. Moromete lăsă caii pe seama băiatului și începu să jupoaie iar o foiță de jurnal. Sande și
Ilinca se dădură din căruță și își schimbară îmbrăcămintea cu haine proaste. Nimeni nu vorbea. Numai caii
turburau liniștea câmpiei sforăind din când în când cu botul în grâul crud, amestecat cu iarbă, pe care Niculae îl
tăiase repede și li-l punea la spatele căruței. Când nu sforăiau, tăcerea câmpiei nemărginite era așa de mare că li
se auzeau fălcile măcinând.
– în tot ce spui tu, zise întru târziu Niculae, un singur lucru scapi din vedere.
Moromete nu se grăbi să întrebe care. Era chiar posibil ca să-i scape lui ceva din vedere și mai ales un singur
lucru, și anume, pesemne, cel •nai important?
– Ei, care? zise el în cele din urmă, curios mai mult de formă.
– Faptul că pământul ăsta pe care calci nu e al tău, zise Niculae.
– Dar al cui?! zise Moromete deodată alarmat.
201
– Tot ce e proprietate se desființează, inclusiv pământul, tăie glasul lui Niculae, și pronunță aceste cuvinte el se
uită în zare posomorât, ca un emisar care știe dinainte ce vaiete și plâns de femei aduce el cu sine; dar tot ceea ce
ținea de puterea lui era doar să fie drept, să desființeze adică peste tot fără excepție proprietatea, pentru ca
durerea și izbăvirea să fie generale. Sau crezi, continuă el, că la orașe construim socialismul și desființăm
proprietatea și la țară vă lăsăm pe voi de sămânță!? Nimeni n-are drept asupra a nimic, decât asupra muncii
brațelor sau a minții lui. Iar pământul a fost la început liber ca și omul și trebuie să redevie liber.
– Crezi, zise atunci Moromete, că omenirea asta, de când e ea pe pământ, n-a știut să trăiască și venirăți voi s-o
învățați?!
– Asta în orice caz! răspunse Niculae.
– Adică voi sunteți mai deștepți decât tot globul?
Știa bine acum cum era cu rotunzimea planetei, tot se alesese și el cu ceva că îl ținuse pe Niculae la școală, atât
cât ținuse. Niculae pufni:
– Și ce te miri așa? Sigur că suntem mai deștepți.
– Cu Stalin în cap?… zise Moromete și pronunță numele cum ar fi zis Marin.
Și se enervă brusc și porni din loc, o luă încolo pe drumul de plan cu o țintă foarte precisă; se opri la marginea
unui lan de porumb și rămase câtva timp cu spatele întors. Când reveni, fata îl luă la rost:
– Hai, tată, lasă acuma discuția, îi zise, pune mâna și taie de legături, cât e grâul jilav, ce aștepți, să se urce
soarele la nimiezi?
– Unde-o fi văzut fata asta soare, eu nu înțeleg! răspunse Moromete. Dar se urni și puse mâna pe secere.
Moromete se uită lung la fata lui
cum făcea pârtie cu Sande în zidul des. începuseră, fără codeală, secerișul. Niculae legase caii cu opritorile și le
tăia înainte grâu verde, de pe margine, amesticat cu iarbă.
– Păzea! exclamă în sfârșit Moromete, dar tot fără să se uite. Ilinca și Sande se uitară înapoi. într-adevăr, la
răsărit norii se dădură
la o parte și la marginea orizontului apăruse buza roșie a discului solar. Deodată întreaga lume se schimbă, peste
întinderea de spice începu să joace o pulbere care era când aurie, când albicioasă, amesticată cu reflexe albastre
și verzi, când strălucitoare de rouă pulverizată parcă și în aer, nu numai peste spice și porumburi, de mâinile
invizibile ale dimineții. Soarele ieșea implacabil și triumfător punând astfel capăt acestei ore nesigure de pe

pământ când nu e nici noapte, nici zi, și găsindu-i pe oameni gata aplecați la rădăcina spicelor, celebrând, pe
lângă un vechi blestem, țâșnirea de foc a razelor lui.
202
– Ia spune, ta cu tatăl său grâul era și el acolo în
– Ce să-ți spună? După cât se părea
pricina asta nu spusese socialismului. Drept r cele care dezvăluia acelui Vasile, întoarceri acolo de nenorocit.
– Da' ce ți-â făcut, m cu el…
Niculae nu răspunse
– Că niște aspecte, organizație, că d-aia
Moromete făcu doi
II
e cu Vasile ăsta din Cotocești, zise Niculae tăind capul locului, anume pentru legături. Alaltăieri vrea? Nu, că să-
mi spună nu știu ce! ii după un timp, curios.
se gândise deci Niculae pe drum și din _ despre definiția pe care tatăl său o dăduse , Niculae adresă o înjurătură
fără fereală dintre iuțită și inexplicabilă, și prin care i se dorea origine, în maică-sa, și anume să se bage singur
ce-ai cu el, se miră tatăl. Parcă n-aveai nimic
îidată.
aveți
nu știu ce, ce-mi spui mie, spune acolo în organizație^ de bază.
…~.~.__*~_______rjași mari și strânse grâul secerat de fi-său și îl
făcu, adăugând pe al său/maldăr. Era plin de mană și mâinile lui bătrâne și vânjoase se înnegriseia de acest polen
care în aer, când era scuturat, parcă era pulbere de aur galben. De la distamță, din lanul vecin, țâșni în sus, cu un
zburătăcit gras de pasăre grea, o prepeliță și căzu în grâu mai încolo, într-un loc nedeterminat. Niculae lăsă
tăiatul și uitându-se atent, asemeni câinilor de vânătoare spre locul nesigur de unde zburase pasărea de câmpie,
intră în grâul vecinului și începu să meargă prin el. Deodată se opri.
– Le-ai găsit? întrebă tatăl. -Da.
– Câte sunt?
Niculae nu răspunse, se aplecă jos și nu se mai văzu. Tatăl se duse și el acolo și se uită. Ca o mică minune apăru
sub ochii lor un cuib cu ouăle pestrițe, împletit din frunze fine de paie de grâu, descoperit și fără apărare, în
această lume înaltă, în care firele de grâu sepiănau cu o pădure și cei doi oameni, cu două animale uriașe. Ei se
uitau la el fără să pună mâna, stând în picioare tăcuți, ființe blânde care ocroteau, după felul cum dăduseră și
țineau spicele la o parte, acest miracol latent din care aveau să zboare mai târziu niște păsări.
– Face și ea pui, numai să nu-i mănânce vreun câine, zise în cele din urmă Moromete, și se urniră și se întoarseră
la locul lor. Spune, mă, continuă apoi, puțin agasat, ce-ai cu el, nu știam că ai ceva cu el, ce ți-a făcut?
203
– Nu mi-a făcut nimic, dar s-au învățat toți, nu intri bine într-un sat și , dai de-ăștia care au nu se știe ce, ba cu
președintele, ba cu secretarul organizației. Ca și când un președinte ar putea să le facă pe plac la toți. Ridică
problema acolo în organizație, dacă ai ceva și nu ești un fricos nenorocit. Dacă ești, du-te în…, nu veni la mine să
mă lupt eu pentru tine.
– Bine, zise Moromete, dar ce ți-a făcut, ce-ai cu el?
– N-am nimic cu el, zise Niculae tăind cu mișcări regulate grâul înalt, de jos de tot de la rădăcină. Și reluă: Vine
în pridvor și stă și nu zice nimic și pe urmă nu, că vrea să-mi spună… Să zicem că are dreptate și că spusele lui
nu sunt minciuni. Ei și? Așteptă să vie raionul de partid și să-i rezolve lui toate problemele?
– Da' ce tu ești raionul de partid? zise tatăl. Ești și tu un om și poate că o fi vrut și el să-ți spună ceva. Nu trebuie
să te porți așa cu cineva, că ăsta nu e ca Gae, să-ți intre în curte și nici bună-ziua să nu-ți dea. Ce-ai cu el, ce ți-a
făcut?
Tatăl era acum curios și fiul lui răspunse agasat:
– N-auzi că nu mi-a făcut nimic, nu-ți spusei?
– Când îmi spuseși?
– N-am nimic cu el, dar lasă că-I știu eu, zise fiul, veneam odată de-acasă și mă duceam pe izlaz, pășteam caii cu
Marin al lui Țugurlan și dimineața îi păștea el și după-masa eu. Și când viu îl găsesc pe Marin al lui Țugurlan
plecat și caii lăsați până viu eu unuia al lui Pretorian, băga-l-aș în mă-sa și pe-ăsta, care sta ca un tâmpit lângă un
tufan și caii ieșiseră de pe miriștea lui și intraseră pe o miriște a lui alde Năstase Rădulescu și pășteau acolo. Eu
am crezut că aia e miriștea ăstuia care îl găsisem acolo, al lui Pretorian, că i-am văzut și caii lui acolo, stăteau și
pășteau împiedicați… Când mă uit eu, cine venea de la capătu-ălălat al lotului? Asta, Vasile, nici nu știam cine e
și „Bă, ăsta al lui Moromete, zice, de ce paști, mă, caii pe locurile noastre?" Și când îmi trântește două palme
peste obraz mi-a sucit gâtul și m-a zvârlit cât colo cu cracile în sus. „Mă nene, zic eu, eu n-am fost aici când au
intrat caii pe miriștea voastră, Marin al lui Țugurlan sau ăsta i-au băgat", dar el nici nu m-a auzit, și m-ani uitat la
el să văz dacă dă și în ăla al lui Pretorian, că erau și caii ăluia pe miriștea lui. N-a dat, i-a scos ăluia caii de pe lot
și s-a dus în… mă-sii fără să spună nimic. O lună întreagă m-a durut gâtul, dar nu l-ași fi ținut minte dacă l-ar fi

cârpit și pe-ăla al lui Pretorian, că ăla lăsase caii să intre pe miriștea lor! Nu, ăluia nu i-a spus nimic, nici nu s-a
uitat la el. Ori i-a fost frică de el, ori înseamnă că avea ceva cu mine și nici nu spun că în viața mea n-am luat așa
palme de la cineva.
– Ai luat tu, nu zi așa, replică Moromete, ți-am mai dat și eu din când în când… Și ți-au dat mai ales oamenii colo
în fața primăriei! Ce, ai uitat?
204
– Nu țin minte, răspunse fiul cu nepăsare, dar pe-ăsta îl țin minte.
– Da' câți ani aveai tu atunci și câți avea el?
dus la școală. Taman în toamna aia, jzianul, Gheorghe. Nu știu dacă e de-am stat ca un prost și nu frică, m-a luat
fără veste… știu eu, de când ești băiat •i n-am auzit din gura ta.
Fdar parcă cu admirație și nu mergeau parcă singure tăind trăia maică-sa și nu ajunsese
P ii i
– Era în anul când nu mai m-a venise pe izlaz cu caii și ăsta al l\ mai mare ca mine, da' și eu ce i-am sărit pe
urmă în cap. Nu știu,
– Mă Niculae, zise tatăl intrigat, mare și ai făcut și tu armata și atâtea îr
Fiul nu zise nimic.
– Urât mai înjuri, Niculae, zise și Ilț cu reproș. Și continuă, în timp ce mâini spicele și făcându-le poloage: Pe
vremea;
ce-a ajuns mai pe urmă, să-l bată verii cuViciul pe miriște, zise ea.
– De ce îl băteau? întrebă Niculae.
– Din te miri ce. Odată pierduse calul uț căpăstru, și l-au bătut pentru căpăstru-ăla de-a zăcut o săptămână în pali
nu mai putea să meargă.
– Bine i-au făcut, zise Niculae, știu ei de ce l-au bătut, asta cu căpăstru zice lumea, dar de știut știe numai ăla cari
era acolo. Degeaba nu i-au bătut ei.
– Așa o fi, zise tatăl, dar pe mă-sa ei ;£u omorât-o, toată lumea știe. Cum a fost, Ilinco? i
– Vă găsiră acuma poveștile, zise Sande care nu înțelegea felul ăsta de muncă, deși era și el băiat mare. Până
acuma, zise el mai depare, nu vorbirăți și vă găsi acum vorbitul.
– Cu mă-sa a fost așa, că întâi pe alde tată-său veni de-l omorâră cu bătaia, zise totuși Moromete cu aerul că
facerea legăturilor îi permitea foarte bine să și muncească, să și povestească.
Niculae îi tăia grâul și i-l făcea maldăr și Moromete făcea legături, le puneau alături făcând alt maldăr și în acest
timp îi spunea fiului povestea lui Vasile și a părinților lui, neam cu Năstase și Aristide. Vasile ăsta copilărise în
familia unchiului cel mare, Năstase, de ai cărui fii, Dan și Ștefan, Vasile era și astăzi legat. Năstase și Aristide,
frații mai mari ai mamei lui Vasile, fuseseră împroprietăriți după primul război mondial și se pricepuseră nu
numai să-și păstreze întregi loturile lor de pământ, dar să și ajute altora să scape de ele, cei care după
împroprietărire se înglodaseră în datorii prin bănci să-și cumpere unelte și vite. Năstase, și de la el Aristide,
învățase în timpul războiului, pe care îl făcuse la intendență cu gradul de sergent, cum se poate ca fără să furi
cuiva avutul sau banii din buzunar, să-l faci să vie el singur să ți-i dea și încă să nu uite toată viața binele pe care
i l-ai făcut ca unul care n-ai pregetat ca alții să-l ajuți la nevoie. In anii de după primul război începuseră să
circule
205
prin sate tot felul de hârtii numite polițe, scadențe, ordine de licitație ț« altele asemenea, care erau ele niște hârtii
mici și colorate ca niște jucării de copil, dar pe baza lor niște necunoscuți care se ascundeau sub denumirea de
„Creditul Agricol" sau „Banca Marmoroschblanck" puteau să-ți vândă pământul și să rămâi pe urmă de izbeliște,
fiindcă boier să te duci la curtea lui să-ți dea de lucru nu mai era și rămâneai muritor de foame cu copiii pe
drumuri. Ei, și se iviseră ăștia, Năstase mai ales, Aristide doar la început, te duceai la ei, uite, măi Năstase sau
Aristide, așa și-așa, mă scoate la vânzare, ce fac eu. Cât datorezi? Atât și atât. Păi de ce să-ți vândă ție locul la
licitație și să pierzi la el jumătate și să nu-mi vinzi mie o jumătate din el și să pierzi doar un sfert? Oameni
săritori, își dădeau vita din bătătură să-ți facă ție rost de bani să nu pierzi lotul, puteai să-i mai uiți? Pe mulți au
scăpat de la nevoie și s-au înmulțit, s-au adunat acolo în Cotocești și și-au făcut case în spatele bisericii, Năstase
are chiar o strană a lui personală și o icoană mare de argint în altar… Mama lui Vasile s-a măritat tocmai în
timpul când se făcea împropietărirea generală, imediat la doi-trei ani după primul război mondial și ăla pe care I-
a luat ea, unul Ilie al Moașei, cu toate că făcuse și el războiul, n-a fost împroprietărit, nu se știe de ce, nu s-o mai
fi ajuns pământul, că alții au luat lot de opt pogoane, alții de șase și unii au rămas și fără, și atunci a lăsat-o pe
asta a lui Răduleascu și s-a însurat cu o văduvă de război care primise un lot de opt pogoane. Văduva însă avea
copii și ăștia, cu toate că nu erau mari, J au înțeles ei sau i-a învățat cineva că mă-sa le va aduce frați vitregi de
1 la un tată care n-avea lot și vor trebui, când s-or face mari și s-or însura, | să împartă cu ei lotul mamei. Ei sau
neamurile, sau ei cu neamurile cU tot, făcură ce făcură și îl goniră din casă și ăsta trebui să se întoarcă la nevasta
dintâi. Mama lui Vasile îl primi dar în loc să stea la locul lui să se mulțumească cu ce avea de la ea, câteva
pogoane de pământ, se amestică în averea fraților nevestei, pretinzând nu se știe ce pentru casa părintească și
încă ceva din pământ, spunând că din munca ei trăiseră toți și că trebuie să-i plătească pentru asta, lucru care nu

era deloc sau nu era întru totul adevărat. Fără să facă gălăgie frații Rădulescu încercară cu binișorul să-i bage
nerodului mințile în cap, dar fiindcă acest lucru nu le izbuti, atunci hotărâră să i le scoată. îl bătură cu ciomegele
într-o noapte atât de răul că nu mai rămăsese Ilie al Moașei zdravăn și după câțiva ani muri cu zile. 1 Mama lui
Vasile nu se mai mărită, trăi în casa părintescă împreună cui fratele ei mai mare și îl crescu pe Vasile o dată cu
copiii acestuia. Muri și ea după vreo zece ani și unii spuneau că tot din pricina neamurilor… Vasile avea o
grămadă de veri și verișori de-al doilea și de-al treilea, bunici ș și unchi, și era la rândul lui văr și fin și nepot de
bunic și nepot de unchi | și nepoțel de bunică, de tușă, de țață… Cât trăise maică-sa muncise ea
206
Năstase și ale altora din ' cum se întorcea cu cârdul bage în curțile rudelor, neile care au stat la capul ța închisă și
zăcea și cică udele și ea a zis s-o lase să parte de liniște. Una din ele dacă o doare ceva și ea a spus să-l întrebe pe
popa: după ce |pii chinuiește cine știe pe unde? 1 pe la poartă și s-a întors și i-a gerul chiar din pat și îl duce la
pentru el și îl păzise de aceste rubedenii, dar după ce ea muri, nu mai avu cine să-i țină grija. „Vasile, du-te până
la tușă-ta Steliana că are ceva cu tine…" „Vasile, mănâncă și du-te până la unchi-tău Traian…" Băieții de seama
lui se jucau cu zăpadă în drum spre școală, se scăldau vara în pădure și se luau cu caii la întrecere^jAsile stătea
seri întregi și legăna copilul Tușei Steliana, zile întregi înviî|^Ja o sucală de răsucit cânepă, iar vara păzea vitele
multe ale lui ui neamul lor, oile mai ales, și lumea îl vedeai de la păscut și sta să le aleagă de miei șîî Maică-sa nu
muri fără să-i blesteme, așa * ei în ziua când s-a dus… Stătea în odaia îi era rău și una dintre ele a vrut să ^ moară
barim liniștită, dacă de trăit n-a a între"bat-o să spună ce are, de ce suferi că n-o mai doare nimic și i-a spus
unei.-j moare omul se duce drept în rai sau se Aia a ieșit și ea până afară, a stat nițj spus că părintele a zis că pe
om îl ia îil
lumină în rai. Stă la fereastră și așteaptă și când vrea Dumnezeu îi spune îngerului să vie la căpătâiul tău și să ta
ia. Muierea care a povestit zice că ea s-a speriat spunând vorbele astei, fiindcă tocmai atunci s-a zbătut craca de
măr de la ferestră și în curtejf zbughit-o un purcel la fugă. Mama lui Vasile cică nu s-ar fi speriat del<rc, sta
întinsă în patul ei și a început să spună cum s-a îmtâmplat cu boala ei, ce i-a făcut într-o zi Dan, ăla mare dintre
copiii lui frate-său. Parcă i se înfipsese un cuțit în șale și ăla mâna căruța, se duceau să culeagă fasolea la deal.
„Oprește, mă, că mor!" i-a zis. „Ce să opresc, zice, se usucă fasolea colo, vreai s-o culegi pe soare, să se scuture,
ori sunteți nebuni?" Pe urmă cică l-ar fi chemat pe Vasile la ea și i-ar fi blestemat pe frați în fața lui. Că să n-aiBă
încredere în rude fiindcă rudele dacă te văd plângând îți mai îndeasă și ele una să plângi mai tare și dacă te văd
râzând, te pun la muncă, zice că d-aia râzi, că ești prea odihnit. Și dacă i-o fi foame sau sete să nu le ceară
verilor, să-și ia singur și să aibă grijă să nu-l vază ei, să-i senată pe nas și îmbucătura de pâine… Or să-l bată! Să
strângă și el.din dinți și cât o trăi la ei, să nu umble în fața lor cu fruntea jos, dar nici sus să n-o țină, până s-o
face și el mare $i o să scape de ei. Fiindcă o să scape, i-a blestemat ea, să moară de tineri, și copiii și tat-său și
praful și pulberea să se aleagă din toți…
– Și s-a ales? zise Niculae, când Morometc se opri.
– N-ași zice! răspunse tatăl. Astă-iarnă, reluă el, a vrut Vasile să scape de ei, zicea că fac gospodărie colectivă și
el se înscrisese să se ducă acolo, au venit ăia doi peste el acasă, că el are o casă mai mică exact în spatele
207
ăleia mari a lui Năstase, i-au făcut-o alde verii lui când s-a însurat Vasile cu Florica lui Ciupăgeanu, și lumea
spune că Dan i-a tras o palmă Florichii și când Vasile a sărit la ei, ăia au scos cuțitele. Era și o fată acolo de la
uteme, cică ar fi lovit-o și pe aia prin geam cu o cărămidă, i-ar fi spart capul. I-au arestat, dar nu-ș' ce-au făcut ei
și ce-au dres, c-au scăpat… Știe el ce spune, Vasile ăsta, încheie Moromete, când zice de-ăștia de la sfat, de alde
Plotoagă și Isosică, fiindcă vezi cum vine, dacă ei nu s-ar fi opus să se facă gospodărie o făceau ăștialalți, alde
Fântână cu Mantaroșie, că Mantaroșie n-are nimica, și Vasile intra și el acolo și scăpa de veri. Nu erau ei mulți,
dar patruzeci-cincizeci de neisprăviți tot se găseau și se chema că sunt. Acum ai înțeles?
– Am înțeles, răspunse Niculae înfigând secerea în maldărul de grâu și stergându-și fruntea de sudoare. Apoi
după câtva timp, schimbă subi ectul. Văz că ai cea mai înaltă părere despre Isosică și Plotoagă și numai de formă,
așa, zici că sunt așa și pe dincolo.
Moromete tăcu o vreme, luat prea repede și neînțelegând despre ce e vorba. înainta câțiva pași și culese niște
spice, care rămaseră apoi întregi ca niște flori cu tija delicată în mâinile lui vânjoase.
– Vreai să spui că dat fiind că Isosică și Plotoagă sunt contra gospodăriei îi consider oameni cu scaun la cap? zise
el întru târziu, puțin mirat că se putuse trage o asemenea concluzie din spusele lui.
– Da, asta vreau să spun, zise Niculae. •
– Părerea mea, spuse Moromete cinstit, c că erea mai bun Gae. ÎI știi pe Gae?
– îl știu.
– Ei, ăla să fi văzut om! Nu sta el la discuție cu tine, ca alde Isosică! Bă, făcea, pe mă-ta și pe tac-tău, și te și lua
de guler și te da pe mâna milițianului.
– Nu mai spune, zise Niculae ironic. Și de ce?
– Parcă mai știai de ce!? se miră Moromete. Te pomeneai la miliție și când ajungeai acolo mai găseai și pe alții,
îți mai venea inima la loc….; Unii mai râdeau, alții mai glumeau, alții că lasă că vine el Gae și vedem\ noi ce-are
cu noi. Și venea Gae: Ce să aibă! Ereau de-ăia care mai vorbeau^ și ei cum vorbesc și eu cu alde nean-tău Matei,

alde nean-tău Giugudel, < alde nean-tău Cristache al Joachii când vin pe la mine și stăm în pridvor;^ Dare în
judecată, făcu-vă și dregu-vă, pentru ascuțirea luptei de clasă t contra regimului. înaintarea lor sub stare de arest la
raion, să se învețe^ minte! Tu trebuie să știi, că ești acolo, mai zise Moromete. Sau tu nu te] ocupi cu partea asta?
– Nu mă ocup, zise Niculae.
208
mai cu stare: a odată urlă la zice Isosică ă izmenele
ire. Facu-i mai bătut . Da va să ă toamna și-l Moromete pe de țuică și de oară… Eu am plecat,
– Ei, și veniră și-l schimbară pe Gae, veni alde Plotoagă și Isosică. Moromete se strâmbă, nemulțumit: nu sunt
buni! ăsta, Isosică, are și el un băiat și vine într-o zi pe la ei Sita a lui Tăbârgel, mă-sa lui Isosică adică, bunica
băiatului. Și-l spune lui tat-său că uite ce-a făcut ăla, erea pe la ea a Pinții, femeie bătrână, o creștină, dar de,
trecută recent pe listă și nu-ș'ce îi zice ea băiatului ea: taci din gură, zice, bestie chiaburescă. Ia vino-n băiatului
și îl pune cu burta pe prispă și se desface la jos, zice, să nu-ți prăpădesc izmenele, ăla urla, aoleo aoleo că așa ne-
a citit și învățătorul la școală din carte și dregu-i și învățătorului ăla, zice Isosică, dar pe urmă că a văzut și el că
așa erea trecut în carte, nu minte ^ zică rezultă că Isosică nu e bun? Nici nu-l văz eu că dau alții jos… Bine i-ar
face, băga-l-ași în mă-sa, înc neașteptate, că au pus pariuri ei doi, cu Plotoagă, pe y vin, pe mine că mă duc legat
la raion și pe tine că te
– Ce vorbești, zise Niculae ironic. Și puse secerea mai zise.
– Du-te, măi tovarășe, îi răspunse Moromete convelind, uite, ia-o pe-aici, dai de barza-aia de-acolo care vine
încoace. Staf și tu de vorbă cu ea, poate te învață să te însori și tu…
într-adevăr se vedea înaintând rar pe firele ei cp picioare, mergând prin grâu, o barză singuratică cu penele în
culori șmu ciocul lung și roșu constituind parcă împreună cu corpul ei ca un ou mare și picioarele înalte și roșii, o
figură geometrică vie, un desen mișcător prin lanurile lungi așternute pe câmpia nemărginită. Era încă răcoare,
era ora când rouă încă nu se uscase. Se auzea doar din când în când pitpalacul. Ciocârlia încă dormea.
III
Raionul își trimisese în aceste zile prin sate toți activiștii organizațiilor de masă și Niculae întâlni pe cineva chiar
în cea dintâi dimineață a cam paniei când porni pe câmp de la locul tatălui său, după răsăritul soarelui. Er&o fată
îmbrăcată în pantaloni și ai fi zis de departe că e unul din acei băieți care începeau să se vadă din ce în ce mai des
prin sate, pe tractoare, $i când Niculae o întrebă cine era și unde îi era tractorul, ea răspunse că nu e tractoristă, e
de la U.T.M., dar că se pricepe și la tractorie.
O luară împreună pe la capetele loturilor și Niculae călca rar și se uita drept înainte peste lanuri, oprindu-se din
când în când în dreptul câte
209
unui om, dând bună-dimineața la toți, schimbând cuvinte despre numărul pogoanelor aceluia, valoarea spicului
strivit în palmă, a boabelor pe care le suflau de pleavă trecându-le dintr-un pod de palmă în celălalt și le aruncau
apoi în gură amestecându-le ca pe niște mieji… Fata îl însoțea cu un vag aer de subalternă – tovarășul era de la
raionul de partid, ea era doar de la U.T.M. – se oprea o dată cu el, se uita direct la țărani cu o privire sigură de
sine în care nici o clipă nu licărea îndoiala asupra rosturilor ei printre acești oameni sau asupra importanței
prezenței ei acolo, ca și când de când lumea țăranii ar fi fost astfel însoțiți de alții mai înțelepți decât ei și fără de
care existența lor de țărani nici n-ar fi fost posibilă.
– Foarte bine, exclama Niculae din când în când între două opriri, uitându-se mereu îmainte, preocupat, până ce
într-o vreme fata îl întrebă despre ce era vorba și el răspunse: Foarte bine că te pricepi și la tractoare, zise el.
Și se opri iar în dreptul unuia pe care îl cunoștea, îi dădu noroc, dădu mâna cu el și o arătă cu capul pe utemistă.
– Se pricepe și la tractorie, zise el.
Și porni mai departe spre ținta lui care nu era grabnică, și pe care n-o uita în opririle lui ici-colo. Se încrucișară la
un moment dat cu alți doi activiști, se salutară și în mod ciudat fata, deși tresărise la vederea lor și se arătă chiar
bucuroasă de întâlnire, nu rămase cu ei, își continuă drumul alături de Niculae. Avea acum o privire întoarsă în
sine, atentă la ceva ca și când s-ar fi apropiat parcă momentul să-și facă datoria pentru care fusese trimisă aici și
se pregătea gândindu-se cum să înceapă fără să dea greș.
– Tovarășe Niculae, zise ea deodată, am și eu un fost utemist aici care abia a devenit membru de partid, ași vrea
să vă spun ceva despre el.
– Spune, tovarășă, răspunse Niculae binevoitor.
– A fost unul dintre cei mai serioși utemiști din raion, trebuie să-l știți, că sunteți de-aici, e vorba de Vasile al
Moașei. M-am întâlnit ieri seară cu el și am stat de vorbă. Mi-a spus că a încercat să vă spună și dumneavoastră,
dar l-ați sfătuit să se ducă mai bine în organizație și acolo să discute.
– Da, așa i-am spus și foarte bine ar fi să Iacă așa, zise Niculae trecând pe Ungă un cap de lot unde salută și fu
salutat ca o veche cunoștință, dar el nu se opri și continuă: nu crezi?
– Ba da, dar el avea ceva să vă spună în legătură chiar cu organizația, j
– Ei, ia spune, despre ce e vorba? zise Niculae rece.
– Nu pot să vă spun, că mergeți prea repede. Am venit special să caut, m-am gândit că trebuie să fiți pe-aici…
– Bine, am să merg mai încet… Spune.

210
tdin oameni reușească Isosică,
despre și înalt de
fcCȚIA ADULT
– E aici un om pe care îl cheamă Adam Fântână, începu fata, și astă-iarnă tovarășu' ăsta – e responsabil al morii –
s-a dus la raion și s-a lăudat el că sunt condiții coapte să se înființeze și în Siliștea o gospodărie colectivă. Foarte
bine, i-a spus raionul de partid, formați un comitet de inițiativă și începeți munca de atragere. Am fost mobilizați
și noi și am venit aici tot eu, era prin februarie. Ce se întâmplase? Comitetul era fort
care nici unul nu vroia gospodărie, dar ca nu cumva FântâH au intrat toți în comitet, tovarășul președinte
Plotoagă, te noul secretar de organizație…
– Cine fusese vechiul secretar?
– Fântână, care era și referent la sfat. Păi tocmai asta era, însuflețire. Fântână vroia să dovedescă, înțelegeți, că n-
a fostj schimbat pe el din funcția de secretar și și-a zis că o să facă i colectivă în sat și o să vadă atunci tovarășul
secretar Ghimf raionul de partid cât a greșit în ceea ce îl privea.
– Ia să stăm jos colea pe dâmbul ăsta, zise Niculae. Să văd : ce e vorba.
La treizeci de metri mai încolo, ia rădăcina unui zid galbe spice, lega snopi, nevăzut, un țăran. El auzi tot ce se
spuse..]
Fata se așeză pe dâmb cu spatele la lanul înalt de grâu și Ijiculae lângă ea.
– Fântână, continuă fata, a avut o idee bună, să atragă în syecial tineretul care nu era așa legat de proprietatea
privată cum erau cm mai bătrâni și s-a pomenit lângă el cu Vasile ăsta gata să facă și el parte din comitet.
Mergeau prin sat, Fântână Zdroncan, secretarul sfatului și Isosică și lucrurile se petreceau așa, Fântână, vorbea,
ducea muncă de convingere și ceva mai în spatele lui, Isosică sau Zdrocan clădeau așa din cap uitându-se la
țăran, adică nu, nu era nimic de bază, erau vorbe fără rost ale lipoveanului, nici discuție că ei, Isosică sau
Zdroncan sau Plotoagă, erau contra. Și țăranul se prefăcea și el că ascultă, dar în timpul ăsta se scărpina pe
spinare lângă sobă. Și atunci, le-a venit ideea lui Isosică și Plotoagă să-l compromită rău pe Fântână în fața
raionului și l-au lăsat să organizeze o adunare festivă la care urma să înceapă înscrierea în nouă gospodărie
colectivă din raion. Au venit vreo sută de inși, au venit și câțiva activiști de la regională, dar nu prea mulți, n-au
lăsat ei să vină chiar multă lume din partea raionului sau regionalei, că nici așa nu era bine, ieșeau și ei Prost, au
aranjat-o să vină doar să vadă și dacă totul avea să iasă bine, la sfârșit urma să aibă loc și adunarea cea mare, cu
tovarășul Ghimpețeanu de la raion, cu ziariști și cu oameni care să filmeze… A ieșit ceva, cum să vă spun… Nu s-
a înscris nimeni, țăranii au ieșit afară și a rămas doar Fântână în mijlocul sălii, strigând că el stă pe poziție și să
vină să se
211
grupeze toți în jurul lui. Nu s-a grupat nimeni. Ei, și atunci s-a sesizat tovarășul Cîhimpcțcanu și a trimis doi
activiști să stea aici și să ajute și a trimis-o și pe ea, din partea raionului U.T.M. Când a venit în Siliștea în
dimineta aceea a aflat că nici măcar Vasile nu mai vroia să facă parte din comitetul de inițiativă și a fost trimisă
la el acasă să vadă despre ce era vorba. Acolo a aflat de la nevasta lui o istorie întreagă, dintre Vasile și verii lui,
cum veniseră cu o dimineață înainte și ăștia îi pretinseseră să nu se înscrie, altfel îl dă afară din casă, un bordei
mic din spatele lor, făcut cică pe pământul care nu era al lui. S-au luat la ceartă și a zis și ea ceva, nevasta lui
Vasile, și ăla mare, Dan, i-a cârpit una peste obraz. Vasile a sărit la el: „Mă, zice, de ce dai tu în nevasta mea?"
Dar n-a putut să-i facă nimic, că ăia erau doi, au ieșit pe ușă înjurând că dacă îl prinde că se înscrie vede el pe
dracu…Vasile avea un hectar de pământ de la maică-sa, dar cică nici ăla nu era pe numele ei.
– Asta mi-a povestit-o nevasta lui Vasile, că pe el nu l-am găsit acasă, continuă activista U.T.M. Am stat și m-am
gândit cum aș fi putut interveni și l-am așteptat pe Vasile să vorbesc cu el și să văd el ce spune. Mi-am dat seama
că în situația în care se afla el gospodăria colectivă era o scăpare, și că ăștia patru, Plotoagă, Isosică, Zdroncan și
Bilă, îi stricase toate planurile. Până să vie Vasile de unde se dusese, nevastă-sa a ieșit în tindă să pună de
mămăligă și m-a chemat și pe mine să stau lângă foc. Era foarte frig, mă rebegisem pe drum de la gară până aici,
fiindcă era vremea rea, nu era nici de sanie nici de căruță și bătea un vânt de te pătrundea până în oase și a trebuit
să venim pe jos, eu și cu tovarășul Strătilă, de la sfatul popular, putea să ne mănânce lupii.
Până să fiarbă mămăliga, nevasta lui Vasile spuse că Vasile are un prieten, unul Ion al lui Ripitel, era și el
ulemist, se pricepea la aparate de radio, își făcuse unul singur, din piese detașate, citind după un manual și cică
Plotoagă ar fi vrut să-l pună Ia taxe, și că Ion al lui Ripitel ar fi zis de ce să plătescă el taxe pentru aer, ce,
consumă combustibilul cuiva? Și Plotoagă cică n_-ar mai fi știut ce să-i răspundă și ar fi lăsat-o baltă. Mai târziu,
a doua zi, când activista U.T.M. vorbi cu acest Ion al lui Ripitel între patru ochi află și ce se mai întâmplase cu
Vasile în după-amia/a care urmase după istoria cu palma dată nevestei lui și cum petrecuse Vasile noaptea.
Rătăcise ceasuri întregi pe-afară, pe lângă casă, prin fundul grădinii, căutând parcă ceva, cu lopata în mână,
curățind zăpada, făcând pârtii,] spulberând zadarnic troienele care se formau repede la loc în urma i Era văzut
de pe drum, se zărea peste gard lopata neagră ridicându-se cu mișcări regulate în aer, muncea liniștit, tușea,
uneori se oprea și se uit pe drum… Dar când nevasta ieși la prânz și îl chemă la masă, nu-i răspun

nimic, nu veni și continuă curățatul ăsta, fără noimă al zăpezii până ce ascurta zi de iarnă începu să se întunece.
Seara mancă totuși ceva, dar ea, nevasta lui, nu putu să mănânce, îi dădu doar lui și fetiței și apoi se culcă și
adormi îndată. în schimb Vasile rămase treaz lângă ea toată noaptea și dimineața se sculă tăcut și posomorât și
când cineva de la sfat trecu pe la ei să-i spună că este așteptat la ședința comitetului de inițiativă, nevasta Iui ieși
și-i spuse aceluia că nu-i arde lui acuma de comitet. Mereu mohorât și galben la față, Vasile plecase apoi la Ion
acela al lui Ripitel, de la care nu se mai întorsese tot timpul dimineții.
– Până Ia urmă a venit, am stat de vorbă cu el, încheie activista U.T.M. Nu prea era vorbăreț, n-am putut să-l
conving să lase totul la o parte și să vină la sfat și să-l sprijine pe Fântână să acționeze mai departe. Mi-a spus că
„acțiunea a fost compromisă pe mai mulți ani" și că el mă roagă, întrucât și el și Ion al lui Ripitel împlinesc
vârsta de ieșire din U.T.M., să-i ajut să fie primiți amândoi în partid. „în partid, zice, o să pot mai
bine să fac și ce spuneți dumneavoastră." Din felul cum vi sau poate mi s-a părut, că avea, în viitorul apropiat, ce
mai important de făcut decât gospodăria colectivă. Dar putut să smulg mai mult… „Și din ce-o să trăiți? l-am să
vă munciți pământul dacă vă despărțiți de veri?" „Ne d mi-a răspuns. Bineînțeles că din comitetul de inițiativă
nimic, a eșuat și încercarea asta și atunci l-am recoma al lui Ripitel să intre în partid, și au fost primiți foari
Vasile, dacă nu-l avertizam eu personal pe tovar Ghimpețeanu să trimită pe cineva acolo nu l-ar fi prii Isosică cu
el, n-am înțeles de ce se opunea și nici n
am înțeles, grabnic și e? N-am Cu ce o
mai ales și pe Ion mai ales el, prim-secretar Nu știu ce avea putut să aflu de
la cineva despre ce putea fi vorba. Până la urmă i#bu avut încotro, au ridicat mâna și au votat, cam în silă, dar n-
au ayut ce face, fiindcă la întrebarea tovarășului de la raionul de partid să/pună motivele pentru care se opun, n-
au putut spune nimic concret. C/să fie amânat, ca să se cerceteze dacă nu cumva e omul chiaburilor, afl
neamurilor lui adică, și wea „să se strecoare în rândurile partiduluiJjrTovarășul de la raion le-a răspuns scurt „s-a
cercetat, tovarășe", și le-a închis în felul ăsta gura.
– Și ce e cu cărămida care s-ar fi aruncat în geam și te-ar fi lovit pe dumneata în cap? întrebă Niculae. N-au fost
arestați ăștia doi, Dan și Ștefan?
– Ba da, dar s-a dovedit că nu Ștefan dăduse cu cărămida, ci un altul, Probabil tot pus la cale de Dan, dar nu s-a
putut dovedi că ar fi existat 0 înțelegere între ei și l-au închis numai p-ăla, ăstora doi le-a dat drumul.
– Și ce propui? zise Niculae ridicându-se.
212
213
'
Fata se ridică și ea și își continuară drumul printre lanuri.
– Ce vă spuneam și la început, să-l ascultați pe Vasile.
– Oriunde intri într-un sat, zise Niculae, dai peste unul ca Vasile ăsta cu o istorie așa cam dubioasă. în realitate,
cum ai observat și dumneata,^ chiar în legătură cu el, cine știe ce urmărește. Trebuie să fim atenți și să nu facem
jocul unuia sau altuia, fiindcă fără să-ți dai seama te poți pomenii că ai fost tras tocmai în jocul pe care zice ăla
că îl fac ăia pe care el îi demască. înțelegi?
– înțeleg, zise fata posomorâtă deodată și adăugă mai mult de formă: Tocmai d-aia v-am spus și dumneavoastră,
ca să vă semnalez faptele. Dumneavoastră aveți posibilitatea să le analizați mai adânc.
Niculae se posomorî și el și își văzu de drum, în timp ce fata rămase în urmă. Se opri în dreptul unui lot și intră
în vorbă cu un țăran…
– Băi Niculae, zise acel țăran desdoindu-se de spinare și apropiindu-se fără grabă cu secerea și cu grâul în mână.
Măi frati-meu, zise el – și după felul cum vorbea se vedea că era cu feciorul lui Moromete prieten mai de mult –
ce-i facem, mă, cu neghina asta, parcă nici nu zici că e grâu ca , neghină, ci neghină cu grâu! Hai noroc!
– Noroc, Ilie, zise Niculae.
– Ce-i facem, mă?
Mănunchiul din mâna secerătorului era o probă aproape neliniștitoare prin abundența ei, ca o prevestire a ceva
necunoscut, o parte era grâu și două neghină, dar parcă nu era o neghină obișnuită, ci un soi foarte reușit cu
măciulii multe și mari, cu grăunțele negre ca tăciunele și umflate de spațiul sevei pământului din care se
hrăniseră nestingherite de nimic. Spicele de grâu galbene păreau neînsemnale printre tulpinele crăcoase ale
acestui statornic însoțitor al grâului, cu care era greu de înțeles ce afinități putea avea.
– Ce să faci, îl seceri, zise Niculae, cu glas tare, să-l audă și alții de prin împrejurimi ca și când n-ar fi vrut să-și
răcească gura cu fiecare în parte. ?ă vă fie învățătură de minte să mai semănați de-aici înainte fără să dați grâul la
trior. Că nu numai că îți iese neghina însutit – da' ce zic eu însutit, înmiit' – dar îți înăbușe grâul propriu-zis…
ș- Aia o știm noi, mă Niculae, zise omul eu glas scăzut, ca și când în ceea ce îl privea pe el, n-avea nici un chef
să-i audă vorbele și alții. O știm noi pe viitor, dar ce-i facem acuma? Am auzit, adăugă el coborând și mai jos
vocea – și de astă dată intenția lui era clară, dacă era adevărat ce auzise el, fiind vorba în mod evident de un
secret, îl ajuta în felul ăsta pe Niculae să coboare și el vocea când o să-i răspundă -am auzit, repetă el, că având
în vedere și dat fiind că situația e de-așa natură încât recolta e bună pe tot cuprinsul țării și o să fie cereale
destule, se consideră că

214
nu mai e cazul să plătim Semeteul de anul trecut și îl plătim numai pe-ăl de anul ăsta, pe considerentul că anul
trecut recolta a fost slabă.
– Nici să nu-ți treacă prin cap Ilie, răspunse Niculae îndepărtându-se, tocmai d-aia, tocmai pentru că anul ăsta e
recoltă bună, o să trebuiască să achitați tot până la ultimul bob. Când dracu să achitați plata pentru arături, dacă
nu acuma, că s-a făcut! Anul trecut când nu s-a făcut, Semeteul v-a iertat, deși nu era normal, fiindcă îl costă…
Mă întreb cine dracu vă bagă vouă asemenea idei în cap, mai spuse Niculae nedumerit.
– Nu ne bagă nimeni, mă Niculae, zise omul de astă dată tare, nemaiavând pesemene ce ascunde, dar ne gândim
și noi dacă e să dăm și restanțele și arătura de astă-toamnă, și cote, ne mai rămâne pe dracu!
– Lasă, Ilie, nu-mi spune tu gogoși de tufă, că, dacă ar fi după tine, ar trebui să renunțăm la tot și să rămânem tot
cu boul de coadă, în timp ce alte țări stau călare pe tractor și automobil. N-o să ne închinăm noi la boul tău. Cu
boii nu mai faci nimic, s-a dus epoca boilor. Noroc, nea Stane!
– Noroc, mă Nică!
– Și dumneata ești de părere să stă
– De, măi Nică, mi-ar plăcea și mie e tot al vostru…
– Și ce dracu să facem noi cii el? râse
IV
de coada boului? actorul meu, dar văd că
e. Tot pentru voi e!
Stai puțin că vreau să te întreb
Kia de tăiat ce apucase cu mâna, fiicele și punându-le pe polog. Apoi 1. Era Marioara, singură cu maică-siul să
iasă la muncă, la câmp. De i pogoane pe care le adusese muierea
– Unde-ai plecat Niculae, unde te di; ceva.
Era glasul unei fete… Tocmai ter dând cu o mișcare ușoară peste umăr; părăsi lanul și o luă spre drumul de ; sa,
Fântână nemaiavând de mult oh altfel ei nici nu aveau mult pământ, când îl luase.
Fântână făcuse trei copii, ui^fl murise pe frontul rusesc, unul mai mic decât Marioara era la liceu, deși la școală
învățase prost, era un „zăltat", cum spuneau oamenii, adică un țicnit, dar trecuse la examenul de admitere fiindcă
avea „origine sănătoasă". Marioara, deși învățase bine la școală, făcuse doar cursul complet, de șapte ani, n-o
dăduse taică-său mai departe, fiindcă nici ea nu stăruise. Era o fată care nu crescuse prea mare, semăna 'a păr cu
lipoveanul, dar statura nu era a lui, ci a maică-sii, ai fi putut lesne să-i dai șaisprezece ani, deși ea trecuse de
douăzeci. Fântână, cu anii, ajunsese un uriaș, deși o parte din mărimea lui îi mai venea și din
215
grăsime și când te uitai la el și îi vedeai capul așa mare te întrebai dacă nu cumva și creierul lui suferea, și poate
că de aceea bea el spirt albastru cu speranța că, cine știe, alcoolul acela fiind „medicinal" ar putea să-i mai
topească din grăsimea care îi apăsa mintea. Marioara mai moștenea de la maică- sa scârba pentru mâncare și mai
ales pentru băutură, era de mirare cât de puțin mânca ea la masă și n-ar fi pus pe limbă o picătură de țuică s-o
pici cu ceară, și mai ales o limpezime a gândurilor și a faptelor pe care tatăl ei nu o avea.
în drum spre capătul lanului fata se abătu pe la căruță și scotoci în cutie și luă din ea o mică basma înfiorată pe
care și-o puse repede pe cap și se uită într-o oglindă cât palma pe care o răzimase de bucceaua osiei, se aplecă jos
și se drese, să njp vadă Niculae.
– Uite acuși viu, că eram cu basmaua ruptă, zise ea apropiindu-se. Și adăugă: la secere, de, n-are rost să te duci
gătită ca la horă.
Și își arătă piciorele în ciorapi groși, să nu i le ardă soarele și să nu i le zgârie miriștea.
– Da, da, șopti Niculae ca pentru sine, uitându-se la ea dintr-o parte, sigur, așa este, frumușică fată, nimic de zis,
numai că eu nu prea am timp de stat de vorbă, aici e problema!
– Nu e nimic, zise Marioara pornind alături, încotro se ducea el. N-avem noi mult de secerat, un pogon și
jumătate de grâu, în trei-patru zile l-am terminat, dacă dăm încet.
Și s-ar fi zis de departe că ea părăsise locul nu din întâmplare, fiindcă trecuse Niculae pe-acolo, ci fiindcă așa se
înțelesese cu el, să vie el s-o ia de-acolo și să plece pe urmă împreună.
– Da, da, ține-te tu după mine că o să ajungi departe, zise Niculae întețind pașii. Eu m-am oprit fiindcă am crezut
că vreai să mă întrebi ceva, cum mă întreabă oricare dintre cetățenii ăștia care au ceva de întrebat când de fapt tu
n-ai nimic să mă întrebi. Sau ai? Dacă ai, întreabă-mă mai repede și întoarce-te la secere, că te strigă maică-ta.
Era adevărat și Marioara se opri și făcu în urmă un semn vesel cu mâna. S-ar fi zis că era o Jhilceață cum se avea
ea de bine cu maică-sa, așa de cristalin îi era glasul și de copilăresc gestul:
– Viu acuma, mamă, vreau să-l întreb ceva pe Niculae când s-o duce pe la Pălămida.
Așadar aici era un interes nu glumă, pe cine mai putea ea să întrebe acel ceva pe care îl avea în vedere nu se știe
pe cine din Pălămida, poate chiar un băiat, decât tot pe cineva care trăia acolo, pe Niculae ăsta a lui Moromete?
Și atunci Niculae se opri, fiindcă era limpede că ea îl va însoți atât cât avea ea nevoie, mersul înainte nu era bun.
216
– Fii concisă, zise el întorcându-se drept în fată. Te ascult.

Ea surâse și ca într-o sclipire sub buzele ei umede care tremurară o fracțiune de secundă ca într-o răsucire de
plâns i se văzuseră dinții albi, regulați și frumoși ca niște podoabe nefirești, care n-ai fi zis că sunt făcuți ca să
muște și să mestice: mărgăritare, repede acoperite o dată cu zâmbetul ei care se topi înainte de a se fi format.
– Bine, Niculae, șopti ea, tu asta îmi Iaci, fără să-mi spui și mie, Marioara, uită-te la mine că nu e nimic de capul
meu, degeaba zic eu că nu mă uit la nici o fată și nici la tine nu mă uit, că la Ileana lui Costică Roșu mă duc seara
în grădină și stau cu ea până la ziuă, muiere cu doi copii care și înainte să se mărite se făcuse de râs prin sat.
Venea Chiran la poartă și prin gard își bătea ăla joc de ea, ea zicea că nu vroia să iasă afară din curte, că sta aia
bătrâna cu ochii să nu iasă din curte. N-am nimic, bunico, zicea, vrea și el să-mi spună ceva^j^, nici nu ies pe
poartă. Nu ieșea, dar se lipea de ulucă și prin ulucă…
duci, care cât a auzit că ai venit în sat l-a și lăs după tine!? Din partea mea poți să faci ce barim ea e preoteasă, și
nici nu e o muiere urâtă la Sora lui Ilie Pipa, dacă îți place să-ți râzi de t
Se opri. Se făcuse albă la față și arăta fru o moartă în sicriu, acoperită de fiori și plan Niculae se făcuse la fel de
alb. Marioara însă nimic înaintea ei, pate doar o prăpastie și ac când trebuia să sară: să scape dincolo sau să c;
ales.
– Nu te ține nimeni legat și descântat, conlînuă ea, vii o dată pe an, eu vin să te văd, trimit după tine să te
chemt/.,, Și când pleci și când te întorci, vezi că mai sunt fete și muieri, poți sate ții după ele ca un câine, până o
să îmbătrânești și n-o să se mai uitemimeni la tine!
Și apoi tăcu. De alături, de la capătul uryri lan la care nu secera nimeni sau poate secera de la capătul celălalt (și
m aceea instinctiv atât Marioara cât și Niculae se opriseră amândoi în dreptul lui să nu-i audă nimeni), țâșni o
ciocârlie atât de aproape, încât oricine ar fi tresărit și s-ar fi întors fără voie, fie chiar și pentru o clipă. Ei însă nu
auziră nimic, se uitau acum unul la altul drept în ochi și pe măsură ce clipele se scurgeau, albul ochilor fetei se
făcea din ce în ce mai mare, pleoapele lui Niculae se închideau din ce în ce mai mult, până nu mai rămase dăcât
o dungă ascuțită ca la animalele sălbatice care dacă le-ai judeca după ochi ai crede că dormitează, când de fapt
toate instinctele lor stau la pândă. El chiar scoase un fel de șBârâit, își luă ochii de la ea și întorcându-i spatele o
lăsă acolo în mijlocul drumului de plan. Și exact după atâta timp cât trebuia ca ea să nu se mai
217
ai găsit tu să te ia acasă și a venit e numai Ileana, oți să te duci și
o mireasă sau ca suratele ei… Dar și mne că nu mai vedea simțea că venise clipa în ea, nu mai avea de
îndoiască de faptul că ăsta era singurul lui răspuns la tot ceea ce auzise, dar nu prea târziu încât s-o facă dă râs
fată de toată lumea care se uita poate la ei până pe la al șaptelea lot, glasul lui Niculae se înnodă în continuare cu
cel pe care el îl avusese mai înainte și zise:
– Așa o să fac, cât ajung acolo numai grija asta o să am, mă și reped să-t spun, nici o nădejde! Mă gândesc chiar
dacă n-ar fi cazul să mă duc imediat până la sfat și să-i dau un telefon!… Și schimbă tonul, brusc înstrăinat:
Noroc, nea Gheorghe, cum merge?! Câte ai pus anul ăsta?
– Mă Nică, câte am pus eu ar mai fi cât ar mai fi, dar am două pogoane însămânțate cu grâu de împrumut și a
ieșit, mă Nică, neghina, cum n-| ieșit grâul, însutit, cum spune în parabolă…
– Ei, cum spune în parabolă?
– Păi nu știi, se miră omul. Ieșit-a semănătorul să semene sămânța
– Foarte bine, zise Niculae, dar semănătorul ăla a ieșit să semene! sămânța sa, pe câtă vreme dumneata te-ai
împrumutat de la stat. Păi dej ce, nea Gheorghe, rămăsesei fără sămânță?
– Rămăsesem, Nică, că nu mai aveam…
– Nu mai aveai pe dracu, n-ai vrut să semeni, că ai văzut că se ia cotă mai mare la grâu și ai vrut să semeni la
primăvară mai mult porumb! LasăJ| nea Gheorghe, că știu eu cum devine, nu mai veni dumneata cu parabola
semănătorului că n-o să-ți ajute la nimic.
– Ce-o să ne facă, măi Nică?
– Ce-o să vă facă, nu știu, dumneata să fii sănătos, răspunse Niculae fără să se uite o clipă înapoi să vadă ce mai
făcea Marioara, căreia totuși i se adresă: regret că v-am dezamăgit, domnișoară, dar dacă m-ași încărca cu tot
felul de rugăminți când m-oi întoarce la Pălămida ar însemna să plec de la raionul de partid și să mă fac
comisionar. Noroc, nea Gheorghe, dă-i înainte și altă dată fă-ți și dumneata socotelile la o lampă de gaz cu un
număr mai mare, că n-o să spuneți acum că nici gaz n-avem destul.
Și își continuă apoi neabătut drumul, al cărui itinerar începea să se ghicească. Mergea spre linia terată, unde se
terminau pământurile celor din Siliștea și de unde avea să facă apoi un lung ocol și să se întoarcă după aceea în
sat pe partea cealaltă, care cuprindea la înapoiere toate pământurile de dincolo de pădurea Cotigeoaia și de
dincolo de drumul raional care lega gara de sat.
între timp se făcuse cald peste câmpie și soarele începuse să inunde grânele de lumină. Micii copaci, stejari
singuratici, peri sau meri pădureți, împrăștiați ici-colo peste loturi și păstrați de oameni mai mult pentru umbră,
pe care îi ocoleau ani în șir și cu plugurile, cu fructul mic, dar adesea având un gust și o aromă care făceau să
licăre ochii copiilor mai tare decât pentru cei de-acasă din grădină, încremeniseră fără pic de vânt
218
în aerul albastru, iar verdele coroanelor lor se făcuse negru, ca și dunga îndepărtată a pădurii și aceea și mai

îndepărtată a satului acoperit cu salcâmi. Vitele mâncau iarbă cu grâu și izbeau din cozi la căruțele lor, le venise
rândul să șadă și omul să muncească, fiindcă ele araseră aceste întinderi și el mersese doar în urma lor ținând în
brațe lucrul acela care le omora de greu ce era de tras, le fluiera răsuflarea în gât să-și dea duhul, și tot trupul lor
se umplea de spume când ajungeau la capătul unei brazde. Acum era bine pentru multă vreme și sforăiau cu
putere cu nasul în maldărul de grâu fraged și de plăcere izbeau din când în când și cu câte-un picior în pământ
sau se repezeau deodată cu dinții sau cu coarnele în coama sau burta perechii cu care trăia și muncea. Și atunci se
auzea glasul lui, de care le era frică, dar care le scotea fără voia lor un muget sau nechezat de bucurie când îl
vedeau că se apropie cu făptura lui mică, dar cu voința cumplită, că le izbea uneori cu ceva tare că se pomeneau
în
avi
genunchi, huooo, răcnea el și glasul urechi însoțit de amenințări nelămurite lor care și ea era supravegheată.
In acest timp soarele tot urca din ce în pierise de mult, iarba își pierduse și ea jil la rădăcina spicelor, începuse să
miroasă a ț își înțepeniseră și ele paiul și chiar spicul ușurință în palmă și din boabele lui să s ea țâșnind de sub
sita de jos a batozei drumul că nu e de stat, trebuie să termi snopii, s-a pus pe noi ăsta să ne coacă spi e nimic
dacă te doare capul, du-te colo în cu ele la frunte. Și să știi un lucru, că du te mai punem la secere, gata, te
scutim! fti pe mine nu mă scutești, tată?
umplea aerul și le intra în potoleau numaidecât joaca
iu și mai arzător. Rouă r pământul, chiar jos scată. Jerbele de spice fi acuma sfărâmat cu așa cum avea să arate va
începe treie ișul. Dați-i săptămâna asta, se scutură , de dimineață ne luă. Nu umb, rupe niște foi și leagă-te
ajungem la cap, pe tine nu
rile.
ce
t eu să te trec cu vederea taman
mișc din locu-ăsta dacă n-o să
rămâie nici ce e ăla spic pe toată
până la anul nu te mai punem la
mea! Băiatul râde cam palid, îl
Așa e, pe tine te uitasem, cum de-am pe tine, vrednic cum ești! Uite, să nu fac așa cum îți spun, după ce n-o să iu
suprafața asta a lotului nostru, să știj secere! Ai promisiunea asta din p;
doare spinarea, osul lui nu s-a copt și munca îi face rău, îi simte chinul, suferința aceea parcă fără nume și fără
înțeles care îți strânge sufletul la gură cum ai strânge baierele unui sac plin și l-ai lega. Degeaba glumește tatăl că
n-o să-l mai pună la secere până la anul, păi sigur, dacă nu mai e nici o secere, cum o să-l mai puie, că doar nu
sunt două veri într-un an! Durerea trece o clipă, oasele desdoite o alungă din șale, râsul mai alină acea plângere a
întregii tale ființe și crezi că poate s-a dus de tot, dar după ce te apleci începe iar și nu mai știi ce să mai faci, îi
dai înainte
219
și sudoarea te scaldă de sus până jos și din gât îți iese un geamăt… Ce e acolo, mă, te-ai tăiat la deșt, nu ra-ara
tăiat, atunci de ce gemi, îți vine să feți, și ceilalți râd și trebuie acuma nici să nu mai gemi, să înduri în tăcere și
să dai fără nici o nădejde, fiindcă grâul nu se va secera singur până n-o să-l termini tu, polog cu polog, mii de
poloage, azi și mâine și poimâine și răspoimâine… Nici nu mai vezi bine înaintea ochilor, îți joacă zarea sub
priviri ca o apă fără sfârșit…
Iar sub bolta înaltă a cerului se ridicaseră cu spinarea în sus ciocârliile, multe la număr, ai fi zis că tot văzduhul e
plin de ele, și de cântecul lor fără oprire ai fi putut crede, ascultându-le, că așa era cum spuneau glasurile lor, că
pe deasupra pământului e o neîntreruptă sărbătoare. Nu se mai opreau, când una se urca alta se lăsa, întețindu-și
parcă o dată cu creșterea puterii soarelui cântecele (cu cât înainta el pe cer cu atât trilurile lor umpleau mai tare
câmpia) încât o jumătate de ceas mai târziu, când glasurile lor amuțiră, s-ar fi putut zice că soarele le fulgerase
pe toate din zbor și că se prăbușiseră prin grâne fără viață.
La prânz, Niculae coborî în sat și se duse la sfatul popular, unde luă prin telefon legătura cu unul din secretarii
comitetului raional de partid căruia îi raportă că în Siliștea secerișul a început peste tot în bune condițiuni. întrebă
la rândul său dacă tovarășul avea ceva să-i comunice. Nimic. După-masă se duse apoi pe la siloz și la baza de
recepție de la gară să controleze dacă și acolo toată lumea se pregătea din timp să primească recolta.
Seara gândi că de atâția kilometri câți străbătuse nici n-o să aibă timp să se urce în pat și o să pice frânt de
oboseală. „Da, își spuse el însă, așteptând să adoarmă, după ce că m-am stăpânit și nu ți-am spus nimic din ce
meritai, crezi că o să stau acuma să nu>dorm din pricina ta!…"
Niculae căscă lung, de i se păru că o să-i rămănă fălcile înțepenite și clănțăni din gură… „Mă dor oasele… și palu
ăsta… totdeauna la noi s-a dormit fără… mai sănătos, dar… decât filozof ofticos, mai bine măgar sănătos…eu
prefer măgar filozof… săracu domnu învățător Teodorcscu, muri de oftică…"
Niculae deschise ochii, își puse mâinile sub ceafă și răhiase cu fața în sus: va să zică, își spuse el, Marioara se
gândise bine înainte de a vorbi. •• „Bine, nu vreai să te lași, să vezi ce-o să pățești tu acum… he-he! făcu Niculae
tare, în întunericul odăii. Și-aia nebună, auzi, prin gard, avea haz fata asta, dacă o fi adevărat…"

220
Ilinca nu terminase de strâns vasele în tindă și auzindu-l la început căscând și apoi chicotind singur deschise ușa
și îl întrebă:
– Ce râzi, mă, așa singur? Niculae nu răspunse.
– Dormi, mă?!
– He, he! făcu iar Niculae și fata, curioasă, se apropie de pat și se așeză.
Niculae ridică un picior, i-l puse pe ceafă și o împinse. Ilinca îi cârpi una peste nas bestecăind în întuneric cu
palmele și strigând ca pe vremea când erau mici:
– Tată, uită la ăsta, mi-a dat cu piciorul în ceafă.
în copilăria lor Ilinca primise într-adevăr multe picioare de la Niculae, fie în piept, fie în inimă, pesemne că nu le
uitase. „Mamă, răcnea Niculae, mi-a dat cu cotul în ochi…" ca s-o impresioneze pe mama. Niculae des coperise o
dată că Ilinca era o părătoare, rar se întâAjAse vreodată să-i ascundă ceva maică-sii. Odată se jucau împreună
îrițkiină și Niculae vrusese s-o atragă de partea lui împotriva unuia din ''NJSHJ vitregi care aproape că îl deșelase
aruncând după el cu o bucată d^^Rlac turcesc, din pricina unui ardei… Cumpăraseră gogoșari și ParasclîJ^^tepa
cu o furculiță și îi arunca într-o putină la murat. Băgând pe cât de absent era fratele său, Niculae găsise un ardei
înainte și simțind cât era de iute i-l întinse lui Praschiv, i hap, mușcase din el, dar n-apucase el să mestice biț să-l
scuipe și scosese un urlet și se uitase în jurul luii ăla care o și rupsese la fugă. îl nimerise pe Niculae drerffn fund
și lovitura îl pusese în patru labe, vrusese el să mai râdă mai lepare, dar îi cam înghețase râsul în el, așa de tare îl
pocnise cu dovlrJFcuk Mai ales nu-i venea să creadă că îl putuse ținti așa de bine tocmai cjfe Ia prispă la poarta
grădinii, prin care tocmai fusese gata să scape… §/într-o zi îi spusese Hinchi, cum stătea cu ea și jucau amândoi
pietre ș/el credea că tot așa gândea și ea și că puteau împreună să aibă ei doi/) taină a lor…„Ilinco, tu ai văzut?"
„Ce?" întrebase Ilinca. „Te-ai uitat Ijrnema Paraschiv?" „Ce să mă uit?" „Ai văzut ce prost e?" șușotise băianil
înfiorat de conspirația care tocmai se năștea împotriva fratelui cel mare și se uitase la sora lui așteptând s-o vadă
și pe ea mărturisind aceeași descoperire, dar în loc de asta Ilinca deodată căscase gura parcă ar fi tăiat-o cu un
cuțit la gât și •ncepuse să orăcăie: „Mamăăă!". Mama robotea prin curte și auzind strigătul acela din gură de
șarpe venise la ci să vadă ce era. „Ce e, fă, ce Ur'i așa?" „Mamă, spuse Ilinca, Niculae l-a făcut pe nenea
Paraschiv prost!" *' mama pusese atunci mâna pe o jordie din maldărul de coceni de fioarca-soarelui din
apropiere și pleosc, îl croise pe Niculae pe spinare, care, de
, de seamă îl gustase b, și nean-său, se și aplecase ce să arunce în
221
ii'lL.
uimit ce era, uitase până să se și ridice și s-o ia la goană ca să scape, cum făcea în alte clăti.
– Ia spune, Ilinco, zise Niculae, cum a fost cu Ileana lui Costică Roșu și cu Chiran, înainte ca ea să se mărite?
– Da' ce, tu nu știi? zise Ilinca fără să-l creadă.
– De unde vreai să știu? se supără Niculae. Crezi că eu sunt Bibina. Asta era ghicitoarea la care se ducea nu o
dată mama când Moromete
era plecat pe la munte cu porumb. Uneori o chema și pe la ea și o punea să dea și în bobi, nu numai în cărți.
„Vine, Catrino, spunea ea bătând cu convingere mare cu vârful degetelor craiul de tobă care era Moromete. Uite-
l pe drum de seară cu un dar de bani, sosește la vremea rea, dar cu inima îndoită, fă! Nu se bucură de darul ăsta!
Cu niște vorbe, de la o damă de verde, în afara casei… îi cade un necaz, uite ici muierile astea două, cu craiul de
roșu." „Guica trebuie să fie și cu Parizianu, și cu ăla de pe la București", răspundea mama. „Nu știu", făcea
Bibina, și iar lua cărțile și începea să le bată ca să le mai dea o dată. Era prietenă cu Catrina și nu vroia să ia
nimic de la ea, deși de fiecare dată mama încerca să-i dea ba un ou, ba un franc…
– Păi cum, zise Ilinca, n-a umblat Chiran nebun o toamnă întreagă, călare pe cal cu o măciucă la șea, zicea că e
haiduc, îl nenorociseră ăia cu ciomegile într-o noapte când l-au pândit și l-au prins în Cotigeoaia cu Ileana?…
Sau tu ai fost chior, nu l-ai văzuLcum trecea peste porumbiști călare pe-o mârțoagă și nici nu se uita nici lâ
dreapta nici la stânga?
– Ba l-am văzut, dar nu știam ce e cu el.
– Vai de capul lui, săracul! zise Ilinca. Săptămâni de zile umbla numai pe câmp, și ziua și noaptea și când vedea
ușa câte-un pâlc de copii se oprea și el și stătea cu ei de vorbă. Că să-i spună lui dacă i-a bătut cineva, că le arată
el la ăia care i-au bătut. „Nu ne-a bătut nimeni, nea Chirane", ziceau copiii. Și atunci se urca în șea și o lua
înainte. Toată lumea se mira de calul ăla, că n-a murit, da' slăbise de-i ieșise curu-afară și nu prea mai putea nici
el s?. alerge la trap.
– Voi ce faceți acolo, nu dormiți, zise tatăl cu un necaz ciudat intrând în odaie.
Se vedea că nu din pricină că nu dormeau ei îi păsa, ci de faptul băiatul stătea de vorbă cu Ilinca și nu cu el.
– Ia du-te tu de-aici și te culcă, îl alungă fata.
Dar Moromete nu se dădu dus și s6 așeză alături de pat.
– Păi a fost comedie mare cu Chiran, mă Niculae, mă mir că n-ai auz zise el, că de văzut sper că l-ai văzut și tu

cum trecea așa pe câmp noapte de ți se făcea frică de el dacă nu știai cine- e.
– Ăia l-au nenorocit, Costică Roșu și fi-său, zise Ilinca.
222
– Ăsta, alde Costică și fi-său, ce s-au gândit, continuă Moromete. Dom nule, una și cu una face două, dacă stăm și
ne uităm, într-o bună zi ne pomenim cu Chiran cum s-a pomenit Tudor Bălosu cu Birică, fuge cu fata într-o
noapte și până să sari tu, nu mai e nimic de făcut… Ia să-l prindem noi mai bine și să-l învățăm minte! Si l-au
pândit în pădure și s-au pus cu ciomegele pe el să-l omoare.
– N-a murit el, dar e, că nici zdravăn n-a rămas, zise Ilinca, s-a însurat pe urmă, a luat pe una a lui Cochințu…
– Și când s-a oprit el să mai umble pe izlaz călare pe Rozinanta aia a lui, că eu nu mai țin minte, zise Niculae.
– Ce Rozinanta? zise Ilinca.
– Mârțoaga aia pe care mergea călare.
– Nu era mârțoagă, că era cal bun, zise Moromete, dar slăbise cum îți spuse și fata asta din pricină că dădea
mereu târcoale uite așa cât e câmpia de mare, o lua de pe la drumul-de-fier, pe la Ciolăncști, ocolea Cotigeoaia și
te pomeneai cu el pe drumul de la Râca, prin Pământuri. Pesemne că nici nu prea îl lăsa să mănânce pe calul ăla,
numai apă îi da, îl vedeai cum se oprea la fântâni și se da jos să-i scoată apă cu ciutura. Ce flăcău, domnule,
exclamă Moromete. îți plăcea să te uiți le el, îl prăpădiră ca niște smintiți noaptea la miezul nopții, toată lumea
credea că n-o să-și mai vie în fire. Fiindcă știi că mulți spuneau, că vorbeau cu el când umbla el așa peste câmp,
că n-avea nimic din punct de vedere că îl vătămaseră cu ceva, venise și îLjrecuse capul spart, și îl oprea câte
unul, băieți, de… Ce e, mă, cu tine,âMrane, de ce nu te dai tu jos de pe cal și să te întorci în sat, de ce umbjflBfcp
și ziua și noaptea, ca un besmetic, vreai să zică lumea de tine că eaM^un și să te bage la balamuc? Și el cică
răspundea că o să alerge așa iSVo să moară și el și calul și să-i mănânce lupii pe-amândoi în pădurBtfc venea și
dormea în pădure.
– Și nu l-au mâwjEEzise Niculae.
Moromete făcuKjjKtunericul odăii un semn de protest din cap:
– Nu l-au mâffiflpzise, dar asta e o pedeapsă, nu un bine, că n-a murit.
– De ce?! selffră Niculae.
– Tu nu înțe
– Nu, zise Nfculae și mai mirat, aproape vesel. Dacă zici că i-a trecut bătaia și s-a înșirat, ce mai vrea?
– Păi îi plicea, mă, de Ileana, explică atunci Ilinca cu un gest în care răzbăteau ze/i de aluzii ironice: adică uite-l
pe tata cu glas moale că îl apucă mila ie Chiran și uite-l și pe Niculae, că se face că nu înțelege că
murea/lupă ea, dar murea cum se moare, nu că era aia bogată, îl cu/leuca, parcă alte fete nu mai găsea…Hai, gata,
mai adăugă ea, Siși acilea parcă de mult n-ai mai fi vorbit cu Niculae, de ce nu e-i fi ducând să te culci, cât e
ceasul, mă?
223
Niculae se uită la ceasul lui de mână cu cadran fosforescent și spuse că era ora nouă; Moromcte ieși.
– Și e adevărat că venea seara la ea la gard? o mai întrebă Niculae pe soră-sa cu un glas de parcă abia și-ar fi
stăpânit încântarea.
– Ei, făcu Ilinca, la gard, la negard, ce te-o fi interesând și pe tine! Parcă tu nu te-ai întâlnit cu ea? De ce n-ai
întrebat-o?
– N-am avut timp, zise Niculae imitându-l aici pe taică-său și atunci sora avu o exclamație în felul ei ironic și îi
băgă degetele în coaste, să se ducă încolo de lângă ea și să doarmă, să nu mai întrebe atâtea prostii…
Și se ridică repede de pe pat, fiindcă Niculae se și pregătise să-i tragă iar un picior în ceafă…
VI
„Va să zică aici n-a fost o chestie cum ai vrut tu să spui; dar nu e nimic, îți trec cu vederea, fiindcă tot ce e în
capul tău rezultă din ideea… he, he, lasă că viu eu într-o seară la tine și îți explic, uite, o să-ți fac pe plac și o să
viu la tine la poartă să te fluier… Dar ce-o să afli tu de la mine, mai bine… Bine că mi-ai spus vorbele alea acolo,
că dacă mi le-ai fi spus când nu ne-ar fi văzut nimeni, nu știu… huo!" făcu Niculae în gând, fiindcă sub pleoape îi
apăruse o uliță largă cu un câine care se da la el, una dintre acelea pe care ani de zile ieșise el cu oile și cu caii
când era mic. Era pustie și mereu înecată în lumina verii -$ iarna nu se dusese niciodată pe ea să vadă cum arată
— avea două fântâni, una lângă alta, pentru vite și pentru oameni, și da drept în vale la văgăuni, vestita „vale",
unde pe o uliță mai mică stătea și Alboaica, cu bâtul Năfliu. Ce om și bâtu ăsta, așa gros și bătrân și cu nădragii
ăia ai lui n-ai fi crezut că e în stare să se ia după un copil și să fugă după el. Fiindcă o dată se luase după Niculae
și fusese cât pe-aci să pună mâna pe el și să-l prindă, să fi avut pe atunci șaptezeci, optzeci de ani, poate chiar
nouăzeci, că nu mai știi câți ani are un om bătrân când te uiți la el… Dar pe urmă se împăcaseră, că Niculae îi
păzea și lui vaca, chiar acolo în vale, era foarte mic atunci și era foare mirat când urcând dealul în vârf vedea că
cerul fuge de pe creastă, cu soare cu tot. Și bâtul ăsta într-o zi a apărut pe seară la marginea văii cu ceva alb în
mână și îl flutura așa în aer cum arăți cuiva un lucru pe care vrei să i-l dai. Niculae a luat-o la goană spre el cu
inima ticăind: îi făcuse bătrânul un toiag pe care-l curățase^e coajă, îi crestase și un măr la cap, și bâtule, a
strigat, bâtule, și mai mult nu-și aducea aminte, doar atât că înțelesese că în timp ce el îi păzea vaca dar îl și
uitase, îo același timp bâtul migălise pentru el cu briceagul și îi făcuse un toiag așa

224
alb și cu măr la cap… „Ce-oi fi făcut cu el, nu știu! Cine mi l-o fi luat, îmi pare rău și acuma de el, nimeni nu mi-a
mai dat de atunci mie un lucru ca ăsta făcut de el cu mâinile lui pentru mine…, bietu bâtu, cum a tras el pe urmă
cu pușca după mama, poc, poc…, he-he, mama are talentul ăsta, recent și tata s-a luat după ea cu parul de
porumb… Dar bâtul la nuntă, săracul, când s-a făcut Alboaica mireasă cu copil de trei ani, sta și el la masa mare
și lua cu lingura din strachină și îi bâțâia mâna, până s-o ducă la gură nu mai rămânea nimic în lingură, dar el tot
sorbecăia din ea și o lua iar de la cap… Nici nu știu când a murit… dar uite că eu îl văd tot acolo, la marginea
văii… Niculae, măi Niculae…"
Dar tot nu pierea câinele pe care îl huiduise Niculae pe uliță, era flocos și rău, clănțănea din dinții rânjiți, ham-
ham, parcă ar fi vrut să-I mănânce și ieși și un om dintr-o curte cu un ciomag și dulăul o luă la goană pe lângă
garduri, dar cu capul întors să vadă când o porni spre el lovitura și să se ferească să scape după direcția pe care
avea s-o ia ciomagul. Dar și omul cunoștea figura și gonind în paralel cu el întâi se prefăcu că dă, și câinele înteți
goana, dar atunci porni și ciomagul prin aer cu un vâjâit și îl prinse drept de-a latul, trântindu-l cu burta într-o
parte și făcându-l să urle lung și răgușit… „Așa, fire-ai al dracului, așa îți trebuie, eu mă gândesc la bâtu și tu
clănțăni la mine ca un turbat, când eu nu ți-am făcut nimic… Nu, stimată domnișoară, asta nu te privește pe tine…
Ileana e fata pe care am iubit-o eu din tot sufletul meu și puțin îmi pasă că mai înainte a iubit-o și Chiran… Dacă
vrei să știi de^ia nu te pot iubi pe tine și nici pe nimeni altcineva, fiindcă am iubit odflVsi îmi ajunge. Eu nu sunt
omul mai multor iubiri, în picptu-mi de ararnjQHLaia m-am dus iar la ea, acolo pe pod în fundul grădinilor, ca să
trăieUHB^iou clipele când ploaia a început să răpăie pe lipanele din grădină «^^nai trăiesc o dată clipele când
am zărit-o pe ea venind și șușotinduM^M) aburul fierbinte al gurii ei că nu poate ieși acolo și să mă
gândcsdO^pftun unde, undeva în afara satului… (I-am spus: „Pe lotul tatei din f j&^Hri, și semn de recunoaștere
lumânarea trasă în jos a fântânii lui 9Mm£-") §' acum am văzut-o iar aseară ca odinioară, apropiindu-se prinjffadină
de pod, umbra dragă care îmi făcea inima să-mi bată ca un ciocW… Și am luat-o în brațe și am strâns-o cu
disperare, că mă scoseserăJBin sărite cu o seară înainte Stela lui Jugravu și celelalte muieri ale drawlui, care n-au
vrut să plece și să ne lase pe noi singuri în odaie… Ileana; Ileana… Ce dulce era acum trupul ei și ce fericit m-am
simțit după ce ari iubit-o, nu ca atunci când o tristețe sfâșietoare îmi chinuia inima și mi s/făcuse de ea și de
trupul ei o scârbă de moarte… «Niculae, zice, tu tot sroărat ești pe mine că am plecat atunci din covergă, nu știam
nici eu, eurni și eu proastă, că degeaba mă iubise Chiran, că tot nu înțelesesem»^<Dar acuma, zic, înțelegi mai
mult de-o
225
^te-
grămadă»; «Vorbește mai încet, zice, nu că mi-e frică de cineva, din partea mea nu mai mă interesează, dar
pentru tine…» «Da, zic, chestii d-astea înțelegi, nimic de zis, nu mie frică mie și ți-e frică ție…» «Lasă, Niculae,
că au venit acum vremuri rele pentru noi, dar nu-mi pare rău decât de ziua aia cum am putut eu să plec, stau și
mă gândesc uneori și te văd cum rămăsesei tu încremenit și-ți curgea sudoarea pe obraji»; «He, he, acuma îți
aduci aminte și de sudoare, dar atunci te-ai apucat, după ce te-ai făcut preoteasă, să spui în sat la noi să râdă și
copiii de mine că… Eu nu te învinuiesc, dar ce mult aș fi ținut eu la tine, și ți-aș fi spălat eu pe urmă picioarele
cum mi le-ai spălat tu mie și ți le-aș fi ținut și eu în brațe dacă nu plecai din covergă să te duci la popa al tău…»
«Dacă vreai, fug de la popa și îmi las și copiii și vin după tine»; «Da, zic, dar eu nu vreau»; «Ți-e frică, zice, de
situația ta din partid…» «Mai ești și acum cum ziceai că nu mai ești, Ileano, neroadă, și zici că ai înțeles…» Și
atunci o dată a gemut: «Așa e cum zici tu, nu se mai poate nimic, o, Niculae, eu nici n-am ținut Ia tine, am zis că
barim dacă mă pîrăște popa că dragostea mea cu Chiran a fost până la cap să știe și el pe ce, dar tu m-ai zăpăcit
zile întregi în covergă și cum m-ai așteptat nopți întregi în ploaie, nu mi-am dat seama ce-o să-mi rămână în
suflet… O, ce mi-a rămas în suflet, sufletul tău, și ce rău am ajuns… Să dea Dumnezeu să nu ajungi să-Ji fie și ție
scârbă și să-ți vie să mori de o femeie pe care n-o iubești, cum am ajuns eu să-mi fie scârbă de bărbatul pe care l-
am luat…» «Nu înțeleg, Ileano!» «Popa» zice. «Ce e cu popa?» «Mănâncă și bea vin și când te-am vorbit eu de
rău ziceam despre el că uite un bărbat și acum am ajuns să fiu fericită doar în alea câteva zile pe lună ale oricărei
femei pe care le lungesc la o săptămână…» «Dar de ce nu-ți place?» «Mi se face jyeață. Cred că o să mă
îmbolnăvesc într-o zi și o să mor…» «N-ai decât să-ți vezi de copii și să-l lași să se ducă la alte muieri…» «Am
încercat, e mai rău, mă dau jos și ies afară fiindcă îmi vine să vomit…» «Dar de ce? Nu te-ai dus la doctor?» «Ce
să-mi spună doctorul, că stă cu izmenele pe el?» «Dar în ce-ai vrea să stea, n-ai mai văzut izmene la tac-tău!?»
«Să nu mai vorbim», zice. Am pus mâna pe obrajii ei, adică i-am luat în palme ca în covergă și m-am uitat la ea
și a început să plângă… Dar eu am început să râd: «Ileano, cum era mai bine, să ne fi cunoscut și să ne fi iubit,
așa cum s-a întâmplat, sau să nu ne fi cunoscut, dar nici să ne fi iubit… Popa al nostru din sat mi-a spus odată
când a murit nea Sandu că asta e întrebarea, cum e mai bine, să te naști și să mori, sau să nu te naști și atunci nici
n-ai ce muri…«îți spun eu, Niculae, e bine să te naști, dar de murire bine să mori când faci cea dintâi prostie,
fiindcă pe urmă degeaba mai trăiești…» Săraca Ileana, are dreptate, uite, eu… n-am făcut nici o prostie, dar are
dreptate, dacă o să fac și eu una, mai bine să mă omor decât să… E bine că poți să-ți
226
faci singur chestia asta, în deplină cunoștință de cauză… Precis… Cât te-ai prins că ai făcut neghiobia cea mare,

gata îi pui singur punct vieții. N-au Jecât să trăiască alții dacă le convine… Să mănânce și să se îndoape până la
adânci bătrânețe… Pe urmă să verse-n mormânt toate bunătățile pe care le-au înghițit în timpul vieții. Măcar
Ileana vomită de pe acum, că își dă ea seama că s-a bucurat de ce nu trebuia, la început cu Chiran, care între timp
a înnebunit după ea, și pe urmă cu popa al ei, pe care l-a preferat mie… Tot e bine că a dat greața peste ea, în
timp ce alții… «Nu era bine, Niculae, dacă eram eu moartă?» «Și când să fi murit?» am întrebat-o. «Atunci când
te-am lăsat singur și am trecut pe lângă fântână. Să mă fi aruncat în fântână.» «Cum să te arunci dacă nici nu te
gândeai?» «Așa, fără să mă gândesc, să-mi fi venit și să mă fi aruncat înaintea trenului care tocmai trecea prin
gară când am ajuns la barieră și a venit popa și m-a luat cu șareta.» Da, uite, Ileana a găsit răspunsul la întrebarea
care zicea popa al nostru din sat… Că el a zis atunci că tot mai bine e să te naști, dar n-â spus de ce, unde e binele
ăsta, fiindcă nea Sandu murise după ce trăise cinci-șase ani cu moartea în sân pe front. «Mă Cioroșbulingă, n-a
fost zi să nu belesc ochii le ea, haiti, acuma s-a isprăvit, mă lovește și pfiu, pfiu! pfiu, pfiu! Și vâjîîîî-bum! Bum,
bum!» Noi n-am știut nimic… Trăiam liniștiți în sat, tata se ducea la munte și pe urmă hazaica! Ce hazaică! (Se
făcuse mama roșie de furie, Tita și Ilinca se pitiseră sub pridvor, du-te, zice mama, de-aici din curte lua-te-ar
Cinenutrebuie!) Avea un buboi la ceafă cu vârful alb, se opriseră în centru și în cinci minute umpluseră satul cu
transmisiuni pe motociclete cu ataș… un om le-a dat un pepene și ăla cu buboiul l-a tăiat cu briceagul și mâncau
și scuipau în dreapta și în stânga, mă mir că nu i se spărgea buboiul, că îl atingea mereu gulerul tunicii… al lui
Pătăleață râdea ca prostul, de unde e? Nu știu cum l-a înțeles, a răsucit ghido; zice, și au pierit încolo spre gară.
Matei Dimir mai fi și asta să-i spui vacii carova, ce zici tu, mă nimic, tu crezi că așa cum spui tu la vacă se zice
dar nici cum zice alde Ivan ăsta, dă-o dracului e vacă»… Două luni mai târziu a venit și nea Sai 'a nici treizeci de
ani și o gaură în burtă, răspuns la întrebare, e drept că aici nu se nea Sandu, el, n-a făcut nici o prostie, dar a ni
Ce vină avea? Dar Ileana făcuse marele plângea, i-am lăsat obrajii și am desfăcut-o 1<-au rămas. Da, cum
rămâne omul același, nimic de pe tine». «Mă duc, Niculae, că Putut să te mai strâng o dată în brațe și
icicleta, motocicleta prrr, americanschi, a că «ce limbă o «Ce să zic, nu zic t globul?» «Da, că aia nu mai fire de
păr alb a el și popa n-a ce zice Ileana, că credea că a scăpat, greșit, și degeaba mai meri, să-i văd dacă tot așa nu
mai e. «Da, nu fuge pot să mai stau, bine că am fiu fericită, tot e bine că ești
227
tu așa cum ești, mai pot și eu să trăiesc cu gândul la tine, că altceva nu mi-a mai rămas…» Și tu vii să-mi spui că
mă țin după muieri ca un câine taci că știi tu ce fac eu! Le știți voi pe țoale! Până o să îmbătrânesc $j n-o să se
mai uite nimeni la mine… He, he, he, râse Niculae iar, de astj dată însă mai înăbușit, să nu i se pară iar, lui taică-
său, cine știe ce… Ca și când dacă nu vă mai uitați voi la cineva, gata s-a terminat cu el… Zi mai bine invers, dar
lasă că-ți arăt eu ție."
Niculae se ridică într-un cot: a doua zi avea s-o întâlnească iar pe Marioara, adică ea venea să-l caute, sau dacă
nu, a treia, sau o să vie iar pe aici și pe urmă și pe la raion cum se întâmplase în câteva rânduri. Nu-i făcuse până
atunci nici un rău, e drept că nu-i plăcuse când o văzuse venind la comitet, crezuse că poate are nevoie de vreun
lucru sau are vreun necaz, dar pe urmă îi spusese portarului să-i transmită că nu e acolo. Da, dar acuma uite că îl
oprise în mijlocul drumului și asta n-ar fi fost nimic, fiindcă era învățat să se oprească sau să fie oprit și să
asculte tot felul de oameni, dar ea îl luase la rost ca și când i-ar Ti fost bărbat de mulți ani și l-ar fi prins că se
ducea noaptea pe la alte muieri. Asta însemna că mâine-poimâine n-o să se mai mulțumească să plece din fața
comitetului de partid când o să i se spună că tovarășul e pe teren, ci o să se așeze mai încolo pe o bancă în parcul
de alături și să-l aștepte… Trebuia lichidat…
La ora aceea a nopții însă Niculae își dădea seama pentru întâia oară că de mult timp el trăia anii de glorie ai
tinereții lui când ființa sa turbura și făcea să sufere alte ființe care se gândeau la el și că mai târziu nu va mai fi
așa. „Dar eu nu vreau să sufere nimeni pentru mine și nici n-am nevoie de nimeni nici acum și nici mai târziu,
gândi el. Singură Ileana rămâne pentru mine așa cum am cunoscut-o eu atunci, cum am așteptat-o la pod și tot
ce-a mai fost în zilele care au venit. Mi-ajunge! Să stea alții să se uite la dinții frumoși ai Marioarei și să-i asculte
prostiile care îi ies din gură. Că asta era la ea, că nu mai putea ea trăi din pricina Denii care i-a făcut nu știu ce
Chiran prin gard. Bine că nu ți-i făcut ție, asta te durea pe tine!"
Și Niculae se uită la ceas și când văzu ce oră era (încă devreme, abia zece), începu, cu mișcări ușoare, să se
îmbrace. Apoi ieși în curte și după o ezitare o luă prin fundul grădinii pe unde era mai aproape spre casa
Marioarei.
VII
Niculae învățase și el când era mic și nu uitase ce trebuie să faci î° fața porții unei fete și când ajunse în dreptul
casei lui Fântână în liniște3 nopții care se lăsase peste tot se auzi un fluierat de flăcău care s-a op"' pe loc și spune
ceva. Asta nu era ușor de deprins, să scoți un astfel de
228 V
șuierat cu limba îndoită în cerul gurii și să se audă și plăcut și să se înțeleagă și ce înseamnă. El făcea ca o pasăre
de câmp (se străduise o vară întreagă până învățase) una din acelea pe care le vedea pe la sfârșitul lui august cum
zbura la mică înălțime pe miriști ca peste niște valuri, nu |e știa numele, erau așa de multe, piu, apoi o pauză ca o
unduire, apoi iar piu, rar și domol, ca și când o nostalgie fără nume îi strângea gâtlejul, pesemne chiar sfârșitul
verii, apropierea toamnei și odată cu ea a marii călătorii spre miazăzi…

Apoi Niculae tăcu și se așeză pe stănoaga podiștei lipoveanului și nu trecu nici un minut și fără ca dinăuntru să
se II auzit vreo ușă deschizându-se, vreo treaptă coborâtă sau vreo curte străbătută de cineva, poarta de la drum
se deschise ușor ca de o mână nevăzută și pe ea apăru Marioara. Puteai să crezi că stătuse tot timpul în dosul ei și
așteptase, fiindcă altfel cum să se îmbrace cineva în mai puțin de un minut, să-și pună și ceva în picioare și să-și
mai dreagă părul așa cum îl avea ea răsucit în două cozi mici care i se odihneau pe umeri și pieptănat lins în față?
Rămase nemișcată, lipită de poartă și își duse brațele la sâni, pe care le încrucișa liniștită, ca într-un ritual, semn
al tăcerii și al așteptării care premerge orice început când ai nevoie de o deplină economie de mișcări în vederea
unei adânci chibzuieli: putea sau nu putea să aibă omul un rost pe această lume și era sau nu era acest flăcău din
fața casei cel sortit să meargă cu ea până la sfârșitul vieții? Aici nu încăpeau înșelătoriile sau văpaia sângelui,
avea să se retragă imediat în dosul porții, în sânul familiei, dacă el va lăsa să vorbească astfel de porniri: corpul
ei părea de neatins în felul cum stătea și aștepta, iar dacă ar fi fost atins el n-ar fi răspuns la nici o întrebare, mai
bine era să nu se apropie prea mult…
Dar iată că flăcăul căruia i se dădeau de înțeles aceste adevăruri ner tite nu se apropia nici măcar atât cât îi era
îngăduit, stătea prea depa pentru ca să-i poată auzi glasul și vedea fața. Și tăcea și el. Lungi min se scurseră
astfel. Atunci fata se mișcă și mișcă și poarta înapoi cu umăru cu înțeles: n-avea de gând să stea acolo pană la
miezul nopții, avea ° plece.
– Bună seara, spuse atunci Niculae.
– Bună seara, zise fata. Și adăugă: tu erai, Niculae?
– N-am putut la prânz să-ți răspund la ce mi-ai spus, fiindcă ar lumea, zise Niculae în șoaptă. N-aș vrea să audă
nici acum cin Pentru mine, pentru tine, că tu ești fată; unde putem merge?
Marioara nu răspunse. Brațele ei încrucișate nu se mișcară și njrhic nu dădu la ea de înțeles că se gândea măcar
să răspundă în clipele unrnătoare. Toți caută locuri ascunse unde să te ducă, nu le place poarta yhde nu se P°ate
întâmpla nimic din pricină că oricând putea trece cina/a pe drum
229
nu
sau veni unul din părinți pe furiș să se uite peste gard. Și atunci născocesc cele mai bălțate minciuni, care proastă
are însă mintea să le creadă? Se găsesc și din astea!…
– Va să zică nu-ți pasă, zise Niculae după o lungă tăcere, eu îți vorbesc și tu te faci că n-auzi. Bine, atunci am să-
ți spun aici, dar măcar dă-te mai încoace, stai colea pe stănoagă lângă mine, să nu mă faci pe urmă să spun o
vorbă de două ori, că n-ai auzit-o bine.
Aici Marioara îl ascultă imediat, se desprinse cu o mișcare nesilită, ca de pisică, de stâlpul porții și veni și se
așeză lângă el. Dar își încrucișa iar mâinile peste sâni, tot atât de neatins ca și înainte când stătuse la distantă.
– N-am impresia, începu Niculae, că nu ești o fată cu scaun la cap și cu toate astea te porți ca și când n-ai fi, ca și
când între noi ar fi ceva sau ar fi fost ceva vreodată. Ia să-mi spui Iu când și în ce împrejurare ți-am dat eu de
înțeles că ai avea vreun motiv să te gândești la mine, și mai mult decât atât să te amesteci unde nu te privește și
să mă iai și la rost albă la față! Pe loc atunci era s-o pățești dar pe urmă m-ara gândit și eu și zic, mă, cine știe, i-
oi fi spus eu vreo vorbă și ea a înțeles așa sau cine știe ce și-o fi închipuit văzând că nu mă însor, trebuie lămurit,
să nu-mi fac păcat cu ea, că e de la mine din sat și orișicât… De ce să mă port eu cu ea cum nu trebuie până nu-i
vorbesc!? Ca șă^știi că eu nu am obieciul să stau și să-i spun cuiva, fată sau băiat, o chestie de care mă simt
absolut în afară, îi trântesc una în cap de-l satur și să se învețe minte pe urmă să se mai agate așa fără nici un rost,
că n-are el o axă și crede că nici alții n-au. Ți-aduci aminte sau oi fi auzit și tu, că nu mi-a fost mie frică de-un sat
întreg, atunci pe vremea secetei, când au crezut ei că dacă dau cu pumnii în mine mi-astupă gura. Așa că d-aia ți-
am spus să mergem undeva să vorbim, să n-audă cineva că am venit la poaiia ta și că ți-am spus că a venit timpul
să-ți iai gândul și să-ți vezi de treacă! Mai rămâne doar dacă eu sunt vinovat cu ceva! Ei, dacă eu sunt vinovat,
atunci să știi că accept consecințele și cu toate că nici nu-mi trece prin cap să mă însor, chiar mâine viu la taică-
tău și te cer în căsătorie. Sunt vinovat cu ceva!? Iată întrebarea.
– Nu te-a învinuit nimeni de nimic, răspunse Marioara după câteva clipe de întârziere.
– Ba m-ai învinuit, rosti el imediat, că umblu ca un câine și altele de felul ăsta, azi dimineață mi lc-ai turnat pe
toate, că o să îmbătrânesc și n-o să se mai uite nimeni la mine. Ei și? Ți-ai luat tu grija asta, că să nu mă Iași
singur la bătrânețe? He, he, he! Cine ți-a spus? behăi Niculae sarcastic.
230
– Nici eu nu știu ce mi-a venit, rosti fata calmă și gânditoare, trezindu-se ca dintr-un somn straniu. Nici nu mi-
aduc aminte ce ți-am spus.
– Ei, tocmai asta poate să te coste ce nici nu gândești, dacă nu iai seama de-aici înainte la ce faci.
– Am să iau seama, răspunse fata, bine că știu, fiindcă eu nu prea am obiceiul, surata Ilinca mă cunoaște: n-aș
spune eu o vorbă unui băiat să mă pui cu ochii pe foc.
– Știu eu de ce ai făcut o excepție cu mine, dar uite că eu nu mă supăr, te-am înțeles…
Și tăcu și nu spuse ce anume ar fi putut să-l supere din ceea ce înțelesese, dar nici Marioara nu se arătă dornică să
afle.
– Nu vreai să știi ce, se miră el văzând-o că tace. Ea tăcu încă un timp apoi zise:

– Niculae, treaba ta, eu mă gândesc mereu cum am putut să-ți spun dimineața vorbele alea.
Asta înseamnă că n-o interesa să afle explicația de la el, ci s-o găsească pe-a ei, fiindcă îi venea greu să-și
închipuie că ce n-a înțeles ea din ce-a făcut, a înțeles altul mai bine; dacă era să iei drept adevărate vorbele ei că
se gândea chiar la lucrul acela!
– Ai s-o lămurești tu și mâine și poimâine, dacă o să mai ai ce lămuri, zise Niculae, nici nu văd la urma urmei ce
importanță lukre din moment ce eu am uitat și tu ai înțeles că așa ceva nu trebuie''^ștaifaci! Adică cu mine,
fiindcă nu mă apuc eu acuma să-ți dau lecțiHI^B|te porți cu alții.
jUr
– Nici să nu mai vorbim, n-are nici un rost, șopti ea JRJP'în clipa aceea atâta căldură în glas încât s-ar fi putut
zice că tot «Kv ei ieșise afară și îl învăluise pe el cu rugămintea să nu mai pomeneaSOTS"un astfel de lucru care
îi făcea lui atâta rău; orice vorbă în plus «flpemeni unui păcat care înnegrea și murdărea inimile.
– He-he! behăi Niculae, nici să nu crezi tu acuma căfltarbele alea ar fi pricina, ba eu zic chiar că bine ai făcut că
m-ai oprit ffmi le-ai spus, fiindcă altfel ai mai fi ținut-o așa cine știe cât! Mărită-teftdomnișoară, și n-avea tu grija
muierilor la care umblă alții. Asta vronKi să-ți spun și nimic mai mult! Și acuma, șopti el apropiindu-și gura de
ufechea ei, ridicate tu de pe stănoagă și pleacă să nu se spună, în caz călse uită cine știe ce ochi la noi prin cine
știe ce fereastră, că te-am lăsat ei în drum fiindcă n-am mai vrut să mai stau de vorbă cu tine. Lasă-mă tuA)e
mine în drum, e ultimul sacrificiu pe care îl fac pentru tine, fiindcă măgândesc că trebuie să am și eu o vină pe
undeva că n-am făcut din vrenwe ceea ce am făcut •n seara asta.
– Am să plec acuși, dar vreau să-ți spun și eu ceva, zise fata.
231
– Știu ce vrei să-mi spui, asa că eu consider că mi-ai și spus, zise Niculae și se ridică de pe stănoagă, semn că nu
mai vroia să se sacrifice și că în clipa următoare va pleca el.
Fata întinse un picior în aer cu o ezitare de parcă n-ar fi fost sigură că acela era și-și pocni apoi într-un anumit loc
pulpa cu violentă; de departe s-ar fi zis că cel care era cu ea îi cârpise una peste față. Casa lor era mai aproape de
râu și prin preajmă se auzeau într-adevăr bâzâind țânțarii prin salcâmi.
– Niculae, nu fi supărat, zise ea în șoaptă, du-te, dar să știi că poți s-o întrebi și pe surata Ilinca dacă am eu
obiceiul să fac ce-am făcut. Mi s-a întâmplat și mie, mai bine luam secerea în dinți decât să deschid buzele și să-
mi iasă din gură ce mi-a ieșit. Mi-am dat și eu seama pe urmă și nici n-am mai putut să mai mănânc, când mă
uitam la soare știam de ce îmi arde fața: nu era de soare!
– Vorbe multe, înțelegere puțnă! mîrâi Niculae întărâtat. Văd eu că nu vreai să înțelegi oricât îți explică omul.
Nu e nimic.
– Dar am înțeles, șopti ea și mai precipitat și vocea îi deveni tânguitoare: ce vrei, să mă spânzur cu betele de
craca unui salcâm ca să te conving că am înțeles? Oricât aș ține eu la tine, dar asta chiar că nu pot s-o fac, s-o știi
o dată pentru totdeauna.
– He, he, he, izbucni Niculae și râsul lui gâlgâi în noapte atât de ciudat că nu mai semăna cu al unui om, ci mai
mult ca oricând cu al unui țap întărâtat. O dată pentru totdeauna, repetă el, ca și când de aici înainte o să tot avem
de-a face unul cu altul și e bine să știu ce poți tu pentru mine și ce nu. Nu mă interesează ce poți și ce nu poți. Să
fie clar, să nu aștepți să avem a doua oară de vorbit împreună că nu mai avem ce vorbi. E limpede?!
– M-am exprimat greșit, zise ea.
– Nu, domnișoară, te-ai exprimat foarte corect, de gândit ai gândit greșit și eu înțeleg că nu poți gândi dintr-o
dată bine, după ce atâta vreme ai gândit strâmb. Dar sunt convins că până la urmă olfâ reușești. Eu am încredere
în oameni, zise el ironic, așa m-a învățat partidul. Bună seara.
– Bună seara, Niculae, șopti ea cu un glas senin și îi întoarse spatele și o luă spre poartă, în dosul căreia pieri tot
așa cum apăruse, fără un pic de zgomot nici când o închise și nici când urcă prispa și o deschise pe cea de la casă
străbătând distanța ca o nălucă.
Cu toate acestea, când se culcă, minute întregi mama îi auzi gâfâitul în așternut: parcă se înăbușea. Dar nu-i mai
zise nici ea nimic, înțelese că pentru întâia oară fata ei avea un semn, venise în sfârșit la ea la poartă băiatul acela
al lui Moromete care îi plăcea ei, se dăduse pe după colțul casei și îl recunoscuse. Bine că venise, că se făcea de
râsul lumii, ea după el și el nimic. Acuma pesemne că era și ea oucuroasă…
232
VIII
Timp de aproape două săptămâni după aceea, tot secerând și făcând clăi, Moromete văzu aproape zilnic trâmbe
de praf pe drumul dintre gară și sat, făcute de tot felul de mașini. O lua ca odinioară spre lotul vecinului său, cel
cu bună-dimineața locule, mulțumim dumitalc Voicule, și de departe i se auzea glasul întrebând de câte două ori
același lucru, vrând să spună că nici de trei ori și nici de zece ori nu era destul ca să înțelegi cât de cât despre ce
era vorba.
– Măi Voicule, mă Voicule, ce e, mă Voicule, ce e, mă, cu acest du-te-vino, ce vor, mă, ăștia de la noi?…
Fiindcă veneau adesea și pe drumurile de plan, se opreau, coborau din mașini și mergeau pe jos kilometri întregi,
asemeni lui Niculae în prima zi. Moromete se oprea din secerat când îi vedea că se apropie de capătul lotului, și
o lua spre ei.

Păreau oameni de treabă, cu șepcile lor pe cap, și cu pantalonii lor de doc cenușiu, în cămășile lor colorate
simplu, ca ale fietecui. Dar ori vorbeai unei căruțe, ori le vorbeai lor, tot aia era, nimic nu puteai smulge din
spusele lor, oricum ai fi întors-o. Cum merge, cât mai avețy^Jfe hectare, cu ce îl cărați la arie, aveți căruțe bune
(dacă n-aveți să sj cu tovarășul președinte de sfat să vă facă legătura cu alții i și să vă dea prin bună înțelegere) și
așa mai departe, și apoi noroc, spor la lucru. Nu lăsau să se vadă nimic din ce gândeau nici nu ascundeau nimic.
Ai fi putut să rămâi chiar încredințat că știau nimic, dacă nu ți-ai fi adus aminte la timp că sunt mari și că poate
să nu știe ei chiar nimic.
– Mă, ce-i facem, Ilie, cu ăștia? Ce ți-au spus?
– Voicule, zice Moromete, până acum am zis și eu că știu ce zică nimic. Ei, exclama el cu un glas plin de
admirație, n-am știut.
– N-ai știut? -Nu!
– Mă, să fie-al dracu! se mira și Voicu.
– Ascultă aici la mine, reluă Moromete, ori vorbești cu calu ăla al tă ori vorbești cu unul din ăștia, tot la rezultatul
ăla ajungi.
– Te pomenești că tot ce spunea băiatul ăsta al tău e adevărat, zijj Voicu. '
'
– N-ar fi exclus, răspundea Moromete, dar nu-mi vine să cred.
– Nu-ți vine ție, dar ai să vezi că așa o să fie.
§i Moromete se apuca din nou de legat snopi și de făcut clăi, încredințat 5' el ca și ceilalți, după cum și-o
mărturisea, după ceasuri de muncă sub cerului când treceau unul la altul sub un pom de pe răzor să fumeze
233
o t'gare, că nu se putea să fie adevărat ce spunea alde Niculae, zicea și el așa ca să nu spună ai lui de la raion că
ia leafa degeaba, realitatea fiind că nu știe nici el nimic. Numai ăștia mari știu și nu vor să spună cine știe din ce
pricină… Și poate că chiar n-o să fie nimic, o să fie ca anul trecut, o să ia de la cine are mai mult, de la ăștia cu
averi, și de la cine are mai puțin o să-i lase în pace. Și după ce fumau țigările se întorceau la snopi și începeau cu
familia lungi socoteli, cu cine din rudele lor sărace se puteau înțelege să le dea la treierat o parte din grâu, să facă
șire mici la arie… Un ordin scris puse în vedere că vor fi acuzați de sabotaj acei proprietari care nu vor repara
batozele și nu le vor pune în bună stare de funcționare și nu le vor scoate la timp pe izlaz, la locuri anume
destinate, în vederea treierișului. Un alt ordin le puse în vedere acelorași că uiumul luat ca plată pentru treierat
revine acum statului în proporție de optzeci la sută, iar cele douăzeci la sută de cereale care rămân vor fi supuse
cotelor ca la orice țăran, bineînțeles cu plata aferentă per kilogram, așa cum se va stabili în acest an prin H.C.M.
Și încă alte ordine și instrucțiuni sosiră în sat, unul după altul, tot timpul cât dură secerișul, încât Zdroncan abia
mai prididea să le transcrie în condică, să le afișeze în afișierul de lângă sfat, sau să-l pună pe Bărăgan să sune cu
goarna și să aducă și astfel la cunoștință conținutul lor. De altfel, funcționarii rurali, învățători și tineret școlar
erau mobilizați, constituiți în echipe și trimiși prin casele oamenilor și pe câmp să „popularizeze" aceste
dispozițiuni și instrucțiuni. Preotul însuși, în prima duminică de seceriș, citi în biserică o enciclică a Patriarhiei
Ortodoxe Române prin care, cu texte din evanghelie sau din scrisorile sfântului apostol Pavel, erau îndemnați
țăranii să asculte de ordinele autorităților și să adune cu grijă „darul ceresc" al pământului, să nu risipească grâul,
să-l secere la timp și să nu-l scuture întârziind recol tarea. Pe un panou uriaș la răspântia satului fusese afișată o
lozincă scrisă de elevi cu litere roșii de hârtie care se referea tot la strângerea recoltei, dezvăluind următorul
adevăr: Te-ai grăbit, ai câștigat, ai întârziat, ai pierdut și semnată I.V. Stalin. Iar pentru gazeta de perete a ariei
principale din mijlocul izlazului, alături de lada de nisip și uneltele ore se amenajară împotriva incendiului, se
obținu de la același preot urr articol pe care Zdroncan îl copie cu cerneală violetă pe hârtie mare cu scrisul lui
plin de înflorituri la fiecare început de frază: „Un popor, sau mulțime, cum o numim, n-a putut fi liber decât prin
puterea de unire și consolidare între el fără a se ține seama de burghezimea care ne-a supt sângele. Partidul
Muncitoresc Român este singurul partid care poate să culmineze gândurile tuturor ce ar putea să se gândească la
supraputernicie %. Toate partidele politice, sau cum să le numim, toate frânturile care s-au perindat la alegerile
234
trecute…" Și așa mai departe, semănând mai degrabă cu un articol electoral decât cu unul de seceriș, dar Isosică
și Plotoagă nu stăteau ei acuma să se uite la deosebiri din astea. Lor le trebuia iscălitura preotului și cu vorbe
care să zică de bine despre regim, restul le incumba lor, ca organe locale. Și într-adevăr, o aveau această
iscălitură, adevărată și cu cerneală, dedesub tul textului.
IX
Oamenii însă se mișcau încet și toată febra aceasta politică și adminis trativă trecea pe lângă ei și pe lângă
căruțele și vitele lor fără să-i atingă. Fără să afle nimeni și cu această lentoare în mișcări dădeau și ei o luptă, dar
una mai puțin spectaculoasă, subterană și eficace. De aceea și erau senini și liniștiți și îi primeau pe activiști
parcă anume cu acea înfățișare și acele vorbe care justificau enormul val de cuvinte care se revărsa din aparatele
de radio, din ziare și de pe sonorul benzilor de filme despre bucuria țăranilor din timpul strângerii recoltei,
despre creșterea conștiinței lor de clasă și alianța lor cu clasa muncitoare sub conducerea acesteia din urmă.
Nimeni nu observă că în acest an, în ciuda recoltei bogate, șirele de paie care începură să se clădească după

seceriș, în jurul batozelor, erau în mod ciudat destul de mici și relativ egale între ele, și că erau departe de a
reflecta contrastul real, diferențele adevărate dintre hectarele de pământ pe care le avea fiecare. Să stea cineva și
să cerceteze că alde cutare, de pe atâta pământ, nu putuse să facă atât de puțin, și cutare de pe atât de puțin să
facă atât de mult. Scriptele nu erau bine puse la punct, cum avea să se întâmple mai târziu, iar aparatul de control
nu atât de priceput să înțeleagă un lucru atât de simplu. Și în afară de asta atenția lor cea mare era îndreptată
asupra celor bogați, să strângă grâul de pe câmp, să-l ducă la arie, să nu cumva să-l lase nesecerat, sau să-i dea
foc, cum li se spunea prin broșuri și literatura difuzată în cantități mari cu această ocazie, că făceau chiaburii…
Treierișul începu ca în toți anii, cu cete de cincisprezece-douăzeci de oameni, care își uneau vitele și căruțele.
Cerul câmpiei se umplu în preajma ariilor de praf și de pleavă. Batoza începu să murmure de dimineață din zori
și din depărtare se vedea roata cea mare a locomobilei, cureaua uriașă care o lega de axul principal al mașinii de
treierat și două ouă de metal care se învârteau tot timpul deasupra locomobilei, ca două testicule ciudate, •nfipte
acolo nimeni nu știa în ce scop.
Din prima zi însă, treieratul chiar se opri pentru câteva ore: se află că nimeni nu avea voie să ducă grâul acasă
înainte de a preda cotele cuvenite statului, S.M.T.-ului, restanțele și grâul împrumutat. Mai mult, baza de
235
recepție care se afla la gară trimise înapoi primele căruțe care se prezentară să predea aceste cote, pretinzând ca
grâul cu neghină să fie dat la trio r și să se predea cotele fără corpuri străine. Cei care se întorseseră erau atât de
convinși că e vorba de o neînțelegere încât arătau nepăsători, șj vrură s-o ia spre casă cu căruțele pline cu grâul
acela al lor pe jumătate amestecat cu neghină, dar fură opriți în mod hotărât de către paznici și șefii de tarlale. Și
ce să facem? întrebară oamenii. Deșertați grâul jos, li se răspunse. Vedem. Telefonăm la raion și vă spunem.
Continuați treieratul puneți grâul în grămezi pe arie și așteptați, nimeni n-are voie să ducă recolta acasă fără
chitanță de la baza de recepție.
Urât grâu le ieșise celor care semănaseră cu sămânță împrumutată astă-toamnă și nu-l dăduseră la trior. Se
vedeau grămezile acoperite ici-colo cu rogojină, și se apropia câte unul și se uita, dădea puțin rogojina la o parte
și contempla boabele clipe îndelungi.
Pe baza acelui telefon care urma să fie dat la raion, nici cei care aveau grâu bun nu se duseră să-și predea cotele:
tot nu credeau că trebuie să predea toate restanțele și toate cantitățile prevăzute după numărul de duble. II puseră
și ei pe jos și se așezară lângă el să aștepte… Câțiva mai sceptici încărcară tot ceea ce datorau, predară și se
întoarseră cu chitanța respectivă. Ăștia nu credeau în minuni și își duseră grâul acasă și cu chitanțele acelea se
putură duce și la moară să macine, să mănânce pâine nouă. Printre aceste chitanțe nu era însă în nici un caz aceea
cu numărul 1, cu care se lăudaseră Plotoagă și Isosică.
In acest timp, ca și când cei care urmau să intre la rând la batoză ar fi foat altfel de inși, cu o situație specială,
care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu cei care își puseseră grâul pe jos, alți oameni trăgeau căruțele pline cu
snopi de o parte și de alta a mașinii și treieratul continua. Și când în partea din față a batozei se umplea lada în
care curgea grâul și un referent de la sfat îi citea proprietarului cantitățile pe care urma să le predea, acesta se uita
neîncrezător în hârtiile aceluia și cu o privire naivă pe chipul lui ars de soare și cu pălăria plină de praf și pleavă,
întreba: Cât ziseși? Atâta și atâta, repeta funcționarul, direcția baza de recepție gara Balaci, chitanță la nenea în
palmă și acasă cu recolta să mănânci pâine caldă. Care gară? întreba atunci omul închipuindu-și poate că dacă o
dă pe glumă, o să zică și ăla că a glumit și atunci^l o să se întoarcă la cei cu grânele de pe jos și o să le spună:
încărcați, ma, proștilor, grâul în căruță și duceți-vă acasă, voi ați crezut că e serios? Au glumit ăștia sâ mai râdă
p-acilea de voi, că voi n-ați înțeles cum devine, să-i dați și lui acolo un sac de grâu și să vă dea drumul acasă.
Parcă știe cineva ce socoteală ține el acolo? Și i se adresa în șoaptă funcționarului, hai mă, că
236
{ți dau cinci duble de grâu, lasă-mă s-o iau cu căruța spre casă, că nu ne vede nimeni. Funcționarul însă scotea
un răcnet să golească lada și să mai tacă din gură, să plece de acolo și să se ducă dracului, dar nu fără chitanță, să
predea întâi grâul și pe urmă să se ducă și-n mă-sa, dacă avea chef.
între timp Plotoagă și Zdroncan fuseseră avertizați de către Isosică asupra necesității de a afla urgent de unde știa
Vasile din Cotocești de „Operațiunea Cotigeoaia", cum numeau ei plasa pe care se pregăteau să i-o întindă lui
Fântână. Nu le spusese că el, Isosică, știa foarte precis că lipoveanul era informat și alarmat. Nu-l văzuseră ei pe
Mantaroșie vorbind cu el în ziua aceea în fața meate-ulvu și cum arăta Fântână mai rău decât ar fi fost beat? Era
exclus ca chiar Mantaroșie să-i fi spus, bănuitor că odată Fântână înlăturat va fi înlăturat și el, Mantaroșie?
– Fir-ar mantaua lui roșie a dracului! Cel mai sigur e că mie la sută Vasile îi pândea din umbră, de-aia s-a dus el
în dimineața aceea la Fântână, acasă, să se înțeleagă amândoi… N-a uitat pesemne cum s-au opus ei doi, Isosică
și Plotoagă, la primirea lui în partid.
– De fapt de ce te-ai opus? se miră Plotoagă.
– Cum de ce?! se miră la rândul lui și mai mult Isosică. Ai uit!
– A, da! exclamă președintele amintindu-și și apoi tăcură ai posomorâți.
De fapt nu-și aminteau nimic precis, pur și simplu se opuseseră, fiind Vasile le era străin și nu le plăcuse privirea
lui tăcută și sfredelitoare, decisese mai ales să se opună felul cum vorbise el când i se dăduse cuvâm știa să
vorbească și simțeai că ăsta nu intră în partid doar ca să-i îngroașe rândurile cu încă unul. Zdroncan, care asista

la această discul în tăcere, se ridică în clipa aceea, grăbit, de la masă, o luă spre tejgh și pronunță printre dinții lui
zâmbați, care stăteau parcă veșnic dezveliți aceste cuvinte misterioase și de neînțeles pentru cei care se aflau
acolo ș: le auziseră (și bineînțeles că le răspândiră, ca pe niște ciudate semne de întrebare).
– Fir-ați ai dracului, nu vă mai convine acuma. Și, ca și când constatarea] aceasta l-ar fi înveselit peste poate,
strigă în continuare, adresându-se astă dată vânzătorului, lui Stancu'Tumbea: Dă-mi, mă, mie în fugă rom, că am
treabă, nu ca ăștia care stau aici și n-au nici o grijă. Auzi, ^sosică, fire-al dracu'? Am plecat, 'vă oasele în…,
noroc, bă, al Ciupăgeanu, fire-ai și tu al dracu'!
ui
237
Și plecă rânjind cu veselia aceea a lui care din pricina dinților părea că nu-l părăsește niciodată și a cărei expresie
mereu surprinzătoare chiar și pentru cei apropiați erau înjurăturile lui izvorând ca dintr-un strat sub teran închis
vederii celor din afară. în fapt nimeni nu știa ce gândea cu adevărat secretarul sfatului despre cei din preajma lui,
cu care conducea satul, despre satul însuși în care se născuse și despre evenimentele pe care le trăia acest sat de
câțiva ani. Se făcuse indispensabil tuturor și nimeni nu se gândea să-l schimbe o dată cu schimbarea comitetului
executiv. Era reales.
La a doua întâlnire Zdroncan nu mai era de față, era doar Bilă, care părea să fi descoperit că nu era exclus ca
șeful postului de miliție să le facă greutăți în actele de constatare a viitoarei fraude a morarului. Ceea ce spunea
el însă părea întunecos și de neînțeles pentru președinte. Plotoagă se uita la el nedumerit și pe de altă parte
disprețuitor, iar Isosică fuma și îl asculta cu o curiozitate împrăștiată și absentă; se vedea că nici măcar nu-i
trecea prin cap să fie atent la ce le-ar putea spune Bilă, chiar dacă din întâmplare responsabilul Arlus ar fi
descoperit în evenimentele viitoare o anume fisură. Care fisură? Nu era asta cea mai mare fisură, că Fântână
aflase de la Vasile? Cine i-o fi spus lui Vasile? Secretarul organizației se chinuia zadarnic să afle și nici Ciulea
nu dăduse până acum de nici o urmă, deși avea aerul că în curând o să țină fără doar și poate în mâini firul
întregii istorii. „Spune-mi măcar la ce te gândești?" o rugase Isosică. „Mă gândesc că vă are pe toți la mână
Vasile", răspunsese Ciulea. „Dar de ce?" „Așa cred eu, și o să-ți spun pe urmă și de ce, pe bază de fapte. Dar nu
acuma, că nu știu nici eu."
– Așa e, Bilă, ai dreptate, zise Isosică după ce îl ascultă până la cap pe responsabilul Arlus. O să vorbesc eu cu
șeful de post, dar nu acuma, știu eu când. Hai, Plotoagă, adăugă apoi ridicându-se, hai să vedem ce-au făcut ăia
cu butoaiele de apă la aria chiaburilor, le-au pus sau nu le-au pus?
Și se ridicară apoi amândoi și o luară repede spre ieșire, încât Bilă nu mai avu timp să se țină după ei, și să mai ia
parte la ceea ce aveau să-si spună. Președintele sfatului și secretarul organizației de partid mergeau unul lângă
altul spre biserică, pe drumul cel mare pe care se intra și se ieșea din sat spre gară, care dădea întâi spre un pod
de Mment de deasupra râului (și făcea aci la poalele câmpiei, sub dealul argilos, un al doilea gâldău adânc al
satului, după cel din pădure) și apoi urca sus și tăia izlazul în două până în zarea îndepărtată. In dreapta izlazului
cum ieșeai din sat și te aflai pe muchia câmpiei, se aflau instalate de curând trei din cele șase sau șapte batoze ale
comunei. Asta era aria principală, celelalte fiind
238 –
împrăștiate una în Valea Morii, și două în apropierea gării, să nu se care tocmai de-acolo clăile de grâu și să se
scuture spicele. Asta se făcuse în urma unei dispoziții venită de la raion, până în vara aceea batozele fiind în
general instalate cât mai în apropierea satului, de frica incendiilor. Acum însă se organizaseră din timp peste tot
echipe speciale și materiale necesare de stingere, nisip, lopeți, găleți și butoaie cu apă. Iar scoaterea și transpor –
tarea batozelor pe arie nu se mai făcuse ca până acum cu boi, înjugați în mod spectaculos câte patru sau cinci
perechi și conduși cu strigăte și răcnete de-a lungul satului, ci cu tractorul, și la una din arii se obținură de
asemenea două tractoare în locul locomobilelor cu aburi pe care proprietarii nu putuseră să le mai pună în bună
stare de funcționare.
– Ascultă, Plotoagă, eu nu mai cred acuma că Mantaroșie i-a spus lui Fântână toată operația, eu cred pur și
simplu că numai Bilă era în stare să se gândească la Vasile și să se ducă să-i spună.
– De ce? zise Plotoagă.
– Fiindcă o fi mirosit că n-o să-l iau eu pe el cantaragiu, că nu sunt prost și atunci s-o fi înfuriat și el și și-o fi zis
că dacă îi spune lui Fântână o să-l ia ăla în locul lui Mantaroșie.
– Toate astea sunt presupuneri fără nici o bază, zise Plotoagă, și eu zic că și ideea ta că Fântână a aflat ceva de la
Vasile mă mir de unde ai născocit-o! Altceva nu înțeleg eu și de mult vreau să-ți spun, de ce l-ai vârât tu pe Bilă
între noi și te-ai apucat și i-ai promis că îl iai cantaragiu? Nu înțeleg să mă tai cu cuțitul. Și tot așa nu înțeleg de
ce l-ai băgat și pe Mantaroșie să știe, ca să nu mai poți pe urmă să-l dai afară, stau și mă întreb și să fie al dracu'
care te înțelege.
Mergeau pe marginea șoselei, pe lângă garduri și era căldură și liniște peste tot satul. Oamenii erau toți ieșiți la
seceriș și cei doi își închipuiau poate că nu mai e nimeni prin case și nu-i aude nimeni și își continuară fără grijă
conversația.
– Nu i-am vârât eu, răspunse Isosică. Ei s-au vârât.
– Ei s-au vârât cum se vâră oricine, zise președintele iritat, dar cum a ajuns Bilă să știe de moară și tu să-i promiți

că o să-l iai cu tine? Să te văd cum îmi explici tu chestia asta.
– Păi uite cum a fost, nu mă face pe mine vinovat: el s-a apucat să ne spună, erai și tu de față și era și Zdroncan;
ai memorie scurtă, el a venit cu ideea „Operațiunii Cotigeoaia" și noi nu ne-am dat seama că el vrea locul lui
Mantaroșie. Fiindcă la început n-a vrut nimic, ne-a lăsat să vadă ce zicem noi. Și noi în loc să tăcem din gură și
să nu-l mai lăsăm să stea 'a masa noastră, am zis că e o idee extraordinară; Zdroncan a zis, dacă U-aduci aminte.
Și pe urmă când a văzut că e în regulă, Bilă a venit cu Pretenția. Dacă ziceam nu, era clar că se ducea și ne
spunea lui Fântână.
1
239
Tot mai puteam să-l dăm la o parte, dar n-a trecut mult și tot el a venit și cu ideea să-l atragem pe Mantaroșie… și
Zdroncan iar a sărit în sus: formidabilă idee. Ei, ceartă-te acuma cu Zdroncan! Te cerți degeaba, n-ai cum să mai
scapi de Bilă…
– Decât într-un singur fel, zise deodată președintele rece și hotărât și avu o astfel de expresie și un astfel de glas
încât nu se putea înțelege decât că e vorba de o suprimare fizică și că numai astfel se putea scăpa de Bilă.
Isosică îl înjură atunci pe Bilă cu mânia scârbită a celui care e silit să recurgă la ce nu trebuie, ca să facă ordine
într-o situație grea ajunsă Ia impas din vina chiar a celui care va fi victima unei asemenea măsuri ex treme.
– Iau eu asupra mea cum să scăpăm de Bilă, continuă președintele, dar cu o condiție, să nu-l păstrezi pe
Mantaroșie cantaragiu, să-l iei pe frati-meu Grigore.
– Nu pot, zise Isosică, trebuie să-l iau pe cumnatu-meu Zonzi. Asta e situația.
Președintele tăcu. Aici era mâna Ciulchii, nimic de făcut. Apoi vorbi cu acel glas al celui care era silit acum să-și
modifice fără ezitare și cu toate pierderile cuvenite planurile de până atunci.
– Bine, atunci ia-l pe frati-meu Grigore ajutorul lui Zonzi. Fi-i-ar bila lui a dracului, cum stăturăm noi ca niște
proști și ne uitarăm în gura lui…
Și, convins acum nouăzeci la sută că toate urmele trădării nu puteau să ducă în altă parte, Isosică începu deodată
să-l înjure pe Bilă cu creioanele lui cu tot, zicând că să și le scoată pe toate din piept și să le bage în aia mă-sii de
porc, cum i-a înșelat el pe toți strecurându-se pe nesimțite în biroul organizației și agățându-se de pantalonii lor
cum se agață ciulinii de coada câinelui.
– Mă, Plotoagă, ia ascultă aici, zise ei din ce în ce mai furios, tu mai ți-aduci aminte ce-a pățit al lui Moromete în
'46 când erau să-l omoare oamenii în fața primăriei și abia l-a scăpat notarul din mâinile lor?
– Cum să nu-mi aduc aminte, zise Plotoagă. Nu eram și eu acolo?
– Ei, tu ții minte cum a urlat atunci Bilă? „Domnilor, astăzi nu trebuie să fii comunist, trebuie să fii
anticomunist!"
– Cum dracu să nu țiu mite, exclamă președintele, din pricina urletelor lui au început să urle și ăilalți și să-i dea
lui Moromete cu pumnii în cap! j Era beat mort. •
– Ei, tu știi o chestie? continuă Isosică. Eu l-am^ăzut pe urmă cu ochii mei cum a ridicat ciomagul lui cu gogă și
a vrut să-i dea lui Moromete una în cap. S-a lovit ciomagul de mâna unuia care și ăla vrea să dea, altfel
240
îl omora pe Niculae. Ce-ar fi să-i spunem noi lui al lui Moromete? Scăpăm dracului de domnul Bilă, îl curățăm…
– Păi tocmai la asta mă gândeam și eu adineauri, îmi luași vorba din gură, zise președintele, și uite cum o să
facem: îi punem întâi pe alții să se ducă la al Iu' Moromete acasă și să-i spună, și dac-o fi nevoie, dăm și noi
declarație. Băga-l-aș în mă-sa pe domnul Bilă, că de mult stăm și mă uitam la tine cum umbli cu el în toate
părțile, și toată lumea ne înjură din pricina lui.
Se apropiaseră între timp de arie și deveniră tăcuțjjJDoi inși săpauL1Ș1
și niște itie cu ngă ouă
aaga
ai
într-un Ioc cu niște cazmale niște gropi, alții înfigeau panouri cu instrucțiuni și gazeta ariei. Pe pământ zăcea o
cruce roșie pe ea, probabil farmacia volantă, iar mai locomobila tăcută, alții se opinteau rostogolind spre un loc
putini uriașe, necesare probabil pentru cazanul de aburi al loc
– Dănălache, chemă Isosică cu o voce scăzută și tainică șj gropi se desprinse acel Dănălache, un om cu statura
înaltă și
și se apropie în grabă de cei doi. Cu cine ești tu acolo?
– Cu Geacă, zise Dănălache arătând cu degetul gros înapoi. Isosică avu o expresie elocventă de mulțumire și se
uită la PI

semnificativ: ce zicea, nu era o potriveală perfectă?
– Geacă, strigă și președintele cu același glas ca al lui Isosică de înainte și cel strigat lăsă cazmaua și se apropie
și el în grabă.
– Ia veniți voi încoace, le spuse Isosică luându-i mai la o parte șilîn timp ce se îndepărta încet cu ei continuă cu
glas ceva mai tare ca sl-l audă ceilalți și să nu-și închipuie cumva că e vorba de altceva decât ne ceea ce își pot
închipui în mod normal: terminați azi aici și mâine ducețifvă la Cotigeoaia, că scoatem batoza lui Năstase
Rădulescu și aveți grijă să nu saboteze chiaburul instalarea ei; aria lor o să fie aria chiaburilor și dacă nu suntem
atenți cine știe ce figură poate să ne facă.
Plotoagă zise și el ceva de același gen celor care continuau să lucreze, și stătu lângă ei mereu, în timp ce Isosică
vorbea acum cu cei doi fără să se mai audă ce le spunea. în cele din urmă cei doi reveniră, președintele » părăsi
pe cei ce lucrau, se îndepărtă cu secretarul organizației, iar Dănălache și Geacă, cu niște expresii impenetrabile,
puseră mâna pe cazmale și continuară cu săpatul gropilor.
Geacă era un om care ar fi putut trece drept un ins gras, dacă n-ar fi foat așa de roșu și n-ar fi avut în cap niște
ochi așa de mari cât niște cepe. Asta se vedea întâi la el și cine nu-l cunoștea și-ar fi putut închipui, pe lângă
toate, că trebuie să fie și iute la mânie și periculos nevoie mare. nu era, după primele vorbe pe care le auzeai că
le spune cu ochii
241
aceia ai lui mari se întâmpla ceva, parcă zâmbea de o istorie pe care vroia să ți-o povestească și chipul lui cu
pielea umflată și roșie părea și el parcă încărcat de un val de bucurie ascunsă care îi inunda porii. în zilele de
duminică, dimineața așa spre prânz mai ales, o mare parte din sat auzea dinspre casa lui valuri de cântece dintr-
un instrument pe care numai el îl mai avea dintre toți și din care numai el mai știa să mai cânte: din cimpoi. Cine
stătea atunci alături de el îl vedea cum degetele lui groase joacă pe cele câteva găuri ale țevii de lemn care ieșeau
din burduf și cum ochii i se umflau și mai mari și chipul i se făcea și mai roșu suflând în țeava de aer din capul
aceluiași burduf. Nu juca nimeni după cântecele lui și nimeni nu-și arăta dorința să belească, așa ca el, o capră, și
să vie la el să învețe cum se cântă din ea. Geacă avusese un copil care îi murise în război, în 1945, într-un lagăr
de prizonieri nemțesc. Cei care scăpaseră de acolo povesteau că din pricina foamei pierise, își schimba pâinea pe
tutun și când venise iarna și făcuseră păduchi, nu rezistase la mizerie și se prăpădise. „Iar cântă săracu Geacă,
spuneau muierile când îl auzeau, cântă după Anton al lui că nu se mai întoarse de pe unde îl târî rezbelul". Geacă
era foarte sărac, era dulgher și membru de partid încă de la început, de când venise notarul acela în sat, se
înscrisese odată cu Fântână. Dar nu reușise să fie nimic în toți anii care urmară.
– Ce e, mă Geacă? zise unul din oameni adresându-i-se ca și când era de la sine înțeles că degeaba l-ar fi întrebat
pe Dănălache, că ăsta n-ar fi spus nimic. Ce zicea Isosică?
Dar avură o surpriză. Geacă se supără pe neașteptate și păru că se înroșește și mai mult decât era el roșu, iar ochii
lui negri, boboșați și încă tineri, nu mai surâseră ca asupra unei istorii pe care era gata să ți-o povestească.
– Ce să fie, bă Tănăsache, răcni el, tu n-ai auzit? Sau ai cam surzit de o ureche?
– Du-te, mă, dracu', se supără atunci și numitul Tănăsache. Și adăugă parcă în silă: Crezi că eu stau să aud
prostiile voastre. Taci, că altă treabăf n-am.
– Păi dacă n-ai, atunci de ce întrebi? zise de la locul lui celălalt con-| spirator, Dănălache, șef de tarla, numit de
Isosică, omul lui cel mai sigur,] știa toată lumea.
Numitul Tănăsache însă parcă nici nu auzi, dădu mai departe cu caz maua și nu mai răspunse nimic. Chiar că
părea surd. Tăcerea care urmă însă stărui timp de câteva minute lungi asupra tuturor. Și unora li se umbriră
chipurile: ce era cu asta, de se supărase Geacă? Ce putuse Isosică să-i spună de îl făcuse să strige așa? Ce se
întâmpla în sat cu oamenii de nu
242
mai puteau vorbi unii cu alții ca
taine?
XI
aceste bănuieli și aceste
Și iată cum prin jocul imprevizibil al foi"ftW pe care le declanșează totdeauna o uneltire, inspiratorul
„OperațiunîfflCotigeoaia" care îi ținea încleștați pe cei ce conduceau comuna Siliștea-GuCești tocmai în
perioada când Niculae Moromete revenise cu o sarcină de p«Hid în satul său natal, Bilă adică, deveni deodată
omul care trebuia definitiv îndepărtat de pe scena satului. Dar câți erau cei care, judecați după trecutul lor, nu
meritau să fie excluși? Nu exista decât o singură posibilitate M se afle răspunsul la această întrebare, să i se
cerceteze dosarul la raion înVrma unei sesizări: a declarat oare tovarășul Dobrescu, la intrarea lui înlpartid, cine
era? (Ăsta era numele adevărat al lui Bilă, nimeni nemaiamintindu-și cine și de ce îl poreclise cu acest cuvânt
care însemna ceva rotund și ce înțeles avea această sugestie pentru înfățișarea sau felul lui de a fi, chipul lui osos
și negru nepotrivindu-se deloc cu această poreclă; poate doar vorba lui egală și persuasivă, cuvintele lui măsurate
și avertismentele lui unduioase însoțite de acel „ți-o spun cu lacrimi în ochi", fiindcă cealaltă latură a firii lui,
explozivă și demențială, apărea doar când se îmbăta, și asta se întâmpla extrem de rar, necunoscându-i-o decât
un număr foarte restrâns de per soane). Dacă de la raion venea informația că „partidul știe", atunci totul trebuia

altfel construit, cu mai puține șanse că Bilă putea fi „curățat", dar acționându-se în orice caz în vederea obținerii
unui rezultat care să ducă cel puțin la scoaterea lui din birou și îndepărtarea lui de pe primul plan de conducere a
treburilor comunei. Nimeni adică să nu mai poată să facă vreo alianță cu el, și în nici un caz Fântână.
Așa se face că în zilele secerișului Niculae se pomeni într-o seară cu doi inși la poartă, pretinzând, cu o voce
coborâtă și cu un aer misterios, că vor să-i spună ceva și că vor să-i dea și în scris… Unul dintre ei, care părea să
fie un ins gras, dar care tot așa de bine putea să fie doar voinic, stătea mai în față, iar celălalt, înalt și slăbănog,
ceva mai în spatele lui, având parcă aerul să spună că deși rolul lui este același cu al celuilalt, poziția nu e
aceeași, el fiind un ins fără importanță anume, putea doar să întărească cele ce avea să spună grasul, fără să
adauge însă ceva nou. Amândoi în schimb așteptau liniștiți și convinși că Niculae o să le deschidă ușa, să intre în
curte și, undeva în grădină sau în pridvor, să se așeze pe ceva și să înceapă să-i povestească. Niculae însă îi
întrebă fără bunăvoință:
– Despre ce e vorba? Și adăugă și mai neprietenos: Ce este, nea Geacă, ce s-a întâmplat?
f . 243
Se vedea că pe celălalt nici măcar nu-l întreba cine e și că, dacă nu l-ar fi recunoscut pe Geacă și n-ar fi știut că e
un om cumsecade, s-ar fi răstit la ei și i-ar fi gonit pe amândoi de la poartă înainte chiar ca vreunul din ei să
apuce să deschidă gura.
– Măi Nică, zise Geacă fără șovăire, de astă dată cu o voce obișnuită, și părăsind brusc și parcă scos din sărite
orice taină, noi am venit să-ti spunem ceva care te privește individual, dar dacă nu te interesează, plecăm și bună-
seara…
– Cine v-a trimis? întrebă tânărul cu alt glas, coborât, sec și foarte rapid.
Parcă nici nu mai era glasul aceluiași om. Urmă o clipă de tăcere. Geacă rămase țeapăn în întunericul serii.
Atunci se auzi șoapta tărăgănată a celuilalt:
– Nu ne-a trimis nimeni, am văzut că ai venit în sat și n-ai mai dat de mult pe-aici și ne-am gândit să-ți spunem
ce știm ca o datorie a noastră de membri de partid…
– Ce vorbești? Și până acum ce-ați făcut? Vreți să vă spun eu de ce ați venit? zise Niculae. Și continuă: Să-mi
spuneți că Bilă era la primărie când au sărit oamenii la mine, așa este? De ce nu spui, nea Geacă?
– Măi Nică, asta e, recunoscu Geacă intimidat.
– Și erai și dumneata acolo de față, când s-a întâmplat.
– Păi eream.
– Păi creai, reluă Niculae tăios și ereai și dumneata care nu te cunosc, cum te cheamă?
– Dănălache!
– Ereai și dumneata și ereau și alții și ce-ați făcut? Ați stat și v-ați uitat și acuma veniți să vă pârâți unul pe altul
crezând că eu gata, o săi vă ascult pe voi și o să vă primesc declarațiile voastre scrise. Ia cărați-văl de-aici și,
dacă vă mai prind că umblați cu istorii de-astea, vă pun eu în[ discuția organizației și o să afle toată lumea cu ce
vă ocupați.
Și le întoarse spatele și intră în curte. Din cuvintele sale însă necruțareal îi izbise atât de tare pe cei doi încât
rămăseseră mai departe la poartă I ținuți parcă de piept de ghearele ei furioase și invizibile: nu se mai puteau]
urni din loc, stăteau mereu lângă poartă ca două momâi fără sens, prelungiri | sau repetări tăcute ale stâlpilor
porților sau trunchiurilor din preajmă.
– Cine erea, mă? întrebă Moromete când băiatul intră în tindă.
– Geacă și Dănălache.
– Și ce căutau?
– Să-mi spună ei mie nu știu ce! exclamă Niculae cu dispreț. Și când i-am întrebat cine i-a trimes, Geacă, om în
toată firea, că ți-e milă de el cum a rămas fără Anton, a tăcut din gură și a răspuns ălălalt, Dănălache,
244
crezând că mă prostește el pe mine: nu ne-a trupeș nimeni! Nici măcar nu i-am lăsat să vorbească, le-am spus să
pledftsă nu-i mai văd.
Moromete ieși în pridvor și se uită spre să verifice în felul ăsta spusele fiului. Stătu întoarse și exclamă cu o
uimire care parcă se cer
– Păi, îi văd că stau mereu la poartă! Niculae se ridică și el de pe prag unde se aș<
ușii uitându-se și el lung în aceeași direcție. El si reveni spuse că în sfârșit cei doi s-au urnit de 1
– Fă și tu cum crezi, zise Moromete întru târ: zici că Geacă…
– Tocmai d-aia, răspunse atunci Niculae rii său. Nu poate să rămână Geacă, Geacă, așa cu strigă. Și adăugă
după câteva clipe lungi, țintuind^ sa tânără care nu clipea: De ce nu poate? Ce
și când ar fi vrut pe lungi, apoi se nsăși verificată.
apăru în cadrul mai mult și când 5rtă, s-au dus… cu îndoială. Dar sigur
nd fruntea spre tatăl știm toți? aproape că pe tatăl său cu privirea ică?
XII
Tatăl nu răspunse și nici fiul nu mai zise nimic. Altă dată, în altă zi, mai ales cum era acum, după o zi de odihnă –
era prima duminică de la începutul secerișului – Moromete ar fi luat-o negreșit de la cap, dar se întâmplase în

cursul zilei ceva cu Catrina acolo la Alboaica și tatăl și fiul arătau îngrijorați. Bâta, povestise același Sande
trimes de Alboaica pe furiș, venise la prânz de la biserică, se culcase în pat și nu mai vrusese să vorbească cu
nimeni. Nu stătuse nici la masă, și se făcuse seara și tot în pat stătea. „Ce e cu tine, mamă, o întrebase Albei
nedumerit, te doare ceva, să-i spunem lui Niculae să chemăm pe doctorul Ruiu de la spital, îl cunoaște personal,
dacă îi dă un telefon de la sfat să știi că vine!" „Nu mă doare nimic", răspunse mama cu o voce foarte sigură dar
foarte mohorâtă, și alte vorbe nu mai scosese și se înțelegea limpede că dacă le scosese și pe-astea fusese doar ca
să împiedice venirea zadarnică a medicului tocmai acum în zi de sărbătoare, când poate că se odihnea și el ca
orice om. „Ce e, mamă?" o întrebase și Alboaica cu blândețe, dar trebuise s-o lase în pace, fiindcă degeaba
vorbea cu ea. Stătea întinsă în pat în casă, îmbrăcată așa cum venise, în fusta ei bună și cu bluza ei de zile mari,
cu spatele la toți cei care ar fi intrat pe ușă și nu scotea un cuvânt. Era atât de mohorâtă încât toată odaia părea
plină de împotrivirea pe care o împrăștia parcă în jurul ei șederea aceasta în pat, neclintită. Vecinii și rudele mai
îndepărtate știau că mama lui Niculae își purta supărările pe picioare, așa cum făcea mai toată lumea, dar numai
tatăl,
245
fiul și fiica cunoșteau felul acesta al ei de a se culca și de a nu vorbi când ceva dușmănos o copleșea din afară,
sau dimpotrivă când ea copleșea pe alții cu dușmănia ei. Și cele mai rele stări care o țineau cel mai mult la pat,
cum era cea de azi, erau cele în care această dușmănie nu se limpezea: cât venea din sufletul ei, cât din al altora
și care dintre ele erau mai rele. Pentru că ea învățase de la biserică și o spunea și altora, că trebuie să uiți faptele
rele și să le ții minte numai pe cele bune, fiindcă așa îi place Domnului Cristos. Nu reieșea însă de nicăieri din
cele patru evanghelii că asta era una din plăcerile Nazarineanului, totuși asta fusese cea mai des repetată dintre
învățăturile pe care Catrina Moromete o desprinsese de-a lungul anilor ducându-se la biserică. Familia ei însă,
Moromete îndeosebi, și alții care îi cunoșteau tinerețea înțelegeau de aici mai multe, de ce chiar uitarea ar fi fost
una dintre marile învățături ale lui Cristos: trecutul Catrinei lui Moromete nu părea să fie pentru aducerile ei
aminte un izvor de lumină…
Moromete se ridică de pe prag, se duse pe vatră, scormoni cu vătraiul în cenușă și luă de pe el spuză roșie de la
care își aprinse pufăind țigarea lui de tutun răsucită în foiță de mână. Alături, Ilinca spăla vasele (când Niculae
fusese strigat la poartă de cei doi, abia terminaseră cu masa) și le rânduia la locul lor pe polița de lemn din
perete. Sperând că poate îi va pica totuși ceva de mâncare atâta timp cât lumina tindei și umbrele stăpânilor se
mișcau mărite de-a lungul pereților și podului pridvorului, câinele stătea întins într-o parte pe patru labe
arătându-și doar botul la lumină lângă stâlpul ușii, clipind rar din ochii lui parcă vinovați de conștiința de a fi
câine și de a nu fi mai mult, vită de pildă, față de care stăpânul are mai multă dragoste, se scoală anume
dimineața și o îngrijește și îi dă mai mult să mănânce, nu numai fărâmiturile lui de la masă. Era unul tânăr, nu
mai era Duțulache, acela murise de mult, pierise într-o zi de acasă și nu-l mai văzuse nimeni.
– Vezi cum devine, zise Moromete, îți spuneam acum o săptămână când veniși cu noi dimineața în căruță la deal:
nu mai e el secerișul de altă dată cu tot rodul muncii noastre! Așa e și cu biserica! In loc să se ducă și să se
întoarcă de acolo cu sufletul senin, se întoarce și cade la pat. De ce? E bine așa?!
Tăcu și se întunecă și el la față, ca și când ar fi pățit și el ce pățise mama în acești ani când biserica fiind dezlipită
de stat și copiii nemaiînvățând la școală religia, nu mai știau de Dumnezeu decât de la oameni, și oamenii… Cu
toate că în viața lui, nici de Paști nu se ducea totdeauna la slujbă, Moromete se trezea acum că e credincios!
246
– Când erați mici vă luam din pat în noaptea Paștilor și vă duceam la biserică și mă-ta punea peste prag un strat
de pământ proaspăt cu iarbă crudă… vă dădeam paști pe el… continuă Moromete.
– Ei și?! făcu Niculae.
începea parcă să-l scoată din sărite aerul acesta pașnic al tatălui său, după ce o gonise pe maică-sa de acasă cu
parul. Oricum, avea aerul să creadă că ea stă acolo la Alboaica de dragul lui, să-i facă pâine sau cozonaci și să
vie pe urmă acasă bucuroasă ca de zile mari, ca pe timpul frumoaselor vremuri când toți copiii erau la un loc, și
în zilele de sărbătoare, de Paști sau de Crăciun, nu se mai înjura și nu mai ridica nimeni mâna unul la altul. Ce tot
îi da el zor cum era cu pământul pus pe marginea pragului și ttkc^^au&înlLoriLc care nu mai puteau să ascundă
nimic?
^P^HHBjnile împovărezi tu cu lucruri care nu te privesc, zise Nicul^K, și cuTBBH&re te privesc direct, te
scuturi ca și când nici usturoi n-ai mâncat și mRjMra nu^ți miroase.
– Păi mă întâlrirKB^i la prânz cu Catrina lui Bălțoi, răspunse Moromete indignat și zice „Ilie^wwreă s-a supărat
rău nașa (adică mă-ta), am fost cu ea la biserică și după slujltpopa a citit ceva ca să ne ducem la secere și să dăm
cotele.." Asta e lognsă?!! exclamă Moromete furios. De ce îl amesteci pe preot în astea? Că do>w tu nu crezi în
Dumnezeu!
Așadar din pricina asta căzuse Qsirina la pat, că preotul lăsase la o parte evanghelia și vorbise de cote… \
Când Moromete se opri, se ivi Ilinca scoasă și ea din sărite că tatăl ei vorbește de maică-sa ca și când amândoi ar
fi fost de față și s-ar fi uitat unul la altul ca niște prunci.
– Voi nu mai tăceți din gură, Niculae? zise ea. Nu vă dor fălcile de atâta vorbă?
– Nu ne dor, pe tine te dor? zise Moromete înțelegând că lui îi erau adresate aceste cuvinte.

Și schimbă subiectul.
– Cu alte cuvinte, reluă Moromete adresându-se fiului, te ferești să vorbești cu unul sau cu altul din ce motiv?
Ai fi zis că întrebarea avea rostul ei. Și adăugă situându-se nu fără o anume încântare de sine pe un plan din
afară:
– Care sunt metodele dumitale?
Sigur, nu erau amândoi oameni politici? Făceau schimb de vederi…
– Metodele mele sunt că am în față un sat vechi și acționez să iasă din el unul nou, răspunse Niculae. Ori, intriga
și turnătoria n-o să facă niciodată din nimeni și pe nimeni un om nou.
– Și cotele crezi că or să facă? întrebă Moromete.
247
– Cotele o să le desființăm, dar deocamdată suntem siliți să recurgem. la ele, fiindcă n-avem încotro. Cu ce să
aprovizionăm orașele la un preț convenabil?
– Bine, conveni Moromete, dar după ce le desființezi îmi dai îndărăt ce mi-ai luat?
– Sigur că o să-ți dau și îndărăt sub o formă sau alta o să-ți iai singur, răspunse în cele din urmă Niculae
ridicându-se de pe prag și pregătindu-se să se culce, având acum acea expresie a celui care ghicește ce i se va
răspunde și n-are nici un chef să audă, n-are acuma timp de discuție.
– Dă-mi dumneata un bon la mână în care să se specifice următoarele, zise într-adevăr Moromete fără să ia în
seamă intenția fiului de a părăsi terenul. Am luat de la cetățeanul cutare din comuna cutare raionul cutare cereale
cantitate cutare în valoare de lei, care nu corespunde cu prețul pieții. Prin prezenta, mă oblig ca, stat, să-i achit
diferența, așa, eșalonat. Drept care i-am eliberat prezenta spre a-i servi la nevoie.
– Nu merge cu chestii d-astea, zise fiul hotărât și agresiv.
– Nu merge?! se îndoi Moromete, ca și când ar fi crezut o clipă că faptul era posibil și ar fi putut încheia
tranzacția chiar atunci și anume cu fiul său, care ar fi avut împuterniciri speciale. I
XIII
Isosică, Plotoagă, Zdroncan și Bilă și Mantaroșie care făcea și el parte din biroul organizației, dar care înainte de
a li se alătura șovăise un timp între ei și vechiul secretar, Adam Fântână, nu-și dădură cu adevărat seama de ceea
ce se petrecea pe arii nici după ce numărul celor care își întindeau grâul pe jos crescu atât de mult încât, văzută
de departe, o arie începea să semene cu un fel de bivuac. Grămezile conice de grâu cu rogojini pe ele aduceau a
corturi, iar țăranii în cămăși tolăniți pe lângă ele a trupă în repaos. Isosică, în a doua zi de treieriș, plecase la
raion de unde se întoarse pe seară cu știrea pe care o comunică lui Plotoagă și lui Zdroncan, că Bilă nu declarase
la primirea sa în partid ce rol jucase în evenimentele din '46 din fața primăriei și că era momentul să se trimită la
raion declarațiile respective și să fie curățat. Plotoagă însă, președintele sfatului, nu se putu lăuda cu un succes
asemănător și spuse că Niculae al lui Moromete era complet refractar dezgropării trecutului lui Bilă și că nici
măcar nu vrusese să stea de vorbă cu Geacă și Dănălache, pur și simplu îi gonise de la poartă fără discuție.
– Pe noi nu ne interesează dacă el vrea sau nu vrea, zise atunci Isosică aproape disprețuitor, dând parcă de înțeles
că în chestiuni de astea nu
248
\
persoana ta interesează… Avem noi și alte socoteli cu el și cu tat-său, domnul Ilie Moromete. Nici o grijă, nu
vom scăpa momentul potrivit pentru a-i demasca pe amândoi pentru agitația pe care o duc… Așa, Niculae avea
ocazia-să-l iertăm pentru ceea ce face taică-său. N-o să-l mai iertăm. Zdroncan schimbă subiectul cu un surâs
impenetrabil:
– Cu cine ai vorbit la raion?
– Am vorbit chiar cu tovarășul care are sarcina să se ocupe cu probleme de-astea, răspunse Isosică. Și adăugă
ironic: ce, credeai că m-am dus să vorbesc cu tovarășul Merdescu sau cu Bumbea?
ui din șoferii comitetului de partid raional și cel numit Qjjii de la poartă, care te opreau să intri neanunțat.
ZdronffiTn ripostsSMkîrijurătură admirativă la adresa lui Isosică spunând că era dat în paștelțySfcsii. dar că o să
vadă el ce-o să-i facă mâine sau poimâine tovarășul prniRiS^tar Ghimpețeanu când o să afle că oamenii și-au pus
grâul pe jos și nu VOTW se ducă să-și predea cotele la baza de recepție. Ce măsuri înțelege să iar
Isosică își descleștă fălcile și căsbă cu gura până la urechi, abia înregistrând faptele. Se aflau acum la sfatB»
biroul președintelui, luminat puternic de becul din tavan, și nu mai era n|pieni pe acolo, afară de un paznic
vigilent care făcea ce făcea și se dădea ca din întâmplare când pe lângă ușă, pe coridor, ascultând încremenit, dar
și gata să-și reia mersul dacă ar fi fost surprins, când pe-afară, pe sub ferestre, ca și când ar fi pândit să nu sară
cumva vreun dușman de clasă peste cei dinăuntru și el să nu fie acolo și să dea alarma. în realitate trăgea cu
urechea…
– Nu egzistă, zise Isosică toropit de somn și de o mulțumire esențială, care înăbușea nesilit orice încercare a
oricui, nu numai a lui Zdroncan, de a-i strecura în preocupări vreo îngrijorare cât de mică. Cotele trebuiesc
predate fără discuție și cine nu vrea, nu duce grâul acasă. N-are decât să-l țină acolo pe câmp, să vedem cât îl
ține. Trecui și eu pe-acolo când venii de la gară, adăugă el puțin mirat, și unii îmi spuneau că n-au căruțe…
Niculae al lui Moromete n-a fost pe arie?

– A fost de dimineață, zise Plotoagă, și pe la prânz a plecat la raion, l-a chemat tovarășul Ghimpețeanu.
– Adică n-a zis nimic!
– Ce să zică, și mie îmi spuseră tot așa, că n-au căruțe și că îl duc mâine dimineață.
– Poate că n-or fi având? admise Isosică descleștându-și iar fălcile, vedem noi mâine, organizăm noi altfel
convoaiele, luăm căruțe de la cei care stau și n-au intrat în ceată și le dăm lor…
Niculae se întoarse în aceași seară de la raion și dimineața ținu o ședință cu Isosică, Plotoagă, Bilă și Mantaroșie,
cei trei membri ai biroului
249
organizației, plus Plotoagă în calitatea lui de președinte al comitetului executiv și nici el, Niculae, nu pomeni
nimic de situația de pe arie. Le reaminti doar pe scurt instrucțiunile și măsurile care trebuiesc respectate în
vederea unei bune desfășurări a treierișului, punând însă accentul in sistent pe o supraveghere specială a ariei
chiaburilor.
După felul cum le vorbi era lesne de înțeles că pentru asta fusese el chemat ieri la raion și exemplele pe care le
dădu confirmară imediat această presupunere. In cutare sat un chiabur a refuzat pur și simplu să-și strângă grâul
de pe câmp, un altul a stricat sitele de la batoză, un altul a încercat să fure niște saci cu zoană, acel praf amestecat
cu pleavă și boabe rupte de grâu care se scurge alături de lada mare, altul a fugit din sat nu se știe unde și și-a
împărțit recolta la alții, crezând că cu manevra asta…
Niculae era încruntat. Exemplele sale erau meschine, dar nu le inventase el, cum, necum, ăștia cărora le vorbea
trebuiau să bage bine la cap să nu spună că n-au fost prelucrați…
Aria chiaburilor funcționa însă fără nici un fel de accidente, se treiera necontenit, batoza avea toate sitele în
regulă, chiaburii erau toți prezenți lângă șirele lor de grâu și, în afară de toate acestea, la ei nimeni nu-și pusese
recolta pe jos și nimeni nu zicea că n-are căruță să-și ducă cota la baza de recepție, cum ziceau ceilalți. Bogații
satului treierau în tăcere și păreau surzi la strigătele pe care le scotea din când în când Plotoagă când ceva i se
părea lui că nu e în regulă sau nu se mișca bine și numai copiii păreau veseli sau străini de ideea că au fost pentru
întâia oară despărțiți de sat printr-o arie specială; fugeau și se zbenguiau printre șire, sau cărau cu aceeași veselie
paiele de la curul mașinii, iar alții țineau de căpestre caii înhămți la căruțele încărcate și botul cailor abia le
ajungea la urechi și caii stăteau cuminți în mâinile acestor omuleți care, în afară de faptul că erau așa mici,
semănau întru totul cu părinții lor, de la pălărie și cămașă, până la chipul energic, ars de soare.
A doua zi dimineața, așa cum își repartizaseră sarcinile, Niculae și Isosică o luară de la sfat spre aria principală,
de pe izlaz, unde funcționau trei batoze. Lângă pădurea Cotigeoaia, fură trimiși Bilă și Mantaroșie din
conducerea organizației. Când Niculae ajunse printre mușuroaiele de grâu întinse până departe pe arie, la început
merse printre ele în tăcere și cu oarecare grabă și fără să manifeste o atenție specială. După ce ieși însă din ele și
fără să se oprească din mers, îndepărtându-se deci de arie, îl întrebă pe Isosică cu o voce tăioasă ca un brici:
– Ce e cu grămezile astea de grâu?
Isosică își încetini nu se știe de ce pașii, și nu se grăbi să răspundă, dar celălalt nu și-i încetini și atunci se crea
deodată între ei o distanță care nu putea fi micșorată decât ori de Niculae, care ar fi trebuit să stea
250
să-l aștepte, ori de secretarul organizației, care ar fi trebuit să-și întețească mersul. Nu se știa însă încotro se
ducea, așa glonț, Niculae și în cele din urmă Isosică mai micșoră din distanță, grăbind pașii, dar izbind din când
în când cu vârful pantofului în scaieții sau pietrele pe care întâlnea în drum, având, pentru cei care s-ar fi uitat la
ei de departe, aerul celui care nu pune el mare.preț pe cel ce merge așa iute înaintea lui și că situația lui nu
depinde de ăsta, deși aparent trebuie să…
– Erau numai câțiva care aveau grâul cu neghină, zise el, nu știu ce mama dracului e cu ăilalți… Cică n-au
căruțe…
e' unuia care nu știe cum se treieră grâul și tu s-o ie, zise Niculae ridicând glasul. Grămezile astea Q
f^ am văzut și eu că baza de recepție îi trimete
cu grâul îndărăt pe ^B^jB^h^hia. dar ieri ce-ați păzit, tu și cu Plotoagă, de i-ați lăsat și pe ăi cu grâul cura^*ă^l.
pună pe jos? De ce nu răspunzi, ce-ați făcut ieri?
Dar tot nu se uita la el și tot mai rămânea îhfare ei o oarecare distanță, pe care secretarul local tot nu se străduia
s-o micșoreze complet; nu mai izbea însă nici în mărăcini, nici în pietre.
– Plotoagă nu știu ce dracu a păzit, zice că a umblat pe la Ciolănești după niște măhine! răspunse Isosică cu un
glas egal în explicațiile lui cu cel al căruia îl trăgea la răspundere. Eu am fost la raion, la comitetul de partid, am
avut treabă cu serviciul de documentare.
– Și altă zi nu ți-ai mai găsit să te duci la serviciul de doi imentare?
– De unde dracu să fi știut eu că ăia cu grâul curat o să-l pună pe jos?! Mă duceam în altă zi, răspunse Isosică.
Acum nu mai era între ei nici o distanță și între timp se lămurise și încotro se ducea al lui Moromete așa glonț:
spre aria chiaburilor. Intră în ea și dădură ocol batozei și tractorului care înlocuia locomobila. Trac toristul îl
salută pe Niculae cu un deget la capela lui unsuroasă, iar referen tul de la sfatul raional făcu același lucru, având
însă și o expresie întrebătoare: avea tabelele cu chiaburi în mână, le ținea bine, vroia tovarășul de la raionul de
partid să se uite în ele? Niculae se uită în treacăt în lada cu grâu, își vîrî mâna în el, vânturându-l, și întrebă unde

e președintele.
– Uite-l colo, zise referentul local arătând cu degetul spre niște șire și ordonă unui țăran care stătea și se uita și el
la grâu: ia cheamă-l încoace pe tovarășul președinte!
Niculae însă nu-l așteptă, se îndepărtă de batoză și o luă spre marginea ariei. Mergea însă acum agale, și
Plotoagă și Isosică, șușotind între ei, se apropiară de el fără grabă, fumând țigări, și cu niște expresii preocupate…
Stăteau acum toți trei împreună, în picioare, sub soarele apăsătoar și cei doi așteptau în tăcere în timp ce Niculae
îi privea sfredelndu-i; părul lui
•L
251
tuns scurt și dat într-o parte îl făcea mult mai tânăr decât era cu adevărat față de ei.
– Ce e asta, tovarășe președinte? zise Niculae cu o ironie bruscă $i necruțătoare. Poți să-mi explici, tovarășe
președinte? Unde e chitanța f numărul 1, tovarășe președinte?! continuă Niculae în același fel, parcă ar
fi avut o suliță în mână și o înfigea cu fiecare cuvânt în omul impenetrabil din fața lui. Nu părea însă să-i pese lui
de această impenetrabilitate. „Luați chitanța numărul 1?" v-a întrebat tovarășul secretar Sârbu. „O luăm, o luăm,"
zice tovarășul președinte așa flegmatic, acompaniat de tovarășul secretar de organizație Isosică. Și când eu v-am
atras atenția că e o problemă cu neghina asta, ei, zice tovarășul președinte așa binevoitor: î „Lăsați că vă explic
eu'…" Da, da, explică-mi! ;
Ii ținea fără să clipească sub privirea tăioasă a ochilor lui negri. j
– Parcă nici n-ai zice că ai în față doi oameni care se gândesc la î problemele comunei cum mă gândesc eu la
problemele papalității, continuă Niculae. Așa niște tovarăși care au organizat ei totul, l-am chemat chiar
și pe părintele să-și dea contribuția.
Isosică și Plotoagă erau și ei negri de soare, dar parcă se înnegriseră chiar în aceste clipe sub ploaia
batjocoritoare de cuvinte care se abătuse asupra lor. Cel mai lovit arăta Plotoagă, care chiar transpirase sub cazna
aceasta care îl muncea vizibil, să nu înghită ceea ce i se făcea, și frâna gândirii care îl avertiza probabil că dacă
se hotăra să răspundă, trebuia să se împace în același timp și cu ideea că era foarte posibil ca după aceea să nu
mai fie președinte. Erau amândoi oameni cu pământ și nimeni nu-i silea să se lase astfel biciuiți, se pare însă că
Niculae cunoștea bine soiul acesta de țărani care ieșise la iveală în viața satului, și în cuvintele lui nu răzbătea
nici cea mai vagă grijă că ar putea avea din partea lor surpriza unei tresăriri de independență.
– Ce ordonați să facem, tovarășe Niculae? zise Isosică prinzând pauza din zbor. Aveți dreptate, ne facem
autocritica, dar ce dracu îi facem cu ăia-cu neghină? Cu ăia fără neghină, lăsați că se aranjează, vorbim noi cu ei
și o să plece toată lumea la baza de recepție. Nu se poate, ordinul e ordin, ai arat, plătești, ai contract… Dar baza
de recepție ar trebui să le primească grâul cu neghină că doar ei l-au dat, nu l-am inventat noi. Vorbiți
dumneavoastră cu baza de recepție la telefon și noi mergem la arie să formăm convoaiele cu ăilalți.
– Am vorbit ieri cu baza de recepție, zise Plotoagă.
– Și? întrebă Niculae.
– M-au trimis la Ciolănești, că sunt acolo două mâhine, să le luăm ș»| să dăm grâul la trior.
– Și? reluă Niculae.
252
– Nu era nici o măhină, erau stricate, am bătut drumul degeaba, la telefon mi-au spus că sunt bune… Să-i ia
mama dracului!
Președintele spusese aceste cuvinte cu gura plină, obidit și înfuriat. Niculae se urni din loc și o luă spre sat.
– Mergeți pe arie și până în seară să nu mai existe grămadă de grâu pe jos, ordonă el. Mă duc eu să vorbesc la
telefon cu baza de recepție. Executarea imediat!
XIV
recepf
biroul lui Zdroncan și îi ceru să-i dea se răsuci pe scaun, ridică receptorul să învârtească energic la
Ajun; la telefon
de pe furca lui mare de manivelă.
– Alo, urlă el apoi în receptor, oficiul? și contînî^repede ca și când ar fi chemat pompierii să stingă un incendiu:
Oficiul, oficiul, oficiul! Alo, oficiul, răcni după aceea scârbit și insistent și spuse: Dă-mi baza de recepție, fi-ți-ar
urechea aia stângă cu care ții receptorul, a dracu'! Alo, baza, vorbește aici…
Avea un glas de parcă ar fi fost pe frontul din '914, așa răcnea până primea o legătură.
Niculae luă receptorul și întrebă dacă la telefon era șeful bazei. I se răspunse că era chiar el.
– Din partea raionului de partid, zise Niculae sever, spune-mi, tovarășe, ce e cu oamenii care au grâu cu neghină,
care e situația?

– Trebuie să-l dea la trior, nu le putem primi cotele și plata S.M.T.-ului și nici restanțele cu un procent mai mare
de șapte la sută, zise șeful bazei. Astea sunt instrucțiunile Consiliului de Miniștri.
– Chiar și în cazurile în care baza le-a dat grâu de sămânță cu neghină? întrebă Niculae.
– Chiar, răspunse funcționarul liniștit. Nu trebuia să-l semene așa cum l-au luat, trebuia să-l dea la trior.
– Bine, asta în ceea ce privește S.M.T.-ul care are dreptul să i se plătească arătura cu grâu curat. Dar cotele?
– Și cotele, zise funcționarul.
– Bine, dar dacă asta e calitatea grâului, cum poate baza să le pretindă alta?
– Trebuia să-l fi dat la trior înainte de a-l fi însămânțat, răspunse mai departe șeful bazei.
Urmă o pauză, apoi Niculae întrebă:
253
– Și dumneavoastră, care ați dat grâu cu neghină, cantitatea propriu-zisă împrumutată, o vreți tot fără neghină?
Vreau să spun nu cotele, ci sămânța datorată…
– Fără neghină, spuse șeful bazei neturburat.
– Dar voi l-ați dat cu neghină.
– N-are importanță.
– Cum n-are importanță? Ce răspuns e ăsta?
– Sunt ordine precise, răspunse șeful bazei, laconic.
Niculae puse receptorul în furcă și ieși afară. Dar nu plecă nicăieri, rămase în pragul clădirii pe scările de ciment,
își vârî mâinile în buzunare și rămase așa, drept, uitându-se peste drum cu privirea în curtea celui ce se învecina
cu sfatul popular, curtea lui Valache, grasul și veselul partener ' de table al foștilor primari și notari de odinioară
ai acestei comune. Pe vremea lor, un primar n-avea de rezolvat astfel de probleme, nu existau nici campanii și
nici baze de recepție. Primăria era o clădire în general liniștită, înregistra nașterea și moartea populației, avea un
perceptor de impozite și un agent de urmărire, dădea bilete de vite și verifica măsurătorile și greutățile și executa
un buget comunal nu prea încărcat, iar și dacă vreunui om i-ar fi venit chef să-și semene de pildă pământul cu
sticle de lampă, toată lumea ar fi rămas complet indiferentă. Sticle de lampă vrea să semene? Foarte bine dacă
are omul ideea asta, trebuie lăsat cu ideea lui, nu toți oamenii seamănă între ei să aibă fiecare aceași idee. De-aia
sunt mai mulți oameni, ca să aibă mai multe idei.
Valache nu făcea nimic, găseai în cârciuma lui covrigi și băutură, nu te silea nimeni să intri la el să iei ceva, dar
când vindeai sau cumpărai o vită nu era asta o schimbare în gospodăria ta și nu trebuia să bei un păhărel în
cinstea acestui eveniment? Ici semnai biletul în primărie și din colo treceai și beai în sănătatea vitei (cumpărate
sau, vândute). Dar în sănătatea cui nu beai! Parcă dacă treceai copilului care se însura două pogoane de pământ
te îndurai să te întorci acasă ca și când nu s-ar .fi întâmplat nimic? Și Valache era acolea, vesel în permanență,
sau poate nu era el chiar vesel, dar te înveselea pe tine vederea lui când te gândeai că tot câștigul lui la cârciumă
se topea la table pe țuici cu pungașul de notar și de primar care îl beau fie că pierdea Valache la table, fie că
pierdeau ei. Era acolea, ca un paznic voluntar al primăriei, cu țoiul în mână, și cine nu-l auzise măcar o dată
strigând cu vocea lui moale de încântare, să trăiți, dom' primar, să trăiți, dom' notar? Ca și când ar fi fost parcă
plătit să întrețină în mintea oamenilor ideea că aceste două clădiri care stăteau față în față îți erau prietene, cu
oamenii din ele cu tot. Pe urmă venise războiul și după război… Chiar aici în fața casei lui Valache se
întâmplaseră atâtea răsturnări! Aici cunoscuse cineva pe un
254
notar nou și petrecuse cu el pe terasa lui Valache o noapte dintre cele care nu se mai uită. Și tot aici, puțin mai
târziu era chiar gata să fie omorât același băiat, care chemase oamenii cu goarna să le vorbească… Acuma sta pe
aceleași trepte și se uita, pe gânduri, la fosta cârciumă… Obloanele erau închise… în casa lui Valache vrusese să
se mute odată un învățător, fiindcă altfel, fără rafturi, odaia era frumoasă, avea ferestre mari, acoperite pe
jumătate de viță agățătoare. Și se mutase, dar pe urmă plecase de-acolo și sfatul nu mai trimisese de-atunci pe
nimeni să-l înghesuie pe Valache cu mui^gX^odaia din fund… fi aveau însă în evidență.
zise Niculae de pe trepte, ire nu mai era gras câ%dinioară, ci negru și parcă și care ducea de funie o vacă, venea
de la fântâna din apropiere, de
Șă școală.
Valache se uită la tânărul de pe treptele sfatului și fie că nu auzise întrebarea, fie că o auzise și nu vrusese să
răspundă la ea, dar cu privirea așa țintă, își văzu de drum, băgă vaca în curte, închise poarta și se pierdu undeva
în fundul gospodăriei.
– N-o mai duce mult nea Valache, zise paznicul de serviciu care urmărise scena de undeva de alături unde stătea
jos.
– Dar ce-are? zise Niculae.
– Nu știu ce are, dar nu mai vorbește.
– Adică, are vreo boală?
– Cică n-are nici o boală, zic unii, nu-l doare nimic, dar nu mai vrea să vorbească. A intrat o dată alde Gae peste
el și nu știu ce i-a făcut acolo. Cică l-ar fi înjurat… I-a făcut pe urmă proces…
– Și de ce a intrat peste el?

– Păi în calitate de președinte! -Și?
– Nu știu ce-a vrut de la el, cică i-ar fi răsturnat masa și ar fi ridicat ciomagul la el să dea impozite… Unii spun
că l-ar fi înjurat, mai adăugă paznicul, punând un semn de egalitate între aceste două acțiuni, ridicarea
ciomagului și înjurătura, dând chiar de înțeles că înjurătura ar fi fost, prin natura ei, mai gravă decât lovirea cu
ciomagul.
– Dar de auzit aude? zise Niculae intrigat.
– Cine știe? Muierea spune că aude, dar că din ziua aia de la proces a luat hotărârea să nu mai vorbească. Are
mai bine de un an de când ține gura închisă și nu mai vrea să scoată un cuvânt.
– Dar ce s-a întâmplat la proces?
– Păi cică Gae îl trecuse că nu-și plătise impozitele și nea Valache zice onorată instanță, vă prezint chitanțele care
le am asupra mea ca dovadă câ sunt nevinovat. Dar judecătorul cu asesorii populari nici n-au vrut să
255
L
se uite la ele, zicând că să nu umble el cu uneltiri $i cu avocat, că n-o să-i meargă. Probele nu sunt din punct de
vedere concludente, a zis judecătorul, și a zăcut nea Valache vreo paisprezece luni în pușcărie. Cică acolo a
început el să refuze să mai vorbească, zice muierea, că se ducea cu mâncare la el §i ea îl întreba una și alta și el
nimic. Paznicul tăcu. Niculae întrebă:
– Și ce face acuma Gae?
– Ce să facă, stă acasă. Așteaptă să fie iar președinte. Posomorât, Niculae părăsi treptele și se întoarse în biroul
lui Zdroncan.
– Ia dă-mi raionul de partid, îi spuse, pe tovarășul prim-secretar Ghimpețeanu.
Se vede că se gândise tot timpul afară dacă să cheme sau nu raionul și că în cele din urmă se hotărâse să-l cheme.
Zdroncan lăsă scrisul, puse mâna pe receptor și reîncepu urletele către oficiu.
– Merge greu, zise într-o vreme, raionul e ocupat…
După vreo oră de trudă reuși în cele din urmă să obțină legătura' și Niculae luă receptorul și începu să raporteze.
Primul-secretar era la postul său și îi răspunse că cunoaște situația, că același lucru se petrece și în alte comune și
că totul se datora agitației chiaburilor…
– Mobilizați membrii de partid și combateți agitația cu toată energia, tovarășe Niculae, și în același timp
strângeți toate trioarele existente sau mâhinele, cum mama dracului le spun unii pe-aici, și selecționați cantitatea
respectivă de cote și să se predea la baza de recepție. Nu putem să perpetuăm să dăm bazei grâu cu mare număr
de corpuri străine, pe urmă baza îl păstrează pentru la toamnă și îl vinde cui n-are și o ținem așa ca gaiamațu.
Trebuie explicat oamenilor că nu există altă soluție.
– Și trebuie predat fără neghină chiar și grâul de împrumut? întrebă activistul.
– Dar ce crezi că bazele astea de recepție lucrează de capul lor? Care sunt dispozițiile? zise secretarul.
– Dispozițiile sunt pentru întreaga țară? întrebă Niculae.
– Păi sigur că sunt pentru întreaga țară, n-oi fi vrând să se dea dispoziții fiecărui țăran în parte.
Și convorbirea se încheie în felul acesta. Niculae închise. |,
– Câte trioare avem în sat? îl întrebă pe Zdroncan. I*
– Sunt câteva trioare, răspunse Zdroncan, dar zice că sunt toate stricate, s-a interesat ieri tovarășul președinte și
le-a văzut cu ochii lui. S-a dus pe urmă la mama dracului la Ciolănești să ia pe-ale de-acolo, le-a găsit ș» pe-alea
stricate.
– Și nu se pot repara?
256
– Nu se pot, că le lipsesc tot felul de piese. Nu știu ce-au făcut cu ele, că nu e unul bun.
– Dă-mi S.M.T.-ul. Poate găsim la ei.
– Sunt date. Se lucrează cu ele în alte mi
– Dă-mi iar baza de recep
După c^sfoâbmLuistiw&l&țîciilae îi spuse aceluiași șef că situația era fără soliu j^JjHflfSaOTKeva trioare ale
S.M.T.-ului nici până la toamnă n-o să ș^HpRgfecțfona atâta grâu. „Știm, dar n-avem ce face, răspunse
funcțio^HT Se pare că numai în regiunea lor se ivise complicația asta.
ț^^j regiune s-o fi primit vreo dispoziție specială de la Consiliul de
– Dă-mi comitetul regional de partid, ceru Niculae și Zdroncan se puse iar pe urlat.
Dar iată că legătura cu regiunea se obținu mai ușor decât cu raionul și Niculae luă receptorul și ceru să vorbească
cu un anume tovarăș Geor-gescu. Și se întâmplă că acest tovarăș să fie chiar în sediu, cu toate că în această

perioadă mai toți activiștii erau plecați pe teren.
– Tovarășe Georgescu, zise Niculae, puteți să-mi spuneți și mie care e situația cu bazele de recepție care au ordin
să nu primească grâul care are mai mult de șapte la sută corpuri străine? Știți că la noi s-a ivit o complicație și am
vorbit și cu tovarășul prim-secretar Ghimpețeanu, dar soluția asta cu datul grâului la trior este practic de
neaplicat. Ce-i facem?
– Raionul o să primească dispozițiile care se vor impune, răspunse scurt tovarășul Georgescu. Nu înțeleg de ce
veniți voi cu chestiuni de-astea la comitetul regional! De ce nu țineți legătura cu raionul?
– Tovarășul Georgescu, replică Niculae iritat, v-am spus că am raportat tovarășului prim-secretar Ghimpețeanu și
dânsul mi-a spus că mai sunt și alte sate în situația asta. Problema e dacă nu'cumva mai sunt și alte regiuni în
aceeași situație și în cazul ăsta ce măsuri sunt de luat, ca să știm cum să ne orientăm…
– Țineți legătura cu raionul, răspunse impasibilă vocea de la celălalt capăt al firului.
Și închise. Niculae închise și el și de astă dată foarte hotărât o luă spre ieșire și nu se mai opri în pragul clădirii
sfatului să se mai gândească. Un sfert de oră mai târziu fu văzut apropiindu-se de aria principală și Isosică §i
Plotoagă îi ieșiră în întâmpinare. Se vedea însă după felul lipsit de chef 5i șovăielnic cum li se urneau pașii că ei
nu făcuseră între timp nimic și că în general nu prea înțelegeau ce era de întreprins într-o asemenea situație decât
să execute ordinele. Se mișcau în așteptare, sau așteptau niișcându-se, nu păreau sau poate chiar că nici nu se
deosebeau cu ceva de ceilalți țărani, sau poate că un vechi instinct le spunea că în astfel de
257
împrejurări e mai bine din toate punctele de vedere să te retragi în masa din care ai ieșit și să lași autoritățile
superioare să acționeze direct, sau o persoană anume trimisă de sus pe care s-o lași să ia contact pe viu cu
întregul sat pe propria-i răspundere… Bineînțeles că nu trebuia să te retragi prea mult și,să lași această persoană
complet singură, fiindcă atunci te va curăța după, și va pune pe altul care va ști să execute mai bine decât tine
ordinele și dispozițiile date, dar poți să stai așa de formă alături de el, ca să nu se observe că nu vrei să te
amesteci, și alături de țărani nefăcând nimic, ca să au-ți ridici satul în cap după ce valul va fi trecut și să se
plângă contra ta și iar să te curețe…
– Ordinele sunt următoarele, zise Niculae fără menajamente. Și începu să le spună ce aveau de făcut. Erau ele,
chipurile lor, de nepătruns, dar prin coaja lor îngroșată de straturi de experiență seculară pătrunsese, ciuruind-o
parcă cu o mitralieră, necruțarea unuia care ieșise tot dintre ei și care îi cunoștea și știa cum să le înfrângă
împotrivirea și șiretenia.
– Hai, dați-i drumu, încheie Niculae. Dați-i drumul și începeți și combateți efectele acțiunii chiaburilor. Treceți
la contraacțiune. In loc să duceți muncă politică susținută, duceți muncă să-i mobilizați pe Geacă și pe Dănălache
și să-i trimeteți la mine! Numai achitându-vă de sarcinile care vă revin, puteți să scăpați și să nu vă demasc ca
unelte ale chiaburilor! Eu mă duc la Cotigeoaia să văd cum decurge acolo treieratul și când mă întorc uite-așa să
văd convoaiele înșiruite spre baza de recepție.
XV
Isosică și Plotoagă o luară înapoi spre centrul ariei și se vedea cum o cumplită furie pusese stăpânire pe ei. Când
un grup de oameni le ieși înainte cu expresii parcă vesele care șovăiau între speranță și îndoială, vrând să știe
adică în ce sens se modificase situația, renunțaseră sau nu renunțaseră autoritățile la cote, având deci aerul că
totul se mișcă între aceste două extreme și că existau șanse și pentru și contra, Isosică și Plotoagă începură să
strige rând pe rând cu chipurile schimonosite de o mânie cu totul neașteptată și bizară, cu atât mai mult cu cât
până atunci nu ziseseră nimic, având și ei aerul că chestiunea asta cu cotele ajunsese puțin cam prea departe:
^
– Atențiune aici, urlă Plotoagă. t
– Rechiziționarea trioarelor, îl urmă Isosică cu un glas nu mai puBjl urlat, dar parcă mai rece și mai amenințător.
258
– Cine nu prezintă triorul reparat se confiscă pe loc și nu se mai dă îndărăt, reluă Plotoagă, și se interzice cu
începere din acest moment depunerea grâului pe jos. r
Se apropiară de batoză.
– Cine treieră? făcu președintele.
– Eu, răspunse un țăran tânăjxtrun glas de parcă ar fi fost strigat la apel în armată și i-ar fiJa^iifpTăcere să-și
reamintească, răspunzând așa voios, de acele fruHMp^umpuri petrecute în cazarmă.
Tnală?
acarcarea în ea a cotei cuvenite și direcția gara Balaci. [Stai, tovarășe președinte, că n-am terminat, protestă
atunci țăranul ^energie disproporționată față de argumentul pe care îl invoca. 'Președintele o luă spre grămezile
de grâu, dar tânărul țăran țâșni de lângă ladă, îi ieși înainte și protestă și mai înverșunat, de astă dată roșu de
indignare și cu fulgerări scurte de spaimă în privirile ochilor săi măriți de o încordare până atunci ascunsă.
– N-am terminat, tovarășe președinte, ce te legi tu de mine când eu abia am băgat în batoză și uite colo căruțele
la rând să tragă la coș.
– Ai neghină? îl luă președintele din scurt.
– N-am.

– Ai arat cu S.M.T.-ul?
– Am arat.
– Atunci ce… mă-tii crezi tu, că S.M.T.-ul ăsta e pe gratis, n-ai iscălit un contract că o să plătești în produse?
Și trecu peste el fără să-l mai ia în seamă, dar celălalt reveni îndârjit.
– Și tu ce… mă-tii cășunași pe mine, care nici n-am terminat, când ăștia stau cu grămezile pe câmp de două zile
și nu le zice nimeni nimic. Nimeriși peste mine, Dumnezeul… de președinte, că dacă mă reped acuma în tine te
fac de uiți pe toată viața că ai fost vreodată președinte.
– Cristache, ordonă președintele adresându-se unui băiat care stătea cu furca în mână și se uita, du-te la postul de
miliție și spune-i tovarășului Moise Ion să vină imediat aici pe arie.
Țăranul nesăbuit amuți deodată, ca și când i-ar fi luat cineva indignarea cu mâna. în acest timp se adunase în
jurul lor toată aria, și numai batoza continua să treiere. Băiatul cu furca nu se grăbi să alerge să cheme milițianul,
dar nici președintele nu-și repetă ordinul.
– Suntem martori că tu l-ai înjurat întâi, zise un țăran cu glas potolit §' președintele se făcu că nu aude, dar nu
dădu curs ciocnirii, continuă
strige ordinele așa cum începuse.
259
Le repeta nu tocmai așa cum i le spusese Niculae, ci deformându-le împins de furia aceea a lui pe care n-o
pricepea nimeni și tocmai de aceea căpătau parcă în auzul celorlalți un caracter incredibil: se confiscau trioarele,
se confisca recolta, se puneau cu miliția pe ei…
– Să ne ia tot grâul și să știm o socoteală, zise liniștit un țăran adresându-se practic președintelui, cu o astfel de
voce care nu lăsa nici o îndoială că el știa că președintele nu născocise el ordinele astea și că prin urmare, dacă
făcea pe intermediarul, să transmită mai sus propunerea asta.
– Sigur că da, admise un altul, ce să mai stăm să ne mai socotim, că S.M.T., că U.T.M., că F.D.P. …Să ne ia tot
grâul, tot acolo ajunge.
F.D.P. era Frontul Democrației Populare, denumire sub care se prezen tase partidul și guvernul la alegerile
recente și nu știa de ce îi rămăseseră ăstuia în minte inițialele respective. Cât privește U.T.M.-ul (Uniunea
Tineretului Muncitor), organizația asta nu cerea nici un fel de cote, dar tot așa, se pare că în mintea acestui țăran
nu se făcea nici o deosebire între Stațiunea de mașini și tractoare, organizație cu scopuri strict tehnico-V
agricole, și organizațiile de masă existente care aveau alte sarcini. Nu se știe de ce propunerea cu luatul în
întregime al grâului de către organizațiile numite potoli treptat furia președintelui și începu să-i ia pe fiecare la
rând, ocolind liniștit grămezile de grâu.
– Ce e, Costache, de ce nu vreai să-ți duci cotele aferente la bază? -Păi acuma treierai, aștept să vină alde
cumnatu-meu cu căruța de la
Mozăceni și îl duc. De ce să nu-l duc? îl duc! Cum să nu-l duc! Tocmai pe mine mă găsiși să nu-l duc?
– Și tu, Pațac? Tu ce aștepți?
– Păi acu' treierai și eu! protestă Pațac uimit că evidența acestui fapt era atât de greu de presupus. Acu' treierai și
aștept să vie Ilie cu căruța și îl duc și eu.
– Care Hie?
– Cum care Ilie? Ilie Usturoi, cu care sunt în ceată.
– Lasă că vă facem noi rost de căruțe, n-avețj nici o grijă, să vedeți cum o să plătiți voi și transportul până la
gară, zise președintele și continuă: Noroc, măi Aguță.
– Noroc, Plotoagă.
– Măi Aguță, trebuie să-ți duci cotele la gară, zise președintele ca între prieteni. N-ai ce face. Așa sunt
dispozițiile.
– Ce vorbești, se sperie Aguță. Păi zicea că le taie.
– Nu le taie, Aguță, cine dracu ți-a mai spus și prostia asta?
– Lumea. Să stăm, zice, să nu le ducă nimeni și n-are ce să ne facă.
– Are, Aguță, mai bine încarcă și du-le, nu mai pierde vremea de pomană.
260
– Mă, eu ^nflSMffV* tot'> 'e duc *' eu> z'sc Aguță cuminte, uitându-se cu ochii marLJHK^eritate în cei
încremeniți și duri ai președintelui.
Isosică uraHse să nu mai zică nimic, îl însoțea pe Plotoagă și, în clipele câncfj|Hta arăta mai prins în vorbă cu
omul, el se uita vizibil în altă parte, avllflpfterul că asta era misiunea președintelui, să răspundă de aspectul ăsta
qKotele…
– Bine, ăljP^e că dacă le duce toți, le duce și el, continuă Plotoagă oprindu-se lângă un purcoi mare de grâu,
galben și curat ca aurul, fără pic de corpuri străine, dar dumneata de ce te apucași să-l pui pe jos de pomană?
Crezi că cu atâta grâu n-o să dai nimic statului, sau crezi că dumneata n-ai nici o obligație patriotică față de
poporul care muncește în fabrici și uzine?
– Măi Nică, zise țăranul neted, pe mine să nu mă amestecați în ches tiunile voastre de partid că grâul e
proprietatea mea și fac ce vreau cu el. Dacă dumneata vreai să mi-l iai, ai puterea s-o faci, dar să nu mă puneți

voi pe mine să iscălesc, că nu iscălesc…
– Poți să nu iscălești, dar încarcă grâul în căruță și du-ți cotele aferente, zise președintele.
– Lui Ilie al lui Moacă, începu omul să povestească, și avea în privire și pe chipul lui lung ca o lubeniță o
expresie de triumf ca și când ceea ce avea el să le dezvăluie va stârni senzație, i-au intrat astă-iarnă în curte și i-
au luat un bou. „Mă, zice Ilie al lui Moacă, ăștia nu se mulțumesc să-ți ia vita din grajd, dar te mai pune pe urmă
să iscălești că ai dat-o de bunăvoie."
– Dar când a încasat banii în avans de contract i-a plăcut, zise președintele întorcându-se spre Isosică, ia să-l
trecem noi.pe ăsta, în cap cu domnul Ilie Moacă, pe lista de agitație contra regimului, să-i învățăm noi minte să
mai umble cu minciuni! Cum te cheamă pe dumneata?
Omul însă se feri și deodată chipul lui alungit se decolora și se închise și nici urmă de triumf nu mai păstra pe
trăsăturile lui dungate de soare și de o mânie oarbă cu care nu mai știuse ce să mai facă. Acum parcă descoperise
brusc ce-ar fi trebuit să facă: s-o păstreze doar pentru el și să nu-i dea frâu în gura mare. Văzându-l că și-a dat
seama .singur de prostia lui, Plotoagă nu stărui nici el să-i afle numele, dar îi repetă să încarce imediat cotele în
căruță, dacă nu vroia s-o pățească… Imediat, acuși, în fața lui, dar ce, ne jucăm aici de-a cotele, trebuie s-o duci
întâi acolo și pe urmă mai stăm și la discuție, dacă mai e ceva de discutat…
Lângă purcoiul următor se agita un omuleț mic, chemând pe cineva care se afla undeva printre șiri, își vâra
degetul mic în gură, fluiera și striga:
. 261
L
– Măi Costică, vino, mă, încoace, mai repede cu căruța să încărcăm cotele și să le ducem, nu vezi că s-a supărat
aici toată lumea, o să creadă tovarășul președinte că nu vrem să le ducem, hai mai repede, Costică, să le ducem
acolo și gata…
– Bă, fi-ți-ar capu-al dracu' șopti Isosică întrerupându-i strigătele, tu ești membru de partid sau ce mama dracului
ești? Ia încarcă repede și să nu te mai prind cu grâul aici.
Și trecură mai departe și în urma lui omulețul nu se grăbi să pună în practică strigătele lui către acel Costică,
șopti unui băiat care sta lângă el să aibă grijă de grâu și dispăru într-o direcție cu totul contrarie celei de unde ar
fi putut veni căruța cu Costică în ea. De altfel așa făcură și ceilalți acum când nimeni nu mai aștepta nimic nou
din partea celor doi, președintele și secretarul: se limpezise în ceea ce îi privea pe ei, n-avea nici un rost să mai
stea să-i asculte. Și se pitiră printre șirele de paie sau o luară nepăsători și singuratici care încotro, lăsând
grămezile de grâu pe seama copiilor sau femeilor. Rămăseseră numai cei cu grâul cu neghină, care aveau aerul
că ei sunt scoși din cauză din moment ce lor nu li se spunea nimic.
– Sigur că da, zise unul dintre ei, muncitoru ăla trebuie să mănânce și el, nu poți să-l lași așa să dea cu ciocanul
cu burta goală… Să vedem cum îi facem, că de dat dăm noi, dar să știm…
– Dar ce, ne dăm și noi seama, îl continuă un altul prefăcându-se că nu-l vede pe un activist necunoscut care se
apropiase între timp de grămezile de grâu și începuse să vorbească în șoaptă cu Plotoagă și Isosică. E chestia asta
cu S.M.T.ul, ți-a arat, ți-a grăpat, te-ai înțeles să dai, dai! Sunt, nu așa, diferite forme, tu muncești aici pe ogoare,
el muncește acolo la nicovală, trebuie să te înțelegi… Toată lumea are nevoie de pâine, nu numai tu, plus că acum
suntem toți muncitori cu brațele! Tu ai nevoie de piulița lui, el de datoria ta patriotică… Ce poți să-i faci? Clasa
muncitoare, în unire cu țăranul muncitor…
Ii apucase acuma grija de muncitori și aveau aerul că nu spun lozinci, ci cred cu tot dinadinsul că trebuie să se
într-ajutoreze. Erau atât de naivi în viclenia lor încât își închipuiau că chestiunea era în mare fierbere acolo sus,
și că.nu strică să se audă și să se transmită din partea lor că ei nu sunt smintiți la cap să pretindă anularea S.M.T.-
ului sau a datoriilor, dar trebuie să înțeleagă și ei că istoria asta cu cotele… Ca să nu mai vorbim de pretenția cu
corpurile străine…
– Degeaba zice el Plotoagă să ne apucăm acuma să dăm la trior, reluă altul. Asta e așa o glumă! Păi ce ne mai
rămâne dacă îl dăm la trior?
– Neghina, asta îți mai rămâne! răspunse altul mirat că evidența asta nu era înțeleasă.
262
altul cu un glas care sugera dacă ar ști muncitoru ăla, ar
se despărțea de Isosică și cură și ei la fel, dar nu prea
– Asta e mare ispravă, cu neghina, rejj că o s-o povestească și nepoților; și adj da cu ciocanu în pământ…
Pe acestea activistul necunoscut to<! Plotoagă și se îndepărta grăbit. Iar cei dq
grăbiți, ci mergând agale, parcă gânditoriTTS-ar fi zis că acel activist cine știe ce le spusese, să lase poate lumea
în pace să-și încarce grâul și să se ducă acasă, cum se întâmplase anul trecut… Nu vezi, au plecat fără să mai zică

nimic…
XVI
Nu se lămuri însă ce era cu acest activist în timp ce se aduseră pe arie trioarele (sau mâhinele, cum li se zicea) și
se dovedi că toate erau în bună stare, nu le lipsea nici cel mai mic șurub… Nu era deci nici o glumă, trioarele fură
instalate pe arie și începură să funcționeze. In mod ciudat, tocmai ei, cei cu neghină, care erau în felul acesta rău
nedreptățiți, părăsiră orice împotrivire și începură să-și dea grâul la trior. Erau toți tăcuți și posomorâți și prin
tăcerea aceasta docilă cu care acceptară ideea să dea înapoi grâul curat în locul celui neghinos pe care îl
primiseră, s-ar fi părut că ceilalți nu mai aveau acum nici un sprijin în rezistența lor și nici un motiv să mai
întârzie formarea convoaielor.
Și, cu toate acestea, nimeni nu se mișcă, grămezile de grâu continuară să rămână păzite doar de femei și copii, iar
cei care treierau, în loc s-o ia spre gară cu căruța, trăgeau, cu aerul cel mai firesc, căruța cu grâu pe arie,
întindeau cerga pe pământ și începeau să depună cuminți grâul pe ea. Arătau foarte harnici în această
îndeletnicire și uitându-te la ei ai fi putut spune chiar că depun mult sârg, ca și când ar fi vrut să dovedească în
felul acesta că iată ce oameni vrednici și de înțeles sunt ei, cât de harnici și săritori… Strigau la copii să întindă
cerga bine, vorbeau în treacăt cu caii promițându-le că după ce treaba va fi terminată o să le adea ovăz în trăiști,
aveau în mișcări un zor destins și mulțumit, chiar plin de o anume recunoștință (dar adresată nu se știe cui) și se
uitau la cei din jur foarte senini și elocvenți: uite, parcă ziceau, o făcurăm și pe-asta, treierarăm, așa e viața
noastră, muncim ce muncim, dar pe urmă e bine, îți aduni grâușorul de pe câmp și mănânci pâine… în acest timp
Isosică și Plotoagă depuneau același zel. în ceea ce privea activitatea trioarelor, dădeau ordine, supravegheau,
treceau de la un trior la altul, dădeau sfaturi și adesea chiar Puneau mâna la manivela care învârtea roata care la
rândul ei învârtea cilindrul selector, având și ei aerul că asta era situația, erau toți o familie §i în astfel de
împrejurări n-are rost să stai cu mâinile în buzunar, trebuie să ajuți… Când ostenești, pe urmă mai stai de vorbă,
mai fumezi o țigare… Niculae revenise între timp de la celelalte arii și căzu tocmai când unul
263
din țărani, cu merticul în mână, se pregătea să-și descarce liniștit recollj pe cergă și se duse la el și îi zise:
– Stai, de ce îl pui pe jos? N-ai auzit că se interzice depunerea grâulj pe arie? Predă cotele și du-ți grâul acasă.
Omul arătă cea mai nedumerită dintre figuri:
– Păi unde se predau cotele?
– Du-te la gară, zise Niculae.
– Cum, să mă duc cu căruță cu tot? se miră mai departe omul, dar nu prea mult, înțelegând după cât se pare că
față de neștiința celuilalt mirarea lui prea exagerată ar putea să fie necuviincioasă. Și explică: pun partea mea
acilea până una alta și dacă e să mă duc la gară, nu e nevoie să mă duc cu toată căruța, duc numai cotele, ce rost
are să mă trambalez până acolo cu tot grâul?
Avea dreptate. Convoaiele trebuiau să se formeze bineînțeles numai din cote și într-o căruță trebuiau să fie puse
cotele a mai multor inși, măsurate foarte exact și puse în saci. Dar de ce această operație atât de simplă continua
să nu se facă?
Văzând scena, Isosică și Plotoagă se apropiară indeciși și după semnele cunoscute numai de ei înțeleseră că se
pot apropia de tot și lua parte la discuție.
– Noi ne-am gândit cum să evităm greșelile de anul trecut. Și acuma s-au ivit altele, zise activistul sfatului
raional.
– Și de ce, tovarășe președinte, reluă Niculae adresându-se de astă dată lui Plotoagă, nu se formează convoaiele
și să lichidăm grămezile de pe câmp? Ce așteptați? Ce vorbirăm noi mai înainte?
– Am fost după trioare, explică Isosică luându-i în felul acesta apărarea președintelui, acuma trebuie să așteptăm
să dăm grâul la trior.
– De ce trebuie să așteptăm?! exclamă Niculae.
– Cotigeoaia cum merge? întrebă Isosică.
In loc să răspundă se apucase să pună el întrebări. Niculae îl scrută câteva clipe cu privirea micșorată de
intensitate ca și când s-ar fi întrebat ce trebuia să facă cu asemenea ins care în mod evident se ferea din fața
sarcinilor care îi reveneau în calitatea lui de secretar de organizație și îi lăsa pe alții să le execute în locul lui și el
doar să stea și să apară astfel în fața oamenilor ca un prunc nou născut.
– O să discutăm noi în organizație toate problemele astea, răspunse Niculae cu un glas care promitea multe. Să
ieșim din campanie și o să analizăm noi aceste evenimente.
Fără îndoială că asta ar fi putut să se întâmple întocmai cum promitea. Dar până una-alta se aflau în campanie și
Isosică și Plotoagă nu riscau ei să fie puși în discuția organizației (mai ales acum când aveau atâtea planuri)
264
<Jacă situația cu strânsul recoltei nu i-ar fi depăși^ ce putuseră ei să facă și nu făcuseră? Puteau.
puteau și mai ales ordine, dar iată că
Kcolta în grija celor cu Ifmeilor. foarte coborâtă, semn de kMozăceni s-a procedat așa [eieratul la primul om care
face și Ie-a dus, dar pe ba să treiere nimeni. Iar la au dat drumul la boi peste
nu le executau țăranii, părăsiseră aria și lă care nu se putea sta de vorbă, a copiilor^

– Tovarășe Niculae, zise Isosică cu mare neliniște dacă l-ar fi auzit oamei cum spui dumneata, din prima zi s-a oj
n-a vrut să-și ducă cotele la bază și n-a' urmă s-au oprit de tot batozele și nu Zâmbreasca a venit un camion de
miliției!
ei, erea să-i răstoarne în șanț și să-i omoare boii cu coarnele.
– Cum să-i răstoarne în șanț? întrebă Niculae uitându-se cu dispreț la acest secretar sătesc alarmist, care era în
stare să debiteze asemenea bazaconii.
– Au aflat din vreme că vine un camion cu milițieni și când l-au văzut că intră în sat au dat năvală cu boii din
toate părțile, explică Plotoagă. Boii, continuă el arătând și cu mâinile, fuseseră strânși anuine prin ulițele din
preajmă și când au văzut camionul, hua, hua, și trosc-pleosc cu bicele în ei să se repeadă orbește… Ereau să-i
omoare, mai spuse el simulând o îngrijorare extremă și după câteva clipe adăugă filozofic: ce poți să le faci la
niște boi!
Și parcă era și o oarecare admirație în felul cum rostise el aceste cuvinte, dar firește nu pentru boi, ci pentru cei
care știuseră să-i folosească atât de bine, țăranii aceia din numita comună.
– Și de ce a venit camionul cu milițieni? zise Niculae.
– Cică i-ar fi chemat președintele de-acolo, că ar fi sărit ăia pe el, încercă Isosică să povestească. Tot cu cotele,
ce mai încoace și încolo, o încheie el tăindu-și singur firul.
Dar nu fără o intenție foarte subțire, fiindcă tăcerea care urmă după aceea rezuma elocvent întreaga lui gândire și
comportare, a lui și a lui Plotoagă, în sensul că iată că aici la Siliștea nu s-a întâmplat nimic de acest gen și că
nici nu e bine să se întâmple, ferească Dumnezeu… Că Niculae nu trebuia să se plângă de ei și că n-avea nici un
rost să-i tot "amenințe și să-i batjocorească, o să iasă bine dacă o lasă mai încet… Dimpotrivă, dacă se forțează
ceva era chiar foarte periculos, dintr-o pripeală putea ieși o daravelă să ia foc toată aria.
Niculae le întoarse spatele și o luă spre sat. Ajunse la sfat și îi ceru •ui Zdroncan să-i dea legătura cu
Zâmbreasca, cu președintele sau secretarul de-acolo. Zdroncan avea de lucru și mânca la masa lui pâine cu
brânză, nu se mai dusese acasă și avea la piciorul scaunului și o sticlă cu un dop de cocean de porumb, din care
trăgea fără sfială: era un lichid
265
alb-tulbure, țuică făcută din surse locale, pesemne porumb, cea de struguri sau corcodușe de anul trecut fiind de
mult băută în sat.
– Alo, oficiul, scoase el un urlet răgușit, de o agresivitate nepăsătoare, învârtind din manivelă și în același timp
mestecând vârtos din fălci.
Se făcuse foarte cald și peste dejunul lui Zdroncan roiau muște. Nu mai era nimeni afară de el, până și paznicul
se vârâse cine știe în ce cotlon mai răcoros.
– Alo, Zâmbreasca? Cine e acolo? strigă Zdroncan. Ce faci, bă, nea Ilie?… Președintele ăla al vostru mai trăiește
sau a dat ortu popii?… Uite îl caută raionul de partid, vorbește aici.
– Alo, cine e la aparat? întrebă Niculae și după ce află cine e și își spuse și el numele și calitatea îl întrebă pe
funcționar ce activist de la raionul de partid se afla acum la Zâmbreasca? Tovarășul State? Vreau să vorbesc cu
el, trimite pe cineva să-l caute. E urgent.
După o jumătate de oră cel din Zâmbreasca se afla Ia aparat.
– Alo, State, zise Niculae, să trăiești, Moromete la telefon.
– Să trăiești, zise celălalt, ce s-a întâmplat?
– Cum merge strângerea recoltei la Zâmbreasca? s|j
– Destul de bine, răspunse State. La Siliștea?
– Merge bine, zise Niculae. Ceva nou? Am auzit ceva cu niște boi…
– Ce?! strigă celălalt neauzind bine, sau profitând de faptul că putea să nu audă bine.
– Niște boi, zise Niculae, o chestie cu niște boi. Dacă s-a întâmplat la Zâmbreasca o istorie cu niște boi, repetă.
– A, se dumiri celălalt, istoria cu boii, da, s-a întâmplat, dar nu în Zâmbreasca.
– Dar unde, State?
– In Atârnați! He-he! râse deodată tovarășul State, dar nu spuse nimic, deși prin râsul său trăda că deține
amănunte. Știi cine era acolo?
– Nu. Cine era?
– Ghici!
– Nu-mi pot da seama!
– Erau acolo Iosif și tovarășul Beju. El a dat ordin miliției, a trimis un camion…
– Iosif?! tresări Niculae.
– Nu, nu Iosif, tovarășu Beju!
Era vorba de unul din secretarii comitetului regional. Nu era însă vădit că State râsese cu acel he-he al lui,
neînsoțit de explicații, cu gândul la relațiile de prietenie dintre Iosif și Niculae, ci mai degrabă se gândise la
secretarul Beju, despre care reușise să afle că personal și fără aprobarea primului'secretar Mircea, îl ștersese pe
el, pe State, de pe lista celor care
266 , iî

urmau să fie trimiși la Școala superioară de partidttM»fly". Și acum nu se putuse stăpâni să arate că îi părea bine
de cele înnlfcbte… Se știa de altfel că Beju mai făcuse altele de acest gen și altora flR fusese criticat de forurile
superioare, dar în ciuda acestor critici continua să-și exercite funcția de secretar-trei și să fie apoi reales în biroul
regional și să i se încredințeze mai departe aceeași funcție, deși toată lumea se așteptase să fie în cele din urmă
scos din ea. Ori, se întâmplase tocmai pe dos, adică în cele din urmă fusese reales… Era un ins cunoscut în
special pentru tendința lui de a urmări și exclude din partid pe toți cei care credea el că sunt dușmani și nu trecea
săptămână să nu se audă cum umbla prin organizațiile regiunii și excludea câte doi sau trei. Probabil de aceea era
el așa apreciat mai sus… Se înțelege de la sine că mulți dintre cei excluși de el înaintau apoi forurilor superioare
contestații, dar dosarul lor ajungea tot la tovarășul Beju și rari mai erau aceia care se adresau după aceea
Comitetului Central. Acum Beju dăduse ordin miliției să intre în acțiune, dar iată că țăranii aceia din Atârnați își
luaseră și ei măsurile lor, folosind resursele locale.
– Am vorbit cu Iosif la telefon, continuă State.
– Ai vorbit?! Și ce ți-a spus? aproape că strigă Niculae.
– N-auzi, tovarășul secretar Beju a dat ordin să vie miliția, zise State obiectiv, cu o voce ciudat îngroșată.
Și nu mai spuse nimic, tăcu la celălalt capăt al firului și Niculae tăcu și el un timp nedefinit, opriți parcă amândoi
la marginea cuvintelor ca la marginea unui gard fără porți.
– Spune-mi, la dumneata sunt unii care au grâu cu o mare cantitate de corpuri străine? rupse Niculae tăcerea.
– Sunt, zise State.
– Și cum ați rezolvat?
– Rezolvăm pe parcurs, răspunse State după o pauză de gândire.
– Adică cum, insistă totuși Niculae, deși se putea lesne înțelege că situația la State era cel puțin la fel de neclară
ca și la Siliștea. Ce însemna asta că rezolvau pe parcurs? Care parcurs?
– Organizăm pe bază de tabel, răspunse tot așa de obscur State. îi avem pe toți pe listă.
Niculae mai continuă în felul acesta câteva minute, apoi închise, și cu o voce în care răzbăte^ip undă joasă de
îngrijorare ceru legătura cu comi tetul de partid. Primul-secretar Ghimpețeanu era mai departe la postul său și-i
răspunse imediat.
-Tovarășe prim-secretar, zise Niculae raportând, am mobilizat trioarele §i le-am adus pe arie, se lucrează cu ele,
sunt în număr de trei.
267
– Foarte bine, tovarășe Niculae, răspunse secretarul înainte ca activistul să fi terminat, dați-i înainte și obțineți
aceleași succese.
– Tovarășe prim, ar mai fi o chestiune, zise Niculae cu o diminuare aproape reflexă în voce a importanței însăși a
problemei despre care voia să vorbească. S-a răspândit zvonul că o să se taie cotele și avem unele dificultăți pe
chestia asta. Și de-aia v-am telefonat iar, să vedem ce îndrumări ne mai dați ca să ne descurcăm… Profitând de
chestiunea asta cu neghina nici alții nu vor să-și predea cotele și s-au strâns grămezile pe câmp și stă lângă ele
câte-un copil sau câte-o muiere și…
Secretarul însă îl întrerupse cu acea nerăbdare a celui care având o perspectivă a întregului, de mult nu mai aude
el nimic nou în ce i se spune din diferitele lui părți.
– De dimineață și până acuma, că s-a făcut ora unu, vă explic că aici nu există discuție, cotele sunt o datorie
patriotică și nu e nici o situație specială! Nu văd nici o situație specială. Acționați cu răspundere, evitați orice
neînțelegere și, acolo unde există, lămuriți cu tenacitatea specifică comunismului că așa se pune problema și nu
cum îi trăsnește cine știe cui prin cap. E clar? Doar ești la tine în sat! Mai ai vreo nelămurire?
XVII
Era foarte clar, dar claritatea aceasta se oprea foarte net pe arie.
– Vasile al lui Troscot a terminat și l-a dat la trior și nu i-a mai rămas nimic, spuse unul apropiindu-se de un grup
de lângă o șiră de grâu și așezându-se jos cu o vădită plăcere, având aerul că, iată, s-a aranjat și problema asta și
acum o să fie bine.
– Nu mai spune, exclamă un altul, chiar nimic nu i-a mai rămas?
– Conform calculelor, trebuie să predea tot, răspunse celălalt cu aceeași încântare. Ii mai rămâne neghina.
– Ce face, domnule, băiatu ăsta al dumitale, nea Ilie? exclamă un altul, adresându-se lui Moromete care stătea
mai la o parte într-o rână și fuma și vorbea nu se știe ce cu Nae Cismaru.
– Ce vreai să facă, măi Cîrstache, răspunse Moromete (era chiar Cîrstache, vecinul său de poartă) cu un glas în
care stăteau în cumpănă convingerile lui politice cu înțelepciunea lui de țăran care știa ce înseamnă o autoritate
de stat constituită și un singur ins… Ce putere are el?
– Măi ăsta, Ilie, sări atunci Nae Cismaru de alături, mă, eu în locul tău nu I-ași primi în casă, mă!
– Da, dar tu nu poți fi în locul meu, exclamă Moromete ridicând un deget în sus ca să sublinieze deosebirea.
268
– Nea Ilie, reluă repede Cîrstache, să nu-i ia cineva w^Mtin gură, păi bine, domnule, el nu vede situația cum stă
în realitate? De^Hku spune acolo că nu se poate? Eu sunt convins că el nici măcar nuWe-a spus: domnule, nu se
poate!

Moromete tăcu îndelung și cine îl cunoștea știa că acum el nu-i va răspunde lui Cîrstache. Câțiva însă, care erau
strânși acolo, nu-l cunoșteau bine și se întrerupseră câteva clipe din vorbă și se uitară la el să vadă ce-o să zică.
Cîrstache era un admirator al celor patru, dorind mult să fie el al cincilea, să-l cheme Moromete și pe el când
veneau ceilalți și nu să-l lase să vină singur, mai ales că nu era un simplu vecin. Când era Niculae mic, băiatul
venea pe la el și Cîrstache scotea de sub pat un cufăr cu cărți și îi dădea câte una să citească. Cărțile astea și le
cumpăra singur cu bani din buzunar, nimeni nu știa când și de unde și nu le dădea nimănui, mai degrabă venea el
singur seara în casa omului, se așeza lângă lampă și citea la toată lumea… Ai fi putut crede, auzindu-l, că erau
scrise de el toate povestirile acelea asemănătoare basmelor, sau adevărate, dar pline de o taină care rămânea până
la urmă tot nedezvăluită. Numai lui Niculae îi împrumuta el aceste cărți, dar nici lui fără limită. într-o zi cufărul
rămase închis înaintea băiatului și Cîrstache îi spuse sever, așa cum spui cuiva care a ajuns la marginea lucrurilor
permise: „Gata, nu-ți mai dau, ce, tu vreai să-mi citești toate cărțile?".
Cîrstache trecuse prin ani grei pentru el, cu însurătoarea, când luase o muiere cu casă pe lângă cimitir și nu trăise
bine cu ea, o prindea mereu cu câte unul prin vie și chiar prin grădină, seara pe la miezul nopții. Și se povestea că
fugise de la ea nu din pricina asta, ci pentru că într-o noapte se pomenise cu un om negru pe pieptul lui, cu două
cornițe ieșindu-i din cap ca la iezi. Cîrstache s-a zbătut să-l dea jos, dar n-a putut și ăla îi spunea mereu:
„Deschide gura, să-ți scuip în gură, să faci copii urâți ca mine". S-a întors la casa părintească, i-a dat taică-său o
parte din curte, că nu era el singurul fiu, și-a ridicat un bordei al lui și s-a însurat cu alta, făcând o crilă de copii
(nici mai frumoși nici mai urâți decât alții, de unde se putea presupune că ăla negru cu coarne de ied nu reușise
totuși să-i scuipe în gură). Morometâwiu intrase niciodată cu el în aceste amănunte, nici când îi mersese bine,
nici când îi mersese rău, era însă binevoitor cu el, de pildă nu-l mai lăsa să întrebe la poartă ce face câinele, ci îi
răspundea direct: „Hai, mă, că nu se dă, Cîrstache, intră".
– De unde ești tu convins, Cîrstache? zise atunci unul văzând că Moromete nu răspunde. Ai stat tu lângă el când
a vorbit?
269
Cîrstache răsuci în dreapta și stânga priviri de respect pentru Moromete și de protest față de cel care punea
problema în felul acela și zise în celjj din urmă:
– Dumneata, nea Vasile, crezi că pentru a ști un lucru trebuie să acolo corporal?
Și se și făcu imediat roșu, izbit el însuși de ceea ce spusese. „,
– Ei, nea Vasile, mai zi ceva! exclamă altul dându-l drept învins pe acest Vasile și cu multă considerație pentru
Cîrstache, care își întărea cu modestie și imperceptibil gâtul, semn că adevărul descoperit de el nu era dintre cele
de toate zilele.
– Dar cum?! zise acela. De unde poți tu să știi cum devine un caz la Pitești, dacă tu ești la Siliștea? De unde știi
tu ce-a zis Niculae Ia raion dacă tu ai fost pe arie? Poate că a spus, de ce să zici tu că n-a spus?
Se lăsă o tăcere. începură să fumeze țigări și numărul celor care se adunaseră aci spori încetul cu încetul, unul
câte unul. Veneau agale de pe undeva de printre șirele de snopi, se uitau și vedeau grupul și se apropiau și ei și se
așezau la margine cu un aer elocvent: n-avem nimic de făcut în acest ceas al zilei, parcă spuneau, am secerat ca
și voi și ne-am adus grâul aci, și așteptăm liniștiți să vedem ce iese… N-o să ne apucăm noi să facem ce nu fac
alții, să ne ducem adică grâul la gară și să-l lăsăm acolo ca niște proști în timp ce alții stau și așteaptă și poate
scapă cu el nedus, dar nici dacă ne vine o idee bună n-o să stăm să așteptăm să le vie la toți, încărcăm grâul în
căruță și fuga cu el acasă. Li se citea pe față această pândă liniștită a împrejurărilor și arătau destinși și
încrezători fiindcă ei știau mai de mult că înaintea voinței oamenilor se schimbă întâi împrejurările, faptele
omenilor sunt amesticate cu împrejurările…
– Din contră, zise unul cu ochii mari lucind de o hotărâre și un sacrificiu posibil, de ce zici dumneata, nea Nae, să
nu-l primească în casă? Dacă o fi să învețe băiatul meu ca Niculae vând dracului tot ce am și îl dau încolo, în
școli… Ce să stea să mănânce cu mine mămăligă cu fasole toată iarna… Măi, nea Ilie, exclamă el cu același
entuziasm de care parcă îi era plină inima, adresându-se direct lui Moromete, era iarnă de nu te vedeai din nămeți
și parcă îl aud pe Niculae cum spunea poezii. Eram prin grădină și dam coceni la cai și el fugea în grădină
desculț și în cămașă… Țin minte ce zicea…
Păsărică cea isteață
Nu-și mai cântă cântul său…
270
Omul declamase naiv aceste două versuri și se uită în jur să regăsească pe chipurile celorlalți emoția care îl
încercase pe el pesemne în clipele acelea și pe care n-o uita. Dar pe chipurile celorlalți nu era nimic; continuă:
– Le vedeam cum stau înșiruite pe craca de măr de lângă geam și afară era un soare de ziceai că e vară. Dar ce
ger, îți pocneau măselile în gură. Și deschideam geamul dimineața și când fereastra atingea craca le vedeai cum
cad jos ca niște nuci. Erau înghețate toate, săracele, se așezaseră și ele lângă geam unde simțeau aburi de căldură,
dar degeaba…
Se lăsă o mică tăcere, ce era și cu asta, cu păsăricile lui?! Ce păstra el în mintea lui?
XVIII
– Niculae ce zice, nea Ilie!? întrebă unul cu un glas proaspăt crezând că el e primul căruia i-a venit în cap ideea

asta, să-l întrebe pe Moromete ce zice alde fi-său.
– Niculae?! se miră Moromete. Niculae zice că are în fața lui un sat vechi și vrea să facă din el unul nou. Cum,
mă, Niculae?!! exclamă Moromete cu o nedumerire totală, amesticată cu o tristețe simulată sfâșietoare. Cum
vreai tu să faci un sat nou?!! repetă.
Aceste sentimente nu păreau însă să fie ale lui, ci închipuite, sau mai bine zis ale altora, la care el însă ajunsese
prin gândire, transformându-le în semne de întrebare, lucru care celorlalți le era mai puțin la îndemână. Dar o
pâlpâire a privirii și un geamăt ascuns și rău acoperit care scăpa celor care nu-l cunoșteau le aduse aminte celor
apropiați că totul era acum la el adevărat și că în dosul acestei gândiri a lui, cu ajutorul căreia se străduise mulți
ani să stea sus, se zărea o surpătură nouă: era singur, muierea lui fugise de-acasă și nu se întorsese.
– Adică cum ai tu în față un sat vechi, continuă Moromete parcă implorând, de ce spui tu că e vechi?! Ce
înseamnă asta vechi!? Noi avem loturile noastre cam de treizeci de ani, asta înseamnă la tine vechime? Văzuși tu
că trecură sutele de ani peste noi și lumea se schimbă și numai noi rămăsesem în urmă la plugul de lemn? Unde
văzuși tu sat vechi? Că pe vremea lui tata se treiera grâul cu«;aii și n-apucai eu să mă fac mare $i apăru batoza de
treierat și când erai tn copil veni tractorul și secerătoarea §i toate uneltele agricole care tu te lauzi că le-ai adus
tu. Alea care le-ai adus tu nu zic că nu sunt, dar sunt ale tale nu vreai să mi le vinzi mie, să ar eu când cred eu de
cuviință, nu să te las pe tine să-mi ari prost de-mi iese bolovanul într-o parte să te pui zece inși cu măciucile pe el
și tot nu-l spargi. Agricultură de-asta în combinație o fi ea bună cui nu-i place să muncească, dar nu pentru mine,
fiindcă eu dacă văd că porumbul se îngălbenește sau grâul crește rar, repede pun caii la ham, pun plugul în
271
căruță, mă duc la deal și-l întroc, semăn din nou sau semăn ce știu eu că îmi iese, și nu pierd nimic, dar cu tine
pierd, fiindcă până stau eu Ia dicuție cu tine, până te conving că am dreptate, în fine, până te miști tu, a trecut
vremea! (dacă te miști, dacă îți convine să vii de la locul unde te afli până la terenul cu pricina, că te costă
benzină și carburant!) Că ați înființat ici-colo colhozuri, și îndemnați lumea să facă la fel peste tot, păi da' crezi
că eu nu m-am dus și n-am văzut? Ce vreai dumneata? Să nu mai am eu cai, să nu mai am eu pământ, să nu mai
am eu cu ce-mi crește o oaie, o vacă, o pasăre sau un porc. De ce? Ce vezi tu rău în asta? Vreai să crești tu la
colhoz? Păi niciodată n-o să ajungi tu să crești atâtea oi, atâtea vaci și atâtea păsări câte cresc eu dacă mă lași în
pace să-mi văd liniștit de gospodăria mea. Poți dumneata să crești la ferma dumitale mii de vaci câte avea satu
ăsta înainte de război? Vita dacă nu e a ta, ce-ți pasă ție de ea dacă moare, se îmbolnăvește sau nu mai face viței?
Și atunci ce să mai vorbim, să ne mai răcim gura degeaba. Am fost la gospodăria ăstora din Balaci, continuă
Moromete. Și ce credeți că am văzut? Vite neîngrijite, nutreț risipit, pui de găină care în loc să mănânce ce li se
da, se învățaseră cu carne și se ciuguleau unii pe alții pe spinare, aveau spinările pline de sânge, apucă-te și bagă
în oală o pasăre ca asta!
– Dar ce carne le dau ei? De unde? întrebă cineva.
– S-au apucat și au omorât caii, răspunse Moromete mai departe. Cică „consumă mult" și atunci le-au dat cu păru'
în cap, i-au belit și carnea au tocat-o și au dat-o la păsări.
– Și cu ce cară când au ceva de cărat?
– Au mai păstrat ei, că nu i-au omorât pe toți, dar „pe măsură ce ne industrializăm, așa mi-au spus, o să-i dăm pe
la fabricile de conserve, sau o să-i omoram noi p-racilea…"
– Fie-al dracu' care s-o înscrie cât o trăi în gospodăria colectivă, exclamă cineva cu un glas încărcat de o decizie
fără întoarcere.
– Ei, și zic eu, continuă Moromete cu o voce foarte potolită și senină, ca și când ar fi povestit lucruri nu cine știe
ce ieșite din comun, cum munciți, cum faceți împărțeala, cât vă iese… Iese bine, zice, muncim bine, și atunci le-
am spus și eu: „Ori munciți ori nu munciți, fără "vite tot ați rămas!" Și am plecat, n-am stat eu să mă pun cu ei la
discuție. Nu înțelege el ce-i spui, că omul de când e el om n-a trăit fără vită! Pentru că dacă azi omori calul,
mâine le omori și pe-alelalte și ai terminat socoteala, scapi de grijă! A! exclamă Moromete aducându-și parcă
aminte cu surprindere de un lucru pe care nu-l putea nicidecum trece cu vederea. Ai tu tractoare ca să-mi
scutească mie calul de poveri, bucuros, pune-le în vânzare la prăvălie, când mă duc pe la Pălămida, sau pe la
Pitești sau pe la București, să le văd și eu cât costă și dacă nu sunt mai scumpe decât o pereche de
272
cai buni sau de boi… eu cumpăr, domnule, că îmi convine, dar de cal tot nu mă lipsesc pentru că mie îmi trebuie
calul, nu pot să mă mișc fără el, eu am treabă, degeaba îmi spui tu că dacă mă pui pe mine călare pe tractor și pe
orășean în automobil, ai făcut socialism. Că așa mi-a spus Niculae, că ăsta ar fi scopul… E unul Lenin, care le-a
spus așa, mai adăugă Moromete pronunțând numele cum ai fi zis Călin. Foarte frumos, zic, și dacă te însori și
chemi și tu lumea la nuntă și duminica după masă pleci cu mireasa în sat cum se obișnuiește, cu lumea în căruțe
și cu flăcăii călare cu brazi, de unde iai cai, că n-o să te apuci să remorchezi căruțele cu tractorul, fără să mai
vorbim că n-o să-ți aprobe nimeni de-acolo de la S.M.T. să-ți dea ție tractor să plimbi mireasa, și în loc de
cântecul ălora cu vioara să se audă păcănitul motorului. Păi sigur, zice parcă pe jos nu poți s-o plimbi pe mireasă,
o dor picioarele dacă iese pe jos. Păi bine, mă Niculae, zic, tu nu știi ce e o mireasă, o mireasă e și ea o singură
dată mireasă în viața ei și cât o trăi ea după aia o să tot meargă pe jos, dar în ziua aia fie c-o duci sau n-o mai
duci la biserică, dar de la un cap la altul al satului trebuie s-o plimbi cu beteală și cunună pe cap, cu muzică, cu

rochie albă până jos, cu pantofi cu tocuri înalte și cu flăcăi cu bradul pentru tine și așa mai departe, cum știi și tu
că trebuie să faci. Face cine vrea, zice, cine nu vrea, nu face. Da, bine, zic, dar una e să nu vreai, fiindcă n-ai
posibilitatea materială momentală, și atunci faci nunta mai târziu încolo, după un an sau doi, și alta că n-o faci
fiindcă tu cai nu mai ai, căruță nu mai ai… Și ce parcă numai de nuntă e vorba? Vreai de pildă să te duci până la
Zâmbreasca să-ți vezi o rudă, patru kilometri, și te îmbraci și tu cu haine de sus și iai și ceva, că n-o să te duci cu
mâna goală. Ce-i faci? Te duci la S.M.T. și faci cerere să-ți dea un tractorist să te ducă? Și cum să te ducă,
încaleci pe motor, să-ți ardă fundul, cum îi faci? Dar ca să nu zic eu de o rudă, sau altceva, trebuie să te duci la
moară să-ți macini, că n-o să-ți dea de la gospodărie măcinat, îți dă cereale, grâu și porumb, ce-o să faci, iai sacul
la spinare o dată pe săptămână și te duci cu el așa ca un țigan? Te duci, zice, la președintele gospodăriei și
închiriezi un atelaj. Mai întâi, zic, că dacă le-ați dat cu paru-n cap de unde să-ți dea ăla cai și căruță și în ÎS
doilea, admitem cazul că tot ați mai păstrat câțiva de sămânță, și va să zică de unde eu până acum aveam căișorii
mei acilea și făceam ce vream cu ei, să mă duc la ăla cu căciula >n mână și să mă rog de el, cam ăsta ar fi scopul.
De ce, zice, să te rogi? E dreptul tău, e obligat să-ți dea. Păi uite de ce, zic, el fiind președinte o să vrea să-mi
scot pălăria înaintea lui când îl văd și poate că eu n-am chef s-o scot, fiindcă de pildă când a ajuns odată primar
Stan Ciocea, alde nean-tău Matei a spus așa, bă, eu ăstuia nu-i dau bună-ziua, nu-l
273
consider din punctul meu de vedere că merită să stea în fruntea satului, și când trecea pe lângă el întorcea capul
în altă parte și alde Stan Ciocea ce putea să-i facă? Nimic nu putea, că n-avea nevoie să se ducă la el și să-i ceară
ceva. Dar ăsta are și vreai nu vreai trebuie să-ți scoți pălăria, fiindcă dacă nu ți-o scoți el nu zice nimic, că nu e
prost, știe și el că e obligat, dar când te duci să-i ceri cum ziceai o căruță cu cai, parcă el o să-ți spună nu vreau?
O să spună că sunt la brigăzi și cu nespus regret nu poate să te servească… Și atunci n-ai de ales decât două
soluții, una mai bună decât alta, ori îți iai picioarele la spinare și te duci așa la Zâmbreasca sau la moară cu sacul,
mai rău decât săracul cel mai sărac din satu ăsta care zici tu că e vechi, sau să-ți rânjești fasolele la tovarășul
președinte și să te rogi, hai, bă tovarășe președinte, că de-aici încolo o să te laud la toți că om ca tine nu s-a mai
văzut și te propun președinte pe viață. De, dar atunci trebuie să recunoști și tu că dacă ar fi să zicem așa ,ș două
sate care să trăiască, unul așa vechi cum spui tu că e, și altul nou, cum vreai tu să-l faci, să considerăm că atare
două comune cam egale între ele, Siliștea și Balaci. Și să treacă, să zicem, cât să zicem? Cât ai tu nevoie să-ți
omori toți caii și să te dezvolți? Zece ani ți-ajunge? Nu-mi ajunge, dar să zicem. Ei, să zicem douăzeci și după
douăzeci de ani adună astea două sate aici pe izlaz și întreabă-i pe ăștia vechi din Siliște: mă, voi vreți să
schimbați cu ăștia noi din Balaci? Să treceți voi în locul lor și ei în locul vostru? Ai să vezi că nici unul din
Siliștea n-o să vrea. Dar când o să-i întrebi pe ăia din Balaci să vezi cum te pomenești cu ei grămadă că vor toți.
Moromete tăcu, își plecă fruntea și deși toți se uitau la el așteptând, tăcerea lui se prelungi și el nu mai zise
nimic.
– Ei, și Niculae ce-a mai zis, nea Ilie? exclamă cineva neobservând că Moromete se posomorâse și avea acea
înfățișare elocventă a celui care își dă seama că argumentele lui nu se lipesc de nimic și că, în ciuda lor, lucrurile
despre care spune el că ar trebui să nu se întâmple, se vor întâmpla totuși orice ai face.
Arăta foarte tăcut și însingurat, deși toți stăteau în jurul său liniștiți și nu erau puțini și prin tăcerea lor confirmau
că gândesc ca și el; până și Nae Cismaru uitase să-I contrazică. Era limpede că nu era vorba aici de soarta cailor,
plimbarea unei mirese sau drumul nu știu cui până la o rudă din Zâmbreasca.
– Ce-a zis, nea Ilie, Niculae? Ce-a răspuns el când i-ai spus așa? repeta același și atunci Moromete ridică privirea
cu o secundă de uimire și-neînțelegere.
Asta putea fi un semn că fie că fusese smuls dintr-o adâncă tăcere în care omul nici măcar nu mai gândea, ca un
refuz de a mai considera
274
lucrurile despre care vorbise în ordinea în care gândirea oamenilor ar mai putea interveni cu ceva, fiind deci
vorba de lucruri străine gândirii lor normale, fie că tot ceea ce povestise el nu se petrecuse decât în mintea lui și
că în această discuție fiul său fusese absent ca prezență fizică.
– Niculae, răspunse el apoi, și în clipa următoare își trase adânc răsuflarea și oftă copleșit de astă dată nu de o
tristețe a altora, la care ar fi ajuns prin înțelegere, cum făcuse impresia la început, ci de o tristețe a lui proprie,
mai mică, mai puțin sfâșietoare, dar mai neagră, mai singuratică, mai dureroasă. Niculae e un copil, zise, și el nu
știe ce știm noi. El nu știe că binele n-a dispărut niciodată din omenire. Binele, domnule, reluă Moromete de astă
dată cu o voce schimbată în care simțirea lui proprie fusese reprimată și răzbătea iarăși plăcerea lui pură pentru
cuvinte, binele n-a dispărut niciodată din omenire, r'epetă stârnind o înghesuită uimire pe chipurile tuturor. Dă-
mi, mă, Nac, o țigare, că îl terminai pe-al meu, se adresă apoi lui Nae Cismaru și Nae Cismaru îi dădu și
Moromete nu se uită la nimeni tot timpul cât o răsuci, o lipi și o aprinse învăluindu-se în rotogoale de fum.
– Aici n-ai dreptate, zise un altul la fel de îndoit.
Se vedea că nu înțelegea nici el, nici alții: adică ce vrea să spună Moromete, că a fost bine întotdeauna? Cum
putea să susțin^ o asemenea idee?
– Aici n-ai dreptate, zise și un altul la fel de îndoit, cu mult regret că fusese alături de el până aici, și că aici

Moromete nimerise aiurea. Cum poți să spui că a fost bine în omenire…
– Da, ascultați-mă pe mine aici, așa e cum vă spun eu, reluă Moromete cu tărie, binele n-a dispărut niciodată în
omenire. Dar, zise el cu un gest care înhăța parcă din aer adevărul care avea să urmeze, n-a fost pentru toți!
Ei, așa da! Tocmai se mirau și ei cum ar fi putut el să spună că… Unii își descleștară fălcile nerase și rânjiră cu o
lumină intensă sticlindu-le în priviri, uitând parcă în clipa aceea 4ot ceea ce li se înfățișase ca nesigur, încețoșat
și de rea prevestire în ceea ce spusese și mai ales în felul cum spusese mai înainte Moromete că va fi viața lor în
viitor.
– N-a fost pentru toți, reluă el, dar de dispărut n-a dispărut niciodată Și aici nu trebuie să vii tu și să strici și
binele ăla care a fost, pe motivul că faci ceva nou. începe de colea de la capul unde e rău, nu de la capul unde e
bine, dacă zici că ăsta ar fi scopul. înțeleg să vii să-mi mai dai, nu să-mi iai. Eu nu zic să-mi dai, că nu sunt
nebun să-ți cer dacă nici tu n-ai de unde, dar măcar nu-mi lua. Dacă tu zici că ai în față un sat vechi și vreai să
faci unul nou, de ce…
275
Se opri însă brusc și făcu un gest de neputință de a înțelege; se întorcea de unde plecase și luând-o de la cap ar fi
întâlnit mereu același obstacol: de ce se întâmpla ceea ce se întâmpla și mai ales cum se putea ști dacă tot ceea ce
avea să se întâmple în viitor avea să se întâmple orice-ai face? Oare asta să fie schimbarea veșnică a lumii pe
care cât ești tânăr n-o simți, deși poate că alții bătrâni când tu nu știai nimic au suferit ca și tine acum? Așa să fie
oare?
– Mă, mult nu mai avem de trăit, zise el deodată, uitând că printre cei care stăteau într-o rână în jurul lui erau și
tineri, cine știe, o fi bine așa cum zice Niculae al meu. Cine o trăi o să vadă. Fiindcă el așa zice, că nu e așa cum
credem noi, continuă Moromete. Se face un sat nou și se distruge ăla vechi, fără să te mai întrebe nimeni dacă
ăsta nou e mai bun sau mai rău ca ăla vechi, îl face și s-a terminat și n-ai unde să te mai întorci, trebuie să te
aranjezi cu ce e. Și cum, mă, Niculae, zic, o să ne forțeze? Ași, zice, de unde, o să fie prin liberul consimțământ.
Așa că, încheie Moromete cu nepăsare, asta e! Cine o mai apuca și timpurile alea!
Asta putea să însemne că toate neliniștile lui priveau doar un viitor la care el nu va mai lua parte și că măcar atât
cât mai avea el de trăit avea să fie scutit să verifice dacă ceea ce spunea Niculae al lui avea să se întâmple sau nu.
Dar se vedea că nici de asta nu era sigur.
în depărtare, în trei direcții care reunite ar fi putut înscrie pe aria cea mare un uriaș triunghi, se vedeau cele trei
batoze treierând neîncetat. Treierișul nu se oprea, totul părea pașnic și liniștit sub bolta întinsă pe care o făcea
cerul deasupra câmpiei. Printre șirile de snopi se vedeau oamenii mici în căruțe cu pătuluri înalte, reduși la
albeața cămășii sau la punctul negru al pălăriei lor. Caii de asemenea păreau mici între aceste depărtări și numai
câmpia era mare, fără limită acum când căldura unui soare care parcă nu mai vroia să alunece spre apus topea
zările și ștergea contururile orizontului. Și pe această întindere a șesului încețoșată de lumină și căldură, se văzu
deodată un om alergând dinspre pădurea Cotigeoaia și strigând…
XIX
De peste tot de unde stăteau astfel întinși sau împrăștiați pe la șirele j lor toți îl zăriră pe acest om și se ridicară
rând pe rând în picioare; ce era cu ăla de alerga așa și urla? Luase cumva foc aria de la Cotigeoaia? | Sau
nimerise vreunul în batoză și pe ăsta îl apucase groaza și alerga să spună și aici, cu speranța smintită că asta mai
putea folosi la ceva? Oricum goana lui alarmă pe paznicii, funcționarii și activiștii celor trei batoze și
276
câțiva îi ieșiră înainte și îl opriră, dar în urma lor se și strânsese un număr mare de bărbați și femei, în special cei
care treieraseră și așteptau cu grâul pe arie. Doi activiști vrură să-l ia foarte energic pe om deoparte cu intenția
vădită să afle ei cei dintâi despre ce e vorba și să-și dea astfel seama dacă nu cumva trebuia oprit imediat insul să
vorbească, ceea ce și reușiră timp de câteva minute ducându-l hotărâți mai încolo, dar aproape în același timp
apăru un altul venind tot în goană dinspre Cotigeoaia și fu numaidecât înconjurat de oameni:
– Ce e, mă, ce s-a întâmplat? răcni cineva.
– La Cotigeoaia, țâșni deodată glasul acestuia, Bilă a sărit la Nae Marinescu și i-a dat cu goga în cap și atunci
oamenii l-au pus jos. Și Mantaroșie s-a dus la miliție… Vine miliția, strigă el cu ochii într-o clipă măriți cât
cepele și își făcu loc și o luă întins spre centrul ariei cu pași și înfățișare de vestitor anunțând o năvală sau un
revărsat de ape. Toți de la Cotigeoaia încarcă grâul în căruțe și îl duc acasă, răcni el.
Cei doi activiști îl lăsară pe cel dintâi și se luară după acest al doilea cu ochii lui măriți care mergea ca un orb
drept spre un grup mai mare de oameni care îl așteptau cu picioarele ciudat înțepenite în pământ, gata parcă
fiecare s-o ia în mai multe direcții contrarii, atât erau de împrăștiați, încordați, neîncrezători și în același timp
sorbind cu priviri nesățioase vor bele aceluia.
– Să sară el cu goga… I-a spart capul… L-au pus jos și l-au strâns de gât…
– L-au omorât, mă? se înfricoșa unul cu un glas înalt.
– Nu l-au omorât, c-a scăpat. A fugit să cheme miliția. Toți încarcă grâul și îl duc acasă…
Zadarnic încercau cei doi activiști să împrăștie pe cineva, erau gata împrăștiați toți, cu mare distanță între fiecare,
dar erau adunați totuși în felul acesta pe o întindere enormă și puteai trece printre ei în linie dreaptă fără să te
lovești de vreunul, ftel dintâi se potolise, nu se știe ce-i spuseseră cei doi activiști, se cam posomorâse și nu prea

mai vroia să vorbească. Cu toate acestea, înspre el și nu spre cel de-al doilea se îndreptară cei mai bătrâni și mai
stăpâniți, ca și când nu le-ar fi plăcut deloc sau n-ar fi înțeles nimic din strigătele celui din urmă.
– Spune, mă, ce s-a întâmplat?
– Au trecut pe-acolo Isosică și Plotoagă, începu omul să povestească, nu știu ce le-a spus ei lui alde Bilă și
Mantaroșie… în tot cazul, reflectă omul încercând el însuși să înțeleagă pe măsură ce relata faptele, dându-și
după cât se pare seama chiar atunci că totul a început de fapt de aici, din momentul trecerii acestora doi pe la aria
unde se aflau Bilă și Mantaroșie. Ce le-o fi spus ei n-a auzit nimeni, dar de spus le-a spus… în
277
tot cazul, nu știu ce i-au pus ei în vedere lui Bilă, că n-a auzit nimeni ordine de-ale lor, că cine a stat să le asculte,
s-au tras așa mai într-o parte și se uitau cam urât la Bilă. Ilie Neață zice că se uitau urât și la Mantaroșie, dar mai
mult se uitau la Bilă. Și pe urmă au plecat. AI lui Ilie Nica spuse că s-au dus pe urmă în sat, nu i-a mai văzut
nimeni pe alde Plotoagă și Isosică. Era la batoză Nae Marinescu, treiera și își punea grâul pe jos, făcuse așa o
grămadă cam mare, avea grâu alde Nae. Și vine Bilă și se apropie de el și de unde până atunci nu zisese nimic,
își dă pălăria așa pe ceafă cu goga și-i spune lui Nae Marinescu că începând cu el nu se mai admite descărcarea
grâului din căruțe și că Nae Marinescu să se facă el cap de convoi. Nae Marinescu n-a vrut să se ia cu el, nici nu-
i răspundea, își vedea de treabă, descărca grâul și Bilă îi spune lui Mantaroșie să se uite pe tabel și să vadă câte
cote are de dat domnul Nae Marinescu. Avea cam multe, arase cu S.M.T.-ul, dar grâu cu neghină n-avea, avea
cotele astea, S.M.T.-ul și cât îi revenea… Și mai avea și două căruțe pline de snopi netreierate, stăteau să le vie
rândul, că nu terminase, grâu mult, ce mai încoace și încolo. Și Bilă îi spune că după ce că cu atâta grâu nu e
trecut la chiaburi, nici cotele nu vrea să le dea? Imediat să devină cap de coloană. Și atunci Nae Marinescu i-a
spus: „Du-te, măi Bilă, și vezi dacă nu sunt pitit pe după grămezile alea de paie, nu sta aici pe capul meu, tu nu
vezi că n-am terminat?" Asta a fost, și Bilă odată a început să urle. Parcă nu era în firea lui, urla ca un zăltat, nici
nu-l mai cunoșteai; alde Gheorghe Pațac spune că era beat… S-au adunat toți ai lui Nae Marinescu, s-a oprit
treieratul și Bilă urla mereu că imediat să se formeze coloana că dacă nu, o să vedem noi pe mama dracului dacă
nu ne satură el pe noi să mai punem grâul pe jos. Ai lui Marinescu s-au apropiat de el și Nae i-a zis și i-a făcut un
semn cu mâna spre sat: „Du-te, mă Bilă, cu adusul tău și lasă-ne pe noi în pace, ce cauți tu aici, tu ții legătura cu
Uniunea Sovietică, du-te acolo și nu mai face umbră p-acilea". „Domnilor, a urlat atunci Bilă la noi cu gura de i
se vedea omușorul din gât, ați auzit, domnilor, ce a zis acest spion anticomunist luând în derâdere lagărul. Ești
arestat, te arestez în numele comitetului executiv." Și s-a repezit în el, a ridicat goga și i-a dat lui Nae Marinescu
una în cap. Nae Marinescu a căzut jos plin de sânge și atunci ai lui au sărit toți și au pus mâna pe Bilă. Erau să-l
strângă de beregăți, se făcuse vânăt, dacă nu săreau alții să-l scape îl omorau. Și au fugit pândarii și s-au dus la
miliție. Când au văzut unii că pândarii fug, au început să încarce grâul în căruțe și s-o ia la goană cu el spre case.
Toată lumea încarcă! încheie omul cu o voce parcă deznădăjduită și începu să strige pe cineva: Gheorghe, bă,
Gheorghe, vino mă dracu încoace, că pe tine te caut. Pune grâul în căruță și du-l acasă. – Nu se mai dă cote?
întrebă nedumerit acel Gheorghe.
278
– Vedem noi mai pe urmă. Cât vreai să-l ții aci? Vreai să vie o ploaie peste noi să stai pe urmă să-l întinzi la
soare să se usuce?…
în clipa aceea se auziră dinspre pădurea Cotigeoaia țipete ascuțite și prelungi de femei parcă scoase din minți, iar
imediat după aceea două împușcături de armă, una după alta, amplificate de ecoul pădurii. Un fior trecu cu
repeziciunea unui circuit secret prin toată aria și omenii o luară la fugă în toate părțile prin preajma batozelor. Se
auzeau ordine scurte, încordate. La căruță. Fuga și înhamă caii. Așterneți cerga! Aduceți sacii. Spune-i mă-tii să
măture în odaie. Puneți o parte în pod, o parte pitiți-l în patul…
Cei doi activiști treceau de la unul la altul fără să-și piardă calmul.
– Nu încălcați dispozițiile, nimeni n-o să fie scutit de cotele datorate, avem tabele și să nu credeți că o să
plătească alții S.M.T.-ul pentru dumneavoastră. Degeaba îl duceți acasă, moara are ordin să nu macine la nimeni
fără chitanță de predare, înțelegeți omenește.
Păreau să înțeleagă, dar continuau să încarce cu o grabă liniștită, ca și când tocmai asta li se cerea să facă. In
acest timp, dinspre Cotigeoaia se mai auziră o dată țipete de femei și urmă iarăși trosnetul amplificat de pădure a
două împușcături. Nu se știa ce se petrece acolo, dar nici nu păreau curioși să afle, și după câtva timp se și află,
dar asta nu modifică absolut cu nimic activitatea febrilă de pe arie, încărcatul grâului și dusul lui acasă. Bilă,
povesti cineva, se întoarsese cu șeful postului de miliție, tovarășul plutonier Moise Ion, și vruseseră să-l aresteze
pe alde Nae Marinescu. Săriseră însă mai ales femeile, țipând, și șeful trăsese în aer să le împrăștie, dar fără să
reușească. Acuma cică a plecat și Moise de-acolo și au plecat și toți care mai erau de pe la sfat și raion. Nu mai e
nimeni pe arie, dar de treierat se treieră înainte fără ei.
Nae Cismaru nu treierase, n-avea ce duce acasă, dar îi străluceau ochii în cap și îi îndemna pe alții:
– Hai, mă, hai pe ei, hai să-i dăm jos de la primărie, să scăpăm de ei! El credea că acum toată situația e/a în joc,
îl apucase și nu mai contenea:
– Hai, bă, hai, Ilie, hai să ne slrângem toți și să ne ducem grămadă peste ei, peste Isosică și toți ăștia.
Trioarele fuseseră părăsite pe-acolo pe unde fuseseră aduse și cei care își dădeau grâul lor cu neghină la ele

încărcau totul în saci, care cu mer-ticele, care cu pălăriile, iar alții pur și simplu cu brațele, puneau gura sacului
jos la baza grămezii de grâu, țineau cu dinții de baiere și cu amândouă palmele, cu coate cu tot, cu mișcări adânci
și repezi trăgeau grâul în el cu o veche pricepere… Tot așa făceau ei și în alte dați cu alte treburi, cu aceeași
pricepere și grabă când venea o ploaie și ceva trebuia cules de pe câmp, sau ceva trebuia strâns și pus la adăpost
sau învelit și
279
apărat de un vânt neașteptat… Sau și mai demult bunicii străbunicilor lor, când în zare apăreau caii armatei
dușmanului, cu nevoia veșnică a tuturor năvălitorilor de aceleași cereale, același nutreț și aceeași nevoie de tot
ceea ce în general numai la ei se găsea în cele din urmă mai lesne, vite de tăiat, păsări și alimente de jefuit…
– Hai, mă! Hai, mă! se auzea din când în când glasul lui Nae Cismaru îndemnând. Puneți mâna pe ei, care sunt
comuniști! Arătați-i cu degetul, fraților, să se învețe minte! Uite-o pe Ciulea lui Isosică.
într-adevăr Ciulea era pe-acolo, stătea răzimată de o căruță și mânca liniștită semințe cu fruntea puțin plecată. Se
uita însă cu atenție peste tot pe arie și la auzul glasului lui Nae Cismaru nu se feri și nu se sperie câtuși de puțin.
– Ce e, nea Nae? zise ea cu un glas neașteptat de ascuțit și de calm, totuși pașnic, mai mult curioasă, s-ar fi zis,
să știe cu adevărat ce vrea omul de la ea.
– Nu mi-a spus mie Vasile al lui Troscot?! strigă Nae Cismaru.
– Ei, ce ți-a spus?
– Că venea într-o zi de la gară cu căruța și te-a luat și pe tine și tu pe drum l-ai oprit să mai ia doi!
– Și ce dacă l-am oprit?
De furie că nevasta lui Isosică nu se speria deloc, Nae Cismaru își ieși din pepeni:
– A început ea să dea ordine în sat, ie-te a dracului… Acuma s-a terminat cu tine… O să răspunzi tu pentru toate
judecățile care le-ai făcut la Pălămida, să nu crezi c-ai să scapi…
Ciulea nu-i mai răspunse, pieri de-acolo dar nici Nae Cismaru n-o mai urmări, alți mesageri soseau neîncetat cu
vești de pe aria Cotigeoaia și el se ducea să-i asculte ce spun…
XX
– Isosică și Plotoagă sunt la sfat, au dat telefon la raion să le vie milițienii, strigă un om care năvăli pe arie cu
căruța și trase lângă o grămadă mare de grâu care lucea ca mierea în bătaia soarelui.
Nu se putea ști întrucât vestea aceasta avea în ea ceva neașteptat, dar felul cum omul o rosti și mai ales cum din
goana căruții răsucise caii împrejurul grămezii cu grâu cu o mână de fier, făcând animalele să frâneze din cele
patru picioare gata să se prăbușească mai degrabă unul peste altul decât să mai înainteze un singur pas, arăta că
asta era clipa hotărâtoare și că alții acționau ca s-o câștige, Isosică și Plotoagă, în timp ce ei, cei
280
Jl
de-aici, nu se mișcau, și aveau să-și merite pe deplin soarta care li se pregătea.
– Nu v-am spus eu, răcni Nae Cismaru. Nu v-am spus eu vouă, bă! repetă el și abia acum se petrecu cu el o
schimbare: nu mai era întărâtat, ca și când lumea pe care el o văzuse până atunci se răsturnase brusc înainte ca ea
să se răstoarne și în realitate… Hai peste ei, zise el, să-i dăm jos, să nu mai găsească pe nimeni când or veni. Să
ne găsească pe noi. Hai, Ilie, ce mai stai? Hai Cîrstache!
Și își drese pălăria pe cap, își trase cămașa pe sub brâul roșu încins cu o curea neagră, puse mâna pe-o furcă și cu
ea pe umeri o luă la goană spre sat alergând ca un om tânăr chemat undeva de o mare primejdie, moartea tatălui,
a copilului, sau focul care i-ar fi aprins casa; i se vedea fundul zbătându-i cămașa la spate și călcâile ridicate în
aer, și nici urmă de șovăială care să fi înmuiat acest trup copt; se putea presupune că e condus de o minte la fel
de coaptă și putuse să aibă timp, după prima sută de pași, ca această minte să-i șoptească să-și încetinească
goana. Dar în ciuda distanței care de la sine dă celui din urmă iluzia că un om fuge din ce în ce mai încet, Nae
Cismaru se vedea, dimpotrivă, fugind din ce în ce mai tare și atunci, numaidecât se luară după el și alții, țâșnind
fie cu furcile, ca și el, fie cu mâinile goale. Tot atunci dădură peste paznici noi căruțe încărcate cu grâu, o luară
însă peste câmp. Se duceau în sat, dar pe drumuri ocolite, altele decât cele care se vedeau cu ochii pornind de pe
arii. Cu privirea iscoditoare un fucționar raional, cu tabelul în mână, se consulta cu Dănălache și Geacă
întrebându-i în șoaptă cine sunt cei care fugeau cu căruțele și cine era cel care o luase la goană spre sat.
Dănălache le spunea numele și funcționarul făcea un semn în dreptul lor… In dreptul lui Nae Cismaru făcu o
cruce…
– Ce-i facem? întrebă unul din activiști. Să oprim treieratul?
– De ce, se miră funcționarul raionului, grâul trebuie treierat vedem noi cum decurge cu cei care au încălcat
dispozițiile.
Vorbise ca și când numărul celor care le încălcaseră era neînsemnat, în timp ce grosul celorlalți stăteau cuminți

pe arie și le respectau. Geacă §i Dănălache îgpă se uitau tot mai des spre marginea satului urmărindu-i cu ochi
neliniștiți pe cei care se luaseră după Nae Cismaru și fugeau spre sfat. Isosică și Plotoagă erau acolo, dar unde
pierise Niculae al lui Moromete? Sau era și el cu ei? Și aici de ce nu venea nimeni, îi lăsaseră pe ei, pe paznici,
pe Geacă și Dănălache cu ăștia de la raion, care nu Știau nici ei ce să facă!?…
Tocmai când grupul celor care se topeau în zare spre sat era gata să coboare și să nu se mai vadă, se auziră
dinspre partea aceea împușcături Și toți cei care plecaseră să-i dea jos pe Isosică și Plotoagă, în frunte cu Nae
Cismaru, fură văzuți gonind ca niște nebuni înapoi, scoțând strigăte râgușitc de spaimă și căzând pe izlaz ca și
când i-ar fi nimerit gloanțele
281
și i-ar fi omorât. Dar se sculau repede de pe unde cădeau și își continuau goana. în urma lor se zăriră curând pe
fondul negru al saicâmilor de pe coama dealului siluetele a patru^ cinci sau șase milițieni cu puștile în mână
urcând potecile și trăgând… îi urmăreau foarte energic pe cei care vruseseră să ia cu asalt satul, și se apropiau de
arie în formație de luptă, răsfirați și împușcând la comandă. Câteva gloanțe piuiră și sfârâiră prin aer până
aproape de batoza unde se aflau Geacă și Dănălache, care se speriară așa de tare că se dădură repede pe după
putinile cu apă. Nu mai era nici o îndoială, se trăgea fără șovăire și o nouă salvă făcu să piuie din nou gloanțele
la mare înălțime pe deasupra ariei. Geacă începu să se bâlbâie adresându-se lui Dănălache:
– Ce-ar fi să ne băgăm în putini? Glonțul se stinge dacă dă de apă.
– Se stinge el, zise Dănălache laconic, dar tot te găurește.
– Ai dreptate, zise Geacă, murim și înecați și împușcați.
Și se uită pe după putină. Milițienii se opriseră, lăsaseră puștile în jos și se întorceau acum îndărăt, mergând
agale. Se duceau la umbră, sub salcâmi… Nu omorâseră pe nimeni, dar nu părea să le ardă de glumă. Nae
Cismaru și toți care năvăliseră îndărăt pieriră repede printre șiri și instigatorului i se auzi glasul înspăimântat:
– Bă, Moromete, unde ești mă? Ai văzut, mă! Ne împușcă, mă! Ne împușcă cu pușca, mă, ce-i mai facem noi
acuma?!
– Ce-o să pățești tu acuma, măi Nae, se auzi atunci glasul liniștit al lui Moromete, o să fie vai de curul tău!
– Al meu, mă! De ce? Da' ce-am făcut?! se auzi vocea din ce în ce mai neliniștită a celuilalt. Și continuă: M-am
dus și eu acolo să văd ce e! Ce, n-am voie să mă duc? Nici n-am ajuns, m-am dus până colea și am dat de ei,
stăteau culcați pe burtă la umbră cu puștile în mână. Nu le-am făcut nimic, ce, de ce zici tu că…
Dar nu mai primi nici un răspuns din partea prietenului său, sau dacă îl primi nu-l mai auzi nimeni… Câțiva mai
reușiră s-o ia anapoda peste câmp cu căruțile pline, dar cei care mai încercară după aceștia fură opriți hotărât de
vocea îndepărtată a unuia din milițieni, care tăindu-le drumul din timp le strigă foarte prietenos, dar cu pușca în
mână, să se întoarcă înapoi. Doar atât: „înapoi pe arie."
XXI
Niculae era în acest timp la sfat cu Isosică și Plotoagă. Dar înainte de a se fi întâlnit cu aceștia în biroul lui
Zdroncan, după convorbirea lui cu acel State și după a doua convorbire cu primul-secretar al comitetului de
partid raional părăsise clădirea și o luase grăbit spre moară. ,
282
– Mă duc să vorbesc cu Fântână și să mobilizăm toate forțele organiza ției, îi spusese el lui Zdroncan înainte de a
ieși. De ce stă el deoparte și nu ne ajută? Așa că dacă mă caută cineva, sau e nevoie de ceva, sunt acolo, să trimiți
repede un om să mă cheme.
Fântână era la postul lui stând afară printre oameni și căruțe, i se vedeau de departe părul și barba albite de
pospai, ai fi zis că era preotul satului care venise și el să macine un sac ca oricare om.
De când începuse treierișul, începuse nu de mult după aceea și moara să funcționeze, ceea ce însemna că toți
aceștia de-aici își predaseră cotele și că prezentaseră responsabilului chitanța emisă de baza de recepție. Căru țele
umpleau curtea largă a morii și erau ele însele pline cu saci. Cai grași, bine îngriiți, cu piele strălucind și cu
picioarele înalte ca niște copaci tineri plini de sevă stăteau deshămați în spatele căruțelor mâncând din șușleț
iarbă verde sau trifoiște cosită. Oamenii însă nu arătau la fel ca vitele, erau desculți, în cămăși adesea rupte,
nerași, cu pălării scofâlcite pe cap, tăcuți și înnegriți parcă nu numai de soare. Niculae trecu printre ei salutând, o
singură dată toată curtea, și responsabilul, văzându-l, se dezlipi de lângă o căruță unde stăteau de vorbă cu cineva
și îl așteptă cu barba în aer.
– Ia vino puțin să discutăm unele aspecte, zise Niculae uitându-se în jur și căutând vizibil un loc unde s-ar fi
putut duce, să nu fie auziți de nimeni.
– Mergem în birou, zise Fântână și o luară într-acolo și apoi după câtva timp intrară în așa-zisul birou.
– Ăștia sunt majoritatea chiaburi care macină, explică Fântână luând în brațe banca din spatele mesei și punând-
o de-a curmezișul micii încăperi de lemn să stea amândoi pe ea. Toți au chitanțe de cotele predate, cu ăștia nu
merge discuție…
– Ia să-mi spui, zise Niculae, de ce nu ajuți dumneata organizația acum pe timpul campaniei când e un moment
greu și te mulțumești să stai aici în loc să vii cu noi pe unde e nevoie?
Fântână își pironi privirea lui albastră în cea a tânărului și o secundă se uitară astfel unul la altul, lipoveanul cu o
strălucire cam nesigură, dar intensă în ochi, Niculae cu răceală și duritate. Se vedea că, spre deosebire de el, care

spusese direct tot cee^ce avea de spus, Fântână, care avea prea multe, nu putea să facă același lucru, deși dorea
din toate puterile, în cele din urmă, înghițind de câteva ori, reuși să-și aducă aproape răspun sul, de prin
depărtările de unde rătăcea oprit de atâtea obstacole și zise:
– Nu pot să închid moara și să viu eu să activez în locul lui Isosică, dacă nu știe să se descurce! Altceva cum
știe? Când e vorba să se ducă 'a raion cum știe? Și să se ducă la direcția morăritului cum știe? Astea de ce știe să
le facă? Știe să nu se bage unde nu vrea. Eu nu pot! Eu am ordin să macin, să predau statului uium, am un plan
de îndeplinit, nici nopțile nu mă duc acasă să dorm, stau și macin permanent…
283
– Nu-ți cere nimeni să nu îndeplinești planul, răspunse Niculae reținând doar această parte a răspunsului celuilalt,
dar înainte să fi început treieratul, toate aspectele astea negative din comună puteai să contribui și dumneata, ca
membru de partid, să le înlăturați. Atunci nu' mergea moara, cât a durat secerișul n-a măcinat nimeni.
– Aveți dreptate, zise Fântână bâlbâindu-se, aspectu ăsta cu neghina… de-astă-toamnă nu trebuia semănat, dar mi-
aduc aminte că n-a vrut nimeni să-l dea la trior, cu toate că nici nu prea mai era timp… Eu eram secretarul
organizației și rămăsesem în urmă cu însămânțările de toamnă. Cetățeanul din sat, reluă el apoi, crede că cine știe
ce fac eu aicea cu uiumul și cu cerealele și se uită urât la mine ca și când ar fi averea mea și nu i-ași da și lui. Dar
o să plec dracului într-o zi și o să-mi văd de treabă, îmi văd de agricultură, nu-mi trebuie mie să mă înjure toată
lumea și până la urmă tot să mă scoată de aici, dar nu ca un om cinstit, ci ca hoț! Ce-mi trebuie mie asta când eu
am pământul meu, îmi iau caii de căpăstru și… Auzi din ce pricină să ajung eu să nu mai dorm, că vine cineva
într-o zi și fără să am absolut nici o vină îmi încheie proces… Mai bine plec singur și-o las dracului de moară să
tragă de ea cine-o vrea. Fiindcă cetățeanului să nu credeți că îi pasă unde ajunge uiumul pe care îl dă el! Statului,
dracului, din moment ce i-ai măcinat și poate să se ducă cu făina acasă, puțin îi mai pasă! De ce i-ar mai păsa? Și
dacă i-ar păsa ce-ar putea să facă el? Poate el să vină aici peste mine să mă controleze? Păi îi dau cu chitanțele și
cu registrul în cap, nimic n-o să găsească!
Și zicând acestea responsabilul morii trase iute sertarul, scoase un regis tru gros și soios și o varză nemaipomenită
de alte hârtii, le răsfoi ca să fie și mai răsfoite decât erau, nemaiînțelegându-se ce vroia el să demon streze prin
asta și continuă:
– Nu mă bazez eu pe ce zice cetățeanul din sat, că el tot nu mă crede, orice i-ași spune, mă duc eu la raion, la
sfatul popular, la direcția morări-tului și îl caut pe tovarășul director… E tot de prin satele astea ieșit, dar mai
deștept, om cu ceva carte, nu mă compar cu cu el. Și stau și vorbesc cu tovarășul director azi, și îmi spune să vin
să vorbesc cu el mâine, și mâine îmi spune să vin să vorbesc poimâine, și mă duc și poimâine să vorbesc cu el, ce
să mai vorbesc, că ce-avusesem de vorbit vorbisem din prima zi, adică eu vorbisem, că el mai mult așa, îmi
arătase dinții dintr-o parte. Eu îi spun, tovarășe director, uite așa și așa, vă aduc asta și aia la cunoștință, că
dumneavoastră m-ați numit. Și se uită la mine: hî, da, te-am numit! Tovarășe director, zic, și îi spun iar, așa mai
pe larg, amănunțit cum devine cu activitatea morii din comuna Siliștea și ce probleme sunt în perspectivă… Da,
da, zice, hî, am înțeles! A trecut și Isosică pe-aici! Când am auzit așa am ieșit în stradă și m-am șters pe ochi cu
foaia cămășii de la spate, uite așa curgea sudoarea pe mine. Ce căutase Isosică la direcția morăritului?
284
– Cine a fost înainte director la morărit? zise Niculae.
– Ouăbei, răspunse Fântână.
– Și acum unde e Ouăbei?
– E la Ucecop, la Turnu, nu-l știți?
– Nu. Ce face acolo?
– E șef!
– Ouăbei te-a recomandat? -Da.
– Uite, acum n-avem timp de aspectele astea ale activității morăritului, zise Niculae, suntem în campanie, înțelegi
ce vreau să spun?
– înțeleg, răspunse Fântână docil, trasați-mi sarcina respectivă și eu o execut.
XXII
Deodată însă sări de la locul său și dădu buzna afară. Lângă birou, în spate, un om, se îndepărtă repede, fără să se
uite înapoi, cu aerul că n-avea nici în clin nici în mânecă cu biroul de lângă care de fapt se smulsese văzându-l pe
lipovean. Nu se putea ști de când stătea el acolo și asculta. Fântână îl înjură, cu glas tare, direct și de mamă, fără
nici o posibilitate de interpretare că nu l-ar înjura pe el, ci cumva pe un altul și se întorse furios înapoi, lăsând ușa
deschisă. O femeie tocmai trecea pe-acolo și mersul ei încet părea mersul obișnuit al unei femei din sat, deși un
ochi atent s-ar fi putut îndoi că era un mers neatent la ceea ce se petrecea în jur. Niculae se ridică în picioare
grăbit.
– Oprește măcinatul, zise el scurt, asta e sarcina ce ți o trasez. Macină-l pe ăla care e acuma în coș și pe urmă
spune că s-a stricat ceva la motor și că trebuie să te duci la raion să faci rost de-o piesă. Vino la sfat și, dacă nu
sunt acolo, o să-ți spună .Zdroncan la- ce arie mă găsești.
Și ieși afară și o luă repede înapoi spre centrul satului. Pe drum auzi împușcături dinspre pădure și se opri o clipă
trăgând cu urechea neîncre zător. Nu cumva era vreo joacă de copii, vreo pocnitoare? împușcăturile se repetară.

De la moară până la sfat era departe, Niculae înteți pașii și când intră înăuntru și îi văzu pe toți adunați acolo în
biroul lui Zdroncan, 'n afară de Isosică și Plotoagă, pe Bilă, pe Mantaroșie, pe plutonierul Moise și încă vreo
patru pe care nu-i cunoștea, înțelese că s-a întâmplat ceva și o cută crâncenă îi apăru între ochi.
– Ce e asta, zise el, cine a tras cu arma? Ce este aici?
– Tovarășe Niculae, zise Isosică, veniți puțin până încoace.
Ieșiră pe coridor și intrară în biroul sediului organizației și acolo secre tarul îl puse pe Niculae la curent cu cele ce
se petreceau la Cotigeoaia.
285
îi spuse apoi că îl trimisese pe plutonierul Moise să-l apere pe Bilă și să-l aducă aci și pe alde Nae Marinescu, să
potolească lucrurile. Dar ieșise mai rău, săriseră muierile și plutonierul fusese silit să tragă în aer să scape de ele.
Ei, și acum nu mai știau din ce parte s-o mai ia ca să dreagă ce făcuse Bilă.
– Adică! rosti Niculae tăios.
– Păi să vedeți, fug oamenii din toate părțile cu grâul acasă și nu mai știm ce să mai facem, paznicii nu mai au
nici o putere. Am impresia că Bilă anume a făcut așa, fiindcă nici nu trebuia ceva mai rău decât cum a procedat
el, ca să ne pomenim în situația asta.
Niculae îi întoarse spatele și reintră în biroul lui Zdroncan.
– Dă-mi mie raionul de partid, îi porunci el lui Zdroncan, cere-l urgent pe tovarășul prim. Iar dumneata, tovarășe
plutonier, trimite imediat mili țienii pe care îi ai pe aria principală la marginea satului cu ordin să nu permită
nimănui să intre în sat cu grâu și du-te și dumneata la fața locului.
Plutonierul însă nu se mișca.
– Ce e de discutat aici, tovarășe plutonier, ce mai aștepți?
– Tovarășe Niculae, nu am milițieni, zise plutonierul.
– Dar unde-ți sunt milițienii?
– Am primit ordin să-i trimit la Balaci.
– Bine, așteaptă, zise atunci Niculae.
Tocmai se obținuse legătura cu raionul de partid și Niculae trecu ca peste un cal peste masa lui Zdroncan și duse
receptorul la ureche.
– Tovarășe prim-secretar, tot eu sunt, din Siliștea, Moromete.
– Ei, ce mai e, tovarășe Niculae, cum merge, ia raportează.
– Tovarășe prim, zise activistul cu sânge rece (și nu făcu nici o pauză de gândire ca să continue), aici anumite
elemente au sărit asupra paznicilor §i au început să fugă cu grâul acasă fără să predea cotele. (Acum însă făcu
pauza.) E o situație grea, tovarășe prim-secretar, ce-i facem, îi lăsăm să ducă grâul acasă?!
– In nici un caz, strigă de la celălalt capăt al firului primului-secretar, el însă fără nici o pauză la auzul semnalării
acestei situații grave. Și conti nuă: Nu putem admite în nici un caz, tovarășe Niculae,'ca aceste elemente să
stârnească dezordini în campania de strângere a recoltei. Mobilizați activul de bază al organizației, dați dispoziții
în consecință șefului postului de miliție și așteptați ordine. Te chem eu îndată.
Și închise. Era la curent. Nu trecură nici zece minute și sună miliția raională. Plutonierul Moise ascultă fără să
spună altceva decât „am înțeles" și „să trăiți" și apoi îi spuse lui Niculae că „deocamdată" ordinele primite de el
erau următoarele: să se mobilizeze urgent un număr de paznici (șefi da tarlale) câți erau necesari pentru aria
principală (patru sau cinci inși) care au făcut armata și știu să mânuiască în mod sigur arma, să nu tragă în cineva
din greșeală, să-i îmbrace în uniformă de milițieni și să oprească
286
în felul ăsta oamenii care fug cu grâul acasă. „Deocmadată", repetă plutonierul. Sensul era că raionul avea să ia
mai târziu măsurile pe care le va crede de cuviință și că ei aici să încerce să se descurce până atunci în felul
acesta.
– Să încercăm! exclamă el încrezător și sceptic în același timp, ca orice milițian care știe că utilizarea armei poate
să dea și în același timp să nu dea rezultatele dorite, dar de încercat trebuie să încerce, fiindcă altceva n-aveau ce
să mai facă. Numai să nu-i… Hm! Asta ar fi vesel!
Avea haz Moise ăsta, clătina din cap tot gândindu-se la ce ordin primise, se vedea că îl excita ideea să îmbrace
țărani în uniformă și să le dea puști în mână. Puști avea, soldați n-avea, dar oricum… Numai să nu-i recunoască
oamenii, că atunci s-ar face miliția de râs…
Nu mai plecă însă după paznici pe la arii, plutonierul îi luă cu el chiar pe cei patru care erau acolo și se duse să-i
îmbrace în uniforme, tot paznici erau și aceștia și șeful postului de miliție nu se mai uită la ei să vadă dacă aveau
sau nu o înfățișare care să-i inspire o încredere deplină: orice om de la țară știa să țină p pușcă în mână și, în
afară de asta, avea să se ducă chiar el cu ei pe liziera satului și o să procedeze în așa fel încât să nu-i recunoască
nimeni: avea să-i țină mai tot timpul cu burțile la pământ și de ridicat să se ridice numai el… Ceea ce și făcu,
exact la timp ca să-i întoarcă îndărăt nu numai pe Nae Cismaru și cei care se luaseră după el, ci și pe cei care
încercau să fugă peste câmp cu căruțele pline de grâu.
Nimeni nu mai știa însă ce se mai petrecea pe aria de la Cotigeoaia și, când își aduseră aminte de ea, năvăliră, iar
câțiva paznici dintr-acolo și spuseră că ai lui Nae Marinescu cu neamurile lor au luat-o spre sat și că s-au dus

spre casa lui Bilă și Plotoagă să le dea foc. Și că mai toată lumea fuge cu grâul acasă fără să mai țină seama de
nimeni. Casa lui Bilă era chiar în deal, în apropiere de clădirea sfatului și într-adevăr se auzeau dintr-acolo țipete
de muieri și în curând să văzu și o dâră de fum înălțându-se spre cer. Ieșiseră toți afară.
– Mergem acolo, zise Niculae. Sau așteptați să vină domnul Nae Marinescu și la sfat să ne dea și nouă foc? Ce
așteptați, tovarășe președinte?
Porniră repede câți erau, mai bine de zece inși, și numai Zdroncan rămase lângă telefon. Ai lui Nae MarinSfccu
nu mai erau însă acolo, îi spărseseră lui Bilă geamurile și ușile și după ce îi dăduseră foc o luară la goană spre
casa lui Plotoagă. Săriră toți și începură să stingă focul care era foarte leneș și se lăsa stins cu ușurință, nu adia de
nicăieri vântul. S-ar fi zis că ținea cu Bilă. Ieșea însă fum mult și lăsară totul pe seama vecinilor, o luară spre
casa lui Plotoagă. O muiere le ieși înainte și le spuse că ai lui Nae Marinescu au fugit în pădure și au spus că la
noapte, de, o să vadă el Plotoagă pe dracu.
287
– O să vadă ei pe dracu, nu eu, până mâine dimineață, spuse Plotoagă îndârjit. Doar dacă nu fug din sat și trec
granița… Altfel, dacă nu pun eu la noapte laba pe ei toți și-i belesc, nu-i mai belește nimeni niciodată.
Se întoarseră apoi din nou la sfat și Zdroncan le dădu să citească o circulară urgentă, pe care tocmai o primise
telefonic. Avea o înfățișare ironică Zdroncan, scria mai departe în hârtiile lui și parcă spunea că în timp ce ei se
zbat și aleargă de colo până colo și nu fac nici o brânză, sau fac ca Bilă de ajung în situația să se uite cum se dă
foc satului, el, Zdroncan, duce în spinare tot greul și rezolvă esențialul. Uite dovada: să citească ei circulara și să
vadă ce scrie în ea și să se chiorească mai bine dacă n-or s-o înțeleagă de la prima lectură, că era scrisă citeț și nu
puteau să dea vina pe scrisul lui… Ceea ce Plotoagă și făcu. Se vedea că de furie nici nu mai vedea literele
înaintea ochilor și atunci lui Isosică i se făcu milă de el și începu să citească el ordinul circular, dar cu voce tare,
ca să-l scutească pe președinte de trudă.
– E clar, spuse Niculae. Mergem pe arii.
Și o luară întâi spre cea principală. De departe se vedea cum toată lumea aștepta, nu se mai zărea nimeni întins
pe jos sau fugind cu căruțele. Numai treieratul continua implacabil mai presus de aceste zvârcoliri, cu oameni sus
la coș, străini parcă de cei de pe pământ, cu mișcările lor care se repetau și creșteau în dimensiuni pe bolta
albastră, pătată de fum, a acestui sfârșit de amiază: prinderea snopului pe aripa batozei și dezlegarea lui,
răsfirarea în gura scânteietoare cu dinți metalici, care îl smulgea și îl amesteca într-o fracțiune de secundă urmată
de geamătul înecat de satisfacție al întregului corp al mașinii, aruncând prin spatele ei, care, de departe, semăna
cu un fund uriaș de albină, paie, pleavă și pulbere înecăcioasă…
Plotoagă se urcă într-o căruță să-l vadă toată lumea și începu să strige. Problema s-a soluționat, urlă el triumfător.
Tovarăși de răspundere au înțeles situația și au aprobat ca bazele de recepție să primească de la cei care au grâu
cu corpuri străine peste șapte la sută, toate cotele care le au ei de dat, S.M.T., împrumut, și așa mai departe. Nu
mai există acum nici un motiv de instigai ie chiaburească și cu începere din clipa asta se pot forma convoaiele și
pleca spre a fi predate, încheie el cu această frază și cu un astfel de glas încât cineva care n-ar fi știut despre ce e
vorba ar fi putut să creadă că până atunci toți oamenii de pe arie se tot îngrămădiseră s-o ia spre gară, dar că
autoritățile îi împiedic^eră. Acum însă îi lăsau, puteau să înceapă și ei să-și pună liniștiți gr^ul în căruțe și să se
ducă cu el acolo unde totdeauna s-au dus ei de fapt cu recoltele lor, cu o plăcere deosebită și înainte de a da pe-
acasă, la gară, la magazii. Și într-adevăr, începând din ceasul acela se formară și porniră de pe arii primele
coloane spre baza de recepție… Nae Cismaru însă dispăruse.
288
PARTEA A PATRA
încât după treieriș, când foștii liberali ai comunei se adunară iarăși în pridvorul casei lui Moromete, Matei Dimir
se miră zgomotos:
– Ce e, mă, cu Nae?
– Nae?! exclamă Moromete surprins. Nae s-a dus și el să se plimbe pe la Pălămida, ce te miri așa? Sau, după
tine, n-are voie să se plimbe. In regimul nostru democrat-popular și țăranul are acuma dreptul să se plimbe. Mai
ales că el a făcut și treabă, n-a stat ca mine sau ca tine să se uite!
– Ce vorbești tu, Ilie!
– Dar ce credeai tu?
Era acolo în pridvor și Cârstache, dar nu venise singur, cum se întâmplase atâția ani, ci pentru întâia oară
Moromete nu-l mai așteptase să-l vadă apărând la poartă cu pasul lui măsurat de respect și o trimisese pe Ilinca
îndată ce se zărise pe drum Costache al Joachii, zicând: „Uite-l pe Costache, acuma o să vie și Matei Dimir și
Giugudel și bietul Cârstache o să iasă și el și iar o să mă întrebe ce face câinele ăla al nostru; ia du-te tu mai bine
și spune-i să vie pe la noi!" Fata se dusese și strigase de pe podișcă, tare de auzise toată lumea, și Cârstache
ieșise la poartă: „Te cheamă tata, nu știu ce vrea să-ți spună", și Cârstache răspunsese cu o voce cu atât mai
micșorată cu cât erau mai vădite pe chipul lui surpriza și bucuria care îl năpădiseră: „Spune-i lui nea Ilie că
îndată ce voi termina de învârfuit niște paie, cu plăcere am să viu!"
Liberalii arătau acum liniștiți, chiar încântați, ca și când evenimentele care avuseseră loc de când nu se mai
văzuseră întrecuseră așteptările lor, fără să se poată însă ghici în ce direcție. Costache al Joachii, cu durerea

aceea a lui de oase, părea să se simtă mai bine pe căldură și chj^r s-ar fi zis că și auzul îi era mai bun, iar Matei
Dimir, cu felul lui răstit de^ vorbi, vorbea și mai răstit, ceea ce la el în anumite împrejurări era semn de
mulțumire, de triumf asupra celorlalți, care nu l-ar fi crezut sau i-ar fi
289
contestat dreptul de a se fi pronunțat mai dinainte asupra a ceea ce urma să se întâmple.
– Moromete, mă, am auzit eu ceva, dar tu ereai acolea, ia spune, mă, cum a fost, zise Costache.
– Nici nu încape discuție, exclamă Moromete înlăturând orice dubiu: A făcut treabă alde Nae, ascultați-mă aicea.
N-a stat cu mâinile în sân ca unul sau ca altul. „Arătați-i cu degetul, fraților, striga. Hai la sfat să ne găsească pe
noi acolo!"
– Cine să găsească?! zise Costache.
Moromete îi arătă celuilalt palmele goale sugerând că așa cum nu înțelege Costache nimic, tot așa nu înțelege
nici el ce era în mintea lui alde Nae.
– Și pe cine zicea el să-i arătăm cu degetul? zise și Matei.
Dar Moromete nu-i răspunse și continuă ca la început, imitând glasul lui Nae:
– Hai, zice, la sfat și când or veni, să ne găsească pe noi, nu pe ei. Și a luat-o la fugă spre sat. Crezi că nu s-au
găsit, cât ai clipi din ochi, destui care să se ia după el?
– Și pe urmă? zise Matei.
– Pe urmă, continuă Moromete și deodată începu să strige speriat, dar cu vocea mică, mă Ilie, zice, ne împușcă,
mă! ne împușcă cu pușca, mă! Și când stai să te gândești, adăugă Moromete, el nici nu treierase și nici n-avea
cine știe ce de dat, că arase cu caii lui și nici sămânță împrumutată nu avusese. îmi spusese mie mai înainte:
împărții, zice, grâul cu alde cum-natu-meu Gheorghe, că el n-are decât de pe-un pogon și mă interesai cam ce
cotă mi-ar ieși: doi saci de grâu. La cât, Nae? zic. Păi să fie, zice, să-mi iasă vreo două sute de duble. Cu alte
cuvinte, una peste alta, cam zece la sută din recoltă.
– Și dacă nu-l împărțea cu alde cumnatu-său, cât trebuia să dea? zise Costache al Joachii.
– Ceva mai mult, zise Moromete, aproape dublu, dacă nu chiar triplu.
– Dar tu ce întrebi, Costache, parcă tu n-ai împărțit cu alde Gogoașă? se răsti Matei furios.
– A? făcu bătrânul. ^
– Tu n-ai împărțit cu alde Gogoașă, ce te faci <-\ nu știi?
– Păi fiindcă eu am dat mai puțin de doi sci, răspunse Costache.
– După cât?
– Păi cam după două sute cincizeci de duble, răspunse Costache.
– Va să zică mai mult decât Nae Cismaru, se răsti Matei.
– De ce mai mult? Mai puțin! se miră bătrânul.
290
– Cum mai puțin? Mai mult, se răsti Matei furios.
– De ce mai mult, se miră, de astă dată cu îndoială, Costache, am dat opt duble de grâu, un sac și trei duble, Nae
zice Moromete că avea de dat doi saci.
– Da' n-ai făcut mai mult grâu decât el?
– Ba am făcut!
– Atunci de ce zici că mai puțin? se răsti de astă dată Matei furios de-a binelea, dar bătrânul nu se lasă și o ținu
pe-a lui, explicând:
– Păi nu, că tu zici că am dat mai mult și eu tocmai asta ți-arătam, că nu știi să numeri^ degeaba vii tu pe la ăsta!
Și îl arătă cu capul pe Moromete, ca pe-un învățător. Lui Cârstache îi sticleau ochii văzând încâlceala minții
celor doi, dar nu se amestecă, ca și când n-ar fi avut încă acest drept, trăgea cu coada ochiului la vecinul său să
vadă el ce-o să zică.
– Parcă tu, Matei, ai fi mai breaz decât alde Costache, zise Moromete, parcă tu nu i-ai fi dat soră-tii jumătate din
grâu!
– Așa e, recunoscu Matei, dar voi știți ce mi-a făcut pe urmă soră-mea Rada?
– Ce ți-a făcut? zise Costache.
– Nu vrea să-mi mai dea grâul îndărăt! exclamă Matei nedumerit. Fă, zic, tu ești nebună? Nu, zice, că dă-mi și
mie un sac de grâu că n-am neam. Cum n-ai neam, n-ai făcut de pe pogonul tău din Grama, și pe urmă n-o să faci
porumb după ale două din Cotigeoaia? Mă, zice, zgârcit mai ești, fire-ai al răilor, nu-mi trebuie grâul tău, dar am
vrut să te încerc…
JAuzi, Ilie, sunt eu zgârcit, mă?
i î – Ești cam zgârcit, zise Moromete, dar nu despre asta e vorba. Vorba ie că așa stând lucrurile, altceva îl ardea
pe alde Nae să se ducă el la sfat… Nu cotele era problema: cotele…
Și aici Moromete se strâmbă și în aceeași clipă fruntea îi alunecă încrețindu-i-se în două părți, jumătate în sus și
jumătate în jos cu o sprânceană ridicată și una coborâtă și clătinând din cap în semn că problema asta cu cotele
nici nu merită să mai vorbești despre ea. Se uită apoi la ei și expresia chipului i se refăcu; deodată zise:
– Unde mergem noi, domnule? Ce ajungem noi în situația când ție du-ți mai pasă de nimeni și faci ce vreai tu și

rostul meu pe lumea asta
im e decât să zic ce zici tu? Din ce punct de vedere? Să mă bagi în colectiv ți să-l pui pe Bilă să^ni dea cu goga
în cap? Ce i-a făcut alde Nae Marines-• cu? Nu era normal să fie acum acolo unde e Nae Marinescu și Bilă cu el?
De ce l-au luat să-l judece numai pe Nae Marinescu?Nu vorbesc de alde Nae ăsta al nostru, Cismaru, să-l lăsăm
pe el la o parte. Uite, eu vă
291
asigur că dacă Giugudel în loc să ne fi spus cât veni că Bilă și toți ăștia i-a adunat de pe la raion și stă cu ei în
ședință, că Nae Marinescu și Bilă i-a luat pe-amândoi plutonierul Moise și i-a dus și i-a băgat la beci, ca unii
care, și aici Moromete începu să bolborosească repede asemeni unui slujbaș de cancelarie care nu ținea cu
nimeni, având în vedere că sus-numiții au tulburat bunul mers al strângerii recoltei de pe teritoriul comunei ce
fac și ei parte, cu onoare vi-i trimit din post în post spre a li se încheia proces, conform legii; ei, dacă așa s-ar fi
întâmplat lucrurile, vă asigur că mi-ași fi scos pălăria și ași fi zis: domnule, este o lege! Dacă e bună, dacă e rea,
nu discutăm acum! bună sau rea, e pentru toată lumea și dacă tu, care ai făcut-o, o s-o simți și tu pe coaja ta că e
rea, o să te grăbești cât mai repede s-o schimbi. Da, dar tu vii și nu respecți legea, îl iai tot pe ăla lovitu și-l
judeci, iar pe ăla care a lovit stai cu el în ședință.
– Da, zise Giugudel, sunt la școală toți adunați, și cică nu sunt numai de pe la raion, au venit unii mari de pe la
București.
– De orideunde ar fi venit, tot cu Bilă stă ei la prezidiu, ce s-o mai încurcăm, zise Moromete. Că n-o să mă
cheme ei pe mine, poftim, Moromete, dumneata, ia te rog loc în prezidiu și să stăm să vedem cum s-au întâmplat
lucrurile. 4
– Nea Ilie, zise Cârstache, nu ești dumneata, dar e băiatu dumitale, și eu cred că el n-o să se lase el și o să arate…
– Ce s-arate, Cârstache? zise Moromete binevoitor. O să spună toți că alde Nae Marinescu a avut o atitudine
provocatoare și că asta e!
Rămaseră mirați de ultimele cuvinte ale lui Moromete (de unde știa el că așa o să spună?!) și câtva timp tăcură
așteptând ca el să le explice în vreun fel ce însemna mai ales cuvântul provocatoare. Dar Moromete fie că nu
voi, fie că nu știa nici el sau nu-și dădu seama că nu știau ceilalți, că nu le explică și firul discuției se rupse.
– Hai acasă, se răsti Matei ridicându-se și luându-și bățul gros și strâmb cu care umbla mereu, hai, Giugudel. Hai
că plouă!
Se dădu jos din pridvor și o luă grăbit spre poartă, fără să-l mai aștepte pe Giugudel. Mergând își aruncă un ochi
într-o parte, uitându-se câtva timp în zare. într-adevăr se vedea spre Cotigeoaia o pată întunecată și o îngrămădire
îndepărtată de nori. Nu mai plouase de mult și putea să fie chiar ploaie, acum sau la noapte. Putea însă tot așa de
bin£ să nu fie nimic, dar omul era dator să-și pună la adăpost viteht și uneltele și să facă încă o sumedenie de alte
treburi pe care ploaia le-ar fi stricat.
După Matei Dimir plecară și ceilalți și cercetară și ei o clipă cerul cu orizontul negru: da, avea să plouă, aici sau
acolo. Aceia nu erau nori care să treacă degeaba pe deasupra pământului.
292
II
Și se puse de altfel pe ploaie, mai curând ca norii să fi acoperit tot cerul și să poată ajunge acasă cei care se aflau
pe drum sau pe câmp. Era furtună, dar nu jos, ci undeva sus de tot, se vedea cum pe deasupra norilor mai
coborâți și mai negri, urcau cu o viteză de parcă ar fi fost ființe vii alți nori, de un alb amenințător, precedați de
brațe uriașe de fum care încercuiau repede spațiile albastre. De* plouat însă nu ploua din ei, ci foarte pașnic din
cei de jos, încețoșând văzduhul și micșorând lumina ca într-o înserare.
Moromete intră în casă și din prag lăsă ușa larg deschisă, păstrând însă un pumn încleștat pe clanță și celălalt pe
lemnul de deasupra broaștei, într-una din pozițiile lui de crucificat, când ridica și fruntea și se făcea parcă și mai
înalt:
– Ei, zise el, v-ați socotit? Tu, asta, acuma că ai aflat, cu toate că am spus expre să nu sufle nimeni o vorbă, ce
mai cauți aici? Două pogoane pe care vreai tu să i le dai fetei ășteia ca să mă lase pe mine singur, ei, i-am dat eu
trei și i-am trecut și loc de casă să se mărite cu băiatul ăla al ei și să stea aici: Nu mai zici că sunt gata să te arunc
pe drumuri? Acuma să te înțelegi cu fi-ta, fiindcă credeai că numai tu ai pământ și o să se ia fata asta după o
smintită ca tine! Du-te la asta în vale, de ce te-ai întors iar?
Catrina tăcea potolită, dar neîmpăcată. Lumini ascuțite îi sticleau în ochii ei verzi. Nu se știe de la cine aflase
totul și venise s-o amenințe pe Ilinca, și Moromete le lăsase pe amândouă în odaie și el ieșise în pridvor să-i
primească pe-alde Giugudel și ceilalți.
– O brazdă de pământ n-o să-ți dau, zise Catrina, nu cu alt glas decât dacă ar fi vorbit unei străine. Ăsta te-a
înșelat cum ne-a înșelat pe toți toată viața și mâine când o veni Achim ai să vezi că o să se ducă să-ți ia îndărăt ce
ți-a dat. Numai în judecăți o să vă țineți.
Dar Ilinca nu se sperie.
– El măcar, de bine de rău, mi-a dat și nu mi-e frică mie de Achim, dar tu nu mi-ai dat nimic, și dacă nu era tata
cine știe ce mai ieșea, că nici acuma nu mă măritam. Să te duci și să mă lași în pace. Dacă o să vreai să-mi dai
ceva peste o lună, când m-oi mărita, o să zic și eu că am o mamă, dacă nu, n-ai decât să-i dai Alboaicii, dar

atunci să nu te mai prind p-aici!
– Așa vorbești cu mine, că te-am crescut și am pătimit? zise mama.
– Asta a fost odată, făcu Ilinca și mâna ei voinică flutură prin aer în semn că e așa de mult de-atunci că chiar să
vrei și n-ai mai putea să stai acum și să-ți aducr-aminte…
293
m
între timp, atrase de ceea ce se putea întâmpla acasă la părinți prin întoarcerea aceasta neașteptată a mamei (nu se
știa încă de ce se hotărâse ea brusc la pasul de împăcare) veniseră și Tita și Alboaica și fără să întrebe nimic
aflaseră numaidecât din gura mamei ce se întâmplase. Al boaica își plimbă liniștită capul de la un umăr la altul și
surâse. Deși era adevărat că nu i-ar fi stricat un pogon de la maică-sa dacă rămânea la ea, totuși nu l-ar fi vrut cu
prețul unei rupturi atât de adânci în familia mamei, cu toate că unii erau în stare pejitru mult mai puțin să se
înstrăineze de ai lor până la mormânt și să trăiască învrăjbiți și singuri ca niște lupi. Tita însă când auzi se făcu
albă la față. Trei pogoane de Ia tata Ilinchii și ei nimic, plus jumătate din locul de casă!…
– Tată, strigă ea, ridicându-se de pe pat și apropiindu-se de geam, ia vin' încoace! Lasă-i nițel pe nea Costache și
pe nea Matei!
Moromete se supuse cu o grabă obișnuită, tocmai ca să nu înțeleagă prietenii lui că la el în casă se întâmpla iar
ceva neobișnuit, și intră înăuntru, închise cu grijă ușa și întrebă ce era.
– Păi eu credeam, făcu el apoi – și auzindu-l ai fi zis că e așa de încolțit că nu mai știe pe unde să scoată cămașa –
totdeauna am zis că dacă e pământul meu, fac ce vreau cu el!
– Cum faci ce vreai, zise Tita, fără să mai ia în seamă aceste întorsături de gândire, tocmai în astfel de clipe te
repeziși să-i dai ei trei pogoane și acuma o să-i dea și mama, și ce socoteală e asta care-o faceți voi în cap? Aveți
copii sau niște țigani prinși de mici, de care să vă bateți joc! Unuia cinci pogoane și altuia două?
Moromete însă nu se turbură:
– Spune și tu, de, tu dacă ai fi în locul meu ai face ce ți-ar zice unul și altul sau te-ai lua după mintea ta, dat fiind
că ești liber să procedezi cum crezi tu de cuviință? Tu ai luat de la mă-ta două pogoane, dar Ilinca vrea și ea să se
mărite și mă-ta o amenință că nu-i dă. E aci de față, socotiți-vă cu ea nu cu mine, că n-o să mă scoateți acuma
vinovat că vă dau pământul! Asta ar fi culmea, mai zise Moromete, și situația i se păru așa de enormă că n-o
admise și le întoarse spatele și reveni în pridvor.
Ce vrusese el să spună? Că, dacă mama nu s-ar fi purtat așa, el ar fi împărțit aceste trei pogoane în mod egal
celor două fp'.<i? Păi dacă era așa, lucrurile se puteau drege, mama îi putea da fetK celei mari încă un pogon și
jumătate de pământ și Ilinchii încă o jumătate și ar fi avut amândouă câte trei pogoane și jumătate. Dar pentru
asta ar fi trebuit ca mama să se întoarcă acasă de la Alboaica și să se împace cu tatăl.
– Și tu, ce nebunie te-a apucat de te-ai făcut de râs în sat cu dusul tău la Marița? zise Tita cu glasul ei care
niciodată nu era ridicat, dar era egal și greu ca un ciocan de lemn cu care te-ar fi tot lovit în cap. Ia să
294
faci bine și să te întorci, sau să nu te întorci, dar mie să-mi dai partea de pământ pe care i-a dat-o tata Ilinchii.
Nici nu apucă bine să termine că nu numai mama și Ilinca, dar și Alboaica săriră toate trei cu gura pe ea, cum să-
i dea ei și" de unde atâta pământ, când mama mai avea mari și late patru pogoane?
– Din alea patru, scrâșni Tita surdă, fără să-și dea seama că din spusele ei se înțelegea că mama să-i dea ei trei
pogoane, cât îi dăduse tatăl Ilinchii.
– De ce nu zici tu să-ți dăm ție tot și noi să ne băgăm cu ziua la tine?! se miră Ilinca.
– De ce să vă băgați cu ziua? Fiecare la casa lui, dar să fie o dreptate, nu unul să ia de două ori cât altul, când
altul a muncit de două ori mai mult.
– Unde ai muncit tu de două ori mai mult? zise Ilinca. Ai muncit și tu ca fiecare și ți-a dat mama ca să te măriți,
ce mai vreai? Tare mult o să te văz eu pe-aci când tata o îmbătrâni. O să ai tu grijă de el?
– De ce să n-am grijă, zise Tita, ce, numai tu ai mâini?
– O să te vedem atunci! zise Ilinca, el mai are trei pogoane, o să-ți dea din ele, dacă o să-i dai și tu un pahar cu
vin când o veni pe-la tine…
– Paște murgule iarbă verde, zise Tita, dacă era așa, ție de ce ți-a trecut?
– Păi, n-auzi, Tito, sări Alboaica, i-a dat fiindcă mama îi tot spunea că nu-i dă și în toamnă vrea și ea să se
mărite…
– N-are decât, zise Tita cu acea privire mereu oarbă pe care o dă o furie bine ținută în mâini, dar ai cărei aburi
turbură totuși mintea. Treaba lui că i-a dat, dar să nu mai vie colea cu pretenția să-i dea și mama.
– Nu dau la nimeni nimic, zise atunci mama încercând să pună capăt certei, însă cu un glas neliniștit de situația
întoarsă, în care ea era acum amenințată de fete și i se pretindea cu glas turbure să dea… Și nu v-a oprit nimeni să
vă măritați, dar să vă faceți de râs v-am oprit și acuma uite roadele!
– Mamă, zise Ilinca în culmea unei nedumeriri pe care avea aerul că ar da mult s-o deslușească, îți cere cineva

ceva? Cu cine crezi tu că vorbești, cu Sande? Pe mine m-ai împiedicat să mă mărit, și dacă n-aveam noroc cu
băiatul ăsta, nu-mi rămânea decât să iau unul cu copii, sau un văduv cu copii mari, să mă ia ăia la bătaie. Asta
mi-ai făcut, ai vrut să mă mărit și eu tot ca tine, numai că tu ai uitat că înainte să-i iai pe tata și să ne faci pe noi…
Când mă uit la tine îmi vine să-mi smulg părul din cap, te întorseși de la dida ca să bagi iar zâzanie în casă, că
mai e o lună până se mută băiatul ăla aici. Măcar luna asta ține-o la tine, didă, se adresă ea Alboaicii, că dacă mai
stă pe-aici taman acuma, nu știu ce-i fac.
295
– Ei, fire-ai și tu a inghinaților, se supără atunci Alboaica în felul ei ciudat, în care mișcarea de „poancă" a
capului și surâsul de pe chip n-o părăseau, nu ți-e rușine să vorbești așa cu mama?
Și sări și Tita:
– Ce, zice ea, și-a luat-o în cap unde tatăl îi trecuse locul de casă și pământul?
– Da, zise Ilinca, și vă dau pe toți afară. Ia ieșiți afară! în casă la mine fac ce vreau!
In casă la ea! Tita și Alboaica strigară amândouă o dată spre geamul dinspre pridvor:
– Tată! Ia vin până încoace! Ilinca ne dă afară din casă, zice că e casa ei.
– Vedeți să nu vină, zise Ilinca, mai strigați-l o dată.
Și într-adevăr tatăl nu veni, se făcu că nu aude. Hotărât, fata cea mică pusese stăpânire pe tot ce fusese odată
gospodăria Moromeților și tatăl ținea cu ea, nu mai era nimic de făcut.
– Așa că, mamă, să vii când mă mărit, continuă Ilinca. Și tu, didă, la fel, de Tita nici nu mai vorbesc, din partea
mea n-are decât să-i dea mama cât vrea, nu mă supăr, să nu ziceți că sunt femeie rea. Dar cu certuri să nu-mi
veniți pe cap, băiatu ăla mi-a și spus, rămân în Siliștea, zice, la tine, dar cu condiția asta.
Alboaica râdea. Ii plăcea. Tita se gândea poate că și ea avea casa ei rămasă de la bărbat și că la urma urmei
Ilinchii îi trebuia și ei o casă. Unde să-și facă și să-și crească și ea copiii? Pe de altă parte sora cea mică se arăta
și înțeleaptă, n-avea nimic contra ca mama să-i mai dea ei, Titei, ceva pământ… Mama însă înțelese că tatăl a
câștigat contra ei și că fetele, pe care ea se bizuise în această luptă, o părăseau.
– Treaba voastră, zise ea neînduplecată, în ziua când o să ai tu nunta eu o să dorm și o să mă întorc pe partea
ailaltă, crezi tu că o să viu să te văd. Nici o grijă, că nu ți se pune nimeni în cale, mincinoaso, de când te știu
numai cu minciuni ai umblat, ca Guica.
Atunci intrase Moromete.
III
– N-am venit pentru tine, zise mama după ce îl ascultă uitându-se un perete. E fetele mele, eu le-am făcut și n-o
să-ți !rer ție voie dacă ceva de vorbit cu ele. \
– Ai terminat de vorbit? zise Moromete. \
– Ei, atunci…
Dar Ilinca nu-l lăsă să mai spună și restul, adică să plece, îi făcu un semn cu mâna spre ușă:
– Hai, tată, iar începi și tu, ajunge o măciucă la un car cu oale, las-o că se duce, că nu vrea să vie la nunta mea, i-
e necaz că mă mărit!
– Mi mi-e necaz? zise mama. Puțin îmi pasă.
Moromete le lăsă înăuntru și ieși pe prispă. Ploua acum cu clăbuci, curtea se umpluse cu apă și pâraiele începură
să curgă pe sub uluci și să se verse în șanțurile drumurilor. Bărbați sau femei cu câte un sac în cap alergau pe
șosea, prinși cine știe pe unde, pe la arie unde după plecarea batozelor mai rămâneau o zi sau două paiele
câtorva, sau pe câmp cu căruțele, trecând în goană cu caii, abia zărindu-se prin pânza văzduhului. Intrau apoi
prin curți cu zbierete să deschidă cineva dinăuntru mai repede poarta, deshămau și băgau căruța sub șopron,
fugind apoi în casă să se dezbrace și să-și schimbe cămășile. Totul se ascundea sau se pitea, în afară de rațe;
fremătau sub trâmbele de apă, țâșnind după râme, pe care le smulgeau din pământul moale cu orăcăituri care
aminteau că odată fuseseră și ele sălbatice. Pământul se umplea de omizi trântite de prin crăcile pomilor, de
frunze și ramuri subțiri de salcâm, ca și când pământul trebuia astfel să fie sărbătorit pentru ploaia care îi lipea la
loc țărâna și îi reumplea izvoarele secătuite.
Atras în mod ciudat de ploaie, îi era sete, sau poate îl excita aerul încărcat de electricitate de afară și îl îndemna
să iasă și să facă nici el nu știa ce, un cal scăpase din grajd și se plimba sforăind prin curte, amenințând să
dărâme'una din porți, când pe cea de la drum, când de la grădină, oprindu-se și frecându-se cu spinarea de stâlpii
gardurilor. Le priise cailor în timpul verii, se făcuseră mai mari, celui care alerga acum prin bătătură îi lucea
pielea și parcă îl înțelegeai că nu putea să stea mult timp închis în grajd cu atâta putere în el.
i) – Ce e, mă, Isosică, zise Moromete, cu un glas numai pentru el, când ' ți văzu, vezi să nu strici vreo ulucă,
fiindcă să știi că atunci e vai de pielea
4ta.
ș3 Și
– Am terminat.
296
Și plecându-și fruntea, Moromete începu să coboare scările, dar fără i iă-și ia nimic în cap, numai cu pălăria și
arăta atât de absorbit încât intrând sub potopul de ploaie el nu grăbi pașii și nu făcu nici una din acele mișcări pe

care le face un om muiat într-o clipă din cap până în picioare, să-și ferească adică fața sau să-și schimbe în vreun
fel mersul. E drept că se îducea direct spre cal, dar cu mâinile în buzunare și cu pasul neturburat J-pe care'îl are
orice om sub un cer senin de vară.
)\ – Tu de ce ziseși că^eșiși, numai așa ca să te prostești, zise Moromete Iar, și calul, auzindu-i glasul, necheză
și se opri.
297
Omul îl luă de coamă și porniră amândoi spre grajd dar tot la pas, și în mijlocul bătăturii Moromete îi dădu
drumul și calul se duse direct spre ușa neagră de unde ieșise. „Adică se poate ca ele să nu știe?! se miră
Moromete cu bărbia plecată. Ilinca e mai deșteaptă și e mai tânără, ea a auzit ce vorbesc eu mereu cu Niculae,
ce-o să se întâmple cu pământul… Sau te pomenești că au și ele dreptate… Până în clipa din urmă omul e dator să
țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe ce s-o alege de el!…"
începuse să tune și să fulgere, semn că abia acum se pregătea a ploaie mare, putea să tină și până mâine, astfel de
amestecătură de nori se învălmășeau în straturile înalte ale văzduhului. Trosnete și bubuituri cutreierau și
sfâșâiau cerul de-o parte și de alta, ai fi zis că e o activitate plănuită acolo sus de niște inși, așa de mult semăna
acum a minte de om felul cum tuna ici și răspundea dincolo… Sub apa care cădea, grumazul lui Moromete arăta
roșu ca arama în care însă timpul săpase ciudate semne, asemănătoare și ele cu pământul, când e crăpat de o prea
îndelungata secetă.
între timp ploaia se întețise așa de tare că picăturile nu mai puteau sta nici unele lângă altele, nici curge ca
picături, ci se uneau și formau mari grămezi de lichid care înecau totul, nu se mai vedea nimic. Moromete se
mișcă din loc și își scoase pălăria din cap, pe care în mod bizar o scutură de apă, ca și când nu și-ar fi dat seama
ce cădea de sus. Și-o puse în cele din urmă la loc, dar nu s-ar fi putut spune că din pricină că îl supăra ceva, ci
pentru că o pălărie trebuie să stea pe cap și nu în mână. „Uită-te la mine, continuă Moromete luând-o fără grabă
spre grădină, am peste șaizeci de ani și în mintea mea e că o să trăiesc o sută. De ce să nu trăiesc? Ce, nu e bine
de trăit? Și atunci de ce să mă mai mir eu că fetele astea se ceartă pentru pământ crezându-l al lor, deși nu se
poate să nu fi auzit și ele ce-o să fie în viitor?"
Ocoli cu grijă mare șura de paie și se uită în sus cercetând-o atent. Era bine făcută, ploaia aluneca peste creasta ei
ca și când ar fi fost acoperită. Moromete nu se arătă însă mulțumit, puse mâna pe o furcă de lemn pe care o trase
chiar din paie și cu coarnele ei lucioase izbi zdravăn de mai multe ori într-un anume loc. Avea o înverșunare
puțin cam sâcâită, doar el făcuse șira, cum de-i scăpaseră astfel de burți și goluri prin care apa putea pătrunde și
mucegai paiele, și îi dădea înainte cu lovituri rare, dar foarte îndesate, uitându-se mereu în sus în timp ce ploaia îi
spăla din belșug chipul osos, cu fruntea lui bombată și cu ochii feriți sub arcade puternice și drepte. Cu anii,
adăpostindu-se parcă de soare și de ploi, ochii lui i se trăseseră mult în orbite și de-acolo când stătea liniștit și se
d uita înainte, vedea parcă mereu zarea câmpiei\( îi trebuiau totdeauna șijj
298 • V V
lui și altora de-o vârstă cu el cel puțin o secundă în plus ca să vie aproape și să înțelagă ce-i spuneai: „Ce ziseși
tu, Gheorghe? A, da, așa e!"
Dând lovituri cu furca, Moromete nu înceta să vorbească. Dar nu avea ceva anume de soluționat, în ultimii ani
apăruse la el acest fel puțin diferit de a vorbi singur, prin grădină sau pe la loturi, care nu avea un obiect precis, și
nu se ferea dacă cineva din familie era pe-aproape și îl auzea, semn sigur acum de bătrânețe, cu deosebirea că
expresia chipului și privirea lui rămâneau foarte vii și te fulgera din ochi reproșându-ți cu mișcări din cap și din
umeri că ești complice într-o istorie care să crezi tu că n-a aflat-o lumea și nu vorbește… „Da' ce-am făcut, tată?"
îl întrebase Ilinca într-o zi. „Ce-ai făcut, mai și întrebi, parcă tu nu știi că asta nu e o faptă…" Era însă în același
timp și un semn că era mulțumit și că se simțea bine în asemenea clipe…
Moromete lăsă furca, își plecă sub ploaie grumazul și tăcu. Terminase să-și spună ce avusese de spus și nu arăta
deloc mulțumit. Era însă parcă o nemulțumire mulțumită, nu vroia să plece, îi era bine acolo. „…Și . socoteala
ciobanului?!" se întrebă el deodată nedumerit și parcă indignat. Avea aerul că tot ceea ce gândise el în acest timp
mai era cum mai era, dar cum de uitase un lucru atât de important, dacă mi chiar cel mai im portant? Tot atunci
cedând presiunii apei care pesemne la mărimea ei era cu atât mai mare, o cracă uriașă de salcâm pârâi și se lăsă
apoi în jos, dezvelind trupul copacului și lăsând pe tulpina lui groasă o rană albă din care brațul rupt încă nu
căzuse de tot. Moromete se uită într-acolo pe sub pălăria lui ale cărei boruri nu se fleșcăiseră de atâta ploaie, dar
pe care se făceau bășici ca pe jos, și începu să pășească în direcția aceea să vadă ce s-a întâmplat. Pesemne craca
era ea de mult bătrână de se rupsese din senin, nici măcar n-o trăsnise, o apucă de vârf și trase de ea s-o dea jos.
Craca se întinse, dar nu vru să se desprindă din locul ei și atunci Moromete se uită în sus mirat și o lăsă. Dacă
mai avea în felul ăsta legătură cu seva trunchiului, se putea drege și rămâne verde mai departe. „Socoteala
ciobanului e achitată", zise Moromete acum cu un glas pe deplin tare, care dacă n-ar fi fost ploaia ar fi putut fi
auzit și din curte. „Ce s-o mai încurcăm c-o fi, c-o păți, asta e, dacă îți place. Dacă nu, fă și tu ce-oi ști, pe mine
nu mă privește! …Nu te-o fi privind pe tine, dar pe mine mă cam, fiindcă, hm, unde vreai să mă duc?!!"
S-ar fi zis că vorbea mai departe feciorilor, lui Nilă care nu mai era, sau lui Achim înainte de a se hotărî dacă să-l
trimită sau nu la București cu oile. Dar cui se adresa el acum? Nu o dată era auzit răspunzând cu această referire
la socoteala ciobanului a cărei sursă cei mai tineri n-o cunoșteau, și nici el nu le spunea când îl întrebau ce

însemna, uitase ori nu-i stătea în obicei să explice lucruri care, dacă n-au fost trăite, nu pot
299
fi înțelese. Nu știa niciodată cine era cel care punea atunci de demult o asemenea întrebare, dar vocea se auzea
foarte limpede fiindcă se auzea la urmă, după ce împăratul neliniștit de apariția acestor magi care urmăreau o
stea îi chema la el și vroia să le smulgă secretul; cei trei crai după ce își izbeau săbiile lor cu a lui Irod ori de câte
ori răspundeau, dădeau apoi să plece, când se auzea vocea: „Și socoteala ciobanului?" Dar ce căuta el acolo în
spatele lor, îmbrăcat în pielea lui de oaie întoarsă pe dos pe urma unor crai care, ei, porniseră în căutarea unui
nou Mesia? Flăcăii magi cu hlamide strălucitoare de hârtie colorată peste tunici îi acordau ciobanului un rol mut
care nu atrăgea însă mai puțin atenția: se culca pe jos în zăpadă, se prefăcea că doarme, sforăia… Lumea râdea.
La auzul întrebării se ridica în picioare, se proptea în ciomag și aștepta. Se producea o nedumerire, dar apoi unul
din magi răspundea cam în grabă și cam de formă (era limpede că nu se putea sustrage și nu putea trece peste
asta fără un răspuns): „Socoteala ciobanului e achitată", dar spus cu un astfel de glas că reieșea că dimpotrivă, nu
era achitată deloc, și lumea iar râdea. Moromete ridica uneori fruntea și îi spunea câte unui om, pe neașteptate:
socoteala ciobanului e achitată!, și din glasul lui se înțelegea cum: Ca vai de lume! Sau, în alte dați: era prea
târziu să se mai poată face ceva, socoteala ciobanului era achitată, gata, s-a terminat, ce, să mai stăm s-o mai
sucim și s-o răsucim… Alteori însă nu trebuiau ei să-i ducă ei ăștialalți, cum aveau să iasă din situația aceea…
Moromete se apropiase de gard și luă de lângă el o sapă răzimată cu tăișul înăuntru. începu să facă în pământul
moale al grădinii un mic șanț spre viroagă. Nu mai zise nimic și părea că nici nu se mai gândea Ia nimic. Avea
aerul să spună că din moment ce totul era în regulă, n-avea la ce se mai gândi. Sau în orice caz, dacă mai era
ceva, să se gândească ăia care i-au achitat-o, el avea acuma treabă. „Uite, dacă nu făceam eu șănțu lețul ăsta, o
nimica toată, apa asta care s-a făcut baltă în grădină ar fi intrat sub paie și mi le-ar fi putrezit. Ori, mie paiele îmi
trebuiesc, ce aștern iarbă la cai în grajd și cu ce fac focul să încălzesc soba în casă? Fiindcă orice-ai spune tu,
bolborosi Moromete mai departe, în timp ce mâinile lui spălate de izbiturile ploii mânuiau cu atâta pricepere
sapa încât ai fi putut crede, uitându-te la el, că braț, trup, sapă și pământ se înțelesese-ră să se miște în așa fel
încât toată apa din jur să alerge spre locul acela și s-o ia apoi veselă la vale, într-o casă tot trebuie să stai și focul
în ea tot trebuie să-l faci, indiferent că tu vii și strici rostul… Fiindcă dacă o să ajungi să nu mai ai nici casa ta, o
să fie vai de capul tău, și dacă nici cu ce să faci focul în ea n-o să ai, o să fie vai de copiii ăia ai tăi pe care o să ți-
i nască muierea, fiindcă tu aci mai bine ca nimeni altul poți să te arănești și să ai grijă de vită și de casă, în timp
ce pe mâinile altuia o să
300 "~
alergi ca un nenorocit cu căciula în mână pentru orice fleac… Și o să ajungi să fii și mulțumit după una și alta,
nici n-o să-ți mai dai seama ce rău ai ajuns și o să ți se pară că ți se face o mare cinste dacă o să primești, cu chiu
cu vai, ceea ce ți se cuvine de drept, adică rodul muncii tale… Fiindcă mă uitam la unii când veni Plotoagă și alde
fi-meu pe arie, să le spună că chestia cu neghina s-a aranjat, că tovarăși cu munci de răspundere au înțeles
situația și că nu se mai ține seama de corpurile străine. Și mă uitam la unii că le luceau ochii că au scăpat și că n-
or să dea, uitaseră că ăsta era un drept al muncii lor și că n-aveau ei nevoie să-i înțeleagă nimeni… Ei, uite așa o
să vă zbateți pentru cel mai mic drept și o să vă lungiți gura până la urechi de bucurie când o să vie unul să vă
anunțe că s-a aranjat… Fiindcă să nu-mi spui tu mie cum e omul, eu îl cunosc cum e făcut, și de câte ori trebuie
să se lovească cu capul de pragul de sus ca să-l vadă pe ăla de jos! De-atâtea ori că în timpul ăsta neomul încalică
pe umerii lui și el îl duce și până își dă seama că la urma-urmei cu ce drept stă ăla pe umerii lui, îi trece și viața și
abia de mai apucă să le spună și el copiilor lui că așa n-a fost bine, și moare. Iar copiii, care își mai aduce aminte,
bă, tata a zis așa, bine, care nu, care pe unde apucă o ia de la cap sau învață de la altul cum nu e bine, că de la ta-
său nu s-a priceput.! Că tu vii și-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem… Și de
ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume și că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?J Eu nu zic asta,
fiindcă prostul e dat și el de Dumnezeu și trebuie să trăiască și el, dar nu sub denumirea de deștept, să nu se mai
înțeleagă cine e, ci sub denumirea lui de prost, așa cum l-a știut dintotdeauna lumea și nu l-a pus niciodată în
vârf… A, că totdeauna el a încercat să arate că nu e așa cum e, și a ajuns nu o dată să-i dea jos pe ăi cu minte,
nimic de zis, dar a ajuns singur prin puterile lui, a dat din coate și a asudat, ce să-i faci, pe lume sunt și puturoși
și pe spinarea lor se urcă proștii deștepți…- Dar n-a venit nimeni să-l caute la el acasă și în văzul lumii să-i spună:
vino, bă, încoace, tu ăl prost, că tu ești bun, treci aici și fii mare și tare, 'le muma în… la ăilalți, lasă că le arătăm
noi lor! De ce?"
Și aici Moromete se opri din vorbit, dar altfel ca până acum, liniștit, cu întrebarea parcă în mâini amesticând-o cu
apa și pământul pe care îl săpa cu mișcări fără greș. jjAșa că vezi, reluă apoi Moromete în glas cu o admirație de
sine neacoperită față de generozitatea lui, eu te las pe tine să trăiești!… Dar rău fac, că tu vii pe urmă și-mi spui
mie că nu mai am nici un rost pe lumea astal. Și ce-o să mănânci, mă Bâznae? Ce-o să mănânci, mă, tâmpitule",
exclamă Moromete apăsând cu un fel de milă nesfârșită, aproape părintească, pe ultimul cuvânt, contemplând
parcă cu jale mizeria mintală a acelui Bâznae care îi spusese lui asemenea lucruri
301
despre soarta care le era rezervată în viitor țăranilor. (Nu-i spusese lui,
ci lui Niculae, și de la Niculae știa și Moromete.) „Măcar, zise Moromete

mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut
pământul până în momentul de față – că n-au vrut să-l muncească, ce să
le fac eu, toată viața le-am spus și i-am învățat – dar pe tine să te vedem
dacă ești în stare cel puțin de-atâl! O să fii în stare? Nu să-i îmbraci și
să le dai să mănânce, că asta e lesne, de mâncare îi dai și unei vite în
grajd, dar ce le spui!? Ce-i înveți, fiindcă un copil chiar dacă nu-i intră
lui în cap cât e mic, când se face mare își aduce aminte. Bietul Paraschiv,
când fusei pe» Ia el anul trecut, zice, mă tată, ce bine ași fi trăit eu acuma
dacă n-ași fi fost bolnav. Dacă nu fugeam de-acasă și plecam și eu în mod
normal, cum au încercat mulți să-și facă alte rosturi și la momentul greu
când am avut nevoie de bani pentru casă să nu fi răbdat de foame din
ambiție și să-mi fi trimes banii măcar de pe-un pogon de pământ, nu
ajungeam aici! ori, noi te-am refuzat când ai venit la noi, să fie zece-cin-
cisprezece ani de-atunci, cu chimirul plin de bani… Nu ne-am dat seama
că muncisei pentru noi trei ani de zile și că ne vroiai binele, nu răul… de,
mă Parascive… dacă mor, zice, măcar n-o să-l înjur pe tata cum fac unii…
Poți să mă înjuri, zic, prăpăditule, numai să te faci bine, că dacă v-am
spus și v-am învățat, vedeam eu că nu e lesne, dar zic lasă, când s-or face
ei mari or să-și aducă aminte… Acum, că n-ai avut nici tu noroc, și asta
e adevărat, dar se cheamă că și-a făcut fiecare datoria și dacă ar fi fost
și vremurile mai bune, izbuteai. Nici copii nu făcuși! Dar tu, ăsta de-acuma,
care nu vreai să mai știi de nimic, ce-o să le spui la ai tăi? Fiindcă degeaba
o să le spui tu din vorbe, c-o fi și c-o păți, că mai deștept ca tine nu mai
e nimeni, din fapte ei o să vază că nu ești nici deștept și nici n-ai ce să
le spui și or să ajungă de capul lor și-or să te învețe ei pe urmă minte
când oi îmbătrâni… O să-și șteargă picioarele pe tine, că n-ai știut să faci
din ei oameni…"
Moromete se apropia încet cu șanțul său de viroagă, îl termină și se întoarse apoi și îl luă de la cap să-I
adâncească. Apa se scurgea la vale cântând și de sus continua să toarne fără oprire. Moromete ridică fruntea și se
uită și ceea ce văzu îl făcu să-și dea pălăria pe ceafă de admirație. Șanțul cel mare, comun tuturor grădinilor de
pe-acolo, dădea peste mal de-atâta apă și dacă n-ar fi curs cu repeziciune spre o direcție a ei care ducea spre râu,
te-ai fi putut teme că dacă ploaia nu se va opri curând, va îneca satul.
Lipsind atâta vreme din pridvor, Ilinca se neliniști cea dintâi de tatăl ei și ieși după el cu un sac în cap. Când îl
văzu cu sapa în mână și ud de sus până jos începu să strige la el să se întoarcă numaidecât în casă, nu-și dădea
seama că putea să răcească și să moară? Dar Moromete parcă nici
302
nu auzea și zadarnic fata se apropie și îl trase de mână, fugi de-aici, o goni el, nu vezi că e ploaie caldă? Dar așa
caldă cum era, fata și începuse să clănțăne din dinți. Se întoarse în casă și curând ieșiră și celelalte surori și
începură și ele să strige spre grădină, tată, vin încoace, însă fără ca el să le asculte, conducând mai departe
torentele de apă, făcându-le loc cu sapa și continuând liniștit și neturburat să vorbească, prizonier parcă fără
scăpare al elementelor și al lui însuși….
IV
De unde știa însă el că în acest timp Bilă se afla într-adevăr la prezidiu, așa cum le spusese lui Costache al
Joachii și celorlalți? Fiindcă de la Niculae nu avusese cum să afle, era și el acolo. E drept că Bilă abia avea loc,
era ultimul din margine și stătea pe colț, împreună cu moldoveanul Mantaroșie. Masa prezidiului era formată din
trei catedre puse unele lângă altele și acoperite cu obișnuita pânză roșie folosită la pavoazări și la ea stăteau în
mijloc doi necunoscuți având la dreapta și la stânga pe primul-secretar al raionului de partid, Ghimpețeanu, și pe
Niculae, după care venea încă un activist necunoscut într-o parte și apoi Isosică.
Veniseră fără veste și toți membrii de partid fuseseră mobilizați de urgență. Ceva asemănător, să vină adică atâția
inși care se vedea cât colo că sunt mai mari decât raionul (Ghimpețeanu stătea și el la prezidiu mai al treilea) nu
se mai întâmplase de mult. Funcționarii sfatului, paznicii și tot ce deținea o responsabilitate în comună se
răspândiseră în tot satul și reușiseră să-i facă pe membrii de partid să înțeleagă că se va întâmpla ceva neobișnuit
și că prezența trebuia să fie de astă dată completă. Și se adunară aproape toți, în jurul a o sută de inși, cam câți și
erau, din cei aproape două sute câți fuseseră până la verificările care începuseră prin '48 și ținuseră mai mult de
un an. Erau pe atunci unii care nu fuseseră niciodată la o ședință și care și uitaseră că sunt membri de partid,
fiind excluși fără ca ei să știe și nu aflaseră de acest eveniment decât într-o bună zi când un băiat cu șapcă, însoțit
de secretarul din acel an al organi zației, bătuse la poarta lor și le ceruse să predea carnetul. Care carnet, întreba
omul, închipuindu-și că era vorba de ceva în legătură cu vreo chitan ță de impozite, singura hârtie care era bine s-
o păstrezi, să nu te pună cumva perceptorul să plătești de două ori… Era cunoscută o întâmplare cu unul care nu
înțelesese nici după ce i se răspunsese despre ce era vorba, zicând că n-avea un asemenea carnet, nu-și aducea

aminte… „Carnetul de partid, explicase atunci secretarul, ăla cu scoarțe roșii și cu o secere și un ciocan pe el." „O
secere și un ciocan!" repetase omul încercând
303
vizibil să-și reprezinte aceste unelte pe un carnet și ce rost aveau ele și rămăsese cu gâtul într-o parte, înțepenit în
acest efort de memorie nedu merit. „Ioane, vin dracu' încoace că avem treabă", strigase femeia din curte și omul
tresărise luminat la față și le spusese celor doi să aștepte că trebuie să știe muierea aia unde poate fi acest carnet,
dacă era așa că îi fusese cine știe când înmânat… Și într-adevăr se întoarsese cu el, învelit într-o hârtie, bine
păstrat, și acum își aducea perfect aminte că prin '45… Da, da, se și pozase cu ocazia asta, venise de pe front, i se
dăduse două pogoane de pământ din rămășițele moșiei coanei Marica, moartă de mult, și i se ceruse o poză… EI
credea că asta era dovada de împroprietărire!… „Nu e dovadă de împroprietărire", răspunse supărat insul cu
șapcă, luân-du-i carnetul din mână. Și dăduse să plece, dar i se păruse pesemne că omul trebuia măcar acuma să
afle ce-a pierdut și-i spusese: „Află, tovarășe, că de-aici înainte o să rămâi în afara partidului". „Parcă până
acuma am fost în centrul lui!", răspunsese omul deodată supărat și el brusc de supă rarea celuilalt asemeni celor
care n-au nimic cu tine până în secunda când află că ai tu cu ei și atunci se supără ei mai al dracului decât ar avea
dreptul.
Cei care rămăseseră nu se considerau chiar în centrul partidului, dar începuseră cu timpul să vină mai des la
ședințe, fiindcă, spuneau ei, de ce să mă înjure acolo pe mine alde Gavrilă și eu să stau acasă și să nu zic nimic,
cu atât mai mult cu cât observaseră de-a lungul anilor că ăla care îi înjura în loc să-și facă nume prost în sat cum
se așteptau ei, și cum se întâmpla pe vremuri, din contră, era pus ba vânzător la meate, sau la cooperativă, ba șef
de tarla, ba paznic la sfat sau la școală, sau achizitor, sau cantaragiu la moară, ba chiar referent încasator, cum
era alde Ar-ghirescu. Ca să nu mai vorbim de funcția de președinte, care dacă o îndeplinea Plotoagă, mâine o
putea îndeplini bine oricare dintre ei! Chiar mai bine! Ce, era mai deștept Plotoagă decât vreunul din ei? Din
contră, era mai prost… Totul se povestea apoi în sat și se țineau minte ședințe mari când se ridica sau cădea câte
cineva sau când nu cădea și nu se ridica cel care se așteptau să se ridice sau să cadă.
Despre prima parte a celei de azi nu se povesti mai târziu nimic, fiindcă nu se găsise mai nimic ce să se spună.
La început n-a fost nimic, se zicea și se trecea imediat la ceea ce se petrecuse după. Cine erau ăia doi care
veniseră? Ăia doi?! Păi ereau! Erea primul secretar de la regională! Și ălălalt! Păi erea și ălălalt! Erea tocmai de
la București de la CC. Avea și-un nume, stai că ți—1 spun acum, Bâcu, așa îl chema, ce anume o mai fi și ăsta!
Și de ce veniseră ăștia doi? Cum de ce veniseră! Auziseră și ei chestia cu Bilă și Nae Marinescu. Om mare și
Bilă ăsta, s-a auzit de el tocmai pe-acolo! Ce vorbești?! Stai să vezi! Tovarăși, zice Ghimpețeanu,
304
facem analiza, uite aici tovarășii care vor să audă cum a decurs, ce mai, arătăm ezact așa cum e… Se ridică
Niculae al lui Moromete, și el la fel… Au vorbit ei mulți și Dănălache și Geacă… N-a fost nimic, că desigur Nae
Marinescu o să-l judece organele noastre populare pentru cuvintele ce le-a zis de bastionul socialismului la
adresa tovarășului Dobrescu ca unul ce era personal însărcinat, dar nici din partea tovarășului Dobrescu n-a fost
just că s-a luat după el! Cine era Dobrescu ăsta? Cum, nu știi? Așa îl cheamă pe Bilă, ăsta e numele lui. Trebuia,
tovarăși, în legătură cu atitudinea neîmpăciuitoristă a lui Nae Marinescu, chemat de la început plutonierul Moise
Ion și mai cu vorbă bună, mai aplicându-i dictatura proletariatului… Și aici se râsese în sală, ca de un lucru
îndeobște cunoscut prin veselia lui, cum era dictatura aceasta când intervenea, și cel care vorbise nici măcar nu
mai avusese nevoie să spună ce rezultate s-ar fi obținut în felul ăsta de la Nae Marinescu, aproape că i-ar fi
plăcut și lui!… Trimisul CC. nu scosese în acest timp decât puține cuvinte, întrebase de pildă care era tovarășul
Dobrescu și Bilă spusese că el era, sau îl întrebase pe Geacă dacă fusese de față când Nae Cismaru, altul adică
decât Nae Marinescu, strigase să se ducă cu el la sfatul popular și să-i dea jos pe președinte și pe secretarul
organizației. „Am fost la fața locului individual", răspunsese Geacă foarte hotărât și cu aerul că în privința asta se
puteau baza în întregime pe el și că dacă era să fie ceva să fie chemat el și nu altul, că el știa bine.
Se făcuse seară și cineva aduse să aprindă un petromax. Comuna era electrificată încă din 47, dar fiul fostului
morar, Tache al lui Aristide, care avusese grijă de motor, fugise și el din sat o dată cu tat-său și cel de-acum, unul
al lui Gheorghe al lui Pătăleață, nu se știe ce tot îi făcea el motorului acela că ba mergea, ba se oprea. Acuma
când erau de față și oameni străini, tocmai că lumina nu se aprindea. Se luă o pauză și toți se ridicară să-și miște
oasele, ieșiră pe coridor, iar prezidiul se retrase în cancelarie.
Primul-secretar al regiunii de partid și trimisul CC. îi cam luaseră fără veste cu venirea lor nu numai pe Isosică și
Plotoagă, ci și pe primul secretar al raionului de partid, Ghimpețeanu, și pe Niculae. Fuseseră precedați doar de
niște telefoane, dar nu puseseră ei bine receptorul în furcă și mașina de tip militar a regiunii își și făcuse apariția,
întâi în fața sediului comitetului de partid din Pălămida și apoi după câteva ceasuri direct la Siliștea-Gumești.
Isosică dormea când Zdroncan alergă chiar el să-l anunțe. Ciulea intră și ea în odaie.
305
– Trebuie să mobilizezi urgent toți membrii de partid, ai dat de dracu… oasele în… zise Zdroncan.
– Ce să fac, mă?! se holbă Isosică întinzându-se și căscând cu gura până la urechi, cine zici că s-a anunțat?
Dar, ori parcă știa, ori că se așteptase de la o zi la alta la o astfel de ședință, că nu se grăbi câtuși de puțin să se
îmbrace și să plece.

Zdroncan repetă, cu înjurături cu tot, ce spusese mai înainte și dădu să iasă zicând că nu putea să lase sfatul fără
nimeni, că și Plotoagă lipsea, a trimis după el să-l cheme și a trimis și după Niculae al lui Moromete.
– Atunci stai aici și așteaptă-mă, că nu fuge sfatul de la locul lui până mă îmbrac eu… N-ai cerut și tu niște
amănunte?
– Ce amănunte?
– Tu n-ai întrebat?
– Pe cine să întreb?
– Cu cine ai vorbit Ia telefon?
– Cu tovarășul Cârcâdaț, de la sfatul raional.
– Cârcâdaț, mâine maț, pleacă poșta la Balaci, zise Isosică. Stai liniștit, nu te mișca fără să mă întrebi pe mine. Eu
personal o să mobilizez pe toată lumea! Iți spun eu, se oferi Isosică, așteaptă-mă la poartă până mă îmbrac.
Dar o dată Zdroncan ieșit, privirea lui Isosică se încrucișa cu a muierii.
– Ce-i facem, Ciulco? Punem în aplicare planul? E pericol! Crezi că o vrea să se împace cu mine? Uită el ce i-
am făcut?
– Are altele pe suflet, nu-i pasă lui la ora actuală de ce i-ai făcut tu anul trecut, zise Ciulea. Ai să vezi!
– Bine, zise Isosică. Pericolul e mare. Nici n-am altă soluție… După câteva minute Isosică ieși agale din casă.
Zdroncan îl aștepta,
aprinseră țigări și așa pufăind ca doi șefi se îndreptară cu un aer foarte pașnic spre sfat.
– N-aud nimic, exclamă Zdroncan după un timp. O să-i mobilizezi tu pe toți, că ești dat dracu, și de ce să nu fac
eu nici o mișcare fără să te întreb?
– Mobilizarea se face din momentul ce o să vedem de ce vine aici Ghimpețeanu și ceilalți, zise Isosică scuipând
gânditor asupra țigării pe care o fuma, ca s-o facă să ardă cu mai mult fum. Și adăugă și mai gânditor, aproape cu
duioșie: Așa se face o mobilizare.
– Și dacă te întreabă de ce nu sunt oamenii mobilizați, ce-i spui? zise Zdroncan nedumerit.
– îi spui că acuși se adună toată lumea și că ai trimes-să-i caute.
– Și?
306
– Și nimic. Stai și afli despre ce e vorba și după ce afli, pleci chiar tu după ei, arătând că fără tine nu e nici o
nădejde.
– Mă, al dracu' te-a mai făcut pe tine mă-ta, exclamă Zdroncan cu admirație, capul tău a mai fost la un cur de
muiere, dar vezi să nu ți-o ia al lui Moromete înainte și să mobilizeze el organizația fără să te mai întrebe pe tine.
Și fără să-ți mai spun, și eu zic că în cazul de față nici nu e nevoie de explicații, vin ei toți să-l vadă pe Bilă
jugănit, că îl aranjarăți voi bine, tu și cumnatu-meu Plotoagă, 'vă oasele în…
– Ar fi cazul să vorbești ceva mai tare ca să te audă toată lumea, șopti Isosică.
într-adevăr, se spunea pe ici-colo că Bilă fusese victima îndemnurilor lui Isosică și Plotoagă să nu mai admită
depunerea grâului pe jos, că întâi îl îmbătaseră nu se știe cum înainte de a merge pe arie și că pe urmă trecuseră
pe la el și îl incitaseră.
– Vă merge gura prea mult, adăugă Isosică de astă dată mohorât, fără prietenie. După ce că…
Dar se opri net și nu mai spuse și restul gândirii care îl fulgerase parcă și pe el însuși prin imprudența ei, dacă ar
fi exprimat-o. Zdroncan se uită la el:
– După ce că ce, ce?
– O să-ți spun eu, zise Isosică, cu o sinceră promisiune în glas. Nu ești tu omul cu care să mă cert! Tu o să rămâi
toată viața secretar la sfat, mă Zdroncane!
Asta gândise el oare în clipa aceea?
– Ce vreai să spui? Zise Zdroncan.
– Nimic nu vreau să spun! Ce-ai auzit!
Zdroncan avu o clipă o expresie de derută uitându-se iar la omul de lângă el, care mergea cu fruntea în pământ,
cum nu avea obiceiul. Cu un gest reflex, ridica mâna în care ținea țigarea și după ce trăgea din ea, o umezea
grijuliu ca și când după fumul tras țigarea s-ar fi dezlipit undeva.
– Măi vere, să nu te legi de mine, că eu nu sunt Bilă, spuse Zdroncan fără grijă să nu fie auzit.
Isosică se îndârji:
– Nici voi să nu vă legați de mine că nici eu nu sunt Mantaroșie. Am fost numai noi patru, și cineva i-a spus lui
Vasile de „Operațiunea Cotigeoaia". Fântână era singur, izolat, și acuma îl are pe Vasile, care a intrat în partid cu
sprijinul raionului, are oamenii lui pe linie de…
Și aici din nou se opri, la timp.
– Pe linie de ce?
Dar Isosică se înfurie liniștit:
307
– Lasă că știi tu. Tot ce pot să-ți spun e că e mai bine să rămână fiecare cu ce știe. Nu te apuc de mână, nu mă
apuca nici tu de picior. Mă vezi pe mine că îți reproșez ceva?

Zdroncan se simțea pesemne așa de încolțit, că nici nu mai știa pe unde merge și la un moment dat calcă alături
și alunecă în șanț cât era de mare. Se ridică numaidecât înjurând și făcea să-l vezi cum chiar și în asemenea
momente nu-și putea acoperi dinții și ai fi crezut că tot vesel e…
– Nici n-ai avea ce să-mi reproșezi, zise el furios, dar fiindcă dracu știe ce te-apucă pe tine câteodată, mă fac că
n-am auzit și nu-i spun nici lui cumnatu-meu Plotoagă. Sunteți prieteni și n-aș vrea să vă certați degeaba.
Dar Isosică de mult nu-l mai asculta. De altfel se apropiaseră de sfat, se vedeau în fața intrării Plotoagă, Bilă și
Niculae. Zdroncan avusese drep tate, Niculae și dăduse toate ordinele și se auzeau câinii prin sat lătrând la porțile
celor care erau chemați de urgență să se adune la școală. Isosică se arătă mulțumit de aceste măsuri și zise:
– Perfect! Mă duc și eu să-i ajut. Pe Fântână si pe Mantaroșie s-a dus cineva să-i anunțe? mai întrebă el în
treacăt.
– Da, zise Plotoagă, l-am trimis eu pe Ilie Micu.
– L-ai trimis pe dracu, zise Zdroncan, uite-l pe Ilie Micu înăuntru. Bă, Ilie Micu!
– Uite-acuma mă duc, ziceam să iau și niște scrisori strigă un glas ciudat dinăuntru ca de copil.
– Vezi de treabă, zise Isosică, lasă că mă duc eu la moară.
Și plecă cu aceiași pași așezați și calmi cu care venise. Zdroncan se dădu pe lângă cumnatu-său Plotoagă și îi
spuse:
– Ia vin încoace, tovarășe președinte, să semnezi corespondența, să nu ne zică cineva că suntem în neregulă.
Intrară însă în biroul lui Arghirescu, căruia îi făcură cu un gest rapid semn să iasă afară.
– Trimite pe cineva să se ia după el, să vadă unde se duce, zise Zdroncan.
– Cine? întrebă Plotoagă.
– Isosică.
– De ce?
– Nu știu. Fă cum îți spun, de unde vreai să știu eu? Ai să afli când o să afli.
– Dar ce s-a întâmplat?
– Cumnate, zise Zdroncan batjocoritor, nu știu, că dacă aș ști, ți-aș spune.
308
Plotoagă se posomori și timp de câteva clipe chipul lui pietros, cu fălcile care îi făceau împreună cu fruntea un
pătrat ca din cărămizi, rămase tăcut și dur, încercând să înțeleagă:
t- Nu înțeleg, exclamă el cu mâna pe clanța ușii, cu o voce care datorită intensei sincerități pe care o exprima
părea încărcată de o bruscă neliniște.
După câteva minute se întoarse.
– L-am trimis pe Arghirescu, care a dat fuga să-l trimită pe fi-său ăla micu, care nu-l cunoaște Isosică, dar el îl
cunoaște.
– Perfect, exclamă Zdroncan și reintră apoi în biroul său, puse mâna pe toc și își văzu de scris.
Arăta senin: nu-i spusese el Isosică exact acel lucru menit să liniștească pe oricine, că nimic nu-i amenința
existența și munca de pe urma căreia își ținea muierea și copiii? Fiindcă Zdroncan n-ar fi avut chiar nimic din ce
trăi, dacă ar fi fost dat afară din biroul acela…
VI
Isosică fu ușor de urmărit «le către feciorul lui Arghirescu: secretarul organizației o luă spre moară și acolo îl
căută pe Mantaroșie cu care se trase de-o parte și începu să vorbească cu el nu se știe ce. Ca de obicei, curtea
morii era plină de căruțe cu oameni, de femei și copii, și feciorul lui Arghirescu se pierdu printre ei apropiindu-se
însă cât putu mai tare de locul unde cei doi stăteau de vorbă. Le întoarse spatele răzimându-se de loitra unei
căruțe și începu să tragă cu urechea. Nu se auzea însă nimic și de altfel nici ceea ce își spuneau Isosică și
Mantaroșie nu dură mult.
– E clar? zise Isosică de astă dată fără să-i mai pese că putea fi auzit. Rapid! mai adăugă el.
Rapid, ce? Feciorul lui Arghirescu se întoarse și îl văzu pe Mantaroșie îndepărtându-se și căutând cu privirea pe
cineva.
– Enache! strigă el. Bă al Cârstichii!
Enache al Cârstichii se desprinse de lângă căruța unde aștepta stând de vorbă cu alții și se apropie repede de.
Mantaroșie, desculț și în izmene cum era și fără cingătoare la cămașă, care îi atârna de jur împrejur ^de la umeri
în jos în mod egal.
– Ce e, mă, zise el cu biciul în mână.
– Avem ședință, zise Mantaroșie. Lasă-ți căruța aici și du-te repede până la Vasile al Moașei din Cotocești și
spune-i că i-am spus eu să stea acasă și să mă aștepte, că am ceva să-i spun. Da' să nu plece de-acasă înainte să
vin eu!
309
– Adică unde să se ducă? zise omul vrând și el ca măcar cu atât să se aleagă de pe urma a ceea ce avea să facă,
dar moldoveanul nu dădu nimic dinainte.
– Du-te tu și pe urmă îți spun eu, zise el, lasă-ți căruța în grija cuiva de-acasă să-ți macine și fă ce-ti spun. Dar
uite cum: în drum spre Vasile treci și pe la Fântână… Și aici nu se mai auzi nimic din ce-i spuse Mantaroșie

celuilalt. După care strigă iar, ochind pe cineva de la altă căruță: Bă Milică! Ia vin încoace, mă! Și după ce acel
Milică se apropiase: Du-te până la Geacă să se ducă la Dănălache și să aștepte amândoi la el.
– Pe cine să aștepte? se arătă și ăsta curios.
– Pe nimeni. Să stea și să aștepte.
– Și dacă mă întreabă eu ce să le spun?
– Să le spui să aștepte, nu mai întreba atâta, du-te și pe urmă de-acolo tu te duci la școală, că avem ședință de
partid; vino și tu la ședință și fii atent…
Și aici Mantaroșie puse în mișcare în mod sumar un sistem de semne din mână, din cap și din gât care sugerau că
centrul interesului era el, Mantaroșie, și ce-avea să facă el să fie atent și Milică să facă la fel…
In acest timp blondul nepot al lui Fântână ieșise și el în pragul ușii de la intrare a morii și se uita pierdut în gol; ai
fi zis că doarme de-a-npicioarele și visează rezemat de stâlp, picnit de liniștea dimprejur și monotonîa moder nă
a, morii, cu pâcâitul ei intermitent prin coșul acela construit dintr-un burlan tăiat ca un fluier de salcie, anume ca
să se audă din depărtare că moara macină. Când însă Isosică și Mantaroșie plecară luând-o agale spre centrul
satului, adormitul de nepot pieri într-o clipă în interiorul morii și după câteva clipe ieși grăbit aproape fugind și
intră în camera mică în care se afla motorul. Când ieși de-acolo cineva îl însoțea și intră în locul lui în moară, iar
el o luă la fel de grăbit undeva în sat.
Feciorul lui Arghirescu așteptă câtva timp până ce Isosicăși Mantaroșie se îndepărtară bine, apoi o luă iar după ei
pe lângă garduri, păstrându-se un timp la distanță, apoi ajungându-i pe la spate, trecând, de ei și pierind la o
răspântie; tocmai acolo cei doi se despărțiseră… Isosică se opri în dreptul curții unuia numit Neagu Postu, omul
despre care se povestise odată că îl luase o barză drept pom și i se așezase în cap, membru de partid, și strigă
foarte autoritar să iasă cineva afară. Ieși chiar Neagu Postu alergând, dar și nedumerit și chiar speriat.
– De ce, bă, nu ți-ai predat cotele pe arie, strigă Isosică furios, ia să faci bine să-ți încarci imediat căruța și să te
duci la bază…
După care se lăsă o tăcere nefirească; apoi tăcerea fu ruptă:
– Ce, crezi că o să vin a doua oară să-ți spun, milițianul nu pot să-l trimet?
310
După care n vorbi iar altceva în aceeași tăcere șoptită, tot nu se auzea ce-i spunea și plecă de la poarta lui. De la
Neagu Postu secretarul organizației intră pe ulița următoare la Dănălache, unde Geacă și venise. Dar rămăsese cu
el și Milică, și Dănălache se uită întrebător la Isosică.
– Geacă și Milică, porunci secretarul cât intră, mergeți la școală și adunați-vă că vin și eu acuma. Băgați de
seamă, luați și voi cuvântul și spuneți exact cum a fost, că noi n-avem nevoie să ascundem realitatea în fața
tovarășului prim-secretar Ghimpețeanu și cine o mai fi. O să iau și eu cuvântul și o să vedeți că noi, organizația
de bază, nu închidem ochii la greșelile unora sau altora. Cât a greșit, îl dăm jos, că nu e bătut în cuie. O să vedeți
voi, ce mai, comitetul executiv ca organ local… Cine a avut sarcina bunei desfășurări sub conducerea
organizației, nu el, președintele comitetului executiv, ce mai încoace și încolo!?
– Așa e, ziseră deodată cei doi, înțelegând.
– Și atunci?! exclamă Isosică sincer. Ce, o să stăm și să ne uităm la el? Să-și facă autocritica și dacă n-o să vrea
să-și facă autocritica, atunci…
Și aîci Isosică puse și el în mișcare, prin semne, ca și Mantaroșie, un sistem de sugestii liniștitoare că în acel caz
o să aibă altcineva grijă de președintele comitetului executiv, sarcina lor limitându-se la atât… Cei doi ieșiră…
De la Dănălache Isosică o luă înapoi pe acea uliță zisă „a legionarului", și își continuă drumul până ajunse în
dreptul casei lui Vasile din Cotocești, un bordei cu ferestre mici și întunecate așezat chiar în spatele casei lui
Năstase, unchi-său. Vasile și Mantaroșie erau chiar în poartă, îl așteptau.
– Unde putem să stăm de vorbă, Vasile, că vreau să-ți spun ceva, zise Isosică.
– în casă putem, răspunse Vasile.
– Atunci de ce nu m-aștcptați în casă?! Nu e nici o grabă, avem destul timp, mai zise el scoțând din buzunarul
mic de sub cureaua pantalonului un ceas alb și subțire pe care îl cercetă, adăugând: numai proștii se grăbesc.
– îmi pare bine că suntem noi deștepți, zise Vasile ironic.
Intrară amândoi și Mantaroșie plecă înapoi spre sfat. în prag dinaintea lui Isosică se dădură la o parte două fetițe,
rău îmbrăcate amândouă, cea mică având fustița complet decolorată.
– Du-te tu și te joacă, zise cea mare sever, adresându-se celeilalte, care o și zbughi, iar ea intră o dată cu
oamenii, închise ușa și trase perdelele de la geam cu mișcări ferme, urcându-se cu genunchii pe pat.
După care rămase lângă sobă, sprijinind-o cu spatele ca în timpul iernii, și uitându-se acum cu aceeași severitate
la Vasile. Se vedea că nu numai că știa tot ce știa el, dar că avea chiar grija ca nu cumva el să uite o parte din
ceea ce știau împreună.
311
– N-ar fi bine să stea muierea aici, zise Isosică.
Fetița aceea așa mică era deci nevasta lui Vasile și mama celei care plecase.
– De ce, zise Vasile, ce-ai cu ea?
– N-am nimic, dar știi cum e muierea…

– De ce, reluă Vasile, Ciulea ta o dai afară din casă când vine Plotoagă pe la tine?
– Florico, zise atunci Isosică văzând că Vasile nu vroia s-o dea pe nevasta lui afară; uite ce e, ce-o să vorbim noi
acuma numai pereții ăștia să știe. Fiindcă lumea atâta așteaptă, să ne înjure. Și cui îi place să fie înjurat?
– Dar tu ești bun să înjuri pe alții, zise deodată femeia și apoi tăcu, nemișcată.
S-ar fi zis că nu ea ar fi vorbit, ci o altă femeie, matură și necruțătoare, ascunsă în podul casei; mica femeie
eliberă scurt o respirație șuierătoare și privirea ei aproape că se topi în aceea a bărbatului ei: îl ruga s^o mai lase
încă să vorbească; cu privirea dreaptă, bărbatul încuviință, posomorât, clătinând din cap: dă-i drumul, parcă îi
spunea, nu te sfii, avem lupul între noi, a venit singur când a văzut că e încolțit…
– Ar fi trebuit, Isosică, zise atunci nevasta lui Vasile, să te dăm afară pe ușă câte am înghițit noi din pricina ta și a
Ciulchii și cum v-ați ridicat voi contra lui Vasile să nu intre în partid. Acuma v-ați făcut de râs cu treieratul și v-a
intrat frica în oase, dar Vasile n-o să se ridice el să vă apere pe de-alde voi decât dacă vă vede în tron cu mâinile
pe piept, pe cât ați fost de nemernici! Eu nu vreau să-ți spun mai mult, că ești la mine în casă, zise femeia, dar o
să-ți spună el Vasile acolo în ședință! Să afle toată lumea cine sunteți voi.
– Și atunci de ce zici că m-am opus să intre Vasile în partid? șuieră și Isosică. Să sprijin un dușman? Dacă mă
învinuiești tu, te învinuiesc și eu.
– Atunci nu ți-era dușman! Când a auzit Dan că vrem să scăpăm de ei, a venit aici și a scos cuțitul la Vasile. Ai
auzit și tu și în loc să-l ajuți să intre în partid v-ați ridicat toți contra lui. Toți știați cine e Vasile și câte am
pătimit noi din partea rudelor și în loc să-l ajutați pe el, l-ați ajutat pe Dan să scape, și în ședință ați spus că
Vasile e omul chiaburilor. O să spună el acuma Vasile cine e omul cui. Crezi tu că Vasile nu știe de ce v-ați opus
să intre el în partid?
– Tocmai d-aia ne-am opus, o întrerupse Isbsică, fiindcă știam că el știa de ce ne opunem. Cât timp sta în afara
partidului, spusele lui, despre mine în special – fiindcă de ceilalți treaba lor, n-aveau decât să tragă
312
consecințele – nu le-ar fi dat nimeni crezare, în timp ce odată intrat în partid, se schimba situația și nimeni nu
putea să știe ce-o să iasă.
– Uite că a intrat și n-a făcut ce credeai tu, zise nevasta lui Vasile cu obrajii în flăcări. Fiindcă nu de-aia a intrat
el, ca să se țină de ce vă țineți voi, tu cu Plotoagă, cu Mantaroșie și cu Zdroncan, cu toate că are lista cu scrisul
tău, scrisă cu ghearele tale în casa lui Aristide! Nu te gândeai tu, continuă nevasta lui Vasile cu un glas ca la o
judecată care în sfârșit venise, ce-ai făcut când te-a pus ăla s-o scrii și pe urmă a băgat-o în portofel pe-a ta și ți-a
dat-o ție pe-a lui. Acuma Aristide a fugit, nu-i mai pasă lui de lista de atunci, dar ție îți pasă!
– Da, zise Isosică supărat, și taci că i-a băgat Vasile lui Aristide mâna în portofel să i-o ia. Adică ce să mai
vorbim degeaba și să mai spunem astfel de prostii pe care nu le-ar crede nici un copil!
– Culcă-te tu pe urechea aia, zise atunci nevasta lui Vasile și apoi, la un semn al bărbatului ei, tăcu.
Și tăcerea continuă, Vasile o lăsă să se scurgă parcă anume ca să înțeleagă celălalt că nu era câtuși de puțin sigur
că acea listă nu s-ar afla în posesia lui, a lui vasile, și că deci avea pe deplină dreptate femeia când îl sfătuia să nu
se bazeze pe faptul că pentru asta ar fi neapărat nevoie să se fi băgat mâna în portofelul lui Aristide.
– Uite, zise Isosică, eu nu mă culc niciodată nici pe-o ureche nici pe alta, dorm cu fața în sus sau în jos, îmi
păstrez bine urechile, fiindcă am nevoie de ele. Eu pornesc de la ideea că Vasile ar putea să se ridice în ședință și
să spună, cum ziseși tu, Florico, care cine suntem. O să spună și n-o să iasă nimic, zise Isosică pe deplin stăpân
pe sine. Cel mult o să profite lipoveanul. Uite, acuma o să vă spun și eu ce am de spus și pe urmă sunteți liberi să
faceți ce vreți. Prima problemă: De ce-ați vrut voi să faceți gospodărie colectivă aici în sat și v-ați unit cu bețivu
ăla de Fântână? Gospodăria colectivă e bună dacă vreai s-o faci, dar dacă nu vreai, poate să fie ea cea mai
formidabilă ca idee, nu iese, fiindcă omului îi place să nu-i comande nimeni. Cu câți n-am vorbit?! Mai bine
mănânc mămăligă cu cenușă, dar nu mă duc eu să-mi comande mie Marin al lui Usturoi, zicea până și nenorocitu
ăla de Vatică al lui Boțoghină. Asta e situația în momentul de față, continuă Isosică, și dacă domnul Fântână vrea
el să se grozăvească față de raion că face el gospodărie colectivă, voi de ce să-l sprijiniți pe drumu ăsta? Tu-i
mama lui de nenorocit, că mi-am pus în gând să nu mai înjur pe nimeni, dar cu ăsta mi se învârtește capul când
vine vorba de el. Asta ar fi prima problemă. Să v-o spun acum și pe-a doua. Nu pe calea asta v-ași fi recomandat
eu prin urmare să rezolvați ce e între voi și rudele voastre. De ce să te înjure pe tine satul că ai tu nu știu ce cu
alde Dan sau cu alde tat-său? De ce vreai să faci tu satului un
313
rău și nu un bine? Fiindcă asta e problema cea mai grea, cum poți să faci satului un bine și bineînțeles să-ți
rezolvi și ție problemele în litigiu. E clar că înainte de orice nu cu Fântână o să ajungi la o înțelegere și nici cu
Bilă sau Plotoagă. La înțelegerea asta poți să ajungi cu mine, cu Mantaroșie, și cu alții, Zdroncan fiind, după
părerea mea, absolut neutru, adică el să rămână secretarul sfatului, indiferent cine vine președinte sau secretar de
organizație. (De-aia nu mai trebuie amesticat în ceva.) Iar președinte al comitetului executiv, să fii tu, Vasile,
Plotoagă dovedindu-se incapabil să facă față situației, cum a fost cazul cum a decurs campania de strângerea
recoltei. O să vrea el să dea acuma toată vina pe Bilă, dar nu merge chestiunea asta. Bilă e el vinovat, dar Bilă a
fost a cincea roată la căruță și o să-l scoatem și pe el din biroul organizației, dar asta nu e suficient. înțelegi,
Vasile, aici e cheia situației: nu e suficient! Ce vreau să spun prin asta? M-am gândit bine și când am văzut ce-a

ieșit cu Bilă și cu toată campania, mi-am dat seama că n-o să se mulțumească Ghimpețeanu să dăm noi toată vina
pe Bilă și atunci o să se întâmple că lipoveanul o să profite de situație și o să se ridice în ședință și o să tragă tare
de tot în președinte. (în mine n-o să mai aibă curajul, fiindcă asta n-o să-i placă nici lui Ghimpețeanu, înseamnă
că e vinovat și Niculae al lui Moromete și e vinovat și Ghimpețeanu personal, că n-a știut să ne îndrume.) Ei,
cine ne spune nouă că procedând în felul ăsta nu iese că organizația o să ceară să-i schimbe pe amândoi, să-l
treacă pe Plotoagă la moară și să ajungă Fântână în fruntea satului președinte al comitetului executiv? Un lucru e
sigur: nici unul n-o să vrea să știe de tine și problema stă în felul următor: eu, ca secretar de organizație,
Mantaroșie, ca membru în birou, Dănălache, Geacă, Enache al Cârstichii, Milică Roșu, Stancu Tumbea de la
Mat, Armeanca de la cooperativă și dacă mai vreai îți mai spun, toți o să te susținem să fii numit președinte al
comitetului executiv. Fiindcă ei o să se orienteze după cum o să vorbesc eu. Da, dar noi n-o să putem face asta
decât dacă „cineva" o să se ridice acum și să spună tot ce știe despre Plotoagă și să-i taie lui Fântână apa de la
moară. Dacă ași fi ajuns mai repede la concluzia asta, încheie Isosică, ași fi venit și ți-ași fi spus mai din timp,
dar aveam eu o problemă neclarificată, cine ți-a spus ție tot ce știi în legătură cu moara, anumite lucruri pe care
le știam numai noi. Zilele astea am aflat de la cine și, după părerea mea, bine a făcut ăla care ți-a spus, eu îl
apreciez din punct de vedere ca o învățătură de minte. Vasile, asta e situația, oricum ai răsuci-o, mai bine nu
poate să iasă! Da, sau nu, ești decis să părăsești niște aliați care se uită la tine ca la o gânganie?
– Nu se uită nimeni la mine ca la o gânganie, zise Vasile crunt la față.
– Adam Fântână cum se uită?
314 ^
– Adam Fântână nu e aliatul meu.
– Forțamente, zise Isosică. Nu poți să faci nimic singur cu al lui Ripitel. O să vă treziți în ședință de partea lui,
vrând nevrând, în timp ce eu vă propun un rol independent.
– O să vezi tu ce rol o să joc eu, răspunse Vasile amenințător.
– O să văd, nu mi-a fost niciodată și nu mi-e nici acum frică de tine, zise Isosică, dar recunosc că e ora ta! Dacă
îmi declari război acum pe față, ai putea să mă nimerești, dar nici tu nu scapi teafăr. Gândește-te!
Și Isosică se ridică și ieși. Când ajunse la școală toată organizația era adunată și toată lumea, inclusiv primul-
secretar al raionului și cei doi necunoscuți, îl așteptau doar pe secretarul de organizație sătesc ca să înceapă.
– A trebuit să conving pe unii care nu se îndură ei să-și lase treburile și să vie la ședință, zise Isosică liniștit. Sunt
oameni de bază, și trebuie răbdare cu ei, mai adăugă și avu în clipa aceea atâta căldură și sinceritate în glas încât
chipurile cam reci ale celor trei oaspeți se făcură ceva mai binevoitoare: da, putea fi adevărat ce zicea el, altfel
cum să-ți explici riscul la care se expunea un secretar de organizație sătesc lăsându-se așteptat în felul acesta ca
un boier?
VII
Prima parte a ședinței nu se desfășură însă așa curii se povesti în sat mai târziu, că nu se întâmplă nimic; pentru
mulți membri de partid eveni mente cum ar fi numirea sau scoaterea unuia ca Bilă din biroul organizației nu
însemna încă, așa cum nu însemna nici pentru oameni ca Moromete, mare lucru și cu atât mai puțin prezența sau
absența cuiva de la ședință, fie ea chiar onorată de necunoscuți venind de la forurile mult superioare ale
partidului. Ori, tocmai un astfel de lucru, uimitor pentru cei ca Isosică, Plotoagă, Mantaroșie și Zdroncan și cei
care se învârteau în jurul lor, se petrecu de astă dată: Adam Fântână lipsea. Și orele treceau și el nu apărea. După
aceea într-adevăr că în prima parte a ședinței nu se mai întâmplă nimic deosebit, ședința nu curgea încă în nici o
direcție vizibilă, nimeni din conducerea organizației nu lua cuvântul, nici președintele comitetului executiv și
nici altcineva cât de cât ca să ușureze scoaterea la iveală a problemelor care agitaseră atâtea zile satul. Fuseseră
îndemnați pe rând de primul-secretar raional, Ghimpețeanu, de Niculae Moromete, de celălalt necunoscut, care
se află că era instructor regional, care însă nu prea fusese văzut prin Siliștea, și se ridicaseră din sală și vorbiseră,
criticându-l foarte blând pe Bilă și arătându-se așa în general că le cam lipsise la toți vigilența și le dăduse
posibilitatea chiaburilor să facă agitație contra predării
315
cotelor… dar ei își vor primi pedeapsa… și uneltele lor ca alde Nae Cis-maru… și ca alde Nae Marinescu… și așa
mai departe, stând toți cu privirea fixă și așteptând, în timp ce vorbeau și trăgându-și puținele cuvinte care se
învârteau în jurul acestor idei, să se întâmple adică nu se știe ce acolo, la masa prezidiului, să audă un cuvânt sau
să vadă un semn.
Luase apoi cuvântul primul-secretar al regiunii de partid, cu același scop, să-i îndemne să intre mai adânc în
analiza muncii organizației. Ce, zise el batjocoritor, asta era tot ce aveau de spus, că tovarășul Dobrescu n-a fost
just că s-a luat cu ăla de piept?
– Și presupunând că tovarășul Dobrescu o să ia cuvântul și să arate cum s-a lăsat el provocat și a greșit, de-aia
am venit noi aici, eu, primul-secretar al regiunii de partid, și tovarășul delegat al CC. tovarășul șef de secție Bâcu
și tovarășul Ghimpețeanu, să auzim autocritica tovarășului Dobrescu?! He! făcuse primul-secretar arătând brusc
o veselie rece și sarcastică și exclamația aceasta a lui puțin behăită făcuse pe un oarecine din fundul sălii să
izbucnească într-un râs repede reprimat din pricina izolării lui, căci sala nu reacționase în nici un fel, rămânând
toți tăcuți și nemișcați ca niște pari. Văd că cineva a râs acolo, continuase primul-secretar parcă înmărmurit de

acest fenomen. Cum, tovarășe, de-aia am venit noi aici, să auzim cum râzi dumneata? Ce zici, tovarășe Bâcu? A?
Dumneata ce zici, tovarășe secretar de organizație?
– Au amorțit și ei, tovarășe prim-secretar, răspunse Isosică degajat, nu vedeți cum stau câte trei în băncile astea
mici, că n-avem și noi o sală mai mare, abia anul ăsta proiectăm…
Primul-secretar parcă nu auzise acest răspuns și continuase arătând că în nici un caz nu putea fi ăsta scopul
venirii lor acolo, să audă autocritica tovarășului Dobrescu. Se înșeală cei care își închipuie că au atâta vreme de
pierdut. încât, el și cu tovarășul Bâcu așteaptă liniștiți și cu răbdare să se intre serios în conținutul ordinii de zi.
Era clar chiar și pentru cel din urmă membru de partid prezent la această ședință că acum trebuia să ia cuvântul
secretarul organizației sau președintele sfatului popular, sau măcar Mantaroșie, fără să mai intre în discuție Bilă,
ca unul care trebuia să-și facă neapărat autocritica.
Acum știau ce era asta, autocritica, spre deosebire de primii ani, când le fusese mult mai greu… O dată unul din
ei, un fel de cizmar, cârpaci, dresese bocancii cuiva și în loc să-i dea înapoi, îi băuse. Până la urmă se înțelesese
el cu păgubitul, îi plătise bocancii la loc, dar făcuse, ca membru de partid, o impresie foarte urâtă în sat și din
pricina asta avusese apoi loc ședința organizației unde i se ceruse de către un băiat de la raion, așa ca Niculae, să-
și facă autocritica. Nu vroia însă în ruptul capului și s-au
316
chinuit cu el o după-amiază întreagă până l-au hotărât să se ridice în picioare și să spună ceva: „Tovarăși, a
gângăvit el, recunosc! îmi fac critica
și autocritica."
Cu un aer de o blândețe, de-ai fi zis că ăsta nu putea fi în stare să facă niciodată nimănui nici un rău, se ridică în
sfârșit Bilă și începu să vorbească. Că el n-a vrut să se ia cu domnul Nae Marinescu, că el i s-a adresat cu
frumosul…
– Măi omule, nu pune grâul pe jos că e păcat, de ce nu încarci dumneata în căruță să-ți duci cotele la bază și pe
urmă să te întorci frumos și să-ți duci și restul de grâu acasă? Ți-o spun cu lacrimi în ochi, spre binele dumitale și
în felul ăsta ai da și-un exemplu altora, te-am cita la gazeta de perete ca un caz înaintat și spre mândria feciorilor
dumitale, care au și ei nevoie să fie remarcați în serviciul militar. în loc de orice răspuns, continuase Bilă cu
blândețea aceea a lui de un patetism neverosimil, care făcu să se umfle de atenție până și privirile celor care își
închipuiau că îl cunosc pe dinafară pe Bilă, domnul Nae Marinescu a început să mă înjure pe mine și să înjure și
Uniunea Sovietică. Domnule, îi zic, fii serios, nu se leagă nimeni de dumneata, îți dau un sfat, dacă vreai îl
primești, dacă nu, să fii sănătos… S-a repezit la mine cu feciorii lui, țipând ca niște turbați, aveam goga în mână.
Nu te apropia, zic, că îți dau la cap, sunt în legitimă apărare! Poate să declare și plutonierul Moise care a anchetat
pe urmă
cazul.
Și Bilă se așezase apoi jos cu un aer mâhnit. Urmaseră după aceea câteva minute de tăcere grea. Se adună
totdeauna în ședințe astfel de nori invizibili deasupra capului cuiva și fără să se spună vreun cuvânt toți așteptară
ca el să se ridice și să vorbească. Adunarea stătea cu ochii înțepeniți pe Isosică. Și atunci i se auzise într-adevăr
vocea rostind cu degajarea lui obișnuită:
– Poate are ceva de spus tovarășul președinte! Președintele se ridicase în picioare ca fulgerat.
– Sigur că am, răspunse el.
Și începu să vorbească, dar vizibil luat prin surprindere și foarte nehotărât, neștiind până unde să meargă cu
relatarea faptelor, s-o ia de la început de tot ca să poată să explice cum au decurs lucrurile, sau să se refere la
cazul anume, care dăduse naștere la turburările cunoscute. își descarcă furia asupra celor care profitaseră de
turburări și fugiseră cu căruțele cu grâu acasă fără să predea cota. O încurcă înghesuit sub aceste extreme, cu
țâșniri de furie disproporționate și fără adresă precisă, uimind foarte tare adunarea care nu se aștepta, cum
povestiră unii mai târziu, să-l vadă tocmai pe el, un om pe care îl știau destul de bățos și pe picioarele lui, să se
încurce așa de rău în fața celor doi străini, parcă ar fi fost prins
317
că el i-ar fi îndemnat pe ăia cu căruțele să fugă. „Lasă-i dracului pe ăia cu căruțele, îmi venea parcă să strig la el
(povestea mai pe urmă unul), j ce te tot legi de ei, spune cine e vinovat și n-o mai ocoli atâta."
Astfel de surprize cu privire la zăpăceala de neînțeles a unora care multă vreme sunt crezuți oameni tari erau însă
la începutul lor și de aceea '''• Bilă făcu o impresie mult mai bună decât președintele, care, la urma-umei, se
purtase bine în aceste împrejurări cu campania și nu înțelegeau frica lui de acum sau dracu să-l ia ce-l apucase.
Să fi spus: da, tovarășe, suntem vinovați, nu trebuia să-l lăsăm pe tovarășul Dobrescu să aibă el de-a face cu
oamenii, propun să fie scos tovarășul Dobrescu din biroul organizației și să-și vadă de treaba lui ca orice om. Iar
în ce ne privește pe noi, ne luăm angajamentul ca pe viitor să fim mai vigilenți și să facem mai puține greșeli ca
până acum… Dar el, în loc să vorbească așa, îi da înainte că ăia cu căruțele au făcut și au dres…
în pauză, cât ieși pe coridor, Plotoagă dădu peste Arghirescu, care deși era membru de partid lipsise și el ca și
Fântână, dar absența lui nu fusese băgată de seamă.
– Tovarășe președinte, zise el tare, ceva urgent în legătură cu impozitele, am stat la telefon și d-aia n-am putut să
vin la ședință.

Zdroncan le făcu semn să iasă afară și se ciuciuliră apoi câteșitrei în întunericul ploios sub streașină școlii și
Arghirescu începu să spună foarte alarmat tot ceea ce putuse să afle fiul său urmărindu-l pe Isosică. Băiatul, zise
el, s-a pitit în spatele casei lui Dănălache și l-a auzit cum le spunea lui Geacă și Milică Roșu să se ridice în
ședință contra președintelui, că se înțelegea de la sine că și Dănălache avea să facă Ia fel, plus Enache al
Cârstichii și Mantaroșie. Pe urmă nu se știe ce-o mai fi vorbit acasă la Vasile din Cotocești, că s-a dus acolo și a
stat al dracului aproape un ceas, cu toate că aici toată lumea îl aștepta, mai adăugă referentul încasator de astă
dată cu admirație.
– Ce-a vorbit cu Vasile? întrebă președintele răgușit de furie și de bănuieli nedes'ușite.
– Asta n-a mai putut să afle, zise Arghirescu, fiindcă a crezut că o să se dea câinele lui Vasile la Isosică și în
timpul ăsta să poată trece el în spatele casei, dar al dracu' câinele a dat din coadă, Isosică are daru ăsta că și câinii
se pun cu labele în sus când îl văd și l-a mirosit în schimb pe băiat și a sărit să-l mănânce cu dinții. Vasile a venit
la ședință? încheie Arghirescu.
– De ce? zise Zdroncan.
– Fiindcă băiatul spune că el nu l-a văzut plecând de-acasă.
– A venit nițel mai târziu, zise Plotoagă. Cu Ion al lui Ripitel.
– Cu Ion al lui Ripitel? se miră Arghirescu.
318
– De ce?
– Asta cine mai e!?
– Au intrat amândoi în partid pe linie de U.T.M., astă-iarnă, zise Plotoagă. Ai uitat?
– Aha! exclamă Arghirescu.
– Ați dat de dracu, 'vă oasele în… zise Zdroncan rânjind cu dinții lui deja rânjiți, hai înăuntru să nu se bage de
seamă… Trebuie să iai cuvântul, Arghirescule, altfel ești mort! O să iau și eu să vă apăr, dar n-ajunge, trebuie
vorbit repede și cu ăilalți, cu alde Stancu Tumbea de la Mat, cu Armeanca de la cooperativă și atras Mantaroșie,
care n-a luat nici el cuvântul. Și în situația de față ar fi fost cazul să fi vorbit și cu Fântână, să ne fi împăcat cu el,
dar văd că n-a venit, unde mama dracului o fi pierit și ăsta taman acum!…
Se întoarseră pe rând înăuntru și se amesticară în înghesuiala de pe coridor. Cu toate că cele trei ferestre mari ale
sălii rămăseseră tot timpul deschise, fumul ieșea greu, peste tot mirosea ascuțit a hârtie arsă din care își făceau ei
țigările, a ploaie și a nădușeală răcorită. Se vorbea puțin și aproape nici un cuvânt despre cele ce se petrecuseră
sau credeau că aveau să se petreacă în ședință și deși se auzea un fel de murmur, tăcerea cea mai nefirescă
domnea peste adunarea aceasta de aproape o sută de oameni voinici, cu grumazuri puternice, pe care erau în
stare să ducă fără șovăire saci de câte șaptezeci și cinci de kilograme, dar care grumazuri rămâneau mult mai
încordate și mai îmbrobonate de sudoate când proprietarii lor erau puși în situația să-și spună o părere aici în
ședință… „Ce faci, Ilie?" „Ce să fac, fusei și eu pe la moară să macin…" „Și marinași?" „De unde, îl lăsai cu alde
Gheorghe, cumnatu-meu, nu știu ce-o fi făcut…" „Ce faci, bă, Buricule?" „Ce să fac, mă!" „Vorbești și tu aici?"
„O să vedem dacă o fi situația de așa natură, o să ridic mâna! Ce, mă doare mâna?" Ăsta, Buricu, pare și viteaz
după toate! „Bă, al lui Pacică! Ce faci, mă, f… iapă! Zici și tu ceva acilea?" Ăsta după glas părea cel mai viteaz
dintre toți. „Dar tu de ce mă întrebi?"
In loc de răspuns, acela întindea înainte, între degete, și cu gura după mână, un țigăroi cât un cocean și îl
aprindea îndelung de la al celuilalt, pentru ca după aceea să intre în vorbă cu unul de-alături ca și când nu el ar fi
pus înainte întrebarea. Armeanca de la cooperativă, Stancu Tumbea de la Mat, Mantaroșie și alții de la care
încercară Zdroncan și Plotoagă să smulgă o promisiune se comportară în același fel, păstrându-și adică dreptul să
vadă care va fi situația. Ori situația nu trebuie așteptat s-o vezi care va fi, ci trebuie s-o faci tu, dacă vrei să fii
stăpân pe ea, și când cineva îți răspunde în felul acesta înseamnă că se ferește să se angajeze, sau chiar și mai
rău, că s-a și angajat fără să știi tu față de alții.
319
Președintele arăta crunt și amenințător și avea acea înfățișare a celor care vor să sugereze că lupta abia începea și
că nu s-a spus încă nimic decisiv… își făcu loc prin înghesuiala de trupuri și intră în fund în cancelarie, o
manevră nedibace, care se dovedi repede jalnică, fu dat afară de-acolo de o voce care îl făcu să iasă imediat și să
închidă ușa la loc. Ori, Isosică era înăuntru, și iată deci ce însemna să fii secretar de organizație… Mantaroșie
stătea deoparte cu Bilă și fumau amândoi în tăcere, Bilă arătând nespus de blând și de liniștit, așa cum e orice om
complet nevinovat, dar peste care a căzut o belea și n-are ce să facă, se gândește și el ce dovezi ar mai putea
aduce ca să fie toată lumea convinsă… Nimeni nu se uita la Vasile al Moașei din Cotocești și la al lui Ripitel cu
care stătea într-un colț și, tot așa, fumau și nu ziceau nimic. Plotoagă se apropie de ei și îl întrebă pe Vasile, dar
uitându-se la al lui Ripitel:
– Ce faci, Vasile?
– Ce să fac, tovarășe președinte, bine, răspunse Vasile cu claritate și nu mai adăugă nimic.
– lai cuvântul?
– In mod sigur, zise Vasile cu același glas.
– în mod sigur?! se miră președintele.

– Da, foarte sigur.
– îmi pare bine, zise președintele. De când ai intrat în partid nu te-am auzit niciodată vorbind.
– O să mă auzi acuma.
– O să fiu curios… Vai de capul lui Bilă, că o să vă repeziți acuma toți în el!
– De ce? se miră Vasile. Până acuma văd că nu s-a repezit nimeni. Nu văd de ce s-ar repezi de aici înainte. Eu
personal nu văd…
– Măcar Bilă a făcut treabă, continuă președintele. Așa pățesc toți care fac treabă, iar alții stau și nu se bagă și pe
urmă la ședință te întreabă ei de la prezidiu dacă n-ai ceva de spus. Mama lui de om care ai crezut că e om!
– Ce să-i faci, zise Vasile, și eu așa am crezut că dacă o să fiu recomandat de U.T.M. să intru în partid, o să fiu
primit cu brațele deschise. Când colo, s-au ridicat brațe contra! <
– Și la mine la fel, zise celălalt fost utemist, Ion al lui Ripitel.
– Eu n-am știut nimic, zise Plotoagă. Isosică m-a indus în eroare. Cei doi tăcură cu înfățișări impenetrabile. Nu
aveau aerul că au auzit
această explicație a celuilalt. în acest timp în locuri diferite, Zdroncan și Arghirescu stăteau de vorbă cu alții, și
într-o vreme trecură pe rând pe lângă Mantaroșie și Bilă, care nu se mișcaseră din locul unde nimeriseră la luarea
pauzei. Aprinseră țigări unul de la altul, se atinseră pe umeri prietenește, Zdroncan rânjind veșnic cu dinții lui
zâmbați ca și când totul îi mergea mai bine ca oricând și n-avea nici o grijă pe cap. Cei mai mulți
320
nu făceau însă nimic, arătau doar priviri lucitoare căutându-se unul pe altul din ochi, neputând ascunde că faptul
acesta că erau legați unul de altul prin apartenența la același partid îi bucura ca atare, că se puteau adică aduna
împreună cel puțin o dată la patru săptămâni și că toate treburile comunei se discutau și se hotărau în orice caz cu
știrea lor. (Unii rămăseseră numai la atât, deși erau ani de când veneau la ședințe; pentru ei oricine era în
conducerea organizației era bun, fiindcă nu venea el acolo fără să știe partidul și când nu mai era bun și trebuia
schimbat, tot partidul se îngrijea de asta, ca unul care știa el mai bine cum stau lucrurile!…)
Și în sfârșit ușa cancelariei se deschise și Isosică ieși singur și anunță reluarea ședinței, toată lumea să se adune
iar în bănci. Se apropie de Mantaroșie și întrebă repede:
– Ce e cu Fântână?
– Nimic, zise Mantaroșie.
– N-a venit? -Nu.
– Perfect! zise Isosică. Hai!
Și intrară printre cei dintâi în clasă și se apropiară de prezidiu, dar fără să se așeze. Un minut mai târziu apărură
și cei trei, primul-secretar al regionalei, delegatul CC. și Ghimpețeanu. Până să se așeze aceștia la locurile lor,
Isosică se duse să închidă ușa, dar o închise și pe cea dinafară dinspre curte.
– Bă, zise el, adresându-se unui om care ședea în pragul ușii de la intrare și se uita pierdut cum plouă, al lui
Leoașcă, ți-am mai spus să nu stai pe coridor când avem ședințe de partid. Vreai să te dăm afară și să punem un
membru de partid în locul tău?
Speriat, omul închise ușa, dar Isosică ieși după el pe pragul scării de ciment și continuă:
– Unde e cheia?
– E la mine.
– încuie ușa și nu mai dai drumul la nimeni să intre, oricine ar fi! Spui că ședința a început de la orele cinci și s-a
terminat, acuma tovarășul de la Comitetul Central trage concluziile. El a dat ordin să nu mai intre nimeni în sală
și să fie liniște! Scurt și fără discuție!
VIII
Ședința apoi reîncepu și dimpotrivă, luând cuvântul Isosică, spre deosebire de Plotoagă, încremeni organizația de
uimire prin hotărârea și siguranța cu care vorbi și ceru sancțiuni, deși până atunci el lăsase multora impresia unui
om în orice caz foarte prudent și care se cam ferea să fie
321
drastic… I se dădu cuvântul îndată după începerea ședinței și vorbi puțin, intrând însă imediat în miezul
problemelor. Că el nu era de părerea celor care au luat cuvântul aici și l-au atins pe tovarășul Dobrescu așa, cu un
fel de floricele care s-ar chema critică. Adică cum, după cele ce-a făcut tovarășul Dobrescu, după greșelile
săvârșite, asta era tot ce merita el din partea organizației? Nu, zise el, astea erau fapte de statut menite să
compromită acțiunile partidului în sânul țărănimii, și ei nu puteau trece pe lângă ele ca câinele prin apă! Să ridici
ciomagul și să lovești un cetățean în cap și încă în numele „comitetului executiv", cum strigase tovarășul
Dobrescu acolo pe arie, era o faptă incompatibilă cu calitatea de membru de partid. De altfel tovarășul Dobrescu
a mai ridicat el o dată goga la cineva, în timpul când partidul lupta împotriva secetei după război, când venise
aici în sat, trimis de plasă, tovarășul Niculae Moromete. El a urlat atunci să sară chiaburimea, în mijlocul cui se
afla, și l-au lovit să-l omoare pe tovarășul Niculae; poate să spună aici care l-au văzut, Dănălache, Geacă și alți
tovarăși care mai știu. Asta n-ar fi fost nimic dacă tovarășul Dobrescu ar fi declarat la intrarea lui în partid fapta
săvârșită, partidul poate că l-ar fi iertat sperând în căirea lui.
– Dar el a mințit și ne-a înșelat pe toți. Iată de ce, după o matură gândire, propun să fie sancționat tovarășul

Dobrescu, fără a se mai trece, conform statutului, prin toate treptele prevăzute, vot de blam și vot de blam cu
avertisment. Direct excluderea, tovarăși, și prin aceasta organizația se va curați și se va întări și mai mult.
Cei mai mulți crezură, așa cum povestiră mai târziu, că tot ce spusese și avea să mai spună Isosică în cuvântul lui
se hotărâse în pauză acolo în cancelarie și că i se dăduse lui sarcina asta. De aceea ei strigară imediat că așa era,
trebuie dat jos Bilă, și să fie scos pe loc din partid.
– Am fost eu de față când Bilă era să-l omoare pe tovarășul Niculae, zise Geacă ridicându-se în picioare.
– Bine, zise primul-secretar al regiunii, o să iai dumneata cuvântul și o să spui ce știi.
Și ceru liniște. Isosică își continuă apoi cuvântul spunând că cu regret trebuie să arate aici că nici tovarășul
președinte al comitetului executiv nu și-a făcut datoria cum se cuvine, deși a fost permanent îndrumat de
tovarășul Niculae Moromete din partea raionului de partid și de tovarășii» de la sfatul popular raional. Tovarășul
președinte a mers tot timpul în coada maselor, lăsându-se influențat de acele elemente neinteresate în predarea
cotelor și datoriilor către baza de recepție. Una erau sfaturile și îndrumările care i se dădeau și alta era atitudinea
tovarășului președinte când lua contact cu acei cetățeni recalcitranți aflați sub influența chiaburilor. Tovarășul
președinte nu știe ce e autocritica. în cuvântul lui
322
nici n-a fost pomeneală. Toate acestea trebuie să aibă o cauză, altfel nu se explică atitudinea împăciuitoare a
tovarășului președinte față de greșelile săvârșite. Trebuie să se intre mai adânc în aspectele astea ale muncii
comitetului executiv, el a arătat o parte din ele, dar mai sunt și altele mai grave, deocamdată el se oprește aici cu
o privire autocritică din pricină că nici biroul organizației n-a îndeplinit până la cap îndrumările tovarășului
Niculae, și ale tovarășului Ghimpețeanu personal, ori de câte ori a fost cazul.
– Ce n-ai îndeplinit, tovarășe secretar? zise Niculae tăios.
– Păi din prima zi, răspunse Isosică liniștit, când ați venit dumneavoastră, ne-ați atras atenția asupra grâului cu
neghină și a plivitului care ar trebui făcut și nu s-a făcut. Tovarășul președinte s-a arătat foarte disprețuitor
auzind ce-ați spus și datoria mea era să-i arăt că era o greșeală gravă că n-au fost convinși oamenii să iasă și să
smulgă neghina.
Niculae se încruntă, dar nu mai zise nimic. Arăta rece și potrivnic la tot ceea ce spunea vorbitorul, dar primul-
secretar regional și trimisul CC. arătau mulțumiți, era vizibil că desfășurarea ședinței începea să le placă. O mână
se ridică aproape în aceeași clipă când secretarul organizației încheie și o voce se auzi imediat după a lui:
– Cer cuvântul.
Era Vasile al Moașei din Cotocești.
– Și eu, se auzi o voce lângă el și posesorul ei se ridică chiar în picioare. Era celălalt fost utemist, Ion al lui
Ripitel. După el se auziră și alte
glasuri și alte mâini țâșniră în semiîntunericul de prin fundul sălii și cerură să li se dea și lor cuvântul. Se mai
înscrie cineva? se puse întrebarea de la prezidiu. Se mai înscriseră doi: Bilă din nou și Mantaroșie cel din urmă.
Avea să plătească scump mai târziu Mantaroșie această prudență, vorbind ultimul, când îi era foarte lesne să
vadă în ce direcție se îndreptau evenimentele; fu scos fără menajamente de la moară și numit în loc de referent la
sfat, cum i se promisese, șef de tarla și, ca să nu fie scos și de acolo, trebui să tacă și să se arate mulțumit.
Fântână continua să lipsească de la această ședință.
– Ai cuvântul, tovarășe, i se spuse lui Vasile după ce înscrierile se terminară.
Și, ca și mai înainte când vorbise Isosică, se lăsă o liniște atât de mare că nu se mai auzea în sala de clasă decât
murmurul de afară al ploii; în lumina petromaxului, trupul subțire al lui Vasile părea înalt din pricina umbrelor
încăperii și i se vedeau palmele mari ieșindu-i din mânecile albe ale cămășii; nu știa ce să facă cu ele și, foarte
liniștit, le puse pe colțul băncii ca pe niște unelte și se răzimă în ele.
323
Vasile începu apoi imediat să vorbească și până își găsi suflul, tușind de câteva ori, zise că el era de acord cu ce-
a spus aici tovarășul Isosică în ceea ce îl privea pe Bilă, că adică Bilă nu merita să mai rămână în partid după
cele întâmplate și mai ales dacă e adevărat că n-a declarat la adeziunea lui că a fost un element decăzut în
perioada secetei… El e pentru propunerea de excludere fără să se mai treacă prin treptele statutare, ca unul ce
fiind demascat pentru trecutul lui, să i se dea lui domnu Bilă direct sancțiunea maximă.
– Mă chiamă Dobrescu, stimate tovarășe Vasile, zise Bilă ridicându-se cu blândețe de la colțul prezidiului și
vorbind cu o uimitoare liniște și înțelepciune în glasul lui parcă plin de milă față de toți, atât de mare părea să-i
fie înțelegerea. Nu înseamnă, continuă el, că dacă chiaburii și-au pus de gând, prin intermediul altora, să mă
umple pe mine de noroi, eu o să mă las să fiu umplut cu noroi. Știu și eu anumite lucruri, sunt informat, tovarășe
Vasile, nu te pripi dumneata să mi te adresezi cu porecla, că nu s-a ajuns până acolo.
– Când o să ai iar cuvântul o să răspunzi și să spui ce știi, zise Vasile la fel de liniștit, deocamdată eu mă iau
după fapte și faptele sunt astea, tovarășe Dobrescu.
– Mulțumesc, zise Bilă trist și se reașeză.
– Am spus, continuă Vasile stând mereu proptit în palmele lui late, că în chestiunea la care s-a dedat tovarășul
Isosică privitor la tovarășul Dobrescu, sunt de acord și n-am ce adăuga, dar în chestiunea a doua cu tovarășul
președinte al comitetului executiv, sunt în total dezacord. El a vorbit aici de floricele și de câinele prin apă, dar

tot așa a făcut și el cu tovarășul Plotoagă.
De ce? continuase Vasile explicând pricinile pentru care Isosică se arătase atât de blând cu președintele. Fiindcă
în realitate Plotoagă nu mai merita să rămână în fruntea satului atâta timp cât câțiva tovarăși știu absolut de bine
cine e tovarășul Plotoagă și el, Vasile, o să spună aici în fața organizației cu de-amănuntul faptele lui din trecut și
cum s-a ascuns și el în organizație ca om direct al celui mai mare exploatator din câți s-au văzut, Năstase
Rădulescu și fiii lui, cei mai chiaburi din câți există, ciomăgarii și hoții din comuna Siliștea-Gumești.
– Astă-iarnă, în ziua când era vorba să începem acțiunea pentru for marea unui comitet de inițiativă pentru
atragerea în geace, a venit la mine în casă domnul Dan, vărul meu. O săi spun eu acum pe ei cine sunt, că nimeni
nu știe și crede că mai vorbește lumea, muierile, și n-o fi chiar așa, că I-o omorât pe tata cu bătaia și pe mama au
lăsat-o să zacă fără nici un ajutor, deși era sora lui. Să zicem că nu e adevărat, dar ce-o să vă spun eu acuma e
trăit de mine, nu e nevoie să întrebăm babele să aflăm
324
ce-a fost. Domnul Dan a vrut să mă omoare cu cuțitul, el și cu frati-său Ștefan, că de ce să dau eu pământul la
colhoz care nu e al meu, am martor pe tovarășa secretară a raionului U.T.M., era la mine în casă. Pământul ăsta
de care zicea domnul Dan era al meu, de la mama, și pentru locul de casă le-am muncit ani de zile ca să nu mă
considere nici până în ziua de azi plătit. Dar eu sunt om mare, mai știu eu să și rabd, am făcut armata și am
învățat să trag cu mitraliera și cu tunul de 110, nu mi-e frică mie de unul sau de altul, dar un copil ce știe? Când
era fata mea de trei ani, se ducea vara la ușa lor și nu le făcea nimic, sta și ea pe prag și se uita la ei cum
mănâncă, fiindcă un copil când e mic e ca o pisică, n-are ce mânca acasă sau nu se satură, se duce și el unde vede
cu ochii. Și într-o zi se întoarce prin grădină cu lacrimile șiroaie și o întreb eu: ce e, tată, de ce plângi, că nu vrea
să spună, și când mă uit eu mai bine îi văd urechea plină de sânge, așa cum ți-ai vârî unghia unde e cercelul
fetelor și m-am dus cu ea de mână la ei. „Ce v-a făcut vouă, zic, copilul ăsta de v-ați bătut 'ș joc de el?" „Să nu-l
trimeți, zice domnul Dan, să întindă mâna pe la porțile oamenilor, că rfu sunteți neam de milogi, s-o învățați să
cerșească." „N-am trimis-o noi", zic. „Nu, c-om fi trimis-o noi, zice, că nu putea ea să vie j. singură dacă n-o
învăța cineva." Și să zică că avea atunci ceva cu noi, că î aș fi fost înscris în U.T.M., dar nu eram, fiindcă abia în
armată m-am !i înscris! Știa că n-am cu ce ara, că n-aveam vitele mele cum n-am nici i acuma, și că sunt la
cheremul lor. Lumea a sărăcit după război și nu-ți j | dă nimeni să ari și să semeni, că abia poate pentru el. Și
atunci m-am !"! hotărât eu că geace-\i\ ar fi salvarea noastră și a altora care tot așa ca noi găsesc că
cooperativizarea agriculturii, bun înțeles prin liberul consim țământ, ne scapă de exploatarea chiaburească și ne
dă și nouă posibilitatea să trăim liberi. Și aici a venit tovarășul președinte Plotoagă și a sabotat în mod conștient,
știind că noi vrem, atâția câți eram, treizeci sau patruzeci. De ce a sabotat el? Am să spun mai pe urmă. Să ne
întoarcem la dimineața când noi am vrut s-o luăm de la cap cu comitetul de inițiativă și m-am pomenit în casă cu
domnul Dan și Ștefan. „Bună dimineața, vere, zice, am auzit .că iar vreai să dai pământul la colhoz." Intraseră în
casă cu zăpada pe ei parcă intraseră în grajd și nevastă-mea s-a făcut roșie: cum să intre ei așa în casă ca la niște
țigani? Și le-a spus că a mai văzut și ea oameni, dar așa fără nici un simț în ei, n-a mai văzut. „S-a boierit
cocoana, a zis atunci Dan, e lene să dea cu mătura." Și atunci i-a spus și nevastă-mea: „D-aia au fugit de la tine
din casă trei fete, că le-a fost scârbă să dea cu mătura în urma ta. Iar altele nici nu se uită la tine". Asta n-a
răbdat-o el, că era adevărat și toată lumea știa că o ceruse cu un an înainte pe Didina lui Palici și Didina pe urmă
a plecat din sat, a intrat într-o fabrică și se auzea că dădea la facultate fără frecvență. Nu vrusese să intre în
neamul
325
lor. „Da, zice el, am auzit și eu că domnișoara Palici a intrat Ia facultatea de prostologie. Regret foarte mult că nu
m-a luat, intram amândoi la facul tate, luam diplome de prostologi. Oho! zice, ce-am să încalic eu o dată pe
bălana și ce pinteni o să-i dau când o să-i văd pe comuniști dărâmați. Vin ei americanii încoa', și dacă n-o să-i
adun eu pe toți prostologii lângă Cotigeoaia și o să pun mitraliera în ei, or să muște țărâna cu sânge." „Vezi să n-
o muști tu până atunci", zice nevastă-mea, și atunci o dată a sărit de pe pat, a înjurat-o pe nevastă-mea și a
plesnit-o cu dosul palmei peste ochi. M-am uitat și eu la ea și când am văzut-o galbenă la față i-am spus lui Dan:
„Mă, zic, de ce dai tu în nevastă-mea? Ce ți-a făcut ea ție de dai în ea?" Și am sărit la el, dar aveam mâinile goale
și el avea cuțitul în buzunar, l-a scos și sta cu el în mână să mă taie. A sărit și Ștefan tot la mine și mă ținea de
mâini. Asta e domnul Dan, la fel ca și tat-său, și când am venit la sfat și i-am spus tovarășului Plotoagă, a dat din
umeri, că n-are ce să-mi facă. Și mă întorc acum și spun de ce a dat el din umeri și toată activitatea lui cum apare
în legătură cu geace și acum cu strângerea recoltei. Și vorbitorul se întoarse iar cu ani în urmă și povesti
întâlnirea de după război care avusese loc acasă la Aristide și cum discutaseră ei acolo ce oameni de încredere să
„văpsească" pentru a nu scăpa satul din mâinile lor de exploatatori în anii care aveau să urmeze. Vorbitorul
fusese de față când Năstase a spus să fie chemat Plotoagă la el să-i dea ordin să se facă comunist, să se înscrie în
partid și să ajungă primar.
– Eu vreau să-i pun tovarășului Plotoagă întrebarea, continuase Vasile, dacă tovarășul Plotoagă a declarat când a
intrat în partid, că a fost omul de încredere al chiaburilor, dacă din momentul ce se înscrie în partid a rupt-o cu ei.
Dacă el a declarat asta, atunci tot ce învinuiri i-am adus pe direcția asta, nu mai sunt valabile și am încetat să i le
mai aduc. Dar elf nu poate să zică pentru că n-a declarat nimic, tovarăși, ca și Bilă, a minții partidul, sperând că

nimeni nu știe cine e și ce joc face el, îndeplinind| funcția de președinte al comitetului executiv.
Și cu aceasta, Vasile se așeză. Tot ceea ce spusese el produse asupra ; organizației și asupra prezidiului un efect
covârșitor, nu atât prin faptul că dezvăluirile sale zdrobeau pe cineva, cât mai ales prin afirmarea forței lui, cât de
bine vorbise și cât de stăpân se arătase că era pe sine și pe l| evenimentele prin care viața lui trecuse, neștiute de
nimeni până atunci. Urmară ceilalți Ia cuvânt și începu după aceea o bătălie pierdută, care dură însă ceasuri
întregi, până pe la miezul nopții. Zadarnic au încercat unii din ei să-l apere pe Plotoagă, se povestea mai târziu,
Vasile îi aștepta de la locul lui pe fiecare să ia cuvântul și după ce terminau, se ridica în picioare și cerea
prezidiului să-i pună ăluia o întrebare. Ei, și cu sistemul ăsta îi zăpăcea pe toți, fiindcă nu se știe de unde dracu le
aflase el pe
326
toate și le ținea minte. Pe Arghirescu spre exemplu l-a întrebat când a primit el noul plan de încasări și ce măsuri
s-au prevăzut în sarcina sfatului popular în vederea îndeplinirii lui și dacă s-au executat măsurile respective. Nu
se executaseră. De ce? Când s-a primit planul? La întâi ianuarie. Și acum în câte suntem? în 25 august. Aproape
opt luni. S-au luat declarații de la fiecare, că se obligă să plătească impozitele care le revin? Nu s-au luat. Cât
avea de dat domnul Năstase? O sută optzeci de mii. A dat vreun leu? N-a dat. (Și aici toată adunarea fluierase și
se făcuse zarvă mare, din momentul acela fusese gata cu Plotoagă, nimeni nu mai credea că o să mai vie a doua
zi la sfat.) Iar Vasile strigase că nici n-o să dea domnul Năstase o sută optzeci de mii, nici el și nici ceilalți
chiaburi ai comunei și nici Arghirescu n-o să-i încaseze, câtă vreme tovarășul Plotoagă era acolo ca președinte al
comitetului executiv și îl ferea pe domnul Năstase și pe fi-său Dan și pe toți bogătașii satului cu spatele lui lat…
Arghirescu, ca să scape, o lăsase moartă cu apărarea președintelui, dădea vina pe el că ține hârtiile încuiate în
birou…
Și astfel luă sfârșit această ședință care îl aducea pe acest Vasile la ordinea zilei și nimeni, în afară de Isosică, nu-
și dădu seama atunci că o dată cu ieșirea acestuia din umbră începea pentru sat o nouă perioadă de zvârcolire
care avea să dureze mai bine de zece ani, la sfârșitul cărora pământul tuturor, cu vitele mari și uneltele agricole,
aveau să fie cooperativizate. El însă, Vasile, avea să continue, cu unele întreruperi, să rămână în fruntea satului și
după această perioadă…
Pe la orele trei dimineața Isosică se întorcea acasă cu Ciulea. Luase și ea parte la această ședință. în general
lipsea, îi ajungea că se ducea el. Multă vreme merseră unul lângă altul fără să-și spună nimic.
– Ai văzut, zise ea apoi întru târziu, că ăsta a fost firul, pe care l-am prins eu? Cum a mers acasă cu Vasile?
– N-a mers prea ușor, zise Isosică, din pricina Florichii, muierea aia a lui mică. E deșteaptă, dar nu știe să uite, n-
o să facă bine Vasile dacă
ș o să se ia prea mult după ea.
– D-aia el nici nu-i spune tot, zise Ciulea.
– De ce crezi?
– O știu eu pe Florica lui Ciupăgeanu, dacă Vasile i-ar fi spus până unde a ajuns el pe linie de U.T.M., nici n-ai
mai fi putut tu să le calci pragul și să stai de vorbă cu el. Te-ar fi dat afară. El nu cred că s-a mirat că l-ai propus
tu președinte, dar Florichii cred că i-a bătut inima ca un ciocan când te-a auzit… Fiindcă nu știa ce știa Vasile!
Fiindcă dacă ar fi știut l-ar fi sfătuit să tragă și în tine tare și să te dărâme. Și cine știe ce-ar
jjfi ieșit, că muierile nu știu ce este puterea, pe care n-o poți avea singur fși trebuie s-o împărți cu alții dacă vrei
să nu cazi repede…
327
– Crezi că nu i-a spus el ce mi-ai spus tu mie, că a ajuns până la președintele regiunii în audiență? Crezi că nu i-a
spus el așa o ispravă formidabilă că președintele sfatului popular regional e rudă cu fata aia care I-a sprijinit pe
Vasile să intre în partid, de la raionul U.T.M?! Mira-m-ași!… Dar ia spune, cum ai prins tu firul, că am uitat să te
întreb: care a fost primul fapt care te-a ghidat?
– A, făcu Ciulea! Nu ți-am spus? într-o zi am aflat că Vasile nu e acasă, adică nu e în sat, fusese văzut la gară
așteptând cursa de Turnu. Unde se putea duce? La raion sau la regiune, și cum știam că e prieten cu secretara
U.T.M., poate mai precis la U.T.M…. Și atunci mi-a venit în minte să aflu ce e cu fata asta r cine e, de unde vine,
ce rude are, cine sunt rudele, și atunci am aflat că președintele sfatului popular al regiunii e unchiul ei!… Am
plecat la Turnu și acolo am aflat de la Bâznae că Vasile fusese văzut prin Turnu cu fata asta. Era clar pentru
mine… utemista, nereușind prin al Iu' Moromete să-și impună omul ei, în întâlnirea de pe câmp în prima zi a
secerișului, s-a dus cu Vasile în audiență la unchi-său…
– Și fetei ășteia de la U.T.M. ce mama dracului i-a cășunat pe Vasile?
– Nu știu! E omul ei! I-o fi plăcând de el!
– Bine, și Zdroncan de ce ne-a trădat? De ce i-a spus el lui Vasile despre „Operațiunea Cotigeoaia"? Ce interes
avea?
– Păi Zdroncan știa înaintea mea de legătura asta a lui Vasile cu fata și prin fată cu președintele regional, și s-a
gândit și el că, de… Dar audiența a avut loc după ce i-a spus el lui Vasile ce vreți voi să-i faceți lui Fântână.
Numai simpla legătură l-a făcut pe Zdroncan să-i divulge lui Vasile secretul…
– Norocul lui Vasile, gemu Isosică intrând în curte, a fost Bilă și prostia lui Nae Marinescu! Că altfel, cu toată

legătura lui, mai avea el de așteptat…
Și cei doi soți continuară să discute în același fel până se culcară, atât de obosiți totuși amândoi că uitară
adevăratele cauze care îl aduseseră pe Vasile la suprafață, de care se temuseră și ei, intensificarea luptei de
desființare a celor bogați din sat, părându-li-se acum că Nae Marinescu, și că Bilă, și că Zdroncan…
IX
Vasile fu numit președinte al comitetului executiv chiar a doua zi, fiindcă în anumite situații schimbările acestea
se operează fără formalități de prisos și cu o rapiditate uluitoare. Bilă fu exclus din partid și Plotoagă sancționat
cu vot de blam. La a doua abatere urma avertismentul și apoi excluderea, dar nemaifiind președinte această
amenințare n-avea nici un sens și pe
328
urmă poți fi exclus și direct dacă ajungi în situația lui Bilă, treptele statutare nu sunt un obstacol de netrecut.
Noroc că Plotoagă avea pământul Iui și putea acum să-și vadă de plugărie, mai ales că nu avea chiar puțin, nu era
adică „sărac", cum se trecuse el în dosarul de membru de partid în autobiografia pe care și-o scrisese.
Vasile luă foarte minuțios de la el în primire toate scriptele și după ce îi petrecu pe activiștii care veniseră de
dimineață să-l pună în funcție (venise chiar președintele sfatului popular raional), se întoarse în biroul său, încuie
sertarul și dulapul cu cheile și ieși și intră peste Zdroncan.
– Să trăiești, tovarășe președinte, zise Zdroncan respectuos, continuând însă să-și vadă de scris. Ai nevoie de
mine?
Vasile se aplecă și se răzimă de bara de lemn ca orice țăran și stătu astfel pe gânduri câteva clipe lungi.
– Mă Zdroncane, ia vin' puțin încoace! zise el în cele din urmă.
Și ieșiră amândoi, și Vasile o luă spre biroul pe care era scris „președinte", deschise ușa și rămase în picioare
mergând agale încoace și încolo în bocancii și pantalonii lui ușori din piele de drac.
– Ce crezi tu că trebuie să fac eu acuma, Zdroncane? zise Vasile. Primul lucru pe care ar trebui să-l fac?
– Nu știu, zise Zdroncan, eu ce-am știut ți-am spus și când o să mai știu ceva, o să-ți mai spun. I-am spus și lui
cumnatu-meu Plotoagă că mai bine ar fi făcut dacă se împăca cu dumneata și i-am spus și de ce, dar dacă omul a
fost sincer și mi-a spus și el?
– Ei, ce ți-a spus?, zise Vasile.
– Măi Zdroncane, zice, dacă ași putea, m-ași împăca, dar numai când mă gândesc văd roșu.
– Și de ce, mă, Zdroncane, că doar nu i-am făcut nimic! zise Vasile fără să se mire prea tare.
Parcă era singurul lucru care încetase să-l mai mire încă de mult? El care fusese un băiat sărac și trăise greu, să
nu poată tocmai el să intre în partid și să trebuiască să lupte ca să fie primit?
– Asta chiar că nu știu, zise Zdroncan, mai bine întreabă-l pe Isosică, fiindcă văz că te-ai înțeles bine cu el.
Felicitările mele.
Era un reproș că divulgându-i ceea ce știuse, Vasile nu-șî îndreptase totuși lupta contra lui Isosică și să-l fi cruțat
deci pe Plotoagă?
– Va să zică nu-ți trece prin cap care ar fi primul lucru pe care ar trebui să-l fac eu în calitatea mea de
președinte? zise Vasile ocolind reproșul.
– Nu, nu-mi trece, zise Zdroncan.
– Bine, ai să vezi.
329
Isosică plecase la raion de dimineață, și spusese că se întoarce peste câteva zile, avea multe de făcut acolo. După-
prânz pe la ora cinci, fură văzuți Năstase Răduleascu și Dan intrând în clădirea sfatului și apoi în biroul
președintelui. Vasile dăduse ordin să vie și aceștia veniseră. Câteva minute mai târziu sosi pe-acolo ca din
întâmplare și plutonierul Moise. Dar el intră, cum avea obiceiul când venea la sfat, în biroul lui Zdroncan și
începu să răsfoiască pe gratis ziarele și revistele altora. Paznicul de afară care văzuse și auzise prin fereastra
deschisă povesti apoi în sat cum se desfășuraseră lucrurile acolo în biroul președintelui. Vasile se ridicase în
picioare la intrarea celor doi și le dăduse apoi scaune și le zisese să ia loc, că avea ceva să le spună.
– Și nu putuși să aștepți pe-a doua zi? zise bătrânul Năstase negru de o umilință disperată pe care nu putea să și-o
înfrângă, deși făcea eforturi vizibile să se uite în altă parte și să nu-l vadă pe Vasile instalat în partea cealaltă a
biroului. Crezi că nu știm noi de ieri-seară, înaintea ta, că a venit un ordin să te pună pe tine moț? Nu era nevoie
să ne chemi aici chiar îndată, puteai și tu să mai aștepți trei-patru zile, să nu râdă lumea de tine.
– M-am gândit și eu, zise Vasile, să aștept o zi, două, dar pe urmă mi-am zis că am așteptat destul până am pus
mâna pe voi. Nici nu știți cât am așteptat și câte am înghițit, de câte ori era gata să mă dau bătut și să fug din sat.
Acuma am pus mâna pe voi.
– Și ce-o să ne faci? exclamă Năstase disprețuitor.
în clipa aceea Vasile se aplecă și îl plesni pe bătrân atât de năprasnic peste față încât îl lungi pe podea cu scaun
cu tot.
– Sări, domnule Dan, să-ți aperi tatăl căzut la pământ! șopti președintele ieșind de după birou și uitându-se la
vărul său cu un ochi arzând rece de o ură de nevindecat. Aveai un cuțit, nu-l mai porți la tine?
într-o clipită Dan avu scaunul în mână și îi dădu lui Vasile cu el în cap. Căzură amândoi, dar Vasile se ridică

îndată, în timp ce Dan se per pelea pe jos. Fusese el însuși lovit undeva, dar când și în ce fel? Vasile îl lăsă să se
perpelească, îl ridică pe Năstase și îl puse pe scaun. Bătrânului îi curgea sânge din nas, i se făcuse cămașa roșie.
– închină-te la Dumnezeu, zise Vasile gâfâind, ai să mori pe- acolo pe unde am să te trimit eu și din averea și din
tot ce ai tu o să se aleagă praful. N-am să dorm ca lumea până n-am să vă stârpesc pe toți din rădăcină, dar o să
încep cu tine, ca rudă ce-mi ești…
Alarmați de paznic, Zdroncan și plutonierul Moise intrară înăuntru.
– Cine v-a dat voie să intrați aici fără să bateți în ușă? strigă Vasile furios. Afară!
330
Pe urmă se liniști:
– Plutonier Moise, zise el, iai pe ăștia pe-amândoi și cu Arghirescu mergi cu ei acasă să plătească o sută optzeci
de mii de lei impozit. Dacă nu plătesc, luați-le tot grâul și îl trimiteți la baza de recepție contra chitanță. Să se
cerceteze pe urmă exact cât pământ au și îi dăm în judecată pentru că au indus în eroare sfatul popular
nedeclarând suprafețele de pe care au strâns recolta. Fiind chiaburi înrăiți și periculoși, u trimiți pe urmă cu
escortă la raion pe bază de declarații de la toți pe care i-au omorât ăștia cu măciucile în viața lor.
Plutonierul Moise îi făcu semn bătrânului să se șteargă pe față și pe gât de sânge, dar acesta parcă surzise, părea
cu adevărat cu totul străin de ceea ce se petrecea în jurul lui și se ridică foarte grăbit și aferat să plece de-acolo.
Dan însă nu-și revenea din lovitura primită. Fusese atins undeva, în burtă sau între picioare, fiindcă mâinile și
bustul le mișca fără greutate. îi curgea sudoarea în șiroaie și arăta vinețiu, așa de tare îl secase.
– Mi-a spus cineva că așa trebuia să-ți fac când ai scos cuțitul la mine în casă, după ce ai plesnit-o pe nevastă-
mea, îi explică Vasile, dar nu m-am gândit. Să dai tu în nevasta mea, murmură el deodată cu alt glas și în aceeași
clipă îl și cârpi pe Dan ca și pe bătrân mai înainte și îl întinse fulgerător cu spinarea pe podea. Am venit atunci la
tovarășul plutonier Moise și i-am relatat cazul și tovarășul plutonier mi-a spus că, neexistând dovezi, n-are ce-mi
face. Poftim dovezile, tovarășe plutonier, exclamă Vasile sarcastic, să declare domnul Dan că n-a intrat el în casa
mea cu cuțitul, cu frati-său și mi-a bătut nevasta. Să îndrăznească să mintă. îi iai declarație și lui și lui domnul
Ștefan și le aduci la mine. Dă-i ăstuia afară să se spele să nu-mi facă mie bâlci prin sat cu sângele lui puturos pe
cămașă.
– Vere, mârâi Dan ridicându-se de jos, de astă dată sigur pe sine – ai fi zis că palma care îl lungise avusese în
mod bizar un efect înviorător -fă-ne tu nouă cel mai mare rău pe care poți să ni-l faci, că dacă venim noi și cădeți
voi, să nu-ți pară rău că nu l-ai făcut…
– Să fii liniștit în privința asta, îl asigură Vasile, n-o să-mi pară rău de nimic și o să mă străduiesc de așa manieră
încât piatră pe piatră n-o să mai găsiți când o să vă întoarceți. Dacă o să vă mai întoarceți!
Și făcu semn din cap să fie scoși afară de-acolo. Plutonierul ieși cu cei doi și în aceeași zi le făcu acte de dare în
judecată și îi trimise la raion sub stare de arest: înșelaseră autoritățile la arie, nu declaraseră suprafețele și
cantitățile exacte; și nu plătiseră mai nimic din cele o sută optzeci de mii de lei impozite, câte le aveau înscrise
pe rol. Pe Ștefan însă nu-l prinseră, fugise la timp de-acasă și nu mai reveni niciodată în sat…
331
Printre hotărârile luate în ședința organizației, în afară de excluderea lui Bilă din partid și sancționarea cu vot de
blam dată lui Plotoagă, mai era una considerată de primul secretar Ghimpețeanu ca foarte importantă și anume
formarea unei comisii locale care să meargă în zilele următoare prin sat și să strângă în căruțe cotele celor care
fugiseră cu ele de pe arie și credeau ei că au să rămână fără să le dea. Era, de altfel, zise el, și ultima sarcină pe
care o mai avea de îndeplinit în satul său natal Moromete, după care putea să se întoarcă liniștit la raion și cu asta
să se considere ca încheiată, în fapt, campania de strângerea recoltei din anul acela. Instrucțiunile prevedeau ca
această comisie să fie formată din organizațiile de masă, în special din Frontul Plugarilor și chiar și din oameni
așa, mai respectați din sat, și să facă parte bineînțeles din ea și membri de partid, ca să-și atingă scopul: adică de
la chiaburi să ia cereale în contul impozitelor și de la ceilalți restanțele. S-o conducă, firește, președintele sfatului
și tovarășul Moromete să-i îndrume să iasă totul bine…
Niculae dormi târziu după ce se întoarse de la ședință și până se sculă și se îmbrăcă se făcu prânzul, nu mai plecă
de-acasă, încât instalarea lui Vasile se făcu în lipsa lui.
– Sarcina mea s-a cam încheiat, zise el adresându-se tatălui, mâine sau poimâine plec. Bine că s-a terminat, o să-l
aveți acum președinte pe Vasile, singur spuneai că e un om…
– Când am spus eu? se apără Moromete.
– în ziua când am început secerișul, și mi-ai povestit la capul locului cum l-a omorât Năstase pe tatăl lui Vasile și
alte istorii de același gen.
– Bine că știi tu istorii de alt gen, zise Mormete supărat și ca niciodată până atunci se arătă foarte puțin dornic de
discuție, se ridică și se pierdu pe undeva prin grădină.
Spre seară Niculae se duse pe la sfat și îl găsi pe Vasile acolo.
– S-a operat, zise Zdroncan, de dimineață pe la doișpe, o schimbare în sânul comitetului executiv. Am trimes pe
tâmpitu ăsta de Ilie Micu să vă cheme și n-a știut ce să spună, că nea Ilie Moromete n-a vrut să te scoale, zicea că
dormi, și îl arătă cu capul pe acel Ilie Micu, care nu știuse ce să spună.
– Foarte bine, zise Niculae, știam că o să vină Vasile.

– Ei, uite-l pe tovarășul Vasile, continuă Zdroncan, noul președinte. Niculae se uită pe sub sprâncene la cel
numit, care era acolea și câtva
timp nu zise nimic. –
332
– A și băgat spaima în chiaburi, zise acel Ilie Micu, care era într-adevăr un om mic de tot, aproape un pitite,
ședea la un colț al mesei lui Zdroncan și sorta niște scrisori.
Era chiar pitic, mic și spân, îndeplinea funcția de curier, dar demult, dinainte de război, îi plăcea lui Valache să-
și aprindă țigarea de la el ridicându-l cu trup cu tot până la gură. El ducea toate scrisorile prin sat și era foarte
bățos, nu aștepta să vie omul până la poartă după ce îl striga, îi arunca plicul peste gard și își vedea de drum
spunând că el n-are timp de pierdut, îl așteaptă dom' primar și dom' notar… Acum îl degradaseră pe Ilie Micu, nu
se știa sigur dacă i se mai dădea sau nu leafă de curier și nici prin sat nu mai era văzut în fiecare zi, ca pe
vremuri.
– Taci, mă, din gură, Ilie, că dacă te prind că mai spui ceva de oricine-ar fi, te dau afară, zise Zdroncan. Ia du-te
mai bine și adu apă, uite cana ici, spal-o nițel, fire-al dracu', vezi c-a băut Arghirescu din ea și miroase a usturoi.
Că și ăsta, al dracu', parcă n-ar mai găsi altceva ce să mai mănânce.
– Ia vino, tovarășe președinte, zise Niculae adresându-se lui Vasile, Isosică unde e? Ia să se ducă cineva să-l
cheme.
– Isosică?! exclamă Zdroncan. Cred că la ora asta stă la discuție cu Fântână pe la Pălămida au plecat amândoi de
dimineață, cred că s-au întâlnit în tren, dacă nu cumva bărbosul l-o fi aruncat jos din tren, aflăm noi!
– Adevărat, zise Niculae, de ce n-a venit Fântână la ședință aseară?
– Nici Isosică n-a crezut că o să se prindă, dar a încercat și i-a reușit perfect, zise Zdroncan. L-a trimes pe Enache
al Cârstichii să-i spună lipoveanului că ședința are loc la ora nouă seara, și nu la cinci cum a fost.
– Și Fântână a crezut?
– N-a fost numai asta, zise Zdroncan ștergându-și penița pe cap și punând-o apoi pe suport, a venit tocmai atunci
și nepotul lui și i-a spus că poate să-l prindă la moară pe Ștefan al lui Năstase. Fântână era montat rău de muierea
lui că s-a făcut Marioara de râs din pricina ăluia și când a auzit așa a venit la moară, l-a lăsat pe Ștefan să plece
cu căruța și când a luat-o ăla la dreapta s-a urcat peste el cu nepotu-său, că ăsta venise cu căruța cu coviltir de
frica ploii, l-au dat peste cap și l-au dus spre Cotigeoaia. „Bine, mă, zice bărbosul, de ce te-ai apucat tu să umpli
satul că te întâlnești în pădure cu fata mea, ce fel de flăcău ești tu?" „Nea Adame, zise Ștefan, eu n-am suflat o
vorbă, poate Marioara să fi spus ceva." „Cum Marioara, zice ăsta, ai mai pomenit tu ca o fată să bată singură
toba și să se facă de râs că se întâlnește în pădure cu un flăcău?" „Nu știu cine a spus, zice Ștefan, că dacă află
tata mă dă afară din casă." „Va să zică nu vrei să juri, zice ăsta, ți-e frică să minți! Ei lasă că-ți arăt
333
eu ție." „Nea Adame, uite jur că n-am suflat nimănui o vorbă, crede-mă, ce dracu, am făcut și eu armata, nu mai
sunt un prost…" „Bine, zise Fântână^ 5 atunci de ce când ai băgat de seamă că s-a aflat n-ai zis că nu e adevărat? î
Și după una și alta te-ai mai apucat să și minți, că n-a fost vorba de însurătoare." „Nea Adame, n-a fost vorba de
absolut nimic, nici măcar să I zici că am schimbat așa o vorbă, nici n-am văzut-o în ziua aia care zice i lumea că
a rămas cu mine în pădure. Cheam-o aici și ai să vezi că nu mint." „Atunci lumea de ce vorbește?" „Dracu s-o ia
de lume, zău că nu știu de ce, uite poți să mă și bați, că nu știu nimic." „Bine, zise bărbosul. Dar dacă cu începere
de mâine, n-o să spui la oricine te-ntreabă exact cum mi-ai spus mie aici, atunci să știi că pun eu iar mâna pe
tine și pastele și clopotnița mă-tii care te-a mai făcut." Seara la nouă vine Fântână la școală la ședință și dă de Ilie
al lui Leoașcă cu ușa închisă care nu vrea să-i dea drumu înăuntru. Ordin expre de la Comitetul Central. Ei, să fi
auzit înjurături de dimineață când a venit bărbosul pe aici și a aflat cine a dat de fapt ordinul ăsta și mai ales la ce
oră a început ședința, încheie Zdroncan. Unii zic că eu înjur. Eu nu înjur decât cum zicea alde tata: …oasele în…
sau: fir-ai al dracu', sau lua-te-ar dracii! Ei, să-l fi auzit voi pe Fântână de dimineață, mai zise Zdroncan cu dinții
lui zâmbați, sticlind de încântare.
– Dar dumneata de unde știi, domnule Pisică, zise Ilie Micu cu respect, spunându-i pe numele adevărat lui
Zdroncan, nume cu care semna el foarte încogârlițat și cu o coadă lungă de jumătate de pagină actele legale ce
emanau de la sfatul popular.
Zdroncan, deși evident flatat de respectul lui Ilie Micu, nu catadicsi totuși să-i răspundă și continuă explicând de
ce Isosică se grăbise prin urmare să prindă de dimineață trenul de șase spre Pălămida. E drept că era adevărat că
avea el și ceva de aranjat pe la direcția morăritului… Și de felul cum pronunță secretarul sfatului această ultimă
frază se văzu numaidecât că nici nu știa ceva precis în legătură cu plecarea celor doi la Pălămida și unde avea
fiecare din ei treabă.
Niculae spuse că în cazul ăsta să poftească Zdroncan cu președintele la o ședință pe care s-o țină eâteșitrei în
legătură cu comisia; mâine dimineață trebuia pornit prin sat și lichidată această lipsă din timpul cam paniei. Până
se ridică Zdroncan și încuie hârtiile, Niculae îi spuse lui Vasile în biroul acestuia:
– Ai vorbit foarte bine aseară în ședință. Dacă te apucai să-mi spui mie așa cum ai vrut, când am venit la
începutul campaniei, n-ai mai fi obținut același rezultat.
– Chiar de-atunci v-am dat dreptate, răspunse Vasile.

Zdroncan tocmai veni și el și ședința restrânsă intră în subiect. Formară două comisii. Căzură apoi de acord că
trebuia chemat imediat
334
împuternicitul comitetului de stat pentru colectarea produselor agricole și să i se dea sarcina să adune mâine
dimineață la sfat pe membrii celor două comisii: una avea s-o conducă Maxim al lui Pătăleață, electricianul
comunei, și să meargă cu ei și Mantaroșie, și alta avea s-o conducă chiar noul președinte, să împartă adică satul
în două și să se termine acțiunea
în câteva zile.
împuternicitul acela veni. Ajutat de curierii și paznicii comunali, el plecă să-i anunțe pe cei numiți.
împuternicitul acesta nu era de fapt altcineva decât Cristache al lui Cioacă și era vecin chiar cu unul numit în
comisie și începu chiar cu el; era chiar Enache al Cârstichii.
– Băgați de seamă, spuse împuternicitul, Cristache al lui Cioacă, adresându-se lui Enache al Cârstichii. Dacă
vreunul din ei pretinde că n-are, că nu-ș' ce, că pe partea ailaltă, faceți percheziție și confiscați. Aveți
împuternicirea asta de la mine, împuternicitul comitetului de stat pentru colectarea produselor agricole. S-a
înțeles? || – Hai, mă, că știm noi! răspunse Enache tot așa, la plural, cum vorbise
bi Cristache.
Dar de fapt nu știau nimic. în viața lor nu făcuseră perheziție și nu
confiscaseră ceva cuiva.
– Maxime, zise împuternicitul când vorbi cu electricianul comunal, bagă de seamă, ești șef, îl învesti el. Cu tine
stau de vorbă, mai adăugă cu un glas care promitea multe referitor la avantajele acestei învestituri, dar care
totodată avea și ceva amenințător, ceea ce dădea de înțeles că există și ^dezavantaje, dacă nu chiar neplăceri.
Asta depindea de felul cum îl asculta pe el.
I – Hai, mă, că am înțeles eu, protestă și Maxim arătându-i împuter-Inicitului brațele sale desfăcute: chiar așa mă
iai? Am și eu cap, adăugă, | și clătină din cap drept dovadă parcă.
XI
| A doua zi dimineața Maxim al lui Pătăleață electricianul și Mantaroșie 1 cantaragiul erau la sfat. Dar nu veni
Enache al Cârstichii, vecinul împuternicitului, și în afară de el nu venise nici un anume Busuioc, membru în
Frontul Plugarilor. Din cealaltă echipă veniseră însă toți, și Vasile se pregătea să plece cu ei.
– Să se ducă cineva și să-l cheme pe Busuioc și pe Enache al Cârstichii, zise el, ce așteptați? Maxime, mai
adăugă el, aveți grijă cum intrați în curtea omului, explicați-i că nu se poate să nu dea, că a fost o eroare că au
fugit de pe arie, dar acum trebuie îndreptat… Asta în cazul în care
335
vedeți că omul e cumsecade și nu prea are el putere economică. Cu chiaburii însă să nu intrați în discuție, adăugă
el, deși până la ora aceea nu se știa nimic dacă vreun chiabur profitase și el de împrejurări și fugise cu grâul de
pe arie; aveau însă impozite de plătit.
– Pe chiaburi îi executăm, spuse atunci o voce foarte blândă, dar foarte hotărâtă și Vasile se uită îndărăt.
Era Bilă. Tocmai sosise și el și auzise ultimele cuvinte ale noului președinte.
– îi executăm la sânge, repetă el.
Avea aerul că nu i se întâmplase nimic alaltăieri, că adică nu fusese exclus din partid și că putea mai departe să
vie pe la sfat și să fie văzut dând sau executând diferite însărcinări ca și înainte. Singurul semn care fu observat
la el că suferise marea înfrângere era că nu mai avea creioanele acelea în piept, și Ie scosese pe toate.
– Mantaroșie, zise Vasile, decât să stai acolo și să sprijini sfatul să nu cadă, mai bine te-ai duce să-l chemi pe
Enache al Cârstichii și pe Busuioc, că n-avem timp de pierdut.
Niculae stătea în biroul lui Zdroncan și vorbea la telefon cu raionul de partid, Mantaroșie afară, răzimat într-
adevăr de una din coloanele clădirii, răsfoia liniștit tabelele de colectare. Arăta foarte vesel Mantaroșie, dar era
greu de știut din ce pricină.
– Gata, imediat, zise Bilă cu un zel indiferent. Ce, ne jucăm de-a baba-oarba? Proces-verbal, ordin de la raion,
așteaptă aici tovarășul președinte Vasile.
Era însă ceva de o tristețe care nu se mai ștergea în glasul lui. Fusese zdrobit, dăduseră în el ca în fasole, fără nici
o milă și nu-și revenea, nu putuse sta acasă după ce atâția ani își petrecuse zilele în jurul acestei clădiri albe.
– Uite că Enache a și venit, spuse Mantaroșie rânjind fără să fi ridicat fruntea din hârtii.
într-adevăr se vedea pe șoseaua puțin înaltă coborând de departe un om. Cu toate că distanța era mare, se
distingea bine cum se apropia cu o călcătură largă și neregulată, bălăbănindu-și brațele. Din când în când ducea
mâna la pălărie fără nici un rost și se uita în toate părțile cu un aer triumfător, parcă ar fi fost mai-marele satului.
Văzându-i pe cei adunați, le făcu un semn foarte nedeslușit și i se auzi glasul, ca un fel de chiot sau de chemare.
– Da, e Enache, zise și Vasile. Noi am plecat, ne vedem la prânz! Al lui Pătăleață, ți-a spus Cristache că ești șef,
cu tine stau de vorbă. Hai să mergem, le spuse apoi celorlalți și se îndepărtară toți grăbiți.
336
Trei căruțe cu cai cu cergi în ele se puseră în mișcare și îi urmară îndeaproape. In ele trebuiau puse cotele.
– Hehehe! făcu Enache din nou, acum la câțiva pași de sfat, stați așa.

– E beat, constată Bilă cu o superioritate plină de remușcări, ca un cunoscător.
– Fraților, ehehe, stați așa, strigă Enache și se opri înaintea lor și își dădu pierdut pălăria pe ceafă. Să umblați voi
de-a lungul Dunării de unde intră ea în țară de la Turnu-Severin și până se revarsă în mare și muiere ca a mea n-o
să mai găsiți. N-a zis ea nimic, au! sau of! De dimineață așa pe la cântatul cocoșilor, mă scol din pat și mă duc la
ea și zic, eu dorm acilea și ea, săraca, s-o fi luptând în o mie de sudori. Nimic! Uite, să-mi saie ochii din cap!
Râdea! Zău, să fie prost! Să fie al dracu' care vă minte! Când am intrat acolo sta în pat și când m-a văzut mi-a
râs… Ce făcuși, fă? zic. II făcui, zice. Ei, pă dracu! Zău că l-am făcut! Aoleo! Când am auzit-o așa, mi-a sărit
inima. Unde e, fa, să-l văd și eu. îl spală, zice, îi leagă buricul. Ce este? Băiat, zice, seamănă cu tine. O să avem
acum, ezact zece copii. Muiere, zic, ești cineva. Fie-al dracu' dacă mai e careva
ca tine…
Enache suflă greu, își scoase pălăria din cap și se șterse pe frunte de sudoare. îi apucă pe Maxim și Mantaroșie de
braț și îi luă cu el.
– Hai înăuntru, zise el. Plotoagă e aici?
Habar n-avea că Plotoagă nu mai era președinte.
– Ce s-a întâmplat, Enache? îl întrebă Zdroncan ieșind pe coridor, întreba degeaba, fiindcă auzise totul prin
fereastra deschisă.
– Mă, ăsta, zise Enache apucându-l de umeri pe secretar. Dă- mi primu-întâi! Dă-mi alea douăzeci de mii de lei.
– He! făcu secretarul. Ce vorbești? Ți-a născut muierea al zecelea? Ai dreptul! Decretul Marei Adunări
Naționale!
– Ah! făcu Enache și dându-sc un pas înapoi își smulse pearca lui de pălărie din cap și o izbi de podea. Pe urmă
se aplecă după ea, o ridică și și.-o puse în cap, după care îi apucă iar pe Maxim și pe Mantaroșie de braț, îi trase
afară și le spuse grăbit: stați acilea, să mă duc să-i spun muierii! Vin acum!
– Enache, strigă Mantaroșie în urma lui. Vezi că Busuioc stă chiar acolea, lângă casa de naștere. întoarce-te cu
el! Bă, să nu vii fără el.
Maxim intră din nou în biroul secretarului și se așeză supărat pe un scaun. Biroul spațios era ca de obicei plin de
oameni cu tot felul de treburi. Pe pereți se vedea dintr-o parte portretul lui Stalin care de mare ce era scăpa pafCă
atenției, iar din față portretele conducătorilor partidului printre care și o femeie, grupați în fotografii egale, șapte
sau opt.
– Poftim! Fă treabă cu Enache! spuse Maxim urmărindu-l cu privirea pe Niculae, crezând că Niculae o să intre
astfel cu el în vorbă.
337
Dar Niculae nici nu se uita la el, ieși în prag și rămase multă vreme cu privirea țintită spre casa lui Valache. Nu
se mai vedea de nicăieri Valache, parcă era pustiu în gospodăria lui.
In curând Enache se întoarse cu Busuioc care mergea parcă l-ar fi împins cineva din spate.
– Haide, mă Busuioc, ce dracu aștepți, să te chemăm cu lăutari? strigă Maxim încruntat. Ce e cu tine? N-am fost
eu aseară pe la tine și ne-am înțeles? De ce n-ai spus că nu vreai?!
Busuioc se uita în pământ și tăcea. Când ajunse în fața clădirii sfatului se opri și se uită în altă parte, ferindu-se
să dea ochii cu cineva.
Din cauza noroiului – abia ieri spre seară se limpezise cerul – toți se înșiruiră în flanc câte unul și spre uimirea lui
Zdroncan și a lui Niculae . care se uitau în urma lor, se amestică și Bilă în echipă.
– Ce e cu ăsta? exclamă Niculae.
– Dracu să-I ia! zise Zdroncan și dădu din umeri.
Nu se gândea nimeni să-i strige lui Bilă să părăsească echipa, sau chiar dacă se gândea, își spunea poate că Bilă
nu face totuși nici un rău nimănui, putea să fie trimes cine știe unde, să facă pe curierul, dacă îi plăcea. în frunte
mergea astfel Maxim al lui Pătăleață, după el venea Enache, care, de copleșit ce era că avea acum zece copii, nu
se mai ferea deloc de noroi, plescăia din bocanci și se uita mereu în toate părțile cu un aer triumfător; apoi în
spatele lui călca Busuioc, umil, străin parcă de toți și uitându-se în pământ, și, în sfârșit la coadă, Mantaroșie, cu
tabelele în mână și prins mereu de starea aceea a lui care nu i-o cunoștea nimeni, bătându-și parcă joc de cineva
sau ca și când și-ar fi bătut altul joc de el și acuma nu-i mai rămăsese și lui decât să râdă de el însuși…
XII
– Nu mai plescăi așa, Enache, că mă umpluși de noroi până la genunchi, spuse Busuioc cu un glas șoptit și
evlavios.
După care urmă o lungă tăcere. Toți se gândeau poate la faptul că acuma în plină vară plouase ca toamna și se
făcuse aproape frig.
– Ce-o fi cu Dumnezeu ăsta de-a vărsat atâta ploaie, se miră Enache rupând tăcerea.
Nimeni nu zise nimic. într-un târziu Mantaroșie -constată din urmă:
– Nu îndeplinise planul la plouat.
– Ehe! I-auzi ce zice! Ehe! exclamă Enache râzând zgomotos. Maxime, auziși?
338
Maxim mergea înainte tăcut și încruntat. Bilă se ținea în urma lui, cu modestia lui bățoasă. Enache îl împunse în

spinare:
– Auzi, mă, Bilă! Auziși ce zice ăla? Bilă, fi-ți-ar bila de râs. Da' tu, am auzit că nu mai ești în partid, ce cauți
aici? Hehe… continuă Enache, rămânând în urmă și călcând prin noroi alături de Mantaroșie.
Deodată Busuioc se rupse din rând și o luă înainte grăbit. După pași se vedea că e mânios și că părăsește echipa.
– Ce e cu ăsta?! exclamă Enache nedumerit. Busuioc, unde te duci?
– Scuipați peste chipul lui Dumnezeu, bolborosi Busuioc pătimaș, ' grăbindu-se cât putea mai tare. Știu eu de ce
nu vin la adunările voastre! ș O să vă roadă viermii cei neadormiți!
Mantaroșie începu să râdă în gura mare.
– Du-te după el, Enache, și adu-l îndărăt. Mai râdem p-acilea! Enache se grăbi să-l prindă din urmă și să-l aducă
înapoi pe Busuioc.
– Mantaroșie, de ce nu-ți vezi de treaba ta? spuse Maxim. Lasă-l pe om cu credința lui! Ce te legi tu de credința
lui?
– Haha, făcu Mantaroșie neturburat. N-ai auzit? Cică o să ne roadă viermii cei neadormiți.
– Pe marginea șanțului o să mori, ca un câine, spuse Busuioc cu ură. Maxim interveni și-i luă apărarea lui
Busuioc. Aveau ordine să nu se
lege de credința oamenilor, li se spusese în mod special. Cu părere vizibilă de rău, Mantaroșie trebui să-și înghită
deci pornirea nestăpânită de a se hlizi pe seama lui Busuioc și să tacă.
Busuioc ajunsese bisericos datorită unei întâmplări destul de ciudate, petrecută cu mulți ani în urmă când într-o
zi se apucase să dreagă un perete al casei și pusese copiii și muierea să aducă pământ galben de la văgăuni, să-l
amestece cu paie și balegă și să facă din acest amestec un soi de cărămizi cât toate zilele de mari numite chirpici.
Era într-o zi de vineri și muierea se împotrivise: nu vroia să lucreze vinerea. Busuioc se înfuriase, o înjurase atât
pe ea cât și pe sfânta vineri și spusese că da, să fie păcatul lui, să-l muncească pe el dracii pe lumea ailaltă, dar
până una-alta să pună muierea mâna și să pregătească pământul, să n-aștepte să pună el mâna pe vreun retevei. A
doua zi cel mai mic dintre copii, o fetiță, începu să se plângă de o zgârâietură la picior căpătată pesemne în
timpul când frământase pământul, dar nu se sinchisi nimeni, asemenea zgârieturi căpătau copiii aproape în
fiecare zi. în noaptea următoare însă, fetița avu un somn chinuit, iar femeia se deșteptă îngrozită și povesti
bărbatului că a visat-o pe sfânta vineri amenințând. Copilul muri în călduri mari și Busuioc se înspăimântă și
începu să se ducă la biserică. în timpul liturghiei stătea smerit și tot timpul se închina. Când preotul pomenea de
focul gheenei gemea înfricoșat și întețea crucile frângându-și grumazul.
Ținea tot timpul în mână un busuioc, din clipa când ieșea pe poartă, cât dura slujba, și până se întorcea acasă. Cu
timpul i se uitase numele adevărat în schimbul poreclei de Busuioc, de la floarea aceasta care cu vremea nu se
mai știa dacă mirosul ei fusese de totdeauna același și fusese doar aprobat de biserică, sau floarea însăși își
schimbase mirosul în nările oamenilor, amintindu-le de slujba din altar și de icoanele de jur-împrejurul cărora era
pus în cununi groase.
Echipa mergea înainte prin noroi în frunte cu Maxim și primii pe la care trecură, avizați pe căi simple că se
apropie comisia, lăsară muierea singură acasă și se pitiră prin vecini. Maxim se supără:
– Indiferent pe cine găsim, stăm și cercetăm, hotărî el. Așa nu se poate, țăranul nostru crede el că poate să înșele
statul. Nu există, legea e lege și gata.
Maxim spusese „țăranul nostru", deși continua să fie și el tot țăran, cultiva cereale ca toată lumea. Fiind însă
electricianul comunei, începuse pesemne să-i placă să se; detașeze…
în curând se opriră în fața altei porți. Bilă ridică ciomagul și enervat că nu găsiseră până acum pe nimeni acasă,
lăsă modestia aceea a lui falsă la o parte și bătu autoritar în ulucă. Uitase că nu mai avea acest drept.
– Ia uite al dracului cum bate! zise Maxim. Ia nu mai bate așa, dom'le Bilă, că nu ești stăpân pe curtea omului, îi
și spuse direct. De altfel dum neata n-ai ce căuta în echipă, mai bine ți-ai vedea de situație…
Dar Bilă nu pricepu sau se făcu că nu pricepe, și nu se opri din bătut, în ograda omului nu se vedea nimeni. De
undeva din fundul curții ieși un dulău roșcat, mare cât un vițel, care numaidecât se avântă înainte, și începu să se
arunce asupra porții. Oricare alt gard s-ar fi prăbușit, afară de acesta care avea uluci groase din lemn de fag,
bătute bine în cuie. Dulăul se zbuciuma și se izbea neîncetat, încercând rezistența porții din toate părțile. Totuși
el nu era prea îndârjit, hămăia și făcea salturile sale cu oarecare indiferență.
– Hai, mă, du-le dracului, zise Enache confidențial, adresându-se câinelui. Bă Gheorghe! Gheorghe!
Iată că stăpânul casei ieși în bătătură. Era un om scurt și îndesat, cu umerii puternici, parcă n-avea gât. Ar fi fost
greu de spus că exista ceva binevoitor în înfățișarea sa, totuși deschise poarta în grabă și se îndeletnici grijuliu cu
alungarea cât mai departe a dulăului. Chiar întârzie puțin cu această trebă lăsându-i pe membrii comisiei să intre
singuri în casă.
– Gheorghe crede că o să-l scape câinele din încurcătură, zise Mantarosie.
– Hai, mă Gheorghe, treci încoace la raport, zise Enache tare, prefă-cându-se autoritar.
340
le ie e
Gheorghe se grăbi să le deschidă ușa casei și se pre gluma sau poate chiar nici n-o pricepu.
– Cum să nu, dar nu știu pe unde or fi, unde le-o fi pus : – * Zina (stați jos! stai jos, Enache!), unde ai pus alea?

In casă nu era nimeni, dar Gheorghe avea două odăi. Zina nu ră^ probabil că nu auzise și atunci Gheorghe se
grăbi să iasă. Toți menii li. echipei stăteau în picioare, nimeni nu se așeză. Erau cam stingheriți. Cânt^ Gheorghe
ieși s-o caute pe Zina, Mantaroșie se luă după el.
– Zino, unde ai pus, fă, alea de la mașină? spuse Gheorghe din tindă, nevroind să intre în cealaltă odaie.
Mantaroșie nu se sinchisi, apăsă pe clanță și pătrunse dincolo lăsând ușa deschisă. Acolo, muierea lui Gheorghe
stătea pe un scăunel și tăia dintr-o oaie răstignită, făcută pastrama. De alături, de pe plita de tuci ieșea un miros
greu, dar ațâțător de carne friptă. Pe pat, un copil de vreo patru ani, cu burta goală, mânca dintr-o strachină
pastrama din asta cu mămăligă. Muierea își ridică fruntea. Era tânără, în plină înflorire; avea niște ochi mari și
frumoși, negri și sprâncenați. Copilul nu semăna cu ea, semăna cu tatăl, său, trunchios și fără gât, cu privirea
bănuitoare și închisă.
Echipa veni în urma lui Mantaroșie. Gheorghe întrebă din nou muierea, iar aceasta îi răspunse că nu știe, el știe,
să caute acolo în chichița lăzii, acolo sunt toate hârtiile.
– Nu e nevoie, spuse Mantaroșie, știm precis. Ai de dat o sută douăzeci de kilograme de grâu și două sute de
porumb restanță din anul trecut.
– Floarea-soarelui a dat? întrebă Maxim.
– Am dat. Am dat. Floarea-soarelui am dat, se grăbi Gheorghe să răspurtdă.
– !>i pe alelalte? întrebă Mantaroșie.
– Ei, nu, nu! Dar am dat. Floarea-soarelui am dat. (Stai jos, Enache.) Chiar am zis: să mă duc acolo, să dau
floarea-soarelui. De dat, am dat.
Asta era tot o istorie de anul trecut, cu floarea-soarelui. Cotele se luau când trebuia făcut untdelemnul, dar unii,
văzând așa, dăduseră mai bine sămânța la porci decât să le ia fabrica cote. Omul își ferea privirile și își căuta de
lucru: muta un scăunel de ici-colo, îl îndemna pe Enache să stea… Busuioc ținea fruntea în pământ, dându-se
mereu pe după Bilă, iar Bilă stătea bățos lângă Maxim, gata să întărească orice ar fi spus acesta. Singur Enache
era voios. Se așezase pe scăunel aproape de muierea lui Gheorghe și îi povestea ceva în șoaptă…
– Auzi, Ghiță, alde Aristița a făcut azi-noapte! Al zecelea, săraca de
lea!
– A făcut lesne? întrebă Gheorghe. Nu s-a canunit?
341
– Cine să se canunească?! Muierea mea? Păi am întrebat-o: „Te-a durut, fă?" „De unde!" zice. N-auzi că stătea
în pat învelită cu un cearceaf d-ăla și când m-a văzut mi-a râs? Zău că mi-a râs!
Muierea lui Gheorghe se ridică de pe scăunel, se duse la plită unde sfârâiau bucățile, luă de pe sobă o strachină
mare și începu să pună în ea.
– Ia, nea Enache, hai luați, zise ea așezând strachina învârfuită pe un scăunel.
In acest timp Maxim se uitase prin casă cu atenție. Sub pat se vedeau marginile unui balot gros de fire de
bumbac și în dreptul ferestrei era așezată o mașină de cusut Singer fără capac.
– Ai putere economică, spuse Maxim posomorât. De ce ai vrut să înșeli statul?
– Ce făcuși tu, fă? Păi adu niște mămăligă, zise Gheorghe adresându-se muierii, ca un surd total, după care
deschise ușa și ieși foarte grăbit.
Mantaroșie se apropie de Maxim și-i șopti la ureche:
– Nu trebuie să-l lăsăm, că ăsta n-o să dea. Să scoată acum ce-are de dat și să ducă la căruțe…
Maxim rămase cu chipul nepătruns. Nu răspunse nimic. Gheorghe se întoarse cu o oală mare plină cu ceva și se
grăbi să întindă fiecăruia câte o ceșcuță galbenă de pământ smălțuită.
– Beți, luați.
Era țuică veche, de anul trecut, cum de-o mai păstrase… Enache și Bilă mâncau pastrama cu mămăligă, Busuioc
nu vru, spuse că el nu mănâncă miercurea carne… Maxim stătea posomorât.
– Haide, nene Maxime, îl îndemnă muierea. Ați plecat de dimineață și n-oți fi avut timp să luați ceva în gură.
Maxim continuă să rămână posomorât, dar întinse mâna și începu și el să mănânce. Muierea zise:
– O să dăm și cotele alea, ce să facem!
– Nu-nu! O să dăm! De dat o să le dăm, că nu e cine știe ce! Așteptăm să vie alde cumnatu-meu de la Tecuci, că
i-am dat căruța și caii să se ducă, spuse Gheorghe cu convingere, atent mai mult la obligațiile lui de gazdă față de
musafiri decât la cele pentru care veniseră aceștia.
Bilă, cu paharul în mână, se apropie de Gheorghe și începu să-i șoptească tainic la ureche:
– Gheorghiță, ascultă-mă pe mine! Dă cotele, domnule! Ia câteva duble de grâu și gata… La puterea ta economică
nu contează, zău, ți-o spun cu lacrimi în ochi!
Gheorghe însă nu-l luă în seamă, se uita în altă parte ca și când Bilă n-ar fi existat. îl urmărea cu o privire
îngrijorată pe Mantaroșie.
342

1
XIII
După ce stătuse un timp alături de ceilalți fără să se atingă însă de mâncare și băutură, Mantaroșie ieșise apoi pe
nesimțite din casă. Gheorghe îl văzu urcând scara podului, apoi îl văzu ieșind în curte și luând-o spre șoproane.
Curând îl văzu întorcându-se. Mergea și rânjea tot timpul. Intrând în casă, Mantaroșie se uită disprețuitor la
gazdă și spuse:
– Te-ai chiaburit, dom' le Gheorghe.
Deodată se făcu tăcere. Se posomorâră toți, în afară de Maxim care își păstră înfățișarea de nepătruns.
– E, asta e acuma! exclamă Bilă indignat.
Busuioc își lăsă fruntea și mai jos, ca și când ar fi vrut să intre în pământ de rușine, iar voiosul Enache rămase cu
gura căscată.
– Da, te-ai chiaburit și nu vrei să mai dai cotele, spuse Mantaroșie din nou. Acuma șase ani când erai sărac și ai
primit pământ, era bun partidul, acuma nu mai e bun, isprăvi Mantaroșie cu un zâmbet plin de răutate și ,
plăcere invidioasă.
– De ce nu mai e bun? Cine ți-a spus ție că nu mai e bun? M-ai auzit tu pe mine vorbind? Ori ești nebun?! zise
Gheorghe pe neașteptate. începu să strige: Te știu eu pe tine, Mantaroșie. Să nu crezi tu că poți să mă apuci și pe
mine de piept… Ce?! Ai muncit tu în locul meu? Când eu umblam desculț și cu izmenele sumese prin noroi și
cultivam sfeclă și tutun și munceam de dimineață și până seara, tu ce făceai? Ai, mă? Am muncit pe spinarea ta?
Te-am isploatat pe tine acolo în Moldova de unde ai venit?
Striga, se frământa de mijloc și izbea cu pumnul când în direcția ușii, când a peretelui, când în aerul de deasupra
capului. Se făcuse urât la față, sălbatic, și ochii îi aruncau lumini întunecate.
– Te-am isploatat pe tine, mă, am isploatat pe cineva de spui că sunt chiabur? Sunteți martori! Ați auzit ce-a
spus!
Pufni greu pe nări, cuprins parcă de o vâlvătaie. își dădea pălăria pe spate, își apuca chimirul cu mâinile, izbea
scaunele de pământ mutându-le fără nici un rost dintr-un loc în altul.
– Da' ce, bă, am ajuns de râsul lumii să vii în târla mea să-ți bați joc de mine?! Ei lasă, că nu rămân ele lucrurile
aici! Fie-al dracului care o lăsa afacerea asta așa! Vii aici și te urci în podul meu, îți bagi nasul prin toate părțile,
te duci în șopron… Lasă că te aranjez eu! Dacă nu te-oi aranja eu, nu te mai aranjează nimeni.
Se părea că va pune mâna pe ceva și-i va lua pe toți la goană… Bilă se^ dăduse mai spre ușă iar voiosul Enache
se ridicase de pe scaun și arăta încurcat de tot. Cât despre Busuioc, el pierise, nimeni nu băgase de seamă când și
pe unde ieșise.
343
– Nu striga, că nu mi-e frică de tine, spuse Mantaroșie sfidând. Te-ai chiaburit și nu vrei să mai dai cotele, asta e
socoteala!
Peste chipul lui Gheorghe trecu o umbră, ochii i se făcură ca păcura. Părea să înțeleagă că nu mai e nimic de
făcut, că adică se apropie încet de el pacostea și el n-avea cum s-o înlăture: pe baza spuselor ăstuia aveau să-l
treacă la chiaburi. Asta însemna distrugerea totală a tot ce agonisise el în atâția ani de muncă pe brânci; cu
chiaburii nu se discuta. O umbră de nebunie licări în privirile lui negre. Era neliniștitor să vezi nepăsarea lui
Mantaroșie, nici măcar nu se uita la Gheorghe. îți trecea prin cap că iată, uite așa putea muri cineva. El părăsi din
nou odaia și dispăru afară. După câtva timp se auzi de pe prispă un zgomot de trapă care se ridică; era, pesemne,
de la pivnița lui Gheorghe în care Mantaroșie intra. Se făcu din nou liniște.
– Tovarășe Gheorghe, asta o să vedem noi, ce spune Mantaroșie, dacă o să trebuiască sau nu să te trecem Ia
chiaburi, zise Maxim împăciuitor, ca și când asta o dată făcută nu era cine știe ce. Dar până atunci, promise
Maxim, trebuie să dai ce ai ca restanțe.
– I-am spus și eu pe arie că trebuie să dea și uite că n-a dat, iar astă-toamnă am mâncat tot porumbul ca porcii,
zise femeia, ignorând restul amenințării, poate în felul acesta se uita de ea.
– Gheorghiță… începu Bilă și după ce-i șopocăi câteva clipe nu se știe ce la ureche, se retrase clătinând din cap.
Zău, ți-o spun cu lacrimi…
Dar Maxim îi spuse și el pe șleau să tacă din gură și să nu se mai amestece. Bilă tăcu dar nici Maxim nu mai știu
ce să spună. Se scurseră astfel câteva minute. Femeia mai turnă țuică. Gheorghe tăcea, crunt și neliniștit, acum
parcă paralizat de ceva, incapabil să ia o hotărâre. Prin fereastră, răzimat de stâlp, se vedea pe prispă Busuioc.
Apăruse iar de unde dispăruse, văzând că nu se întâmplă nimic.
– Astea ce sunt, dom'le Gheorghe? zise Mantaroșie intrând în casă și arătând ceva.

Era un pachet mare și lunguieț învelit în hârtie ceruită. Mantaroșie îl desfăcu și apărură cinci-șase încărcătoare de
pistol-mitralieră încovoiate ca niște roșcove.
– Erau acolo în pivniță, pitite bine, continuă Mantaroșie vârând unghia într-un încărcător pe care îl scutură.
In palmă îi luci galben un glonț ca o ghindă mică. Toți se uitară la el, nemișcați, apoi se ridicară și se uitară mai
de-aproape. Ce era asta? Dăduseră de un dușman de clasă care ținea muniție la el? Gheorghe căpătă brusc o
expresie rătăcită și deodată sări de Ia locul lui, îl împinse la o
344
parte pe Mantaroșie, țâșni afară și începu să alerge spre grădină. Sări pârleazul și o luă spre viroaga satului.
– După el, prinde-l, strigă atunci Maxim cu un glas încordat, după câteva clipe de ezitare.
Vocea lui avusese, strigând, o tensiune parcă improprie, țâșnită dintr-o spaimă naturală și veche; la fel ar fi
strigat dacă ar fi fost noaptea sentinelă în post și ar fi zărit fără veste în raza sectorului său o umbră necunoscută,
cine e, stai! Și țâșni cel dintâi și o luă la goană în urma celui care fugise. Toți îl urmară, Busuioc speriat dar ca și
când ar fi vrut să fugă de acest loc nelegiuit și într-adevăr el pieri și nu se mai văzu încotro o luă, Mantaroșie
rânjind, Bilă având o înfățișare severă, parcă ofensat. Iar Enache ezită și el câtva timp și strigă de câteva ori:
– Gheorghe, măi Gheorghe! Mă, n-auzi?
Și se luă în cele din urmă după fugar, dar mai strigând de câteva ori, vrând parcă să facă totul pentru Gheorghe și
dacă el nu vroia să asculte, el, Enache, în felul acesta să-și decline prin aceste strigăte răspunderea pentru situația
care se crease. Casa lui Gheorghe era așezată la marginea din partea aceea a satului și el ieși din primele clipe la
câmpie. Vru s-o ia la stânga, unde se vedea dunga neagră a pădurii Cotigioaia, dar urmăritorii, fără să se fi
înțeles între ei, îi tăiară drumul și nu-i lăsară liberă decât partea care îl ducea spre râu. Poticnindu-se fugarul o
luă într-acolo și în curând se văzu panglica albă, de culoarea prafului, acum umflată de atâta ploaie sticlind
orbitor sub soarele de august. Maxim strigă lui Mantaroșie să-i taie lui Gheorghe drumul în susul malului, lui
Enache să înainteze direct spre el, și împreună să-l încolțească astfel pe fugar din trei direcții. Gheorghe se uită
înapoi, fugi câteva zeci de pași în sus, apoi în sens contrar șovăi și deodată întinse brațele și se aruncă în râu cu
capul înainte. Urmăritorii se apropiară repede și îl văzură zbătându-se, sforăind și plescăind să ajungă la celălalt
mal și să dispară în pădure. Era ușor de observat că ori nu știa să înoate ori vroia să înoate prea repede și hainele
de pe el, cămașa și o flanelă, îl stinghereau, ori că se agățase de ceva care îl trăgea de picioare la fund. Nici nu
dură o jumătate de minut cât îi tot zăriră capul zbătându-se să nu se cufunde.
Când se adunară la mal toți urmăritorii, el nu mai ieși la suprafață. Alergară înainte, se opriră, alergară înapoi
tăcuți și gâfâind. în cele din urmă se liniștiră și rămaseră nemișcați cu privirile și chipurile nedumerite îndreptate
spre locul bănuit unde dispăruse Gheorghe. Erau așa de smintiți la minte de atâta alergătură că nimănui nu-i veni
ideea, sau nu avu curajul să sară să-l scape?…
345
-S-a înecat, zise unul dintre ei,,ea o justificare, adică nu mai era de sărit să-l scape, unde să sară, în
care parte, nu se mai vedea nici o urmă peste suprafața curgătoare a apei de câmpie, nu se zărea nici o
bolboroseală.
– Ce dracu l-o fi apucat de s-a aruncat în râu? zise Enache cu un glas de parcă nu și-ar fi dat seama de
întâmplare și mai aștepta încă să-l vadă pe consăteanul lor ieșind la mal.
Dar valurile apelor umflate curgeau nepăsătoare și singure, iar întrebarea lui Enache nu micșoră, ci
spori tăcerea grea care plutea pe deasupra undelor turburi.
346
PARTEA A CINCEA
Timp de câteva săptămâni Moromete nu încetă să se mire: Bă, ce-a mai plouat, făcea, parcă în viața lui
n-ar mai fi pomenit una mai mare. Ilinca și vecinii se uitau la el cam dintr-o parte: întinerise, nu-l mai
recunoșteau. Fata povestea că înghețase când își dăduse seama de cât timp stătea el afară. Moromete
își îndreptase umerii, fruntea i se descrețise, mersul îi devenise mai hotărât, iar din glas îi pierise acea
neliniște adâncă pe care oamenii i-o simțiseră pe arie când el încercase să vadă cum va fi viața lor în
viitor.
Prietenii lui liberali arătau la fel, și, în cele câteva zile c5t mai stătu pe-acasă, Niculae fu scutit de
întrebările lor pe care le uitau a doua zi după ce i le puneau.
Cei mai tineri nu înțelegeau bine aceste ciudate stări ale celor în vârstă. Ei nu trăiseră atât de mult ca
să-și dea seama de unde le venea acestora bucuria aceea a lor care îi umplea de vigoare. Nu veniseră ei
de la arie cu căruțele pline acasă? Acolo sus, în pod, nu aveau ei tot ce le trebuia până la anu? Și un an
e lung, până la vara viitoare mai vedem ce-o mai fi…
Se știe că mai neliniștiți de viitor sunt cei în vârstă deși ei au mai puțini ani de trăit decât cei tineri. Dar
nu tocmai de aceea se bucură ei atât de tare de câtă viață le-a mai rămas? Nu de aceea se neliniștesc ei
atât de adânc de lucruri care celor din urma lor li se par trecătoare? Seninătatea pe care aceștia le-o cer
n-are nici-o noimă, mai bine le-ar oferi-o. De aceea întâmplările care urmară, deși grave și hotărâtoare

pentru sfârșitul vieții lor de țărani, nu îngrijorară decât pe cei bătrâni…
La câteva săptămâni după treieriș, Moromete se pomeni din nou în pridvorul lui cu prietenii săi
liberali… Costache al Joachii era atât de tul burat încât, dacă nu l-ar fi văzut șchiopătând Moromete, nu
l-ar fi recunoscut.
347
– Ce e, mă, Costache? zise.
– Bă Ilie, e rău, mă! M-am certat cu al lui Gogoașă și ăla a spus că am împărțit grâul cu el ca să dau cotă mai
puțină.
– Păi nu erea, măi, Costache, nevoie să spuie ăla, zise Moromete, toată lumea știe, că ai avut tu grijă să vorbești.
Ei și ce?
– A venit Vasile al Moașii, noul președinte, cu căruțele și mi-a luat grâul din pod!
– Tot? se miră Moromete, știind dinainte că prietenul său mințea.
– Aproape tot.
Se lăsă o tăcere, care confirma că și celorlalți li se întâmplase același lucru. Asta nu era bine. Ce era cu Vasile
ăsta?
– I-a luat și lui Matei, care a împărțit cu soră-sa, zise Costache, deși Matei era de față și ar fi putut să spună
singur. Dar Matei nu zicea nimic, nu-i mai ardea să se răstească la nimeni. Zice că nu s-au făcut bine calculele
când era Plotoagă președinte, mai spuse Costache.
– Păi nu s-or fi făcut! zise Moromete.
– Nu s-or fi făcut și ce, vine el acuma să le facă el?
– Uite că vine.
– Nu scapi nici tu, zise atunci Giugudel cu un glas de parcă ar fi vrut să spună că a sunat, în sfârșit, ceasul și
pentru Moromete, care până acum a fost mereu ferit de loviturile pe care alții le-au tot îndurat. Niculae al tău,
continuă el, nu mai e la Pălămida, l-au scos de-acolo și nu la bine l-au trimes.
– De unde știi tu? zise Moromete deodată fără prietenie, deși parcă întru nimic zdruncinat.
– l-au făcut ăștia pe-aici un raport că din pricină că n-a îndrumat bine munca s-a înecat alte Gheorghe, ginerele
lui Trafulică… Că adică, el l-ar fi înecat pe ăla. Așa s-au lăudat ei, o fi adevărat sau n-o fi adevărat, că pe baza
raportului lor l-au scos pe Niculae, fapt e că l-au scos…
– Mi-ar părea bine dacă ar fi așa, zise Moromete cu dispreț. Nu era locul lui acolo, cot la cot cu toți neisprăviții.
– Vorbele astea să nu le mai spui, se răsti atunci la el Matei Dimir foarte îngrijorat. „Dacă vă mai prind că vă
adunați la Moromete și vorbiți tot ce vă trece prin cap, cu regret o să iau măsurile necesare și o să vă închid
gura."
– Cine a spus asta? zise Moromete și fiindcă Matei nu răspunse: Vasile?
– Nu, zise Matei cu un glas din care se vedea că nu vrea să-i pună aceluia în spinare chiar și ce n-a spus. Nu,
adăugă, unul pus de el. Unul care poate s-o și facă.
– Adică?
348
Fruntea lui Matei se încreți în sus: dezvăluirea pe care o va face va confirma exact ceea ce Moromete ar vrea să
nu creadă!
– Șeful de post!
– Cui, mă, Matei? zise Moromete.
– Lui Giugudel.
Adică tocmai omului care le povestea cel mai bine tot ceea ce se petrecea în sat. Moromete izbucni:
– Și adică cum să nu mai vorbim ce ne trece prin cap?!! Adică cum, el când vorbește, vorbește despre ce îi trece
prin cur?… Adică cum, el crede că mi-e frică mie de ce-o vrea el să-mi facă. Măcar că și ăla, Vasile, dacă i-a
spus el, el crede că stă mult acolo dacă nu lasă lumea în pace?!
– Nu știu ce crede el, zise Costache, dar văz ce face! Ai auzit? A venit alde Nae. I-au dat drumul.
Moromete, între timp, se întunecase la față. Nu păru că a auzit știrea despre Nae Cismaru. Vedea cumva cu
ochiul minții lucruri care până atunci îl lăsaseră de fapt nepăsător? Fusese cumva până atunci protejat și el
crezuse că oameni ca el și ca prietenii săi și-au câștigat pentru tot deauna dreptul de a nu se mai atinge nimeni de
ei? Putea fi adevărat că acest simplu fapt, căruia el nu numai că nu-i dădea importanța cuvenită, dar îl simțise ca
pe o suferință și remușcare secretă, că fiul său nu se afla unde trebuia, îl apărase de primejdii care pe alții îi
lovise?
– Degeaba zici tu că îți pare bine că Niculae nu mai e acolo, rupse Giugudel tăcerea. In tot cazul, adăugă el,
trebuie să recunoști că atâta timp cât era el acolo mai puteam și noi să vorbim ce vrem.
– Nu-l înjurați voi pe toate drumurile că Niculae ce păzește acolo? zise Moromete deodată sumbru. Ba chiar
ziceați că în locul meu nici nu l-ați mai primi în casă.
– N-am zis noi, Nae Cismaru a zis, spuse Costache împăciuitor și trist. Mi-a spus să nu mai spun la nimeni, că l-
am întrebat: „Ce ți-au făcut, mă, Nae, de ți-au dat drumul așa de repede?" „Mă, Costache, zice, m-au bătut, mă,
'tui pastele mă-sii."

– I-a plăcut și lui! se răsti Matei Dimir.
Apoi tăcerea stingheritoare se lăsă iar printre ei. Din grădină, unde . trăgea cu maică-sa o urzeală de război,
Ilinca se uită intrigată spre pridvor de unde nu se mai auzeau nici râsete și nici fum gros de tutun nu ieșea de-
acolo ca pe hornul unei case.
– Ce-o fi cu ei, zise, Și strigă: tată! Ce faceți acolo?
– Și ce… mă-sii! zise deodată Giugudel. O să murim de două ori? Și prin glasul lui bâlbâit răzbătu brusc un
adânc dispreț, care dezvălui tuturor parcă sub o lumină neașteptată că dincolo de firea lui pașnică și bâlbâială lui
se ascundea un om care nu s-ar fi lăsat cu nici-un chip, chiar cu prețul
349
vieții, să-i pună cineva piciorul în șale și să-i rupă spinarea. Să trăiască ei, spuse el mai departe, și să-și aresteze
pe urmă mamele și copiii după ce s-or aresta între ei și n-or mai avea pe cine să aresteze.
își mișcară oasele și parcă se treziră dintr-o încordare supremă, de care însă nu știuseră nici ei. Se uitară unii la
alții cu privirile încărcate de viață, parcă ar fi fost oameni tineri. Redeveniră senini, își răsuciră țigări, i și
începură să fumeze ca și când declarația lui Giugudel i-ar fi eliberat de | o povară.
– Ei, ia spune, Moromete, zise Matei. Spune, mă, fir-ar să fie ea a dracului de situație, că eu credeam că dacă am
îmbătrânit o să aibă grijă feciorii de mine și n-o să fac altceva decât să umblu de colo până colo și să beau tutun.
Nu ne lasă, mă, să trăim, iar ăștia tinerii te uiți Ia ei și vezi după ochii lor că nu înțeleg nimic. Bă, zic, pământul,
ce faceți? Ce să facem? zice. Cum ce, vi-l ia, orbilor, voi nu vedeți?
– Până în ultima clipă, Matei, până la cea din urmă suflare trebuie să te zbați și să dai din mâini, zise Moromete.
Și cine nu-și dă seama de asta e și el un orb. Asta e! Și mie în loc să-mi pară bine, nouă la toți, să ne pară bine că
băieți ca Niculae al meu sunt acolo și feresc lumea de rele, atât cât se poate, cât e omenește posibil, ne apucăm
să-i judecăm că de ce n-au făcut și n-au dres. Parcă ar fi ei vinovați și ar fi adus ei vântul care trece uite-așa dintr-
o parte a lumii spre alta, care își vedea de treburile ei cum își vede omul de-ale lui pe cer senin. Eu am stat cu el
de vorbă. El are credința asta, că lumea, așa cum era ea când a deschis ochii pe pământ, nu e bună, și trebuie
schimbată. El n-a văzut, săracul, că lumea asta am fost eu, eu l-am oprit să mai meargă la școală, mi-a luat
Dumnezeu mințile, am crezut că o să-mi aduc băieții îndărăt și am strâns bani, n-am mai putut să-l țin. N-am
reușit, cu toate că m-am străduit, știam că o să fie rău de ei trei, un părinte știe și uite că unul muri pe pământ
străin aruncat într-o fântână și altul e bolnav de oftică, din ambiție. S-a ținut de la mâncare să nu cheltuie, să-și
ridice casă în București ca să-mi arate el mie, prăpăditul, că și el e om și a avut dreptate să plece de-acasă. Că îl
năpăstuiam eu. Am știut dinainte ce era în mintea lui, înainte chiar să-i vie lui gândul și m-am speriat, Matei, și
am început să muncesc pe brânci și să alerg de la munte la baltă, știți și voi că am mers împreună, mai mult decât
am alergat eu toată viața (să nu-mi omor caii, mergeam, vă mai aduceți aminte, cu mâna pe loitră, prin ploaie și
zloată și nu mă urcam deasupra în căruță decât când îmi dădeam seama că-mi amorțesc picioarele și nu le mai
simt). Și m-am dus la ei cu chimirul plin de bani și cu un pogon de pământ cumpărat la loc. N-au vrut, Matei, n-
au vrut, Giugudel, n-au vrut, Costache. N-au vrut, mă, să se întoarcă îndărăt! Și acuma numai de Achim aud că e
bine sănătos, dar mare scofală n-a făcut nici el pe-acolo.
350
Puteam eu să-i spun copilului pe vremea aia: Niculae, așa și pe dincolo, mi se prăpădesc băieții pe la București,
au ajuns măturători de stradă, nu mai pot, tăticule, să te țin mai departe la școală, ai trei clase secundare, intră și
tu când te-i face mai mare funcționar pe undeva. Degeaba i-aș fi spus eu, că n-ar fi înțeles. El o știa pe-a lui. Și
după ce se termină războiul, îl prinse vântu ăsta… S-a dus fiindcă l-a chemat unul care avea el ceva în cap… Dar
el era un copil, și vii tu să-i ceri lui să îndrepte el, un băiețaș fără știința lumii, ce fac rău ăilalți, pe care nu i-a
ales el și nu i-a făcut el mari… Că trebuia să-și fi dat singur demisia și să fi plecat, am auzit pe unii spunând. Hm!
Și ce-ar fi făcut? L-ar fi dat afară din partid și ce-ar fi ieșit de-aici? Nimic. Pe câtă vreme stând acolo, putea opri,
atât cât putea, mâna prostului, să nu ajungă să umble el cu ea peste toate câte lucruri bune au mai rămas pe lumea
asta, și să le strice. Și uite că acum nu mai e. E adevărat, Giugudel, de unde știi?
– E adevărat, absolut, răspunse Giugudel. L-au scos de-acolo.
– Ei, uite, să mai vie Nae Cismaru, sau alt prost care se crede mai deștept decât alții, care nu mai poate de bine și
vrea ca toată lumea să-i aducă lui toate avantajele la nas, și să zică, he, păi Niculae ăsta al lui Moromete cum
putea el să admită să se întâmple pe arie ce s-a întâmplat? Poftim, acuma nu mai e, de ce nu se duce el în locul
lui să îndrepte lucrurile? E lesne să stai la tine acasă și să pretinzi altora să facă și să dreagă. Și tu ce să faci?
Măcar dacă ai fi o minte cinstită și ai recunoaște că nu te pricepi la politică, sau ai altă credință, și că prin urmare
orice ar fi făcut Niculae ție nu ți-ar fi plăcut fiindcă de fapt toată credința lui ție ți se pare greșită. Ei, nu mai
spune! Și a ta care e? Dacă o ai, pune-ți pielea la bătaie pentru ea, nu pretinde doar altora să renunțe la a lor.
– Cine zicea? întrebă Matei.
– Cine să zică? Bâznae! Mie îmi pare bine, repetă Moromete, chit că ai dreptate, Matei, ani de zile ne-a mai ferit
și pe noi de una și de alta. Dar îmi pare rău că băiatul o să sufere. Ți-nchipui! E tânăr și ce-o să facă el pe de
margine, cu credința în el! Că mă apucai să spun. De mii de ori m-ași fi considerat în fața lui vinovat, decât să-l
văd că începe să creadă în lucruri pe care nu le cunoaște și că vrea el să strice niște rosturi care nu ele sunt de
vină că a fost lovit și n-a putut să-și urmeze soarta. Eu, părintele lui, sunt vinovat, eu, nu altcineva, îmi scot

pălăria și stau în fața ta cu capul plecat, tu trebuia sa fii acuma învățător, sau și mai bine, profesor mare. E vina
mea că ți-am stricat viața. Credeți că nu i-am zis? A râs, știți cum râde el, lasă că știu eu, zice, vreai să iai pe
umerii tăi păcatele lumii în care ai trăit! Ei! Mai zi ceva!… Să sperăm, reluă în cele din urmă cu glas ferm, că o să
se întoarcă negreșit la ce i-a plăcut lui de
351
când îl știu eu: cartea! Și o să se pună cu brâncile să învețe și să ajungă ce-a vrut să ajungă de mic. Altă cale nici
nu are! E tânăr!
– Și ce facem noi acum, Moromete? zise Costache. Așa e, Niculae o să-și găsească el drumul pierdut, dar noi ce
facem? Stăm așa, să ne ia bucatele din pod? Ce-ar fi să mergem toți la Vasile și să vorbim cu el?
– Bucatele n-ar fi nimic, zise Moromete. îți ia o parte, două părți îți mai rămân, și să vă spun un lucru, n-o să
credeți cum nu l-am crezut nici eu, dar pe urmă m-am gândit că n-are nici un rost să mă mintă el chiar pe mine,
Niculae. Domnule, prețul pe care îl plătește sfatul per kilogram de grâu sau de carne, ăsta e prețul de pe tot
globul, nu-ți dă mai puțin, cum cred unii. Atât că nu te lasă să-I vinzi pe piață la prețul tău… S-a schimbat situația
când prețul grâului pentru toată Europa se stabilea aici la noi la Brăila și erea leul cât roata carului. Pe mine
chestia asta cu cotele mă lasă absolut rece, chit că alții umblă cu gura căscată prin piețele Bucureștiului și-ar vrea
cu un sac de zarzavat să cumpere un aparat de radio. Mie mult mai rea mi se pare ideea că Vasile nu din capul lui
i-a spus șefului de post să ne amenințe. De-aia eu zic că nici nu trebuie vorbit cu Vasile.
– Dar cu cine? se răsti Matei, care se vedea cât de colo că istoria cu prețul mondial al grâului în ceea ce îl privea
nu numai că nu-i plăcuse, dar i se păruse o bazaconie.
Moromete trase adânc din țigare, se posomori și începu să-i contemple fumul albastru care ieșea din ea pe la
ambele capete.
– Vasile, zise Moromete, e greu să stai de vorbă cu el, el știe una și bună, că trebuie să se aleagă praful de tot ce-
a însemnat cât de cât ceva în satu ăsta, și așa o să și facă, să țineți minte de la mine.
– Cu cine, atunci, Moromete, să vorbim? zise Costache.
– De pildă cu Isosică! Costache se îndoi:
– Crezi tu că ăsta a făcut cuiva vreodată un bine?
– A făcut, afirmă Moromete, prin faptul că n-a făcut rău! E o chestiune aici: de ce l-a ajutat el pe Vasile ăsta să
ajungă el președinte, și nu l-a apărat pe Plotoagă, care față de Vasile era un om de înțeles, cu toate că mai striga
și el, hă, bă! Eu l-ași întreba!
– Vreai tu să vorbești cu el!? se miră cu însuflețire Costache. Vorbește, Moromete: îndărăt ce mi-au luat n-or să-
mi mai dea ei, dar să nu vie să-mi mai ia!
Temerea asta a lui Costache însemna că atât cât îi mai rămăsese în podul lui era departe de a mai înceta să mai
fie o ispită pentru colectorii care cutreierau încă pe ulițe. y
352
– Așa cj reluă Moromete, și o să mai mă gândesc eu ce trebuie făcut, n-o să mă doară gura să vorbesc și cu Vasile
ăsta, fiindcă l-ați văzut, venea și el pe la noi și sunt curios să știu ce-o să zică când o să-i spun: mă, Vasile, și aici
glasul lui Moromete avea iar acele subțirimi și grosimi de odinioară când citea ziarul în poiana fierăriei lui Iocan,
întrucât prin faptul că niște oameni se adună pe pridvorul unuia sau altuia constituie un pericol pentru regimul
care ne-a scăpat de robia facistă? Ai văzut și tu! Nu cădea nici guvernul din vorbele noastre și nici pe tine nu te-
am împiedicat să ajungi președinte. Bravo! Vezi-ți de drumul tău, dacă crezi că e chiar drept să distrugi
agoniseala altuia și la ce folos s-ar ajunge, dar nu te lua după ce ți se cere să faci, zi și tu că ai făcut și că toată
lumea de la mic la mare laudă guvernul, și o să stai mulți ani în fruntea satului. Da, exclamă Moromete, dar eu
mă tem de altceva!
Și se ridică de pe pridvor acuma pe deplin senin și cu expresia aceea de tinerețe revenindu-i pe deplin în privire.
Avea în luminile ochilor luciri care erau parcă reflexe îndepărtate ale unor teritorii care nu se vedeau, începu să
coboare scările pridvorului și o luă încet spre grădină lăsându-și, fără să le spună cât lipsește, musafirii singuri.
întârzie destul de mult și când reveni ușui foarte grijuliu un cocoș, care mânca mălaiul unei cloști cu pui
întârziați. Apropiindu-se de pridvor, nu urcă, rămase la distanță și începu să se uite stăruitor peste drum.
Foștii liberali poate că înțeleseră că trebuie să plece, dar cum să plece tocmai acum?
– Hai, bă, Moromete, vino încoace și spune-ne! se răsti Matei exprimând pe față nerăbdarea tuturor.
Moromete se smulse parcă cu greu din contemplarea a ceea ce văzuse el că se întâmplă pe drum și urcă în sfârșit
în pridvor.
– Mă, urât tată a mai avut și băiatu ăsta al lui Stancu Tumbii, zise el pe deplin detașat de tot ceea ce vorbise mai
înainte. Are un ochi care parcă îi cade în gură.
Matei trase, de enervat ce era, o înjurătură. Nu-i ardea lui acuma de al lui Stancu Tumbii și de poziția ochilor lui.
– Mă tem de altceva, zise în sfârșit Moromete, dar parcă uimit de cuvinte de a căror importanță părea chiar
covârșit. Când lucrurile pornesc de se dau de-a rostogolul la vale, ele nu se liniștesc până nu ajung jos și n-au
unde se mai rostogoli. Ce putem noi împiedica? Lumea asta se ține bine pe picioarele ei, sau primului nebun care
îi vine în minte s-o dea peste cap o dă?! Asta e întrebarea.
– Hai, bă Moromete, vorbește cu ei, măcar vezi ce zic, nu da îndărăt, că am vorbi noi, dar tu știi mai bine de la

Niculae cum să-i iai, zise-Matei.
– Așa e, întări și Giugudel.
353
J
Dar Moromete, cu fruntea plecată, răsucindu-și o nouă țigare, nu dădea nici un semn că le auzea îndemnurile. §i
nu spuse nimic nici în minutele care urmară. Tăcea și fuma. Vedea ceva înainte? Se gândea?
– Hai, bă, să plecăm, că se face noapte, zise atunci Costache ridicându-se pe neașteptate, ca și când și-ar fi adus
aminte că în tot acest timp cât a stat aici, a uitat de ceva foarte important.
începură toți să coboare scările și o luară repede spre poartă, fără să se mai uite în urmă și fără să se aștepte unii
pe alții.
II
Când Costache spusese „hai să plecăm că se face noapte", ăsta era un fel de a vorbi: soarele era încă sus. Nu mai
aveau însă treabă acolo, s-ar fi scurs vremea de pomană dacă mai stăteau. Mai mult nu aveau ce afla de la
Moromete în acea zi.
Soarele abia trecuse de vârfurile salcâmilor. Era o după-amiază de septembrie, cu lumină multă ca șt în plină
vară, dar cu căldură mai puțină. Moromete plecă de-acasă îndată ce prietenii săi se îndepărtară.
Se duse direct la Isosică. Noul responsabil al morii, care izbutise, după cât se pare, fără „Operațiunea
Cotigeoaia" să pună mâna pe acest post, stătea în biroul acela care semăna de departe cu o gheretă, și din care
condusese măcinatul, până acum câteva săptămâni, Adam Fântână, curățat… Aceleași hârtii făcute varză îi
dădeau acuma de furcă și lui Isosică. Le lăsă însă așa cum erau de îndată ce îl zări pe omul care intrase peste el și
își dădu seama cine e. își ascundea însă bine, ca de obicei, și mirarea și curiozitatea în fumul de tutun care îi urca
pe dinaintea ochilor din țigara pe care o ținea în felul acela al lui, atât de gânditor și grijuliu, între degete. Se uita
însă direct, în tăcere deplină, la Moromete, neajutându-l cu nimic să intre în vorbă, neinvitându-l să ia loc,
neîntrebându-l nimic.
– Și mâine-poimâine, zise Moromete simplu, așezându-se pe banca de lemn alb, când Vasile o să te dea și pe tine
la o parte și n-o să mai fii nimic, ce-o să te faci, Isosică?
Nici nu se uita la el, își încrețise fruntea și scruta îngrijorat podeaua, ca și când Isosică ar fi fost fiul său cel mare,
Paraschiv, a cărui soartă nu înceta să-l îndurereze. Contempla acest viitor nesigur și plin de amenințări, la care se
referise, își duse mâna la flanelă învăluindu-se parcă în tăcere și începu să-și răsucească și el o țigare. Isosică nu-
l pândise, dar îi dădu când țigara fu gata, peste masă, să aprindă.
– Ce s-a întâmplat, nea Ilie? zise în sfârșit Isosică la fel de îngrijorat parcă de soarta omului care venise la el, ca
și când ar fi fost taică-său.
354
„Și când te gândești că ăsta o fi făcut raportul că Niculae l-ar fi înecat pe nenorocitul ăla de Gheorghe, gândi
Moromete senin. Dacă l-ași întreba ar beli ochii la mine că nu e adevărat și mi-ar spune pe altul…"
– Niculae al meu, domnule, mai bine pune mâna pe plug sau încalică pe-un tractor și ară pământul (care trebuie
arat orice-ar fi!) decât să-și zâmbească fasolele cum făcea Bâznae când stătea de vorbă cu al lui Pretorian ca să
arate că ei doi sunt prieteni. Noroc că ăla nici nu se uita la el, cu toate că mare brânză nu era nici de capul lui.
– îl bag în… mă-sii și pe Bâznae și pe Pretorian, zise Isosică devenind și el gânditor.
Și nu mai adăugă nimic. Era adică de aceeași părere cu ceea ce spusese, dar și cu ceea ce nu spusese Moromete.
– Și atunci, zise Moromete, poți să-mi spui de ce te-ai speriat tu și te-ai dus acasă la Vasile să-l ajuți să ajungă
președinte?
„Dacă gândești ca mine și în general ca noi, ăștia, oameni mai în etate, se înțelegea din glasul lui, poți să spui
cum ai putut să faci o astfel de prostie, care o să te coste, cât o să ne coste și pe noi, adică ceea ce știi și singur ce
amenințări ne trimete Vasile, dacă nu și mai mult, dat fiind că tu ești om tânăr și ai alte ambiții?"
– Cum să nu, zise Isosică.
– Ei, de ce? Sunt curios.
– S-au încârligat două lucruri, nea Ilie, zise Isosică.
Și se apucă și trase cu atâta precauție și atât de îndelung din țigare, încât după ce o luă de la buze și începu pe
îndelete să povestească, minute în șir el vorbi cu fum în gură, care parcă nu se mai termina.
– Primul lucru, zise el, și apoi tăcu.
Se întreba poate dacă să spună sau nu ceea ce se aștepta de la el. Se hotărî: trebuia spus, din moment ce toată
lumea putea gândi că ar fi făcut, prin urmare, o prostie, așa cum o dovedea venirea aici la el a acestui om atât de
respectat.
– Pe Vasile ăsta, începu el, eu l-am împiedicat cât am putut să nu iasă din curtea lui, dar el s-a dat la fund ca rața
și când a scos capul deasupra, a ieșit departe. Nu-ți spun ce cred eu, îți spun ce e. Ași fi luptat cu Vasile dacă ar fi
fost numai atât. Dar mult n-ași fi luptat, fiindcă nu l-ași mai fi putut împiedica și aici se încârligă prima situație
cu a doua.

– Care ar fi prima? zise Moromete.
– Nu ți-a spus-o Niculae?
– Nicidecum.
– Niculae e vinovat de ridicarea lui Vasile.
– Ei, nu mai spune, exclamă Moromete parcă răpit de această ipoteză.
355
– Ai să vezi, și dacă nu mă crezi, gândește-te, adu-ți aminte. La începutul campaniei o fată de la U.T.M.,
secretara raionului cu tineretul, l-a căutat pe Niculae pe câmp și a încercat să-l convingă să-l sprijine pe Vasile în
intenția lui de a forma aici o gospodărie colectivă și de a lupta necontenit contra noastră, a mea și a lui Plotoagă,
care știi și dumneata că ne-am opus. Lui îi convine G.A.C.-ul, nu pierde nimic, din contră, îl ajută, fiindcă n-are
nici pământ, nici vite. O să-ți spun la urmă ce gânduri, adică nu ce gânduri, că le pune în practică, ce metode are
de gând să folosească Vasile să-și atingă acest scop, care vine și în planul raionului. Acolo, știu eu, se spune așa:
dacă sunt posibilități și prin liberul consimțământ. Contra metodelor de constrângere… Dar să ne întoarcem la
întâlnirea de pe câmp dintre activista de tineret și Niculae. Niculae o asculta cum îi spune toată povestea lui
Vasile și cum noi așa și pe dincolo i-am făcut și i-am dres… La urmă de tot, Niculae i-a răspuns așa: „Oriunde
intri într-un sat, dai peste unul ca Vasile ăsta cu o istorie așa cam dubioasă… Trebuie să fim atenți și să nu facem
jocul unuia sau altuia." Și i-a întors spatele. Foarte bine am zis eu când am auzit dar acum spun: foarte rău.
Trebuie să te gândești cui spui asemenea cuvinte. Cine e persoana? Ei, ce interes are să susțină așa de tare pe
unul sau pe altul? Ei, persoana era secretara raionului U.T.M. Dacă ea îl apăra pe unul ca Vasile, însemna că știa
ea ceva. Nu știu ce, dar era clar, ținea la el, cu toate că Vasile are și el un Dumnezeu la care se închină în fiecare
zi și nu și-ar întoarce capul după alta: Florica, muierea aia a lui mică, și fetița. Prostia lui Dan și a lui tat-său și
care o să-i coste viața (numai viața, fiindcă pământurile or să fie colec tivizate la toată lumea) a fost asta, că au
lovit-o pe Florica. Dar să ne întoarcem la secretara de tineret. Ținea la Vasile ca la un prieten. Oamenii au și
prieteni, nu? Niculae nu și-a dat seama. Și fata asta văzând că n-are câștig de cauză cu activistul Niculae
Moromete, s-a dus la regiune, la președinte, și i-a povestit toată tărășenia. Crezi că ar fi avut timp un ștab așa
mare s-o asculte? De-acolo de unde conduce știe el altele și mai rele decât pățania unui oarecare Vasile al Moașii
din comuna cutare, raionul Pălămida, cu rudele lui… Dar aici vine al doilea lucru care s-a mcârligat cu primul:
fata era rudă cu președintele și el a ascultat-o. Ce fel de rudă n-ași putea să-ți spun, destul de rudă ca s-o asculte
și să-i dea dreptate. Și uite așa pleacă într-o zi din sat și lipsește două zile Vasile al Moașii și este primit în
audiență la președintele regiunii. Ce-au discutat acolo, n-ași putea să-ți spun. Dacă ai avea pretenția asta, ar
însemna să-mi ceri să știu prea multe. Erea obligat Niculae să știe toate astea? Nu, nu erea, dar când ceva iese
rău, rezultă că trebuia să știi. Asta sau altceva, n-are importanță. Fapt e că nu trebuia să procedezi cum ai
procedat. Eu, cum am aflat la timp și am tras toate concluziile? Puteam să nu aflu, dar m-a.
356
mirat ceva. Aveam noi o înțelegere, eu, Plotoagă, Bilă, Zdroncan și Mantaroșie, care ni s-a alăturat mai pe urmă.
Și cineva dintre noi ne-a trădat. Cui? Tocmai persoanei care aveam de gând s-o aranjăm. Prin cine? Ei, prin cine
crezi? Prin Vasile! Și nu mai aveam stare neam. Mă, de ce prin Vasile? Ce caută Vasile aici? Că de ce ne-a
trădat, mai înțelegeam, îmi spuneam că e unul dintre noi care joacă pe două fețe. Cine știe? Dacă nu izbuteam?
Și până la urmă ce-am zis eu? Bă, ia s-o pun eu pe Ciulea mea să afle! N-am vrut să recurg la serviciile muierii,
fiindcă muierea întotdeauna îți cere ceva în schimb, mi-a și cerut și a trebuit să-i satisfac această dorință. Ei, și a
aflat! Două lucruri: una, ce ți-am povestit eu până acuși, și al doilea, trădătorul. Era Zdroncan, care și el aflase de
prietenia lui Vasile cu fata aia, și cine erea ea, și înțelesese că Vasile va veni mai devreme sau mai târziu în
fruntea comitetului executiv. Și atunci s-a dat >l cu el și nouă nu ne-a spus nimic, nici măcar lui cumnatu-său
Plotoagă. L-am iertat, că n-aveam ce să-i fac. Ei, și se punea acuma marea întrebare: ce fac eu? Am doi dușmani,
unul pe care îl știi, sau l-ai ghicit, Fântână, și al doilea Vasile. De Fântână nu mi-era frică, dar de Vasile, da. Și
mi-am spus așa: Vasile, deocamdată, dacă lupt cu el și îl susțin mai departe pe Plotoagă, nu vine el așa repede
președinte. E adevărat, dar și când o veni (că de venit vine!) ne curăță pe toți absolut. Ai să întrebi de ce erea
obligatoriu să vină? Numai din pricină că vrea el și că reușise să ajungă în audiență atât de sus? N-ar fi fost
suficient! Dar evenimentele din vara asta de pe arie arată că unul ca Vasile ar fi căutat, mai devreme sau mai
târziu, raionul, pentru scopurile pe care ți le-a spus amănunțit Niculae (le știi și dumneata!) și Plotoagă nu mai
corespunde. Ce am făcut eu? Am ales varianta a doua, să-l ajut să vină mai devreme și să-l părăsesc pe Plotoagă
(l-a părăsit el cumnatu-său, darmite eu!). Și m-am dus la Vasile acasă și i-am propus alianța. Și Vasile s-a
dovedit deștept. în tot cazul s-a gândit că eu nu sunt primul lui dușman, ci văru-său. Și ca să poată cât mai curând
să-l nimicească pe el și pe tat-său, pe alde Năstase adică, nici nu s-a mai uitat că face alianța cu mine.
– Și presupunând că Niculae ar fi ascultat-o pe fata care zici și l-ar fi sprijinit pe Vasile contra voastră, nu
pornești de la presupunerea că ar fi fost tot aia? zise Moromete. întrucât în cazul ăsta mai e vinovat Niculae, cum
ziseși?
– Nu e tot aia, zise Isosică.
– De ce?
– Fiindcă ne-am fi împăcat noi cu Vasile fără să-l împingem atât de sus.

– Crezi că v-ați fi împăcat? se îndoi Moromete.
357
– Dacă i-ași fi dat pe Dan și pe tat-său pe mână ar fi fost suficient și cu asta s-ar fi terminat totul.
– Te contrazici, îl întrerupse Moromete. Isosică se gândi.
– Stai să vezi, se corectă el. Sigur că problema rămânea în picioare, dar așa stând lucrurile, am fi căutat noi un alt
Vasile când ne-am fi dat seama ce vrea raionul și Plotoagă nu mai e bun și nu ne-am fi pomenit noi vrând-
nevrând cu unul care e pus pe fapte mari. Am fi știut cum să-l anihilăm pe Vasile al Moașii și cum să împingem
în față un alt Vasile, care nu i-ar mai fi acoperit pe cei bogați, dar nu s-ar fi apucat să dea în oameni ca dumneata.
„în timp ce tu nu dai, … pe mă-ta și pe tac-tău ăla care o luă așa șchioapă, și te făcu pe tine, să ajungi în fruntea
satului", îl înjură Moromete în gând.
– Și cum I-ați fi anihilat pe Vasile al Moașii? zise apoi.
– Lăsându-l, de pildă, să facă el aici la noi o gospodărie colectivă: l-am fi susținut să fie el președinte. Nu ne-ar fi
durut. Așa, acuma, o să facă în așa fel încât o să mă oblige și pe mine să intru. O să intru cu un pogon. N-am
încotro.
– Și crezi tu, Isosică, că e cel mai mare rău care te așteaptă pe tine de-aici înainte? zise Moromete înveselit parcă
de faptul că acela își vedea cu atâta blândețe viitorul.
– Ce-ași putea să fac? zise Isosică.
– Nu te gândești? ș – Nu.
– Mai e lume în sat, zise Moromete.
– Nu înțeleg.
– Mai e lume în sat care să aleagă alt om mai cu scaun la cap decât pe Vasile ăsta. Singur ai spus că ai fi făcut tu
rost de alt Vasile dacă nu venea Vasile ăsta! Fă acuma!
– Acuma e prea târziu, zise Isosică.
– Pentru că te gândești la unul mai slab ca el! exclamă Moromete. Gândește-te la unul mai tare.
Isosică tăcu o vreme îndelungată. înțelesese. Nu degeaba se spuneau despre acest om atâtea povești. Avea mintea
pătrunzătoare. Știa totul. îl pierduse pe Niculae, vroia să se apere.
– Vrei să spui, zise Isosică întru târziu, că dacă nu-mi găsesc un alt om pe care să-l sprijin și să-l sprijine și
lumea și să-l pun să se opună lui Vasile, și să fie mai tare ca el, o să am și eu soarta lui Plotoagă?
– Da'cum!? exclamă Moromete.
358
– Vreai să-ți spun drept? exclamă și Isosică cu un glas atins parcă de o boare de tristețe. Așa e, așa trebuie făcut și
faptul că Vasile n-are de gând să țină seama de oameni ca dumneata și recurge la amenințările care ți s-au
transmis și pot să spun că vor fi puse în practică, dacă vă mai adunați, mă îndreptățește să nu părăsesc terenul.
Fiindcă așa aveam de gând: cât o fi! îmi ziceam, și pe urmă mă întorc la treburile mele, ca orice om, dar două
dificultăți se ridică la orizont: una, Vasile e foarte deștept, va face acum în comună o gospodărie colectivă, a și
pus pe picioare un comitet de inițiativă și cu meritul ăsta o să fie imposibil să-l clintești de pe poziția lui. Al
doilea: care să fie omul capabil să-l înfrunte?
– Pe cine are de partea lui? întrebă Moromete cu un glas de parcă ar fi spus: n-are pe nimeni!
– O să-și adune destui. Se găsesc! Găsești orice! își aminti Isosică de acest adevăr rostit odată de Aristide.
– Domnule, lumea asta la care el le ia bucatele din pod, e cu el? îl întrebă Moromete parcă stupefiat de faptul că
Isosică tot nu înțelegea.
Se lăsă iar o tăcere.
– Vrei să spui că există cineva în sat care să facă același lucru și totuși lumea să fie cu el?! zise în sfârșit Isosică
uluit parcă și el că ăsta ar putea să fie gândul lui Moromete.
– Da' ce credeai că vreau să spun?! râse parcă Moromete.
– Adică? Fii mai clar. Te gândești la un om anume?
– Se înțelege de la sine.
– Ei, cine e?
– O să ți-l spun eu. Nu sunt sigur… Adică nu că nu sunt sigur. Nu știu. N-am mai stat de mult de vorbă cu el.
După ce stau cu el de vorbă p să-ți spun și cine e…
– Mă faci curios, pe cuvântul meu! zise Isosică. Spune-mi-l și mie! Asta ar fi chiar prea de tot să existe un astfel
de om și eu să nu mă fi gândit la el.
Moromete, drept răspuns, se ridică. Celălalt ieși pe după biroul său și îl însoți până ce ieșiră din curtea morii,
care era de obicei plină de căruțe, de vite și de oameni. Se auzea de departe zgomotul valțurilor, iar de alături cel
al motorului, care cânta ca un cuc prin coșul său înalt asemănător unui fluierici uriaș de copii, făcut din salcie.
Parcă ar fi vrut să spună că iată ce vesel și plăcut e la moară.
– E membru de partid omul la care te gândești dumneata? zise Isosică. Se opriră în poartă, ca doi țărani pașnici,
tăifăsuind de-ale lor cu țigările
în gură. Moromete dădu din cap într-o parte ca și când i-ar fi părut rău:
– Nu mai știu dacă e, zise el, de-aia spusei să vorbesc întâi cu el… Da' nu-ți terminași vorba cu Vasile. Ce metode

zici că vrea să folosească? Nu
359
există decât o singură metodă, răspunse tot el: ordin general de intrarea tuturor în gospodărie și cu asta socoteala
ciobanului e achitată!
– Asta ar fi prea simplu, zise Isosică.
– De ce prea simplu?! exclamă Moromete uitându-se nedumerit drept în ochii lui Isosică. Dacă eu n-am nici-o
pretenție, declară el, ce te mai oprește? Ce rost are să mă pui pe mine să-l muncesc eu, pământul, să vii pe urmă
să-mi iai din el cât vrei tu și pe urmă să mai mă pui să plătesc și impozite și cote de carne, de lână și de lapte, chit
că eu nu mai am nici vaci nici oi! întrucât mă privește, eu sunt pentru! în tot cazul nu sunt contra, se corectă el.
Dacă tineretu ăsta nu mai vrea să muncească pământul, cum o să mai vreau eu, care sunt om în etate și copiii mei
toți s-au dus care încotro! Mi-a mai rămas o fată. O să se mărite și ea cu un băiat care are leafă și ce să mai fac eu
cu atâtea pogoane de pământ?… Spune și tu, Isosică!
Isosică însă nu-i răspunse nimic, se vedea că nici nu se gândește, așa cum nu ne gândim când înțelegem clar că în
spusele cuiva se exprimă ceva exact pe dos decât ceea ce se afirmă.
– E pământul meu, nu? întrebă Moromete. Și continuă presupunând că nu poate fi contrazis: Plătește-mi-l, dă-mi
bani pe cât costă, fiindcă și eu l-am plătit cu munca mea și pe urmă n-ai decât să-l iai și să treci peste el cu
tractoarele. Și cine nu vrea să-l vândă, să-l muncească în colectiv. Simplu ca bună-ziua.
Era adevărat, atunci ce mai vroia Moromete? Isosică se uită la el cu un surâs care îi deschidea în mod ciudat
chipul, în general senin, dar care surâdea rar și trăsăturile nu-i erau învățate; parcă era alt om, mai tânăr și mai
atrăgător decât se putea ghici.
– E clar, zise Isosică fără cea mai mică umbră de ironie. Așa o să se facă!
Moromete clătină din cap în fața evidenței, aruncă ceea ce îi mai rămăsese din țigare, scuipă subțire drept peste
ea și exclamă cu reproș:
– Ei f… l-ași!
Și deodată nu mai vru să afle ce metode i-ar fi putut dezvălui Isosică, referindu-se la intențiile acelui Vasile.
Plecă. Numai primii pași lăsară această impresie, fiindcă îndată își lăsă fruntea în pământ și mersul i se încetini.
Era mersul lui când se gândea și când nu mai vedea nimic în jur.
III
De-aceea nici nu auzi cum o femeie care tocmai ieșea din curtea morii cu o căruță îl strigă din urmă și apoi se
ținu aproape de el cu caii la pas…
360
îl strigase numai de două ori și nu prea tare, apoi tăcuse. Stătea dreaptă pe cutia căruței și aștepta ca el să audă cu
întârziere că numele lui fusese rostit de cineva și nu într-un mod obișnuit, ci așa cum fac cei care au dreptul,
după ce au ținut la tine o viață, să te cheme fără teamă de nimeni… Era sora mai mică a primei lui soții, una Fica,
femeie încă tânără, despre care numai Ilinca știa de mulți ani că, deși măritată și mamă a doi copii, gândul ei
fusese totdeauna la Moromete, mărturisit doar fetei lui prin întrebări care nu se schimbau (ce mai face, Uinco,
tac-tău?), când fata se ducea pe la Rîca parcă anume, dintr-o curiozitate precoce, acoperită de inocența vârstei, ca
să afle dacă mătușa ei continuă să țină la tatăl ei, în ciuda trecerii anilor… Ținea, și mai ales în ultima vreme,
după ce îi murise bărbatul. Nu avea încă cincizeci de ani și văzută de departe putea fi luată drept fată, subțire
cum era și cu pasul viu și ușor…
– Ce e cu tine pe-aici cu căruța? zise Moromete ridicând pe neașteptate fruntea.
Glasul ei îi sunase în urechi cu întârziere. Se abătu din drum, coborî șanțul și se apropie de căruță; puse piciorul
pe vătraiul loitrei și se urcă sus lângă muiere.
– Asta e o treabă pentru tine!? zise el.
– De ce, Ilie?
Moromete începu să clatine din cap; nu se făcea! Sunt lucruri care au rostul lor și ce rost e ăsta să…
– Credeam că ai murit și tu, nu numai bărbatu-tău! zise el ferindu-se. Mă, ziceam, aia o fi murit și ea pe-acolo
prin Rîca ei, de n-a mai dat nici un semn că mai e pe lumea asta!
– Aha! făcu muierea. Și m-ai îngropat și pe mine alături de el și ți-ai văzut de treabă. Parcă mai cunoști tu pe
cineva de când ți-au fugit feciorii? Las' că nici când eram pe-aici nu prea te gândeai tu la mine, dar o dată, de
Crăciun și de Paști, tot ne mai vedeam noi.
în acest timp Moromete nu-i aruncase muierii nici o privire. Dar se uita ea la el.
– N-ai îmbătrânit neam, spuse ea mai departe, ai ceafă dreaptă. Știu că ai trecut de șaizeci, dar nu știu cu cât.
– Nu cu mult, răspunse Moromete cu încântare, parcă minunându-se că, iată, trăiești mult, veri după veri și ierni
după ierni, și când te uiți în urmă vezi că n-ai decât șaizeci și ceva de ani. Orice-ai zice, nimeni nu te împiedică
să te gândești că mai poți trăi optzeci.
– Am auzit că tu și Catrina vă aveți ca la douăzeci de ani, ea a vrut să se lase, tu ai alergat cu parul în mână după
ea pe după casă… Căci te-ai prefăcut bolnav, așa e?
– Așa e! întări Moromete subțirel.
361

J
– Ei, ce-ți pasă! Fi-tu Niculae e bine, Ilinca am auzit că o să se mărite și ea! Numai Paraschiv, săracul, e bolnav.
De ce nu-i dai și lui niște bani, să-și ia doctorii?
– I-am dat, Fico, crezi că am așteptat să vii tu la moară în Siliștea și să ne întâlnim noi ca să-mi dai tu ideea? Da'
mi-a spus muierea aia a lui că nu se îngrijește. După ce i-am dus eu banii, că am strâns și eu de la ce mi-a dat
Niculae, primul drum pe care l-a făcut după ce-am plecat eu a fost la cârciumă! „Nu se mai stăpânește, tată, mi-a
spus creștina aia cu care trăiește, n-am ce să-i fac, bea și fumează și hârjâie pe urmă din gât de mă și sperie." Da'
el zice: „Lasă, fă, că nu mor eu, v-arăt eu vouă la toți 'vă muma în…" Care or fi ăia toți și ce vrea el să le arate,
numai el știe! Care-or fi?
Muierea însă nu-l urmărise chiar cu toată atenția, și s-ar fi zis că nu prea îi păsa ei de soarta lui Paraschiv.
– Arăți bine, dar nu ești vesel! zise ea. De ce? Crezi că mai ai tinerețea în față să te zbați din pricina unuia sau
altuia? Care cum și-a așternut, așa să doarmă!
– Crezi că nu mai pot eu de inimă rea, Fico? Zic și eu că mă întrebași, răspunse Moromete într-adevăr senin.
– Asta e norocul tău, zise muierea. Ai minte de om tânăr, altfel ai fi -murit de mult, după câte te știu eu.
– De ce zici tu asta?!
– Așa!
Avea în ea ceva ocrotitor această femeie. După dinții întregi care i se vedeau când vorbea, nu părea să fi trecut de
mult de patruzeci și cinci de ani, iar de departe arăta și mai puțin, fiindcă statura ei semăna cu a unei fete. Era
îmbrăcată toată în negru, așa cum au obiceiul unele muieri când ies din satul lor și se duc în alt sat, când pun pe
ele ce au mai bun, chiar dacă au de făcut o treabă.
– Așa ai fost tu bun și nu ți-ai ridicat, de când te știu eu, ochii la o muiere. Ai avut două, pe soră-mea, săraca, pe
care ai omorât-o, și pe Catrina, care o să te omoare ea pe tine, cu zile, dacă n-o gonești de-acasă, sau dacă nu fugi
tu. Ia să te fi uitat, și ai fi văzut că n-ar fi îndrăznit să ,. te lase singur și bolnav în pat și să-i scapere ochii ăia
veninoși de bucurie >| că ai să mori. E nebună, să știi de Ia mine, să-ți aduci aminte!
– Eu zic că n-o să mă lase Dumnezeu să mă canunesc când n-oi mai putea, zise Moromete.
– De ce să nu te lase? Parcă Dumnezeu are milă de ăl bun și îl pedepsește pe ăl rău? zise muierea.
– Da' cum crezi tu că e?!
362 * •
– Uneori e și după păcate, dar alteori nu e! zise muierea. Al meu, după câte bătăi mi-a tras, ar fi trebuit să se
canunească și el nițel când l-a luat Dumnezeu. Nu s-a canunit neam, a murit întâmpinat.
– Era acasă? o întrebă Moromete.
– In pat, zise muierea. Venisem de la cimitir și pusesem cușnița cu colaci de grindă. Mi-e foame, zice, și îl văd
că se ridică și întinde mâna sus să ia cușnița. A! a făcut, și gata!
Urmă o tăcere. Căruța ieșise de mult din sat și caii, simțind parcă roșul asfințitului în spate, începuseră să bată
grăbiți drumul cu copitele. Moromete avea aerul că merge și el acasă, cu toate că satul lui era în urmă, nu înainte.
Stătea mereu cu fruntea puțin aplecată și nici acum nu întorcea privirea să se uite măcar o dată la muiere, deși
din spusele lor se înțelegea că n-o mai văzuse de multă vreme.
– Că s-ar putea ca muierea asta a mea să-mi facă și să-mi dreagă, admit, murmură întru târziu, ca pentru sine.
Dar că pe soră-ta Rada aș fi omorât-o eu, pe asta de unde ai mai scos-o?
– Ai omorât-o după ce l-a făcut pe Achim, zise femeia. Mi-a povestit pe patul morții.
– Ti-a povestit?
– Da, mi-a povestit. -Hm!
– Mi-a povestit și altele, nu numai asta!
– Ei, ce vorbești?!
– Săraca, n-am să uit până oi muri cum s-a întors ea acasă și a venit la mine să-mi povestească cum ai dat tu peste
ea în plină zi pe miriște, la capătul locului tău din Pământuri. Uite, pe-acolo! zise muierea arătând cu biciul spre
stânga, în depărtare. Era un stejar pe-acolo, a îmbătrânit și s-a uscat. Știi cum te-a poreclit ea atunci, nu ți-am
spus nici până acum?
Moromete nu răspunse și câtva timp muierea nu turbură nici ea tăcerea câmpiei pe care păcănitul roților și
loviturile copitelor o făcea parcă să sporească și mai mult. Moromete înălță în sfârșit un umăr. Hm! In acest ceas
al vieții sale trebuia să afle despre sine lucruri pe care nu avusese timp să le afle atâta amar de vreme! Șaizeci și
ceva de ani nu sunt o glumă, ei, uite că tinerețea sa tot mai era aproape în mintea cuiva ca și când ar fi fost ieri.
– Lumea care m-ar auzi și te cunoaște nu m-ar crede, spuse femeia mirându-se parcă pentru întâia oară de
ciudățenia faptului. Te-a poreclit Mutul. Nu vorbeai neam! Pe urmă, când v-ați luat și te-am cunoscut și eu, am
văzut că așa erea. Te uitai la mine, te uitai la ea, te uitai la tata, la orice te uitai nu ziceai nimic. N-aveai darul
vorbirii! Da" ce mustață frumoasă aveai și ce subțirel arătai! Nici acuma nu ești gras, dar ți s-au
363
adâncit ochii. Era nebună săraca după tine, din prima zi am văzut-o că-și pierde mințile. Fiindcă trebuie să știi și
tu că după ce ai venit pe la noi și te-a văzut mama, când am rămas numai noi, i-a spus Rădiții: „Fugi, fă, de-aici,

cum o să te ia ăsta pe tine? Ăsta e un om serios, ce i-o fi venit să se uite la o urâtă și la o melă ca tine? Că de
stricat nici măcar o vorbă văz că nu strică pe tine!" Rădița a început să rază: „Ei, o să vedeți că mă ia, așa urâtă
cum credeți voi că sunt! Și dacă e mut și nu vorbește, știu eu de ce e!" Eu am înghețat, se smintise Rădița, știam
ce înseamnă vorbele astea ale ei și mi-erea frică să nu înțeleagă toată lumea ce-a vrut să spună. Dar mama s-a
strâmbat doar așa și a dat din umeri: „Se poate! a zis. Găsește și-o găină chioară un bob!" Ești vinovat! Nu
trebuia să te uiți la ea! Dacă nu te uitai, ar fi găsit și ea acolo un creștin de la Dumnezeu și poate ar fi trăit și
acum!
– De ce să nu mă fi uitat! zise Moromete cu o voce înăbușită și de astă dată întoarse capul și privirea lui se
încrucișa plină de nedumerire cu aceea sigură a muierii.
Și-o retrase însă în clipele următoare.
– Nu înțeleg nici azi, zise muierea. Tocmai asta e că nu te-ai uitat la ea, iar ea știa și râdea. „ Nu se uită la mine,
îmi zicea, dar nu-și ia ochii de pe mine." Adică vrea să spună că te uiți la ea fără s-o vezi, n-o vezi că e urâtă și
prăpădită, dar te uiți tare, n-o slăbești din ochi… „Ei, de ce?" o întrebam. Nici ea nu știa să spună, dar știa de ce.
Trei copii i-ai făcut pe urmă, unul după altul, ca un berbec care nu alege oaia frumoasă.
– Cât era ea plină de viață în ea, zise Moromete, așa de nepricepuți și de seci la minte i-au ieșit copiii. De unde
rezultă că speranțele pe care le pui în copii mai bine să nu le pui deloc, că e mai bine.
– Ți-e gândul tot la ei, zise muierea. Degeaba zici că nu ești ăla care nu mai poate de inimă rea.
Nu era dezamăgire, dar nici compătimire în glasul muierii. Umerii lui Moromete rămaseră nemișcați. Da, parcă
spunea el. Așa era. Ce putea să facă? Ni se pare că putem să nu ne gândim. De fapt e mult mai rău: nu ne
gândim, dar suferim. Ni se apleacă umerii fără să știm de ce. Și abia din când în când ne dăm seama.
Tăcerea care se așternu între ei deveni parcă nemișcare, ca și când totul s-ar fi oprit, și gânduri și sentimente.
Numai caii, cu mușchiulatura lor vie, umpleau aerul mișcându-și ritmic coamele în timp ce cu copitele călcau
pământul făcând parcă să trăiască și căruța cu ei, ale cărei roți stăteau de vorbă cu împrejurimile; loturile de
porumb pe lângă care treceau, miriștile goale, răzoarele lor bogate cu ierburi erau încremenite ca în vis. Trecem,
păcănea căruța, ne întoarcem de unde am venit, scârțâim sub greutatea a ceea ce au pus cele două mogâldețe de
sus peste noi.
364
* Copaci îndepărtați le ieșeau înainte și pe nesimțite rămâneau în urmă și se topeau în aburul plin de culori al
asfințitului. Din când în când, caii sforăiau cu putere, ca și când n-ar fi știut în acele clipe că sunt adevărații
stăpâni ai pământului.
în curând intrară în sat, a cărui viață în amurg îi învie pe cei doi și le aduse aminte că li se întâmpla ceva
neobișnuit: ea, Fica, mamă a doi copii însurați, aducea cu sine acasă pe înserate un bărbat din alt sat. Cine era? O
muiere fu atât de năucită de curiozitate încât se aporopie de căruță, puse mâna pe leucă și se uită:
– Cine e, fă, omu ăsta? zise.
– Cumnatu-meu, fă, nu te mai chiorî așa și du-te și-ți vezi de treabă, se răsti în șoaptă Fica.
Moromete se înveseli.
– Cine era neroada aia? zise el după ce muierea rămase în urmă.
– Nu e chiar așa de neroadă, îi răspunse Fica.
– Așa e, conveni Moromete. Să stai și să te gândești.
In curte femeia trase căruța la prispă și Moromete se dădu jos ca un om la casa lui, coborî șușlețul de la spate și
apucă de un sac pe care îl aduse ridicându-l pe grumaz la marginea blănii. II luă în spinare și îl puse pe prispă.
Muierea intră în tindă și aprinse lampa. După ce termină cu sacii, Moromete trase căruța sub șopron și deshămă
caii, pe care îi băgă în grajd și îi legă la iesle.
– Tu ai ceva să dai să mănânce la caii ăștia? i se auzi glasul în amurg.
– Deasupra e niște nutreț, se auzi și glasul ei, însoțit de crăonitul unei găini și de zarva orătăniilor speriate.
Muierea prinse una, pe care i-o dădu lui Moromete s-o taie. Se duse apoi cu ea în tindă s-o opărească. Mișcările,
la oamenii bătrâni, sunt încurcate și întortocheate ca și când ar avea la îndemână un timp nesfârșit ca să le ducă
la capăt. Ei scot din fire pe cei tineri, care caută să scape repede de ele, fiindcă ei cred că viața cea adevărată se
află dincolo de lucruri și de treburi. Nici nu-și dădu seama Moromete când se pomeni cu mămăliga fierbinte pe
masă și cu pasărea friptă în strachină. Abia de se așezase pe prag și-și jupuise jurnalul pe care îl purta în flanelă
să-și facă o țigară, și abia avusese timp să-și fumeze țigara aceea. El nu știa că minute lungi treceau până își
amintea el c-o ține în mână și că femeia se uita din când în când la el și îl vedea pierdut, dus pe gânduri. Nu-l
turbură, dar focul sub mâinile ei dibace ardea necontenit și grăsimea de pasăre sfârâia neîncetat în jarul cocenilor
vechi de porumb.
– Hai, Ilie, să mâncăm! zise ea deodată, și Moromete tresări.
365
– Hai, să facem și treaba asta, că pe celelalte Ie isprăvirăm, conveni și Moromete, și când văzu ce era pe masă
deschise ochii mari: Tu vorbești serios?!
Muierea luă masa rotundă în brațe și o dădu aproape de genunchii lui.
– Bei, Ilie, și o ceașcă de țuică?

– Mă, Fico, păi tu nu știi?
– Ce!?
Moromete spuse cu regret:
– Mie nu-mi place băutura.
– Ei zău!?
– Nu-mi place băutura, ca pisicii untura, zise Moromete.
– Acuma tu glumești, dar pe vremea aia chiar că nu-ți plăcea, zise Fica. Toți ne miram. Om la nunta lui să nu
pună el băutură pe limbă.
– Așa un strop tot am băut eu! zise Moromete.
– Atât, zise muierea, și continuă: Să trăiască ginerele, să trăiască mireasa, să le dea Dumnezeu copii, să trăiască
socrii și să le dea Dumnezeu sănătate! Pe urmă să trăiască nunii mart, frații, surorile, verii! Nimic, el tot cu
ceașca aia în mână stătea. „Da' bea odată ceașca aia, s-a înfuriat mama, bărbat ești tu sau ce ești?" Și atunci ai
băut-o și te-ai strâmbat, ții minte ce-ai spus? „Ce obicei or mai fi având și oamenii să bea porcărie de-asta!" „Ei,
taci, au strigat toți, a vorbit popa-n biserică. Nu vrei să ne spovedești, părintele?" Mi-a plăcut de tine, Ilie, de-
atunci, zise deodată femeia cu un glas care era atât de înfiorat încât în clipa aceea semăna cu al unei fete îmbătate
de dragoste, uite, îți spun, așa de mult, că dacă n-aș fi fost așa mică în anul ăla când muri soră-mea, nu m-aș fi
uitat că eu aș fi fost fată mare și tu cu trei copii, care mi-ar fi fost nepoți! Ți-aș fi trimis argint viu, să-ți ia
mințile, și să te însori cu mine!
Moromete ascultă parcă la pândă această declarație ca și cum o așteptase, și acum vedea, tăcând, că fusese bine
făcută, apoi se miră:
– Da' câți ani aveai tu atunci?! și avu o astfel de intonație în glas încât ai fi crezut că muierea nu spunea adevărul.
Ea nu răspunse, își umplu iar o ceașcă și rupse apoi din puiul rumenit din strachină. Rupse doar o aripă. După ce
o mancă nu se mai atinse nici de băutură, nici de carne. t
– Dragostea face pe om mai deștept, șopti ea întru târziu. Nu zic că din pricina ta n-am ținut la bărbatu-meu după
ce m-am măritat și eu și-am făcut copii. Țineam la el, avea inimă mare și nici prost nu erea. Dar când mă
gândeam Ia tine, parcă mi se făcea ziuă în cap. Te vedeam o dată, de două ori pe an și-mi ajungea, și cu toate că
niciodată nimeni n-a știut ce simt eu, bărbatu-meu a știut, dar~murea să afle cine e. Fiindcă vedea. Și 366
atunci, ca prostul, cum fac toți când se îmbată, venea și mă lua la bătaie, sau invers, ca să poată să mă bată se
ducea mai întâi să se îmbete. Mai rău era că pe urmă, când ai început să te schimbi, când ai început să vorbești,
mi-am dat seama că te-am ghicit eu bine, ca și soră-mea, săraca. Tu nu vorbeai la început din pricină că ereai
prea tânăr, dar ochii tăi se uitau și vedeau lumea. N-aveai glas, dar te gândeai! Și când ai început să ai, au văzut
și alții ce văzusem eu, un copil.
– Te apucași să-mi spui pe drum că eu am omorât-o pe Rădița, zise Moromete pe deplin senin și neturburat.
Adică cum? Eu știu că a fost ceva cu .moartea ei, dar n-am putut să-mi dau seama ce, n-am avut cum, știu că n-a
suferit de ceva anume. Ti-nchipui că eu cu mâna mea nu i-am făcut nimic. N-o să te apuci să subții un astfel de
lucru.
– Ba i-ai făcut, răspunse femeia după ce lăsă să se scurgă între ei minute lungi de liniște. I-ai făcut, Ilie, repetă,
dar fără reproș și chiar fără prea mare interes.
S-ar fi zis că nu-i stătea prea mult pe inimă nici soarta pe care a avut-o atunci sora ei.
– Nu pot să te învinuiesc, Ilie. Oamenii nu prea țin la viată, o pierd din te miri ce! Soră-mea a murit, fiindcă n-a
avut răbdare să iasă din lehuzie, cu toate că nu mai erea o fetiță care să nu știe ce trebuie și ce nu trebuie să facă
o muiere care naște, câtă vreme trebuie ea să se ferească. Tu nu știai nimic, dar ea știa, că mama era acolo și i-a
spus. „Bine fă, Rădițo, am întrebat-o, tu ești nebună?" „Ce să fac, Fico, mi-a spus, mi-era dor de el, mi se părea
că nu mai am nimic, că și cu Paraschiv și cu Nilă tot așa a fost și n-am pățit nimic." „Acum o să mori", zic. „Ei
și? zice. Am făcut trei copii, am trăit, nu-mi pasă. Mare bucurie nu mai m-așteaptă, am văzut eu… copiii, să-i
ștergi la cur, să le dai să mănânce, nici noaptea nu te lasă… Bărbatul…" „Ei, zic, ce e cu bărbatul?" N-a zis nimic.
Se vedea că gândul la bărbat o făcea să-i pară rău. S-a întors cu spatele la noi, și zice: „Fico, dă-mi un cui". „Un
cui? Ce-ți trebuie?" „îmi trebuie mie!" M-am uitat la mama, la soră-ta Guica, nici ele nu înțelegeau. M-am urcat
pe scara de la pod, am căutat pe poliță și i-am adus un cui. M-am uitat să văd ce vrea să facă cu el. Nimic, îl ținea
în mână. în timpu ăsta sângele picura din ea în oala de sub pat… Pe urmă ai venit tu cu sanitarul. Ce să priceapă
un sanitar! Când am întors-o nu mai avea viață în ea. Sanitarul zice: „Ia uite, are un cui înroșit în mână." Și când
ne uităm,
, alături de căpătâi, trei măsele cu șipcile mari însângerate. Și le scosese j singură din gură cu cuiul.
Moromete se uită brusc afară, ca și când ar fi vrut ca această cumplită dezvăluire a suferințelor primei lui femei
să nu mai fie auzită și de altcineva.
367
– A zis și ea așa ca un gând care-i venise, spuse el în cele din urmă. Ca să moară liniștită. De la început i-a fost
rău, după ce l-a făcut pe Achim. Era cam nebună soră-ta, de s-a apucat ea să-ți spună un lucru ca ăsta.
– Nu erea adevărat?
– Cum o să fie? Și ce-a apucat-o cu dinții? Ea nu mi-a spus niciodată că o dor! Auzi, să-și bage cuiul în gură!

– Uite-așa de mari erau măselele, cu câte trei șipci, repetă Fica. Nici una nu era stricată. S-a mirat și sanitarul. N-
am mai văzut una ca asta, zice. Mai ți-aduci aminte? Pe urmă, repede, te-ai însurat…
– Ce puteam să fac? Cine să fi avut grijă de cei trei care ereau mici? Am vrut eu să mai aștept, reluă Moromete
parcă vesel, dar și puțin bat jocoritor la adresa femeii, a gândului ei spus adineauri, din care se putea înțelege că
ar fi trebuit s-o aștepte pe ea, pe Fica, să se facă mare. Până într-o zi când m-ara dus pe la Turnu, după niște
pește. Mai erea, dar nu mult, până a început primul război. La întoarcere (îi lăsasem în grija soră-mii Guica) îl
găsesc pe ăl mic, pe Achim, în copaie, venise de i se urcase caca pe spinare, de jos până la gât, tocmai pe după
ceafă, așa avusese grijă șoră-mea Guica de ei! Pe urmă avea pretenția că de ce am adus-o pe Catrina în casă,
care erea și a mă-sii, adică a feciorilor, de, a nepoților. Adică să fi stat eu așa, ea să se fi măritat, să-și fi adus
bărbatu acolo cu mine, și uite-așa! Gândurile astea de femeie smintită le-a băgat pe urmă și în capul lui
Paraschiv, al lui bietu Nilă și al lui Achim, când s-au făcut mari, iar ei n-au avut mai multă minte decât ea și au
crezut-o! Iar asta, Catrina, nici ea n-a avut mai multă și toată viața i-a fost frică de ei, să nu mor eu și să n-o
arunce ei pe drumuri! Că, adică dacă nu-i trec casa pe numele ei! Mânca-o-ar pământul de casă!
între timp muierea începuse să strângă masa. Nu s-ar fi putut spune că ascultase cu interes tot ceea ce spusese
Moromete. După ce el tăcu nu-i mai dădu nici un semn, nici da, nici ba.
– Hai, Ilie, să ne culcăm, zise ea în tăcerea care se lăsase în tindă. Și de astă dată vocea ei însemna: lucrurile
astea, dacă le răscolești, nu
le mai termini până dimineața. Tot mai bine e să dormi și, când răsare soarele, să te scoli odihnit și cu gândurile
proaspete.
– Tu, zise Moromete, ești chiar singură? Unde e băiatul ăla al tău?
– A, păi nu ți-am spus?!
Și se așeză pe un scăunel cât o șchioapă, foarte aproape de pragul unde stătea Moromete.
– Da' tu, zise ea, un vin nu beai?
Moromete ridică din umăr mâhnit ca și când s-ar fi ivit din vina ei o neînțelegere care îl întrista…
368
– Ți-am spus eu că nu?!
Ea se duse undeva în odaie și se întoarse de-acolo cu o damigeana mică împletită în nuiele și astupată cu un
cocean…
…Moromete se uită iar afară, și cu paharul în mână rămase atent, așteptând. într-adevăr, se auziră pași în curte,
pași ușori ca de pisică, așa cum îi fac fetele desculțe care vin de la poartă și se apropie de prispa casei. Se auzi
urcatul pe prispă, o săritură elastică, fără zgomot, doar fâsâitul fustei turbură liniștea zilei de vară. în prag, cu
lumina mare a bătăturii în spate și cu fața sub umbra tindei, apăru Rădița.
– Ce e cu tine, unde fuseși? zise Fica. Flăcăul ăsta te-așteaptă aici de-aseară, și tu umbli pe drum fără nici un
rost.
Rădita nu zise nimic, dar părea veselă. Trecu spre odaia cealaltă luându-și de pe cap barișul ca să și-l pună mai
bine, în timp ce i se văzu părul castaniu și cozile împletite care îi atârnau pe spinare. Lăsă ușa deschisă și se
întoarse. Era subțirică și înaltă și pulpele picioarelor ei erau mari și arse de soare.
– Unde te duci de te gătești așa? zise Fica.
Nu arăta însă deloc gătită, dar barișul ei frumos era de sărbătoare.
– Trebuie să mă duc, zise Rădita, cu un astfel de glas că se făcu deodată
liniște.
Cu toate că nimic n-o turburase mai înainte, liniștea parcă crescu în aer. Fata se așeză și ea pe un scăunel și puse
mâna pe-un pahar. Fica îi turnă și ea gustă din vin strâmbându-se. Pe chipul ei apăru, în timp ce lăsa paharul gol,
o expresie senină de deznădejde. Ea surâse și rosti:
„ Vine moartea prin grădină C-un pahar și c-o lumină."
Moromete se uită afară. Se supără:
– Dă-i, Ilinco, și lui Niculae asta niște flori, să-și facă coroană, nu vezi cum plânge? Ce ești așa cârpănoasă?…
Mă, ăsta, ia ici cureaua mea și încinge-te cu ea peste cămașa aia, că parcă ești dăulat, parcă te-a prins cineva de
pe gârlă…, Ia și pălăria mea!… Na!… Te duci și tu degeaba la serbare, să auzi cum o să te lase repetent.
Catrina o luă spre poartă. Peste sat sunau rar și stăruitor clopotele, chemând lumea la biserică. Niculae se spălă
pe labele picioarelor lui mari, prăjite la soare și zgâriate de țepile miriștilor.
– Fico, dă-mi un cuțit, zise Rădița în tindă.
– Da' ce-ți trebuie?
369

J
Rădita nu răspunse, o văzură însă cum asculta cu privirea mare și cu urechea întoarsă iișor spre afară. Din
depărtare, din naltul cerului, veneau până aici în umbra răcoroasă a tindei, abia atingând auzul, strigăte rare de
gâște, puse pe călătorie îndelungată. Strigătele lor însă nu erau țipete, ci semne sigure și liniștite de recunoaștere,
să se audă doar între ele, să nu li se destrame șirul, să anunțe pe cocorul bătrân și știutor care le conducea (căci
ăștia erau cocorii) că totul e bine în urmă și să nu se abată din înaintarea lui înceată și sigură.
Ieșiră cu toții pe prispă și se uitară în zare. într-adevăr, se apropiau plutind, alunecând în formă de săgeată cu
deschiderea largă, croncănind • rar, nu toți odată, ci în așa fel încât cântecul lor să fie neîntrerupt. Rădita se dădu
jos de pe prispă și în mijlocul bătăturii înfipse cuțitul în pământ, își ridică apoi privirea spre cocori, în timp ce cu
degetul cel mare al piciorului drept începu să scurme stăruitor țărâna chiar alături de lama cuțitului. Păsările se
apropiară, dar când ajunseră în dreptul bătăturii, bătrânul cocor scoase deodată un țipăt pătrunzător de spaimă și
zborul începu să i se clatine. în clipele următoare el se întoarse pe cer și începu să se învârtească în cerc
împreună cu tot cârdul deasupra capului fetei. Ea nu-și luă în acest timp ochii de pe cer, urmărindu-i cu o privire
neclintită și limpede, și degetul ei nu înceta să scurme pământul alături de cuțit. Scoțând un nou țipăt, de-astă
dată parcă de jale, bătrânul cocor rupse deodată cercul în care se rotea și făcu cale întoarsă împreună cu tot
cârdul. Rădita îi urmări până nu se mai văzură, apoi smulse cuțitul din pământ și se întoarse chicotind spre soră-
sa. La flăcăul din prag nu se uita.
– Mă mărit, zise ea. O să fiu fericită cu Mutu ăsta, cu toate că nu se știe cât. Ar fi trebuit să-mi cadă jos la
picioare cocorul meu, dacă ar fi fost să mor de bătrânețe. Ei și? Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să vin pe
lumea asta! De ce mi-ar păsa când o să plec?
– Atunci să mergem, zise Moromete.
înainte o luară patru flăcăi călări, cu pălării cu pene de păun înfipte în pamblică. Unul ținea în mână un brad cu
un măr înfipt în vârf. Calul lui, cu coama înfoiată, cu gâtul îndoit, cu dinții rânjiți sub zăbală, țâșnea din când în
când în frunte. Asta era Benogu, murise în războiul care venise, acum uite-l că a înviat și a venit să fie cavaler la
nunta prietenului său. Căruțele pline cu rubedenii alergau în urma celei care venea după cai, cu mirele și mireasa
printre lanurile de grâu dat în pârgă. Pe la jumătatea drumului, între Râca și Siliștea, Moromete opri căruța.
– Dă-te jos, îi spuse el fetei.
Mireasa se supuse, căutând să calce cu grijă cu pantofii ei noi, să nu-și rupă picioarele. O luară pe un drum de
plan care se pierdea în depărtare în timp ce alaiul își continuă drumul ca și când mirele și mireasa ar fi fost încă
acolo. Cântecul viorilor se pierdea în liniștea câmpiei pe care o un duiau valurile de spice. Drumurile erau pline
de iarbă, iar porumbul era atât de verde, încât se făcea parcă întuneric pe unde creștea.
370
– Și a cui zici că ești tu, creștină? zise flăcăul.
– A mamei care m-a făcut, păgânule, răspunse fata.
Focul de coceni ardea pe miriște cu flăcări a căror culoare se schimba neîncetat, din galbenă se făcea violetă, din
violetă, albastră, din albastră bătea în verde, asemeni porumbului pe care cei doi îl jupuiau și îl puneau alături pe
jeratic să se coacă.
– Mă duci la tine acasă s-o văd pe mama care te-a făcut?
– Ei, nu zău?! Păi ce-ai să vorbești tu cu ea, când de dimineață și până acum abia ai scos și tu trei cuvinte?… O să
râdă mama de tine… De unde l-ai mai scos?… Nu că mi-ar fi rușine cum arăți, o să creadă tocmai pe dos, că mi-ai
sucit capul și nu-mi dau seama ce fac… Dacă vii, nu mai pleci, siliștene!… A, ce frige porumbu ăsta… Eu îți coc
ție aici cotolani și tu nici nu te uiți la ce-ți dau… N-ai mâncat nimic de când ai venit aici peste mine, ia să te văd
cum arăți când miști fălcile…
– Sui-te în căruță, zise flăcăul.
Soarele coborâse spre asfințit când rosti el aceste cuvinte. Fata se supuse și se urcă dintr-o singură mișcare, ca o
căpriță, ținându-se de loitră.
– Mai e cineva pe câmp? o întrebă flăcăul.
– Nu, n-a mai rămas nimeni, răspunse fata cu neliniște, coborând. Era ca și când ar fi fost părăsiți în pustietatea
câmpiei și n-ar mai fi
putut să se întoarcă acasă. Punea acum cu grijă picioarele pe fierul răscrucilor, să nu se încurce în rochia mare de
voal și în beteala care îi atârna strălucind pe spinare, până jos la poale. Flăcăul o coborî parcă jos cu privirea și o
aduse lângă el fără să facă nici o mișcare, apoi îi puse ușor mâna în piept și o împinse încet, dar fără revenire, pe
spate. Se urcă deodată peste ea și o acoperi și chipurile li se întâlniră ca într-o apă, unul privind, celălalt

răsturnat, susținându-i privirea și recunoscându-se unul în altul uluiți. El îi puse mâna pe frunte și o apăsă ca și
când ar fi vrut să-i vadă mai bine ochii ei strălucitori; se apropie și mai mult de fața ei, stăpânit parcă de o
ezitare: nu știa cărui impuls să se supună, celui sălbatec, care îl făcuse să se repeadă asupra ei, sau celui blând, pe
care îl trezeau în el ochii ei cerând ocrotire.
– Nu te repezi, șopti ea, lasă-mă să-mi dau seama. Văd că te uiți la mine, lasă-mă să mă uit și eu, să înțeleg cu ce
te-am zăpăcit și eu pe tine, fiindcă nue numai ce vreai tu acum… Ei, ce este?… Sunt aproape de sufletul tău? Ești
un flăcău singur pe lume?… De ce nu-mi răspunzi? Nu ești? La ce te gândești? La mine? Sunt prima fată cu care
te porți așa? Prima care ți-a luat glasul sau așa o fi felul tău?
Ezitarea lui, ascultând-o, crescu, și atunci o bucurie fără margini înflori pe chipul fetei. Ea îl apucă de gât și
începu să-l sărute. Surprins, flăcăul se feri și scăpă de brațele care i se încolăciseră pe după grumaz, dar ea își
ridică gâtul cu o vioiciune de animal parcă în luptă cu altul care ar fi
371
vrut s-o omoare și îl urmări acum fără nici o teamă de puterea și amenințarea lui.
– Te simt, te-am ghicit, șopti ea apoi retrăgându-se, tu nu știi, sau vrei și tu să afli, și de aia te gândești… ești
singur, cu toate că ai surori și alte rude… și vecini… Eu sunt cu tine și noi doi… pe lume… o să facem copiii
noștri… M-ai văzut, ești al meu, te-ai uitat la mine și m-ai văzut…
Fata gâfâia. închise ochii și își duse mâinile goale sub ceafă. Bluza mică și prea săracă pentru trupul ei voinic se
ridică și îi descoperi pântecul. Flăcăul se dăduse de mult jos de pe ea. Când șoaptele ei se opriră o luă din nou în
brațe, de astă dată mai blând, pe chip cu o expresie de beție mai mare. Ea îl înlănțui după mijloc și se mișcă sub
el cu o știință pe care o dobândise doar cu gândul: era stângace, trupul ei tremura dar parcă știa ce-o să urmeze.
Totuși nu, fiindcă ea scoase un țipăt pe care numai spaima de a nu fi auzită o făcu să și-l înăbușe în chiar secunda
când îi ieșise din gât. In clipa următoare o strigă pe maică-sa, mamă, mamă, ca și când ar fi vrut s-o încredințeze
pe cea care o născuse că ea tot fetiță a rămas, cu toate că strîngea în brațe un flăcău care o și scosese pentru
totdeauna, printr-un țipăt, din rândul fetelor și o vârâse în cel al muierilor.
In acest timp, din depărtarea în care se topise, cântecul viorilor revenea o dată cu tot alaiul, clinchetul clopoțeilor
de la gâtul cailor și chiotele subțiri ale femeilor. Cei patru flăcăi apărură la capătul lanului de grâu și cel cu
bradul întoarse calul și îl struni făcându-l să joace pe loc. Așteptau. Se făcu tăcere.
– Cum, zise fata, și ce facem cu căruța și cu caii noștri? Da' mama nu știe nimic… Dacă află tata îmi rupe
picioarele… Și chicotea ca și când acest lucru ar fi înveselit-o pentru ceva pe care numai ea îl știa.
Nu mai era fată mare, cu toate că ea încă se simțea. Dar una e ce simți tu și alta e ce ești. Acest gând, această
iluzie, o făcea veselă: nu e rău să fii muiere și să te simți fată. Păcălești pe cineva, face să râzi.
– Toată speranța, zise Morometc, a rămas în mine. Și dacă și ăsta cine știe ce drumuri o fi apucat, ce-o să-i spun
eu, n-o să-i intre pe-o ureche și-o să-i iasă pe cealaltă? Bâznae se poate considera în acest caz, hi, hi, hei, hei, să
bem vin, verde de peliiin, și de rozmarin… domnilor, a venit franțuzul prin tranșee și nu trageți foc, nu trageți
foc, nu trageți foc, ce râzi, mă, ăsta micu, vezi să nu-ți cârpesc vreo două, trebuia lăsat neamțul să se apropie, și
cum să-l lași să se apropie când îl vedeai cu baioneta înainte, te-apuca frica morții și îți venea să tragi, și ăsta nu,
mergea franțuzul înainte, și generalul nostru cu el, și nu trageți foc, nu trageți foc, și când a zis pe urmă foc, au
murit la nemți cu grămada, uite-așa se rostogoleau ăi vii din spate peste ăi morți, care erau secerați de-aproape cu
mitralierele pitite… Da' uite că Bcnogu s-a întors, cine zicea c-a murit pe-acolo pe la Mărășești, ce băiat și
jumătate, parcă și calul râde sub el știind cine îl
372
" călărește… Ce-o fi plângând acum fata asta, nu înțeleg, taci, mireasă, nu mai plânge, că de la maică-ta te-oi
duce, că deșteptu ăla de taică-tău a făcut scofală mare că nu ți-a dat nimic, măcar o pătură cu ce să te învelești…
… Fica îl învelea tocmai atunci pe Moromete cu pătura. Era fereastra deschisă și în casă intra răcoarea nopții. O
liniște desăvârșită domnea asupra casei și împrejurimilor. Moromete se trezi, deschise ochii. Dar nu se ridică în
capul oaselor.
– Fico, zise el în șoaptă. Ce faci tu? Stai aici cu mine!
Femeia se întoarse și se așeză pe pat lângă picioarele întinse ale lui
Moromete.
– Ți-a plăcut vinul, zise ea, nu mai știi ce-ai făcut, sau erai ostenit și
nici nu mai știi cum te-ai culcat?
– Cum să nu? zise Moromete, dar nu mai adăugă nimic.
– Parcă te-ai ferit de ceva, zise ea atunci, te-ai ridicat de pe prag ca un copil, te-ai dus spre pat și te-ai culcat cu
spatele la mine.
– Da, știu că m-am ferit, zise Moromete. Tu ești de vină, am vorbit prea mult despre Rădița.
– Nu poți să vorbești ce-ai vrea, răspunse Fica. Și tu ai vorbit prea mult despre copiii tăi.
– Rădița îmi spunea în somn că o să ne facem copiii noștri și n-o să mai fiu eu singur pe pământ… Hm!… Ce bine
că omul poate să doarmă, adăugă el întru târziu văzând că femeia tăcea.
– De ce, zise femeia, ai visat ceva care ți-a plăcut?
– închipuiește-ți tu, zise Moromete, să te visezi tânăr. Da' chiar tânăr ca și când ai trăi de la început. Cum vine

asta?
§i începu să povestească.
– înseamnă că te simți tânăr și ai mare chef să uiți de toate, zise ea la urmă. Numai în vis poți să uiți complet…
Moromete nu zise nimic multă vreme. Se gândea poate cui datora el această bucurie care îi răzbătea în fiecare
cuvânt pe care îl rostea? Simțea în el cu adevărat revenindu-i vigoarea de altădată și beția care ți-o dă această
revenire a puterilor, ca un izvor care începe să curgă fără veste, cu ape bogate, înainte de a seca pentru
totdeauna? Sau prezența acestei femei încă tinere, care ținuse la el de când îl cunoscuse, era pricina acestei nopți
neobișnuite cu amintirea atât de puternică a acelor ani care nu erau deloc foarte îndepărtați, ci se apropiaseră pe-
aci prin preajma lor îndemnându-i pe amândoi să-i trăiască de-acolo de unde viețile lor se despărțiseră? Rădița
nu mai era, dar ea, sora ei, pe atunci mult prea mică, trăia aici de față și ținea în sufletul ei parcă întreagă,
neștirbită, tinerețea
lui de atunci.
– Nu numai în vis, zise Moromete întru târziu.
– Nu numai în vis, ce Ilie?
373
– Poți să uiți de toate. Uite, cu tine uit de toate!
– Nici nu știi ce bine îmi pare… șopti femeia.
El se ridică atunci și în clipa următoare mâinile lor se întâlniră și se încleștară una în alta… Femeia trecu alături și
se întinse lângă coasta bărbatului. Din tindă crescu, acoperind liniștea, scârțâitul unui greier…
– …Ai să vii de-aici înainte la mine, Ilie? șopti ea întru târziu.
– Da' cum? răspunse Moromete.
– In fiecare zi?
– în fiecare zi, nu, că nu mai sunt flăcău, zise Moromete cu ironie, dar așa la două-trei zile, tot o să vin.
Femeia înțelese și rosti cu duioșie:
– Vino o dată pe săptămână! Vino, Ilie, repetă ea, că pot să spun și eu ca Rădița în vis: o să trăiesc de-aici înainte
numai pentru tine, și n-o să mai știu de nimic, nici de copii și nici de rude, numai să te fac să uiți că cineva ți-a
dorit moartea și te-a lăsat singur acasă, bolnav în pat.
– Crezi că eu m-am pus la mintea ei? zise Moromete. Dar ai dreptate, nu mai e cu ea nici o speranță, nu e în toate
firile. Nu poate să-mi ierte că am vrut să-i aduc pe Paraschiv, Nilă și Achim îndărăt acasă. De ce să nu-i aduc?
exclamă el cu o mirare proaspătă, ca și cum abia acum și-ar
* fi dat seama de acest adevăr. Nu erau copiii mei?
Ea nu-l încuraja să se întoarcă cu gândurile spre această istorie.
– Uite că se face ziuă, spuse uitându-se la geam. Mâncăm ceva, Ilie? Mâncăm și pe urmă pleci!
Și sări peste bărbat fără să-l atingă și asemeni unei muieri tinere, al doilea picior nu-l sprijini în săritură pe cel
care îl pusese doar cu vârful tălpii pe pământ. Și se duse în tindă și aprinse focul, în timp ce Moromete, ca
totdeauna dimineața, și pe nemâncate, se căută în flanelă și începu să-și răsucească o țigare.
Două ceasuri mai târziu, intra în curte și închidea ușurel poarta de la drum, ca și când s-ar fi întors de pe colea de
prin vecini. Catrina nu se uită la el. Era vremea culesului viilor, a boambelor și a prunelor, și în sat începeau să
ardă cazanele de distilat țuică. Numai că Moromete nu arăta câtuși de puțin amețit, semn că ar fi întârziat până
acum lângă vreunul din ele. Ea se opri lângă bărbat și îl privi stăruitor cu ochii ei răi și verzi:
– De ce te-ai mai întors?
Știa așadar de unde, și presimțea cumva că o ruptură s-a petrecut în viața lor pe care o trăiseră împreună zi și
noapte, timp de mai bine de treizeci de ani? O curiozitate rece strălucea în licărirea ochilor ei șerpești. La un
astfel de lucru nu se gândise niciodată. De când născuse cu el al cincilea copil, al cărui cap mare și mort o
înspăimântase pe ea pentru totdeauna de viața trupului, îl gonise de lângă ea. El avea pe atunci abia patruzeci de
ani și părea să se fi împăcat ușor cu gândul că viața lui de bărbat lua sfârșit. Iată însă că nu luase. După douăzeci
de ani se ducea
374
cu căruța cu sora fostei lui neveste (aflase acest lucru chiar de cu seară) și dormea la ea acasă, în pat străin.
– Mai bine ai fi rămas și ai fi murit acolo, mai zise, nu era nevoie să te mai întorci să te mai văd și eu la față.
Continuă să se uite la el stăruitor. își pierduse mințile și avea să trăiască cu el acea rușine a femeilor care își văd
bărbatul de șaizeci de ani rătăcind taman la bătrânețe, sau totul avea să se oprească numai la atât? Nu află însă
nimic sfredelindu-l cu privirea, și o expresie de neliniște și de ură îi adânci trăsăturile.
– De ce? zise Moromete liniștit. Cum să nu mă mai fi întors? De dorul tău m-am întors, adăugă batjocoritor,
căutând în chichița lăzii. Unde sunt, Ilinco, banii ăia? ceru el fetei.
– Ce faci cu ei?
– Dacă mă mai întrebi o dată ceva în felul ăsta, îți dau una, fetițo, după ceafă, de rămâi cu gâtul strâmb și o să te
uiți pe dedesubt la bărbatu-tău pe care o să-l iei. Adu banii încoace!
Ilinca surâse și se supuse parcă încântată simțind gheara de altădată a leului. De ce să se supere? Nu era tatăl ei?
Nu-i trecuse el casa pe numele ei? Știa că ține cel mai mult la ea, și era adevărat că prea se înmuiase el în ultimii

ani. Bine că își revenise. O fi adevărat că a dormit la Fica? Adică chiar o fi dormit cu ea, sau or fi stat și ei de
vorbă?
– Tată, șopti ea tainic, dându-i banii, ai grijă de lume. Eu știu că Fica ține la tine, de când eram eu mică și mă
duceam pe la ei. „Ce mai face, Ilinco, tac-tău? Ce mai drege, Ilinco, tac-tău? Unde-a mai fost, Ilinco, tac-tău?"
Dar credeam că i-a trecut. Ca să nu bage lumea de seamă nu te duce pe la ea vreo câteva săptămâni. Nu trebuie
să vorbească lumea. Stăpânepte-te, tată!
– Până nu te văd măritată, e un sfat pe care eu nu îndrăznesc să ți-l dau, zise Moromete sarcastic.
– Ce sfat?
– Să te stăpânești! Când îmbătrânești și mori nu-ți ajută ce zice lumea.
– Așa e, dar dacă se poate și fără să rânjească lumea, de ce să nu ții
seamă?
– Proștii rânjesc orice-ai face! zise Moromete scurt. Pe maică-ta ai ținut-o de rău când a fugit de-acasă? N-ai
grijă, nu-mi trebuiesc banii să mă duc să chefuiesc. Am treabă, și de dus mă duc unde vreau eu, când am eu chef,
orice-ar zice lumea. Care lume? exclamă el cu un glas ca și când lumea ar fi pierit. Care lume, Ilinco? Cârstache
al lui Dumitrache? Ion al lui Miai? Cocoșilă? Udubeașcă?
– Ăștia care vin pe la tine și îți place să vorbești cu ei. Giugudel, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Matei Dimir!
Și alții care stau cu ochii pe tine.
375
Moromete nu mai zise nimic, începu să-și văcsuiască bocancii și să-și perie pantalonii. Se bărbieri. își schimbă
cămașa și flanela. Pe urmă, înhamă caii la căruță și se duse la gară.
IV
Nu intră însă în ea, ci ocoli pe un drum ce ducea spre marele siloz, o construcție care urca singuratică spre cer, ca
un zgârie-nori pe această câmpie în care totul era mic.
– Mă, băiatu ăsta, se adresă el unuia care stătea rezemat de zid, dar care nu era deloc băiat, ci soldat de gardă
îmbrăcat în uniformă.
Fuma tutun uitându-se pe gânduri peste câmpia netedă.
– Ia spune-mi, zise Moromete, Țugurlan e aici?
– Cum să nu, zise soldatul.
– Că ăsta nu dă neam pe-acasă, unde-o fi dormind?
– Aicea doarme, are o odăiță chiar în siloz, lângă birou. Nea Stane, strigă el întorcându-i lui Moromete spatele și
intrând înăuntru și abia atunci se văzu că avea o pușcă cu el, o armă adevărată, militară, cu bătaie lungă. Vino
încoace, nea Stane, că te caută cineva.
Țugurlan ieși afară și când văzu cine îl caută ridică o sprânceană. Nu apucase să se închege prietenia dintre ei
doi, arestarea și condamnarea lui Țugurlan de dinainte de război parcă pusese între ei ceva străin, mai ales că nici
Moromete nu mai fusese multă vreme același ca în ziua când stătuseră ei doi pe arie și se simțiseră atât de bine.
Sfârșitul istoriei cu Aristide, când acesta făcuse recurs pentru el și îl scosese din închisoare după câteva luni, în
loc să stea doi ani, nu-l îmblânzise câtuși de puțin pe Țugurlan. Dar el trăise pe atunci o stare ciudată, pe care n-
avea s-o uite: i se păruse că tot ceea ce i se întâmpla lui, chiar și închisoarea, avea un rost, nevoia de a se împăca
cu lumea, apoi bătaia de la moară care îi arătase că această împăcare cu lumea și cu sine nu putea avea loc dacă
înghițea ca prietenul său Ion al Iui Miai să fie umilit și apoi el însuși lovit de jandarm în mijlocul satului. Peste
flacăra îndrăznelii în care inima sa ardea de totdeauna, s-ar fi așternut o lespede de gheață. Și înțelesul acestor
încercări tocmai acesta era, îl des coperise în închisoare: trebuie să existe pe această lume și oameni fără frică,
altfel toți vom fi îngenuncheați și vor domni peste noi cei ticăloși și cei slabi, cu ajutorul puterii. Cine știe? Dacă
într-o zi o să fie nevoie tocmai de ei, de cei îndrăzneți/ și ei vor lipsi sau vor fi cu inima moartă? Fără să-l ierte, îl
uitase însă pe Aristide, ciulind și el, ca și alții, urechea la bubuitul tunului care începuse într-o parte a lumii, se
rostogolise apoi în cealaltă parte, aducând cu sine amenințări pentru tot ceea ce însemna pe pământ putere și
bogăție.
376
Țugurlan înțelese. Intră în partid imediat ce se termină războiul atras de alt fel de oameni decât cei care aveau să
formeze mai târziu în sat prima celulă comunistă, nu de genul tânărului notar de mai târziu, care • făcea un joc
greu de descifrat; nu se înțelegea dacă era comunist, fiindcă era notar și primise un ordin, sau era notar, fiindcă
era comunist și fusese trimes în acest sat cu o misiune din partea partidului său. Pe Țugurlan îl atrăseseră unii,
mai bătrâni, pe care pe urmă nu-i mai văzuse decât o dată când îl scăpaseră de excludere. După aceea nu mai
reușise să dea de ei, pe unde se ducea, i se răspundea că „tovarășul nu mai activează în acest sector".
Ce se întâmplase?
îndată după înscrierea sa, Țugurlan fu numit primar în locul lui Aristide, care aproape că plecă singur, înțelegând
ce vremuri veneau. Nu trecură însă mai mult de câteva zile, și satul amorțit în adâncurile lui de rănile primite
după atâția ani de război și concentrări abia avu timp să audă că se schimbă ceva. Cum? Cine, Țugurlan? A, da,
ăsta e vechi comunist, dar auzi, cică l-ar fi dat și pe el jos. Cică ar fi sărit și i-ar fi bătut pe unii de la prefectura
județului, s-ar fi pus cu pumnii pe ei și i-ar fi dat afară din primărie. Ei, la ce te-ai fi așteptat din partea lui

Țugurlan, dacă nu la una
de felul ăsta?
Curios lucru, nimeni nu știu multă vreme ce se petrecuse de fapt, și când se află nimeni nu-l lăudă pe Țugurlan,
unii fiindcă nu crezură că acest om ar fi ținut cu satul (toată viața fusese contra satului), alții fiindcă nu-și dădură
bine' seama ce cauză apărase Țugurlan, pericolul de care se vorbise trecând peste ei în cele din urmă fără ca ei să
știe cine îi ferise. Acei inși care veniseră cică ar fi pretins noului primar să adune toate vacile din sat și să le
predea la armistițiu. Toate vacile! Țugurlan încercă la început să stea de vorbă cu ei cu binișorul. Ăia însă l-ar fi
luat tare, ori execută ordinul, ori zboară de-acolo. „Cum, ce ordin e ăsta, să iai omului vaca din bătătură? Atâta
are și el, o vacă, fără ea moare de foame. Cu ce drept să i-o iai? N-ajunge că unora li s-au luat caii și nu i-a mai
văzut nimeni de-atunci?" „Nu ne privește." „Nu vă privește? Dar ce vă privește?" „Armistițiul! Asta ne privește.
Tot ce-a fost captură, se dă îndărăt." „Și credeți că noi am capturat, ăștia din Siliștea? Duceți-vă la ăia care au, ce
căutați aici să luați văduvei vaca din bătătură?" „Dumneata ești membru de partid?" a fost atunci întrebat
Țugurlan. „Sunt!" „Nai să mai fii!" „De ce, că vrei dumneata?" „Da, fiindcă vreau eu. Și să părăsești de îndată
primăria". Și atunci Țugurlan cică ar fi sărit pe ei și i-ar fi
bumbăcit.
A venit în urma lui unul Terente, tot un comunist proaspăt ca și Țugur-lan, care însă era cât pe-aci să semneze
ordinul cu privire la aceeași proble mă a vacilor. Dacă nu era Aristide să-i spună să nu semneze, cine știe ce-ar
mai fi ieșit.
377
Apărându-l să nu fie exclus din partidul în care abia intrase și la care, în mod ciudat, Țugurlan începuse să țină
(el care nu ținuse niciodată la nimeni în afară de familia, rudele și unicul său prieten, Ion al lui Miai), bătrânul
activist care îl atrăsese pe el să se înscrie cică i-ar fi spus să nu mai sară niciodată la bătaie, dacă vrea să poarte
numele de comunist, și să stea și să aștepte, fiindcă într-o zi o să aibă neapărat nevoie partidul de el și o să-l
cheme. Trecuseră însă șapte-opt ani de-atunci și nu-l chemase nimeni.
El la adunările organizației din comună nu se ducea, stătea la siloz unde câștiga o pâine bună și venea acasă doar
o dată pe săptămână să-i aducă muierii de-ale mâncării. Pe băiat, care ieșise foarte isteț, dar care nu învățase prea
bine pentru examene și căzuse la o admitere la liceul industrial din Pitești, îl dăduse pe urmă la o școală de
mecanici de pe la Pălămida și acum era angajat acolo și se însurase.
Vederea lui Moromete îl înveseli pe Țugurlan. Avea aerul celui care tresare în adâncul ființei sale dându-și
seama că în trecerea egală a zilelor, se întâmplă din când în când și câte un astfel de eveniment, să dea adică
peste tine un om cu care vei ieși în mod sigur din această scurgere cenușie a timpului și te vei ridica deasupra lui.
– Câți ani sunt, mă Tugurlane, de când n-am mai stat de vorbă noi doi? zise Moromete în loc de bună-ziua.
– Păi, câți să fie, vreo cincișpe, răspunse Tugurlan la fel de uimit că acești cincișpe ani erau pe-acolo pe-aproape
prin preajma lor și nici nu băgaseră de seamă când trecuseră.
N-aveau decât să facă ei doi un gest așa cu mâna, adică duceți-vă, voi, anilor, încolo de-aici, și viața lor să se fi
dat, foarte simplu, cu cincisprezece veri îndărăt.
Lângă gară, pe dreapta, cum veneai dinspre Balaci, mai trăia o veche cârciumă, care nu făcea încă parte din
trustul alimentației publice locale. Era plină de țărani sau mici funcționari cu treburi pe la gară, ca Tugurlan, sau
pe la oborul de vite (care se ținea de două ori pe săptămână pe o poiană de alături). Niște lăutari cântau cântece
folclorice fără noimă, făcute de ei, în care apăreau cuvinte cum ar fi S.M.T., camion, cooperativă, ames tecate cu
leliță, frunzuliță și altele. Moromete asculta cu o expresie de extremă încântare pe chip și aproape că uitase de
Țugurlan, cu care se așezase la o masă să bea un pahar.
Țiganul lucra la Mat Si venea acasă beat.
378
gâlgâia milogit, însoțit de plânsetul scârțâit al viorii, lăutarul. Mai pe urmă țiganul din cântec o lua pe urmele
țigăncii fugite cu un „boier" undeva la Calafat, intra în curtea acestuia și zicea:
Dă-mi boierule nevasta, Că mi s-a prăpădit casa.
iar acela îi spunea:
IDe-o vorbi pe țigănește Să ți-o iai cum se găsește; De-o vorbi pe românește îți tai capul ca la pește.
Moromete mai ascultă câtva timp, apoi se întoarse și îi spuse lui
Țugurlan:
– Cum vine asta, mă Stane? Ce, la noi mai sunt boieri care să-ți taie capul ca la pește? Ori țiganul nu lucra la
Mat, zise el, ori ăla care îi luase nevasta nu erea boier.
– Sunt cântece vechi, îl scuză parcă Țugurlan pe lăutar; le-au aranjat și ei pentru acuma, dar se vede că nu le-au
aranjat bine.
– Păi tot ce e vechi, zise Moromete, se aranjează în felul ăsta ca și când ar fi'nou. Pe noi nu ne aranjează tot așa?
Cum, Tugurlane, lovi el deodată cu mâna în aer, ca și când ar fi dat brusc frâu liber întregii lui gândiri, să nu mai
pot eu să vorbesc ce vreau?
Țugurlan nu se arătă deloc surprins. Privirea însă îi sticlea ascultându-l. își amintea… Ocupațiunea lor mintală…
Facultăți… Discursul domnului V.

Madgearu…
– Poți să concepi una ca asta? reluă Moromete. Adică eu să tac și tu să vorbești, rolul meu rezumându-se doar să
te ascult pe tine!?
Țugurlan se gândea… Dincolo de cuvintele sale, omul ăsta care nu mai avea patruzeci de ani trăia parcă într-o
veșnică nedumerire care nu era prefăcută, ci adevărată. Trebuia să-i răspunzi.
– Poți să gândești, zise Țugurlan, după ce îl lăsă pe Moromete să aștepte câteva clipe. Nimeni nu te împiedică,
adăugă el. Ia model de la mine.
– De unde știi?
(- De unde să știu ce? – Că nimeni nu te împiedică. – Ți-am spus eu. Pe mine nimeni nu mă împiedică. – Și crezi
tu, zise Moromete, că dacă îl lași tu să nu te lase să vorbești, urmă nu te împiedică să și gândești? – Ași vrea să
știu cum, zise Tugurlan. 379
Moromete rămase câtva timp pe gânduri, apoi deveni parcă visător:
– Găsesc ei cum, zise el cu duioșie. Nu mi-a spus mie Niculae?! Te întreabă: ce părere ai despre tovarășul
Stalin?
Și el pronunță ca de obicei acest nume cum ar fi zis Călin.
– Ei, și? zise Tugurlan. Spui și tu ce-ți cere, că e așa și pe dincolo și ai terminat. Ce-ți pasă ție de ce spui despre
Stalin?!
– îmi pasă, zise Moromete, fiindcă îți cere pe urmă să declari că fi-tu e dușman al poporului și că n-ai nici în clin
nici în mânecă cu uneltirile lui dușmănoase.
– Nu declari!
– Ei, și tot acolo ai ajuns, zise Moromete.
– Adică unde?
– La pușcărie!
– Intri Ia pușcărie, zise Tugurlan brusc îndârjit și glasul lui sună ca o sumbră amenințare.
– Și dacă mori acolo? zise Moromete.
– Ei, și? făcu Tugurlan în același fel. Oriunde-ai fi, de-un mormânt tot ai parte. Măcar tu n-ai ce pierde, în timp
ce pe ăla care te-a băgat acolo, îl apucă groaza la gândul că trebuie să moară ca și tine și că nimic din ce e el nu
mai înseamnă nimic.
– Așa dacă o luăm, la ce mai trăim, zise Moromete, dacă tot o să murim! Ba eu vreau să trăiesc, și să trăiesc cum
vreau eu, fără bineînțeles să mă pun fără nici un rost contra a ceea ce la lume nu-i pasă. Tineretu ăsta! Treaba
lor! Dar mie să nu-mi trimeată domnul Vasile amenințări prin șeful de post că nu mai am voie să stau de vorbă
cu cine vreau eu. Să le trimeată amenințările astea muierii ăleia a lui, Florica lui Ciupăgeanu, la care se uită în
gura ei ca un nerod și nu-și dă seama că nu se procedează așa cu oamenii care trăiesc mai de mult în satu ăsta!
Am vrut, înainte să vin la tine, să vorbesc cu el, dar mi-ași fi răcit gura de pomană. Cred că nici nu m-ar fi auzit,
fiindcă urechea lui nu aude decât ce-i șoptește răzbunarea: până nu termină cu toți care au însemnat ceva în satu
ăsta, o să fie surd și orb. Dar am vorbit cu Isosică, Tugurlane, tu trebuie să lași silozul ăsta în pacea lui și să vii în
sat și să nu lași comuna pe mâna lui alde Vasile al Moașei. De ce stai tu deoparte? Trebuie să-ți spun că în tine a
mai rămas speranța!
– Și ce să fac eu, Moromete? zise Tugurlan îndată, semn că acest îndemn, care îi venea acum din afară, îi venise
și lui, și nu o dată, dinlăuntru, și că nu trecuse niciodată de întrebarea pe care acest îndemn o conținea. Ce pot să
fac? Crezi că eu nu-i urmăresc și nu văz cum se mănâncă între ei? La ce-ar folosi să le sporesc și eu numărul cu
unu, chit că, să zicem, un oarecare timp ași reuși să ajung în fruntea comunei?
– Nu-mi răspunzi ca unul care își dă seama ce-i spun eu, zise Moromete. Se lăsă o tăcere. Lăutarii terminaseră
istoria lor cu țiganca fugită, care
la întrebarea bărbatului ei răspunde pe țigănește și deci țiganul poate s-o
380
ia cu el. Acum începuseră ceva foarte vechi și le dârdâia bărbia ridicând vocea. Cei doi păreau însă acum surzi la
cântecul lăutarilor și la vocile celorlalți care se încurcau, se ridicau și coborau neîncetat.
– Ai dreptate, zise Tugurlan. N-am înțeles bine. Mai spune o dată.
– Tugurlane, zise Moromete, tu ești omul care ne cunoaști și pe noi și știi ce a fost bun și ce a fost rău în viața pe
care am dus-o mai înainte și îi cunoști și pe ăi săraci care acum sunt chemați să facă ei altă viață. Viața asta pe
care vor ei s-o facă mai bună, cine îi împiedică? De ce cred ei că noi? Viața asta numai tu poți s-o faci, fără să
treci peste noi cum trec eu cu grapa peste bolovani. Nimeni altul în satul nostru nu e în stare să înțeleagă și să
facă ce spun eu acuma, afară de tine. Tu ești speranța! Intoarce-te în sat și fă tu primul pas! Ai să vezi! O să vie
alături de tine
o sută.
Pe chipul lui Tugurlan începu să apară acea schimbare pe care o dă totdeauna bătaia nedorită sau neașteptată a
inimii, puternică și înaltă, și care apare înaintea gândirii sau a înțelegerii. Da' la urma-urmei ce așteaptă el? Să
hotărască alții pentru soarta tui? Iată chemarea! Nu ve-nea de unde crezuse el atâta vreme că trebuie să vie, dar
nu tot aici avea să ajungă? Curând avea să i se termine și lui viața, și ce s-a ales din ea?

– Oricât cred eu că știu ce s-a întâmplat în sat, e clar că ceva îmi scapă, de îmi vorbești tu așa, zise el într-un
târziu. Eu știu tot ce s-a întâmplat, dar n-ai vrea să-mi povestești și tu? Vreau să aud de la tine. Spune-mi pe
concret, de ce ai venit la mine.
Moromete îi explică: atâta vreme cât fiul său fusese activist la raion, nimeni nu îndrăznise să-l amenințe în mod
serios, în orice caz lui nu-i pasase. Acum îi păsa, gluma se îngroșase, dacă asta putea fi numită glumă, să
fugărești un om care nu ți-a făcut nimic și să-l îneci în gârlă.
– Cine a făcut asta de fapt? întrebă Tugurlan.
– Cum cine, zise Moromete, Vasile! A treia zi, adică ce zic eu a treia, a doua (că în prima a fost ocupat să-și
aresteze neamurile și să le trimită la pușcărie) au pornit prin sat să ia bucatele oamenilor și alde Gheorghe al
Măriei lui Pițur, ginerele lui Trafulică, s-a speriat și a luat-o la fugă spre pădure. Dar apa se umflase și l-au
împins în gârlă și l-au înecat…
– Vasile a făcut chestia asta? întrebă Tugurlan.
Moromete răspunse fără șovăire că da, Vasile personal, nu era el președinte, nu dăduse el ordinele cum să se
procedeze? Și atunci? Să te mai miri când o să auzi că cine știe ce-are să le facă și lor, lui Moromete și
prietenilor lui?
– Nu e bine, zise Tugurlan răgușit.
– Nu e bine deloc, zise Moromete apăsând pe ultimul cuvânt, vrând să arate că absența binelui nu e totdeauna
totală, dar că în cazul de față era. întrebarea mea, Tugurlane, continuă el, e următoarea: tu cu Isosică poți să te
înțelegi?
381
– Pot, reflectă Țugurlan. Dar ăsta te vinde la prima cotitură.
– Numai dacă e la ananghie, explică Moromete. Ideea mea e că Vasile o să-l dea jos și pe Isosică și Isosică știe și
el ce-l așteaptă, i-am spus și eu, dar știa și el, că nu e prost. Vii, Țugurlane?
Țugurlan nu răspunse, dar turnă, parcă îndârjit, în pahare, pe care apoi Ie ciocniră și le goliră însetați.
– Cum o să faci și cum să procedezi, asta știi tu mai bine și părerea mea e să intri la moară cantaragiu, reluă
Moromete. Asta poate să-ți aran jeze Isosică, chiar dacă n-o să fie deloc lesne, fiindcă o are și el pe cap pe
muierea aia a lui rea, pe Ciulea. Da' trebuie să-ți facă, îți garantez. în ce mă privește pe mine, o să vă vorbesc pe-
amândoi de bine prin toate părțile. Și o să am dreptate. Fiindcă dacă eu îți spun ție o vorbă, știu că ne înțelegem.
Mai mult îmi dau și eu seama că nu se poate, Țugurlane, eu știu încotro mergem! Ce vreau eu personal, e să
mergem cât mai încet fiindcă nu sunt neam doritor să văd și cu ochii ce-o fi! îmi închipui! Noi, care am apucat să
trăim pe loturile noastre până la șaizeci de ani, rămânem la asta. Dar eu nu neg că poate să iasă bine pentru voi,
care n-aveți ce pierde, și pentru ăștia tinerii, care nu știu ei bine ce înseamnă să ai pământul tău la deal și căruța
și vitele în bătătură… Știu un lucru, că pământul trebuie muncit, și nu cum crede Bâznae, că o să se coacă
bucatele pe el singure. Vii, Țugulane?
– Vin Moromete, răspunse de astă dată Țugulan și prin chipul lui nebărbierit și încă tânăr țâșnea parcă din nou,
însuflețindu-l ca odinioară când prietenul său fusese bătut, dogoarea îndrăznelii și a hotărârii.
VI
Pe la începutul lui septembrie se prezentă într-o după-amiază spre seară la poarta comitetului de partid din
Pălămida o fată care spuse că îl caută pe tovarășul Moromete Niculae și că vrea să vorbească cu el. Ea nu zise
dacă se poate, ci pur și simplu vroia să vorbească cu activistul. Omul de la poartă era unul care n-o cunoștea și îi
ceru buletinul. îl deschise la prima pagină, îl ținu astfel deschis cu mâna lui făcută să țină buștenj și nu hârtii și
cu cealaltă ridică receptorul care semăna cu cel al Iui Zdron-can și întrebă pe cineva din comitet dacă tovarășul
Moromete putea să vină până la poartă unde îl aștepta… Și aici el silabisi cam mirat și nesigur: Fântână Măria…
– Da? zise el. Nu poate? Aha! făcu omul. Bine. Nu poate, i se adresă el apoi fetei, dar în clipa aceea ușa se
deschise din curte și apăru în biroul mic al informațiilor chiar cel căutat.
Cu mâinile în buzunar Niculae ieși cu ea în stradă și o întrebă ce vroia. Fata avea înfățișarea celui care vine de
departe la o rudă, a găsit-o și e
382
bucuros cu măsură, așa cum se cuvine. Nu răspunse la întrebarea care i se pusese. Era îmbrăcată ceva mai bine
decât în dimineața când venise pe la el în pridvor și, deși era cald, avea un bariș pe cap. Drept răspuns ea zise că
nu era singură și arătă cu mâna parcul orașului cu care se învecina clădirea comitetului: pe una din băncile din
apropiere se vedea într-adevăr stând și așteptând altă fată, îmbrăcată însă într-o rochie mai vie și fără nimic pe
cap.
– Didina lui Palici, zise Marioara, nu-l știi pe tat-său? Au lotul lângă al nostru și când eram mică îl auzeam pe
nea Palici așa gros, pe miriște: Boi Poline! Polinee! Și ăsta se supăra și nu zicea nimic și nea Palici iar îl auzeai:
Boi Poline! Polinee! Ce e, mă?! se răstea ăsta așa cam după un ceas și nea Palici: Hai, boi Poline, să mâncăm
dovleac. îi era rușine, de, lui alde Polin, că auzea toată lumea cum îl chema tat-său să mănânce
dovleac.
Niculae se uită la ea: „nu-i stă rău unei fete când își aduce aminte de copilăria ei, gândi el. E veselă. Ce i s-o fi
întâmplat?" Fata cealaltă, între timp, se și ridicase și se apropia.

– E la facultate, zise Marioara.
– La ce facultate? întrebă Niculae drept orice prezentare.
Didina lui Palici nu se grăbi însă să răspundă, se strâmbă afectând o mulțumire indiferentă și răspunse:
– La o facultate! Și îi făcu semn fetei lipoveanului din cap că ea o ia
înainte.
Orașul era plin de țărani, de funcționari sătești în delegație, de elevi și de soldați. Crepusculul care se lăsa încet
peste salcâmii și clădirile lui vechi amintea de câmpia care îl împresura și de tăcerea ei uriașă. Adevărații lui
locuitori erau însă de descoperit în această foiala pestriță, care umplea și cele câteva restaurante, cofetării și
berării și se părea chiar că ei nici nu existau de fapt, străzile fiind pline de prăvălii închise cu zăvoare defini tive,
cu ferestrele bătute în scânduri și cu firmele fie mâncate de rugină, fie date jos și rămânând doar urmele. Tot
ceea ce justificase altă dată pavarea străzilor și ridicarea de astfel de case așezate des unele lângă altele nu se mai
vedea decât în clădiri și în firmele moarte, ca și când orașul ar fi fost dezgropat din pământ și case și străzi redate
existenței ca odinioară, dar fără oamenii care le locuiseră, și acum era invadat de o mulțime de turiști, care aveau
însă tot felul de treburi și nu stăteau să cadă pe gânduri în fața vestigiilor unor generații dispărute. Ajunseră în
centru și Niculae se opri în fața unei plăcintării și o întrebă dacă nu-i era cumva sete; se vindea acolo și bere.
– Și nici o plăcintă nu vreai?
Ea dădu din cap scurt și hotărât: Nu. Niculae însă intră și bău o sticlă, după care reapăru și-și continuară drumul.
Ea o luase pe o anumită stradă.
383
– E unul de la noi din sat, al lui Cocioală, e rudă cu Palici, și au casă de mult pe strada asta, e brigadier silvic,
zise Marioara. E plecat în concediu la Sinaia, are grijă Didina de casă.
– Ei, ia spune, zise Niculae. Cu ce pot să-ți fiu de folos?
– M-a trimes tata să-i iau niște nasturi, că n-am găsit la farmacia din Balaci, mi-a spus doctorița de-acolo că mi-a
dat rețetă de București, că numai la București o să găsesc, da' mi-a spus să încerc și la Pălămida.
– Dar ce-are tac-tău?
– Nu știu, de-ale lui, nu mai e la moară, l-a dat Isosică jos și tata s-a apucat iar să bea. Nu i-a făcut rău pe loc, că
l-a mai strecurat prin pâine, da' zicea că nu mai are gustu ăla și într-o zi l-a băut așa și a băut mai mult.
Dimineața când să se dea jos din pat, ologise. Cică dacă îi găsesc nasturii ăia o să-i treacă, dar ce folos, zicea
doctorul, că pe urmă o să bea iar. Tata s-a jurat că nu mai bea, numai să meargă iar. Treci, zice, și pe la Niculae
al lui Moromete și spune-i situația. Ce situație! se miră fata singură dând din umeri, dă-o încolo de moară, să-și
vază mai bine de treabă ca toți oamenii.
între timp se făcuse de tot întuneric și orașul începuse să se golească de mișcarea de pe străzi. Se lăsa tăcerea.
– Și ai găsit nasturii ăia? zise el întru târziu.
– Nu, cică tot la București.
– Și când ai venit? mai zise el tot așa, după ce merseră multe zeci de pași.
– Ieri cu trenul de șase.
– Și ai dormit aici?
Ea spuse că da. Ajunseseră în dreptul unei porți. De-acolo se și simțea apropierea și întunericul câmpiei
adormite. Era o liniște mai mare decât într-un sat, fiindcă acolo hămăitul rar al câte unui câine tot mai arăta că
mai era cineva treaz. Aici nu se auzea nimic, puteai să stai așa ceasuri întregi. Strada zăcea în întuneric de la un
capăt la altul și numai la casa de-alături se vedea o lumină aprinsă, pesemne Didinei lui Palici îi era urât să
adoarmă singură pe întuneric și poate că aștepta sau poate că adormise cu lumina aprinsă. Marioara se răzimase
de stâlpul porții și stătea nemișcată, nu zicea nimic. Niculae rămăsese în fața ei și stătea și el și tăcea. Minutele
treceau în această muțenie și în acest calm pe care numai apropierea depărtărilor fără obstacol, sub respirația
liniștitoare și sub lumina stelară a nopții de vară a câmpiei îl poate ține în echilibru. Un om întârziat apăru la
capătul străzii și începu să se apropie de cei doi. Trecu apoi pe lângă ei cum ar fi trecut pe lângă niște stâlpi
scufundați în pământ și își văzu de drum până ce intră și el într-o curte și se făcu din nou liniște.
– Am o veste mare să-ți dau, șopti Marioara. 384
– Dă-mi-o! șopti și el. Zici că brigadierul ăsta v-a lăsat vouă casa pe mână. Nu vrei să intrăm înăuntru?!
Marioara avu o privire reflexă de țărancă; se uită în jur: îi vedea sau nu-i vedea cineva? Se decise: nu-i vedea
nimeni! Și deschise portița și o luă înainte…
VII
Faptul însă că într-una din zilele acelei săptămâni cât mai statură fetele acolo doi tineri trecură pe la ele, și unul
din ei aduse la un moment dat un cufăr, nu atrase atenția nimănui, fiindcă totul se petrecu la lumina zilei; tinerii
statură așa cam preț de un ceas vorbind între ei înăuntru, dar cu geamul deschis, apoi ieșiră și se duseră. După o
săptămână unul dintre ei reveni, de astă dată când stăpânul casei se întorsese și fetele nu mai erau acolo, luă acel
cufăr cu el și se duse.
în acele zile, a treia dimineață după ce Niculae se întâlnise cu Marioara lui Fântână, Iosif, prietenul atât de
îndoielnic al lui Niculae, trebuia să se ducă pe teren și câteva ore mai târziu primul-secretar Ghimpețeanu îl căută
cu telefonul tocmai acolo în comuna unde era de așteptat să fie găsit: avea nevoie urgentă de el. Organele locale

răspunseră însă că tovarășul Iosif nu e acolo, n-a venit și nici n-au vreo știre că ar putea cumva să fie pe drum.
Primul-secretar dădu ordin să se afle urgent unde era, spuse că trebuiau să plece împreună la regională, că erau
chemați amândoi și că erau așteptați chiar în acea dimineață și să fie neapărat găsit și scos tovarășul de unde se
vârâse.
în dimineața aceea Iosif întârziase nejustificat prin birouri înainte de a pleca căutând tot felul de hârtii, recitind
tot felul de procese-verbale și pretextând că avea nevoie de nu știu ce pentru organizația comunei unde se ducea
pe teren și nu găsea. în cele din urmă găsi sau renunță să mai caute și plecă luând-o pe jos prin oraș. Mergea
repede și după câteva minute îl prinse din urmă pe Niculae care și el mergea repede, avea în mână un cufăr și
după toate aparențele se grăbea să ajungă la gară și să nu piardă trenul.
I- Noroc, Niculae, spuse Iosif. – Noroc, Iosife. – Te duci la gară, nu? – Da, răspunse Niculae. – Te duci acasă, în
Siliștea? – Da, dar de ce? – Te-am așteptat să ieși din dormitor, trebuia să plec la Mozăceni. – Și de ce n-ai plecat?
– Fiindcă vreau să-ți spun ceva. 385
i
– Spune, zise Niculae.
– Nu pot pe stradă, durează și trebuia să plec la Mozăceni.
– Să intrăm undeva?
– Și mai rău.
– Uite ce e, zise Niculae, după ce se gândi, în drum spre gară e strada Unirii 24, intrăm acolo și îmi spui, o iau eu
înainte și te-aștept la coltul străzii. E un consătean de-al meu…
Celălalt dădu din cap că era foarte bine și se îndepărtă, iar un sfert de oră mai târziu se aflau în odaia
brigadierului silvic în care stătuse mai înainte Marioara și domnișoara Palici; Iosif spuse:
– Măi Niculae, am fost chemat ieri de tovarășul secretar Beju de la regională și tovarășul Beju m-a întrebat dacă
așa ca prieteni, cum am fost noi, îti cunosc originea nesănătoasă și cum îmi explic eu că atâta vreme nimeni de la
comitetul raional nu și-a pus întrebarea… Eu i-am spus că nu știu nimic și că pentru felul cum ai condus tu
munca în Siliștea, de s-a înecat cetățeanul ăla, foarte just s-a procedat că s-a luat măsura să nu mai faci parte din
activul comitetului raional de partid, dar că despre altceva eu nu știu nimic, și că n-am de unde. „Tovarășe Iosif,
mi-a spus atunci tovarășul Beju, nu e nimic, remediem noi lipsa asta și te informăm, de altfel o să primești
sarcină direct de la tovarășul Ghimpețeanu, dar am vrut să știu ce părere ai, să vedem dacă putem avea deplină
încredere că o să știi să iai cazul în mână și să-l prelucrezi în mod just în fata organizației locale din Siliștea".
„Tovarășe Beju, zic, puteți avea deplină încredere, execut sarcinile cu cea mai mare conștiinciozitate, dați-mi
materialele care există și le prelucrez… Nu e vorba aici că Moromete mi-e prieten, prietenia nu există în afara
îndeplinirii sarcinilor, ai greșit, te-ai ars… Când am aflat că tovarășii din comitetul regional sunt nemulțumiți că
nu s-a luat nici o măsură în cazul înecării cetățeanului, și eu și tovarășul Ghimpețeanu și tot comitetul raional ne-
am dat seama că trebuia mers mai adânc și am fost de acord că bine s-a făcut că s-a luat hotărârea de către
comitetul regional ca el să nu mai facă parte. Perfect just!" „Lasă asta, zice atunci tovarășul Beju, acuma
Moromete o să se întoarcă în sat și o să activeze acolo în cadrul organizației, ca simplu membru de partid și
mulți n-o să știe de ce. Trebuie să afle tovarășii de-acolo și, mai mult, poate că ei o să aibă alte păreri decât noi,
poate că ei o să fie mai drastici și noi n-avem dreptul să împiedicăm o organizație să-și spună părerea… înțelegi,
tovarășe Iosif?" Cam asta mi-a spus și am plecat. Am înțeles că discuția cazului tău, dacă te întorci acasă, n-au
vrut s-o analizeze în calitatea ta de membru în comitet, d în Siliștea, în cadrul organizației de-acolo, ca simplu
membru de partid. înțelegi de ce?
– Nu, zise Niculae.
– Să rezulte că organizația din sat ți-a aplicat sancțiunile, ei se feresc, zise Iosif. Și din partea raionului să mă
trimeată pe mine, să raportez pe
386
I
urmă că dacă și prietenul lui a fost de acord cu sancțiunea supremă, înseamnă că era vinovat…
– Ce sancțiune supremă? întrebă Niculae alb ca varul.
– Excluderea.
Se lăsă o lungă tăcere.
– Tovarășul Beju! murmură Niculae cu o lucire intensă în priviri și cu trăsăturile înțepenite de spaimă sau de ură.
Și tovarășul Ghimpețeanu ce-a zis? El care cunoaște în ce condiții am activat eu în Siliștea și i-am raportat totul
minuțios?!

– Tovarășul Ghimpețeanu ai văzut singur că s-a rezumat să-ți facă o critică formală în comitet și mai mult el n-a
vrut și nu vrea, dar a luat tovarășul secretar Beju chestiunea în mână și se ocupă personal de ea; el a făcut
raportul ca să fii scos din activul comitetului de partid.
– Și crede tovarășul Beju, zise Niculae, că eu o să mă las exclus din partid, fiindcă vrea el și îi place lui să
excludă și să trimită camioane de milițieni prin sate?
– El așa crede. Eu i-am raportat tovarășului Ghimpețeanu cum s-au întâmplat lucrurile, că eram acolo și i-am
spus că nu e bine să se procedeze cu mijloacele astea, dacă vreai îți spun și ție, și dacă faci un raport poți să spui
că știi de la mine și îmi iau răspunderea totală. îți dau și o declarație
scrisă.
Niculae spuse că chiar îi ruga și Iosif se puse pe scris și când termină se lăsă iarăși între ei o tăcere grea.
– Așa că în nici un caz nu te întoarce în sat, zise apoi Iosif. E bine că tovarășul secretar Beju s-a gândit la mine,
trebuie să-i mulțumești în gând, altfel n-aveai cum să afli și cădeai acolo ezact ca ăla care s-a aruncat în râu și a
murit! Te înecai și tu!
Și aici Iosif se destinse și cum se ridicase în picioare și se uita pe geam afară, cu mâinile în buzunare, se îndoi pe
spate și izbucni brusc în râsul lui ca o pârâitură de gard ca și când ar fi trosnit un pălimar. Ce găsea el de râs?
Niculae continuă însă să rămână alb la față și nasul lui, ca o piatră străvezie, nu i se mai zărea pe chipul fără
sânge.
– Și în legătură cu originea mea ce-a găsit el să spună? zise.
– Rău și aici, zise Iosif. De fapt aici mi-am dat eu mai bine seama că e rău, a zis că partidul e plin de tot felul de
elemente, de fii de reacționari și că are dovezi scrise că tac-tău face agitație în sat împotriva regimului. Asta e! E
adevărat?
Niculae însă arăta acum atât de îndârjit încât se uită țintă la celălalt și parcă nu înțelese întrebarea. Nu răspunse
nimic.
VIII
în aceeași zi luă trenul spre Capitală și în dimineața următoare se afla în biroul primului-secretar al comitetului
regional de partid București, care
387
i i
îl primi îndată ce se anunță. Era fostul notar din Siliștea, ales foarte recent membru al Comitetului Central și
căruia cu aceeași ocazie i se încredințase această înaltă funcție.
– Ei, zise el după ce îi dădu mâna și îi făcu semn să ia loc în fața lui, stând amândoi nu la birou, ci în cele două
fotolii de alături, ca doi vechi prieteni ce erau. Dă-i drumul, adăugă fostul notar, ce ți s-a mai întâmplat?
Și auzindu-l vorbind astfel îndârjirea și neliniștea de pe chipul tânărului se înmuie, fiindcă omul care îl atrăsese
pe el în partid rămăsese același și cum oricine crede despre el însuși că nici el nu s-a schimbat, credința în cauza
pentru care trăiește se ridică iarăși în el cu forța de odinioară și o dată cu ea și speranța că va fi în cele din urmă
mai tare decât dușmanii Iui. Ce ți s-a mai întâmplat, nu însemna oare că el, fostul notar, știa că prietenului său
trebuie să i se întâmple din când în când ceva și că oricât de gravă ar fi acea întâmplare el, fostul notar, știa
dinainte că nu Niculae era vinovat sau în orice caz nu numai el și în nici un caz atât de mult încât să măsoare
vina lui de unul singur, cu vina a mai mulți…
– Așa de rău ești speriat încât nici nu mai mă gândesc să-ți spun că sunt supărat pe tine că n-ai mai dat și tu un
semn de viață… Nu te-am atras eu în partid? exclamă fostul notar cu un soi de mândrie mai încurajatoare decât
orice cuvinte. Eu răspund de tine și o să te apăr până în pânzele albe, fiindcă nu se poate să fii tu negru ca
funinginea și alții albi ca colilia! Nu te-ai gândit?
– Ba m-am gândit, răspunse Niculae, dar n-am avut ce să fac, fiindcă atâta timp cât m-am ferit să mai viu la
Siliștea cu o sarcină de partid ai văzut și tu că am activat bine și ani de zile nu mi s-a întâmplat nimic de când cu
istoria cu seceta.
ș— Bine, zise primul-secretar luând parcă o hotărâre. Să vedem ce s-a întâmplat.
Adică să nu tragem încă nici un fel de concluzie, să vedem întâi ce greutate are omul pe spinare și abia pe urmă,
după ce o să i-o ridicăm, să ne dăm seama dacă nu cumva l-a și strivit. Atunci n-o să mai fie nimic de făcut!
– Stai, întâi să spun să nu ne deranjeze cineva, mai adăugă el, apoi se reașeză și începu să asculte.
Niculae se puse pe povestit și trecu repede peste toată campania. Deși au avut loc turburări, spuse el, dacă n-ar fi
fost provocările la care s-au dedat unele persoane locale, cu soluția pe care au găsit-o în cele din urmă forurile
superioare nu s-ar fi întâmplat chiar nimic și în cazul ăsta nici n-ar fi fugit nimeni cu căruțele de la arie fără să-și
dea cotele și bineînțeles că n-ar mai fi fost nevoie pe urmă nici de echipele care s-au creat ca să meargă pe Ia ei
din casă în casă…
– Cine s-a dedat la provocări? îl întrerupse primul-secretar. Poți să spui, e bine să-i știu eu.
388
– Au fost sancționați, zise Niculae, președintele a fost dat jos și individul respectiv exclus din partid.
– Care individ? se arătă curios fostul notar.
– Unul Bilă!

– Bilă! exclamă primul-secretar ridicând uluit brațele în sus. Bilă
membru de partid!
– A fost exclus, repetă Niculae.
– Bilă era să-ți dea atunci cu un ciomag în cap și să te omoare, zise fostul notar, urla că astăzi nu trebuie să fii…
Mama lui de Bilă, exclamă primul-secretar și se bătu cu palma pe frunte nevenindu-i încă să-și creadă urechilor,
deși era de presupus că de atâția ani de când era și el activist avusese fără doar și poate ocazia să vadă și să audă
destule. Din pricina lui a trebuit eu să fac atunci un raport scris și să arăt că nu ereai vinovat, că și atunci s-a găsit
cineva care nu știu ce vroia să-ți facă, nu vroiau să mă creadă pe mine. Ei, ia spune, cine și la ce provocări s-a
dedat?
Niculae povesti dar se vedea că nu-i era lui gândul la Bilă, vroia să treacă repede la ceea ce i se întâmplase lui și
nu altora.
– Secretarul, Isosică, și președintele Plotoagă, ca să-l curețe pe Bilă, l-au lăsat să se îmbete și i-au dat ordin să
sară peste cal în chestiunea depunerii grâului pe jos… A fost ca o scânteie, a luat foc satul… de altfel i-au și dat
foc casei lui Bilă țăranii provocați…
Niculae spuse apoi cum tot focul fusese stins și cei vinovați sancționați… Și trecu la istoria cu cel înecat:
– întrucât putea fi cineva răspunzător dacă la un oarecare se găsesc niște încărcătoare de pistol-mitralieră pline
de gloanțe și acest oarecare o ia la fugă și se aruncă în râu și râul îl ia la vale și îl îneacă? zise el. Cine nu știe să
înoate să nu se arunce în apă decât dacă vrea să se sinucidă, iar dacă are gloanțe de pitit atunci să le pitească în…
mă-sii dacă vrea cumva să se folosească de ele ca să împuște iepuri, fiindcă să nu-mi spună el că avea altceva în
mintea lui tâmpită când s-a apucat să și le-ascundă în pivniță cu gândul că n-o să îndrăznească nimeni să intre în
târla lui… Dacă ți-ai predat cotele, nu intră, dar dacă nu ți le-ai predat, intră, aici e toată chestia… Alții adică să
tragă din greu și tu să speculezi momentul! „Tovarășe Niculae, ce mai încoace și încolo, zice tovarășul
Ghimpețeanu, cine știe ce bandit o fi fost și Gheorghe ăsta, nu s-ar fi aruncat el degeaba în râu dacă n-ar fi avut
conștiința încărcată." „Eu nu pot, tovarășe Ghimpețeanu, să susțin că acest om avea sau nu avea conștiința
încărcată și să trag de-aici concluzia că era un bandit sau un om cumsecade. Faptul că el a luat-o la fugă pentru
mine nu e concludent, o fi auzit și el că mulți au fost închiși pentru te miri ce, darmite când se găsesc la tine
gloanțe! De-aici și până la a susține că faci parte dintr-un complot care urmărește să răstoarne regimul nu era
decât un pas, cu toate că s-au văzut și cazuri adevărate…" „Bine, tovarășe Niculae, fă-ți raportul și continuă-ți ac –
tivitatea…" Până ce intervine tovarășul secretar Beju. Eu l-am înțeles pe
389
Ghimpeteanu și pot chiar să spun că a făcut pentru mine mai mult decât era cazul, fiindcă în realitate trebuia să
mă prelucreze în fața activului comitetului raional de partid și să fie rău de mine, dar el a refuzat să execute acest
ordin pe care îl primise, m-a chemat la el în birou și mi-a spus: „Du-te, zice, la tovarășul prim-secretar Mircea și
expune-i situația, fiindcă eu ași vrea să te păstrez ca un element de bază și nu sunt de acord că ai avea vreo vină,
poate îl convingi pe tovarășul Mircea și totul se aranjează." Am plecat chiar în ziua aia la regională și am cerut
primului secretar să mă primească. Mi s-a spus că nu e ecolo, că e plecat la București, deși eu știam perfect de
bine că era, am înțeles că Mircea e un om slab și nu îndrăznește el să-l contrazică pe Beju. Am mai încercat și în
zilele următoare dar a fost în zadar. M-am întors la comitet, la raion și m-am gândit ce să fac, fiindcă mi-am dat
seama că toate drumurile în regiune îmi sunt închise peste tot oriunde m-ași duce și atunci m-am hotărât să mă
întorc câteva săptămâni în sat și în timpul acestor săptămâni să încerc să intru în contact pe linie de învățământ
cu vreun raion din regiunea Argeș, fiindcă știam că erau mulți învățători suplinitori ca și mine cu trei sau patru
clase de liceu și după aceea să viu la tine să te rog să mă sprijini la minister să obțin numirea. Și pe parcurs mi-
ași fi dat și restul de exa mene… Mai mă gândeam să mă duc pe un șantier ca simplu muncitor și să mă calific,
dacă asta a urmărit cu mine partidul, să-mi închidă toate drumurile și să mă scoată din activitatea politică! Ce
puteam să mai fac când mi se arunca în dreptul fiecărui drum câte-o buturugă peste care nu puteam trece? Nu
puteam să-mi închipui că în ciuda faptului că Ghimpeteanu a susținut că nu mi se putea imputa personal
activitatea din Siliștea în timpul campaniei, Beju vroia cu orice chip să mă distrugă, să mă lase să mă întorc în
sat, să mi se trimeată talonul la organizația din Siliștea și acolo să vină pe urmă fără veste cel mai bun prieten al
meu din comitet și să mă prelucreze cu sancțiunea supremă. „Măi Niculae, zice prietenul ăsta al meu, să știi că
dacă te duci în sat eu execut sarcina! Calc secretul încredințat fiindcă știu că n-ai nici o vină, poți chiar să te
bazezi pe declarația mea dacă ai de gând să mergi mai sus, eu ți-o dau chiar scrisă – uite (și aici Niculae scoase
din buzunar o hârtie pe care o despături și i-o întinse fostului notar) – nu mi-e frică să susțin care e adevărul, dar
dacă ești prost și te lași belit, dacă te prinde adică Beju în sat, atunci să știi că te execut și eu!"
Fostul notar luase în mână hârtia și chipul său ascundea acum, sub pretextul lecturii ei, impresia pe care i-o
făcuse de fapt cele auzite. Arăta mai departe prietenos dar ceva se schimbase, sau era pe cale, s-ar fi zis că se
așteptase poate la mai mult, întâmplarea să fi fost mai gravă sau povestitorul să fi apărut în ea într-un chip mai
eroic…
– E foarte bună declarația asta, zise el în cele din urmă, dar cu fruntea încrețită, ca -și când fără ea nu se știe ce-ar
mai fi putut face el pentru Niculae. Las-o la mine, fiindcă o să am nevoie de ea.
390

Niculae începu deodată să se uite într-o parte și rămase astfel nemișcat timp de câteva clipe, apoi ca în somn
mâna lui se mișcă și mai scoase ceva din haină, de astă dată însă din buzunarul interior.
– Poate ai nevoie și de ăsta? zise și ridică în aer un carnet mic și roșu oferindu-l hotărât fostului notar. Mai sus de
tine nu merg, zise el mai departe, și dacă și tu ești de părerea lui Beju, atunci trebuie să recunoști că n-am ajuns
unde mi-ai spus că o să ajungem când ne-am cunoscut noi doi și nici n-o să ajungem vreodată cât timp de ăștia
ca el o să fie plin partidul și voi o să tremurați de frica lor.
– Ești un prost, zise fostul notar după un timp, fără să se turbure. Nu-ți dai seama că dacă e vorba de frică, ei sunt
ăia care în fond le e frică și nu nouă? Nu vezi că și de tine îi e frică? Avea el nevoie de organizația din sat ca să
te excludă? Nu vezi că ești orb?
– Ba văd.
– Nu vezi, că dacă ai fi văzut n-ai fi venit la mine așa de derutat. Bine că ți-a trecut. Bagă carnetul în buzunar și
să nu mai faci gestul ăsta nicio dată, fiindcă s-ar putea să te coste, nu mai suntem în '45 și '46 când partidul avea
nevoie de oameni, acum se înghesuie la porțile lui toți oportu niștii și nu se mai impresionează nimeni de atitudini
din astea, dimpotrivă, s-ar putea să găsești pe cineva să-ți dea și un picior în spate, depinde la ce nivel o faci! Cu
cât o faci mai jos, cu atât ai mai mari șanse să ți se râdă în nas și să ți se și ia imediat carnetul. îți repet, dacă nu i-
ar fi fost frică, Beju te excludea el fără să fie nevoie să recurgă la organizația din sat… Dar, pe de altă parte, ai și
tu dreptate, mai zise fostul notar și îndoi declarația lui Iosif și o rupse și o aruncă la coș. N-o să te excludă nimeni
din partid, o să-și cer eu mutația de-acolo și cu asta am pus punct. Acuma să trecem la punctul doi. Să știi că
trecem printr-un moment greu care nici mie nu mi-e clar cât o să țină, și sarcina ta e să rămâi cu orice preț în
partid, indiferent ce muncă o să caut eu să-ți găsesc. Fiindcă excluderea e o înfrângere, chiar dacă e o nedreptate,
înțelegi ce vreau să-ți spun?
– înțeleg, zise Niculae ridicând glasul, dar înțelegerea asta face din noi niște lași. Niciodată nu m-am ridicat, nici
eu și nici alții, împotriva lui Beju, tocmai pe considerentul ăsta, că nu se mai uită nimeni la tine dacă ai dreptate
dar ești exclus. Cine a adus în partidul nostru această frică de
excludere?
– Pentru că mulți trebuiesc într-adevăr excluși, iată adevărul, ți-am spus că e un moment greu, răspunse fostul
notar. De-aia nici nu pot să te bag în învățământ, cel puțin acuma, pe moment, ar însemna să te expun. Ori eu știu
cât de mult îți place munca politică și de-aia te-am și scos din comerț unde lucrai cu Bâznae, după ce te-ai întors
din armată, dar acuma îmi pare rău că nu te-am luat cu mine în primăvara când am venit aici… Acuma e precis că
Beju ăsta ți-a băgat la dosar cine știe ce despre taică-tău, că a făcut politică liberală în trecut. Dosarul ăla al tău,
zise fostul notar
391
scârbit, toți porcii din Siliștea ti-au băgat în el câte-o hârtie… Așa că e mai bine s-o iai pe ocolite, să te dai la
fund, să muncești undeva departe de sat, să-ți câștigi existența și în timpul ăsta să înveți carte, să te specializezi
în ceva… Și după ce te specializezi, vedem noi!
Și aici fostul notar mișcă degetele în aer cu sensul că până la scadența aceea aceste evenimente care sar așa și
joacă amenințător în această perioadă își vor schimba ele cursul și atunci vor sta ei iarăși de vorbă… – Problema e
să fii un om cu o specialitate bine pusă la punct, continuă în același fel fostul notar. Eu am studii juridice, și când
am de-a face cu diferite probleme, sunt în cunoștință de cauză, nu stau eu să-l ascult ce-mi îndrugă el, văd singur
despre ce e vorba. Asta e sarcina care ți-o dau eu și caută s-o duci la îndeplinire. Uite o meserie frumoasă, zise
primul-secretar după ce se gândi câtva timp: să înveți să te ocupi de grădini! De pomi și de flori, să te faci
inginer horticultor! Ce zici?
Niculae nu răspunse, dar avea o privire care arăta că, în ceea ce îl privea, va face orice i se va spune să facă, dacă
îi rămânea neatinsă speranța activității politice care îi plăcea așa de mult; și fostul notar se uita la el cu o privire
care nu-l înșela, tocmai de aceea vroia acum să-l ferească, pentru a-l ajuta mai târziu să se ridice, avea și el,
fostul notar, nevoie de oameni siguri pe care să se sprijine.
– Toată lumea aleargă la tehnică, e și normal, continuă fostul notar, dar s-a dovedit că oamenii nu pot trăi nici
fără fructe, nici fără flori. Poate că fără flori se găsesc mulți care să poată trăi, dar fără fructe e imposibil. Așa că
lasă-i pe alții la tehnică și fă-te inginer horticol. E o grădină și o seră la Mogoșoaia, ale unui castel, chiar azi mi
se plângea administratorul de-acolo că le-a plecat horticultorul, nu găsesc altul și au contracte cu Horticola 1 Mai
pentru livrare de flori pe piața Capitalei. Du-te acolo ca simplu muncitor, câștigă și înscrie-te la școală. Ai deja
trei clase secundare, n-ai nevastă, n-ai copii, de plăcut să înveți, știu că ți-a plăcut, d-aia te-am atras eu așa repede
în partid, că nu ereai mulțumit cu soarta care te-aștepta… Acuma așază-te liniștit pe carte și învață.
IX
Toate astea se aflară însă târziu de tot în sat, după ce trecu mult timp. Un prim moment greu despre care vorbea
fostul notar se consumă chiar în anul următor, când se descoperi că mulți dintre cei asemănători lui Beju
deviaseră la dreapta (în special cei mai mari ca el), cu toate că acțiunile lor erau de stânga, și fură îndepărtați.
Despre felul cum fu tratat Beju (care, simțind pesemne că se apropie ceva, se grăbise să sancționeze o abatere
așa-zis stângistă pentru a nu fi acuzat el de aceeași boală) nu se aflară amănunte, în genere se făcea doar un semn
sub gât când cineva

392
întreba curios pe unde-o fi, ceea ce nu însemna neapărat că i s-a tăiat capul la propriu, ci în orice caz la figurat,
adică în cea mai probabilă dintre ipoteze era pe undeva la munca de jos, dacă nu chiar la pușcărie, adică chiar
acolo unde băgase și el atâția…
In mod ciudat, scoaterea lui Niculae Moromete din activul comitetului raional de partid nu miră în sat pe nimeni
și nici faptul că după aceea dispăruse nu se știe unde; cu atât mai puțin deci că fusese amenințat să fie exclus și
că, după căderea lui Beju, nu fusese repus în munca de partid. Nu se știa precis, dar nici nu mai interesa pe
cineva ca altă dată soarta
lui.
Se spuse într-un timp că ar fi pe undeva, și chiar că ar fi avut nu se știe ce istorie cu o femeie, că ar fi văzut-o
cineva la el în odaie, un băiat al lui Enache al Cârstichii, care ar fi fost pe la el… Că cică ar fi venit la el în seră
femeia aceea și că într-o zi nu era nimeni și Niculae a pus-o jos pe pământ și i-a făcut felul… Era așa de tâmpit
ceea ce povesti acest băiat al lui Enache al Cârstichii încât cineva îi dădu la un moment dat o palmă după ceafă și
băiatul își arătă ca prostul fasolele râzând, vrând parcă să spună că a încercat și el să facă pe-ăla care știe ceva și
nu i-a mers… Uitaseră cu totul de feciorul lui Ilie Moromete și într-o vreme cineva spuse că ar fi murit… Nici
asta nu miră pe nimeni, dar dintre toate veștile care se aflară despre el în acest timp de aproape zece ani care se
scurseră de la scoaterea lui din activul de partid, asta li se păru unora cea mai credibilă și mai plină de adevăr.
Pentru că în toți acești zece ani multora li se părea că lucrul cel mai credibil și mai plin de adevăr era cel
nefiresc, și, dimpotrivă, cel lipsit de interes și fără noimă era ceea ce era firesc și normal. O însurătoare era
altădată un eveniment mare, mai ales dacă se făcea cu nuntă, dacă băiatul era unul din acei flăcăi care semăna cu
bradul pe care îl ducea prietenul lui încă neînsurat, pe calul care tropăia în buiestru în fața alaiului de căruțe ale
nuntașilor și dacă mireasa era frumoasă și se făcea de nerecunos cut în rochia ei albă și în voalul ei pe care nu-l
punea pe cap decât o dată |în viață. Cuiva îi veni însă în acești ani ideea că de ce la drept vorbind să I piardă el
banii cu ocazia nunții când, dimpotrivă, ar fi putut foarte bine Isă câștige și nu se știe cum făcu și cum o aranja și
ce dădu el să mănânce și să bea la masă că la sfârșit, când își făcu socotelile, îi ieșiră patru mii de lei în plus, în
loc să-i iasă în minus, cum se întâmpla de obicei. Nuntă cu plata obligatorie pentru invitați… Asta stârni oarecare
vâlvă și încetul cu încetul învățară și alții cum să facă… Asta atrase însă în cele din urmă și atenția sfatului
popular și președintele făcu cercetări și apăru deodată ceva straniu în legătură cu nunțile: un impozit pe cununie,
și încă destul de mare, ca pe orice comerț… Asta nu descurajă însă pe nimeni, dar din | ziua aceea acest
eveniment din viața unui flăcău și a unei fete, atât de învăluit în taine altădată, păru acum mai ales în clipa când
invitatul era
393
pus să-și scoată portofelul și să-și plătească mâncarea, ceva tot atât de lipsit de interes ca orice
petrecere neghiobească a unor inși care le-a venit lor nu se știe de ce cheful să se adune la un loc și să
bea și să mănânce fără nici un rost.
Altădată plecarea unui om din sat era de asemenea un eveniment, mai ales dacă pleca în urma unor
împrejurări ieșite din comun, se interesau de el ca și când s-ar fi simțit răspunzători… dacă ajungea
bine, dacă ajungea rău, nu le era nicicum străină soarta lui… în acei ani însă se întoarse într-o zi în sat
un general… Era chiar general, avea cu adevărat acest grad și la început toată lumea crezu că e vreun
străin venit cine știe din ce pricină… Se află însă curând că nu, era unul de-ai lor, tat-său trăia aci în
Siliștea și până nu de mult pe feciorul lui parcă îl văzuseră de câteva ori pe-acasă îmbrăcat militar…
Erau însă și înainte mulți militari prin sat, subofițeri, ofițeri și chiar o dată fusese și un maior, feciorul
fostului boier mort încă după primul război mondial… General însă…
Asta în mintea fiecăruia însemna atâția ani de învățătură, încât trebuia să aibă la naștere darul ăsta, să
stai și să-ți tocești atât de tare coatele învățând încât după aia să nu te mai cunoască nimeni… Ăsta al
iui Pretorian însă nu învățase decât șapte clase primare, pe urmă fusese luat militar, și după aceea… Nu
se mai știa precis ce făcuse, dar de vorbit vorbea ca și înainte cu cei care îl cunoșteau, ce mai faci,
Stane, bine, Ioane… Când se spunea în sat despre un băiat că știe carte și că soarta îl însemnase să
ajungă poate un om mare, fiecare dintre cei ai căror copii semănau cu cel numit tresăreau înfiorați
auzind aceste cuvinte… Astfel de clipe îl țineau în viată cu credința neclintită că între soarta unui om
mare care putea fi și a copilului lor și știința de carte era o legătură tot atât de strânsă ca între un copac
și pământul în care își avea el înfipte rădăcinile. După întâmplarea cu generalul mulți tresăriră însă de
ambiție și plecară și ei din sat – „adică cum, ziceau ei, suntem noi mai proști ca Ion al lui Pretorian?" –
și într-adevăr se află curând despre cei mai mulți dintre ei că au ajuns care mai de care șefi sau
directori cine știe pe unde și de aceea curând nu mai tresări nimeni și chiar începu să li se pară lipsit de
noimă și de interes să spui despre un copil că știe carte și că îl aștepta un viitor deosebit…
Și se mai întâmplă un lucru izbitor, pe măsură ce treceau anii. în legătură cu evenimentele care se
petrecuseră odată pe aria lor, mulți se mirau plictisiți când cineva le aducea aminte acum, când nu mai

aveau un pământ al lor propriu-zis decât prin preajma casei, de vara aceea când se neliniștiseră ei atât
de tare și făcuseră caz pentru niște neghină și pentru niște cote care nu reprezentau nici măcar a zecea
parte din recolta lor… Așa e omul, spuneau ei râzând de ei înșiși cu un soi de dispreț nici măcar amar.
Moartea lui Valache, de pildă, nu miră pe nimeni, iar pe unii îi făcu chiar să spună imitând ceva care
nici ei nu știau bine ce era, că dat
394
fiind că nemaiputând suporta regimul nostru democrat popular, domnul Valache și-a pus singur capăt
zilelor… Fiindcă într-adevăr Valache fusese văzut într-o dimineață atârnând cu ștreangul de gât de
grinda din fața fostei lui prăvălii, unde altădată băuse atâtea țuici, jucase atâtea partide de table cu
domnul notar și cu domnul primar și văzuse atâtea dimineți izbucnind în geamul lui mare, drapat cu
viță agățătoare, ale cărei frunze se făceau toamna roșii ca sângele.
Și, cu toate astea, Niculae nu numai că nu murise în acest timp, dar ajunsese inginer horticultor și la o
conferință a regiunii de partid București fusese ales delegat și apoi membru în comitet. Putea însă să
ajungă oricât de sus, drumul lui se pierduse, atât de mare era forfota celor de jos care își căutau febril
propriul lor vad: cum și-l căutaseră cu zece ani în urmă Isosică, Plotoagă, Zdroncan și Bilă și
Mantaroșie care liAse alăturase, iar mai apoi Vasile, care venise din urmă și ieșise departe. îl mai
văzură pe Niculae la moartea tatălui, venind într-o mașină, dându-se jos în drum și intrând în curtea
părinților cu un buchet de flori în mână, cu capul gol și tuns tot așa cum îl știau ei… Fiindcă în acei ani
murise și Moromete dar de moarte bună, nu ca Valache sau Năstase Rădulescu, care nu murise el chiar
acolo unde îl trimesese Vasile, dar se șubrezise așa de rău încât degeaba i se mai dăduse apoi drumul
acasă, că n-o mai ținuse mult…
La poarta Moromeților fluturau prapurii, și în curte printre femei și copii, așezați lângă coșarul acum
dărăpănat din lipsă de vite, niște dulgheri ciopleau liniștiți un lemn de salcâm tăiat de verde… Din când
în când clopotul de la biserică bătea de două ori, bang-bang, și atunci toți își făceau cruce, dar nimeni
și de nicăieri nu se auzeau planșete. Mama lui Niculae stătea într-un pâlc de muieri și se uita din când
în când atentă să nu lipsească ceva la alți bărbați care mâncau lângă gardul grădinii pe niște scânduri
geluite, dulgheri și aceștia chemați să ajute… Un câine negru complet, de la coadă până la bot, stătea
foarte aproape de ei și pândea într-o așteptare lihnită firimiturile, fără nici un semn că simțul lui i-ar fi
spus în vreun fel că lumea aceasta adunată și mirosul acela de mămăligă cu varză care îi ațâța nările
însemna moartea bătrânului său stăpân: dacă cei ce mâncau atât de lacom din străchini nu simțeau
nimic, de ce ar fi trebuit să fie el neliniștit, câinele?
Catrina Moromete nici nu avu, după cum spuse ea mai târziu, timp să-și dea seama că tinerelul care
intrase în curte cu paltonul lui negru era chiar băiatul ei, Ilinca însă, sora lui cea mică, îi ieși înainte,
urcă pridvorul și acolo sus se oprise în fața bătrânului care stătea culcat într-un pat plin de flori și
scoase deodată un țipăt mare:
– Tatăăăă, țâșni strigătul ei înalt și curățit de orice durere, ca o chemare disperată și în același timp albă
de orice nădejde, adresată unui om în
395
viață care însă nu mai vroia să audă. ScoaP în sus c-a venit Niculae! ScoaP și stai cu el de vorbă, că nu l-ai mai
văzut de anul trecut! Uite-l c-a venit! Se dădu apoi la o parte și Niculae se apropie. Chipul bătrânului își pierduse
orice asemănare cu cel din viață și privirea fiului nu stătu mai mult de câteva clipe asupra lui, ca și când ar fi
avut înainte un străin. Se aplecă, îi puse alături de frunte buchetul de flori, se întoarse și începu să coboare
scările. Porni foarte decis spre poartă, chiar grăbit, de parcă ar fi vrut să plece mai repede dintr-un loc unde
greșise că intrase, dar își reveni și o luă apoi spre grădină. Se uitau la el nedumeriți: unde vrusese să plece (chiar
vrusese să plece?) și acum încotro o lua? Niculae deschise poarta și aici pașii îi șovăiră, se rezimă de un salcâm
și deodată izbucni în plâns. Mama și sora veniră după el și îl luară cu ele, dar el se desprinse, se întoarse cu
spatele la curte, și la toți care erau în ea, se așeză jos pe un butuc vechi de tăiat lemne și cum sta așa, din nou îl
podidi plânsul și fața i se schimonosi. Bătrâna, cu privirea care îi rămăsese tânără în obrazul plin de încrețituri, se
supără:
– Hai, maică, vezi de tine, că ești mititel și slab, el a fost voinic și și-a trăit viața. Mai mult pe noi ne-a chinuit în
ultimul an, că nu mai putea și vrea mereu să plece de-acasă…
La înmormântare venise și Matei Dimir, și Cocoșilă, și Nae Cismaru și Giugudel și vecinul mult mai tânăr al lui
Moromete, alde Cârstache. Lipsea doar bătrânul Costache al Joachii, pe care cu câțiva ani în urmă îl pusese jos
durerea aceea a lui de oase și stătea și acum paralizat și nici mâncarea nu mai putea s-o mănânce singur. Cel mai
în putere dintre ei era Matei Dimir, dar și cel mai întunecat la față, Giugudel și Nae Cismaru fiind senini.
Cârstache cel puțin plângea ca o rudă și povestea cum lui i se făcuse rău într-o zi când stătea nea Ilie în pridvor și
își dădea și el seama că se duce. „Măi Cârstache, zice, eu o să mor și ție nu ți-e deloc milă de mine." Și aici

Cârstache i se adresă direct lui Moromete:
– Cum ai putut să crezi tocmai dumneata, nea Ilie, despre mine, că nu mi-era milă?
în timp ce se pregătea praznicul, Niculae rămase o vreme în odaie cu sora lui și o puse să-i povestească. Toate
urmele și semnele morții pieriseră, și sunetul goarnei și prapurii, și crucea de salcâm verde și scârțâitul nesfârșit
al căruței cu boi pe care gospodăria colectivă q_ dăduse pentru înmormântare. Ilie Moromete nu mai era printre
ei. In timp ce Ilinca povestea mai intră înăuntru o femeie, care se așeză pe pat și la un moment dat începu și ea să
povestească. Era Alboaica.
XI
– …După ce-ai plecat tu din sat, atunci când cu zarva aia mare, l-a apucat porneala, zise Ilinca parcă cu o
indignare plină de admirație, având în glas o seninătate ciudată încât ascultând-o îți venea să crezi că ea știe
396
că tatăl ei nu e mort și că acum o să vină din grădină, să urce scara pridvorului și o să asculte și el. Nu-ți spun că
întinerise și toată ziua îl vedeai ba pe la primărie, ba pe la moară cu Isosică și Țugurlan, ba pe la… Se ducea la
Râca, strigă deodată tânăra femeie, ca și când s-ar fi înfuriat că nu poate să ocolească o astfel de ispravă pe care
o făcuse cât mai trăise tatăl lor…
Niculae însă nu înțelese. Nu se citi pe chipul lui nici o întrebare. – Mama l-a lăsat în pace, cu toate că i se făceau
obrajii vâlvătăi când se certa cu câte-o muiere și aia îi spunea: „De-aia se duce omul tău pe la Râca, fiindcă ești
bună la suflet, s-o fi săturat și el de tine." Dar încolo mamei nu-i păsa, dar nici nu l-a căinat mai târziu! După ce-
ai plecat tu, de unde până atunci, cu toate că tu erai la raion și ar fi trebuit să le fie frică de tine, ăștia treceau pe
lângă el și când îl vedeau uite-așa întorceau capul în altă parte, și nu mai făceau prinsoare pe vedre de vin că îl
ridică și îl bagă la beci, acuma, că ce mai faci, nea Ilie, c-o fi, c-o păți, nu-ș' ce le venise… Să vezi! Nimeni nu
știe ce i-o fi spus el lui Tugurlan, care de ani de zile sta deoparte și nu ieșea decât duminica din siloz, că într-o zi
ăla a lăsat silozul la o parte și a venit la moară. Isosică l-a și primit, l-a dat afară pe nepotu ăla al Ciulchii. Unii
spun că s-au certat rău, .Isosică cu muierea, din pricina asta… La început nimeni n-a înțeles, pe urmă s-a auzit
prin sat că se spune că n-a fost bine ce-a fost, să scoți milițienii, să-i pui să tragă în oameni și cu toate că nu
Vasile făcuse asta, ci ălălalt, Plotoagă, lumea da vina pe Vasile. De ce? Pentru că el a pus oamenii de s-au luat
după ăla înecatu, alde Gheorghe Pițur, ginerele lui Trafulică. Ăsta îneacă oamenii, mă, făcea Nae Cismaru, care
nu se învățase minte de ce pățise când îl luaseră și- 1 ținuseră închis, din pricina ălora care dăduseră fac casei lui
Plotoagă. Vasile trimetea pe plutonierul Moise ba pe la unul, ba pe la altul, a venit și pe la noi și tata nu s-a
speriat de el, fiindcă aflase de la Țugurlan că toate astea care le ziceau oamenii le ziceau și ăia pe-acolo pe la
raion… După ce tot ei dăduseră ordin, acuma ziceau că n-a fost bine și îl învinuiau și pe Vasile, parcă nu l-ar fi
pus tot ei președinte și n-ar fi știut că Vasile nu era amestecat… Pe ăla nu-l înecase el, așa fusese ordinul, să
strângă grâul de la ăi care fugiseră de pe arie. El nici nu fusese de față, Mantaroșie ăla era vinovat, dar
Mantaroșie era șef de tarla, își vedea de treabă, nu se lega nimeni de el și pe unde îl vedeai își arăta așa colții, cu
toate că nu mai avea el puterea dinainte… Și într-o zi vine și Vasile pe la noi. Tata nu erea acasă, erea… în
porneala! I-am spus și eu să vie alt' dată și Vasile a venit și l-a găsit în pridvor. „Că știu eu, zice Vasile, de ce te-
ai speriat dumneata, dar să știi ce de ce ți-e frică, nu scapi!" „Și mai ai justificarea să vii la mine în pridvor și
să-mi spui asemenea cuvinte?" „M-ai înțeles greșit, a zis Vasile, nu știu la ce te referi, dar și Niculae ți-a spus
același lucru, cu toate că erea băiatul dumi-tale!" „Băiatu-meu să nu mi-l amestecați voi în faptele voastre, că el
acuma își vede de treabă și nu umblă să trimeată pe șeful de post pe la casele
397
oamenilor." „Mai bine să trimet eu șeful de post să-i potolească, zice Vasile, decât să mai vie trei camioane cu
milițieni și să-i ridice, cum a făcut Plotoagă la care toți țineați că la ăl mai bun președinte." Tata a tăcut. Asta așa
erea. „Eu mă refer, zice Vasile, la pământ, știu că ți-e frică de alea două loturi, să nu ți le luăm în colectiv. Ori
dumneata îți închipui că Țugurlan în locul meu o să zică: «Moromete mi-e prieten, să-l lăsăm pe el să trăiască
așa cum vrea. Recunoști?»" „Și de ce n-ar zice? i-a întors-o tata. Recunosc, ei și? Tu ești în stare să zici așa?
Dacă rudele ti le-ai băgat în pușcărie, darmite pe noi?!" „Aici te înșeli, i-a răspuns Vasile, eu n-am nimic cu cine
nu ne împiedică să ne facem altă viată". „Știu, a zis tata, ti-nchipui că mi-au spus-o alții mai deștepți înaintea ta.
Eu trec peste toate și trec și peste faptul că o altă viată cu Bâznae în cap nu poate să ducă la nimic bun, dar admit
cazul că Bâznae n-o trăi cât lumea și fi-său să zicem că o să pună mâna pe carte și o să învețe, ei, unde ajungem?
Care ar fi scopul? Să-ți spun eu ție, că tu nu știi, de pe un lot de pământ trăiește întreaga suflare omenească,
trăiesc eu și copiii mei, trăiesc vitele care le rămâne din recoltă nutreț, mă încălzesc iarna cu cocenii porumbului
de anul trecut și ăi de floarea-soarelui, îmi fac ce vreau din lână și din cânepă, trăiesc și câinele și păsările
cerului, și popândăii și berzele și găinile și îmi pun și tutun pe care stau iarna și-l păpușesc cu copiii, ca alde
Traian Pisică pe vremuri. Nu-mi iese nici o brânză din el, dar am ce fuma?! Am! în timp ce tu ce faci? Tu vreai
să dai totul peste cap și nu te gândești: mă, o fi bine? O fi rău? Ce face omul fără vite în bătătură? Ce ajunge el?
La ce-i mai trebuie curțile și șoproanele astea? Ce să facă dacă nu mai poate să mai pună și el palma pe spinarea
unui cal, sau să mai tundă o oaie? Ce vrei să tundă? Câinele? Cine îți spune ție că dacă gonești berzele și tot ce e
suflare pe suprafața pământului, pe motiv că sunt dăunători, nu usuci totul și ajungi să trăiești ca în pustie?
Fiindcă așa am auzit, că se dă cu praf peste tot, din avion, și tot ce se mișcă prin grâu și pe sub brazdă se întoarce

cu picioarele în sus și moare. Așa că nu de alea două loturi mi-e frică mie, că o să mi le luați voi mie în colectiv!
Cu toate că e și aici o chestiune. Cu ce drept să mi le luați, dacă eu nu vreau că vi le dau?" „Prin liberul
consimțământ", i-a răspuns Vasile. „îți bați "joc de mine? a zis tata. Ia te rog să poftești afară din târla mea și altă
dată să nu mai vii." „Bine, i-a zis Vasile, dar îți spun și eu un lucru, într-o vară eram copil, am trecut pe drum și
am văzut ceva în mijlocul bătăturii, la dumneata, am crezut că e vreun vițel bolnav sau vreun mânz, m-am oprit
și m-am uitat prin ulucă. Dumneata stăteai în picioare și vorbeai cu sanitarul. «Ce zici, domnule Crivăț?» «Bă,
nea Ilie, zice Crivăț, eu zic că n-o mai duce.» «Da, păi nu vezi că abia mai suflă!? Are temperatură patruzeci și
unu de grade!» M-am așteptat să spui că o să-l tai să-i iai pielea, când îl auz pe sanitar că strigă spre muierea
dumitale, care nu știu de ce stătea în casă și se uita prin geam, parcă i-ar fi fost frică: «Țață Catrino, zice, fa-i
cămașă!» Adică de înmormântare, să-i facă una nouă.
398
Atunci am înțeles că ce zăcea acolo în mijlocul bătăturii pe o pătură la picioarele voastre nu erea un animal, ci
Niculae. L-am văzut că se mișcă, se ridică în patru labe, pe urmă în picioare, și o ia împleticindu-se spre grădină.
Mai mult ca sigur că a auzit tot ce vorbeați voi. întreabă-l și ai să vezi că știe!" „Și ce vreai să spui cu asta?" a zis
tata. „Că nu-ți păsa dumitale dacă îți murea un copil! Parcă ce, aveai vreo vină? Frigurile vin de la țânțari! Și ce,
țânțarii nu trebuie să trăiască și ei?!" A trecut tata. Pe urmă s-a supărat și i-a spus lui Vasile câ^ asta e o
minciună. Dar se vedea că ceva tot își mai aducea el aminte… încerca Vasile să se împace cu ăi pe la care
trimisese milițianul, dar n-a reușit și peste vreo doi ani l-a dat jos Țugurlan. Dar în timpul ăsta Vasile făcuse în
sat gospodărie colectivă și când veni de reuși Țugurlan, Vasile fu ales președintele lor acolo, la geaceul pe care îl
înființase, fiindcă mergea prost și se certau între ei, cu toate că le dăduse pământul ăl mai bun și atelaje și bani de
la bancă. Dar nu intraseră cu tot ce-aveau și erau mai mult funcționari, iar ăilalți care nu ereau, dar intraseră cu
mâinile goale, nu prea munceau, că le plăcea la toți să comande ălorlalți și le rămânea toamna târziu porum bul
necules pe câmp. Vasile i-a pus la treabă și a început să le meargă mai bine. Lui tata îi plăcea. Foarte bine, zicea,
cui îi place acolo, n-are decât să se ducă, dar n-a ținut mult plăcerea asta a lui, adică a ținut toți anii ăia când
veniră de se desființară și cotele. Când într-o zi se întorcea nu știu de pe unde foc acasă. „Cum adică, îl aud că
îmi spune, de-aia te-am scos eu de-acolo de la siloz și te-am vorbit de bine pe toate drumurile, ca tu să faci pe
urmă mai rău ca Vasile?" „Da' ce rău a făcut, tată?" (Era vorba de Țugurlan.) „S-a pornit, zice tata, din casă în
casă, cu o droaie de alții veniți cine știe de pe unde, și nu și nu, nu mai iese din casa omului până nu se înscrie în
colectiv. Asta e o faptă?! Am vrut să stau cu el de vorbă și parcă nici nu mai mă cunoaște. S-a smintit la cap."
Aici tata n-avea dreptate, cu Țugurlan mai stăteai de vorbă și unde nu se putea și nu se învoia omul cu nici un
chip îl lăsa în pace. Da' acuma, de, venise vântul peste el și nu mai sta nici el de vorbă și de-aia se supărase tata,
că de ce s-a pretat. „Așa ne-a fost vorba?" cică l-ar fi luat la rost. „Moromete, i-a răspuns Țugurlan cătrănit, n-o
să mai așteptăm noi acuma după cheful tău să facem ce ne-am pus în gând. Facem! Și tu ar trebui să intri primul,
să dai exemplu." Asta l-a supărat pe tata, vorbele astea că s-a legat și de el, că altfel, pe urmă, nu i-a mai păsat
nici de pământ, nici de nimic, l-a dat acolo și a terminat. Dar pe moment, a dat vina pe Țugurlan, că de la el ar fi
pornit. Nimeni nu mai știe bine cum a fost, dar e adevărat că Țugurlan a fost primul care a început și lumea a
crezut că e de vină el și a ieșit gălăgie mare, au început oamenii să strige. Și atunci a căzut Țugurlan și a venit iar
Vasile, care ăsta în câteva săptămâni dacă au mai rămas patru-cinci care nu s-au înscris! Oleu! Abia atunci am
văzut noi că Țugurlan căzuse nu pentru că făcuse lumea gălăgie, cum credeau unii, ci pentru că mergea prea
încet… Vasile, parcă puteai să stai de vorbă
399
cu el? Te înscrii, nu te înscrii, tot aia e, zicea, toată țara se înscrie și numai tu nu vrei? Și îți lua mâna și te punea
sforțat să te iscălești. Mulți au fugit care pe la Pitești, care pe la București, care pe șantiere, dar degeaba, că le-au
pus pe muieri, pe babe, pe care au găsit în casă să semneze că intră de bunăvoie în gospodăria colectivă. Cine
avea copii funcționari pe la Pălămida, sau Pitești sau oriunde ar fi fost, veneau ăia și-i convingeau pe părinți să se
înscrie, ca să nu le pericliteze situația. Și știți cum erea asta, că odată ce unul semna, venea ăsta pe urmă numai
de-al morții să semnezi și tu, de ce adică el da, și tu nu? Tata ca să nu-i pricinuiască vreun rău lui Niculae, a făcut
ce-au zis ei, nici n-a mai stat la discuție… Dar cu Țugurlan a rămas certat, dar nici ăla n-a mai stat în comună, s-a
dus, și-a vândut casa și locul și nimeni nu mai știe pe unde-o fi… îmbătrânise tata, nu-i mai erea așa bine. Nu că
suferea de ceva, dar nu se mai simțea în apele Iui, mai ales că și Paraschiv murise în anul ăla în spital. Se lăsase
de tutun că se speriase, într-o zi se pomenise că-i curge sânge din gât și doctorul i-a zis c-a scăpat ca prin
minune. Tocmai împlinea șaizeci și nouă și s-a speriat când a văzut. Haiti, zice, gata! Mi-a venit și mie sorocul.
Parcă îl aud și acum, ar fi vrut el s-o dea pe glumă, dar i-a spus doctorul că dacă sângele ăla se spărgea la inimă
sau la cap, murea întâmpinat, cum mor unii, că nici nu mai apucă să-și dea seama. S-a ținut, a lăsat tutunul, dar
era așa nervos, îi cășuna pe orice și ba zicea că nu mai are chef de viață, ba se speria că o să moară și n-o să mai
vadă lumina soarelui. Când primea câte o scrisoare de la tine, ba se supăra, ba zicea că ți-o fi greu și ție, nu e
lesne, zicea, să te apuci să înveți așa târziu. Ar fi trebuit să-l fi ținut pe Niculae mai departe la școală, să nu
umble el pe urmă de gât cu toți ăștia ca de-alde Isosică. Vezi, zicea, aici am greșit. Pe urmă își vedea de-ale lui,
veneau ăștia pe la el, alde Costache și Giugudel și ăilalți și vorbeau între ei, dar se înmuiase el, nu știu ce avea…
înainte când bătea clopotul în sat intram pe poartă și îi spuneam, tată, a murit cutare. Pe mă-sa, zicea el atunci, a

murit fiindcă n-a mai avut zile. Acuma, după sângele ăla din gât, cum auzea cum bate clopotul și afla cine e, ofta
așa subțirel și, hei! zicea, nu-i pare Ia nimeni bine că moare cineva! Se înmuiase, de, vedea și el că oamenii mai
și mor… Pe urmă a început să se sprijine într-un ciomag și îmi spunea mie: „Ion al lui Iacov are optzeci și șase
de ani și merge călare pe cal. Eu am numai șaptezeci și ceva!" Adică, de, o să-i treacă lui slăbiciunea aia și o să
meargă și el ca Ion al lui Iacov. Dar când lua câte o țuică, te uitai la el cum îi pare rău că nu poate să bea toată
sticla, că și asta era o poveste, nu-l mai țineau vinele și picioarele lui nu mai erau bune de nimic, i le luai cu
mâna și le dădeai la o parte ca pe niște lemne. începuse să cadă, se ducea până colea la pod și cădea și pe urmă
luptă-te cu el să-l aduci acasă, că nici nu vrea, da din mâini și te izbea!… El zicea că mai e el omul ăla în putere
s-o ia de-aici și să se ducă până la Râca dus și întors, pe jos, cum a făcut într-o vară când am rămas fără cai. M-
am pomenit cu el pe seară, mergea el, dar parcă trăgea de picioare. „De unde vii, tată?" zic. Nu știam eu ce e cu
el, credeam 400
c-o fi fost pe-aici prin sat, că uneori așa făcea, pleca și nu venea la prânz la masă. „Unde fuseși, tată, unde
mâncați?" îl întrebam. „Păi, Ilinco, zice, uite că nu mâneai nimic." „Păi uite așa, mă plictisii, zice; că veni el alde
Matei și zise să iau ceva, că la el fusei, dar uite că nu luai." Știam eu unde fusese, la Fica, dar mă prefăceam că
nu înțeleg. „Și nu-ți fu foame?" l-am întrebat. „Uite că nu-mi fu." Asta îi venea lui și-acasă, și erea mâncare
bună, de, că găteam puiul la aragaz și zic: „Hai, tată, ce te tot codești așa, așează-te odată la masă că n-am timp
să te chem cu lăutarii, copiii ăștia l-e foame, nu mai sta și te scărpina la ureche." Că așa făcea, ducea mâna aici la
tâmplă și se scărpina sub pălărie și se uita așa la mine și se strâmba, într-o vreme ai fi zis că o să se joace cu
copiii. Când îl făcui pe ăl dintâi sta și se uita ceasuri întregi la el în leagăn și îl vedeai că îi pare bine… în anii ăia
a avut zile când i-a fost și lui ca pe vremuri, nu prea mai zicea nimic, nici de ăștia de la sfat, mai ales după ce se
desființară cotele… Bea la tutun cu alde nea Costache al Joachii și toată ziua stăteau de vorbă la umbră sub
salcâm sau în pridvor și se uitau pe drum. Mai venea el din când în când afumat cine știe de pe unde și începea să
dea din mâini și să ne firuie, mai ales pe mama. Pe urmă se culca și când se scula îl auzeam așa cu glas ca de
fată: „Ilinco!" „Ei, ce e", ziceam. „Păi mie nu-mi dai, domnule, și mie să mănânc?" îl apuca blândețea! Alteori îl
lua pe băiat pe genunchi și îi cânta el un cântec cu un soldat rănit în războaie și cu un câine care moare și el la
capul lui… Mama uite așa se învârtea pe lângă el înfuriată, că să lase copilul în pace să-i cânte Bine ești cuvântat,
Doamne, nu de „răzbel"… Ei, și când îl făcui pe-al doilea veni el de se plictisi, nu-i mai plăcu… Să-l fi văzut cum
se scărpina lângă ureche și se strâmba așa la mine și da din cap parcă i-ași fi făcut eu ceva. „Ce e, tată?" Nu vrea
să spună, da mereu din cap supărat rău, pe urmă se uita drept la mine și se scula și pleca. Nu știu ce îl rodea, avea
el ceva, dar nu vreo boală… Că mă apucai să-ți spun ce era în inima lui când începu să meargă în ciomag, fiindcă
de-asta ne-am dat noi repede seama, el credea că o să-i treacă, fiindcă îmi adusei aminte cum a intrat pe poartă cu
picioarele lui târâș. Am văzut eu că vine de undeva și știam de unde și că n-a băut nimic. „De unde vii, tată?" îi
zic. Și el se oprește în mijlocul bătăturii și se uită așa la mine enervat. „Păi nu fusei, Ilinco, la Balaci!?" Nu vrea
să spună Râca, dar îl lăsam să spună ce vrea el. Parcă mi-ar fi spus mie mai dinainte și eu aș fi uitat, sau parcă l-
ași fi trimes eu până colea la cooperativă! „Pe jos?" zic. „Da' pe ce?" „Și ce căutași, de ce nu-i spuseși lui
bărbatu-meu dacă avuseși treabă acolo?" „Dar ce crezi tu, zice, că am fost singur? Am fost cu alde Sande."
Mințea. Alde Sande, îl văzusem eu pe la cooperativă, dar îi zic: „Și tu ai picioarele lui Sande? Și n-a trecut pe
drum nici o căruță să vă urcați și voi în ea?" „Nici de sămânță, zice, am mers paisprezece kilometri pe jos." Asta
ținea el minte, că n-a fost un an de când s-a dus pe jos la Râca și că o să-și revie el și o s-o vadă iar pe Fica și eu
n-am vrut să-i spun că n-o să se mai urce el pe cal ca Ion al lui Ilie Iacov (unde l-o fi văzut el pe ăla nu știu, o fi
auzit pe cineva, că ai lui Iacov se duc
401
acolo la gospodărie, le-or fi dat lor atelajele în primire) și nici că o să mai apuce el măcar să iasă din sat, darmite
până la Râca. Dar am vorbit cu doctorul §i l-am dus la spital. A stat el acolo câteva săptămâni, i-a fost mai bine.
„Domnule doctor, i-am zis, îi e mai bine, să-i mai dăm niște doctorii, să-l punem pe picioare?" „N-o să-l puneți,
a zis doctorul, acuma lui nimic n-o să-i mai facă nici bine nici rău, bătrânul nu suferă de vreo boală, dar i s-a
scurs viata… Cât o trăi, bine, să nu-l chinuiți cu cine știe ce, că nu mai ajută." Avea slăbiciunea asta, că nu-i
venea neam să stea în casă și îl vedeai cum o lua cu ciomagul în mână pe lângă garduri. „Tată, unde te duci? Stai
acasă, că iar n-o să poți să te mai întorci și dacă vine mama după tine să știi că te bate." Avea boală pe mama, că
nu-l lăsa în pace, odată când a vrut și ea să se ducă pe la neamuri în Burdeni, l-a încuiat în odaie… Eu n-am știut
nimic, plecasem câteva zile cu bărbatu-meu și copiii pe la Ploiești, la socri, și când ne-am întors l-am găsit așa
înjurând, că aia bătrână vrea să-l ducă mai repede la cimitir, să scape de el. Că el nu mai stă cu ea, o lasă aici și
se duce la ailaltă în vale, la Alboaica. (Și aici Alboaica intră și ea în odaie și începu și ea să asculte.) Așa a și
făcut, continuă Ilinca, mama nu știa nimic, că nici eu nu l-am crezut, am zis că zice și el așa, de ură pe ea… Ei, și
într-o dimineață pe la revărsatul zorilor, l-a simțit ea mama că se scoală din pat și se duce, dar a crezut că se duce
în grădină, de, ca omul bătrân… Că îi luase frica, se trezea din somn și se ducea în grădină și mama a crezut că
nu e nimic și și-a văzut de somn. Eu la fel. Dimineața, când ne-am uitat, patul gol… Stai acum și caută-l în tot
satul, că el n-o lua totdeauna într-o parte, văzuse că dăm de el repede, și ca să ajungă la Râca fără să știm noi
cum, te pomeneai cu el te miri pe unde. Așa a fost și atunci când a pierit de dimineață. Când a fost asta,
Alboaico?!

– Păi ariul trecut, zise Alboaica. Și continuă ea povestirea. O fi plecat el de-acasă noaptea, dar la mine, de, a
ajuns târziu, răsărise soarele și am crezut că mama știe, n-aveam de unde să-mi dau seama că el a fugit. I-am dat
eu o cană de lapte, a băut-o și se uita așa în cană. „Mă Marițo, zice, ajunsei să beau lapte, tu niște țuică n-ai?…" I-
am dat un păhărel de vin, că mi-a fost frică să-i dau țuică, să nu-i ia de tot puterea și s-a așezat pe prispă și a băut
așa din pahar jumătate… îl ținea în mână și eu mi-am văzut de treabă și când mă întorc el tot așa rămăsese: „Ce
faci, tată, zic, nu beai?" EI se uită la mine, și am văzut că nu înțelege; „Paharul, zic,
dă-l peste cap, ziseși că nu vreai să beai lapte. Nu-ți place?"…..Ba îmi
place", zice, dar tot nu bea și ținea așa paharul strâns în mână. Atunci m-am uitat și eu mai bine la el și mi s-a
făcut rău, Niculae. Se împuținase, săracul, nu erea ca bâtul, dacă îți mai aduci tu aminte de el, așa voinic și cu
oasele mari, când a murit i-am făcut un tron că abia avea loc în căruță. M-am dat mai aproape și întind eu mâna
și îi iau paharul să vedpm re zice. N-a zis nimic. Ninila»» -> .«––
răsărea soarele și era așa liniște. „Mă, Marițo, zice, ia uită-te, se făcu seară." Am tăcut și eu, mi s-a făcut frică.
Bâtu n-a murit așa, s-a lovit de-o buturugă în grădină și și-a sfărâmat un picior, uite-așa se făcuse zob fluierul
sub genunchi, și a înjurat până a închis ochii, că de ce să se ducă pe lumea ailaltă din pricina unei buturugi. Pe
urmă m-am mai liniștit eu și am zis că dacă el e în stare să șeadă pe prispă înseamnă că nu e nimic, o fi din
pricina drumului, de, i-o fi luat toate puterile și de-aia nu-și mai dă seama, dar își vine el în fire. „Treci, taică, i-
am zis, colea mai la soare, că acolo ti-o fi frig." Când pe urmă o văz pe mama val-vârtej, aflase unde era și pune
mâna pe el să-l tragă de mânecă să se ridice și să-l ducă.
Aici ochii Alboaicei luciră, și, trecând printr-o mișcare de la stânga la dreapta, capul ei se dădu pe spate cu o
spirală care de astă dată nu mai putea fi de bucurie, ci de plâns, pe care îl alunga astfel ca să povestească mai
departe cu glasul curat. Sau ar fi vrut poate să se oprească? își adusese cumva aminte de ceva care nu putea fi
auzit și de urechi străine, sau ceea ce urma ar fi putut să supere pe cineva!? Se uită la Catrina: mama asculta și ea
ca și ceilalți, ai fi zis că ea uitase toate acestea și era și ea curioasă să audă ce s-a mai întâmplat, ca și când nu
despre ea și omul ei era vorba. Alboaica povesti atunci mai departe:
– Eu mă luasem cu altele și el cât stătuse la soare își venise în fire… S-a ridicat de pe prispă și a început să se
sprijine în ciomag și încet-încet, hai să meargă. Mama îl îndemna și îl firuia, nu-ș' ce-i spunea, că dacă n-o să-l
țină de-aici înainte numai în casă, să-l încuie și să nu-i mai dea neam drumul. Da' nu mai știu ce i-a zis, că l-a
firuit, nu mai țin minte, și tata zice: „De ce mă firui tu, fă, pe mine?" Și ridică ciomagul și jap! îi trage una pe
spinare. M-a pufnit râsul, dar am văzut eu că nu e de râs, și m-am dat după coșar… Ei, și pe urmă, nu-ți mai spun,
Niculae, ce-am pățit cu el, că n-a mai putut să meargă și cum să-l ducem acasă că era departe. Mergea el, de, așa,
doi-trei pași, dar pe urmă, chiar dacă îl țineai, se făcea greu ca un pietroi și se lăsa în jos. Altfel n-avea nimic, îl
întrebam mereu: „Tată, te doare ceva?" „Nu mă doare nimic", zicea. Ce să-i facem, cum să-l ducem acasă? îi
spun eu lui Sande: „ Du-te, mamă, și fă rost de-o căruță cu cai, să-l punem în căruță și să-l ducem acasă." „De
unde căruță și cai, zice Sande, nimeni nu mai are voie să țină căruță cu cai, ce, nu știi?" „Du-te, zic, la gospodărie
și spune-i lui alde Moreanu să-ți dea, că acuma l-am ales pe el președinte și e om la locul lui, o să-ți dea." Da'
Sande zice că nu se duce el acolo, că o fi el Moreanu om la locul lui, dar așa s-a dus Marin al lui Matei Dimir să
ceară s-o ducă pe fi-sa la gară, că pleca la școală, și unul de-acolo l-a trimis la alde Ilie Nica, care are grijă de cai,
și Ilie Nica i-a spus că îi dă cu condiția să-i care și lui niște lemne din Cotigeoaia. „Du-te, Sande mamă, zic,
spune-i și tu că îi faci și pe urmă nu-i mai faci." „Mai bine îl duc pe bâtu în brațe, zise Sande, dar eu la
nenorocitu ăla să-i cer cai nu mă duc." Și s-a apucat el să-l ia pe tata în brațe. Ce să-l ia, că era greu și ce crezi,
Niculae, că a făcut Sande?
403
Aveam o roabă și l-a pus pe tata în ea și uite așa l-a dus până acasă. Să fi văzut cum stătea tata cu capul ridicat și
se uita pe drum. Și Sande zice: „îți place, bâtule, să te plimbi așa pe drum?" „îmi place, mă, Sande, zice, numai
ăleia bătrâne nu-i place și nu vrea să mă lase! Ea crede că n-o să ajungă și ea ca mine!" „Bine, bâtule, zice Sande,
uite las roaba la matale și când oi mai putea și eu așa, vin să te plimb. Că acuma trebuie să mă duc la brigadă să
fac procente." Da' n-a mai putut Sande, săracul, s-a întors acasă si zice: „Mamă m nu ^o ~,~: J––-ș- L*- ș
,______, ,. — «^v, ^d spinarea sacul de cinci duble până
la gară, dar de ce îi e Iui milă când îi e, să nu-i ceri, fiindcă nu poate… Din ziua aia de când cu roaba nici nu l-a
mai văzut și nici acuma n-a venit, nu l-am lăsat noi… Alboaica tăcu.
– Și cum a murit? zise Niculae întru târziu. L-a durut ceva?
– Nu I-a durut nimic, răspunse Ilinca. De vreo două săptămâni nu se mai ridica deloc din pat și atunci ți-am
trimes eu telegrama.
– Eram plecat, zice Niculae, și Marioara s-a întâmplat să fie și ea plecată într-o tabără…
– Ești însurat tu cu Marioara? zise Alboaica.
– Ce-ți pasă ție cu cine sunt însurat? răspunse Niculae.
– Ce face ea la București? Am auzit că are și ea serviri, reluă Alboaica parcă înveselită de răspuns.
– E la un preventoriu de copii, e asistentă medicală.
– Doctoriță? zise, fără să se mire, Alboaica.
– Ei, doctoriță! exclamă Niculae, a făcut și ea școala tehnică sanitară, trei ani.

– A, ca un fel de sanitar… Și ea de ce n-a venit? Dar Niculae nu răspunse.
– Și, cum a murit? reluă el.
– Păi când ți-am dat eu telegrama, zise Ilinca, nu mai cunoștea. „Cine sunt eu, tată?" îl întrebam. „Marița lui
Turcin", zicea, și eu mai râdeam, credeam că face dinadins. Dacă îi dam să mănânce, mânca. „Mănânci, -tată?"
„Mănânc!" zicea. „Mai mănânci?" îl întrebam. „Nu mai mănânc." Era greu, mama s-a chinuit cu el, de, om
bătrân, nu mai putea nimic. Când și când lovea cu brațele și atunci chemam doctorul și îi făcea o injecție. Se
liniștea el atunci și adormea. Cu vreo trei zile înainte să moară, tot așa, a venit doctorul și i-a făcut injecție în
mână. „Cum e, tăicuțule, zice doctorul, cum îți merge?" M-am uitat și eu la el, parcă ziceai că acum
o să-i fie bine. Injecțiile veneau și îl făceau că înțelegea tot ce îi spuneai și vorbea și el. „Domnule, l-am auzit că
îi spune doctorului, eu totdeauna am dus o viață independentă!" Doctorul zice: „Dar acuma, tăicuțule, cum îți
este?" „Mi-e bine, zice, nu mă doare nimic, dar nu prea mai sunt
404
conștient"… Pe urmă a dormit el, și când și când se trezea și se uita așa ceasuri întregi pe geam… Pe urmă
noaptea a început să tragă, răsufla rău de tot, și din ziua aia n-a mai cunoscut deloc pe nimeni… Și ailaltăieri
dimineață, înainte să se lumineze, a murit…
între timp intraseră în odaie o mulțime de inși, și printre ei un militar care se uita la Niculae deschis cu o privire
insistentă și parcă frățească. Ilinca îi spuse lui Niculae că ăsta era bărbatul ei, subofițerul de la unitatea de aviație
de la aerodrom cu care se măritase atunci în toamna aceea… Și spunând acestea puse mâna pe doi copii care
tocmai intraseră și ei în casă și îi dădu afară.
– Sunt ai mei, zise ea. Ieșiți, mă, afară, nu vă e rușine să intrați aici peste oamenii mari? Hai, afară…
Dar se aplecă și îngenunche în fața lor înainte de a-i da afară, și le drese cămășile la gât, le încheie nasturii, le
dădu la o parte, cu un pieptene, părul de pe frunte, iar pe cel mai mic îl luă în brațe ca să-i ridice mai sus
pantalonașii… Catrina se apropie și îl măsură pe Niculae de sus până jos, cu o privire severă:
– De ce trăiești fără cununie ca păgânii?
Niculae însă nu-i răspunse, parcă nu mai era nici el de mult acolo și nu mai înțelegea bine ceea ce se spunea. își
lăsă fruntea în pământ și rămase astfel clipe lungi. Nimeni nu mai zise nimic. Apoi el se ridică abia murmurând,
fără sânge în obraji, spuse că el acuma nu mai poate să mai stea și că la noapte trebuie să fie la București, după
care își luă ziua-bună de la toată lumea și ieși fără șovăieli și fără să se uite înapoi.
XII
Șoferul care îl adusese în sat era din Pălămida, fiindcă cel cu care venise de la București i se stricase mașina și
Niculae nu mai avusese răbdare să aștepte. Raionul de partid nu avusese nici el vreuna liberă în acel moment și
atunci i se dăduse mașina sfatului, a tovarășului Iosif, care nu mai făcea nici el parte din activul de partid al
comitetului raional, dar ajunsese în schimb președinte al comitetului executiv.
Acum mașina străbătea cu grijă drumul deloc neted și Niculae stătea tăcut și se uita pe fereastră. Era toamnă
târzie, dar era soare și uscat și câmpia zăcea împăcată sub lumina înserării. Șoferul manevra des, și într-o vreme
mașina se opri cu botul chiar sub fundul unui măgar pe care nu-l putuse ocoli ca să nu dea într-o groapă mai
mare. Proprietarul, un țăran foarte tânăr, ridică o jordie și îi aplică măgarului o lovitură energică pe spinare și
făcu loc. După ce trecură șoferul rânji:
– Marca Simson, zise el, aprindere cu ciomagul.
| Adică asta era ăla din urmă, cu mijlocul lui ciudat de locomoție… Nu | merseră prea mult și dădură de alt
măgar, tot așa, înhămat la un fel de
405
troacă pe două roți în care însă proprietarul dormea în ea așezat pe niște trăiști.
– Ăsta unde dracu s-o fi ducând la ora asta? se miră șoferul. Unde te duci, mă nene? strigă el când trecu pe lângă
troacă, scoțând capul pe fereastră.
Dar nu primi nici un răspuns, deși omul, la sunetul claxonului, se trezise și se uita cu ochii mari la mașină.
– Unde-ai plecat la ora asta? repetă șoferul cu o voce de om prea blazat de câte a văzut el pe drumurile lui, dar
cu care s-a obișnuit și i-ar fi fost urât să nu le mai întâlnească.
Omul tot nu-i răspunse, ca și când n-ar fi înțeles limba, și atunci șoferul, văzându-și de drum, reflectă ironic:
Două roate și-un măgar -Atelaj particular!
– Acum două săptămâni, continuă el, am luat-o și pe fi-mea până la Mozăceni, a reușit acuma să intre la
facultate, la filologie, și când a văzut ea d-ăștia pe șosea zice: „Tată, eu știam că numai în Spania sunt pline
potecile de măgari, că e țară muntoasă, la noi aveau înainte numai ciobanii". „Ei, acuma îi au și oamenii, i-am zis
eu". Când s-a făcut colectivizarea totală, au uitat să-l considere animal socialist și atunci oamenii, din inter –
zicerea cailor, au început să crească măgari.
Șoferul dăduse acum de drum bun și, ca să-i abată pesemne gândurile prietenului șefului său, știind de unde îl
aducea, continuă:
– Știți ce scumpi sunt? Uite-așa un puiandru costă cât un cal dinainte. La Mozăceni stă tata, e și el colectivist, că
i-a băgat pe toți, n-a mai stat să-i gâdile la subsuori cu munca de lămurire, cum au făcut atâția ani. Tata avea și el
șase pogoane, dar de când îl știu se tot văita, că aoleo că avem pământ puțin, că ce bine ar fi să mai avem noi un

lot de încă șase pogoane… Acum i-au lăsat și lui acolo ceva în folosință personală cât să pască un cal priponit. Să
vezi cum îl mai muncește, el cu bătrâna, și cum îl sapă de câte cinci ori! Și-i zic: „Cum e, tată, când te văitai că ai
pământ puțin? Acuma ți-ajunge arii ăia care ți i-au mai lăsat?" „Măi băiatule, zice, să am eu acuma din alea șase
pogoane câte le-am avut numai două, și le-ași pupa!…"
Șoferul observă însă pesemne că prietenul șefului său rămânea mai departe cu privirea dură pierdută peste
câmpuri și că chipul nu i se lumina și atunci tăcu și se făcu atent la drum, fiindcă treceau prin sate apropiate mult
unele de altele și pline de orătănii și de copii. Ieșiră apoi după câtva timp din nou la drum întins și acum soarele
roșu scăpata într-o văpaie ca într-un imens incendiu înțepenit la orizont. Pe acest drum lung, mai întâlniră un om
cu un măgar, apoi un convoi lung de tractoare, o întreagă
406
trebuie să tacă și când e cazul să vorbească…
XIII
„…N-ași fi putut să cred că abia un an mai târziu aveam să-mi dau cu adevărat seama că sunt un om care nu mai
are tată. Mi-a scris Ilinca să viu la parastas și am venit singur și la întoarcere încă mi se părea că am venit de-
acasă unde el erea mai departe în pridvorul lui, când m-am uitat la Marioara și am văzut pe chipul ei o
îngrijorare. Se uita direct la mine și privirea îi era grea de neliniște: cum te simți? parcă mă întreba. Sunt cu tine,
știu că "acum ești singur, dar ne ai pe noi, femeia și copilul tău. Și atunci m-am simțit singur, fiindcă dincolo de
îngrijorarea ei, îi lucea în ochi parcă și un triumf că pentru ea se apropiase momentul pe care îl dorise tot timpul
și că tot pregătindu-se până atunci să poată trăi și singură cu copilul, nu renunțase nici o clipă la ideea care mijise
odată, de mult, în mintea ei de fată, că Niculae al lui Moromete era băiatul care îi plăcuse ei și cu el trebuia să se
mărite. Fiindcă a știut să facă din credința mea cu o minciună ce n-a fost în stare în atâția ani de așteptări. îmi
plăcuse de ea, ca de o consăteancă, când a venit atunci la poartă la comitetul de partid… Nu mi-era bine și chipul
ei îți da un fel de liniște, nu-i păsa ei dacă un bărbat la care ținea era sau nu membru în comitetul raional… Fapt e
că a picat la tanc și după ce am plimbat-o până seara prin oraș am dus-o acasă unde stătea în casa silvicultorului
ăla plecat la Sinaia cu domnișoara Palici. Și acolo, zice, la poartă: „Am o veste mare să-ți dau". M-a făcut curios
și apoi înăuntru în casă: „Mă mărit, Niculae, zice, am venit la tine să-mi iau la revedere." „Ei, cu cine te măriți?"
„Cu un băiat pe care l-am cunoscut astă-primăvară când veniră ăia cu sonda și găuriră pământul în Grama să
scoată petrol." N-ași putea să spun că m-a găsit cu inima moale din pricină că Ghimpețeanu mă anunțase în ziua
aceea că n-o să mai fac parte din comitet, și că unii parcă nici nu mă mai cunoșteau! Cine își face iluzii!… Mi se
pare normal, din moment ce nu mai ești printre ei, ce să mai vorbească cu tine, n-ai de ce să te miri că se face că
nu te vede, deși ai lucrat cu el! Ai căzut, ești bun căzut… Ceea ce nu-l împiedică să zică pe urmă, să trăiți,
tovarășe, cum s-a întâmplat ulterior când am revenit la secretar în comitetul regional și am mai găsit câțiva dintre
ei care mai rămăseseră de sămânță, ați fost la școala superioară de partid, sigur că da, la sapă și la lopată, ani în
șir în grădina Mogoșoaia, tâmpitul, vroia să spună că nu crede, deși știa perfect de bine ziua când nu ca să mă
trimită la școală m-a scos Beju… Și în ziua aia
407
înainte să mă anunțe Iosif ce primejdie mă pândea parcă se sfârșea ceva ca și în '45 după război și în calea mea la
o răspântie apărea o fată, mă ținea de braț pe stradă și se lipea de mine. N-aveam inima moale, dar speranțele
mele erau turburi, eram atât de derutat… La orice m-ași fi așteptat dar nu o astfel de lovitură pe care o primisem
și nu era singura, parcă aveam presimțirea că asta nu era totul… „Și, Niculae, am venit să-mi iau la revedere",
zice. Foarte bine! Nu mai vrea nimic, era împăcată, a înțeles din seara aceea, când m-am dus eu la poarta ei, să
nu se mai agate! Dacă vrea fata să-și ia la revedere, e din satul tău și ăștia sunt cei de o seamă cu tine, alții nu
mai sunt decât mai mari sau mai mici, și de prin alte părți. „Bine, Marioară, îmi pare bine, zic, mă bucur…" „Plec
acum din sat după el." „Departe?" „Păi la Moreni!" Ce mai depărtare și mi-am adus iar aminte de Ileana, ce fată
mai iubisem eu în pragul măritișului, aveam în palmă strânsoarea ei, se vede că se întâmplă ceva cu ele în
momentele astea, că mă miram ce glas senin avea, uite îi pare și ei bine, săraca, nu mai stă să mă aștepte pe mine
și avea mereu colțurile gurii întinse într-un surâs vârât în obraz, de bucurie, pesemne când nu mai vrei nimic de
la nimeni, îți ajunge ce ai tu… „Și știi, zic, că nu mai sunt la raion?" „Nu știu, zice, dar o să te trimită la alt raion,
mă mir că îți place, mă uit și Ia tata că uneori se perpelește noaptea și nu poate să doarmă și înjură de i s-a făcut
sufletul negru, de ce să ajungi să ți se facă așa, ce bucurie oi mai fi având? Că nu mai dai cu sapa… Dar când lași
sapa jos știi că e odihnă, și nu-ți mai pasă de nimeni, pe câtă vreme în munca asta a voastră vai de odihna aia…
Mie să știi că îmi pare bine că te-au scos…" „Da' ce, zic, e obligatoriu să ajungi ca alde tac-tău?" „Nu e, zic și eu,
o meserie e mai bună, știi că faci ceva și când vii acasă îți vezi de ale tale, că n-o să trăiești două mii de ani…" Și
atunci am scuturat din cap de amețeală fiindcă mi s-a părut că aud până și glasul Ilenii și până și mirosul părului
ei umed de rouă și atunci am pus mâna pe ea și am apucat-o de umăr și până și umerii ei erau la fel de moi și de
plăpânzi ca ai Ilenii. Da, asta e iubirea cea mare a unei fete: înainte de măritiș cu câteva săptămâni, maximum o
lună, dacă ar ști cei care se însoară ar amâna sau nu i-ar da răgaz, în ziua când ar cere-o s-o și ducă la primărie…
Dincolo se vedea lumina aprinsă și Marioară s-a dus și i-a spus ceva domnișoarei studente Palici, în tot cazul nu
să stingă lumina, fiindcă n-a stins-o… „Ei, zic, dacă tot te măriți și ai ținut atât de mult la mine…" Și am întins-o
pe pat. Marioară, atât de vitează, a început să tremure. Hm! Nu era ca Ileana! Era fată mare… Și după ce am

făcut-o să nu mai fie, iar nu mai semăna cu Ileana, a stat lângă mine ceasuri întregi până s-a făcut ziuă, și n-a
scos o vorbă, numai inima îi bătea și îi ardea fruntea, avea temperatură… Și mie mi-era milă, uite, zic, cât ține la
mine, am judecat-o greșit… Când colo, o aud că îmi spune că nu e vorba de nici-un măritiș. Hm! Iată cum umblă
fetele cu minciuni și cum reușesc cu ele mai bine decât cu un adevăr… Dacă mi-ar mai fi spus o dată că ține la
mine, plecam și acolo
408
o lăsam… în zilele alea a rămas însărcinată… A venit la mine la seră că n-are nici o pretenție… Da' când l-a făcut,
am avut eu, nu puteam s-o las așa, i-am dat cât am putut din salariul meu de grădinar și acum puștiul are aproape
zece ani, seamănă la frunte și la ochi cu tata, parcă l-ar fi făcut el, nu eu… Și în seara aia când m-am întors de la
înmormântarea lui: nu simțeam atunci nimic, m-am uitat la ea mirat, am mângâiat-o și eu, dar i-am spus că nu-mi
face bine s-o văd cu obrazul strâmb ca o oglindă urâtă în care m-ași uita… Să se ducă să nu lase să doarmă singur
copilul… iar eu eram foarte calm… Nu mă durea absolut nimic, sufletul nu doare, numai se strânge, se apropie de
nesimțire, ceva parcă se încetinise în lucruri, stătea fiecare la locul lui, geamul deschis, orașul și străzile izolate,
și cerul… Muream parcă și eu ca în ziua când am ieșit din spital fără Simina mea… Acum eram fără tatăl meu,
pentru totdeauna… îmi aminteam și de ziua când el mi-a spus că nu mă mai dă la școală, tot așa am simțit și
parcă mă vedeam pe mine de la distanță, ca pe un străin, și nu mă interesa… Nici nu mai știu cum am adormit, iar
dimineața m-am sculat ca de obicei, m-am îmbrăcat și am plecat la comitet. în ziua aia trebuia să plec pe teren cu
Deaconu, nu știu de ce pun unii ochii pe mine și vor să mă scoată din munca de partid, deși acuma, hm, e cam
greu… Ne-am urcat în mașină și am plecat, eram în plin sfârșit de campanie de toamnă… Ieșeam pentru întâia
oară pe teren cu ăsta, mă cam ocolea în anumite acțiuni, ca să poată pe urmă să mă critice. Numai că primul-
secretar, de, nu semăna cu cel care n-a vrut el să mă primească atunci în chestiunea Beju, unde pleca mă lua cu el
și nu era de acord când Deaconu începea așa pe departe să pună în discuție activitatea mea… Pesemne că văzând
situația asta s-o fi gândit să renunțe pentru moment și hai să mergem pe teren… Seara la întoarcere l-am găsit pe
fostul meu notar în birou… Și am intrat la el. „Ei, ce este?" „Vreau să-ți spun, zic, că trebuie dat un ordin prin
raioane să-l întâmpine astfel pe Deaconu!" „Adică cum?" „Păi să-ți spun, dă1 capota «gazului» pe spate și se
ridică în picioare lângă șofer și trece așa pe străzi și prin sate…" „Nu mai spune? Vreau să văd și chestia asta!"
„Da, dar nu știu dacă cu tine o să facă…" Iar acasă mi s-a părut pe urmă că totul a decurs ca și înainte, cU
deosebirea mare că m-am pomenit singur povestindu-i Marioarei această istorie! Vroiam parcă să uit sau să mă
prefac că nu știu sau nu cred că nu mai aveam tată. Când te porți cu totul obișnuit nu înseamnă că consideri totul
la locul lui, prin chiar sporul de neobișnuit pe care îl aduci, povestind unei muieri pentru întâia oară un lucru care
n-o privea?… Dimineața următoare, am plecat iar la comitet, aveam de pregătit un referat important pentru o
ședință care a durat atât de mult că mi-a rămas în minte lungă cât o săptămână… Ah, nu mai pot dormi, s-ar putea
ca de aici înainte… Ce întuneric e sub pleoape… Nu știu când s-a întâmplat, dar de mult nu se mai face lumină'
sub pleoapele mele și nu mai trece nimeni pe drum să mă uit ca altădată și să adorm senin… Tată! De ce nu te-am
visat niciodată și de ce mie nu mi te-ai arătat la fel ca mamei? Ești supărat pe mine că n-am fost la
409
căpătâiul tău când ai murit? Dar n-am putut veni, ca și Sande, când ai fost pe la mine cu el, mi s-a făcut rău când
te-am văzut… Nu e adevărat că n-am știut, a fost Ilinca pe la mine și mi-a spus că ai căzut la pat dar eu am vrut
să cred că n-o să ti se întâmple nimic, ca să pot să nu viu să te văd așa cum ești, adică tare bătrân și cu chipul
morții pe fată… Vezi, tot noi vrem să trăim, care rămânem, în timp ce voi vă duceți și tot noi vrem ca voi să aveți
chipuri tinere, ca și când o viață întreagă nu ne-a ajuns cât s-a săpat în sufletul nostru… Un an de zile nu m-am
gândit la tine după ce te-ai dus, crezând că e mult mai bine ce fac împotriva uitării, fără să-mi dau seama că
întunericul năvălește tot mai negru în serile mele, peste mine… Am plecat cu Marioara în zori și mama, cu
privirea ei în care verdele tot strălucea povestind, „Niculae, zice, l-am visat zilele astea pe taică-tău. «Moșule,
zic, tu ești?» «Eu sunt.» «L-ai văzut pe Niculae că a venit la înmormântarea ta?» «L-am văzut.» «Și cu
Dumnezeu ce faci?» Nu mi-a răspuns, a tăcut."
Niculae se răsuci în pat, aprinse lampa și se ridică în capul oaselor. De trei ori o pusese pe mama lui să-i
povestească acel vis până izbutise să-l înțeleagă. „Maică, de multe ori îl visez, dar nu răspunde, eu îl întreb și el
tace, răspunsese mama. Și azi-noapte l-am visat iar și acum a vorbit. Pesemne că știa că o să vii și tu pe-acasă de
parastasul lui de-un an. «Moșule, i-am spus, tu ești?» «Eu sunt.»" Și aici apăruse în glasul mamei glasul lui din
ultimii ani, tărăgănat și resemnat, copleșit de griji și de tăceri lungi, când vedea că îmbătrânește și simțea el că
asta nu mai putea fi oprit. „L-ai văzut pe Niculae că a venit la înmormântarea ta?" continuase mama și abia
acum, repetând, se înțelesese ce vrusese să spună, că în ceasurile lui grele, când a murit, Niculae n-a fost lângă
el, dar că totuși a venit la înmormântare. „Și el ce-a răspuns?" întrebase Niculae. „L-am văzut", a zis. „Atât?"
„Atât!" Și Niculae nu se mai putuse înșela, era cu adevărat glasul lui, se simțea în aceste cuvinte de dincolo de
mormânt că pe lângă durerea pe care ar fi simțit-o el de a fi murit fără să aibă pe nici unul din feciorii Iui alături,
nu s-a mai adăugat aceea de a fi fost înmormân tat, fără să fie măcar unul de față; dar durerea a doua, care n-a
fost, n-o ștergea pe prima, care se produsese, l-a văzut că a venit și nu păstrează acolo unde e, cu privire la
moartea lui, nici bucurie, nici tristețe, ci singură tate și tăcere. Adică cu oamenii, cu păcatele lui din ultimii zece
ani și cu propriii lui fii a văzut cum e, dar cu Dumnezeu? „Fusese el necredincios, adăugase mama, dar singurul

lui păcat în afara necredinței și a rătăcirii din urmă nu fusese decât trufia, prea credea că n-o să mai moară
niciodată, și ași fi avut să știu dacă Dumnezeu l-a iertat." „Și tata ce-a răspuns?" zisese Niculae. „A tăcut. Nu mi-
a răspuns nimic." Adică așa cum făcuse în partea din urmă a vieții lui, când dădea de înțeles că singurătatea și
tăcerea nu pot fi alungate de nimeni o dată ce au pătruns în inima omului și că nu-i mai rămânea decât trufia, pe
care o păstrează și dincolo de moarte, cu toate că moartea se luptă cu noi să ne ia totul.
410
A DL'
Ă
Niculae stinse la loc lumina și-și puse tâmpla pe pernă. „Tată, șopti el, eu nu te-am părăsit niciodată, știi bine…
Nu ți-am făcut nici un rău, nu te-am chinuit cu nimic și îmi pare bine că te-ai împăcat cu mama… Dar de ce nu
vorbești și cu mine? Crezi cumva că de-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?… Știu că
poate cu timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc și ar fi astupat-o pe cea de care mi-a fost
mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit și la asta, dar eu mai știu că nu toate încercările te lasă
neatins… puține te întăresc, toate caută să-ți ia puterea… Și eu vreau să spun ca și tine că binele n-a pierit
niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toți… Altfel crezi că merităm să vedem
lumina soarelui? Tată, mă auzi? Nu mai vrei să stai cu mine de vorbă? Sunt eu, Niculae, mamei i te-arăți și mie
nu. De ce? Nu mai ai nimic să-mi spui?"
în acea clipă Niculae văzu cum stratul gros de întuneric (în care gândurile lui se înlănțuiau cu acea tărie care
alungă totdeauna somnul și neliniștește sufletul) se dă la o parte dinaintea ochilor lui asemeni unei uși și în
lumina veșnicei zile de vară care scălda bătătura și salcâmii de acasă apăru chiar tatăl său din gradină și o luă
încet spre poarta de la drum cu mersul lui ciudat care îți spunea că de acolo de unde vine e greu să-ți spună ce-a
fost, dar de-acolo de unde se duce s-ar putea să se întoarcă el cu un rezultat… Ce rezultat?… „Tată!" șopti
deodată Niculae și în aceeași clipă simți cum se năpustește asupra lui din adâncul neștiut al ființei un val de
duioșie agresivă care îi pipăi apoi gâtul și începu să-l sugrume. „Tată, tată, chemă el și își duse coatele la ochi
hohotind. U de te duci tu acum, încotro o s-o iai după ce deschizi poarta și o să ieși iar la drum?…" Turburată de
plâns, imaginea tatălui reveni iarăși în același loc sub aceiași salcâmi ai curții, luînd-o agale spre șosea. Stătea
însă mereu cu spatele și mergea exact ca un om care e adevărat că al lui era numai ceea ce era împrejmuit cu
gard, dar și peste rest cine îl împiedica să se uite? „Tată, unde te duci?" strigă Niculae iar, de astă dată însă foarte
încet și făcând să se topească în el cu un efort suprem plânsul care îl îneca, nu pentru că se temea că Marioara îl
va auzi din odaia ei, ușa era groasă, ci pentru că vedea că plânsul nu e bun… Moromete ieși pe podișcă și Niculae
porni alături de el cu fruntea în pământ… Văzuse că nu vrea să se uite la
el…
„…Sigur, de ce să se uite, de ce să stea și el de vorbă cu tine, crede că se mai roagă cineva de el, mai e prostul
ăla, parcă dacă nu vrea el nu vinde mama partea mea de pământ… și Bărăgan suna cu goarna băăăăăăă toată
lumea să se strângă la primărie că a venit băiatul ăsta al lui Moromete… Ilinca se mărită cu Ouăbei, tăceți din
gură, striga mama parcă s-ar fi dărâmat casa pe ea și el îi făcea semn Ilinchii, de ce, zice tata senin, ce are
Ouăbei, nu e și el flăcău ca alții?… N-am mai văzut-o până atunci pe mama ridicând pumnul în aer, du-te, fa, de-
aici, când ți-oi da una acuma te trimet taman la popa în brațe… pentru întâia oară ieșisem așa de departe și stăm
cu fața în sus și soarele ardea roșu prin mușamaua neagră a pălăriei și ce pustiu era în vârful dealului, parcă
pieriseră oamenii de pe pământ și rămăsesem numai eu… Am dat pălăria la o parte și m-am uitat la soare să-l văd
cu ochii deschiși, eram numai noi doi, și i-am văzut miezul de foc alb și am închis pe urmă ochii fiindcă se făcea
întuneric în jur și atunci am simțit o palmă care îmi mângâie tigva tunsă și urechile… pe unde venise? Niculae
mamă, ce faci tu aici singur?… Dar tu unde te duci?… Mă duc să-l tămâi pe tata pe care tu nu l-ai mai apucat…
acuma ziua?… da, mă duc pe la surori și până diseară abia ajung, că e taman la Burdeni și dorm și eu la ele și la
noapte mă duc la cimitir… și s-a-ndepărtat pe câmpie cu cușnița de răchită albă sub braț și o văd că se întoarce…
ți-o fi foame, maică!… nu mi-e foame… ești cu caii, să-ți dau, zi bogdaproste, că ești copil curat… și s-a-ntors
înapoi cu fustele ei mari, ce înaltă era, dar tatei îi venea numai până la umăr, dar nici el nu era mai înalt ca
Dumitru lui Nae… Și el crede că nu știe nimeni ce trebuie să facă, merge pe lângă garduri absolut fără să te ia în
seamă cu fruntea când sus spre vârfurile salcâmilor, când jos pe lângă poteca pe care calcă și se uită la ea de
parcă s-ar feri să nu se ia poteca după el, bun, bine, am înțeles, mergem mai departe și e și ăla cu care ne întâlnim
un om și ăsta care stă pe loc lângă stâlpul ulucii lui și celălalt de la celălalt stâlp de la cealaltă poartă peste drum,
ca să nu mai vorbim de cel la care ne ducem, care e omul cel mai în puterea cuvântului dintre toți, dar socoteală
ciobanului e achitată?… sau ne ducem acolo degeaba?… socoteala ciobanului e achitată… atunci putem să
discutăm, fiindcă băieți mai vrednici ca ai mei nu mai are nimeni, mai ales ca ăsta micu, Niculae, i-a plăcut să
muncească de când era mic, îi sfârâiau mâinile pe treabă, la secere, fetele astea, care nici ele nu pot să zic că nu
erau vrednice, dar nu se puteau ține de Niculae, că el o lua așa înainte cu postata și curgeau poloagele în urma lui
ca traversele pe calea ferată și de bucurie odată își înfigea mâinile în părul Ilinchii și aia striga tată… tată… tată…"
De mult Niculae adormise. Dimineața când se sculă nu arăta nici prea odihnit, și nici prea senin, și Marioara se
miră, fiindcă, zise ea, de câteva ori a trezit-o ceva, nici ea nu și-a dat seama ce, și pe urmă a tras cu urechea și nu

s-a înșelat: la auzit pe el, pe Niculae de alături, cum râdea în somn…