În amintirea fratelui meu Emil, executat de austro -unguri, pe fron tul românesc, în anul 1917. CARTEA ÎNTÂI 1 Sub cerul cenușiu de toamnă ca un… [609383]

Liviu Rebreanu

PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR

În amintirea fratelui meu Emil, executat de austro -unguri, pe fron tul
românesc, în anul 1917.

CARTEA ÎNTÂI

1

Sub cerul cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburită,
spânzurătoarea nouă și sfidătoare, înfiptă la mar ginea satului, întindea
brațul cu ștreangul spre câmpia nea gră, înțepată ici -colo cu arbori
arămii. Supravegheați de un caporal scund, negricios, și ajutați de un
țăran cu fața păroasă și roșie, doi soldați bătrâni săpau groapa,
scuipându -și des în palme și hâcâind a osteneală după fiecare lovitură
de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben,
lipicios…
Caporalul își răsucea mustățile și se uita mereu împrejur,
cercetă tor și cu dispreț. Priveliștea îl supăra, deși căuta să nu -și dea pe
față nemulțumirea. În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu
sârmă ghimpată, cu mormintele așezate ca la paradă, cu crucile albe,
proaspete, uniforme. În stân ga, la câțiva pași, în cepea cimitirul satului,
îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca și cum
de multă vreme nici un mort n -ar mai fi intrat acolo și nici n -ar mai vrea
să intre nimeni…
Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pânză
de fum și de pâclă, din care de -abia scoteau capetele, sfioase și răsfirate
vârfuri de pomi desfrunziți, câte va coperișe țuguiate de paie și turnul
bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele
gării și linia ferată ce închi dea zarea ca un dig fără început și fără
sfârșit. Șoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe câmpul mohorât,
venea din apus, trecea prin sat și se ducea tocmai pe front…
― Urâtă țară aveți, muscale! zise deodată caporalul, întorcându -se
spre gropari și uit ându -se cu necaz la țăranul care se oprește să răsufle.
Auzi?…Țara… locurile… niet frumos! adăugă apoi, arătând cu mâna
ținutul și stâlcindu -și graiul spre a se face mai înțeles.
Țăranul holbă ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosind
ceva pe rusește.
― Nu pricepe ăsta, don' căprar, limba noastră, zice atun ci un soldat,
îndreptându -se din șale.
― Nici nu -i vina lor că țara -i păcătoasă, adăugă îndată cellalt soldat,
proptindu -se în lopată.
Toți trei militarii priveau acuma cu mare dispreț la ț ăranul care,
neînțelegând vorbele străine, plecă rușinat capul în groapa cu fundul

galben, adâncă de vreo jumătate de met ru.
― Ei, ce stați? Ce leneviți? strigă deodată caporalul, luân du-și
seama. Asta -i groapă? Nu vi -e rușine?… Uite -acu pică convoiul … și nici
groapa nu -i gata!… Ori vreți să dau eu de dracu din pricina voastră?…
Hai! pune osul, nu te holba la mine!
― Așa -i, bine zici, don' căprar, mormăi un soldat, izbind cu
târnăcopul într -un bolovan. Dar nici asta nu -i armată, don' căprar…
S-ajungem noi gropari… de…
Oamenii se așternură degrabă pe muncă, în vreme ce ca poralul,
mulțumit, răspunse iarăși mai prietenos:
― Soldatul trebuie să facă de toate în război, că de -aceea -i războiul
război… Ori aici, ori pe front, ori în spital, tot la război se socotește… De
ce nu zici mai bine că am avut noroc cu întârzierea?… Ce ne făceam
dacă soseau la patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toți… Ce -i
drept, sunt mil itar vechi, dar n -am mai pomenit să spânzure oameni
așa, aproape pe întune ric…
Apoi tăcu brusc. Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii, al cărei
braț parcă amenința pe oamenii din groapă. Și în aceeași clipă
ștreangul prinse a se legăna ușor… Caporalul simți un fior rece și
întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucil e albe, în linii drepte, din
cimitirul militar și, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăși cu ochii
de mor minte în cimitirul satului… Fu cuprins de o frică sugrumătoare,
ca în fața unor stafii. Se stăpâni totuși în curând și, scuipând cu
scârbă, mur mură:
― Ce viață mai e și asta… Încotro te uiți, numai moarte și morminte
și morți…
Un vânt tomnatic, umed și trist, începu să bată dinspre satul amețit
de ceață, aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbușite. Din văzduhul
cenușiu picură atâta pustietat e, că, simțindu -și sufletul împovărat,
caporalul încremeni cu fața spre turnul bisericii, cu privirea pierdută,
fără să bage de seamă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofițer. Își
veni în fire de -abia când auzi pașii. Tresări și, întorcându -se la gro pari,
le zise cu glasul încă răgușit de neliniște:
― Dați zor, băieți, că vine un domn ofițer… De -acuma trebuie să
sosească și convoiul… Of, barem de -am scăpa mai repede!… Degeaba,
asta nu -i treabă de militar!
Ofițerul se apropia șovăitor. Vântul î i flutura pulpanele mantalei,
împingându -l parcă spre o țintă nedorită. Era mijlociu ca statură și
avea puțină barbă, care -i dădea o înfățișare de milițian sedentar, deși
altfel nu părea mai mult de treizeci și cinci de ani. De sub casca de fier
lătăreață, fața lui rotundă și bălaie apărea chinuită, mai cu seamă din
pricina ochilor cafenii, mari și ieșiți din orbite, care priveau înfrigurați
stâlpul spânzurătorii, fără a clipi, cu un nesațiu bolnăvicios. Gura, cu
buzele cărnoase, era strânsă într -un spasm d ureros, tremurător.
Mâinile îi atârnau țepene, aproape uitate.
Caporalul îl primi cu un salut milităresc, bătându -și zgo motos
călcâiele bocancilor. Ofițerul se opri la câțiva pași, răspunse dând din
cap ușor și, mereu cu privirea la ștreang, întrebă:
― La ce oră e hotărâtă execuția?

― La patru a fost, trăiți, domnule căpitan, răspunse cap oralul atât
de tare, că ofițerul întoarse repede ochii spre dânsul. Dar văd că e cinci
și încă n -au sosit…
― Da… da, murmură căpitanul coborând privirea asupra gropar ilor
care săpau tăcuți, cu capetele în pământ. Apoi întrebă iar, mai sigur: și
cine va fi spânzurat?
― Noi nu putem ști, domnule căpitan, zise caporalul cam încurcat.
Se aude c -ar fi un domn ofițer, dar nu putem ști bine…
― Și pentru ce fel de vină? stăr ui ofițerul, privindu -l cercetător,
aproape mânios.
Caporalul se zăpăci de tot și răspunse șovăind cu un zâm bet de milă
amară:
― De, domnule căpitan… noi de unde să știm? în război viața
omului e ca floarea, se scutură te miri de ce… Păcatele -s multe de la
Dumnezeu, și oamenii nu iartă…
Căpitanul se uită lung la dânsul, mirat parcă de vorbele lui, și nu
mai întrebă nimic. Ridicând însă ochii și văzând iar spânzurătoarea, se
retrase câțiva pași ca în fața unui vrăjmaș amenințător. În aceeași clipă,
pe cărarea dinspre sat, răsună un glas aspru și poruncitor:
― Caporal!… Gata, caporal?…
― Gata, domnule locotenent! strigă caporalul, întorcându -se, cu
mâna la cozoroc.
Locotenentul, în ulancă strânsă pe corp și cu guler de blană sură,
venea foarte grăbi t, aproape alergând, și vorb ind mereu:
― Gata tot, caporal? Convoiul a pornit adineaori și în câteva minute
va fi aici… Dar plutonierul unde -i? De ce n -a venit înainte?… Dacă eu,
care n -am nici o însărcinare di rectă, m -am putut osteni…
Tăcu brusc v ăzând pe căpitanul străin și necunoscut, care -l privea
neliniștit. Locotenentul salută și înaintă până la marginea gropii,
izbucnind apoi foarte nervos și cu vocea zgârietoare:
― Scăunelul, caporal! Unde -i?… Ce te uiți ca un ner od?… Pe ce vrei
tu să s e urce condamnatul?… Ce oameni! Atâta nepăsare n -am mai
văzut… Din pământ să -mi scoți un scăunel, ai înțeles? Și în două
minute să fii înapoi!… Aide, mișcă, ce mai caști gura?!
Caporalul porni fuga spre sat, în vreme ce locotenentul, aruncâ nd o
privire căpitanului, care stătea deoparte, urmă mai potolit:
― Cu astfel de oameni nu batem noi Europa… Unde nu -i conștiința
datoriei…
Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad, chiar sub ștreangul nemișcat.
Examină groapa mormăind ceva, nemulțumit, și pe urmă ridicând ochii
apucă cu amândouă mâinile funia ce -i atârna deasupra capului, parcă
ar fi vrut s -o încerce dacă -i destul de solidă. Întâlnind însă privirea
speriată a căpitanului, dădu drumul ștreangului, rușinat și umilit. Mai
stătu acolo câteva c lipe, nehotărât, apoi deodată merse drept în fața
străinului, prezentându -se:
― Locotenent Apostol Bologa…
― Klapka, îl întrerupse căpitanul, cu mâna întinsă. Otto Klapka…
Adineaori am sosit, și tocmai de pe frontul italian… În gară am aflat că
aveți o execuție și, nici nu -mi dau bine seama cum, iată că am nimerit

aici…
În glasul căpitanului tremura o sfială atât de neascunsă, că
locotenentul, fără să vrea, se simți cuprins iar de rușinea de adineaori
și, încurcat, zise cu o vioiciune silită:
― Vasă zică sunteți mutat în divizia noastră?
― Da… la al cincizecilea de artilerie de câmp…
― A, chiar în regimentul nostru! strigă Bologa deodată, cu bucurie
neprefăcută. Atunci bine -ați venit!
Fața căpitanului se însenină, parcă în sinceritatea lo cotenent ului
s-ar fi dezvăluit un om nou. Privirile lor se încrucișară într -o licărire de
simpatie. O clipă. Apoi Klapka avu o cutremurare și întrebă aproape
înfricoșat:
― Pe cine spânzurați?
În ochii lui Apostol Bologa, albaștri și adânciți în cap, se aprinse o
mândrie stranie. Răspunse cu o indignare abia stăpânită:
― Un sublocotenent ceh, Svoboda… mai mare rușinea pentru corpul
ofițeresc… A fost prins tocmai când era să treacă la dușman, înarmat cu
hărți și planuri. Rușinos și revoltător!… Nu -i așa? adăugă după câteva
clipe, fiindcă Klapka tăcea.
― Mda… da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur.
Răspunsul îndoielnic îndârji pe Bologa. Începu să vor bească atunci
cu o volubilitate care se vedea că nu i -e firească, vrând parcă să
convingă cu orice preț:
― Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marțială care l -a judecat
și, prin urmare… De altfel nici el n -a tăgăduit. Nici vorbă, față de
dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare… A fost de un
cinism într -adevăr nemaipomenit. N -a deschis gura toată vremea și n -a
vrut să răspundă măcar la întrebările președintelui… Ne -a privit
sfidător, pe rând, cu un fel de dispreț falnic… Chiar sentința de moarte
a primit -o zâmbitor și cu niște ochi… Firește, asemenea oameni nu se
spăimântă nici de moartea infamantă… Când l -au prins, într -un unghi
mort, o patrulă comandată de ofițer, a vrut să se împuște… Ce dovadă
mai palpabilă decât încercarea de sinucidere? Curtea l -a condamnat la
moarte în unanimitate, fără discuție, atât a fost de vădită cri ma… Eu
însumi, deși sunt o fire excesiv de șovăitoare, de data aceasta am
conștiința pe deplin împăcată, absolut pe deplin…
Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură:
― O, Doamne… dovezile… când e vorba de o viață de om…
Pe buzele s ubțiri, cu colțuri supte ale locotenentului răsări un
amestec de ironie și de dispreț:
― Uitați, domnule căpitan, că suntem în război și pe front!… O viață
de om nu e îngăduit să primejduiască viața patriei!… Dacă ne -am
călăuzi după considerații sentim entale, ar trebui să capitulăm în fața
tuturor… Se vede însă că sunteți ofițer de rezervă, altfel n -ați vorbi așa
despre o crimă…
― Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă. Am fost avo cat… În vreme
de pace… Acum însă…
― Și eu sunt ofițer de reze rvă, întrerupse locotenentul cu mândrie.
Războiul m -a smuls din mijlocul cărților, de la Universitate, unde

aproape pierdusem contactul cu viața reală. Dar m -am dezmeticit
repede și mi -am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de
energii!
Căpit anul zâmbi, ca și când răspunsul i s -ar fi părut ridi col, și zise
cu glas blajin, colorat de o ironie blândă:
― Și eu care credeam că războiul e un ucigător de en ergii!
Apostol Bologa roși ca o fecioară și nu îndrăzni să se uite în ochii
căpitanului. Se simțea jignit până în măduva oase lor și căuta în minte
un răspuns aspru, care să pună capăt convorbirii. Atunci însă sosi
gâfâind caporalul, cu scăunelul fără spetează.
― Un moment, domnule căpitan, rosti Bologa triumfător,
întorcându -se spre caporalul as udat, parcă i -ar fi adus mân tuirea. E
prea înalt, nu vezi? strigă apoi mânios. Cum să se cațăre condamnatul
pe asemenea… In sfârșit, ce -mi fac eu sânge rău, când nici nu e în
atribuțiile mele execuția?!… Să vedeți voi ce va zice domnul general, să
țineți minte!… Acu ma ce mai stai? Aide, potrivește cel puțin locul și
trage mai sus funia!… Ce oameni!
Ridică mâinile, revoltat, și -i întoarse spatele. Se potoli însă brusc,
zărind pe cărarea dinspre sat un grup de ofițeri care se apropiau cu o
gravitate solemnă. În frunte venea însuși comandantul diviziei, mic,
gras, cu picioarele scurte și foarte roșu la obraz, bătându -și nervos
carâmbul cizmei cu o cra vașă, în vreme ce pretorul militar, un căpitan
burtos, cu mustăți sure, îi explica ceva gesticulând l arg cu mâna
dreaptă, în care ținea o foaie de hârtie…
― Vine convoiul… Uite și generalul! șopti Bologa, clip ind repede
către căpitanul care se dădea mai înapoi, ca di naintea unei năluci
neașteptate.
Locotenentul alergă întru întâmpinarea generalului și, sa lutând,
raportă cu importanță:
― Întâmplător am venit mai devreme, excelență, și am constatat că
lipsea scăunelul…
― Lipsea? repetă generalul cu o privire nemulțumită spre pretorul
care se uita disperat la Bologa.
― Am luat însă imediat măsuri de îndreptare, se grăbi să adauge
locotenentul, ca să scape pe pretorul uluit din încurcătură.
Totuși pretorul simți că generalul s -a supărat și, murmurând o
scuză, își iuți pașii, ca să ajungă cel dintâi la locul execuției și să se
încredințeze cum i s -au îm plinit ordinele. Dintr -o aruncătură de ochi
văzu tot, fără a se sinchisi de caporalul înțepenit într -o salutare
înfricoșată. Vru să se întoarcă zâmbitor spre generalul care sosea, dar
deodată își aduse aminte și întrebă îngrijorat:
― Călăul unde -i, caporal ?
― Noi nu știm, domnule căpitan, răspunse caporalul. Noi am avut
ordin să facem groapa și…
― Cum nu știii, dobitocule? se răsti pretorul cuprins de spaimă și
răcnind aproape furios: Dar unde -i plutonierul? Ce -a făcut
plutonierul?… Plutonier!… Închip uiți-vă, ex celență, n -avem călău!
adăugă, în culmea zăpăcelii, către generalul care tocmai sosise aproape
de groapă. Eu degea ba iau toate măsurile reglementare, căci oamenii

nu-și mai fac datoria!
Un plutonier, cu fața cenușie și uscată, veni în fuga mar e și se opri
tremurând lângă stâlpul spânzurătorii.
― Ce -ai făcut, ticălosule? Unde -i călăul? se repezi pre torul,
scrâșnind dinții. Am să te… am să…
― Treizeci de zile închisoare! interveni generalul, smulgându -și
mustața stângă și amenințând cu crava șa. Acu ma însă trebuie
comandat un om numaidecât…
― Caporal, tu vei fi călăul! zise pretorul repede, mai ușurat.
― Domnule căpitan, vă rog cu supunere, iertați -mă… bol borosi
caporalul, îngălbenind. Eu, domnule căpitan, vă rog cu supunere…
Pretorul nici nu -l auzi, ci se apropie de general ca să se mai plângă,
drept explicație, de nedisciplina oamenilor. Generalul însă, cu o
indignare stăpânită, îl întrerupe scurt, mormăind:
― Vom vorbi mai târziu… Acuma, la datorie!
Pe cărarea sură, în cob orârea grăbită a înserării, grosul con voiului
se legăna încet. Condamnatul, înfășurat într -o mantie verzuie, cu
gulerul ridicat, cu o pălărie civilă în capul plecat, pășea mașinal la
brațul unui preot militar bătrân, înconjurat de patru soldați cu
baionet a la armă. Urmau grupuri de ofițeri și soldați, de -a valma, aduși
de pe front înadins ca să vază execuția, toți cu căști de război și în
uniforme murdare, cu miros greu de tranșee, resfirați în voie, încât
coada ajungea până aproape de marginea satului.
Sub spânzurătoare, caporalul aștepta smirna, cu ochii tulburați, în
vreme ce plutonierul îi șoptea și -l învăța cum și ce are de făcut.
Vântul umed se înteți, măturând pământul, împiedicân du-se în
mormintele cimitirelor, zgâlțâind pe oamenii care se apropiau …
Apoi preotul se opri la marginea gropii cu osânditul care, văzând
lutul galben și cleios, avu o zguduire scurtă.
― Dumnezeu e bun și mare, îi bolborosi la ureche preot ul, speriat,
întinzându -i crucea la buze.
― Pe dincolo, părinte… vă rog! răsună iarăși glasul pre torului,
nervos și răgușit. Trebuie ordine… Plutonier, ia sea ma! Nu -ți știi
datoria?
Mersul convoiului se iuți ca la comandă și în câteva clipe se făcu o
roată de oameni în jurul spânzurătorii. Toți tăceau însă, parcă le -ar fi
fost fr ică să nu tulbure somnul unui bol nav istovit de suferințe. Doar
zgomotul de pași nerăbdători se amesteca în gemetele vântului
stăruitor…
― Doctore, doctore, durează mult? șopti Apostol Bologa,
agățându -se de brațul medicului, care se zbătea să -și deschidă trecere
printre soldații îngrămădiți.
― Ai să vezi… acuma nu -i vreme de… răspunse docrorul plictisit.
Puțin loc, hei, ce Dumnezeu… Faceți -mi loc, băieți!
Bologa izbuti să se strecoare, pe urmele medicului, până la
picioarele gropii, în fața spânz urătorii. Gâtul îi era uscat și amar, iar
inima i se frământa într -o emoție aproape dure roasă. Se simțea
mulțumit că va vedea tot și, ca să -și po tolească nerăbdarea, se uită
împrejur, căutând cunoscuți și prieteni printre zecile de fețe tăbăcite de

războ i și schi monosite sub povara căștilor de oțel… Generalul stătea în
dreapta, numai la vreo trei pași, ursuz, nemișcat. Mai înco lo însă
locotenentul Gross trepida fără astâmpăr, urmărind cu atenție
disperată toate mișcările condamnatului, care -i fusese b un prieten.
Văzând pe Gross, Bologa își aduse aminte de căpitanul străin de
adineaori și îl descoperi la spatele generalului, ținându -se cu mâna de
falcă, neclintit ca o mus trare.
"Ce om! se gândi Bologa cu necaz. Vine de la gară de -a dreptul aici și
tot el vrea să -mi dea lecții de umanitarism, parcă eu aș fi o fiară sau…"
În clipa aceea o mână îi strânse brațul.
― A, Cervenko! murmură Bologa, întorcându -se. Tu aici?… Mă
mir… Desigur că n -ai venit de bunăvoie… Știi că eu am făcut parte din
Curtea M arțială?
Căpitanul Cervenko nu mai apucă să răspundă, căci în văzduh
țâșni brusc glasul pretorului, mult mai ascuțit și mai tăios ca adineaori:
― Toată lumea trei pași înapoi!… Loc!… Loc!…
Oamenii, spăimântați parcă de zgomotul care îndrăznea să
străpungă trecerea, se îmbulziră și se retraseră câțiva pași. În locul gol
din jurul gropii rămase numai generalul, pe când lângă stâlpul cioplit
condamnatul privea drept înainte, mângâind blând digul care închidea
orizontul. Bologa, cu inima strânsă, se uita drept în ochii lui mari,
negri, fierbinți…
Și văzu deodată că omul de sub ștreang se întoarce spre pretorul
înmărmurit și -l auzi foarte deslușit, zicând:
― Vreau să mor mai repede…
Generalul încruntă din sprâncenele -i stufoase și îmbinate, spunând
pretorului:
― Vezi ce dorește.
Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste capetele oa menilor și
parcă nici nu mai auzi întrebarea pretorului care, așteptând zadarnic
un răstimp, izbucni speriat:
― Gata?… Atunci… da… atunci…
Și, uitându -se jignit spre general, păși pe movila de lut proaspăt de
la marginea gropii, desfășură hârtia ce i se boțise în mână și citi
sentința Curții Marțiale a diviziei, care osân dea la moarte prin ștreang
pe sublocotenentul Svoboda, pentru trădare și dezertare la dușman.
Glasul îi suna gol și prefăcut, de două ori se încurcă, drept care
generalul îi aruncă două priviri scrutătoare, iar la sfârșit răguși, parc -ar
fi răcnit din răsputeri o zi întreagă.
Apostol Bologa se făcu roșu de luare -aminte și privirea i se lipise pe
fața c ondamnatului. Își auzea bătăile inimii, ca niște ciocane, și casca îi
strângea țeasta ca și când i -ar fi fost mult prea strâmtă și îndesată cu
sila. O mirare neînțeleasă îi clocotea în creieri, căci în vreme ce pretorul
înșira crimele și hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului
de sub ștreang se umplură de viață, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o
strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea
cealaltă… Pe Bologa, la început, privirea aceas ta îl înfricoșă și îl
întărâtă. Mai pe urmă însă simți limpede că flacăra din ochii
condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă… Încercă

să întoarne capul și să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl
fascinaseră cu privirea lor disprețuitoare de moarte și înfrumusețată de
o dragoste uriașă. În cele din urmă Bologa se aștepta ca gura
condamnatului să se deschidă și să scoată un strigăt îngrozitor de
izbăvire, întocmai ca cei dintâi credincioși care, în clipa morții silnice,
vedeau pe Hristos…
Pretorul îndoi repede hârtia și, punând -o în buzunar, mormăi ceva
obosit. Atunci plutonierul se apropie de con damnat și -i șopti foarte
umil:
― Mă rog… mantaua…
Svoboda, fără să -l privească, lepădă îndată mantaua și rămase
într-o haină civilă cu gulerul răsfrân t, care -i lăsa gol gâtul alb, subțire și
lung. Pe urmă scoase pălăria, își netezi părul pe frunte și sărută lacom
crucea din mâna preotului, închinându -se repede… Se uită împrejur o
clipă, puțin ulu it, ca și când ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de
bucurie, își aduse aminte și se sui pe scăunelul de lângă stâlpul de
brad. Cu privirea lucitoare, cu fața albă și luminată, părea că vrea să
vestească oamenilor o izbândă mare.
― Aide, băiete, nu -ți fie frică, murmură plutonierul înfricoșat către
caporalu l scund, luându -i de spate și împ ingându -l ușor spre
condamnat.
Caporalul se apropie dârdâind, neștiind ce să facă. Se uită înapoi și,
la un semn al plutonierului, întinse brațele spre ștreang.
― Jos tunica! strigă atunci generalul, cu voce groasă. Milita rul în
uniformă nu poate fi călău!
Într-un minut caporalul întinse iarăși mâinile spre funie, numai în
cămașă și cu capul gol, ca un al doilea osândit. În răstimp însă Svoboda
își potrivise singur lațul pe gât, parcă ar fi încercat un guler neobișnuit.
― Trage scaunul! șopti iarăși plutonierul.
Caporalul smulse năuc scăunelul de sub picioarele con damnatului.
Brațul spânzurătorii pârâi, și trupul începu a se zvârcoli în căutarea
unui sprijin. În ochi lucirea stranie, arzătoare, pâlpâia mai puternic, cu
tremurări grăbite, din ce în ce mai albă… Bologa vedea bine cum bulbii
ochilor se umflau și se învinețeau, și totuși privirea își păstra
strălucirea însuflețită, parcă nici moartea n -ar fi în stare s -o întunece
sau s -o nimicească…
Plutonierul mai spuse cev a caporalului care, disperat, se repezi și,
cu amândouă mâinile, cuprinse picioarele spân zuratului, zguduite încă
de spasmuri nătânge.
― Dă -i drumul! strigă pretorul speriat. La o parte!… Ce faci?
Doctorul, lângă Apostol Bologa, stătea cu ceasornicul în mână,
numărând vremea. Perdelele negre ale amurgului se lăsau acuma tot
mai grăbite. Vântul se oprise brusc, ca un alergător sosit în fața unei
prăpăstii. Apoi, prin pânza tăcerii ce se urzea, străpunse deodată un
oftat prelung, ca o che mare…
Dar numai Bologa se întoarse și văzu un soldat cu o urmă de rană în
obraz, cu fața scăldată în lacrimi, gemând de milă. Vru să -i facă semn
să înceteze, dar atunci zări licăriri de lacrimi și în ochii altor oameni din
apropiere. Se zăpăci și simți că i s -a uscat cer ul gurii.

"De ce geme soldatul?" se gândi dânsul ca să -și domolească inima;
dar în clipa când îi răsări întrebarea aceasta în creier, privirea lui întâlni
iarăși ochii spânzuratului, în care acuma strălucirea de adineaori,
mândră și încrezătoare, se zbuci uma gâtuită de întuneric.
Trecură astfel câteva minute. Corpul spânzuratului nu mai mișca
de mult. Amurgul acoperea întreg pământul, ca un lințoliu negru…
― Ce facem, doctore? izbucni deodată generalul, ursuz. Nu vezi că
s-a întunecat?
― Datoria, excelen ță, răspunse medicul liniștit, cu ochii la ceas.
― Ce datorie?… Constată! Asta -i datoria dumitale! zise generalul
mai îndârjit.
Doctorul ridică din umeri, se apropie de stâlp și pipăi pulsul
spânzuratului, iar pe urmă murmură:
― A murit mai repede, parcă i-a fost silă de viață…
― Lasă comentariile! se înfurie generalul. Rezultatul!
― Excelență, condamnatul a expirat, raportă doctorul salutând.
― Atunci? Ei? zise generalul nerăbdător, întorcându -se către
pretorul buimăcit.
― Excelență, sentința s -a execu tat, rosti pretorul grăbit, bătându -și
călcâiele ca un recrut silitor.
Generalul venise înadins ca să țină o cuvântare asupra dezertării la
inamic și mai ales asupra pedepselor ce vor lovi fără cruțare pe cei care
s-ar abate de la datoriile ostășești. Dar acuma se simțea obosit și nu
mai avea poftă de discur suri.
― Atunci să mergem! mormăi dânsul, pornind atât de brusc, că
oamenii de -abia avură vreme să se dea la o parte spre a -i face loc să
treacă.
Pretorul împărți repede ordinele cuvenite plutonierului ș i apoi
alergă după general, să -i explice că vina incidentelor cade exclusiv în
sarcina oamenilor nedisciplinați. Pe urmă toată lumea se urni și
câmpul se umplu de pași. Numai Apos tol Bologa rămase pironit pe loc,
cu ochii mereu la spân zuratul căruia vânt ul îi zvârcolea aripile hainei.
― Bietul om! zise deodată căpitanul Cervenko, cu glas plâns, lângă
Bologa.
― Cum? Ce zici? făcu Bologa tresărind și adăugând îndată, ca să -și
ascundă emoția: De ce bietul om? De ce adică…
Dar nu sfârși, nici nu așteptă ră spunsul căpitanului. Plecă pe
cărare, spre sat, după ceilalți, ca și când i -ar fi fost frică să nu -l prindă
noaptea aici. La vreo treizeci de pași ajunse din urmă pe Klapka.
― Ei, ți -a plăcut, filozofiile? îi zise căpitanul cu o ușoară imputare în
glas.
― Domnule căpitan, pedeapsa… crima… legea, bolboro si Apostol
Bologa, speriat de întrebarea căpitanului.
― Da, da… și totuși… omul! murmură Klapka întunecat.
― Omul… omul… omul, făcu Bologa, cutremurându -se, împrejur
întunericul se înăsprise, înc ât înțepa ochii.
Bologa întoarse capul. Pe câmp, cât pătrundea privirea, si luete
negre se mișcau de ici -colo, parcă toți oamenii s -ar fi prefăcut în stafii
fără odihnă. Numai spânzurătoarea albea nepăsătoare, împrejmuită de

crucile albe din cimitirul mili tar.
Bologa se cutremură iar. Un frig dureros îi cutremură ini ma. Șopti
cu teamă:
― Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s -a lăsat pe pământ…
Glasul lui șerpui ca un scâncet de bolnav și se stinse în oftările
vântului.

2

Întunericul sugruma satul foart e împrăștiat în care azi trăiau mai
mulți soldați dușmani decât civili. Casele negre străjuiau sperioase
ulița largă, neprunduită, răvășită de gro pi, desfundată de miile de
căruțe ce treceau necontenit spre front, încărcate cu merinde pentru
oameni, întor cându -se înapoi veșnic pline cu rămășițe de -ale luptelor…
Ici-colo sclipea câte -un ochi de lumină galbenă, plăpândă, însemnând
comandamente, spitale, cârciumi -popote… Prin băltoacele uliții se
împleticeau, înjurând și blestemând, cei ce revene au de la execuție.
Apostol Bologa mergea tăcut alături de căpitanul străin. Vroi mereu
să-și grăbească pașii, să se despartă de omul acesta bănuitor, care
parcă și tăcând îi făcea mustrări. Dar în aceeași vreme aștepta să mai
afle de la dânsul ceva nespus de impor tant și -i era atât de necaz că nu
mai deschide gura, încât îi venea să țipe… Și întunericul umed,
înecăcios îi strân gea în clește inima, din ce în ce mai fără milă.
Apoi, în fața unei case cu ferestrele luminate, se auzi glasul
generalului, iar Klapka t resări și zise:
― Eu mă opresc aici… să…
Bologa nu răspunse și nici măcar nu salută, ci trecu înainte, mai
repede, ușurat, bucuros că a scăpat și înfricoșat să nu -l cheme înapoi,
ca și când căpitanul ar fi fost pricina apăsării ce -i încovoia sufletul. În
curând coti într -o ulicioară strâmtă și apoi intră în ograda căsuței de
nuiele, unde își avea locuința. Din fund, dintr -un șopron, auzi cântec
jalnic. Se supără că ordonanței îi arde de cântece tocmai acuma. Totuși
ascultă câteva clipe, gândindu -se: "E cântec de la noi…" Vru să strige pe
Petre, dar, după ce deschise gura, își luă seama și păși brusc în tindă.
Nu găsi ușa odăii și se înfurie: "El cântă în loc să…" în odaie, pe o masă,
ardea lampa cu flacăra gâtuită, cu sticla funinginită. Bologa își a șeză
casca pe laviță, pe urmă se trânti pe pat și rămase întins, cu mâi nile pe
piept, cu ochii în tavanul cu grinzi negre și crăpate. Se simțea frânt, ca
după o muncă istovitoare.
"Până la masă am să mă odihnesc puțin, să -mi alung gân durile", își
zise dâ nsul, căscând și închizând ochii.
Dar îndată gândurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzișurile
creierului, ca niște păsări hrăpărețe, și în ure chi îi răsună cântecul
ordonanței atât de limpede, parcă ar fi cântat sub fereastră. Atunci,
spăimântat, deschise iar ochii, îi trecu prin minte că ar trebui totuși să
cheme pe Petre, să -i spuie că mâine în zori de zi vor pleca înapoi pe front
și deci să nu uite ceva pe -aici… În același timp, însă, își dădu seama că
i-e frică să rămâie singur cu gândurile -i proprii și -și răspunse:
"Conștiința mea e împăcată"… Și numaidecât, ca la poruncă, îi răsăriră

în minte argumentele, cu zecile, îmbulzindu -se să -l încredințeze că
Svoboda a fost vinovat, a încercat să dezerteze și să trădeze, și că, prin
urmare, el, ca re din întâmplare l -a judecat și l -a osândit, n -are să -și im-
pute nimic, nimic… Totuși, pe când asculta în suflet dovez ile
liniștitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi ca niște sclipiri fără
rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub șt reang, cu privirea
mândră, tulburătoare ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de
argumente se topeau ne putincioase.
"Nu mai încetează Petre… De ce nu încetează?" se gân di atunci,
închizând iar pleoapele și lăsându -se obosit, în voia soartei.
Singură doina soldatului îi mai tremura în creieri, lină și blândă ca o
mângâiere catifelată, trezindu -i din somn șira guri de amintiri și
strămutându -i sufletul, pe aripi de vis, acasă, în târgușorul Parva de pe
valea Someșului.
Acolo era casa lui părintea scă, bătrână, solidă, chiar pes te drum de
biserica nouă, strălucitoare. Din cerdacul cu stâlpi înfloriți, printre
crengile nucilor sădiți în ziua nașterii lui, se vedea mormântul tatălui
său, împodobit cu o cruce sură de piatră, pe care numele, săpat cu
slove aurite, se deosebea din depărtare: Iosif Bologa.
Casa avea încăperi multe, cu mobile vechi, severe, amestecate, și o
curte mare, cu acareturi în fund, și mai încolo, o grădină ce mergea
până la Someșul cu ape gălăgioase. Aceas ta a fost, împreună cu c âteva
"table" de pământ roditor, zestrea fiicei doctorului Hogea, primul medic
de plasă în Parva, al cărui mormânt se află de asemenea în curtea
bic-ericii, ca o amintire a unei vieți de cinste și sârguință, și vrednic
urmaș al fostului subprefect din vrem ea revoluției și domniei lui Avram
Iancu. Cea mai mare bucurie a avut -o doctorul în ziua când bătrânul
protopop Groza i -a cununat fata cu avocatul Iosif Bologa. Din bucuria
aceea i s -a tras și moartea, urmată la câteva luni după nunta unicei
sale odrasle.. . Domnișoara Maria, de altfel, își binemeritase no rocul.
Fusese fată cuminte, așezată, fără fumuri și cu mare credință în
Dumnezeu. Rămasă orfană de mamă, a crescut în internatul de fete din
Sibiu. Acolo, în preajma examenu lui de clasa a șasea liceală, î n familia
directoarei, a făcut cunoștință cu Iosif Bologa, care, peste o săptămână
și fără a -i spune ei măcar o vorbă, a scris doctorului Hogea, la Par va,
cerându -i mâna. Peste altă săptămână s -a pomenit cu tatăl ei, a aflat că
"marele avocat" o iubește ș i, în trei zile, au serbat logodna chiar în casa
directoarei, dezolată că "Măriți" barem n -a terminat clasa… A stat apoi
logodită cin ci luni, până ce, după laborioase tratative cu socrul, Bologa
s-a hotărât să -și strămute în Parva cancelaria avocațială, fără mulți
clienți, din Sibiu. Astfel Maria a avut vreme să se obișnuiască cu gândul
că se va mărita cu un om care, și după logodnă, i -a rămas ca un străin.
În loc de iubire, simțea pentru Bologa un respect speriat, mai ales din
pricina avalanșelor de lau de cu care o copleșea tatăl ei ori de câte ori
venea vorba despre viitorul său ginere.
Nici nu a fost Iosif Bologa bărbatul care să înflorească visele
romantice ale unei fete de șaptesprezece ani. În figura lui aspră,
colțuroasă, cu ochi scufundați în orbi te și adumbriți de sprâncene
stufoase, cu mustăți castanii, bogate și cu o bărbie lată și puțin

învinețită de tăișurile briciurilor, părea că se simțea mai acasă ura
decât dragostea. Deși scump la vorbă și veșnic serios, avea un glas
pătrunzător de fierbin te, dovedind o inimă blândă și un suflet încordat
de viață lăuntrică. A fost feciorul cel mai mare al unui preot sărac din
Țara Moților, în a cărui familie rămăsese, ca un trofeu, amintirea
strămoșului Grigore, fruntaș în răscoala lui Horia și tras pe roat ă, la
Alba-Iulia, după potolirea țăranilor. În sufletul lui Iosif Bologa icoana
străbunului erou și martir a întețit râvna de muncă și a învăpăiat un
ideal. Îndată după ce și -a dobândit diploma de avocat, s -a aruncat cu
toată patima în politică, izbutind s ă ajungă cel mai tânăr con damnat în
procesul Memorandului și să petreacă vreo doi ani într -o închisoare de
stat.
Apostol s -a născut tocmai în zilele când tatăl său aștepta, la Cluj,
condamnarea. Până să se întoarcă Bologa din tem niță, copilul a deschis
ochii asupra lumii, îmbrățișat de o dragoste maternă idolatră. Lipsită de
iubire, tânăra d -nă Bologa și -a găsit în copil o țintă de viață. Sufletul ei
plin de credință în Dumnezeu a avut chiar momente de îndoială: oare
nu-și iubește odrasla mai mult decât p e Atotputernicul? Ca să -și
împace conștiința, și -a dat mare osteneală să sădească în inima micului
Apostol adorarea Domnului. Ast fel întâile amintiri ale copilului au fost
stăpânite de un Dumnezeu bun, blând și iertător care, în schimbul
rugăciunilor de t oate zilele, dăruiește oamenilor bucurii pe pământ și
veșnică fericire în cer. În închipuirea lui săltăreață, înfățișarea acestui
Dumnezeu se confunda cu protopopul Groza, care venea deseori,
întrebând totdeauna vești de la "martirul nostru", și căruia mam a îi
săruta mâna.
O schimbare adâncă, un fel de revoluție a stârnit în viața lui Apostol
sosirea tatălui său. Peronul gării era înțesat de oameni, domni și țărani
din împrejurime. Copilul se agăță disperat de fusta măicuței, așteptând
parcă o minune îngroz itoare… Apoi trenul a sosit și s -a oprit scârțâind
foarte urât, și dintr -un vagon s -a coborât Bologa, în haină neagră, cu
capul gol și o barbă mare castanie, crescută în temniță, s -a uitat puțin
la lumea de pe peron și pe urmă s -a repezit la micul Aposto l, l-a ridicat
și, în vreme ce oamenii strigau "trăiască", l -a sărutat zgomotos pe
amândoi obrăjorii. Cu prins de o spaimă dureroasă, copilașul a început
să plângă și să se zvârcolească în brațele străinului care, ascultând
acum discursul protopopului, înc erca să -l ostoiască și -l legăna ușor. În
cele din urmă Bologa, fiindcă micuțul răcnea din ce în ce mai speriat,
acoperind cuvântarea de binevenire, îl tre cu enervat în seama doamnei
Bologa, care se împurpurase de rușine și de emoție. În brațele ei Apostol
se mulcomi, privind însă mereu înfricoșat spre domnul cu barba cast –
anie.
De altfel, în aceeași seară Bologa avu o convorbire sol emnă cu
nevastă -sa în privința educației copilului. Îi dez voltă în fraze pompoase
niște principii, pomeni numele câ torva ed ucatori celebri, sfătuind -o
chiar să citească pe înde lete operele lor, pe care le citise și dânsul în
închisoare toc mai în vederea lui Apostol, și mai ales îi ceru energie, con –
centrare și hotărâre.
― Copilul trebuie să înțeleagă de la început că viaț a omului numai

atunci e prețioasă când urmărește un ideal! sfârși Bologa patetic.
Datoria noastră părintească de -abia acum începe! Trebuie să ne dăm
toate silințele ca să facem din odorul nostru un om și un caracter!
Doamna Bologa plânse și -și frânse mâini le. Din discursul soțului ei
înțelegea că i se cere să -și astâmpere dragostea de mamă, mângâierile și
răsfățările. Totuși, se supuse fără mur mur. Bologa, sărbătorit de o lume
întreagă, martir, cu aureo la temniței și cu barba impunătoare, i se
părea un st ăpân nespus de înțelept, căruia i se cuvine numai ascultare
și supunere. Se resemnă deci să -și iubească puișorul în taină și să -și
ferească mângâierile de ochii lui Bologa. În schimb, își înteți îngrijirile
religioase, întreținând mereu vie credința în su fletul lui Apostol. În
privința aceasta avea toată libertatea din partea soțului care, deși nu
era credincios, îngăduia reli gia în educație ca un mijloc pentru
dezvoltarea fanteziei.
Apostol, potolit și timid, fără tovarăși de jocuri, simți adânc
atmosfer a gravă pe care o impuse tatăl său în casă. Ii rămase întipărită
în inimă spaima primei întâlniri cu el și -l privea mereu ca pe un străin
venit anume să -l terorizeze. Ceasuri de bucurie petrecea numai cu
mama, când erau sin guri acasă, și uneori cu protopo pul Groza care,
fiind văduv, se înviora în tovărășia copilului blând și inteligent. Peste
toate gândurile și închipuirile micuțului însă plutea veșnic o iubire
foarte nelămurită, în care stăpânea Dumnezeu…
Când împlini vârsta de șase ani, alt eveniment s traniu îi zgudui
sufletul… Doamna Bologa, gândindu -se că copilul trebuie să înceapă
școala, se sfătui îndelung cu protopopul Groza cum să -i înlesnească
sarcina și căzură de acord că e nevoie de implorarea Atotputernicului.
Prin urmare, hotărâră să pună p e Apostol să zică "Tatăl nostru", într -o
duminică, în cadrul sfintei liturghii. Făcură pregătirile în mare taină, ca
să nu prindă Bologa de veste și să le zădărnicească plan ul… În sfârșit,
în ziua stabilită soții Bologa luară loc în stra na dreaptă, ca de obicei, iar
Apostol, în fața lor, în hăinuțe noi, mai palid și cu ochii aprinși de
emoție. Doamna Bologa lăcrima și tremura, închinându -se înfrigurată
și frământând neîncetat cărticica de rugăciuni… Apoi venind momentul
rugăciunii, se plecă speriată p este strană și -i șopti: "Acuma,
puișorule…" Cu fruntea sus, cu mers apăsat, Apostol trecu în fața ușii
împărătești, căzu în genunchi, împreună mâi nile… Peste o clipă glasul
lui subțire ca un fir de mătase albă fâlfâia în tăcerea înecată de
respirații, se ridica spre tavanul înstelat, se coborî printre sutele de
oameni… Ochii lui văzură la început, în altar, pe protopopul Groza
zâmbindu -i cu blândețe și încurajându -l; pe urmă însă rămase numai
crucea aurită, sus, parc -ar fi plutit în văzduh… Apoi, tocmai în clipa
când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul și,
într-o depărtare nesfârșită și totuși atât de aproape ca și cum ar fi fost
chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nourași albi, în mijlocul cărora
strălucea fața lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare,
înfricoșătoare și în același timp mângâietoare ca o sărutare de mamă…
Din strălucirea dumnezeiască însă se limpezea o privire vie, in finit de
blândă și de măreață, care parcă pătrundea în toate adâncurile și
ascunzișurile… Arătarea aceasta a durat nu mai o clipă și a fost atât de

nemărginit de dulce, că inima lui Apostol și -a oprit bătăile, iar ochii i
s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuși, sufletul îi era atât de
plin de fericire, că ar fi fost bucur os să moară atunci acolo, privind
minunea dumnezeiască… Când se întoarse la loc, păru schimbat la
față. Pe obrajii albi, ochii albaștri erau ca două izvoare de lumină.
― Măicuță, am văzut pe Dumnezeu! murmură copilul cu însuflețire,
în vreme ce doamna Bo loga încerca să -și șteargă lacrimile cu batista
udă de plâns.
Vedenia lui Apostol dădu prilej la oarecare controverse în casa
Bologa. Protopopul și d -na Bologa credeau cu tărie că bunul
Dumnezeu, printr -o grație deosebită, a arătat astfel calea pe care
trebuie să meargă băiatul în viață; avocat ul, dimpotrivă, căuta să le
documenteze că toată "minu nea" e numai rezultatul exaltării religioase
a copilului… În cele din urmă, neizbutind a -i convinge, Bologa se
supără, le impută că vor să -i îmbolnăvească feci orul, umplându -i
mintea fragedă cu fantasmagorii popești și, fiindcă el, ca tată, e
răspunzător de sănătatea sufletească a lui Apostol, interzise pe viitor
asemenea exhibiții odată pentru totdeauna.
Clasele primare le făcu acasă, având pe doamna Bologa ca
instructoare. Bologa îi controla pe amândoi în fiecare sâmbătă, cu o
severitate din ce în ce mai strașnică, parcă ar fi avut în fața lui niște
complici întru a -l trage pe sfoară. Deși Apostol era silitor, tatăl hotărî
să-l trimită, pentru cur surile secund are, la liceul din Năsăud, spunând
că copilul trebuie să ia contact cu oamenii și cu lumea. În realitate
Bologa, nemulțumit de educația ultrareligioasă ce o primea copilul
acasă, în ciuda prescripțiunilor lui, voia să curme răul cât mai era
vreme.
Îl dădur ă în pensiune la profesorul de matematică, pri eten bun cu
Bologa, ca să fie bine îngrijit și supravegheat, ca acasă. Când plecară
părinții și rămase singur, Apostol fu cu prins de o spaimă dureroasă. Se
simți părăsit, izgonit, străin și neputincios. Și ni ci măcar nu putea
plânge, de teamă să nu -l ia în râs copiii gazdei. În clipa însă când îi era
sufletul mai stors de nădejde, a văzut în peretele odăiței o icoană cu
Isus Hristos răstignit pe cruce. Și atunci toată întristarea i -a dispărut
ca prin farmec. N u mai era singur. Dumnezeu îi alina inima…
Parva fiind aproape de Năsăud, doamna Bologa venea în fiecare
lună să -l vadă, să -l mângâie… Dar Apostol părea acu ma vesel și
mulțumit. Cartea îl pasiona. La sfârșitul anului școlar, mergând acasă
în vacanță, prezentă cu bucurie tatălui său un certificat strălucit.
― Te felicit! îi zise Bologa, după ce citi cu luare -aminte, strângându -i
mâna ca unui prieten.
Strângerea aceasta de mână îi făcu o impresie curioasă. Pentru
întâia oară simțea că tatăl său îl iubeșt e. Până atunci i se păruse că
dragostea trebuie să fie neapărat cu lacrimi și râzgăieri. Acuma înțelese
că există și iubiri reținute, bărbătești. De altfel, chiar și el devenise mai
discret în dezvăluirea sentimentelor. Îi plăcea să fie privit ca om seri os.
Prietenii lui cei mai buni, Alexandru Pălăgieșu și Con stantin Boteanu,
erau cu trei -patru ani mai mari ca dânsul.
Când termină clasa a patra și aduse iar certificatul, Bologa crezu

nimerit să -i spună câteva cuvinte grave, de față cu doamna Bologa, în
picioare. După o introducere cu citații latinești, îi evocă amintirea
străbunului tras pe roată la Alba -Iulia și apoi urmă cu glas falnic:
― De azi încolo, fiul meu, ești bărbat. Dacă ar fi nevoie, ești pregătit
să-ți poți câștiga singur o pâine. Intrând în cursul superior, orizontul
are să ți se lărgească. Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viața și
lumea sunt pline de taine grele. Să năzuiești mereu a dobândi stima
oamenilor, și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie
totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci
numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea
din afară! Ca bărbat, să -ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești
român!…
În clasa a cincea, spre Crăciun, într -o oră de mate matică, Apostol fu
chemat puțin afară. În coridor aștepta vizitiul lor, cu căciula și cu biciul
în mână.
― Ei, ce -i, ce s -a întâmplat? întrebă Apostol tulburat.
― Bine, domnișorule, tot bine, dar azi -noapte a murit domnul
avocat, de inimă, și m -a trimis do amna să te aduc și pe d -ta la
înmormântare…
Până în Parva, Apostol a plâns în neștire… Înmormântar ea a fost
impozantă. Mii de oameni au petrecut coșciugul la groapă, și multe
cuvântări jalnice. Pe urmă, câteva zile, Apos tol a stat acasă. Nu mai
plâng ea, dar ședea ceasuri întregi încremenit în fața unei fotografii care
reprezenta pe tatăl său într -o poză dârză, amenințătoare. (Era făcută la
Cluj, pe când se întorcea din temniță.) înainte îi fusese frică de fo –
tografia aceasta. Acuma îl rodeau remușcări . Simțea împrejur întrebări
fâlfâind cu aripi negre și nu îndrăznea să le privească. Își zicea mereu că
n-a știut să -l prețuiască, își amintea îndrumările lui severe și -i era
teamă necontenit să nu se dărâme ceva, undeva, și nu -și dădea seama
ce și unde… Doamna Bologa, îngrijorată de jalea lui, îi zise, a treia zi,
foarte blând și duios:
― Lasă, dragul mamei… Ce să facem? Așa a vrut Dumnezeu…
― De ce? întrebă deodată Apostol, privind -o cu niște ochi goi.
Mama îi răspunse ceva, dar el nu mai înțelese v orbele ei, căci în
clipa când a rostit întrebarea, a simțit cum i se dărâmă în suflet, cu
zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului.
"Am pierdut pe Dumnezeu", îi fulgeră prin minte, închizând ochii cu
frică, parcă as tfel ar fi vrut să împiedice ruina. Avea impresia foarte
clară că se prăbușește într -o prăpastie fără fund și nu se poate opri, nu
se poate agăța de nimic. Aceasta însă a ținut numai un moment, sau
poate nici atâta, iar pe urmă a rămas cu o groază crâncenă în inimă, ca
și când s -ar fi trezit, în miez de noapte, singur, într -un cimitir imens,
fără să știe încotro să apuce…
Se întoarse la Năsăud buimăcit, cu sufletul zdrențuit de îndoieli și
sigur că și -a pierdut rostul în lume. Un răstimp a mai încercat să -și
reclădească din dărâmături o casă nouă. Observa însă că de sub fiecare
piatră izbucnea câte -o între bare dureroasă și fără răspuns…
Strădaniile acestea zadar nice, cu chinurile lor neostoite, îl obosiră
repede. Dar apoi peste ele se înălță, ca un ste ag biruitor, dorința de -a

cunoaște, de -a găsi răspunsuri precise la toate întrebările
tulburătoare… Ca "abiturient" a petrecut vacanța în consfătuiri cu
mamă -sa și cu protopopul Groza care, amintindu -și arătarea cere ască
de odinioară, doreau să -l îndrep te spre cariera preoțească. Apostol însă
nici nu voia să audă de teologie. Acuma era aproape de douăzeci de ani,
înăltuț, foarte zvelt, cu o frunte albă foarte frământată, cu părul
castaniu lung și dat pe spate, având ceva din înfățișarea tinerilor de la
începutul secolului trecut, gata să moară pentru un dor. Pe cât inima îi
clocotea de o poftă de viață năprasnică, pe atât mintea lui se zbuciuma
cu întrebări tainice, suferind fizi cește de câte ori, în căutarea explicației,
se izbea de zidurile începutului și sfârșitului între care e mărginită
cunoștința omenească. Se făcuse gânditor, chiar visător, cu apucături
romantice, cu hotărâri încăpățânate. Doamna Bologa spu nea, cu o
ușoară umbră de părere de rău, că seamănă la caracter cu răposatul,
ceea ce pe Apo stol îl măgulea, căci, cu cât creștea, cu atât admira mai
mult înțelepciunea tatălui său, silindu -se din răsputeri barem să -l
egaleze… Când își dădu seama că rezistența fără argumente nu va
convinge pe maică -sa și mai ales pe Groza, le declară ritos că e l de mult
nu mai crede în Dumnezeu și prin urmare nu -și poate alege o carieră
bazată pe înșelăciune. Protopopul se indignă și plecă fără să -i dea
mâna, iar doamna Bologa plânse o săptămână întreagă, rugându -se
Atotputernicului să -i întoarcă băiatul pe cale a cea bună.
Apostol se hotărâse de mult să urmeze filozofia. Auzind aceasta,
indignarea protopopului se înteți și, ca să frângă cerbicia fiului rătăcit,
povățui pe doamna Bologa să -i refuze mijloacele bănești. Abiturientul
se posomorî. Câteva zile de -a rân dul avu lungi consfătuiri cu singurul
său prieten din Parva, cu Alexandru Pălăgieșu, care făcuse cursul de
notar și acuma era practicant, în așteptare să iasă la pensie notarul
bătrân și să -i ia locul. Drept urmare a consfătuirilor, Apostol se repezi
până la Năsăud, se mai sfătui și cu fosta lui gazdă, și cu directorul
liceului, iar rezultatul fu o petiție către Min isterul Instrucției, în care
solicita o bursă de la stat. Peste vreo trei săptămâni veni și răspunsul: i
s-a acordat un loc într -un "colegiu st udențesc" la Budapesta, ceea ce
înseamnă pensiune completă și chiar câteva coroane pe lună, de bu –
zunar.
La Universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate. Le -a
biruit cu o însuflețire aprigă. A învățat ungurește și nemțește în câteva
luni, în cât primul examen i -a adus felicitări și o invitație la masă din
partea profesorului de filozofie, bătrân, sărac și nobil. Între profesor și
elev s -au statornicit niște legături ca între un duhovnic și un
drept -credincios. Cunoscător al sufletului omenesc, profesorul a înțeles
repede neastâmpărul lui Apostol și l -a îndrăgit. I se părea că tânărul
acesta, ros până în temelii de îndoieli, e reprezentantul tipic al unei
generații care, pierzând credința în Dumnezeu, se înverșunează a găsi
ceva în afară de sufl etul omului, un Dumnezeu științific, lipsit de taine
și de ne cunoscut, un adevăr absolut, în dosul căruia să nu mai fie
nimic, în care să se cuprindă și să se lămurească chiar și neantul…
Seninătatea și simpatia profesorului au potolit încetul cu încet ul
avântul studentului. Chiar în prima va canță universitară Apostol a

venit acasă cu o "concepție de viață" pe care toată vara a explicat -o lui
Alexandru Pălăgieșu, devenit notar în Parva.
― Omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme, spunea
stude ntul cu o încredere parc -ar fi descoperit piatra filozofală. O licărire
de conștiință trecătoare… Numai colec tivitatea organizată devine o forță
constructivă, dragă pri etene! Singularizat, omul se pierde, pe când
într-o colectiv itate orice sforțare îș i găsește locul ei și toate împreună
contribuie la înălțarea fiecărui individ, precum activitatea co mună a
tuturor colectivităților apropie omenirea de Dumnezeu… Azi, din
pricina lipsei de organizare, nouăzeci la sută cel puțin din munca
creierului ome nesc se risipește, închipuiește -ți ce-ar fi când s -ar uni,
printr -o organizație perfectă, sforțările mintale ale tuturor oamenilor
spre aceeași țintă!… Câți oameni trăiesc azi pe pământ? Două miliarde,
să zicem… Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde
de kilograme de materie cenușie, într -un avânt comun, ar porni la
asaltul porților închise?
― Adică, mai pe românește, să facem ceea ce facem cu toții, zise
notarul. Să ne facem datoria către stat, nu -i așa?… Apoi asta spun și
legile noastre…
― Nu, nu legile… Conștiința să -ți dicteze datoria, nu leg ile… Mare
deosebire! se înflăcără Apostol, reîncepând fur tunos explicațiile.
Doi ani de zile, în Budapesta, și -a pus la încercare "concepția de
viață" în toate împrejurările, și după fiece încer care i se părea mai bună,
mai mulțumitoare. Viața în capi tală însă îi era nesuferită. Zgomotul
străzilor, egoismul oa menilor, mecanizarea vieții îl supărau. Râvnea
civilizarea sufletului și aceasta i se părea că nu se poate dobândi în
marile aglomerații de oameni. În mijlocul naturii se simțea liber și mai
aproape de inima lumii. De câte ori avea vreme, fugea de oraș. Dealurile
din jurul Budei le cunoștea întoc mai ca împrejurimile Parvei… Numai
când venea acasă ob serva că și -a potrivit vi ața pe un calapod care aici
nu era deloc prețuit. În Parva i se clătina concepția și avea nevoie de
sforțări ca să nu i se sfărâme. Statul, aici, era privit ca un vrăjmaș…
Tocmai în vacanța a treia a găsit argumentul mulțumitor, într -o
discuție cu avocat ul Domșa, care, după moartea bătrânului Bologa, a
făcut avere în Parva.
― Eu nu afirm că statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o
inspirație subită. Nu afirm deloc… Dar câtă vreme ex istă, trebuie să ne
facem datoria… Dați -mi un stat mai bun, și mă închin. Altfel însă vom
cădea în anarhie, domnule Domșa! în viață trebuie să contăm pe
realități, nu pe dorinți!
Avocatul Domșa îl iubea și -i prevedea un viitor strălucit, de altfel
împreună cu toți domnii din Parva și chiar cei din Năsăud. Se spunea că
Apostol e răsfățatul facultății și că are să ajungă negreșit profesor la
Universitate. De aceea Domșa îi făcea puțină curte, în speranța că îi va
atrage atenția asu pra domnișoarei Marta, o fetiță de vreo șaptesprezece
ani, drăgălașă și isteață cum nu s -a mai pomenit pe valea Someșului, și
care, pe deasupra, avea o zestre boierească, fiind singura odraslă a
însuși domnului Domșa.
Într-o bună zi, dorind să continue discuția, Apostol făcu o vizită

avocatului. Nu -l găsi acasă, dar îl primi domnișoara Marta. Stăt u o
jumătate de oră, vorbind cu domnișoara nu mai despre nimicuri și
crezând mereu ca va sosi Domșa. A doua zi reveni și iar șezu o jumătate
de oră cu Marta. Apoi o săptămână întreagă, în fiecare zi, mereu la
aceeași oră și din ce în ce mai bucuros că nu e ra acasă avocatul. Și,
peste altă săptămână, spuse radios doamnei Bologa:
― Mamă, știi că am să mă logodesc cu fata lui Domșa?
Doamna Bologa încremeni. Marta i se părea prea cochetă și
ușuratică. O fată crescută în voia soartei ― doamna Domșa murise de
vreo patru ani ― nu poate fi o soție potrivită pentru Apostol. Încercă să
se împotrivească. Chemă iarăși într -ajutor pe protopopul Groza. Toate
în zadar. Logodna se făcu, fără ceremonie, în familie, stabilindu -se însă
că nunta vor serba -o când va termina Apos tol studiile, peste un an sau
doi.
Curând, după logodnă, sosi în Parva un locotenent de vânători
imperiali, foarte țanțoș și încrezut, feciorul judecătorului ungur.
Apostol îl privi cu dispreț, zicând că e gol și sec, pe când Marta îl găsi
interesant și dr ăguț… Dumini ca următoare avu loc "balul filantropic".
Deși Apostol nu era dansator, în seara aceea a dansat cu furie, ca nu
cumva să rămâie mai prejos de "cellalt". Locotenentul însă a jucat puțin
și numai cu vreo trei fete, între care și cu Marta. Și a tunci, pe fața ei,
Apostol a văzut o mândrie și o bucurie rău ascunsă…
În trei zile sufletul logodnicului s -a umplut de otravă. Se simțea
nenorocit și -l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în
inima Martei și era sigur ca Marta alege unif orma strălucitoare,
pintenii… Și el care, ca fiu de văduvă, nici n -a făcut armata! Intr -un
moment de disperare socoti că ar fi bine să renunțe la favoarea legii
militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofițer și să -i arate Martei
că poate fi și e l ca "cellalt"… În orice caz, nu va lăsa nici în ruptul
capului să fie izgonit din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e așa, el o
iubește mai mult. Are să lupte și s -o cucerească definitiv. Dacă ea nu e
în stare să se ridice până la el, se va coborî el la ea . Marta însă trebuie
să-l iubească numai pe el!
Atunci începură să umble zvonuri de război și într -o bună zi
locotenentul chiar trebui să -și curme concediul și să plece în mare
grabă la regiment. Apostol se duse a doua zi la Marta, triumfător. Când
veni în să vorba de locote nent, Marta zise cu ochi melancolici:
― Simpatic om!… Acuma va fi erou!
Apostol îngălbeni. Se hotărî să strice logodna, să re cunoască fără
înconjur că mamă -sa a avut dreptate și să -și vază de cărțile lui… Dar
asta ar însemna o lașit ate. Dacă în prima ciocnire cu viața se dă bătut,
atunci ce va fi viitorul?
Apoi, peste frământările lui, izbucni războiul… Și concepția de viață,
clădită și cârpită în trei ani de chibzuiri, se zdruncină din temelii.
Războiul nu intrase în socotelile lu i. Și totuși acuma trebuia o
hotărâre… Se sfătui cu Pălăgieșu, fără rezultat. Pălăgieșu declară
categoric că "toți trebuie să ne facem datoria către patrie". Părerea
aceasta însă era a unui reprezentant al statului, deci impusă, și nu
izvorâtă dintr -o convingere liberă… Apostol, în sufletul său, credea că

cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal. Da, dar
dacă mâine va fi chemat și el în arma tă?
― Vezi, dragul mamei, îi zise doamna Bologa, îngrijo rată, dacă ne
ascultai pe noi și te duceai la teologie, azi ai fi preot și nici capul nu te -ar
durea de războiul lor… Pe când acuma, Dumnezeu știe…
Mai mult ca să se ispitească pe sine însuși, Apostol răspunse:
― Zilele acestea am să plec și eu la datorie…
Doamna Bologa, speriată și r evoltată, întrebă:
― Să-ți primejduiești tu viața? Pentru cine și pentru ce?
― Pentru patrie, murmură studentul cu un zâmbet nehotărât.
― Noi n -avem patrie! strigă atunci mama, indignată. Asta nu -i
patrie… Mai bine s -o calce în picioare caii muscalilor!
Trimise îndată după protopopul Groza și împreună căutară să -i
scoată din minte gândurile nesocotite. Nehotărârea lui Apostol se
zvârcolea. Ieși pe stradă buimăcit și nimeri tocmai la Domșa acasă.
― Cum, tu? Speranța noastră? Să te bați tu pentru un gurii c are ne
bat pe noi? Dar când ai o patrie ca a noastră nu ești deloc obligat să te
îmbulzești la datorie, ba chiar dim potrivă!
― Și totuși ideea? zise Apostol fără convingere.
― Ce idee?… Când e viața omului în joc, dai dracului toate ideile…
Noi trebui e să așteptăm, Apostole! Lozinca noastră să fie: rezerva…
― Rezerva înseamnă pasivitate și pasivitatea e mai rea ca moartea…
― Pasivitatea păstrează intacte speranțele, pe când ac tivitatea acum
e egală cu nimicirea.
Apostol tăcu. În sufletul lui se în chegase convingerea că nu trebuie
să plece. Dar nu apucă să spună nimic lui Domșa, căci se pomeniră cu
Marta, care tocmai se întorcea de la o prietenă. Avocatul, ca de obicei, îi
lăsă singuri…
― Toată lumea pleacă la război, zise Marta.
În privirea ei, î n glasul ei, Apostol simți o tremurare ciu dată. Marta
se gândea la "cellalt". Un ceas stătură de vorbă, și toată vremea Apostol
văzu că logodnica lui e ca o străină, înțelegând însă că, printr -un singur
gest, i -ar putea dobândi sufletul întreg… Un ceas șovăi, apoi la plecare
se uită adânc în ochii ei și zise cu hotărâre:
― Poimâine voi pleca la război!
Marta avu un zâmbet de necredință, dar numai o clipă. În clipa
următoare obrajii ei se îmbujorară, privirea i se înflăcără, plină de
mândrie, ș i apoi, cu o mișcare pătimașă, se repezi la Apostol și -l sărută
pe buze… Și Apostol, în sărutarea aceasta, își sorbi izbânda.
A teia zi a plecat la Cluj și s -a prezentat la cercul de recrutare, unde
un colonel deșirat l -a felicitat călduros. Când s -a îmb răcat în uniformă
și s-a uitat în oglindă, nici nu s -a mai recunoscut, atâta de marțial i se
părea că s -a făcut. De altfel, în oraș clocotea un entuziasm contagios. Pe
trotuare, în caf enele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau veseli,
parcă războiu l i-ar fi scăpat dintr -o primejdie grozavă sau le -ar fi
făgăduit o fericire cerească. În atmosfera aceasta, ul timele rămășițe de
șovăire se topiră ca niște stropi de ceară. Se simțea mândru și fericit în
uniforma cochetă de artilerie și saluta țeapăn pe t oți militarii ce -i
întâlnea, adânc convins că și astfel își împlinește datoria către țară.

Două luni a urmat școala de artilerie, apoi a fost trimis pe front. Pe
urmă l -au numit ofițer, a fost rănit o dată ușor și a doua oară greu,
încât a stat două luni î n spital și o lună în concediu acasă, a fost decorat
de trei ori, înaintat locote nent… toate în vreme de doi ani. Războiul a
luat locul de frunte în concepția lui de viață, din care odinioară vruse
să-l elimine. Acuma își zicea că războiul e adevăratul izvor de viață și cel
mai eficace element de selecțiune. Numai în fața morții pricepe omul
prețul vieții și numai primejdia îi oțelește sufletul… Pe urmă a fost la
Curtea Marțială care a judecat pe Svoboda… Pe urmă au venit
spânzurătoarea și ochii cond amnatului… și doina ordonanței, sub
fereastră, care nu mai încetează deloc, ca o mustrare…

3

― Don' locotenent, e târziu, vremea cinei…
Apostol Bologa deschise ochii, zăpăcit. Lângă pat, ordonanța
mormăia blând aceleași cuvinte, ca o babă cu farmec e.
― Ce-i, Petre? Am dormit? întrebă locotenentul, sărind în picioare și
uitându -se repede la ceasul -brățară. Ei, poftim! Am întârziat de la
masă… Și numai tu ești de vină, că nu știu pe unde tot umbli, în loc
să-mi fii de ajutor…
Dojenind de Petre, îș i dădea bine seama că vrea să -și impute
amintirile care l -au cuprins în mrejele lor și de care îi era teamă ca de
niște remușcări neiertătoare. Grăbit să plece, nu -și găsi casca și
mormăi:
― Fă lampa mai mare, că parcă suntem într -o criptă…
De lângă lamp ă, ordonanța ridică o scrisoare și i -o întin se:
― A venit de la amiază, dar cu vălmășagurile astea…
Apostol luă scrisoarea, se uită la adresă și rămase câteva clipe cu
ochii la Petre, ca și cum n -ar fi îndrăznit s -o citească.
"Iată, mi -e frică și de slo va mamei, se gândi cu amărăciune. Atâta
m-a făcut de laș execuția unui trădător!"
Apoi se așeză mânios pe laviță, trase lampa mai aproape, rupse
plicul și citi pe nerăsuflate:
"Dragul mamei mult dorit. Tare -mi tremură inima de gr ija ta, că de o
săptămână n-am primit nici o știre și pe aici geme pământul de oaste și
cătane, de trăim mereu cu frica în sân. Totuși sunt puțin mai liniștită
de când am auzit că, pe unde ești tu, s -au potolit bătăliile. O, dare -ar
Dumnezeu să se sfârșească odată, că de atâta răzb oi ni s -a acrit sufletul
și ne-au secat lacrimile.
Tot așteptăm să ne pomenim cu tine pe acasă, măcar pe câteva zile,
că alți ofițeri capătă concedii des. Și noi avem în gazdă un maior, tare de
treabă, polonez. Bietul om toată ziulica oftează de dorul fami liei, că -i
însurat și are șase copii… Știi, dragul mamei, că pe protopopul Groza
l-au luat și l -au dus în internare prin Țara Ungurească, fiindcă
Pălăgieșu l -a pârât că -i periculos pentru liniștea comunei. O, Doamne,
mare -i răbdarea și îndurarea ta! Ba P ălăgieșu se mai laudă, chiar și față
de mine, că, de ar fi vrut el, ar fi putut face să -l și spânzure, că ― zice ―
mâna lui e grea când vede că oa menii nu se astâmpără. Dar zice că i -a

fost milă de cei optzeci de ani ai lui Groza, altminteri nu s -ar fi mu lțumit
numai cu internarea. Că, zice, protopopul a predicat de pe amvon
precum ca să nu ne lepădăm limba strămoșească și nici credința în
Dumnezeu, ci să le păstrăm cu sfințenie. Și din pricina aceasta l -au
ridicat și l -au închis, iar comuna a rămas numai cu diaconul, să facă
slujba și la biserica cea mare, și peste apă, în bisericuța din Ierusalim…
Eu mă tot rog fi erbinte bunului Dumnezeu și tare mi -e nădejdea că
rugăciunile noastre vor găsi milă și îndurare în ceruri!
De multe ori mă gândesc și mă cutr emur, ce -ar fi dacă ar trăi bietul
tatăl tău? Cum era el de inimos, vai, Doamne, poate că nici tu n -ai fi
unde ești, căci el nu te -ar fi lăsat pentru nimica -n lume. Dar eu,
sărmană văduvă, ce să fac? Plâng și mă rog lui Dumnezeu să -ți poarte
de grijă și să te apere și să -ți lumineze sufletul și cărările vieții…
Acum barem de -ar veni odată pacea, să mai scape oame nii de
chinuri și de groază. Că de când a intrat și România în război parcă
viața noastră e și mai amară, și mai întristat ni -e sufletul… Mart a zice
că ți-a scris mereu, dar că tu nu i -ai răspuns la două scrisori și poate că
te-ai supărat cine știe de ce. Scrie -i, dragul mamei, că Domșa e foarte
cumsecade și -ți poartă de grijă ca un părinte. Apoi și fața -i bună și are
sufletul de ceară, doar că -i tânără și nepricepută în viață. Mereu îmi
spune că i -e dor de tine, dar iarăși nu poate sta nici prea retrasă și
trebuie să mai glumească cu cei ofițerași de pe aici, că așa -s vremurile.
Dacă ai fi tu acasă, am avea și noi un sprijin. Dar nu -i nimic, va trece și
furtuna, și Dumnezeu va plăti tuturora după dreptate. Până va veni
ceasul mântuirii, eu în scrisorile tale caut mângâiere și le aștept și
tremur când nu sosesc. Că tu ești mângâierea și nădejdea mea pe lume,
și credința în Dumnezeu. Rămâi cu bine și scrie -mi degrabă. Dumnezeu
să te aibă în paza lui cea bună. A ta Mamă".
Apostol îndoi iar scrisoarea, o vârî încetișor în buzunar și oftă,
zâmbind amar și zicându -și: "Biata mamă! Se vede că -i strănepoata
subprefectului lui Avram Iancu…"
Cuprinsul sc risorii îl simțea foarte lămurit în creieri, ca o apăsare.
Numai vorbele despre Marta parcă pieriseră fără urme, deși altădată
tocmai acestea I -ar fi pus pe gânduri… Ridicând capul, întâlni privirea
ordonanței, aprinsă de o curiozitate umilă. Apostol tre sări, ca și cum
i-ar fi fost frică să nu -i fi citit gândurile.
― Oare ce -o mai fi pe la noi pe -acasă, don' locotenent? întrebă
deodată soldatul cu glas încărcat de respect.
― Ce să fie, Petre? Necazuri și amar, răspunse Apostol blând.
Își potrivi casca în cap, își ridică gulerul ulancei și ieși în ogradă,
urmat de ordonanță. În poartă se întoarse și -i zise cu același glas
moale:
― Ia seama, Petre, că mâine în zori plecăm înapoi, pe front! Să aduni
deci toate catrafusele… Degeaba, Petre, tot mai bine -i acolo decât aici!

4

Popota diviziei era într -o fostă cârciumă, alături de casa în care
locuia generalul Karg. În sala mare dinspre uliță, cu ferestrele oblonite,

ca să nu pătrundă lumina afară, mâncau ofițerii de la cartierul diviziei,
precum ș i cei de la comanda mentul brigăzii de artilerie, care se afla în
sat. În fund, într -o odăiță, era popota trecătorilor, adică a celor ce
mergeau spre front sau se întorceau de acolo și trebuiau să zăbovească
un răstimp pe la numeroasele servicii ale divizi ei.
Fiindcă întârziase, Bologa nu mai vru să treacă prin sala cea mare,
ci coti prin ogradă și intră în tindă, unde câțiva soldați spălau vase,
ștergeau tacâmuri, desfundau sticle, în vreme ce alții veneau de pe
coridor, de la bucătăria îndepărtată, cu far furii pline cu mâncăruri ori
cu butelii de vin… De aici o ușă dădea direct spre popota mare, iar alta,
în stânga, spre cuibul trecătorilor. Un soldat se repezi și deschise lui
Bologa.
În odăiță erau numai două mese lungi și o canapea hodorogită, pe
care zăcea un morman de mantale, căști, revolvere, săbii, baionete, de -a
valma.
Masa din dreapta se golise; un soldat, cu capul țuguiat și cu fruntea
de un deget, strângea alene tacâmurile și res turile de pâine. Fumul de
tutun, mirosul de mâncăruri și de băutu ri umpleau odaia până în
tavanul cu grinzi, sugrumând flacăra lămpii cu abajur de tinichea
roasă. Obloanele celor două ferestre erau închise, iar găurile din
obloane, astu pate cu șervete. De altfel, ferestrele n -aveau perdele și pe
pereți se vedeau numai câteva cadavre de ploșnițe sătule.
În capul mesei din stânga ședea căpitanul Klapka. Fără cască, tuns
la piele, fața lui rotundă răspândea bunătate și blândețe, deși în ochi îi
tremura o spaimă pe care încerca s -o ascundă sub un surâs prefăcut și
rece.
Când păși Bologa în odaie, zgomotul de glasuri care se auzise din
tindă se curmă brusc, încât bună -seara lui pluti singuratică într -o
tăcere speriată. Până să -și lepede însă cas ca și ulanca, unda de
tulburare se topi și locotenentul Gross, mai în glumă, mai în serios,
strigă:
― Mi se pare, Bologa, că ți -a fost rușine să vii mai devreme între noi?
Spune drept!
― Rușine? Mie?… De ce? zise Apostol, oprindu -se înțepat.
― Parcă noi nu știm că și tu ai votat pentru moarte? zâmbi Gross,
dând vorbelor sale o culoar e mai dulce, fi indcă observase supărarea lui
Bologa.
― Ei și? urmă Apostol mereu dârz. În orice caz n -am să dau
socoteală decât conștiinței mele, care l -a găsit vinovat!
― Conștiință! oftă deodată tânguitor căpitanul Cerven -ko, care
ședea la stânga lui Kl apka. Cine mai are azi conștiință?
Glasul acesta se înfipse ca un ac în urechea locotenentu lui Bologa.
Vru să răspundă și nu -i veni nimic în minte. Se uita la el, și inima i se
îmblânzi. Cervenko era om voinic, spătos, cu o barbă cafenie care -i
acoperea a proape tot pieptul și cu niște ochi în care plângea veșnic o
suferință tainică. Bologa îl cunoscuse într -un spital la Triest și
descoperise în el o inimă îngerească. Era rutean, profesor la un liceu
din Stanislau. În fața ofițerilor trecea ca un fel de men onit, fi indcă în doi
ani de război niciodată nu pusese mâna pe vreo armă, ci mergea în

lupte numai cu un băț de trestie și cântând cântece bisericești.
Cervenko însuși spunea sus și tare că mai bine și -ar tăia mâinile decât
să tragă asupra unor bieți oame ni ca și dânsul. Altfel, fiind extrem de
conștiincios în serviciu și disprețuitor de moarte, superiorii îl lăsau în
pace, mulțumindu -se a zice că -i cam scrântit.
― Fiecare își face datoria cum crede, murmură Bologa drept
răspuns lui Cervenko, așezându -se la masă față -n față cu Klapka, și
apoi porunci soldatului: Adă -mi și mie ceva de mâncare!
Soldatul dispăru. Peste o clipă Gross, puțin încruntat, zise:
― Nici o datorie din lume nu -mi poate impune să ucid pe un
camarad…
― Camarad?! strigă deodată locotene ntul Varga, revoltat, sărind în
picioare. Trădătorii și dezertorii sunt camarazii d -tale?… Domnilor, vă
întreceți cu glumele! Eu, în orice caz, nu mai pot asculta nepăsător
asemenea… asemenea… vorbe compromițătoare pentru un militar care
mai are în s uflet un pic de iubire de țară…
Izbucnirea locotenentului de huzari, singurul ofițer activ printre cei
de față, căzu ca un duș rece, reamintindu -le brusc că sunt pe front.
Toate privirile se întoarseră spre Varga și în toate lucea o întrebare…
Priviri le acestea mulțumiră orgoliul huzarului brun, tânăr, frumos, cu
mustăcioara tunsă și cu înfățișarea încăpățânată. Era nepotul
profesorului de filozofie de la Budapesta și avea ambiția să fie socotit
mare cunoscător de cai. Apostol îl întâlnise des în casa profesoru lui și,
cu toate că i s -a părut gol și fudul, s -a împrietenit cu el, având altfel un
suflet deschis și leal.
― Închipuiește -ți, dragul meu, urmă Varga, adresându -se lui
Bologa, ca omului care -i împărtășește credințele, cu o voce calmă ce
voia să șteargă impresia izbucnirii indignate, de două ore numai despre
execuția lui Svoboda vorbim și, ce crezi, dumnealor găsesc vinovați, știi
pe cine, pe cei ce 1 -au condamnat!
Varga sfârși surâzând batjocoritor spre Gross, risipind astfel cu
totul urmele prot estării.
― Nimeni nu osândește cu inima ușoară, zise Apostol gânditor. Dar
când vina e evidentă, ești silit. Căci mai pre sus de om, de interesele lui
particulare, e statul!
― Nimic nu e mai presus de om! se ridică atunci Gross, grăbit, ca nu
cumva să -i ia cineva vorba. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai
presus chiar de întreg universul! Ce -ar fi pământul fără de omul care
să-l vadă, să -l iubească, să -l măsoare, să -l înconjoare?… Ca și
pământul, universul numai prin om a devenit o realitate inter esantă.
Altfel ar fi o zbuciumare sterilă de niște energii oarbe, altfel, adică fără
sufletul omului. Toți sorii universului nu pot avea altă me nire decât să
încălzească trupul omului care adăpostește grăuntele divin al
inteligenței. Omul e centrul univer sului, fiindcă numai în om materia a
ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască!… Omul e
Dumnezeu!
Locotenentul Gross, uscățiv, slăbit, cu barbișon retezat și cu ochii
mici, negri, fulgerători, comanda o companie de pionieri. Vorbind, se
aprindea repede, iar vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă și

cuceritoare. Era ovreu și inginer la o fabrică de mașini din Budapesta.
Acum se opri un moment și se uită împrejur parcă ar fi așteptat o
întreru pere. Întâlnind ochii lui Bologa, car e nu-l iubea, zicând că e
farsor, Gross continuă disprețuitor:
― Statul!… Statul care ucide!… În spate statul nostru, în față statul
dușman, și la mijloc noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm
huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul mi lioanelor de
robi inconștienți! Mă mir că…
― Noi apărăm patria, prietene, moștenirea strămoșească! îl
întrerupse Varga, calm, cu o superioritate mândră în glas.
― Aici, în inima Rusiei, e patria d -tale? întrebă Gross cu mare
dispreț.
― Unde -i datoria, ac olo-i patria! interveni Apostol, dar cu atâta
sfială, că nimeni nu -i luă în seamă vorbele.
― Patria noastră e moartea… pretutindeni și mereu moartea,
bolborosi Cervenko cu o convingere adâncă.
― Fiindcă suntem lași! strigă Gross, înflăcărat. O singură clipă de
curaj general ar pune capăt tuturor mișeliilor!
― Dacă lumea ar fi ca tine! zise Varga, râzând cu atăta poftă, că toți
se înseninară. Din fericire, noi, ceilalți, încă n -am uitat că, mai presus
de orice, suntem fiii și apărătorii patriei, dragă a narhistule!… Domnule
căpitan, adăugă apoi către Klapka, te rog, să nu ne judeci după vorbele
noastre, ci după fapte! Suntem toți prieteni și, când ne întâlnim, ne
permitem mai mult decât ar fi permis. Așa ne mai răcorim și noi pentru
câte îndurăm… Dar în fața dușmanului toți ne facem datoria cu inimă,
chiar și Gross, deși vrea să pară un răzvrătit. În al treilea an de război,
după ce am dat atâtea dovezi de vitejie, slăbiciunile acestea să ne fie
trecute cu vederea!
Klapka dădu din cap cu un surâs indul gent, care însă nu se potrivea
deloc cu lumina ciudată din ochii lui bulbucați. Gross vru să protesteze,
dar tocmai atunci ușa se deschise și soldatul intră cu farfuriile pline,
așezându -le dinaintea lui Bologa.
Peste câteva minute, după oarecare șovăiri, convorbirea se aprinse
iarăși, mai ales între Gross și Varga. Apostol Bologa înghițea în silă.
Deși nu luase nimic în gură de la prânz, nu -i era foame. Se simțea
mereu ostenit, parcă toată ziua ar fi cărat bolovani. Ar fi dorit să ia parte
la discuție, ca altădată, dar nu îndrăznea, de teamă să nu observe
ceilalți cât de false și nesincere îi sunt vorbele. Frica aceasta îl chinuia
neîncetat, îi sfâșia sufletul, fără să i se poată împotrivi. Avea impresia că
se află pe marginea unei prăpăstii și nu cutează s ă se uite în adâncimea
care totuși îl ispitește din ce în ce mai stăruitor.
― Izbânda trebuie să vie! glăsui Gross, patetic, ges ticulând și cu
niște ochi tremurători de emoție. O crimă monstruoasă trebuie să nască
o pornire uriașă de răzvrătire universală … Trebuie! Și atunci, peste
tranșeele pline de sânge, peste granițele brăzdate cu morminte, toți
oropsiții, toți răzvrătiții, își vor strânge mâinile și, într -un avânt ni –
micitor, se vor întoarce împotriva celor ce -i exploatează de mii de ani, și
în sâng ele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii și ale lumii
noi!

Bologa atunci nu se putu stăpâni și întrebă foarte blând:
― Lumea urii, camarade?
― Ura, numai ura va stârpi nedreptatea! răspunse Gross cu fața
strâmbată de patimă.
― Ura naște veșn ic ură, zise Apostol, cutremurându -se. Pe ură nu
poți clădi, precum nu poți pe mlaștină…
Înainte de a mai răspunde Gross, Varga se sculă în picio are și vorbi
zâmbitor:
― Stați!… Dați -mi voie!… Anarhistul nostru vrea o inter națională…
Așa-i, camar ade?… Ei bine, uite internaționala! adăugă cu mândrie,
ridicând glasul și arătând împrejur cu mâna pe toți cei de față. Uite!…
Tu ești ovreu, domnul căpitan e ceh, doctorul de colea e german,
Cervenko e rutean, Bologa e român, eu sunt ungur… Așa -i?… Tu ce
ești, băiete? se întoarse apoi deodată către soldatul care nu mai
isprăvea de strâns masa cealaltă.
― Soldat! răspunse omul, uluit și luând poziția regle mentară.
― Firește, toți suntem soldați, făcu Varga, mulțumit. Dar te întreb:
ce neam ești?
― Croat, să trăiți! murmură soldatul fără să clipească.
― Ei, vasăzică croat, urmă locotenentul către ofițeri. Și sunt sigur că
dincolo, în sala cea mare sau în tindă, vom găsi și polonezi, și sârbi, și
italieni, în sfârșit, toate nea murile, nu -i așa?… Și cu toții luptăm umăr
la umăr pentru un ideal comun, contra dușmanului comun! Iată
internaționala adevărată, tovarășe! sfârși Varga, așezându -se
triumfător.
― Internaționala crimei! zise Gross grav, adăugând îndată ironic:
Degeaba, tu nu poți pricepe, Varg a! Ne pierdem vremea. Tu ești băiat de
treabă, ești erou, dar încolo…
― Încolo, adică înspre ideile tale, nici nu doresc să mă apropii, căci
pe acolo te întâlnești cu Curtea Marțială, răspunse repede Varga,
râzând mulțumit.
Urmă o tăcere și apoi deodată glasul lui Cervenko, tân guitor ca o
mustrare târzie:
― Suferință ne trebuie, multă, imensă… Numai în suferință crește și
rodește iubirea cea mare, cea adevărată și biruitoare. Iubirea, oameni
dragi, iubirea!
Apostol Bologa se uită în ochii ruteanului, l ăcrimați și totuși
strălucitori într -o lumină ademenitoare. Privindu -i însă mai adânc,
Bologa se spăimântă și tresări, ca și când și -ar fi aruncat căutătura în
adâncimea prăpastiei de care se ferise toată seara. Vru să zică ceva și se
pomeni murmurând în n eștire:
― Iubirea… iubirea…
― Iubirea voastră însă ne hrănește cu gloanțe sau spânzurători, zise
Gross cu o asprime răutăcioasă. Azi Svo -boda, mâine eu sau poate voi,
cei cu iubirea… Și încaltea Svoboda a încercat să se smulgă din
murdărie, pe când n oi ne bălăcim mereu…
― Sper că nu vei face apologia trădării? îl întrerupse iar grav
locotenentul de huzari.
― Dacă în vreme ce tu, aici, suferi sau faci vitejii, niște ticăloși ar

spânzura acasă pe tatăl tău sub o învinuire oare care, spune, eroule,
n-ai imita pe Svoboda?
― Adică tatăl spânzuratului?… Întrebă Bologa cu ochii cât pumnii,
întinzând gâtul spre Gross. Bine, atunci de ce n -a vorbit, de ce?
― Și dacă ar fi vorbit? zise Gross înăbușit și cu scârbă. Cel mult o
circumstanță agravantă…
― O, o, dar e… este ― bolborosi Bologa, oprindu -se deodată aiurit și
simțind o uscăciune ciudată în cerul gurii, parcă s -ar fi trezit dintr -un
somn cu visuri năprasnice.
― Nimic nu poate scuza trădarea și de altfel un ofițer care dezertează
e mai criminal decât … mai criminal! zise Varga, sculându -se. Și, fiindcă
mâine dimineață trebuie să fim la datorie, v -aș propune să ne
cărăbănim… Nu de alta, dar mi -e teamă că, de vom mai zăbovi mult,
aveți să mă convingeți că dezertarea la dușman e o faptă vitejească!
Încercă să râdă și, neizbutind, se duse la canapea și -și alese din
grămadă mantaua și armele. Gross se uită la ceas și zise către
Cervenko:
― Ce facem? E târziu… de -abia o să putem dormi trei ore…
Plecară toți trei împreună și în urma lor rămase o dâră grea de
tăcere. Căpitanul Klapka începu într -un târziu să tambureze ușor cu
degetele pe masă, uitându -se pe sub sprâncene spre Bologa care se
clătina pe scaun, cu fața zgâr cită de o înfiorare nestăpânită. La masă nu
mai rămăsese decât un sublocotenent de infanterie, foarte tânăr și
posomorât, care nu scosese nici o vorbă și băuse câteva sticle de vin cu
o lăcomie de bețiv precoce, și doctorul Meyer, un ursuz taciturn,
suferind de insomnie, cu o dragoste specială pentru "clienții" lui ― cum
le zicea celor din tranșee ― și luând masa totdeauna în odăița
trecătorilor, fără însă a se amesteca în discuțiile lor. Fiindcă tăcerea
devenea apăsătoare, Klapka zise către doctorul Meyer, căutând un ton
glumeț:
― Eu pot sta aici până la ziuă, că tot n -am cvartir, iar s oldatul îmi
păzește în gară bagajele…
Auzind glasul căpitanului, Bologa se dezmetici și vorbi repede,
parcă ar fi vrut să -și ascundă o vină:
― Dacă sunteți obosit, vă puteți odihni la mine, domnule căpitan…
Vă cedez bucuros patul, căci eu… eu am de g ând să plec mai degrabă
la… la datorie…
― Adică de ce n -am pleca împreună, prietene? răspunse Klapka. Nu
cunosc terenul și am nevoie de o călăuză… Mi s -a spus că voi comanda
divizionul al doilea…
― Atunci sunteți comandantul meu! strigă Apostol înv iorat. Un
motiv mai puternic să vă repet invitația.
― Iar eu am s -o primesc, prietene, fiindcă, drept să -ți spun, mă cam
apasă osteneala și emoțiile! zise căpitanul cu o voce mai sinceră.
Doctorul fără somn trecu în odaia cea mare, iar sublo cotenentul ma i
ceru o sticlă de vin soldatului care nu isprăvea deloc lucrul la masa de
alături… În uliță Klapka și Bologa se opriră, ascultând râsetele
gălăgioase din popotă, dominate de un glas răgușit, care cânta fals și cu
mare însuflețire o romanță sentimentală. Întunericul se zbuciuma peste

tot cuprinsul, și sus, în cer, vânturile fâlfâiau pânze de nouri
plângători.
― Încotro mergem, camarade? întrebă Klapka deodată cu vocea
schimbată.
În aceeași clipă însă la răsărit se ivi pe cer o trâmbă de lumină albă,
tremu rătoare, plimbându -se de ici -colo, grăbită, cercetătoare ca o
iscoadă isteață, stăruind pe alocuri, alintând pământul și sfidând
întunericul… Apoi, peste un minut, se auziră bubuituri dese, înăbușite,
depărtate…
― Ce-i asta? făcu căpitanul mirat. Se sp unea că pe aici e liniște…
când colo…
― Da… Nu -i nimic… nimic! zise Bologa, urmărind cu in teres lumina
și tunurile. Ceva caraghios… o, mai mult decât caraghios! Rușii ceia
sunt nebuni… Închipuiți -vă, domnule căpitan, că, de vreo săptămână,
aproape în fiecare noapte ne sâcâie cu un reflector, parc -ar umbla să -și
bată joc de noi! Auzi, reflector la niște poziții fixe, unde se cunoaște
orice mușuroi! Ridicol!… Dar și mai ridicol, ba chiar enervant, e că noi
nu suntem în stare să le zdrobim jucăr ia! Am stricat până acum atâtea
obuze, de ni -e rușine, și degeaba! Parcă ar fi fermecată lumina lor,
parcă…
Bologa își curmă brusc vorba, căci fâșia de lumină dispăru, lăsând
întunericul mai negru. Răbufniturile de tunuri mai continuară un
răstimp și apo i încetară pe rând… Cei doi ofițeri porniră prin bezna
deasă, clăpăind cu cizmele în nor oi… Satul dormea dus, cu casele pitite
după garduri de spini… Într -un târziu, mergând mereu, Klapka zise în
șoaptă:
― Ce efect ciudat a avut execuția de azi asup ra dom nilor! Și doar au
fost aduși înadins ca să se întoarcă cu groa za în tranșee și să spună
oamenilor că e mai bine să înfrunte gloanțele dușmanului decât
ștreangul patriei… Foarte… foarte ciudat!… Dar dacă tatăl osânditului
a fost într -adevăr sp ânzurat, atunci…
Apostol se uită repede înapoi, ca și cum ar fi auzit un glas din spate,
pe urmă mormăi rugător:
― A fost vinovat… Domnule căpitan, a fost vinovat…
Sosiră în colțul ulicioarei, spre locuința locotenentului. Lumina albă
chiar atunci ră sări iarăși în văzduh, mai aproape, mai limpede,
urmărită îndată de bubuituri mai furioase.
― Lumina! suspină Bologa. Ispitește, mereu ispitește lu mina!…
Parcă toate tunurile din lume n -ar mai fi în stare s -o înăbușe…
Dar arătarea albă se topi iarăși, și întunericul îi strânse iar în brațe,
ca niște clește reci. Numai în sufletele lor buimăcite mai stăruiau
scântei multicolore, mângâietoare… O luară pe ulicioară. Noroiul era
mai cleios. Bologa simțea cum îi tremură genunchii. I se părea că duce
în spinare o piatră de moară. Și inima îi era atât de sângerată și totuși
atât de plină de o dorință mare, că îl tortura o trebuință sfâșietoare să
vorbească, să se explice.
― Domnule căpitan, vă rog, zise dânsul fierbinte, am fost întâia oară
în Curtea Mar țială, vă rog… Și conștiința mi -a poruncit… A fost vinovat,
domnule căpitan!

Klapka tăcea, parcă nici nu l -ar fi auzit.

5

Apostol Bologa își luă în primire bateria, mai stătu puțin de taifas cu
comandanții de secție și apoi coborî în adăpostul subpăm ântean să se
odihnească. Se întinse pe patul de scân duri. Era prăpădit de osteneală
și de nesomn, căci toată noaptea se zvârcolise, dar acum sufletul i se
ușurase, parcă ar fi scăpat dintr -o cameră de tortură și parcă toate
zbuciumările ar fi rămas acolo, în satul cu spânzurătoarea… De afară
cobora o înfumurare de lumină, în care se conturau vag intrarea
adăpostului, masa improvizată, cu hărți, com pasuri, cărți și niște
farfurii goale, apoi aparatul telefonic în perete, două scaune fără spate,
aruncate la o parte… Auzea ploaia monotonă, plicticoasă, adormitoare
și se bucura că în creieri îi furnicau, ca și altădată, numai reflectoare,
tunuri, muscali, hărți, decorații…
Spre seară veni căpitanul Klapka în inspecție. Bologa se înnoură,
mai ales când c ăpitanul îi spuse că a văzut celela lte baterii și că aici va
zăbovi mai mult, ca acasă… Îi dădu toate deslușirile, rece, scurt, parcă
astfel ar fi vrut să înlăture o apropiere în afară de serviciu. Klapka îl
ascultă gânditor, privindu -l mereu în ochi cu o stăruință care pe Bologa
îl zăpăcea și -l făcea să -și reamintească întâlnirea lor de ieri, în fața
spânzurătorii. La sfârșit apoi căpitanul îi zise deodată cu un glas în care
vibra o sinceritate caldă:
― Ești o inimă de aur, Bologa!… Da, da, o inimă … De aceea mi -ești
drag ca un frate!
Locotenentul avu o tresărire nervoasă. Nu înțelegea ce vrea Klapka
și un moment i se păru că -l ispitește. În ureche însă îi răsunau
cuvintele blânde, tulburătoare, care totuși îl spăimântau, ca și când l -ar
fi târât s pre o primejdie.
― Te -am văzut aseară cum te -ai chinuit, urmă căpitanul. Toată
seara și toată noaptea. Și te -am înțeles. Poate că nu mai eu te -am
înțeles, fiindcă eu… Da, da!… Nu te uita că am tăcut! Trebuie să tăcem!
Mereu să tăcem! Altfel…
― Domnul e căpitan, cred că vă înșelați, cred că… zise Bologa aspru,
aproape cu ură. Și nu știu ce vă face să -mi atribuiți…
Klapka zâmbi cu atâta bunătate, că Apostol se încurcă de tot și se
opri în mijlocul frazei.
― De ieri, de la primul schimb de priviri, am înțeles că vezi în mine
un dușman, reluă căpitanul. Nici nu mi -ar fi păsat de dușmănia ta,
dacă pe urmă, când se zvârcolea fratele meu în ștreang, nu ți -aș fi văzut
ochii plini de lacri mi… Nu protesta! Nu ți -ai dat seama, dar ai lăcrimat…
și lacrimil e acelea ți -au dezvăluit inima întreagă…
Bologa mai încercă să se împotrivească. Zadarnic. Căpitanul părea
că simte o nevoie nebiruită de a -și crea un prieten cu care să împartă o
povară sufletească. Neîncrederea locotenentului îl făcea să șovăie, și
totuși înfricoșarea singurătății îl îmboldea mereu să se apropie. Astfel îi
spuse cum a aflat aseară, de la un căpitan ungur, că Bologa e român,
dar ofițer model și patriot incomparabil. Atunci s -a întristat, crezând că

lacrimile au fost înșelătoare. A cunosc ut mulți ofițeri români în război și
cu toți s -a înțeles ca și când ar fi fost frați de sânge.
Cum oare să nimerească tocmai aici un renegat? Pe urmă, la masă,
a priceput tot, căci la fel se ascunde și dânsul de doi ani de zile,
ferindu -se, ca un actor băt rân, de a -și arăta simțămintele cele fierbinți
și purtând veșnic o mască pe obraz. De altfel, pentru el primejdia e și
mai mare decât pentru Bologa, întâi fiindcă e ceh, și toți cehii sunt
suspecți, apoi fiindcă… Nu -i mărturisi al doilea motiv, ci, după o mică
pauză, îi povesti că el e din Znaim, oraș ceh foarte drăguț și curat, și că
părinții I -au dat la școala militară ca să -și câștige mai curând pâinea,
deoarece erau mulți frați și fără avere. A ieșit cadet la optsprezece ani,
dar viața militară nu i -a plăcut, în vara când a fost înaintat
sublocotenent și s -a dus acasă în concediu, s -a amorezat nebun de fata
unui profesor, tot din Znaim. A vrut s -o ia de nevastă, dar iubita lui
n-avea zestrea reglementară, ba chiar nici un fel de zestre. Atunci,
fiindcă nu putea renunța la fată, s -au logodit. El s -a hotărât să -și creeze
o carieră nouă, iar ea s -a legătuit să -l aștepte. S -a înscris în aceeași
toamnă la Drept și s -a așternut pe carte. A mers greu. Serviciul îi reteza
mereu avântul, și superiorii nu vedeau cu ochi buni strădaniile civile.
Totuși, în șapte ani a terminat. Era locotenent. Prin demisie a dobândit
gradul de căpitan de rezervă, dar și de candidat de avocat. Practica a
făcut -o în Znaim, aproape de logodnică. Peste un an de schizând
cancelarie de a vocat, s -a putut însura. Căsnicia a fost rodnică: anul și
copilul… Azi are patru, doi băieți și două fete. Războiul a întrerupt seria.
Al cincilea de -abia acum e pe drum… Dintr -un portofoliu scoase niște
fotografii și -i arătă, falnic și mișcat, întâi c opilașii pe rând, cu numele și
obiceiurile fiecăruia, apoi pe nevastă -sa.
― Să știi însă că fotografiile sunt mizerabile, adăugă el cu
însuflețire. Mai ales nevastă -mea… e de o mie de ori mai bine, delicată,
blândă, frumoasă. Cine o cunoaște trebuie s -o adore…
Sărută fotografiile, le puse bine și murmură înduioșat, cu ochii
scăldați în lacrimi:
― Din pricina lor și de dragul lor sunt cum sunt, Bologa!… Altfel,
Dumnezeu știe, poate că și eu… Așa însă nu pot… Sunt capabil de orice
lașitate, numai să nu mor înainte de a -i îmbrățișa, să mă pot întoarce la
ei… Ce vrei! Sunt un nenorocit… Și totuși, în doi ani, o singură dată am
fost acasă cinci zile! înțelegi? O, câinii, câinii!
Scrâșni dinții, cu lacrimi gârlă pe obrajii grași, înroșiți de emoție. Se
auziră pași coborând în adăpost și Klapka se potoli brusc,
întorcându -se cu spaimă spre intrare. Era un sublocotenent care venea
să ia înțelegere cu Bologa în privința serviciului de noapte.
― Poate să ne viziteze și la noapte reflectorul și ar fi bine să-i
pregătim o primire triumfală, zise sublocotenentul.
Se așezară la masă, întinseră hărțile, se sfătuiră, văzură unde a
apărut reflectorul ultima dată și chibzuiră unde tre buie să apară la
noapte, aprinseră un muc de lumânare, făcură socoteli și planur i de
tragere…
Preocupat de reflectorul dușman, Apostol Bologa nici nu se mai
gândi la Klapka. De altfel toată noaptea stătu de veghe, alergând de la

postul de comandă la tunuri, de la tunuri la cele câteva observatoare ale
bateriei, repezindu -se chiar pâ nă la observatorul din linia infanteriei,
agitat, parcă ar fi fost în joc toată fericirea lui și soarta lumii întregi.
Ceasurile însă trecură, veni dimineața, și reflectorul nu se arătă.
Și noaptea următoare la fel, și noaptea a treia la fel… De -abia a
cincea noapte, când nu credeau că are să vie, a venit iar, mai sfidător,
mai bațjocoritor… Au cheltuit zeci de obuze, dar lumina s -a plimbat
nepăsătoare peste câmpurile brăzdate de șanțuri.
A doua zi, pe la amiază, Bologa se pomeni iar cu Klapka la bateri e.
Era foarte palid și cu ochii mai tulburi și mai bulbucați ca de obicei. Îi
spuse că adineaori colonelul i -a poruncit categoric să sfârșească
scandalul cu reflectorul, fi indcă ajungem de râsul și ocara armatei,
adăugând că co mandantul diviziei a făgădu it o decorație celui ce va
zdrobi batjocura rusească.
― Azi -noapte l -am încadrat, și totuși ne -a scăpat! zise Bologa furios,
încheind cu o înjurătură ungurească. În doi ani n -am primit nici o
observație și acuma, din pricina unui fleac de…
― Nu te înfuri a, prietene, și nu înjura, răspunse Klapka abătut.
Observația nu te privește pe tine, ci pe mine!
― Pe toți ne privește, domnule căpitan, și tocmai asta -i…
― Poate că înainte de a lua eu comanda divizionului, dar azi toată
vina cade numai asupra mea! Am simțit aceasta foarte limpede din
chiar vorbele colonelului, din tonul lui, din… M -a întrebat pentru ce
anume am fost mutat aici, înțelegi?
― Căpitanul se așezase pe scaun, lângă masa cu hărțile, și se uita
întrebător și speriat la Bologa care, nedumerit , răspunse:
― În interes de serviciu, firește. De altfel, în război nici nu se mai
ține seama de alte interese…
― Ei bine, colonelul știa, trebuia să știe, și totuși m -a întrebat, zise
Klapka mai încet și cu o umbră de mister în glas. Iar când, de frică, i-am
spus o minciună, el nici n -a clipit din ochi, încât am fost silit să mă
rușinez de lașitatea mea!
Tăcu așteptând un răspuns sau o întrebare. Pe Bologa însă
atitudinea și glasul căpitanului îl uluiră, trezindu -i deo dată în suflet
toate zbuciumările c are crezuse că s -au stins fără urme. Ar fi vrut să
protesteze și să isprăvească cu omul acesta care, urmărindu -i cu
încredere, îl făcea părtașul unor gânduri primejdioase. Simțea însă cu
groază că, în adâncul inimii, gândurile acestea îi erau dragi și le t ăinuia
acolo ca pe niște odoare prețioase.
― Domnule căpitan…, murmură Apostol, uitându -se în ochii lui,
rugător.
Din privirea și glasul lui, Klapka sorbi un îndemn care îi lumină fața
frământată. Ca și când ar fi pornit să -și golească dintr -o dată tot
sufletul, oftă greu și zise:
― Mă înăbușe lașitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut că,
tăinuind -o, voi scăpa de ea, și acuma mă gâtuie… Ai văzut privirea lui
Svoboda sub ștreang?… Nu se poate să n -o fi remarcat, toată lumea a
văzut disprețul și mândria și nădejdea… Asta -i moartea noastră eroică!
Pe frontul italian, un român a fost spânzurat pentru aceeași vină… Am

văzut bine, a avut aceeași privire în fața funiei… Atunci însă n -am
priceput nimic. Tocmai peste câteva luni mi -am dat seama, în groază și
în lașitate… Trei ofițeri din regimentul meu, unul chiar din divizionul
meu, toți cehi, au fost prinși într -o noapte, între linii, cu planuri și cu
hărți și cu secrete. Eu eram să fiu al patrulea, dar în ziua plecării am
primit de acasă o scrisoare și m-am ascuns ca un hoț. Scrisoarea mi -a
reamintit casa, copilașii, nevasta, în scrisoare am găsit speranțe de
viitor și de fericire, am găsit iubire multă, toată iubirea mea… Cum să
risc eu toate acestea pentru… pentru ceva… pentru un vis? Totuși, pe
urmă am fost trimis și eu, cu dânșii, în fața Curții Marțiale, ca complice.
Și acolo m -am lepădat de ei, ca de lepră, și am tăgăduit, agățându -mă
cu disperare de viața asta rușinoasă! Iar ei au tăcut și nici măcar nu
m-au disprețuit. Secera morții scântei a în fața lor și ei n -au clipit din
ochi… Apoi, când s -a citit amenințarea spânzurătorii, au strigat toți
trei, într -un glas, acolo, înaintea Curții, "trăiască Boemia", în vreme ce
eu tremuram ca un biet cerșetor, de milă. Ba, ca să dovedesc tuturor
cât sunt de nevinovat, m -am dus și la execuție… Vezi, până unde poate
merge lașitatea?… Lângă sat e o pădure prin care armata și -a croit
drumuri speciale, ferite de aeroplane, pentru trebuințele frontului. Am
mers cu convoiul de execuție și am ajuns într -o poiană largă. Convoiul
s-a oprit puțin în mijlocul poienii și m -am uitat împrejur să caut stâlpii
spânzurătorilor. Stâlpi nu erau, dar în schimb în fiecare co pac atârnau
oameni, agățați de crengi, cu capetele goale și cu tăblițe de gât, pe care
scria "tr ădător de patrie", în trei limbi. Mi -a înghețat inima în piept și
totuși n -am îndrăznit să tremur. Ca să -mi pot tăinui mai lesne
înfiorarea, mi -a tre cut prin minte să -i număr, să văd câți sunt…
Închipuiește -ți ticăloșie de om! Dar cum să -i numeri, când toată
pădurea era plină de spânzurați? Ori poate că numai groaza m -a făcut
să-mi pară mai mulți?… Atunci am închis ochii, gândindu -mă cu
mirare stupidă: "Asta -i pădurea spânzuraților…" Un maior ungur, înalt
și cu profil de păsare, mi -a șoptit, poate ca să mă ispitească: "Toți sunt
cehi… și ofițerii, și soldații… numai cehi!" Am tăcut, parcă mi -ar fi făcut
o mustrare. Apoi i -au spânzurat pe toți trei deodată și pe același copac,
un fag bătrân, cu tulpina scorburoasă. Când le -au pus ștrean gul de gât,
m-am uitat bine în ochii lor… Străluceau cum plit, ca niște luceferi
prevestitori de soare, și atât de măreț și cu atâta nădejde, că toată fața
lor părea scăldată într -o lumină de glorie. Atunci m -am simțit mândru
că sunt frate cu cei strălucitori de su b ștreang și am dorit moartea cu o
însetare uriașă! Dar numai o clipă, o singură clipă! Pe urmă am privit
zvârcolirile, am auzit pârâitul crengilor și numai inima îmi tremura,
încet, fricoasă, hoțește, ca nu cumva s -o audă vreun vecin… Peste
câteva zile am fost mutat ca sus pect… Acuma vezi de ce am fost
mutat?… Și crezi că am plâns măcar după ce m -am întors de la pădurea
spânzuraților? Sau măcar în tren, venind încoace? Sau aici?… M -am
bucurat, Bologa, auzi, că trăiesc, c -am scăpat de pădurea
spânz uraților! Până adineaori m -am bucurat, până când m -a întrebat
colonelul de ce am fost mutat! Numai adineaori am plâns, cu capul
vârât în mantie, ca să nu mă simtă nici ordonanța. Numai adineaori, de
frica pădurii spânzuraților!

Klapka se opri cu niș te ochi atât de mari și de îngroziți, că Bologa își
simți sufletul copleșit de milă. În tăcerea adăpostului inimile lor băteau
deopotrivă de înfricoșate… Locotenentul vru să -i spuie o vorbă de
mângâiere și se pome ni șoptind:
― Domnule căpitan, pădurea s pânzuraților…
Își luă seama însă și plecă ochii în pământ, neputincios și umilit.
― Acuma înțelegi întrebarea colonelului? reveni căpitanul
cutremurându -se, parcă ar fi vrut să se scuture de o apăsare. Și
observația cu reflectorul?… Vezi cum se leagă?. .. Observația e
amenințătoare pentru mine: ori reflectorul, ori…
Iar se cutremură și apoi continuă mai gâtuit:
― Trebuie să nimicim reflectorul, Bologa, frate de suferință! Altfel…
― Pădurea spânzuraților… murmură Apostol cu ochii scânteietori
de o u ră nouă, plămădită în sufletul lui pe nesimțite.
Klapka, parcă povestind și -ar fi ușurat inima, vorbi pe urmă numai
de reflectorul rușilor, prinse să arate pe hartă, să măsoare, să combine
cifre și formule… Bologa îl asculta din ce în ce mai mohorât, făr ă să mai
rostească un cuvânt. Glasul căpitanului, în care bâlbâia numai frica,
începu să -l indigneze. Se stăpânea, simțind însă cum i se infiltra ura în
sânge, cum îi alerga prin toate vinele, ca o otravă. Se uita pe hartă și
vedea numai degetele căpitanul ui, ținând compasul și mișcându -se de
ici-colo, desenând o umbră ciudată, în formă de spânzurătoare…
Apoi Klapka plecă liniștit, încrezător, cu fața înflorită de un zâmbet,
lăsând pe Bologa singur în adăpostul umed.

6

Îi clocotea inima și creierii îl u sturau. Stătu un minut în picioare, cu
ochii după Klapka, apoi se prăbuși pe scaun, în fața hărții, agățându -se
de compas ca de o nădejde mântu itoare. Dar nici degetele nu -l mai
ascultară… În sufletul lui, ca și împrejurul lui, simțea o scârbă
chinuitoa re, în care i se scufunda toată viața.
Își rezemă capul pe palme, privind liniile, punctele, unghiurile
însemnate pe hartă. I se păreau niște semne cab alistice și se mira cum
le-a putut înțelege până azi. Și, în același timp, îi încolți în minte o
întrebare, ca un cârlig: ce caută el aici? Pe urmă, împrejurul întrebării
se adunară răspunsuri, lămuriri, alte întrebări și alte răspunsuri, care
însă, cu cât se înmulțeau, cu atât îl nemulțumeau mai rău, fiindcă toate
împreună nu -i deschideau nici o punte de mân tuire.
"Ce ridicol am fost cu concepția de viață ― se gândi apoi deodată.
Cum nu mi -am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ține piept
vieții niciodată?"
Acum, uitându -se în urmă, i se păru că toată viața i -a fost goală ca
o pungă de hârtie model. Îi era rușine de trecut și -și aminti cu o părere
de rău dureroasă momentele când viața a încercat să -l atragă în mersul
ei și s -a împotrivit prostește, înăbușindu -și cu îndârjire avânturile.
Chiar zvârcolirile lui de acuma, cu năzuințele disperate de a-și înfrânge
pornirea inimii…
― Don' locotenent, am adus prânzul, zise ordonanța, care se oprise

la spatele lui Bologa cu sufertașul.
Apostol, auzind vorba românească, sări drept în picio are, ca și când
l-ar fi lovit cu un ciomag în moalele capului.
― Da… bine… bine, Petre, bâigui buimăcit, clătinându -se pe călcâie
și apoi trântindu -se pe pat, ca să nu -i observe soldatul tulburarea.
Ordonanța așeză masa, trăgând cu coada ochiului spre Bologa. Îl
văzu amărât și, crezând să -l ușureze, întrebă su pus:
― Ați primit vreo veste rea de acasă, don' locotenent?
― Ce veste, măgarule? răcni deodată Bologa, ridicându -se furios.
Ce-ți pasă ție?… Numai acasă îți umblă gândurile, afurisitule, acasă!
Soldatul înlemni în poziție, cu fața la locotenentul aprins d e mânie.
Era om de peste treizeci de ani, înalt, spătos, cu mâinile ca niște lopeți,
cu obrajii osoși și cu ochii nespus de blânzi, în care pâlpâia evlavie și
resemnare. Apostol îl avea ordonanță de vreo șapte luni și Petre îl slujea
cu o credință de câine , fericit că l -a scos din foc. De altfel îl
recomandase, într -o scrisoare, chiar doamna Bologa, căci era tot din
Parva, cunoștea pe "domnișorul" din leagăn și lăsase acasă cinci copii.
Întâlnind pe urmă ochii ordonanței, furia locotenentului se topi
într-un val de rușine. Își dădu seama, îndată, că nu mai graiul românesc
l-a scos din țâțâni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gândurile lui
răvășite de imputări. Îi pâru rău că s -a înfuriat și în părerea aceasta de
rău simți mulțumire de sine și înălțare. Se sculă, făcu trei pași spre
intrarea adăpostului, se întoarse înapoi și zise trist, sincer, parc -ar fi
vorbit cu un prieten vechi:
― Sunt amărât, Petre, și nu știu ce am… O, Doamne, războiul!…
Se cutremură înfricoșat. Era întâia oară că se plângea de r ăzboi.
Până acuma chiar suferințele războiului i se păruseră firești și socotise
lași pe cei ce murmurau împotriva lor… Soldatul, liniștit, cu o lucire
sumbră de pocăință în ochi, răspunse grav:
― Pedeapsa lui Dumnezeu, don' locotenent, pentru păcatele
oamenilor.
― Dar dacă nu -s pedepsiți păcătoșii, ci tocmai cei asupriți? întrebă
Bologa stăruitor.
― Dumnezeu ține cumpăna dreaptă, zise Petre cu o cre dință
profundă. Moartea nu -i pedeapsă. Viața e pedeapsă. Și numai chinurile
trupului și suferințele î ndreaptă pe om spre mântuirea sufletului…
Apostol se așeză să mănânce. Credința ordonanței o cunoștea de
mult, și aceleași vorbe cucernice le auzise de zeci de ori. Petre, care și
acasă fusese vestit de bisericos, în vâltoarea războiului s -a scufundat
într-un adevărat fatalism religios. De altfel, fiind singurul român în
regiment, era sin gurul cu care Bologa vorbea românește. Soldatul
glăsuia acuma despre suferință și despre Dumnezeu, și Bologa,
mâncând, îl asculta și se gândea că niciodată nu l -a ascult at cu atâta
dragoste. Îl întrerupse și aduse vorba despre Parva, despre cei
de-acasă… Petre oftă și umplu adăpostul cu fel de fel de amintiri, care îi
înduioșau deopotrivă. Apostol simțea din ce în ce cum îi crește inima,
cum îi bate năvalnic și cum bătă ile se încheagă într -un cântec de
biruință. O dragoste mare îi înfiora sufletul. Se uita la Petre mișcat,
având impre sia că într -însul s -a întruchipat toată Parva, toți cei ce

vorbesc românește. Îi venea să -l îmbrățișeze și să se arunce la picio arele
lui, cerându -i iertare. Și în cele din urmă, nemaiputân -du-se stăpâni,
murmură cu glas de fericire:
― Petre, Petre, fratele meu… nădejdea mea… Soldatul tăcu o clipă
nedumerit. Apoi clătină din cap și
zise domol, resemnat:
― Doamne -ajută…

7

Câteva nopț i nu mai apăru reflectorul. Apostol Bologa, de veghe în
observatorul din șanțurile infanteriei, îl aștepta însă mereu cu atenția
încordată, ca să mulțumească pe Klap -ka. În liniștea nopților, tulburată
doar rareori de vreun foc de pușcă speriat, avu răgaz destul să -și
judece, precum obișnuia, credința cea nouă, convins că numai
însuflețirea care rezistă pe cântarul minții e vrednică să locuiască
trainic în sufletul omului. Și se bucura simțind că primenirea lui
sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea ini ma, pe când vechea
"concepție", pentru care douăzeci și șapte de luni și -a primejduit viața,
a fost veșnic severă, ca o mamă vitregă, își zicea acuma că viața
ființează numai prin inimă și că, fără de inimă, creierul rămâne o biată
grămadă de celule moarte . Îi era rușine însă amintindu -și că i -au
trebuit doi ani de război ca să ajungă acolo de unde a pornit împotriva
sfaturilor doamnei Bologa, ale protopopului și ale tuturor, afară de
Marta… La gât purta un medalion cu o buclă blondă și chipul unui
căpșor fermecător. I le-a dat când a fost acasă, în concediu, șoptindu -i
"eroule", cum de altfel îi zicea și în scrisori.
"Marta e vina tuturor…", încercă să -și zică în taină, ca o scuză față
de conștiința dojenitoare. Dar își curmă gândul, alungându -și din su flet
lașitatea: "Marta nu m -a îndemnat niciodată să fiu erou, cu nici o
vorbă… Numai gelozia mea neroadă a socotit că, prin uniformă și vitejie,
are să -i potolească cochetăria. Vasăzică numai eu sunt vinovat și tre –
buie să îndur remușcările…"
De altmi nteri, trecutul i se părea mort și se ferea să -l dezgroape. Mai
mult îl preocupa viitorul care -i mijea ca o auroră strălucitoare după o
noapte vijelioasă. Nu -l vedea încă lămurit, dar ceața care -l aburea avea
sclipiri trandafirii… Inima îi era plină de u n simțământ mângâietor.
"De acum începe o viață nouă! se gândea mereu cu bucu rie. În
sfârșit mi -am găsit calea… Au trecut șovăirile și îndoie lile! De acuma,
înainte"!
O poftă de viață vajnică îi clocotea în piept. Când venea, dimineața,
de la observato r și se întindea pe patul de scân duri, adormea repede și
visa numai fericire…
Într-o după -amiază târzie se pomeni iar cu Klapka la ba terie.
Bologa, aducându -și aminte de îngrijorarea de deunăzi a căpitanului,
se miră văzându -l foarte senin și zâmbitor, cu o mulțumire în ochi
aproape provocatoare. După ce inspec tară împreună tunurile și
oamenii, coborâră în postul de comandă, unde ardea pe masă un muc
de lumânare.

― Na -m avut noroc, domnule căpitan, zise Apostol cu o ușoară
ezitare. Dacă n -a vrut să vie …
― Cine? întrebă Klapka. A, da… Ia mai dă -i dracului de reflector,
Bologa! adăugă apoi nepăsător.
Locotenentul tăcu zăpăcit, uitându -se în ochii căpitanului, în care
acuma câteva zile îl îngrozise pădurea spânzuraților.
Klapka însă urmă netulburat:
― Omul cu buba se sperie de toate umbrele. Așa și eu cu colonelul
nostru! Că -i mâncător de oameni, călău… Când colo, e om foarte de
treabă… A, nu ți -am spus?… A venit mai în fiecare zi pe la mine… de
patru ori… Îți închipui tremurături pe capul meu ! Eram sigur că vrea să
mă prăpădească. In sfârșit, ieri, de frică, i -am spus verde pentru ce am
fost mutat aici, bătându -mă în piept, firește, că sunt nevinovat, că…
M-a ascultat, m -a ascultat și la urmă mi -a zis, fără pic de imputare,
înțelegi, mi -a zis: "Știu… Așa vin nenorocirile asupra oamenilor…" Și
atâta tot!… Apoi am vorbit despre Viena, despre operete, despre
americani, în sfârșit, prietenește!… Ba se vede că a prins și simpatie de
mine, căci azi -dimineață iar a venit în inspecție. Adică ce inspecție, că
nici n -am mai pomenit de serviciu… În schimb, mi -a dat o dovadă
definitivă de încredere… O dovadă hotărâtoare!… Anume, în mod
absolut confidențial, mi -a comunicat o mare taină oficială… Așa că de
acuma n -am nici o grijă, sunt liniș tit!
Pe Bologa vioiciunea și seninătatea căpitanului îl supărau. Cu glas
de imputare, îl întrerupse:
― O taină oficială ce importanță are pentru noi? Și încre derea, și
bănuiala sunt deopotrivă de chinuitoare!
― Nu, nu! strigă căpitanul cu căldură. Să nu e xagerăm! Oameni de
treabă sunt pretutindeni și în toate neamurile. De ce să exagerăm?… Ei
bine, colonelul e un om, indiferent de situația lui, asta trebuie s -o
recunoaștem! De altfel, secre tul ne interesează și pe noi, fiindcă e vorba
de schimbarea divi ziei. Din Italia e pe drum o divizie obosită, ca să ne
schimbe…
― Atunci noi trecem iar pe frontul italian? întrebă Apos tol.
― Nu, nu pe frontul italian, răspunse Klapka repede, cu oarecare
mândrie. Pe frontul românesc…
În clipa când să rostească ulti mul cuvânt, își aduse aminte că
locotenentul e român, dar nu mai avu vreme decât să -l pronunțe mai
încet. Bologa îngălbeni și, parcă n -ar fi auzit bine, repetă mașinal:
― Pe frontul…
Nu sfârși, ca și când i s -ar fi înfipt în beregată o gheară înăbușindu -i
glasul. Rămase cu gura căscată și se holbă năuc la căpitanul care,
dându -și seama cât a fost de imprudent, murmură prostește:
― Iartă -mă, prietene… Am uitat că tu… Sunt un…
În creierii lui Apostol însă de -abia atunci începu să țiuie cuvâ ntul de
care se spăimântase, ascuțit și sfâșietor, parcă i -ar fi scormonit un
pumnal. Se sculă brusc în picioare și al ergă de ici -colo, frângându -și
mâinile și șoptind disperat:
― Nu se poate… nu se poate,… nu se poate…
Klapka, mereu zăpăcit, încerc ă să -l consoleze, zicând fără

convingere:
― Liniștește -te, Bologa, ce Dumnezeu… La urma urme lor, viața nu
merge fără compromisuri, fără jertfe și…
Deodată Apostol Bologa se opri în fața lui, cu obrajii albi, cu ochii
stinși, încât căpitanul amuți.
― Orice… orice, numai asta nu se poate! izbucni dânsul cu o voce
arzătoare. Asta ar fi o… o… o…
Pereții de bârne ai adăpostului închegară sforțările lui de a găsi
cuvântul într -un vuiet prelung, încât Klapka îl apucă de braț, vrând să -l
facă să vorbea scă mai încet. Și Apostol, ca și cum ar fi înțeles, se
încurcă, plecă fruntea și sfârși mur murând:
― O… o crimă…
― Așa -i, dar ce putem noi face? zise căpitanul înăbușit, cu ochii spre
intrare. Eu pricep și împărtășesc zdruncinarea ta, totuși voi aveți și
mângâierea că barem există și în tabăra cealaltă frați care luptă pentru
mântuirea voastră, pe când noi nici n -avem încotro să ne aruncăm
privirea! Pentru noi singurul mijloc de a fi eroi este să murim
spânzurați!
Bologa se lăsase pe un scaun, copleșit . Klapka, încredințat că l -a
potolit, continuă cu mai multă siguranță:
― O crimă imensă e îndeobște războiul, dar cu deosebi re războiul
Austriei! Încaltea când un popor de același sânge ia armele, cu sau fără
dreptate, știu cu toții că izbânda va fi spre folosul neamului și prin
urmare fiecare om poate muri cu credința că s -a jertfit pentru binele
tuturor. La noi însă niște stăpâni urâți au trimis robii să moară
ferecându -și lanțurile!… Atunci? în mijlocul vălmășagului de crime, ce
mai poate cumpăni o cr imă micuță, care -ți strivește ție sufl etul? Cui îi
mai pasă aici de sufletele noastre?
― Atunci urmează să…? întrebă repede Bologa, care înce puse să
asculte și n -avea puterea să aștepte.
― Să mergi unde vom merge toți, zise Klapka grav, cu o resemnare
îndurerată. Să mergi, să faci ce vor face toți și să -ți închizi ermetic toate
portițele sufletului până ce va sosi pacea sau se va prăbuși lumea, sau
până ce -ți va veni rândul și ție să mori și să scapi de toate chinurile!
Apostol tresări și răspunse cu pr otestare în glas:
― Dar dacă eu nu vreau să mor!… Nu vreau, nu mai vreau!… Acuma
trebuie să trăiesc! Acuma nu mai vreau să mor!
Klapka tăcu o clipă și apoi zise cu un zâmbet care voia să -i ascundă
sfiala:
― Mie nu -mi șde bine să -ți vorbesc ție de moart e, știu… De frica
morții sau de dragul vieții, poate că -i același lucru, sunt laș… da, da,
recunosc și mărturisesc, sunt în stare să înghit orice rușine, orice
umilire… Totuși, mi -am zis de multe ori, uite așa cum mă vezi, mi -am
zis că morții sunt ce i mai fericiți, fiindcă ei cel puțin au pus cruce
tuturor durerilor… Mi -ești drag, Bologa, și dacă n -ai fi fost tu aici, n -aș
fi avut atâta încredere în mine însumi… Dar vezi, chiar noi, care ne -am
apropiat sufletele prin suferințe comune, și noi tre buie să ne
împărtășim zbuciumările într -o limbă străină! Atunci cum să nu -i
invidiem pe cei morți, Bologa?

Locotenentul nu -l mai asculta. Liniștea lui Klapka însă îl neliniștea
mai rău. Întrebă deodată cu un fir de nădejde în privire:
― Și crezi d -ta că-i sigur?…
Căpitanul după o șovăire scurtă răspunse hotărât, parcă ar fi căutat
să-i dea un leac amar:
― Din nenorocire, nu încape nici o îndoială, dragul meu. Divizia de
schimb a plecat din Italia. Mâine -poimâine tre buie să sosească. Într -o
săptămână ne va lua locul și peste alte câteva zile noi vom fi în Ardeal,
pe frontul…
Ochii lui Bologa îl ardeau. Tăcu brusc și lăsă capul în pământ,
examinându -și cizmele pline de noroi și tremurân -du-și nervos
genunchii, în vreme ce Apostol porni de colo până colo, c a un lup în
cușcă, respirând greu, cu tâmplele dogorâte. Peste două minute apoi,
cu o hotărâre nouă, lo cotenentul se opri iarăși în fața lui Klapka:
― Domnule căpitan, te rog… te implor… Scapă -mă!… D -ta mă poți
scăpa!… Nu vreau să mă duc pe frontu l…
Klapka ridică ochii la el, neînțelegând ce vrea. Bologa însă urmă tot
mai înfrigurat:
― Trebuie să se găsească un mijloc de salvare!… Mutați -mă la un
regiment care rămâne aici!… Ori trimiteți -mă înapoi în Italia, oriunde,
numai acolo nu!… Voi lu pta ca și până azi, jur! Voi… Am trei medalii de
vitejie, toate trei dobândite cu… Numai acolo nu pot merge… Acolo
presimt că am să mor… Și nu vreau să mor! Trebuie să trăiesc!
Căzu pe pat, cu obrajii în palme, biruit de lacrimi. Căpitanul era
înduioșat și simțea că, dacă ar deschide gura, l -ar năpădi plânsul și pe
el. In văgăuna întunecoasă sus pinele lui Apostol îngroșau aerul, iar
lumina sfârâitoare de pe masă tremura pe pereți niște umbre
neliniștite… Într -un târziu, după ce sughițurile locote nentului se
mulcomiră, Klapka zise:
― Ei, te -ai mai răcorit?… Atunci putem vorbi ca doi bărbați, ba chiar
ca doi soldați!… Adevărul este că în război nu trebuie să cugeți, ci să
lupți… cel puțin așa perora un general, deunăzi, la cartier. Dar lucruri le
astea e nevoie să le cumpănim bine -bine și fără pripire, altfel… De -ai
chibzui puțin, ai vedea că eu n -am nici o putere. Eu nu pot propune
nimic, fiindcă sunt stigmatizat: ceh, adică trădător… Pentru cei de
seama noastră s -au inventat mitralierele d in spatele liniilor, menite să
ne ațâțe pofta de vitejie în caz de șovăire… Dacă aș îndrăzni eu să te
propun pentru mutare, imediat am fi bănuiți amândoi! Imediat! Un ceh
cu antecedentele mele să ia partea unui român?… Nici nu -ți închipui ce
tămbălău, ce… Numai generalul te -ar putea salva, dacă ar fi om și ar
avea inimă… Crezi însă că pe aici sunt mulți oame ni? Crezi că…
Bologa, care se gândise și ascultase ursuz, se agăță de o vorbă și
strigă:
― Am să mă prezint generalului!
Klapka se spăimântă , ca și când însuși generalul I -ar fi surprins
complotând. Răspunse în șoaptă:
― Astâmpără -te, Bologa!… Te rog!… Ce, tu nu cunoști pe generalul
Karg? Doar ți -e comandant de aproape un an… Karg… Un câine, un…
Ar fi capabil, în loc de răspuns, să t e trimită direct la Curtea Marțială…

― Atunci ar urma să plec fără să încerc barem a mă împo trivi sau a
ocoli ticăloșia? izbucni iarăși Apostol, acuma însă furios și scrâșnind
dinții.
― Ascultă sfatul meu, prietene, zise căpitanul liniștit. Sunt mai
bătrân ca tine și am îndurat multe în viață… Războiul n -are altă filozofie
decât norocul. Lasă -te deci în grija norocului. Parcă în doi ani de zile
moartea nu ți -a cân tat la urechi pe toate glasurile, și totuși norocul te -a
ocolit. Poate că te iubește noro cul… Nu -l zgândări, nu -l stârni…
Lasă-l…
― Și cum simt că acolo mă așteaptă o primejdie cum plită…
murmură Bologa deodată foarte abătut, cutremurân du-se. Niciodată
n-am avut presimțiri atât de…
― Primejdiile sunt azi pretutindeni, făcu Klapka st ăpânindu -se. În
aer, pe front, acasă, în toată lumea… Însuși pământul mi se pare că
trece printr -o zonă de primejdii… Ce să facem? Norocul e scutul
tuturor… Așa!… Ascultă -mă pe mine… Mai chibzuiește și o să -mi dai
dreptate! Dar fără patimă! Fără pripire!… Calm!… Calm!…
Se sculă încet, își puse casca în cap, gata de plecare.
― Decât să mă duc acolo, mai bine trec la muscali! șopti atunci
Apostol, uitându -se drept în ochii căpitanului.
― Ușor de zis, răspunse Klapka liniștit, parcă ar fi aștep tat de mult
vorbele locotenentului. Dar dacă nu izbutești, știi ce te așteaptă!…
Numai deunăzi ți -am povestit despre cei trei… Și ei au vorbit ca tine, ba
și mai năzdrăvan… Iar azi poate că sunt tot în pădurea spânzuraților,
ca să îngrozească pe alți i!
― În privința asta n -am nici o grijă, zise Bologa, cu încrede re. Când
ar fi să mă prindă, m -aș împușca și aș isprăvi re pede!… În orice caz, eu
n-am să mor spânzurat, asta ți -o garantez!
― Așa mi -au garantat și ei, prietene, dar împrejurările au fost mai
puternice decât hotărârea lor… De aceea zic: ia sea ma, nu te juca cu
norocul! Sunt mii și zeci de mii în situația ta și soarta le poartă de grijă
tuturor cum crede de cuvi ință…
Klapka îi strânse mâna fierbinte… În clipa următoare, Apostol
Bologa se pomeni singur, pironit în același loc, cu ochii în gol, uluit de
vedenii. Își veni în fire și, simțindu -se sleit de puteri, se trânti pe pat. Pe
masă, în sfeșnicul im provizat, lumina începu să pâlpâie repede, să
sfârâie și apoi deodată se stinse. Pe Bologa întunericul îl zgudui,
buzele -i arse însă șoptiră cu îndârjire:
― Nu se poate!

8

― Știi vestea, Petre? zise a doua zi Apostol către ordonanța care,
ghemuit într -un colț al adăpostului, citea cu râvnă și evlavie Visul Maicii
Domnului. Peste o săpt ămână, cel mult două, mergem acasă, în
Ardeal…
― Bogdaproste! făcu soldatul, luminat de bucurie și începând să se
închine. Bine c -a dat Dumnezeu și Maica Precista, că alții au mai fost
câte-o săptămână, unii și mai mult, numai noi parcă suntem ciumați…

Bologa zâmbi aproape răutăcios văzând fericirea omului și urmă
bațjocoritor:
― Da' ce, tu crezi că ne ducem să petrecem? Ehe, mai pune -ți
pofta -n cui, bădiță! Ne ducem tot la bătălie… să ne batem cu românii…
― Vai de mine, don' locotenent! să ri Petre speriat. Doamne ferește!
adăugă pe urmă, închinându -se de mai multe ori. Doamne, apără -ne și
nu ne părăsi!… Mare păcat, don' locotenent… Apoi să nu -i trăsnească
Dumnezeu din senin?
Consternarea ordonanței îi făcea bine. "Dacă un om sim plu se
revoltă, atunci eu ce să fac? își zise Bologa, uitându -se mulțumit la
Petre, și îndată urmă în sine: Atunci cum să nu înțeleagă și
generalul?…"
De azi -noapte îl urmărea gândul cu generalul și se sforța mereu
să-și întărească convingerea. A chibzuit bine, a prevăzut probabilitățile
și… Klapka n -are dreptate. De alt fel, Klapka e un fricos, care vede
pretutindeni călăi și spânzurători. Pe când el, Apostol Bologa, cu trei
semne de vitejie pe piept… Sfaturile totdeauna I -au plictisit, dar acu ma
ale lui K lapka îl înfuriau. Resemnarea i s -a părut o atitu dine animalică,
nevrednică de omul liber. Cu atât mai mult i se părea azi că a sta cu
mâinile în sân ar fi o crimă cel puțin egală cu plecarea la război.
Închipuirea că ar putea merge acolo îi stătea totuși înțepată în
creieri ca o baionetă vrăjmașă. Trebuie s -o smulgă! Altfel, nu mai poate
trăi. Mai ales că, în lumina spaimei de azi, amintirile trecutului îl
împresurau ca niște amenințări din ce în ce mai negre…
Nădejdea în generalul de divizie îi risipea spaima. Și aceas ta era o
dovadă împotriva lui Klapka. Se hotărî să se prez inte la raport, să -i
explice situația, să -l roage și să -i făgăduiască solemn că își va face
datoria oriunde, afară de acolo… Vru să plece îndată, să sfârșească mai
repede și să se liniștească. Puse mâna pe aparatul telefonic să anunțe
că dorește să se înfățișeze comandantului diviziei. În ultimul moment
își luă seama. Cum să ceară generalului mutarea, când nu știe nimeni
despre schimbarea diviziei? L -ar între ba: de unde a aflat, cine i -a spus?
Ar fi o murdărie să trădeze pe Klapka, ar fi…
"Deocamdată trebuie să mai aștept, își zise dânsul. Întâi să se
publice vestea schimbării, chiar neoficial… Trebuie să procedez cu
băgare de seamă și cu demnitate!"
Se liniști. Trecură trei zile… Nu se auzi nimic despre strămutarea
diviziei. Nici Klapka nu mai veni, parcă i -ar fi fost frică să dea ochii cu
Bologa care, din ce în ce mai stăpânit de speranță, începea să creadă că
poate s -a contramandat ordinul. Inima îi ticăia de o emoție plă cută. Și,
fiindcă se simțea fericit, scrise mamei sale o scrisoare lungă și plină de
credință, în care, pe două pagini întregi, veștejea fapta lui Pălăgieșu
împotriva protopopului Groza; apoi altă scrisoare, cu foc, Martei,
comunicându -i că dragostea lui, în ciuda tutur or suferințelor, n -a
scăzut și de -abia așteaptă ceasul când să -și poată strânge în brațe
logodnica.
Mai trecu o zi senină. Pe urmă sublocotenentul de la ba terie îi spuse
cum a aflat de la un infanterist că peste patru zile, cel mult, toată divizia
trece pe frontul românesc. Bologa păli, dar ceru amănunte.

Sublocotenentul i le dădu: că ofițerilor de la infanterie li s -a comunicat
vestea, confidențial, de trei zile, că primele trupe din divizia de schimb
au și sosit la Zirin…
În aceeași noa pte, târziu, se ivi iarăși reflectorul, în sec torul de
alături. Bologa, în postul de comandă, cu recep torul la ureche, asculta
indicațiile observatorilor. Tunurile bubuiau aspru, răgușit, încât se
cutremura pământul și, din tavanul adăpostului, printre b ârnele
groase, se scurgeau firișoare de nisip.
"Ce-ar fi să -l doboare tocmai acuma alții?" se gândi el cu o părere de
rău ciudată.
Când amuțiră tunurile și auzi că lumina a dispărut, Bologa avu o
tresărire de bucurie. Îi veni în minte că Klapka a vorbit de spre o
decorație pentru distrugerea reflectorului…
"În orice caz, o citație pe divizie e asigurată fericitului care îl va
nimici! își zise, întorcând spatele telefonului. Oare cine va fi norocosul?"
În suflet un glas îi răspunse că el trebuie să fie. Înc ercă să -l înăbușe,
dar glasul deveni poruncitor. Atunci îi fulgeră prin minte: dacă ar avea
el norocul să spargă reflectorul rus esc și dacă, drept recompensă, ar fi
citat sau decorat, ce ușor și cu câte șanse de izbândă s -ar putea duce la
generalul Karg!
Ideea aceasta i se păru atât de minunată, că se miră cum de nu i -a
venit mai curând, îndată ce s -a hotărât să se prez inte generalului… Îi
pieri pe loc orice urmă de somn, se re pezi la hartă și se puse pe socoteli,
pe însemnări, până la ziuă, cu o însuf lețire neobosită și cu convingerea
aprigă că viața lui atârnă de ceea ce face acuma.
Toată ziua o petrecu apoi cu binoclul la ochi, examinân du-și
sectorul cu atenție, comparând în gând punctele rep erate pe hartă…
Spre seară începu să -l roadă grija ca n u cumva, tocmai în noaptea
aceasta, să lipsească iarăși reflec torul mântuitor. Totuși era gata să
vegheze și o săptămână și să -l nimicească… Numai, între timp, să nu
vie ordinul de schimbare! Dar nu, nu se poate! Trebuie să apară…
Trebuie… Seara, la zece, dădu poruncile cuvenite și porni spre obser –
vatorul cel mai înaintat… Ploua rece, leneș, monoton. Săgețile de apă se
încovoiau, în văzduhul negru, cu luciri de oțel. Lutul ud, frământat de
ploile toamnei, se agăța de cizmele locotenentului și ples căia la fiece
pas. Bolta de nouri parcă stătea să cază pe pământul amețit de
întunericul fără margini. Apostol Bologa, cu casca de fier înfundată pe
cap, strâns în ulancă blăniță, cu gulerul ridicat, înainta cu băgare de
seamă, ferindu -se de băltoace, cu b arba în piept. Inima îi bătea atât de
năvalnic, că nici nu simțea plesniturile ploii.
Cunoștea drumul și terenul. De vreo trei luni, de când s -a
statornicit frontul, a făcut calea aceasta de sute de ori. Intră în
labirintul de șanțuri de comunicație, unde apa se aduna ca în niște
canale de irigație. Cizmele cu carâmburi înalți i se scufundau până din
sus de glezne în noroiul cleios.
Ajunse asudat la postul de observație, ascuns chiar în prima linie de
tranșee. Schimbă două vorbe cu plutonierul zgribulit și apoi îl trimise la
baterie.
Bologa se cocoță în dosul teodolitului, pe pipăite. Nu vedea nimic.

Aparatul era ferit de ploaie, în schimb în spatele observatorului se
scurgeau șiroaie de apă din spărturile coperișului. Căută să se
orienteze, dar o beznă atât de deasă acoperea lumea, că ochii lui nu
puteau desluși nici o nuanță în negrul înăbușitor, iar în urechi îi
huruiau exasperant de uniform glasurile ploii, care înghițeau toate
zgomotele vieții. Își simțea bătăile inimii, dar creierii parcă i se topeau,
muiați de gânduri.
Peste un ceas răpăiala mai osteni puțin. În același timp Bologa își
dădu seama că mintea iarăși începe să frământe planuri și socoteli.
Apoi se pomeni zicându -și:
"Pe asemenea vreme poți trece la dușman fără frică".
Cum pricepu rostul vor belor, le curmă cu scârbă. Din cli pa când
și-a făcut convingerea că, distrugând reflectorul buclucaș, va dobândi
de la generalul Karg mântuirea, i -a părut rău și i -a fost rușine că s -a
gândit măcar să treacă la inamic. În doi ani de război, spiritul milit ăresc
i-a pătruns atât de adânc în fire, încât dezertarea, din orice motiv, i se
părea o crimă neiertată.
"Totuși dacă vrei să treci mai sigur, trebuie să pleci sau pe înserate
sau în zorii zilei", îi veni iar în minte același gând, stăruitor, ca o muscă
pe care în zadar vrei s -o alungi.
Încetul cu încetul ploaia conteni și se porni un vânt asp ru, cu
șuierături sinistre, mai desțelenind puțin întunericul și cotrobăind
vajnic prin observatorul lui Bologa care, în curând, simți în spinare o
pată udă și rece. Se ghemui mai bine, ferindu -și spatele. Vântul însă îi
pătrundea prin haine, prin piele și -i zgâlțâia inima.
― Și reflectorul nu mai apare! murmură el dârdâind.
Își înfipse ochii în bezna subțiată, cu furie nerăbdătoare. Acuma
începeau să se deslușească, în nemișcarea moartă, semne umile de
viață. În dreapta și în stânga tranșeele in fanteriei se întindeau, strâmbe
și capricioase, ca niște linii grosolane pe o hârtie boțită. Ici -colo, ca
mușuroaiele, înțepenite, poate chiar înghețate, înaintea șanțurilor,
zărea sau bănuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, în
stânga, începe sectorul căpitanului Cervenko… "Ce -o fi făcând oare
Cervenko?… Bietul Cervenko…" În față câmpu lui zăcea neted, pierdut
în noapte și biciuit de vântul ce mai scutur a în răstimpuri stropi mari
de apă din văzduh. Apos tol Bologa știa că, exact la cinci sute optzeci și
trei de metri, se află prima linie de tranșee rusești și i se părea că
deosebește zigzagurile care înseamnă gardul morții, închipuirea lui
mergea mai dep arte și, bâjbâind prin întu neric, arăta unde vine linia a
doua, a treia, bateriile vrăjmașe, unde a fost ultima dată reflectorul…
Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu -și piarză
nădejdea în apariția reflectorului. Era sigur însă că a tr ecut miezul
nopții. "Mai este vreme", își zicea din ce în ce mai amărât. Singurătatea
îl strângea de gât. Simțea o nevoie dureroasă de a schimba o vorbă cu
cineva, cu ori cine, numai să nu fie singur, să nu poarte singur povara
așteptării… Reflectorul nu s-a arătat niciodată înainte de miezul nopții;
de obicei pe la două vine; deci nu i -a trecut vremea, poate să spere.
Dacă însă n -ar apărea deloc, atun ci…
"Numai el ar fi de vină dacă m -aș pierde!" se gândi furi os,

amenințând cu pumnii liniile rusești nevăzute.
Apoi deodată, când se aștepta mai puțin, drept în față, chiar în
sectorul bateriei, stârnită parcă de sfidarea lui, o lumină orbitoare și
mândră, zvârlindu -și întâile raze spre cerul căptușit cu nouri și apoi
coborând pe pământ, repede, cu tremur ături înfrigurate. Apostol
închise ochii, înfricoșat ca în fața unei fantome, uitându -și tunurile și
mânia, uitând tot, parc -ar fi visat.
― Hei!… Dormiți acolo?… Tunurile!… Nu vezi reflector ul? bombăni
îndată un glas gros, batjocoritor, la câțiva pa și, în șanțul infanteriei.
Bologa se dezmetici brusc. Cunoștea glasul: era un lo cotenent de
infanterie, foarte înalt și uscățiv, care disprețuia fățiș pe toți artileriștii.
Ochi cu teodolitul izvorul luminii și apoi aruncă un ordin scurt în gura
telefonul ui. Peste câteva clipe bubuiturile izbucniră, rare, chibzuite.
Totuși, razele albe alunecau încet, nepăsătoare de obuzele vijelioase,
scormonind întunericul, apropiindu -se parcă sfidătoare de Bologa. Pe
urmă, ca și când I -ar fi descoperit cum stătea zguli t în observatorul
umed, se opriră chiar asupra lui, învăluindu -l cu farmecul lor rece,
străbătându -i, prin ochii bolnavi, în toate ascunzătorile inimii,
răscolindu -i și tul burându -i gândurile ca un neașteptat răsărit de
soare… În primul moment Apostol s imți numai o ură năprasnică
împo triva luminii care îl îmbrățișa fără voia lui. Dar când vru să
rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor,
nu-și mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare
începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită,
amețindu -l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neștire, ca un copil
lacom, întinse amân două mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul
uscat:
― Lumina!… Lumina!…
Chiar în clipa aceea însă, parcă le -ar fi retezat un paloș de călău,
razele muriră, și ochii lui Bologa se umplură de întuneric. Nu -și dădea
seama ce s -a întâmplat. Tunurile băteau mereu, rar, cum poruncise
dânsul.
"Mi se pare c -am spart reflectorul", se gândi atunci, mirându -se
cum a putut fac e el asemenea ticăloșie și bu curându -se că a făcut -o.
Stătu buimăcit un răstimp, având conștiința că ar trebui să mai
facă ceva și neputându -și aminti ce anume. Apoi deo dată, speriat, simți
receptorul telefonului și strigă:
― Rachetele!… Rachetele!…
Pe cerul mohorât se ivi, sfârâind mânios, un glob de lu mină ca un
ochi iscoditor. În punctul unde fusese reflector ul, Bologa văzu prin
binoclu mulțime de viermișori negri zvârcolindu -se neputincioși.
Iscoada din văzduh însă se stin se repede, și tot atun ci tunurile amuțiră
singure, fără ordin, sătule parcă și mulțumite. Întunericul și tăcerea
înfășurară pe Apostol ca un lințoliu aspru, în vreme ce ochii lui, cu
pupilele largi, se chinuiau într -o așteptare fără scop. În fun dul
sufletului însă simțea clar cum pâlpâie dragostea de lu mină, blândă,
mângâietoare…
Apoi iar auzi, de astă dată chiar la spatele lui, glasul lo cotenentului
de infanterie:

― În sfârșit, bine c -a dat Dumnezeu de ați isprăvit cu reflectorul, că
era mai mare rușinea!… Te pomenești c ă iei și o medalie de vitejie,
fiindcă la noi așa se dau decorațiile… În orice caz, eu te felicit… Noapte
bună!…
Fără să aștepte răspuns, locotenentul se depărtă, mormăind, prin
băltoacele șanțului de apărare.
"Ce s -a întâmplat, Doamne?" își zise Bol oga, înfiorân du-se și
căutând să se trezească din amorțirea ce -i oprise în loc gândurile.
Vântul sufla mai friguros, desfundând iarăși o bură de ploaie
măruntă, moleșitoare. Picurii îi țârâiau în spinare ca niște fire de
nisip… Apostol își zicea că la f el îi târâie și gândurile în creieri, subțiri,
nesigure, pipăitoare. Încetul cu încetul însă izbuti să le rânduiască…
Vasăzică și -a atins ținta și se poate prezenta în fața generalului.
Vasăzică nu va mai trebui să meargă cu divizia pe frontul românesc,
asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s -a bucurat când
i-a venit ideea să zdrobească reflectorul?… În loc de răspuns, în suflet îi
răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineaori, strălucind ca un
far într -o depărtare im ensă. Și str ălucirea i se părea când ca privirea lui
Svoboda sub ștreang, când ca vedenia pe care a avut -o în copilărie, la
biserică, în fața altarului, sfârșind rugăciunea către Dumnezeu…
Lumina îi înăbuși întrebările și -i liniști inima ca și cum i -ar fi deschis o
cale dreaptă, netedă, într -un ținut sălbatic și neumblat. Cu un ceas în
urmă toate nădejdile lui erau în alții și n -avea încredere în sine. Acuma
era sigur că mai curând se va pune de -a curmezișul soartei decât să -și
mai pângărească sufletul, fiindcă în su flet, în lumină i se călea
mântuirea…
Întunericul se subția treptat. Vântul sufla mereu și une ori cânta ca
o chemare prelungă, confuză, ademenitoare. Atunci, ca o ispitire, în
mintea lui Bologa încolți iarăși gân dul că aceasta e ora dezertorilor… Și
gândul nu i se mai păru respingător, ca și când i s -ar fi șters din creieri
toate convinger ile trecutului.
Un sergent veni să -l schimbe, deși Apostol uitase să dea ordine. Îi
părea rău că pleacă din singurătatea care acuma îi era dragă. Se
strecură prin t ranșeele în zigzag, pe la spatele santinelelor înțepenite
lângă arme. Când să cotească spre șanțul de legătură, se ciocni cu
căpitanul Cervenko.
― N-am putut închide ochii toată noaptea, murmură căpitanul
abătut. Îmi pare rău c -ați nimicit reflectorul, nu știu de ce… Ați ucis
lumina, Bologa!
― Aici e lumina! răspunse Apostol, triumfător, bătându -și inima cu
palma.
― Da, da, ai dreptate! Aici e lumina și suferința… Aici e toată lumea!
zise Cervenko cu o sclipire în ochi.
Apostol Bologa trecu î nainte prin șanțurile întor tocheate, cu spatele
încovoiat, cu ochii strălucitori, cu sufletul plin de încredere, împăcat și
mulțumit, parcă s -ar fi purificat într -o baie de virtute.

9

Pe la amiază, pe când Bologa dormea încă, un zbârnâit strident, la
căpătâiul lui, îl făcu să sară drept în picioare, îngrozit, ca și cum s -ar fi
prăbușit adăpostul. În telefon răcnea aghiotantul regimentului:
― Locotenent Bologa!… Alo!… Chiar el?… Tu ești?… Or din de la
domnul colonel să pleci imediat să te prezinți excelenței -sale…
Excelența -sa dorește să te vadă… Foarte urgent!… Firește că treci pe la
noi, pentru că și domnul colonel are să -ți vorbească… Deocamdată eu
te felicit prietenește!… Ai salvat onoarea diviziei întregi… Domnul
colonel a tele fonat chiar azi -noapte la cartier… Vine a patra, Bologa,
bravo!…
Peste o oră Apostol era într -un automobil, alături de un căpitan de
stat-major, pe care -l întâlnise la postul de co mandă al regimentului și
care se oferise să -l ducă până la cartierul divi ziei, deoarece tot se gătea
de plecare. Pe drum îi spuse și căpitanul că distrugerea reflectorului
merită o recompensă deosebită, precum îi spuseseră toți camarazii, cu
colonelul în cap. El asculta gânditor și tăcut. Uneori priv irea i se cobora
pe piept, unde luceau cele trei medalii de vitejie, și -și reamintea emoția
clipei când a primit -o pe cea dintâi. Cât a dorit -o și cât se simțise de
umilit până ce a căpătat -o! I se părea că numai el n -are și se credea
nenoroc it și dezonorat. Se arunca unde era prim ejdia mai mare, unde
secera moartea mai cumplit, fără frică, cu gândul numai la ea… Apoi,
când i -a agățat -o pe piept colonelul, în fața tru pei, i -a plâns inima de
fericire. De -abia atunci a început să se creadă vrednic de -a trăi…
În curtea comandament ului de divizie îi ieși în cale lo cotenentul
Gross care, ca pionier, avea mereu treburi pe la Cartier. Gross îl
întâmpină cu o strâmbătură ironică:
― Bravo, filozofiile! Ai mai omorât câțiva oameni pentru o tinichea…
― Ascultă, Gross! răspunse Bologa de odată jignit. Când vei înceta tu
de a executa ordinele, atunci să faci imputări altora! Până atunci,
puțină modestie…
― Eu execut ordinele, adevărat, zise pionierul mereu bat jocoritor.
Eu săvârșesc sau ajut barbaria, dar cu greață, am ice! Nu cu entuzia sm,
ca alții!… Eu nu caut să mă disting!
― Mai bine ai căuta să -ți potrivești fapta cu vorba, mur mură Bologa
privindu -l drept în ochi. E ușor să vorbești, dar…
― Am să te văd mâine -poimâine pe frontul românesc, îl întrerupse
Gross, cu un zâmbet acru. Acolo să te văd…
― Eu nu voi merge niciodată acolo! zise Bologa tresărind și
roșindu -se.
Gross vru să mai zică ceva, dar atunci apăru în pragul casei un
plutonier țanțoș, strigând cu importanță:
― Domnul locotenent Bologa!… Poftiți… Excelența -sa…
Peste câteva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglemen tar înaintea
generalului Karg, om scurt și gros, cu fața urâtă și aspră, mohorâtă de
mustăți burzuluite, sfredelită de niște ochi rotunzi, ale căror priviri,
țâșnind de sub sprâncene foarte late și ve șnic încruntate, păreau două
pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvârcoli când îl văzu
ridicându -se greoi de la masa încărcată cu dosare și hărți. Își aduse
aminte că, de câte ori a dat ochii cu dânsul, a simțit o teamă stranie ca

de un vrăjmaș nemi los sau ca de o amenințare crâncenă ce nu se poate
ocoli și care nici măcar nu știi când te va izbi…
Generalul, cu bărbia ridicată, îi întinse mâna și -i zise voios:
― Bravo, Bologa!… Mi s -a raportat fapta dumitale și am ținut să te
felicit personal… Am ținut… da… negreșit…
Glasul lui era gros și pătrunzător, și parcă te ocăra chiar când
glumea.
Apostol se înclină ușor strângând mâna generalului și pe urmă îi
povesti amănunțit, în fraze scurte, seci, militărește, cum a dis trus
reflectorul. Vorbind însă, băgă de seamă că nările generalului sunt
înfundate cu păr și se gândi că tre buie să sforăie urât noaptea și că nu
l-a mai văzut de la execuția cehului. Karg îl ascultă cu luare -aminte,
dând din cap și măsurându -i uneori, cu priviri mulțumite, de sus până
jos; apoi, la sfârșit, îl bătu prietenește pe umăr, murmurând:
― Te-am propus pentru medalia de aur… Fii sigur că vei avea -o!…
Soldați ca d -ta ne trebuiesc și merită toate distincțiile… Bravo,
Bologa!… Sunt mândru că am onoarea să comand asemenea ofițeri
viteji…
Generalul tăcu, frământându -și mintea să mai găsească vreo două
cuvinte potrivite. Dar nu mai găsi nimic și, după o pauză scurtă, repetă
mai apăsat:
― Sunt mândru… foarte mândru…
Și iar îi întinse mâna, gata să -l concedieze. Atunci însă Bologa,
liniștit, cu glasul limpede și uitându -se drept în ochii lui cenușii, îi zise:
― Excelență, vă rog, dați -mi voie să vă fac o rugăminte!
Generalul Karg, neplăcut surprins că locotenentul, mai ales după ce
i-a arătat atâta cinste, cutează să vorbească neîntrebat, și încă să -i
ceară ceva fără a se fi înscris la raport pe cale ierarhică, precum spune
regulamentul, făcu doi pași înapoi, cu o încruntare din sprâncene.
Totuși, vrând să -și dovedească indulgența față de un e rou, răspunse
prietenește:
― Da, da… te ascult… Un erou… cum nu… toată bunăvoința…
În clipa aceasta Bologa simți lămurit că îndrăzneala lui e zadarnică
și avu o șovăire. Pe frunte îi răsări o cununiță de picuri fierbinți. Ca să
câștige timp sau s ă se liniștească, tuși puțin și plecă fruntea. Pe urmă
își redobândi încrederea și, pironindu -și ochii cu hotărâre în ochii
generalului, vorbi re pede, sacadat:
― Știu, excelență… am aflat că divizia noastră, peste câteva zile, va
pleca în altă parte… pe alt front…
― Exact, zise generalul nedumerit, mai ales văzând că Bologa se
poticnește.
― Atunci, excelență, ― urmă locotenentul brusc, parcă întreruperea
i-ar fi dat un imbold nou, ― atunci vă rog să -mi faceți favoarea de a mă
lăsa pe mine aici… Ori , dacă aici nu se poate, atunci pe frontul italian…
Generalul îl măsură cu mirare și cu o zvâcnire nervoasă de mustață,
apoi zise:
― Bine… Deși îmi pare rău că te pierd… Un ofițer emi nent, viteaz…
Dar, fiindcă dorești mult… Totuși, cred că ar fi mai bine aici decât în
Italia…

― Chiar și acolo, excelență… Am fost câteva luni pe Doberdo și, la
urma urmelor, aș prefera…
Fața lui Bologa era acuma scăldată în bucurie și nădejde. Nu se mai
putea stăpâni. Suspina din fundul inimii, ușurat.
― Bine. .. bine, repetă generalul gânditor. Nu pricep însă de ce n -ai
merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfântă în Ardeal! O misiune
măreață… Da!… Dușmanul a pângărit pământul țării. Acolo valahii…
Deodată generalul Karg se opri, ca și când o rază de lu mină i -ar fi
deschis creierii. Se dădu iar câțiva pași înapoi, rămase cu privirea țintă
la Bologa, căutând să -l scormonească în adâncimile sufletului. Câteva
secunde domni o tăcere ca un giulgiu, încât de afară se auzi limpede
huruitul unei căruțe și cirip itul gălăgios al vrăbiilor, într -un pom, sub
fereastra cancelariei. Apostol, fără să -și dea seama, închise ochii, fer –
indu-se de scrutarea generalului, care izbucni brusc, aproape răgușit:
― Dumneata ești român?
― Da, excelență, răspunse locotenentul reped e.
― Român! repetă generalul, cu un glas uimit și enervat care aștepta
o dezmințire.
― Român! repetă Bologa mai hotărât, întinzându -se din șale și
scoțând puțin pieptul.
― Da… bine… firește… bâigui Karg peste câteva momente, bănuitor
și cercetător. D a… desigur… Dar atunci mă miră rugămintea d -tale…
foarte mult… Mi se pare că d -ta faci de osebire între dușmanii patriei…
Apostol Bologa se uita în ochii scânteietori ai generalu lui cu o
seninătate care îl minună pe el însuși. Se simțea însă hot ărât și
neclintit, ca în asalturile cele mai năprasnice. Acuma se încăpățâna să
convingă pe dușman, deși înțelegea bine că silințele lui sunt de prisos.
Se pomeni vorbind calm, fără umbră de emoție sau șovăire, parc -ar fi
discutat cu un camarad binevoitor:
― Excelență, am conștiința că douăzeci și șapte de luni am luptat
așa încât să pot sta cu fruntea sus în fața oricui. Nu mi -am cântărit
niciodată datoria. Mi -am dăruit tot sufle tul și tot entuziasmul. Azi însă
mă aflu într -o imposibilitate morală…
Generalul se cutremură, ca și cum i -ar fi împlântat o spadă în piept.
Ochii i se aprinseră și luciră ca oțelul. Se repezi furios la Bologa, cu
brațele ridicate și zgârcite, gata să -l zdro bească, răcnind:
― Ce? Imposibilitate morală ?… Ce vorbe sunt astea? Cum
îndrăznești?… Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur și
simplu lașitatea unor oameni fără sentimente patriotice! Nu cunosc,
înțelegi? Nu vreau să cunosc!
Apostol căută să protesteze, dar generalul îi reteză avân tul,
congestionat de mânie:
― Nu -ți dau voie să mai vorbești, ai înțeles?… Fiecare cuvânt al
d-tale ar merita un glonte! Gândurile ce se ascund în dosul vorbelor
d-tale sunt criminale!… Înțelegi? Crimina le!… O, o!… Vasăzică asta ți -e
vitejia?… Uite pe cine am pro pus eu pentru medalia de aur! Poftim!…
Medalie de aur!… Glonte, nu medalie…
Îl împroșcă cu o privire grea de ură și dispreț, apoi deo dată îi
întoarse spatele, strivind între dinți o înjurătură și smucindu -și

mustața cu mâna dreaptă m ică, grasă, încărcată de inele, ca o mână de
femeie cochetă.
Bologa rămase senin, nemișcat și cu gândul mereu că trebuie să -l
convingă. Furia generalului îi făcea bine și -l îmbărbăta. Când crezu că
s-a mai potolit, zise iarăși, cu același glas limpede:
― V-am făcut o rugăminte, excelență, în credința că veți binevoi a
înțelege starea mea sufletească… De aceea mi -am îngăduit a vă vorbi ca
de la om la om…
Generalul, care se oprise la fereastră, bodogănind și pufn ind, se
întoarse îndată spre locotenent și răspunse mai stăpânit:
― Eu nu ascult asemenea rugăminți și nici nu stau de vorbă cu
astfel de oameni!… Înțelegi?… De altfel am vorbit prea mult cu d -ta…
Nerecunoscătorule!
Nu-i mai întinse mâna, ci îl măsură cu scârbă din cap până -n
picioare și apo i se așeză la masă, răscolind supărat dosarele. Bologa
salută reglementar și ieși liniștit, cu niște pași siguri, ca după o
convorbire nespus de plăcută. Gener alul îl urmări cu ochii, clătină din
cap, se uită la ușa închisă cu băgare de seamă și deodată i zbi cu
pumnul în harta cu însemnări, cuprins iarăși de mânie. Chiar în clipa
aceasta aghiotantul se strecura în cancelarie, înfricoșat și întrebător.
― Notează pe locotenentul Bologa, mormăi generalul Karg către
aghiotantul aiurit. E primejdios și… Nu m -aș mira să aud într -o bună zi
că a dezertat la inamic… Ce oameni!… Ce armată!…
Aghiotantul se înclină, puse niște hârtii pe masă și se grăbi să
dispară în vârful picioarelor, fără zgomot, de frică să nu -ji descarce
generalul mânia asupra lui.
În mijl ocul curții, Apostol Bologa se uită împrejur, parcă ar fi fost
aici întâia oară în viață. Ograda era mare, cu gard de uluci spre uliță și
cu poartă nouă de scânduri, deschisă. Câteva căruțe se înșirau în fund,
lângă grajduri, iar automo bilul cu care venis e stătea părăsit, cu ușile
căscate. Casa de piatră, acoperită cu olane vechi, vastă cât o cazarmă,
era stropită cu urme de schije de pe vremea când a trecut războiul peste
sat și când un obuz a explodat chiar în grădinița din față, smulgând din
rădăcini pe rechea pomului în care și acu ma se ceartă un card de vrăbii
gălăgioase… Cerul se răzbunase puțin și umplea văzduhul cu un
albastru mai blând ca totdeauna. Soarele surâdea în asfințit, galben,
slab, ca fața unui moșneag vesel, iar lumuna aceasta săruta p ământul
ca o rouă binefăcătoare, răspândind bucurie și deșteptând nădejdi
pretutindeni… Apostol stătu un răstimp cu ochii spre soare, sorbind cu
nesațiu lumina zâmbitoare. Se simțea ușurat, ca și când ar fi plâns cu
lacrimi fierbinți după o suferință mul tă vreme înăbușită. Gândurile nu -l
mai dureau, ci se supuneau, docile, voinței lui, încât, dacă ar fi vrut,
le-ar fi putut înșira frumos, pe o ață, ca pe niște mărgele…
Ieși din curte. Pe uliță, dincolo de popotă, văzu un cam ion încărcat
cu echipamente, gata de plecare pe front. Se urcă. Voia să ajungă cât
mai repede la baterie. Era grăbit.

10

Pe înserate sosi la divizion, să raporteze că s -a întors. Găsi pe
Klapka singur în adăpostul spațios, scriind acasă. Căpitanul îl privi
lung, apoi îi strânse mâi nile și zise cu căldură:
― Acuma pot să te felicit și eu, dragă prietene… Din toată inima!
― Adevărat, numai d -ta nu m -ai felicitat încă… adevărat, răspunse
Bologa, zâmbind amar. Pentru vitejia…
― Pentru vitejia de a fi spus generalului ce i -ai spus! îl întrerupse
Klapka cu un fior.
― Ai și aflat? se miră Apostol. Oficial?
― Am aflat din înfățișarea ta, din mândria și liniștea ta! se însufleți
căpitanul. Nici nu e nevoie sâ -mi povestești ce s -a petrecut! Ochii tăi îmi
spun tot, tot!… O, măcar de -aș putea fi și eu ca tine, bărbat! Dacă am fi
toți așa, într -un ceas s -ar sfărâma lanțurile!
Ca pe orice fricos, pe Klapka îl înfierbânta curajul și ener gia altora.
Ceru lui Bologa să -i istorisească din fir în păr scena cu generalul,
întrerupându -l deseori c u aprobări trufașe. Apoi când Apostol sfârși, îl
întrebă cu o curiozitate entuziastă:
― Ei, și acuma ce ai de gând să faci?
Ochii lui Bologa licăreau blând. Răspunse de -abia peste câteva
clipe, calm, parcă ar fi spus că se întoarce spre perete:
― Acuma?… La noapte voi trece la muscali!
Klapka, neașteptându -se la asemenea răspuns, se holbă la el un
moment, pe urmă se uită împrejur, îngrozit să nu fi auzit cineva vorbele
locotenentului, să vază și el pe dracul, pentru că n -a raportat celor în
drept.
― Ai î nnebunit, omule? șopti cu glas rebegit de spaimă. Să nu mai
spui astfel de copilării, că ne pomenim amândoi atârnați în vreun
copac, ca doi coceni stricați!
Apostol Bologa surâse; dinții albi îi luciră între buzele subțiri,
zicând:
― Acum o lună, chiar acu m trei zile, nici n -aș fi îndrăznit să mă
gândesc la dezertare… M -aș fi disprețuit eu însumi cel dintâi… Fiindcă
până azi am fost alt om.. Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c -am
purtat în mine viața unui străin… Totdeauna mi -am închipuit sufletu l
omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deșarte.
Mulți oa meni, cei mai mulți, trăiesc toată viața în cămăruțele cele goale
și veșnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, și cheile
lor zac tăinuite în focul ch inurilor. Pe mine golul m -a înfricoșat ca și
întunericul. De aceea m -am străduit să găsesc cheile comorilor mele.
Dar și comorile sunt înșelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvnești
pe cele mai ascunse… Poate cea mai de preț nu ți -o dezvăluie decât
moartea, și totuși o dorești cu lăcomia avarului… O fi deșartă chiar
râvna aceas ta… Fără ea însă viața n -ar mai avea nici o valoare și nu
s-ar deosebi întru nimic de viața unei gângănii!… Azi simt c -am
descoperit o comoară nouă și trebuie s -o apăr cu orice jertfă!
― Ce comori, ce comori? îl întrerupse Klapka nerăbdător. Astea -s
nerozii, prietene! Fraze, Bologa, și visuri bolnave!… Realitatea e războiul
cu moartea la braț!… Lasă închipuirile, dragul meu, care cel mult
complică și amărăsc viața, des tul de afurisită!

― Domnule căpitan, dacă ții la mine, te rog din suflet să nu -mi mai
dai nici un sfat! zise Apostol enervat, urmând însă mai liniștit: Te rog
foarte mult!… Crezi că mi -a fost ușor să -mi dezbrac trecutul, ca o haină
murdară, și să rămân g ol în mijlocul furtunii? Crezi că n -am încercat să
mă înșel că sunt îmbrăcat, chiar după ce am simțit frigul și ploaia
biciuindu -mă?… Acuma nimeni în lume nu mă va mai putea îndupleca
să-mi arunc straiele noi și călduroase și să zgribulesc iarăși în zdre nțele
lepădate… Așa!… Te rog…! Și… poate că mâine noapte va începe
schimbul de trupe; vasăzică nu mai e timp de pierdut. Aș risca să fiu
silit a te însoți în Ardeal!… Și asta nu se poate!
― Te ascult și tot nu pot crede că vorbești serios, mur mură Klapka,
acuma îngrijorat. Se vede că ți -ai pierdut mințile ori că umbli să mori
spânzurat… Dar nu pricepi, omule, că, mai ales după întrevederea ta cu
generalul, vei fi urmărit pas cu pas și că vei fi prins chiar în clipa când
vei încerca să…
― Tocm ai de aceea trebuie să plec la noapte! făcu Bologa neclintit.
― Atunci te cheamă spânzurătoarea! șopti căpitanul disperat,
pipăindu -și gâtul, parcă ar fi vrut să dea la o parte un laț închipuit;
apoi, după un răstimp, adăugă cu o tremurare de frică: în ori ce caz eu
nu vreau să știu nimic… nimic… Eu mă spăl pe mâini…
Apostol Bologa se sculă liniștit și vru să iasă. Klapka se repezi la el
poruncitor:
― N-ai să pleci nicăieri! Am să te împiedic eu!… Sunt comandantul
tău și te voi opri cu forța!
― Poate că vrei să mă denunți? întrebă Bologa apăsat, privindu -l
adânc. Să știi că am să mă împușc, dacă…
Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu
pumnii în cap, bâiguind:
― E nebun!… A înnebunit! Ce să fac eu cu nebunul?… Doamne,
Doamne, ce să fac?
Apostol se apropie și zise mișcat:
― Poate că nici nu merit zbuciumarea d -tale, domnule căpitan…
Sunt ingrat că nu te ascult, dar acuma… zi -mi adio și îmbrățișează -mă!
Căpitanul se uită un răstimp la el, potolit brusc și cu fața grăsu nă
asudată de durere. Apoi îl sărută pe obraji, plângând cu hohot și
mormăind înfricoșat, iarăși cu însuflețire:
― Adio, dragă prietene… Adio…
Și îl îmbrățișă până ce, mulcomindu -și puțin emoția, izbu ti să-i
spună rugător:
― Poate că te mai răzgândeșt i… Făgăduiește -mi cel puțin că ai să
mai chibzuiești, te rog… te implor!… Ar fi îngrozitor să cazi în mâinile
lor… să… să… Spăimântător!…
― Adio, răspunse Bologa, parcă nici nu l -ar mai fi auzit, ieșind
repede.
Afară amurgea. În apus urmele s oarelui scăpătat mai înseninau
cerul spălăcit… Bologa pășea grăbit spre bateria lui, când, deodată,
răsună din urmă glasul lui Klapka, ascuțit, mânios:
― Telefonist!… Telefonist! Unde -i telefonistul?
Bologa înțelese și zâmbi. Căpitanul voia să se asigu re împotriva

unor eventuale bănuieli de complicitate.

11

Câmpul de luptă, pustiu și tăcut, se legăna în ceața înserării. Stepa
părăginită se desfășura nemărginită, netedă ca o foaie de hârtie de
împachetat, boțită și pătată, înțepată cu copaci răzleț i, desfrunziți și
sfâșiați de obuze. Pozițiile se desenau ca niște dungi mohorâte,
tremurate, cârligate și ca pricioase, fără început și fără sfârșit.
În apropierea bateriei, Bologa se opri căutând, în zigza gul de
șanțuri, postul cel mai înalt de observaț ie, unde a fost și azi -noapte.
Când i se păru că l -a găsit, gândurile lui trecură mai departe, se târâră
pe sub sârmele ghimpate, cin ci sute optzeci și trei de metri, până la
marginea tranșeelor rusești, unde ramaseră fără călăuză.
"Acolo începe viața nou ă și o lume nouă!" își zise cu inima
încleștată.
În adăpost îl aștepta sublocotenentul care -i ținuse locul și care
dorea să afle ce i -a spus și cum l -a felicitat generalul. Ca să scape de
întrebări, Bologa, cu o veselie prefăcută, îi povesti o minciună și
schimbă repede vorba. Pe urmă zise îngrijorat ca vor trebui să fie cu
ochii în patru, să nu se pome nească cu vreun atac bruscat, având în
vedere schimbarea diviziei. Sublocotenentul, vrând să arate cât e de
tare în prevederi strategice, declară grav că el chiar se așteaptă la o
surpriză, dacă cumva dușmanul a prins de veste că divizia va fi
înlocuită. În sfârșit, își împărțiră rolurile: sublocotenentul va veghea, la
postul de observație principal, până la ora două, când va merge Bologa
să-l înlocuiască…
Rămas singur, Apostol se așeză să scrie câteva rânduri mamei și
Martei, să le înștiințeze cumva, prin cuvinte as cunse, că nu mai poate
sta aici și că, în curând, le va trimite vești mai bune… Dar, înainte de -a
așterne vreo slovă pe hârtie, își luă seama : orice înștiințare s -ar putea
să le pricinuiască neplăceri… În schimb se apucă să studieze har ta
frontului cu o atenție înfrigurată, să tragă linii cu degetul, să -și aleagă
un drum scurt, ferit… Așa îl găsi Petre când îi aduse cina.
― Știi că azi mi -e foame de aș fi în stare să te mănânc și pe tine?!
strigă Bologa râzând și gândindu -se că trebuie într -adevăr să mănânce
bine, căci dincolo cine știe ce -o fi.
Îndată după masă se culcă, dând de grijă ordonanței să -l scoale
negreșit la unu după miezul nopț ii. Vrea să se odih nească, zicându -și
iar că dincolo cine știe cum și unde va mai afla odihnă…
Petre îl deșteptă la ceasul hotărât și Apostol se sculă voios, sprinten.
În câteva clipe fu gata de drum. Se uită împrejur în adăpostul tăcut,
chibzuind ce an ume să ia cu dânsul din ce avea aici. Șovăi puțin și nu
mai luă nimic. Cel mult de revolver poate să aibă trebuință, să -l scape
de pădurea spânzuraților… Porni spre ieșire, auzind pe Petre urându -i,
ca de obicei: "Doamne -ajută, don' locotenent…" Se gân di să-i dea mâna,
în semn de rămas bun, dar își continuă mer sul fără să se oprească și
fără să răspundă…
Noaptea se umezise. Ploaia amenința în văzduh cu răsuflări de vânt.

Bologa se bucura și privea cerul înnourat ca pe un tovarăș care vrea să -i
înlesn ească scăparea. Dacă ar începe să plouă, firește, ar fi și mai
bine…
Trecând pe lângă adăpostul căpitanului Cervenko și mai având o
jumătate de oră de pierdut, se abătu să -l întrebe de urât. Căpitanul
citea în Biblie, cu ochii înlăcrimați, ca și când ar fi căutat să -și aline o
durere mare.
― Ce-i, ce s -a întâmplat? întrebă Apostol uimit. Ce jeluiești așa… Ai
vreun necaz?… Ceva de pe acasă?
― Eu sunt copac fără de rădăcini, zise Cervenko amărât, adăugând
cu o privire disperată: Bologa, auzi tu, în noap tea aceasta o să ne atace
rușii!
Apostol păli, parcă l -ar fi pălmuit. Adineaori a vorbit și el de atacuri
cu sublocotenentul, dar numai să -i evite întrebările plictisitoare și să
aibă un pretext de a merge la postul de observație. Un atac însă i -ar
răsturn a toate planurile…
― Nu se poate… N -avem nici o informație, bolborosi dânsul zăpăcit.
De ce să ne atace tocmai azi?
― Bologa, e sigur, reluă căpitanul mai plângător. Crede -mă… O
patrulă mi -a adus de aseară știrea că se fac pregătiri grăbite… Ai să
vezi, Bologa!… Așa e totdeauna…
Zece minute Cervenko nu mai conteni cu jelaniile, încât Apostol
plecă buimăcit, blestemându -și clipa care l -a îndem nat să intre la
ruteanul maniac. Afară însă, în tăcerea frământată de vânt și în
întunericul necăcios, î i veni inima la loc și -și zise că Cervenko a început
să nebunească, de vreme ce visează numai încăierări, atacuri…
Sublocotenentul dârdâia în observator și salută pe Bologa ca pe un
mântuitor.
― La infanterie se zice că o să ne atace muscalii chiar în no aptea
asta, șopti Apostol. Tu ai observat ceva?
― Aș… liniște și frig, răspunse sublocotenentul, disprețuitor.
Infanteriștii așa fac, se tem de toate umbrele… Dar muscalii nu sunt
proști să ne atace azi, hodoronc -tronc, când de -abia mâine -poimâine
vine schimbarea!
Bologa îi strânse mâna cu mulțumire și -i ură somn bun. Niciodată
nu i-a fost atât de drag sublocotenentul ca acu ma. Parcă a vorbit din
sufletul lui: doar nu -s proști musca lii…
Se obișnui cu întunericul și se uită cu multă grijă spre liniil e de
dincolo. Nu vedea și nu se simțea vreo mișcare. Peste câteva minute
însă un foc de pușcă pocni asurzitor, undeva pe aproape. Deși cunoscu,
după zgomot, că nu e rusesc, totuși avu o strângere de inimă. Alte
focuri speriate izbucniră îndată, apoi iar al tele, și în dreapta, și în
stânga, tot mai depărtate. Bologa se liniști; erau, desigur, santinelele
speriate…
Pe la trei, spre a -și șterge orice urme de îngrijorare din suflet,
porunci să se înalțe o rachetă, să vază și să se conv ingă. În lumina
verzuie , terenul dintre tranșee părea mort. La dreapta, între sârmele
ghimpate, zăcea cadavrul unui om. A fost ucis de acum două zile, pe
când se întorcea din patru lare, noaptea, probabil chiar de camarazii lui,

din greșeală sau de frică. Privirea lui Apostol tr ecu peste el ca peste un
mușuroi, grăbită să -și vază numai calea pe care și -o alesese pe hartă.
Un șanț vechi, care începe la vreo douăzeci de metri și merge până
aproape de șanțurile rușilor… Împreju rul observatorului sunt rămășițe
de tufe, lăsate înad ins pen tru mascare… De aici, târându -se prin cele
două pâlnii de obuze, poate ajunge nesimțit la șanțul cel vechi, căci pos –
turile de ascultare sunt mai departe… La cellalt capăt al șanțului va
chema… Atâtea vorbe rusești știe… Pe urmă…
Lumina r achetei se stinse și Bologa rămase mulțumit. La cinci fix,
când începe să se subțieze întunericul, va porni… Mai are deci două
ceasuri. Era atât de hotărât, că nu simțea
nici emoție, nici nerăbdare. Aștepta, cu ochii înainte spre țintă, cu
gândurile slob ode. Vremea trecea peste dânsul ca o apă lină,
răcoritoare…
Într-un târziu îi fulgeră prin minte că poate rușii îl vor disprețui că a
dezertat, el, ofițer… Și chiar în clipa aceea un bubuit prelung, răgușit,
spintecă văzduhul. Apostol înlem ni, într -o așteptare amețitoare. Peste
câteva secunde, care i se păruseră nesfârșite, izbucni un răbufnit mai
greoi, ca și când s -ar fi desfundat pământul. Apoi îndată altele, furioase
și din ce în ce mai grăbite. Un clopot năprasnic fierbea în întunericul
brăzdat de dâre luminoase.
"Ce-i asta? se gândi Bologa uitându -se la ceas și văzând că e de -abia
patru. Atacul?… Vasăzică, totuși… Atunci…"
Apostol își dădu seama că tunurile rusești s -au năpustit asupra
artileriei, care începuse să răspundă, cu teamă însă și uluită de
impetuozitatea dușmanului.
"Acum ce să mai fac?" își zise dânsul, cu receptorul tele fonului în
mână, ascultând duelul artileriilor.
Deodată auzi, la dreapta lui, la câteva zeci de metri, un vâjâit
sfârșind într -o răbufnire scurtă. Întoarse privi rea într -acolo și i se păru
că vede pâlnia de pământ împroșcând în beznă.
"Iată că au început să dumice înfanteria!" ― îngână dis perat,
simțindu -și creierul gol ca un burete uscat.
Mai trecu un răstimp. Primprejur obuzele cădeau tot mai des. Apoi
un țiuit prelung îi sfâșie urechile. Avu o strângere de inimă și gândul
fulgerător:
"Asta -i pentru mine!"
În față, numai la câțiva pași, se despică cerul, și un vârtej cumplit
smulse coperișul observatorului. Apostol primi un cuțit în piept și o
lovitură în ca scă. Apucă cu amândouă mâinile teodolitul, ca să nu se
răstoarne. Apoi i se păru că se ridică în sus și deodată se pomeni iar la
pământ, cu o durere crâncenă în coapsă…
"Sunt rănit sau poate…"
Gândul i se rupse ca o ață.

CARTEA A DOUA

1

O pată de lumină tulburie -cețoasă zăcea pe pardoseala de lespezi
albe a salonașului de rezervă, la picioarele celor două paturi de fier.
Pe fereastra unică se uitau în odaie ramurile negre ale unui păr
bătrân, dârdâind în gerul sfârșitului de februarie.
Pereții, îmb ibați de gemete și dureri, își amestecau respirația cu
mirosul apăsător de spital și cu căldura sobei de teracotă din dosul ușii.
În paturile curate cei doi ofițeri, în halaturi cenușii, stăteau lungiți,
cu ochii în tavanul înalt. La căpătâi, în perete, pe tăblițe negre, albeau
numele lor: Locotenent Bologa, Lo cotenent Varga… Pe mescioarele de
noapte foile de febră se pierdeau printre sticluțele de medicamente,
arătând că suferințele cele grele au trecut peste dânșii.
În aerul încărcat de amintirile dure rilor plutea o tăcere năbușitoare,
pe care Varga o sfărâmă deodată cu glas speri at, ridicându -se în pat, ca
și când ar fi văzut o nălucă:
― De ce taci, camarade?… Spune ceva, orice, te rog din suflet, căci
tăcerea e mai dureroasă ca o rană de șrapnel!
Bologa întoarse fața albă și suptă de suferințe spre dân sul, dar nu
deschise gura. Varga așteptă un minut, întrebător, apoi se lăsă iar pe
spate, zicând mai mult pentru sine:
― Se împlinesc patru luni de când bolim, mutându -ne din spital în
spital, tot ma i aproape de front… Mi s -a urât de moarte cu doctorii și cu
bandajele și cu surorile de caritate! Barem de -ar veni mai curând
concediul…
Apostol tăcea. În trei luni de zile, cât fusese oprit de medici să
vorbească, fiindcă avea plămânul drept sfârtecat de o schijă de obuz,
îndrăgise tăcerea. În acel răstimp gân durile lui s -au obișnuit a se
rândui frumos, fără pripiri năvalnice și mai ales fără dureri. De altfel, la
început mintea i -a fost senină, parcă o mână meșteră nevăzută i -ar fi
șters din creieri toate amintirile. Când și -a venit în fire întâia oară, la
ambulanța diviziei, a văzut pe doctorul Meyer și pe Petre. Nu i -a
recunoscut, dar a avut o bucurie atât de violentă, încât și -a pierdut
îndată cunoștința. A doua oară s -a trezit într -un tren sanitar , cu
aceeași bucurie în suflet și tot numai câteva clipe. În sfârșit, a treia dată
a deschis ochii într -un salon alb, în spital. Patul era înconjurat de
doctori.
― Bravo, mortule! i -a zis zâmbind unul cu cotlete albe și mustăți
hegre. Bine c -ai înviat… D acă de șase zile mocnești așa…
Apostol atunci a simțit fericirea de a trăi ca un fior nespus de dulce
și, cu buzele crăpate de fierbințeală, a șoptit abia perceptibil:
― Nu mă doare nimic… nimic…
Vreo șapte săptămâni mai mult al morții a fost decât a l vieții. În
afară de rana din piept, mai avea o sfărâmătură de os la piciorul stâng și
o scrijălare adâncă în coapsă.
― Vindecarea ta e o minune, i -a spus doctorul cu cotlete albe și cu
mustăți negre, mai târziu. Ai o vitalitate extraor dinară, altfel de mult
te-ai plimba în lumea drepților!
Când i s -au vindecat piciorul și coapsa, l -au trimis mai departe,

spre regiunea unității lui, în spitalul de aici, fiindcă acolo începuseră să
sosească transporturi mari de răniți din luptele noi. Aproape o lună a
zăcut singur aici, în salonașul de rezervă din fundul coridorului, la
etajul întâi. Petre stătea toată ziua lângă patul lui, căutând să -i
ghicească gândurile și să -i împlinească dorințele. Dimineața și după
vizita med icală îi citea Visul Maicii Domnului, cu glas obosit de evla vie, și
Bologa îl asculta fără a înțelege cuvintele, dar cu ini ma plină de o
mulțumire caldă, moleșitoare… Apoi, într -o zi, ordonanța i -a povestit,
cum s -a priceput, ce s -a întâm plat atunci, în noaptea ceea… Din
povestirea lui, Apo stol n -a aflat mare lucru: că a fost îngropat la
marginea unei pâlnii de obuz, în dărâmăturile postului de observație, și
că acolo l -a descoperit Petre, pe la amiază, după ce, cu ajutorul divi ziei
de schimb, muscalii au fost respinși în pozițiile inițiale … Povestirea
soldatului însă i -a adus aminte nădejdile din noaptea aceea și i -a pus
iarăși în fierbere toate gândurile de atunci. A avut câteva clipe de
neliniște, ca un fața unei vede nii dojenitoare. Pe urmă, vreo trei zile,
gândurile, dezlănțuite dint r-o toropeală prelungă, l -au chinuit și i -au
sfâșiat suflet ul. Își zicea că toate sforțările lui de a ocoli soarta s -au
zdrobit și că de azi încolo numai moartea l -ar mai putea mân tui…
Moartea însă îl îngrozea acuma mai mult chiar decât perspectiva de a
trebui să meargă pe frontul românesc. De geaba încerca să -și biciuiască
ambiția, învinovățindu -se de lașitate; dragostea de viață, din ce în ce
mai impetuoasă, îi tăia orice avânt, murmurându -i neîncetat în inimă:
"Întâi eu, și pe urmă cealaltă lume!"
Într-o noapte fără somn apoi a găsit împăcarea. La urma urmelor,
soarta a făcut bine ce a făcut. De ce ar fi dezertat el la ruși, când tocmai
i se oferea prilejul să treacă la români? Pentru muscali ar fi fost un
simplu și disprețuit dezertor, în vreme ce r omânii îl vor primi ca pe un
frate. Dincolo dezer tarea ar fi fost o crimă dezonorantă, urmată de o
captivitate rușinoasă: aici va merge ca un adevărat erou, cu fruntea
sus, și va putea lupta îndată contra dușmanilor adevărați… Vasăzică,
teama de frontul românesc a fost fără temei. No roc că soarta l -a
ocrotit… Datoria lui e să trăiască și să tri umfe. Nu viața, ci moartea
înseamnă lașitate pentru omul care are un ideal în lume.
De a doua zi gândurile au început să se mulcomească, punându -se
toate în sl ujba liniștii lui, ca niște servitori credincioși. Împreună cu
liniștea însă i s -a luminat în su flet mai vie și ura împotriva tuturor
străinilor dimprejurul lui. Ura pe medicii care -l îngrijeau, pe surorile de
caritate, pe ofițerii convalescenți și se buc ura că, din pricina ranei la
plămâni, era osândit să tacă. În ziua când un general bătrân, înconjurat
de o droaie de ofițerași fercheși, a venit să -i agațe pe piept medalia de
aur pentru distrugerea reflectorului, Bologa s -a prefăcut că i -e rău,
numai ca s ă nu fie silit a părea încântat.
Pe urmă, într -o zi, acum vreo lună, a fost adus în salonaș Varga,
care fusese greu rănit în șoldul stâng, tot atunci, în noaptea ceea, și din
spital în spital ajunsese aici. În primul moment Apostol s -a bucurat și,
pentru c ă tocmai i se dăduse voie să vorbească puțin, își povestiră
pățaniile. Varga îi ex plică amănunțit cum s -a desfășurat atacul rușilor,
cum au pătruns până aproape de liniile artileriei și cum au fost alungați

înapoi printr -un contraatac fulgerător. Totuși, în lupta aceasta, două
regimente de infanterie au fost aproape com plet nimicite, și chiar
huzarii lui au suferit mult, mai ales în cursul contraatacului, când a
primit și el schija care era cât pe -aici să -l lase șchiop, fiindcă un doctor
cam smintit a um blat în ruptul capului să -i taie piciorul. Locotenentul
de huzari clocotea de revoltă că bătălia, în care au pierdut pes te două
mii de oameni și în care era să -și dea ortul popii, nici măcar n -a fost
pomenită în comunicatele de război. Se mângâia numai cu speranța
într-un lung concediu de conva lescență.
Pe măsură ce Varga vorbea și se frământa, Bologa se întun eca.
Toate cuvintele lui, chiar privirea lui i se păreau dușmane și se mira,
cum a putut omul acesta să -i fie simpatic? Ca să nu mai trebuiască să
stea de vorbă cu dânsul, își procură un vraf de cărți și se puse să caute
în ele explicații și dovezi. Două săptămâni a răscolit și s -a trudit.
Nicăieri n -a găsit de ce binele nu e bine pretutindeni și totdeauna. În
toate cărțile omul îi părea izolat de vi ața adevărată, singuratic și
abstract ca o formulă matematică. Cineva s -a așezat la masă, plin de
încredere în cunoștințele și experiențele sale de viață, și a decretat că
oamenii trebuie să fie așa și așa, că e bine când faci cutare lucru și e rău
dacă fa ci cutare. Și, în schema lui, acel cineva vrea să vâre cu sila
sufletele vii, să le încătușeze, parcă viața s -ar modela după dorințele
sau concluziile cui va. Dar viața merge mereu înainte, nepăsătoare,
sfâșiind nu numai sistemele savanților, ci chiar minț ile oamenilor,
plăsmuind în fiece clipă situații noi, idei noi, pe care fante zia liliputană
omenească niciodată nu le va putea înțelege și cu atât mai puțin
prevedea. Un capriciu al vieții a pus față în față milioane de oameni, pe
care i -a însemnat cu moa rtea în frunte, silindu -i astfel să descopere în
sufletele lor taine nebănuite și să ia hotărâri neașteptate. În vârtejul
vieții cărțile sunt grămezi de vorbe fără înțeles. Omul trebuie să -și
ferească numai conștiința să nu -i sângereze.
În vremea aceasta primi o scrisoare de la Klapka, plină de prietenie,
comunicându -i câte verzi și uscate despre traiul pe noul front, lucruri
mărunte, adăugând la urmă de tot, în treacăt, că "pe -aici tot ruși am
găsit, numai ruși…" Bologa își zise îndată, fără grijă și fă ră șovăire: "Nu
face nimic… Voi mai aștepta…"
Varga încerca întruna să -i dezlege limba și nu se putea dumeri: de
ce s-a făcut așa de ursuz Bologa? Pe el tăcerea îl apăsa și -l amăra. De
aceea a fost fericit când doctorii i -au dat voie să iasă din odaie, s-a
împrietenit cu alți camarazi de prin celelalte saloane și mai mult stătea
cu dânșii decât cu Bologa.
Acuma, în așteptarea vizitei medicale de după -amiază, huzarul se
perpelea ca peștele pe uscat, mai ales după ce toate sforțările lui de -a
scoate o vor bă din Bologa au rămas fără ecou.
― Ce ai, Bologa? izbucni în sfârșit Varga, jignit. M -ai exasperat cu
muțenia!… Nu mai vrei să vorbești cu mine, ori mă urăști? Am fost
prieteni și…
― Nimic, nimic, murmură Apostol, fără să întoarcă ochii. Varga
trebui să-și oprească noile întrebări. Veni doctorul,
Însoțit de o soră de caritate drăguță și zăcută de vărsat.

― Iată salonul minunilor cerești! strigă doctorul, mic și blond,
frecându -și mâinile, radios și jovial. Pe cât văd, am să vă dau pașaport,
curând -curând, domnilor! în orice caz, ar fi nimerit să începeți a face
mai multă mișcare, barem prin seră, dacă nu prin parc. Afară e încă
iarnă, ce -i drept, dar ar trebui să vă mai dezmorțiți oasele, domnilor!…
Ar fi foarte, foarte bine!
― Parcă n -o să ni le dez morțim iar pe front, doctore? zise Varga
înviorat. Sper că ne dai un concediu de conva lescență, doctore! E
imposibil să ne trimiți numaidecât în luptă, cu rănile de -abia
cicatrizate!
― Desigur… negreșit! răspunse medicul cu zâmbetul scăzut.
Întrucât dep inde de mine, firește!… Eu însă cel mult pot să propun,
decizia e în alte mâini, și, să vă spun drept, doar sunteți bărbați, toate
comandamentele ne repetă întruna că se simte mare, mare nevoie de
ofițeri, pretutindeni…
― Am înțeles, încheie Varga poso morât. Ne vei concedia direct pe
front.
Doctorul mai îngăimă câteva cuvinte și se grăbi să dis pară
împreună cu sora de caritate, mereu senină și surâzătoare.
Pe urmă odaia se umplu, în câteva minute, de întuneric. Numai
geamurile rămaseră cenușii, ca nișt e ochi bolnavi, stinși. Varga umbla
de ici -colo, nervos, cu mâinile la spate, dar pașii lui nu făceau atâta
zgomot cât tictacul arămiu al unui deșteptător de pe mescioara de
noapte. Într -un târziu, Apostol, șezând pe pat, cu ochii la rămurelele
degerate de afară, care desenau arabescuri negre pe geamurile tulburi,
începu să fredoneze un cântec vesel.
― Bologa! Ce dracu, de cântece îți arde? se opri Varga cu imputare.
Ori te bucuri că ni s -au spulberat perspectivele de concediu?
― Mă bucur din inimă, amice! răspunse Apostol cântând și
gesticulând ca un actor într -o operă italiană. Război, război, război,
înainte, la război!
Locotenentul de huzari înmărmuri și, în cele din urmă, convins că
Apostol își bate joc de dânsul, ieși din odaie trântind ușa. Bologa înc etă
cântecul brusc, parcă de -abia atunci și -ar fi dat seama ce face. Îi păru
rău și se lungi pe pat, cuprins de o tristețe ciudată. Peste câteva minute
veni Petre, aprinse lumina și -i întinse o scrisoare, întrebând:
― Oare nu -i de-acasă, don' locotenent?
Bologa se aruncă asupra plicului, dar văzând că -i de la Klapka, nu
se mai grăbi să -l deschidă. Presimțea ce cuprinde și, într -adevăr, citind,
dădu peste trei rânduri încurcate, din care înțelese cu o claritate
tăioasă că, de o săptămână, în locul rușilor, a u apărut românii. Se uită
un răstimp la Petre, gânditor, și apoi zise:
― Nu -i de-acasă… E de pe front, de la domnul căpitan… De -acolo,
nu de -acasă…
Vorbind, gândurile i se strămutară departe, cuprinzând într -o
fulgerare toată Parva și, deosebit, fiec are ființă dragă, începând cu
maică -sa și cu Marta, față de care se simțea vinovat pentru că le -a scris
numai de două ori de când zace prin spitale și mai cu seamă fiindcă în
noaptea ceea a vrut să se despatră de ele fără să -și ia rămas bun.

"Mi s -a înmuia t inima îndată ce am văzut că s -a apropiat ziua
plecării!" își zise dânsul, uitându -se la Petre.
― Trebuie să vie și de -acasă, don' locotenent, rosti sol datul cu
încredere.
― Da… da… trebuie… acasă… îngână Bologa, întorcân du-se cu
spatele, încet, obosit.
Varga reveni mai târziu, neîmpăcat. Apostol tresări din mrejele
gândurilor și zise blând:
― Varga… nu știu ce am… Iartă -mă!
Locotenentul se însenină imediat și se apropie cu mâna întinsă:
― Îmi pare rău, prietene dragă… Dar te -ai schimbat î ngrozitor…
Odinioară mă iubeai, ne înțelegeam…
― Odinioară! oftă Bologa cu ochii scăldați în lacrimi.
Și mai stătură zece zile până să plece…

2

Trenul gâfâia și asuda suind printre munții cu piscurile cărunte
încă de zăpadă. Soarele î nceputului de primăvară presăra pulbere de
argint în văzduh. Pădurile și poienele tresăreau sub mângâierea razelor
fierbinți. Viața nouă, tânără, vijelioasă înviora năvalnic înfățișarea
pământului. Numai trenul, încărcat de oameni și materiale de război,
lung, scârțâind și pufăind, părea un monstru din altă lume, pornit să
înfrunte tinerețea firii. Locomotiva se târa încet, așteptându -se parcă
să-i iasă în cale vreun dușman, se stre cura ca o șopârlă uriașă pe sub
coastele și râpele nepăsătoare, ferindu -se de amenințări închipuite la
fiecare cotitură.
Într-un vagon rezervat pentru ofițeri, Apostol Bologa stătea pe
coridor, la o fereastră lăsată în jos, sorbind nesăturat priveliștea
munților, care -i aminteau valea Someșului și -l făceau să uite unde
merge acum a. Din clipa când a pornit la gară, i s -a trezit în suflet o
îndârjire neastâmpărată, care -i feconda iubirea și i -o păstra mândră și
curată.
Deodată ușa compartimentului de la spatele lui se de schise și se
închise cu zgomot și în ureche îi răsună glasul l ui Varga, foarte
încântat:
― Știi, Bologa, cine se află în trenul nostru?… N -ai să ghicești!…
Generalul Karg!… Uite acuma ne spuse Gross…
Apostol se întoarse. Prin geamurile ușii se vedeau în com partiment,
în fumul de țigări, câțiva ofițeri. Gross rânjea batjocoritor, explicând
ceva cu gesturi violente.
― Zice c -a vorbit despre noi cu generalul, urmă Varga. Ba zice, pe
onoarea lui, că generalul ar dori să ne vadă, și mai cu seamă pe tine, nu
știu de ce… În definitiv, n -ar fi decât natural, că doa r am sângerat
destul pentru patrie… De alt fel, Gross a călătorit cu generalul în interes
de serviciu, așa că…
Lui Bologa îi era scârbă de toți, cu Gross în frunte. Din pricina
aceasta nici nu s -a amestecat printre ei, și cu pion ierul de -abia a
schimb at două vorbe indiferente.

― Da?… Ei vezi?… Foarte bine! zise dânsul, vrând să arate
curiozitate, cu dispreț în privire.
― Să vezi însă ce m -am gândit eu, reluă locotenentul de huzari,
cuprinzându -i de mijloc. Dacă izbutim să vorbim cu generalul, trebu ie
să căutăm să -l convingem că merităm și noi un concediu după aproape
cinci luni de spital și suferințe, nu -i așa?… Eu am mare încredere în
Karg, deși e sever și neînduplecat, căci noi, slava Domnului, am luptat
vitejește…
― Bine, firește, n -ar fi rău , răspunse Bologa, convins în sine că
speranțele lui Varga sunt copilărești și dornic să rămână iar singur. Dar
dacă zice Gross că s -a interesat de noi generalul, de ce nu ne însoțește
și el?
Varga aruncă o privire în compartiment și apoi întoarse spatele cu
dezgust, zicând:
― M-a plictisit jidanul cu teoriile anarhice, dragă pri etene!… Nu poți
vorbi trei minute cu el fără să -și bată joc de tot ce avem noi sfânt, țară,
credință, trecut… A început să -mi fie greață și frică, zău, Bologa!
adăugă peste o c lipă, iarăși înviorat. Dacă aș fi nevoit să stau mult în
tovărășia lui, m -aș pomeni într -o bună zi că mi -am pierdut și eu toate
sentimentele patriotice!
― Sentimentele adevărate trebuie să reziste oricărei ispite! glăsui
Apostol apăsat.
― Așa se zice, dar în realitate nimic nu rezistă la infinit! zâmbi
Varga. Așa chiar tu mi -ai spus -o odată, într -o discuție, la Budapesta, la
unchiul meu, și n -am uitat -o. Picătura de apă găurește stânca… Ș -apoi
tu parcă nu te -ai schimbat? Poate că tu nu -ți dai seama, dar eu, care
am stat cu tine, într -o odaie, aproape două luni și ți -am înghsițit toate
curiozitățile… ehe! prietene, întreabă -mă pe mine!… Unch iul, care te -a
iubit ca pe copilul lui, dacă te -ar întâlni azi, nici nu te -ar mai
recunoaște. Bologa, crede -mă!… Repet, poate că nu -ți dai seama, poate
că…
Apostol Bologa desluși, parcă, în cuvintele huzarului o provocare
ascunsă. Îi răspunse cu ură, dar și cu o gravitate în care străbătea
trebuința de a -și dezvălui sufletul, de a -l pune în palmă și de a -l purta ,
mândru și încrezător, ca pe un potir în văzul tuturor:
― Îmi dau seama prea bine că m -am schimbat… Cum să nu -mi dau
seama, când schimbarea s -a săvârșit în chinuri, ca o nouă naștere?…
Dar eu de -abia prin schimbarea aceas ta am dobândit adevăratele
sentimente firești, cum ziceai tu… De -abia, Varga!
Locotenentul de huzari se tulbură. Din tonul lui Bologa simți
lămurit că se află în fața unui dușman. Îi zise încet, sec, rezemându -se
cu spinarea de ușa compartimentului și privindu -l lung:
― Bologa, sent imentele tale mi se pare că sunt nefirești… Ia seama!
― Mă ameninți? întrebă Apostol ironic.
― Sentimentele tale te mână drept în brațele dușmanului…
― Care dușman? repetă Bologa mai batjocoritor.
― Dușmanul țării, oricare ar fi! vorbi Varga, puț in mai aspru. În
clipa aceasta tu, prietene, ești dezertor în gândul și sufletul tău!
Apostol Bologa tresări scurt, apoi zise repede, cu glas mai cald,

apucându -l de mânecă și împlântându -i în ochi privirea hotărâtă:
― Ascultă, Varga… Tu ai fost odinioar ă om și te lăudai că, sub
mundirul militar, vei purta veșnic o inimă! De aceea îți zic acuma: dă la
o parte rațiunea cazonă și spune ce -ai face tu dacă, de pildă, fiind în
armata rusească, te -ar trimite să te bați cu ungurii, care au pornit să te
dezrobeas că?
― Stai, stai… nu -i așa, prietene! bâlbâi locotenentul roșind. Mai
întâi patria…
― Nu ocoli întrebarea, stărui Bologa, triumfător. Răspunde cinstit!
În asemenea cazuri nu pot fi două răspunsuri!
Varga tăcu. Întrebarea îl încurca, și mai ales curajul lui Bologa. În
sfârșit, zise șovăitor:
― Există o lege pentru toți și o singură datorie, care ne leagă prin
jurământ. Când începe cineva să le judece prin prisma egoismului
sentimental, atunci…
― Lege, datorie, jurământ sunt valabile numai până în clipa când îți
impun o crimă față de conștiința ta! întrerupse Apostol cu vioiciune.
Nici o datorie din lume n -are dreptul să calce în picioare sufletul
omului, iar dacă totuși încearcă…
Bologa sfârși brusc, cu un gest vag, care spunea orice și nimic.
Varga, surprins, îngăimă cu ochii mari:
― Atunci bănuielile mele… Atunci umbli cu gânduri de dezertare?
― Gânduri? murmură Apostol cu un surâs straniu. Gân durile sunt
schimbătoare, Varga! Am însă o credință vie în suflet… asta, da! Și dacă
ea îmi va porunci să trec… să… dezertez la inamic, adică la inamicul
vostru, nu voi ezita nici un moment a -mi face datoria cea adevărată…
De altfel, chiar voi, judecând cinstit și fără pornire, îmi veți da dreptate
și mă veți aproba! Sunt sigur că și tu, în sufletul t ău…
― Nu, nu, Bologa, te înșeli amar! zise Varga iarăși sec. Eu nu te voi
aproba niciodată! Eu disprețuiesc crimele!
― Da? întrebă Apostol cu o mirare nepotrivită, adăugând îndată cu
ton jovial: Fii sigur, Varga, că n -am să -ți cer aproba rea!… Cel mult , de
s-ar întâmpla să trec prin sectorul tău și dacă aș avea ghinionul să te
întâlnesc, cel mult atunci ar putea fi vorba… Dar atunci, cine știe, poate
că am vorbi altfel…
― Să te ferească Dumnezeu, Bologa! izbucni locotenen tul, grav și
amenințător. E u te-aș aresta, ba te -aș împușca dacă ai încerca să te
împotrivești, cu toate că mi -ai fost pri eten!
― Fii liniștit! zise Bologa iarăși ironic. Am să mă feresc de sectorul
tău ca de foc… Acuma ești mulțumit?
― Tu poate glumești, Bologa, dar eu…
― Nu g lumesc deloc! declară Apostol, devenind dintr -o dată sfidător.
Locotenentul Varga era jignit personal de toate câte auzise.
Seninătatea și hotărârea cu care Bologa, un ofițer, îi declara că va
dezerta îl înfuriau. O clipă se gândi să -l denunțe și, astfel, să-l
pedepsească. Dar polițismul îi repugna. Și apoi prea au fost prieteni
odinioară ca să se despartă pentru niște lucruri care, în realitate, îl
priveau numai pe Bologa. Dacă ar putea citi cineva în sufletele tuturor
ofițerilor, s -ar îngrozi de ceea ce a r descoperi. Cei mulți își ascund

gândurile, pe când el barem e sincer.
― Astea -s prostii, prietene! zise Varga, după o pauză, cu glas
schimbat și cu o veselie poruncită pe față. Mai bine haidem la generalul
Karg, să ne miluim de un concediu!
― Așa -i… pr ostii… surâse Apostol îmblânzit. Prostii sunt toate
vorbele omului în ceasurile cele grele ale vieții…
Varga porni înainte pe coridorul murdar și plin de soare tânăr.
Trenul lăsase în urmă o cotitură și vagonul se clătina parc -ar fi fost
să-și piarză e chilibrul. Locotenentul de huzari se sprijinea cu mâinile de
pereți, înjurând furios, în vreme ce Bologa, la câțiva pași înapoi, mergea
sigur, liniștit, ca pe o cărare.

3

Trecură printr -un vagon ticsit de militari și civili, amestecați de -a
valma. Pe cor idorul strâmt se îmbulzeau mai ales țărani cu fețele
speriate, păzindu -și desagii sau legăturile, vorbind puțin și încet, parcă
s-ar fi temut să nu -i audă cineva. În colțul dinspre vagonul ofițerilor, un
preot român, înalt, slab, cu o bărbuță rară și îmbră cat sărăcăcios, se
sfătuia domol cu trei țărani care, după port, păreau un guri.
Apostol, făcându -și loc pe la spatele preotului, auzi vorbă
românească și întoarse capul o clipă, fără însă a se opri din mers. Zări o
față cunoscută parcă… În înghesuială n u avu vreme să se mai uite
înapoi, dar îi rămase în ochi înfățișarea preotului și în minte întrebarea:
"Cine o fi și de unde îl cun osc?…"
În vagonul următor călătorea generalul Karg. Aici cori dorul era
ocupat numai de ofițeri de toate gradele tăifăsuin d și așteptând fiecare
norocul de a putea vorbi neoficial cu generalul. La compartimentul
excelenței erau trase perdelele cafenii, și aghiotantul ieșise afară, din
propria -i inițiativă, să roage pe domnii din coridor să facă liniște, ca nu
cumva să se supe re excelența -sa… Tocmai atunci sosi Varga, luă
deoparte pe aghiotant și -i șopti:
― Ne spuse Gross că moșul dorește să ne vadă, pe mine și pe
Bologa… Adu -i aminte, dragul meu, te rog!
Aghiotantul dădu mâna cu Bologa, pe care nu -l mai văzuse de la
audien ța cu bucluc, și apoi intră în compartimentul generalului,
suspinând grav:
― Să încercăm…
Peste cinci minute crăpă ușa, scoase pe jumătate corpul și zise
binevoitor:
― Bologa, vino… te rog… Excelența -sa dorește…
Întâlni ochii lui Varga întrebători, dar strânse din urechi, cu fața
mâhnită de regretare că "așa -i ordinul"…
Generalul Karg era vesel și mulțumit. În sfârșit obținuse, cu chiu cu
vai, să fie propus pentru ordinul "Maria Theresia". Ședea lângă
fereastră, cu picioarele -i scurte întinse co mod, cu fața -i negricioasă
întoarsă spre Apostol Bologa, care intrase și salutase printr -o înclinare
militărească.
― Ei, te -ai făcut sănătos? întrebă generalul, întinzându -i alene

mâna cu multe inele și măsurându -i cu o privire atentă.
Bologa răspunse cu un surâs nehotără. Avea fața galbenă, suptă, cu
buzele fără culoare; numai ochii ardeau, mistuin -du-se într -un foc
lăuntric. Generalul îl măsură iar din cap până în picioare și apoi îi oferi
un loc lângă dânsul. Pe bancheta cealaltă, în fața excelenței, șede au un
colonel cu figura colțuroasă, pe care Apostol nu -l cunoștea, și un maior
slab, cu ochii scânteietori de inteligență. Aghiotantul, auz ind iar gălăgie
pe coridor, se strecură afară, să atragă din nou atenția domnilor că
excelența -sa poate să se supere …
Generalul îi puse fel de fel de întrebări despre cum a fost rănit, prin
ce spitale a umblat, cum s -a vindecat, dar Bologa, răspunzând, vedea
mereu în privirea lui o întrebare neros tită, care îl îndârjea întocmai ca
adineaori provocarea lui Varga. Altm interi Karg, prin tonul vorbelor și
prin blândețea ce -i îndulcea toată înfățișarea, îi arăta un interes
într-adevăr sincer, aproape nefiresc de sincer. Pe urmă veni și rândul
întrebării așteptate, luând însă o formă glumeață, pri etenoasă:
― Ei, așa -i că n u s-a prăbușit lumea fiindcă vii cu noi aici?
Apostol văzu limpede în ochii generalului că cere un răspuns scurt:
nu. De aceea nu -și putu stăpâni o secundă de ezitare, care se stinse
singură. Apoi vorbi cu o cutezanță înfrumusețată de claritatea glasului:
― Niciodată n -am fost laș, excelență, și deci am să vă mărturisesc și
acuma că în sufletul meu s -a prăbușit o lume!
Degetele grase și încărcate de inele se agățară nervos de mustața
burzuluită, iar sprâncenele late se înfoiră când gen eralul, uluit, întreb ă:
― Adică cum?… Ce lume s -a prăbușit?
Bologa surâse atât de senin, că încruntarea generalului se
transformă într -o curiozitate nerăbdătoare, iar mâna îndată i se așeză
liniștit pe brățara canapelei.
― Am citit undeva, excelență, zise Apostol cu glasul d e adineaori, că
inima omului, în primele săptămâni ale vieții embrionare, se află nu în
piept, ci în cap, în mijlocul creier ilor, și că de -abia pe urmă coboară mai
jos, despărțindu -se de creier pentru totdeauna… Ce minunat ar fi,
excelență, dacă inima ș i creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să
nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul și mai cu seamă creierul să
nu facă ce sfâșie inima!
Generalul se uită câteva momente la Bologa, apoi la ceilalți, apoi
râse cu poftă, cu gura căscată, cu mustățile zbârlite, încât fața i se
încreți ca o coajă de nucă stricată.
― Foarte… foarte… interesant! mormăi dânsul râzând.
Pe urmă, potolindu -se cu greutate și cu o vădită rușine pentru că nu
și-a stăpânit râsul, își reluă masca obișnuită și serioasă, povesti nd
colonelului cum i -a cerut Bologa să nu vie pe frontul românesc și cum el
totuși l -a iertat, având de -a face cu un ofițer foarte capabil și
conștiincios, deși acuma vede că e și încăpățânat. Colonelul ascultă cu
respect până ce sfârși și apoi, cu același respect, zise:
― Eu, excelență, nu admit, firește, pentru că nu -mi per mite legea,
dar mă pun în situația locotenentului și -i înțeleg amărăciunea… E
regretabil că cei în drept n -au luat măsuri generale în privința aceasta,
ca să evite situațiile delicat e, în interesul capacității combative a

armatei…
Apostol se cutremură, ca și când cuvintele colonelului i -ar fi
străpuns ace în inimă, căci el astăzi nu mai dorea înțelegere, ci tocmai
motive de ură și îndârjire prin care să -și ațâțe, înflăcărată, credin ța.
Generalul însuși rămase sur prins o clipă, și pe urmă răspunse convins,
ba chiar cu un fel de mândrie:
― Evident, evident că așa este!… Din punct de vedere uman,
firește… Dar dacă cei de sus nu s -au gândit la posibilitățile acestea?…
Nici eu nu p ot lua asupra mea toate răspunderile… Eu cel mult pot să
ușurez, în anume cazuri, cum e cazul locotenentului, de pildă… Da!
Negreșit, trebuie să ușurăm… Cum e încă slăbit de boală, vreau să -l
feresc de greutățile frontului și o să -l întrebuințăm într -un serviciu mai
fără osteneli mari… Uite, să treacă la coloana de muniții! Așa -i?… Căci
noi suntem umani… Noi… armata noastră… Unde aiurea și -ar mai bate
capul un comandant să mena jeze asemenea scrupuluri?… Ce zici,
domnule maior? S -a mai pom enit atâta umanitate în vreo armată de
când e isto ria? Și totuși pe noi ne acuză dușmanii de barbarie!… Ce
lume! Ce nedreptate!
Tocmai în clipa aceea aghiotantul se furișă iarăși înlăuntru.
Generalul își curmă reflecțiile și -i zise poruncitor:
― Ia notă că locotenentul Bologa va fi repartizat la coloa na de
muniții!
În vreme ce aghiotantul scoase un carnet de însemnări Apostol
Bologa se uită la toți pe rând, rugător, întâlnind însă pe toate fețele
aceeași compătimire, scăldată doar în zâmbete diferite. S e simți umil și
mic, deși sufletul îi clo cotea de ură. A vrut să stârnească indignare și
iată că a găsit milă și înțelegere. Văzu creionul aghiotantului alergând
pe hârtie și deodată strigă:
― Excelență, aș dori mult să -mi reiau bateria!
― Lasă, murmură g eneralul ocrotitor și din nou vesel. Trebuie să te
întremezi și să aduni puteri într -un serviciu mai ușor, mai ferit de
primejdii… Îmi pare bine că ți -a rămas drag frontul, dar deocamdată
sunt silit, în interesul d -tale, să mă opun și să te menajez!
Bună tatea generalului, inexplicabilă și neașteptată, îl ex aspera pe
Bologa. Vru să -i mai obiecteze că serviciul la coloa na de muniții e mai
obositor ca la o baterie, dar chiar atunci își aduse aminte de preotul
român din coridor și îndată îi răsări în inimă dorința de a -l cunoaște.
Nu-l mai interesa nici generalul, nici frontul. Se sculă, bolborosi cuvinte
încurcate de mulțumire, strânse o mână grasă și moale, se închină și
ieși cu figura luminată…
Trecu grabnic în vagonul soldaților, se înghesui printre ță ranii de pe
coridor. Preotul era tot unde -i lăsase. II văzu de departe și fruntea i se
îmbroboni de sudori. Acuma îl recunoscu și se tulbură de bucurie.
― Așa -i că nu mă mai cunoști, părinte? îi strigă, însuflețit,
întinzându -i mâinile.
Preotul îngălbeni, parcă I -ar fi surprins într -o faptă rea. Când
Bologa își spuse numele, în ochii lui izvorî o licărire de însuflețire, pe
care însă o înăbuși repede, uitându -se împrejur, să se asigure dacă nu -l
pândește cineva. Preotul era Constantin Boteanu, unul din prie tenii cei

mai buni ai lui Apostol din liceu.
― Și unde vine satul tău, Constantine? întrebă Bologa fericit,
nerăbdător.
― Apoi tocmai lângă Făget, unde e comanda cea mare, nu știu cum
îi zice la cătănie, răspunse preotul, încurcat și înfricoșat că vorbește
românește cu un ofițer.
― E românesc? stărui Apostol.
― Parte și parte… Noi îi zicem Lunca, dar pe ungurește se cheamă…
― Lunca? întrerupse Bologa, ca și când ar fi căutat să -l oprească a
rosti cuvântul unguresc. Și pe la noi este un sat Lunca… Îți aduci
aminte?
― Cum să nu… tare bine! zise preotul. Dar pe -aici și românii știu
ungurește, c -așa-i obiceiul, dacă suntem printre unguri… De altfel, așa
e și bine…
― Ce bine, părinte? strigă Apostol serios. Nu te gândești că așa,
mâine -poimâne, rămâi fără parohie?
― Cam așa -i, ce-i drept, murmură Boteanu zăpăcit, zâmbind umil.
Ce să facem? Noi n -avem nici o putere și nici nu ne putem amesteca.
Destul ne zdrobește viața, de mă mir cum o mai putem duce în
spinare…
― Când omul are un ideal, înfruntă toa te greutățile! zise Apostol
apăsat, cu înțeles.
― Idealul nostru e Dumnezeu, răspunse preotul cu o sfială în care -și
ascundea o teamă amară. Când ai suferit ca noi, numai în Dumnezeu
mai poți avea nădejde…
Pe urmă îi povesti lui Apostol cum, la intrarea oștirilor române,
autoritățile l -au ridicat și, împreună cu trei țărani fruntași, l -au
transportat în Țara Ungurească, pe lângă Dobrițin… Nevasta cu doi
copilași au rămas în grija Domnu lui. Vreo trei luni nici n -a auzit de ei și
a crezut că s -au prăpădi t în focul războiului. De -abia când s -a întors
roata norocului a aflat că sunt sănătoși și -l așteaptă să vie acasă. Au
trecut însă pe rând săptămânile, și de întors acasă nici pomeneală. S -a
rugat pe la toți, s -a umilit, s -a ploconit… În zadar. Ba că e z ona
frontului, ba că românii sunt suspecți, ba așa, ba altfel… În sfârșit a
cerut voie să -și aducă barem și familia acolo, lângă Dobrițin, până ce va
îngădui Dumnezeu să se liniștească vremurile. Apoi, pe neașteptate,
i-au dat drumul să plece acasă, punâ ndu-i în vedere să se poarte bine…
Apostol Bologa zâmbea din ochi, în suflet însă era ros de
nemulțumire și de decepție. Frica preotului și umilința care -i sublinia
toate vorbele și privirile îl izbeau ca niște cuțite, deși căuta să le treacă
cu vederea. Îi povesti și el cum l -a împins soarta în război și pe urmă,
scuturându -i mâna:
― Apoi să știi, Constantine, că am să vin pe la voi, să vorbim mai
multe!
Preotul răspunse spăimântat:
― Mă rog… Chiar mi -a scris preoteasa că umblă mulț i militari prin
casa noastră, că doar azi așa sunt vremurile…
Bologa vru să zâmbească, dar gura i se încleștă într -un rânjet
dureros.

4

Biroul coloanei de muniții era în Lunca, pe o ulicioară dosnică, în
casa groparului Paul Vidor. Clădirea privea cu f ața spre uliță și avea la
mijloc o tindă îngustă, cu ușa veșnic deschisă, în dreapta o odaie mai
mărișoară, în care se insta lase cancelaria, iar în stânga, alte două
odăițe: în cea din fund se strânsese groparul, și în cea dinainte, locuința
comandantulu i coloanei.
Apostol Bologa luă în primire, de la locotenentul pe care venea să -l
înlocuiască, biroul cu cele câteva registre și im primate. Nu putuse
dormi în tren și sosind în Lunca trăsese direct aci, prăpădit de oboseală.
Ascultă nepăsător explicațiile înaintașului său până în clipa când îi
desfășură o schiță cu planul frontului și cu pozițiile tuturor unităților ce
țineau de divizie. Atunci se așeză la masă, înviorat, parcă i -ar fi dat o
băutură fermecată, sorbind din ochi harta cu semnele al bastre și roșii,
încercând cu degetele tremurătoare să urmărească liniile capricioase.
Dar capul îi era atât de tulbure de emoție, că nu se putu dumeri și,
sculându -se iar în picioare, zise nehotărât:
― Nu pricep nimic… Îmi huruie creierii. Am să mă ori entez mai
târziu…
― Desigur, nici vorbă, răspunse repede locotenentul. De altminteri
și schița e învechită și va trebui s -o completezi… Iacă, de pildă, colea,
tocmai la margine, la sud, sectorul ac esta… uite, e ocupat acuma de
huzarii descălecați, deoarece um blă zvonul că românii se pregătesc să
ne atace… În sfârșit, ai să te orientezi și o să te familiarizezi cu
situația… Firește, schița e numai pentru orientare, căci pe tine aici nu
te inter esează decât artileria noastră…
Ca să scape de el mai curând, Bologa îi dădu mâna cu un surâs
neizbutit.
― Ești foarte palid și slăbit, camarade, zise locotenentul, luându -și
rămas bun. Eu cred că nici nu ești încă vindecat pe deplin, cel puțin
după înfățișare… Ar trebui să te îngrijești foarte, foarte bine!
Apostol plecă ochii, de -abia stăpânindu -și un simțământ ciudat de
revoltă și umilire. Rămase în picioare, rezemat de dunga mesei. La altă
masă lungă, un sergent și un caporal scriau, cu priviri furișe spre noul
comandant, scârțâind zeloși din penițe. Ar fi dorit să le spună și lor
două vorbe, dar se simțea incapabil și -i era frică să nu întâlnească și la
ei milă. Atunci apăru în prag Petre, salvator, zicându -i:
― Don' locotenent, am pregătit ceva de mâncare, că tre buie să vă fie
tare foame… Poftiți dinco ace în odaie… Auz ind glasul românesc, cei doi
gradați ridicară deodată nasur ile spre ordonanță, mirați. Bologa
observă mișcarea lor și răspunse cu o mândrie copilărească, parcă ar fi
căutat să le sfideze uimirea:
― Bine, Petre… Chiar mi -e foame, căci în tren mai mult am răbdat
decât am mâncat!
În tindă, prin ușa rămasă întredeschisă, auzi glasul un uia:
― Mi se pare că și locotenentul e valah…
Vorbele acestea aproape disprețuitoare, care altă dată l -ar fi jignit,

acuma îl liniștiră ca niște laude, î ncât trecu dincolo înseninat…
Odaia lui era curată, cu pat bun, cu ghivece de mușcată în ferestre,
cu blide înflorite pe pereți. La mijloc masa așternută îl aștepta, iar în
soba de cărămidă duduia un foc zdravăn. Apostol își roti privirea,
mulțumit, și s e opri brusc văzând lângă sobă o fetișcană de vreo
optsprezece ani, cu năframă roșie -aprinsă în cap, cu niște ochi mari
negri, care parcă râdeau, cu buzele umede și pline. Acuma își aduse
aminte că a mai văzut -o și adineaori, când a intrat în ogradă, și n -a
luat-o în seamă, deși fata îl cântărise din ochi cu o îndrăzneală
neobișnuită.
― Dar asta? întrebă Apostol pe ordonanță, arătând cu capul spre ea.
― E fata gazdei, don' locotenent…
Bologa se învioră, îi întinse mâna și zise pe ungurește:
― D-ta ai făcu t așa frumos aici?
― Împreună cu soldatul d -tale, răspunse fata cu surâs ștrengăresc,
privindu -l drept în ochi.
Apostol îi simți mâna aspră și foarte caldă.
― Și cum te cheamă pe d -ta?
― Ilona…
― Ilona… Da… Și nu ți -e frică între atâția militari?
― De ce să -mi fie frică? zise fata simplu, adăugând re pede, cu
mândrie: Mie numai de Dumnezeu mi -e frică…
În vreme ce el se așeză la masă, Ilona se oploși lângă sobă, fără a -l
pierde din ochi, parcă ar fi fost fermecată. De altfel și Apostol, mâncând,
o privea pe furiș, întâi cu curi ozitate nerăbdătoare, apoi cu un neînțeles
sentiment de duioșie. A fost totdeauna timid cu femeile, neîncrezător și
neîndemânatic. Mai ales îi era rușine pentru că niciodată nu știa ce să
vorbească cu ele. Chiar Marta, și chiar după ce s -au logodit, îl încurca
de multe ori, de se roșea ca o fecioară. De -abia uniforma și războiul l -au
dezmorțit și i -au șters sfi ala. De -a treia zi, când s -a îmbrăcat
militărește, a cucerit o casieriță sentimentală jurându -i credință
veșnică și uit ând-o pe urmă în brațele alteia. Pe unde îl ducea soarta,
iubirile trecătoare îl întâmpinau și i se ofereau. Și el le culegea fără
alegere, aproape grăbit, ca și când ar fi vrut să se răzbune pentru timpul
pierdut. Totuși, într -o cămăruță deosebită a inimi i, păstra dragostea
Martei, întreagă, curată, ferind -o cu îngrijire de orice atingere,
mulcomindu -i mustrările cu făgăduinți solemne de viitor. Ochii
țărăncuței unguroaice însă pătrundeau tocmai în cămăruța cea
ascunsă, fără ca el să se poată împotrivi, si mțindu -se iarăși timid și
zăpăcit, întâia oară în război. Când își dădu seama de aceasta, se
înfurie și se hotărî să nu se mai uite la ea.
"Trebuie să fie o fetișcană care a ținut de urât tuturor înaintașilor
mei din odaia aceasta!" se gândi dânsul, rid icând iar ochii spre Ilona, cu
sfidare.
Privirea ei veselă îl rușină. Îi păru rău că a jignit -o, fie și în gând…
Petre ieși pe afară după treburi, făcând semn fetei să plece și ea, să
lase pe locotenent să se odihnească puțin. Ilona nu se clinti, parcă n -ar
fi înțeles semnele ordonanței. Apostol, cu nasul în farfurie, se silea să
rupă tăcerea și se necăjea că nu găsește ce să vorbească. În sfârșit, o

întrebă brusc, fără să o privească:
― Românește nu știi, fetițo?
― Știu puțin, dar pe -aici toată lumea mai m ult ungurește vorbește,
c-așa-i obiceiul, răspunse Ilona repede, aproape speriată. Apoi fiindcă
Bologa tăcea, urmă mai liniștită: De altfel, la noi biserica e românească
și popa în românește face slujba totdeauna, numai predica o spune pe
ungurește, ca să pricepem mai bine…
Apostol tocmai se mustra că i -a putut pune o întrebare atât de
neroadă, răspunsul ei însă îl încurcă cu desăvârșire. Și nu vorbele, ci
glasul ei aspru și totuși dulce și mângâietor ca o panglică de mătase, cu
niște mlădieri de copil ră sfățat. De -acum nu mai dorea decât să -i audă
glasul și își chinuia mintea să înjghebe o întrebare potrivită prin care
s-o facă să mai vorbească. Toate sforțările lui fură zadarnice. Trecură
vreo trei minute în tăcere, uitându -se disperat în ochii ei, care umpleau
casa cu o lumină blândă și ispititoare. Apoi deodată îi veni în gând s -o
întrebe de câți ani e, firește cu ton glumeț, ca nu cumva ea să -și
închipuie cine știe ce. Îi era teamă că -i va tremura vocea și Ilona va
înțelege greșit rostul întrebării… Până să se hotărască să deschidă
gura, se auzi un ciocănit energic în ușă. Fata se ridică și șopti:
― A venit tata…
Fără să mai aștepte îngăduință, un țăran trecu pragul. Bologa,
înfuriat, se sculă în picioare, gata -gata să -l alunge. Paul Vidor însă se
apropie jovial, cu mâna întinsă și -i ură bun sosit în casa lui. Avea fața
osoasă, cu zbârcituri multe sub ochii căprui, în care juca deșteptăciune
și șiretenie, și niște mustăți puțin cărunte, dar groase și cu vârfurile
ascuțite, cum le poartă țăranii ungur i. Înfățișarea gazdei potoli scurt
mânia locotenentului. Îi răspunse liniștit și chiar îl pofti să șază.
Groparul se uită să vază dacă toate sunt în bună or dine și dădu peste
Ilona, care se apucase să scormonească în foc cu mare râvnă.
― Ilona, aide, șter ge-o! zise poruncitor, încruntând sprân cenele. Ce
mai cauți aici? Altă treabă n -ai decât să stai pe capul domnului
locotenent?
― Parcă eu de dragul dumnealui stau! mormăi fata, ur suză, fără să
se întoarcă.
― Aide, aide, lasă vorba! fă cu groparul serios, până ce se închise
ușa, și pe urmă adăugând blajin către Bologa: Tre buie s -o ținem de
scurt, altfel cum am trăi între atâtea cătane?… E tânără și fără minte,
domnule locotenent, și nu pricepe că d -voastră aveți de lucru și că n -ați
venit pe aici să pierdeți vremea cu palavre…
Paul Vidor era vorbăreț din cale -afară, mai ales însă îi plăcea să stea
la taifas cu domnii, crezându -se mai deștept ca ceilalți săteni și mai
vrednic. Își trase un scaun lângă masă, se așeză tacticos și îndată se
încălzi la vorbă, deși Apostol se mohorâse, frământat numai de dorința
de-a auzi glasul fetei. Răspunsurile în doi peri nu descurajau deloc pe
gropar, ba dimpotrivă, îl întărâtau. Din una, din alta, începu să spuie că
el e om cu stare, cu toate că e g ropar. Are pământ destul și bunișor,
măcar de l -ar putea munci cumsecade în vremurile astea grele. Gropar
s-a făcut numai de când i -a murit nevasta, fie iertată, adică de vreo
unsprezece ani, de l -a lăsat amărât și cu doi copilași. Altfel meseria lui e

tâmplăria și a învățat -o la oraș, de copil, că tatăl său a vrut să -i dea în
mână o pâine mai bună decât orice avere. Apoi tâmplarul merge
mână -n mână cu groparul, unul face coșciugul, iar celălalt groapa, așa
că el nu s -a rușinat să sape și groapa mortului, d e vreme ce a învățat să
facă coșciuguri. Căci decât tâmplar într -un sat, mai bine gropar, că
masă și scaune își mai ticluiește omul și singur, dar pentru groapă tot
are nevoie de altul. Nu -i ocară să muncești, ci să lenevești. Când rămâi
văduv cu un băiat de unsprezece ani și o fetiță de șapte, trebuie să pui
osul de vrei să nu te mănânce sărăcia… Toate au mers cum au mers, și
mai mult bine decât rău, până ce a dat pacostea războiului peste bieții
oameni. Feciorul era tocmai gata de oaste și s -a dus, că n -avea încotro,
și s-a prăpădit nici nu se știe pe unde, prin cele țări muscălești, înainte
de a se împlini un an. Cât l -a plâns și el, și fata, o, Doamne! Dar parcă
lacrimile și bocetele au înviat vreodată pe morți? Acuma Dumnezeu să -l
odihnească și să -l ierte!… Altfel, pe -aici a fost liniște până când au sărit
și românii în bătălie. De atunci însă vai și amar! Mulți au fugit de frică
mai spre inima țării, care cum a putut. El a rămas acasă, ce -o fi să fie,
căci nu s -a îndurat să -și lase averea de haram. Nici n -au făcut românii
multă stricăciune, ce -i drept. Doar de -ale gurii, ca orice cătane, și mai
cu seamă când s -au retras în țara lor. Mai fără milă au fost ai noștri,
dacă-i să vorbim cu dreptate, căci îndată ce au sosit, una -două au și
spânzurat vreo t rei oameni din sat că, zice, ar fi făcut semne
dușmanului. Ba cât pe -aci să dea și el de bucluc, fiindcă româ nii îl
puseseră primar în locul celui care fugise. Parcă e o vină să -ți faci
datoria! Adică dincolo, în Făget, în satul ve cin, cine -i primar? Cum natul
lui!… Atunci de ce să -i impute lui c -a fost primar câteva săptămâni?…
Au trecut însă toate, numai de -ar aduce Dumnezeu pacea mai curând…
Bologa îl lăsase să vorbească în voie. Groparul, după ce -și sfârși
povestirea pățaniilor, se aștepta să afl e și el noutăți și, pentru că
locotenentul nu se urnea, îl întrebă direct, înmuind glasul, misterios:
― Oare ce -o mai fi cu pacea, domnule ofițer?… Prin oraș nu se aude
nimic?… Aseară am fost puțin prin Făget, pe la cumnatu -meu, și am
prins o vorbă cum că rusul s -ar fi dat bătut și că vrea să se împace… La
cumnatul, chiar în casa lui, șade generalul cel mare în gazdă, și alături
e can celaria diviziei… poate d -ta nu știi, că ești nou… Uite așa umblă
vestea pe acolo, printre ofițeri, despre muscali ! Ce-o fi, ce n -o fi,
Dumnezeu știe, și bine -ar fi să fie ceva!
― Eu vin de -a dreptul de la spital și nu știu ce -i prin lume, zise
Apostol. Dar bine nu -i, bade, asta o văd!
― Așa -i, chiar așa -i, făcu țăranul dând din cap, grav. Multă durere și
multe necazu ri sunt, așa -i!… Măcar de le -ar da Dumnezeu celor mari
milă și înțelepciune să bage sabia în teacă și să ne scape de pieire! Că ei
stau colo și dau porunci, iar oamenii suferă și se chinuiesc și mor…
Fiindcă groparul nu se dădea dus, ba părea că de -abia a prins chef
de taifas, Bologa se sculă și curmă vorba, poftin du-l să continue cu altă
ocazie, deoarece acum îl cheamă serviciul. Paul Vidor recunoscu
bucuros că așa -i, dar așteptă să plece locotenentul înainte…
Apostol Bologa, enervat de stăruința ță ranului, trecu în cancelarie,
luă schița frontului, porunci gradaților să -și vadă de lucru, pentru că el

are niște treburi oficiale de rezolvat azi, și apoi ieși în ogradă în soarele
tânăr și primăvăratic. Lumina și căldura îl îndemnau să se uite
împrejur, fără să vrea, parc -ar căuta pe cineva. În ușa grajdului, pe
pragul înalt, ședea Ilona, cu coatele pe genunchi și cu obrajii în palme.
Când îi întâlni privirea, Apostol înțelese de ce s -a uitat împrejur și simți
că tot sângele i s -a urcat în obraji. Zâmbi iar, fără să vrea, spre Ilona,
zicându -și în aceeași vreme că nu trebuie s -o ia în seamă și că are un
glas nemaipomenit de ciudat…
Pe drum i se păru că se trezește dintr -o vrajă blestemată. Cotind în
ulița mare, spre mijlocul satului, se gândi: dacă o ță răncuță ar fi în
stare să -i zdruncine credința și să -i zădărnicească hotărârea, atunci
mai bine să se împuște. Și -și pipăi revolverul, ca și când ar fi vrut să -și
dovedească sieși că nu va șovăi.
În fața bisericii se opri și se întrebă: unde merge? Da, umb lă să se
orienteze, sub pretext că se va prezenta superi orilor și camarazilor.
Apoi, chiar la noapte, va pleca. Nu tre buie să piarză nici o zi, nici un
minut. Numai când va fi dincolo va putea fi aievea liniștit și fericit…
Casa preotului, peste drum de biserică, părea îmbrăcată în bucurie.
Apostol își aduse aminte cum i -a spus Ilona că popa predică ungurește
și pe urmă rușinea lui Boteanu în tren și lașitatea lui umilită… Întoarse
capul.
Nu știa încotro s -o apuce. Satul, d e altfel, n -avea de ce să -l
intereseze, ci numai frontul. Trebuie să plece dar imedi at pe front, să se
prezinte colonelului, să vază terenul, să -și aleagă locul… Poate să se
întâlnească și cu Klapka, chiar trebuie să -i spuie…
Dintr -o casă de lângă bis erică apăru deodată Meyer, îmbrobodit
într-o mantie groasă, cu gulerul ridicat, deși soarele umplea pământul
de căldură tinerească, îmbătătoare.
― Doctore, doctore! strigă Apostol, văzând că Meyer merge înainte
fără să -l fi zărit.
Medicul se întoarse ursuz și se însenină puțin când re cunoscu pe
Bologa, care alerga spre dânsul. Se duseră împre ună la spitalul mobil,
improvizat în școala satului. Până acolo Apostol îi povesti cum s -a
vindecat și, deoarece doctorul, fire tăcută, nu -l înghesuia cu alte
întrebă ri, în poarta spi talului îi spuse că ar vrea să meargă pe front, să
se orienteze, și că n -are cal. Meyer îi oferi calul său, dar totodată îi zise
prietenește:
― Ești slăbit rău, Bologa, ia seama! Mai lasă vitejiile și cruță -te,
altfel mâine -poimâine iar v ii la mine, ca client! Chiar acum sunt sigur că
ai puțină febră, fiindcă prea îți sticlesc ochii. Ar fi putut să -ți dea un
concediu până să te întremezi mai bine… In sfârșit, bagă de seamă și
las-o mai domol!
― Mă simt ca un zmeu, doctore! răspunse Bolog a cu o veselie
nefirească.
Doctorul mormăi ceva în gulerul mantalei, dar Apostol nici nu
încercă să înțeleagă, atât îi era sufletul de încărcat cu speranțe…

5

Apostol Bologa porni călare, cu harta în mână… Lunca era sat lung,
pe malul drept al unui r âuleț gălăgios, strâns ca în clește între două
rânduri de dealuri îmbrăcate cu brazi și fagi, amestecați. Șoseaua
trecea prin mijlocul satului, iar calea ferată ― prin dosul caselor, prin
grădini și livezi ce se urcau pe coastele piezișe. Împrejurul gării valea se
lărgea ca un fund de cazan, dar dincolo de sat se strâmta iar până la
gura văii, care coboară dintre munți, în stânga. Calea ferată și șoseaua
treceau peste pârâu pe un pod comun, cârpit de curând. Bologa mai
înaintează vreo treizeci de pași, pe u rmă, pe țărmul pârâului descoperă
drumul spre front. Aici dealurile sunt mai line și casele foarte rare,
unele cocoțate prin poieni depărtate, ca niște cuiburi. Drumul urcă
prelung, și pârâul se micșorează, devenind tot mai săltăreț, ca un copil
buiac și n eastâmpărat. În fund albăstresc, în curmeziș, coamele
munților, crestate pe alocuri ca niște metereze uriașe…
Apoi, într -un loc mai lărguț, drumul de care se sfârșește,
pierzându -se, împreună cu pârâiașul subțiat ca un fir de argint, printre
hățișurile v âlcelei. În schimb, o cale nouă începe suișul spre
miazănoapte, un drum de război făcut de soldați, păzit pe la cotituri cu
cruci albe, întrebătoare. Pe aici Bologa întâlnise mai des militari, unii
coborând, alții urcând, și câteva căruțe trase de mârțoage prăpădite.
― În sfârșit, am ajuns, murmură Apostol, aprins de emoție, oprind
calul și comparând terenul cu harta. Prin apropiere trebuie să fie liniile
artileriei…
Era pe o spinare de deal, lătăreață, acoperită cu pădure rară ca perii
în barba unui spin . Drumul se ramifică de aici ca un evantai. Bologa
aruncă mai întâi o privire în urmă. Pârâul nu se mai vedea, iar măgurile
și coastele printre care trecuse aveau o înfățișare nouă, necunoscută.
"Dacă bateriile sunt aici, atunci infanteria o fi pe dealuril e de colo,
se gândi dânsul, întorcându -se repede și cercetând cu mai mare atenție
șirul de coame care închidea zarea în față. Iar puțin mai încolo, poate
chiar pe coasta cealaltă, sunt…"
Primprejur domnea liniște albă, peste care plutea surâ sul soarelui ,
ca o pulbere de aur. Brazii nici acele nu și le clinteau, sorbind
încremeniți bucuria primăverii. Apostol își auzea bătăile inimii, iuți,
fierbinți, stăpânind cu gâlgâitul lor viu toată lumea dimprejur.
"Am venit trei ore și ceva… S -a făcut amiază!" îș i zise el uitându -se
deodată la ceas și pornind apoi, la întâmplare, drept înainte, fiindcă din
schița lui nu putea înțelege mai nimic.
Un artilerist îl călăuzi la postul de comandă al lui Klap -ka, numai la
câțiva metri de drumul pe care apucase Bologa. Că pitanul tocmai se
așezase la masă, singur, în căsuța de bârne, destul de bună și de
spațioasă pentru împrejurări. Când apăru Apostol în ușă, salutând cu
un zâmbet puțin confuz, Klapka scăpă cuțitul din mână și bolborosi
niște cu vinte cehe sperioase. Își v eni în fire îndată, se repezi la el și -l
îmbrățișă, și -l sărută, plângând de bucurie:
― Bine -ai venit… Sănătos? Adevărat?… Ia să te examin ez!… De ce
ești așa de palid?… O să -ți reiai bateria, firește… Mâine -poimâine vom
începe lucrul, știi, seri os!… Dar stai, așează -te colea, să mâncăm
împreună și să -mi povestești tot, tot, din fir în păr… Să începi din

noaptea ceea, ții minte?… Ehe, cât ți -am purtat de grijă… Ai avut noroc,
ai avut ghinion? Dumnezeu știe! De plătit însă ai plătit scump
încercarea și cu grele suferinți, dragă Bologa… Ei, te rog, treci colea…
Aide… A, dacă ai ști ce veselă mi -e inima că te văd teafăr! Căci doctorul
Meyer ne spunea și ne asigura, firește cu părere de rău, că dintr -o
grămadă de carne tăvălită prin noroi , cum ai fost tu când te -a vizitat
dânsul, îndată după respingerea atacului, e imposibil să se mai
ticluiască un locotenent de artilerie, chiar de și -ar aduna știința toți
medicii din lume, și că numai mila lui Dumnezeu mai e în stare să te
facă iar om ca oamenii… Pe urmă, când am aflat că ești pe cale de
vindecare, tot Meyer a zis că trebuie să -ți fie nespus de dragă viața…
Căpitanul tutuia parcă n -ar mai fi vorbit de un secol și ar ține să -și
verse acuma tot sufletul. Apostol Bologa primi bucuros invi tația la
masă; era obosit de drum și nesomn, și -apoi acasă, obsedat de privirile
stranii ale unguroaicei, mâncase ca și cu gura altuia. Avu numai o clipă
de ezitare, gândindu -se câ va trebui să povestească și lui Klapka
aceleași lucruri pe care le -a povest it de atâtea ori până astăzi.
Presimțirea i se împlini întocmai. Mai bine de o oră căpitanul îl suci și îl
răsuci ca un judecător de instrucție, cerându -i amănunte asupra
rănilor, asupra întâlnirii în tren cu generalul…
― Foarte rău îmi pare că nu rămâi aproape de mine, dar pentru tine
e mult, mult mai bine în sat, la coloana de muniții, zise Klapka. De
altfel, sunt sigur că te -ai săturat de visuri, adăugă mai domol, parcă
s-ar fi temut să nu -i răscolească vreo rană. Soarta ți -a dat un
avertisment atunci. ..
― Da, atunci soarta m -a dușmănit, fiindcă, drept să -ți spun, nici
sufletul meu n -a fost pregătit îndeajuns! răspunse Bologa fără
patetism, dar cu vădită mulțumire că poate vor bi cu cineva despre
aceasta pe față. Atunci eram convins până în măduva oasel or că
credința mea e desăvârșită și totuși mă îngrozeam doar la gândul
morții. Suferințele mi au înfrânt mândria, încât azi știu bine că numai
credința căreia îi jertfești fără șovăire însăși viața ta, numai aceea te
poate mântui!… Și acuma dragostea de viață e mai puter nică în inima
mea decât credința, îmi dau seama… Am ajuns să -mi fie frică de mine
însumi! Credințele și hotărârile se macină dacă le cântărești mult, și eu
nu pot să nu le cântăresc! De aceea trebuie să plec repede, înainte de -a
avea vr eme să le controlez prea de aproape, altfel, cine știe, poate că…
Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atun ci există un
echilibru între lumea lui cea mică dinlăuntru și restul universului;
îndată ce intervine realitatea de -afară, omul devine o jucărie
neputincioasă, fără voință adevărată, mergând încotro îl mână puteri și
hotărâri străine de ființa lui…
― Te -ai făcut mai lung la vorbă chiar decât mine, îl între rupse
Klapka, surâzând nerăbdător. Toate bune și frumoa se, dragă Bologa,
deși co nsiderațiile tale mi se par cam… copilăroase, ca să nu zic mai
rău. Idealul rămâne ici, la inimă, și realitatea e realitate, Bologa!
Realitatea e revoluția din colo, la muscali, înțelegi?… De -aseară
forfotește vestea prin telefoane. Azi e confirmată of icial. În Rusia a
izbucnit revoluția… Vasăzică, speranțele noastre, uite -așa, în vânt!…

Plecăm grumazul și continuăm, Bologa!
Apostol își aduse aminte că și groparul i -a vorbit de revoluția
rusească, dar nici atunci și nici acuma, nici barem n -a tresăr it.
Răspunse mai nervos:
― Ce mă interesează pe mine ce se petrece acolo?… Nu vreau să știu
și nici n -am încercat niciodată. Tocmai necun oscutul mă ispitește,
necunoscutul în care locuiesc toate posibilitățile… Ș -apoi eu nu caut în
lume, aici ori dinc olo, decât mântuirea sufletului meu…
― Nu te -ai lăsat de visuri, Bologa, deloc… deloc…
― D-tale ți se par visuri goale, pe când pentru mine în visurile
acestea palpită tot rostul ființei mele, zise Apostol cu o privire atât de
sfredelitoare, încât Kl apka se feri ca di naintea unei sulițe de foc. N -aș
vrea eu să nu mă mai gân desc la nimic și să trăiesc așa… mulțumit?
Uneori îmi zic că sunt ridicol și totuși nu mă pot opri… Asta -i
nenorocirea!
Klapka se simțea foarte bine aici. Se împrietenise aiev ea cu
colonelul. Toată iarna luptele conteniseră, așa că nici o primejdie nu -l
mai amenințase. Se mai gândea, chiar dese ori, la înflăcărările sale
naționale și se stima în sinea lui din pricina lor, dar avea grijă să le
ascundă și să le păstreze pen tru a lte vremuri… Și acuma, cu Bologa,
după întâile izbuc niri de bucurie, mai ales însă de când a înțeles că n -a
renunțat la gândurile de dezertare, socotea că ar fi cuminte să nu se
amestece prea mult în niște planuri primejdioase. De aceea profită de o
tăcere a lui Apostol și schimbă vorba, întrebân du-i dacă s -a prezentat
colonelului, și apoi spunându -i că postul de comandă al regimentului e
foarte aproape, nici patru sute de metri. În curând ieșiră afară și Klapka
se grăbi să -i arate unde vine coliba colo nelului.
Firește, și colonelul vru să audă pățaniile lui Bologa, și Bologa
trebui să i le înșire pe îndelete. Totuși, peste o jumătate de oră, se
întoarse iarăși la Klapka, puțin plictisit că a pierdut vremea, în loc să
recunoască frontul și să -și pregătea scă ple carea cea mare. Cum să
pornească noaptea prin munți pe care nici măcar nu i -a văzut?
În dosul postului de comandă însă zări o furnicare neobișnuită: un
grup de prizonieri români, înconjurați de huzari descălecați, ofițeri de
pe la bateriile vecine și de la divizion, artileriști… Apostol își simți
genunchii moi și totuși nu se putu opri. De altfel, în acele clipe, prin
minte îi trecea numai gândul că nu va găsi calul doctorului și nu va
putea pleca mai repede în sat.
Când ajunse mai aproape, îl văz u Klapka și îi făcu semne cu mâna
să se grăbească. In mijlocul artileriștilor se afla un ofițer român, oacheș,
cu o mustăcioară neagră, mică, tunsă, cu capul gol și uniforma plină de
noroi, iar mai departe, păzit de patru huzari înarmați, stăteau vreo
șapte soldați, cu fețele strâmbe de groază, uitându -se năuc la grupul
care cuprindea pe ofițerul lor.
― Bravo, bine că vii să ne scapi din încurcătură! strigă Klapka cu o
curiozitate feminină pe față, arătând spre sub locotenentul prizonier.
Uite, de vreo zece minute încercăm să ne înțelegem cu camarazii
aceștia, și nu -i chip. Domnul nu știe sau nu vrea să vorbească decât
românește, iar pe aici n -avem tălmaci…

În vreme ce Apostol Bologa se uita zăpăcit când la ofițer, când la
soldații prizonieri, un locotenen t de huzari, zăcut de vărsat, cu nas
mare, începu să istorisească poate a zecea oară cum s -a pomenit cu
patrula românească în spatele lini ilor, rătăcită, se vede, din cauza
necunoașterii terenului; se pare că a vrut să se strecoare între
infanterie și cav aleria care ocupă tocmai aripa stângă a frontului
diviziei… Apos tol auzea vorbele huzarului ca prin vis, căci ochii și inima
lui erau cu prizonierii, citind gândurile lor gândite în românește,
îmbrățișându -i și spunându -le că-i iubește și la noapte va f i negreșit
acolo de unde au venit ei… Apoi, cu tremurându -se ca de frig, se apropie
de sublocotenentul cap tiv și zise românește, cu un început de zâmbet în
colțurile buzelor supte:
― Acuma ai căzut prins, trebuie să…
Prizonierul nu se miră deloc auzin d graiul românesc; întoarse niște
ochi furioși spre Bologa și îi curmă vorba cu ură:
― Aici vă purtați cu prizonierii ca niște sălbatici. O brută de ofițer
m-a lovit cu un par peste șale pentru că n -am putut și n -am vrut să -mi
trădez armata și țara!… Ast a-i barbarie, domnule… asta -i…
Revolta prizonierului răsună mai violent, ca într -un mi crofon, în
inima lui Apostol. Obrajii i se roșiră, privirea i se înduioșă… Simțea o
nevoie cumplită să -și apropie sufletul prizonierului. Vru să -i întindă
mâna și ridică puțin brațul, nehotărât însă, zicând cu glas tremurat de
dragoste:
― Da, da, așa -i… chiar așa, căci… și eu sunt român…
― Dacă ai fi adevărat român, n -ai trage în frați, răspunse repede
sublocotenentul cu atâta dispreț, încât i se schimbă deoda tă
înfățișarea. Locul d -tale ar fi dincolo, nu aici, dom nule… Dar români ca
d-ta…
Bologa păli. Brațul i se zgârci și pumnii se încleștară. Lumea
întreagă parcă se rostogolea vertiginos într -o prăpastie. Îi fulgeră prin
gând să se arunce asupra sublo cotenentului, să -i smulgă din inimă
disprețul. Dar, în aceeași miime de secundă, își mai zise că prizonierul îl
face de bat jocura ofițerilor. Uluit, întoarse spatele românului și se uită
cu un surâs nedumerit la ceilalți, așteptând acum de la ei salvarea d in
situația aceasta îngrozitoare. Glasul căpitanului Klapka îi curmă chinul
cu o întrebare îngroșată de curiozitate:
― Ce spune, ce spune?
― Nimic… nu vrea să vorbească… murmură Apostol ușurat, ca și
cum s -ar fi trezit dintr -un coșmar; după două moment e, mai adăugă, cu
o privire îngrozită spre prizonier ul care se uita, mormăind revoltat, în
altă parte: În sfârșit… eu… eu mi -am făcut datoria și… am încercat să…
Prizonierii fură escortați mai departe, la alt comanda ment, iar
grupul de curioși se risipi în câteva minute. Klapka rămase pe loc, puțin
încurcat, simțind că Bologa vrea să -i vorbească.
― Știi ce mi -a spus prizonierul? zise deodată Apostol, cu fața
crispată într -un rânjet. M -a insultat și m -a disprețuit, căpitane, auzi?
M-a scuipat!… A cuma vezi bine că trebuie să plec numaidecât… că nu
mai am nici un minut… că deseară… O, cât îl iubeam și el cum m -a
umilit!

Klapka se uită la dânsul, înțelese că dorește un răspuns sau barem
un cuvânt, dar îi fu frică să vorbească. Bologa aștepta cu ochii
împlântați în tăcerea căpitanului, apoi șopti:
― Adio!…
Ordonanța lui Klapka aduse calul și Apostol încălecă și porni fără să
mai întoarne capul.
― La revedere, Bologa! strigă căpitanul, văzându -l că se depărtează.
Lui Apostol i se păru că ș i Klapka își bate joc. Dădu pin teni calului.
Trebuie să ajungă în sat cât mai repede, să se pregătească și să
sfârșească. În suflet i se zvârcolea un iad cu limbi de foc atât de
sfâșietoare, că în fiece clipă amenințau să -i istovească toate izvoarele
voinței. Simțea iarăși cum aleargă pe dunga prăpastiei și ispita
prăbușirii îl pândea și -l învăluia într -un nour de ceață în care mintea
nu mai poate închega nici o hotărâre. De aceea trebuie să se grăbească,
trebuie!
Pe la mijlocul drumului își aduse aminte c ă a venit să recunoască
frontul, să -și aleagă calea și, iată, a pierdut vre mea degeaba. Un
moment se gândi să se întoarcă înapoi, apoi își zise că schița cu pozițiile
e destulă călăuză și arată golurile de care dânsul are nevoie. Până la
primele linii va putea pătrunde oricând, iar de acolo îl va îndrepta
norocul.
Sosi în Lunca aproape de asfințitul soarelui, cu calul le oarcă de
sudoare. Vru să mulțumească doctorului, dar nu -l găsi la spital, nici
acasă. Trecând prin fața bisericii, văzu peste drum, în ce rdac, tolănit
într-un jilț, pe preotul Bote -anu, care se sorea fericit, plimbându -și
privirea asupra satu lui, ca și cum ar fi fost o moșie a lui. Din casă
răsuna glasul cătrănit și ascuțit al preotesei, ocărând pe slujnică, iar în
ogradă o ceată de copii se jucau de -a războiul, împodobiți cu șepci
lepădate de soldați găzduiți prin vecini. În clipa când zări casa
parohială, Bologa uită pe doctorul Meyer și simți o nevoie nebiruită să
vorbească cu preotul. Se repezi spre portiță și intră atât de grăbit, parc ă
de fiece minut de întârziere ar fi atârnat o soartă de om.
Popa Constantin, scufundat cum era într -o bucurie vagă și
moleșitoare, se pomeni deodată cu un ofițer urcând cele cinci trepte de
piatră ale cerdacului. Un fior de spaimă îl ridică în picioare. R ecunoscu
pe Apostol, dar spaima îi rămase în inimă și -l făcu să -l întâmpine pe
ungurește:
― Bine -ai venit la noi, domnule ofițer.
Bologa era atât de mișcat, că nici nu observă atunci vor ba
ungurească. Fața lui părea aprinsă și buzele învinețite îi tremura u
într-un surâs nervos. Vorbind, îi clănțăneau dinții și glasul lui avea o
asprime aproape răgușită:
― Părinte Constantine… am venit la tine… să mă spove desc.
Când își auzi glasul, i se păru străin și, instinctiv, se uită împrejur
dacă nu a vorbit înt r-adevăr altcineva.
― Poftim înlăuntru… poftim, zise Boteanu mirat și șovăind.
Pătrunseră într -o odaie albă, în care Apostol văzu pe perete, între
două icoane, un loc gol, de unde fusese scos cine știe ce tablou. Atunci
se gândi la întâmpinarea un gureas că, întoarse ochii la Constantin și se

zăpăci, ca și cum ar fi înțeles o taină. Preotul îl pofti să șează pe o
canapea, dinaintea căreia se afla o masă ovală, acoperită cu o scoarță
brodată. Bologa se așeză nehotărât, înfricoșat că nu -i venea deloc în
minte ce vroia să -i spună și nici măcar cum să înceapă vorba, deși în
sufletul lui totul era foarte limpede. Popa rămase în picioare câteva
clipe, așteptând bănuitor, apoi se lăsă pe un scaun de paie, la o distanță
potrivită, și murmură:
― Aici putem vorbi, Ap ostole, în tihnă…
― Și fără primejdie! adăugă Bologa, vesel că a izbutit să -și smulgă
un crâmpei din cuvintele care -i strângeau în chingi sufletul.
Preotul se rușină de propria -i bănuială și zise cu o amărăciune
sinceră:
― Omul care a suferit cât am sufe rit eu are dreptul să se ferească și
de umbra lui, Apostole!
― Dar atunci eu, care am fost adus aici să -i ucid din depărtare, eu
ce trebuie să sufăr? Nu te gândești, Constan tine? strigă Bologa deodată,
parcă i -ar fi plesnit inima.
Apoi vorbi un sfert de o ră, necurmat, cu o lăcomie înfricoșată. Se
tângui și se revoltă, revărsându -și durerile și zbuciumul într -un puhoi
de fraze. Preotul asculta cu ochii în pământ. De altfel, nici Apostol nu -i
căuta privirea și s -ar fi înfuriat dacă Boteanu ar fi îndrăznit să -l
oprească sau măcar să -l întrerupă. Vorbea pentru a -și alina sufletul
prea încărcat, întocmai cum plângi ca să -ți mulcomești o durere prea
mare.
Numai după ce se răcori, se adresă direct preotului, dar cu vocea
schimbată și cu o lucire nouă în ochi:
― Acuma s -a umplut paharul, părinte! Acuma nu mai pot! O ură
istovitoare îmi roade inima. Urăsc tot ce -i aici, pe toți oamenii, prieteni,
camarazi, superiori, inferiori, tot, tot, Constantine! Aerul de -aici mi -e
nesuferit și mă înăbușe… Dacă voi mai sta în l umea aceasta, simt că
ura mă va pierde, trebuie să mă piarză, căci va trebui să izbucnească
odată, chiar împotriva voinței mele! Și atunci…
Boteanu făcu o mișcare involuntară: puse amândouă mâinile,
încrucișate, pe masă. Apostol se opri un moment, întreb ător. Dar
fiindcă preotul încremenise iarăși, urmă mai grăbit, parcă și -ar fi adus
aminte că vremea e scumpă:
― Ascultă -mă bine, părinte!… Eu la noapte voi pleca de aici… Voi
trece dincolo… Tu știi unde, căci și inima ta tre buie să… Da!… Sunt
pregătit! Numai pe mama n -am cum s -o vestesc… Să -i scriu, nu pot;
scrisorile mele vor fi exami nate, și cine știe ce ar pătimi din pricina
mea… De aceea vreau să te însărcinez pe tine să -i dai de știre,
Constantine… mai târziu, când va fi posibil… Am să-ți las adresa
mamei, iar tu vei găsi o formă să -i comunici că am trecut… Poate prin
cineva, prin vreun om de încredere, pe urmă, când se va ivi ocazia…
Fața preotului se umflase de groază, și câteva clipe nici nu putu
vorbi, mozolindu -și doar buzel e neputincioase. Apoi deodată, ca după o
sforțare crâncenă, răbufni cu glas lăcrimat, ridicând brațul drept într -o
protestare fricoasă:
― De ce vrei să mă nenorocești, Apostole?… Eu… abia azi -dimineață

am sosit acasă din internare… știi bine, doar ți -am spus în tren… Am
fost nevinovat, și totuși am ispășit… Cum să ascult acuma planurile
tale, și încă să mă fac părtașul tău? Am și familie, și necazuri grele… și
tocmai eu să…
― Dar ești român, părinte, fratele meu! zise Bologa înmăr murit.
― Sun t numai om astăzi, Apostole, răspunse preotul Con stantin
mai liniștit. Un biet om mâncat de nevoi, cu frica veșnic în sân și cu
credință în milostenia cerească. Noi nici nu putem fi decât oameni, și
numai în Dumnezeu avem nădejde să ne poarte de grijă, da că soarta
ne-a aruncat aici și ne -a oropsit…
Apostol Bologa se sculase în picioare, năucit, și lăsase capul în
pământ, ca nu cumva vorbele preotului să -l lovească în obraz. Urechile
însă îi vuiau, și înțelesul răspunsului i se învârtea în creieri ca un
sfredel.
― De aceea tu să faci cum te îndreaptă Dumnezeu și să nu ne
amesteci pe noi întru nimic! urmă Boteanu hotărât. Că noi avem
destule primejdii și greutăți…
Bologa ridică repede fruntea, atât de schimbat era acum glasul
preotului, și în înfăț ifarea lui citi limpede o îndârjire care -l spăimântă.
Casca de oțel o pusese pe masă; întinse mâna mașinal și o apucă de
curelușă. Pe urmă și -o potrivi în cap, încet, cu luare -aminte,
murmurând pierdut:
― Bine zici, Constantine… foarte bine… bine…
Și ieși din odaie cu pași de înmormântare, lăsând ușa deschisă,
coborî treptele cerdacului, trecu prin ogradă, unde copiii, veseli și
gălăgioși, își urmau jocul. Boteanu, văzându -l că pleacă, făcu doi pași,
fără să -și dea seama dacă vrea să -l oprească sau nu mai să -l petreacă
până la poartă. În prag se răzgândi de tot, se închină și mulțumi
Atotputernicului că l -a învrednicit să se împotrivească ispitei…
În uliță Apostol nu mai știa unde să se ducă, parcă ar fi uitat pe ce
lume se află. Picioarele mergeau în să singure, și așa se trezi în ulicioara
dosnică… Se simțea atât de sleit de puteri, că, din tot sufletul, nu mai
râvnea decât un ceas de odihnă. Acasă, în ogradă, sergentul de la
cancelarie îl primi cu o salutare înlemnită. Vru să -i zică ceva, dar
obose ala îi risipi voința. În pragul casei văzu pe Ilona rezemată de
ușcior, ca și cum ar fi așteptat pe cineva.
― Domnule ofițer, d -ta ești bolnav! zise fata, schimbân du-se la față.
Bologa, fără să -și dea bine seama, se opri întrebător.
― Ești galben și osten it… Trebuie să te odihnești, adăugă Ilona,
stăruitor.
Glasul i se păru atât de alinător, că tresări de bucurie. În aceeași
clipă însă îi fulgeră prin inimă o frică ciudată, care îl îndemna să
răspundă mânios:
― I-ascultă, fetițo, altă treabă n -ai decât s ă te ții de capul meu?

6

Apostol socotise să intre în cancelarie, să vază ce -au lu crat oamenii
toată ziua, dar se pomeni deschizând ușa odăii sale. Amurgul cenușiu

bătea în geamurile împodobite cu mușcată. În tulburarea de lumină
pereții parcă se îndoia u și lucrurile din casă tremurau foarte straniu.
Bologa închise pleoapele și se prăvăli pe un scaun ca o grămadă de
carne. Legănarea amețitoare îi bâjbâia în suflet, însoțită de un vâjâit
chinuitor, încât se apucă cu mâinile de masă, simțind că al tfel s -ar
prăbuși.
― Don' locotenent, trăiți, v -am așteptat cu masa toată ziua, zise
Petre de lângă sobă, crezând că stăpânul său așteaptă să înceapă el
vorba.
Bologa se cutremură, parcă graiul ordonanței i -ar fi înțepat tocmai
nervii bolnavi. Se uită la el totuși ca la un necunoscut și în același timp
mirându -se că a fost în odaie și nu l -a văzut. Vru să -l întrebe ceva, dar
pe când i se năștea în creieri întrebarea, un gând nou, poruncitor, îl sili
să mormăie:
― Potrivește -mi patul, Petre, și trage -mi cizmele să m ă odihnesc un
ceas… numai un ceas… că peste un ceas tre buie să…
Trăgându -i cizmele, soldatul mai zise ceva. Apostol nu înțelese
nimic. Îi umbla prin minte să -i spună că e foarte ostenit și nu găsea
cuvintele, ca și cum n -ar mai fi avut puterea să ex prime nici un gând. Pe
urmă se ridică de pe scaun, își târî picioarele și se lungi în pat… Îndată
ce puse capul pe pernă, avu senzația că trupul i -a amorțit. În schimb,
creierii porniră într -o goană sălbatică. Mii de frânturi de gân duri
scânteiau în ace eași secundă, se ciocneau, se ameste cau, se
înlănțuiau. Și printre ele, ca un bondar roșu, bâzâia de ici -colo, când
mai tare, când în șoaptă și mereu sub forme noi, obsesia că, în noaptea
aceasta, trebuie să se sfârșească, negreșit. Îi era somn, râvnea să
doarmă, dar cu cât încerca să -și mulcomească zvârcolirile sufletului, cu
atât gândurile izvorau mai furtunoase. Apoi, obosit de sforțări, le lăsă în
voia lor, și atunci i se păru că toate aleargă într -o întrecere vertiginoasă,
spre o țintă luminoasă, stră lucitoare, ca spre un liman de odihnă
adevărată. Își dădea seama că, în goana aceasta năprasnică, timpul
rămâne în urmă, destrămându -se ca o pânză incoloră, și simțea foarte
deslușit o nemărginită mulțumire, ca și când încetul cu încetul întreaga
lui ființ ă s-ar fi topit într -o imensă revelație.
În sfârșit, brusc, fără nici o trecere, apăru iarăși gândul roșu că un
noaptea aceasta trebuie să plece, și iarăși zigzăguind în vălmășagul
altor mii de crâmpeie nelămurite. Acuma însă toate parcă erau strânse
în cleștele fierbinte al unei păreri de rău usturătoare. Simțea că încă n -a
adormit. I se părea că vremea s -a oprit în loc ca un ceasornic stricat și
de aceea nu poate dormi și nici nu va mai dormi niciodată. Pe urmă auzi
glasul Ilonei, aproape de pat, într -o amestecătură de românește cu
ungurește:
― Bolnav, nu vezi?… Du -te la doctor… Stau eu lângă el, n -ai grijă…
Răspunsul ordonanței nu -l pricepu, dar în curând auzi scârțâitul
ușii și un foșnet domol. Atunci se gândi: "Te pomenești că sunt bolnav
și…" G ândul i se curmă, neisprăvit, și pe frunte simți o mână ușoară,
puțin rece și aspră. Sub atingerea aceasta, clocotul minții se mulcomi
repede, ca sub puterea unui farmec, și somnul coborî ca o alinare
dulce…

Când se trezi, auzi un glas străin lângă dâ nsul. Simțământul de
grea osteneală îi zăcea și acum în oase, încât nici nu ridică pleoapele,
căznindu -se doar să recunoască glasul care -i mormăia în urechi:
"E doctorul Meyer! se gândi apoi dumerit. Vasăzică, sunt bolnav…"
Deschise ochii să se convingă. Privirea lui întâlni pe Ilo -na, care
stătea la picioarele patului și care, văzându -i mișcarea, strigă cu o
izbucnire de bucurie:
― Domnule doctor, uite, uite că s -a deșteptat!
Doctorul Meyer se plecă asupra bolnavului, îl bătu prietenește pe
obraz și într ebă cu o imputare blândă:
― Ei, ce -i, amice? Ce -ai pățit? Așa te vindeci d -ta? Asta ți -e
voinicia?… Când ți -am spus să te cauți și să…
― Câte ceasuri sunt, doctore? șopti Bologa cu o presimțire tristă.
― E dimineață, prietene… Ce -ți pasă? Stai liniș tit, nu -i nimic grav…
nimic… Epuizare și surescitate nervoasă, atât! Dar îți trebuie liniște
multă, multă liniște…
Pleoapele lui Apostol se împreunară ca și când s -ar fi umplut de
plumb. În suflet simți o zdruncinare, urmată de o dorință vagă de
nimicire. Peste un răstimp murmură de -abia mișcând buzele:
― Doctore, vreau să mor…
― Ce, ce? strigă Meyer cu vioiciune neobișnuită. Să mori? Zi mai
bine că ai vrea un concediu, precum ți se și cuvine!
Apoi, făcându -și de lucru la masă, adăugă mai încet, cu tonul
natural și ca pentru sine:
― Ce ticăloșie! Să trimiți pe front oameni bolnavi!… Uneori parcă
într-adevăr îți vine s -o iai razna și să dai drac ului toate!
În inima lui Bologa disperarea rodea ca pecinginea. Prețul vieții e
viitorul și viitorul lui i se părea zăvorât ca o poartă de fier în care și -a
zdrobit pumnii bătând zadarnic. Neputința în fața vieții acuma mai
mult îl îngrozea decât îl revolta. Conștiința că toate năzuințele și
strădaniile lui sunt tot așa de neputincioase și fără rost ca și zvâ rcolirile
unei râme îi năpădea din ce în ce sufletul, împreună cu constatarea
amară că viața omului e insuportabilă dacă n -are un reazem solid, care
să ție veșnic dreaptă cumpăna între lumea dinlăuntru și cea de afară…
Când deschise iar ochii, într -un tâ rziu, văzu iarăși, la picioarele
patului, pe fata groparului, cu fruntea plecată, pe gânduri. Ca și când
ar fi simțit privirea lui, Ilona avu o tresărire și se apropie, sprintenă și
bucuroasă, întrebându -i:
― Ți-e mai bine?… Așa -i că te -ai mai ușurat?
― Da, foarte bine, zise Apostol în șoaptă.
Veselia aprinsă în ochii ei, tinerească, visătoare, îi alungă gândurile
care-i chinuiseră toropeala bolnavă. În glasul ei straniu i se părea că
vibrează o vrajă nouă, ca și cum de ieri până azi s -ar fi schimbat și s -ar
fi împlinit cu niște mlădieri mai blânde, poate de credință ori poate de
pasiune. Văzând -o cum stătea, zăpăcită de privirea lui stăruitoare, cu
bucuria încremenită pe față, Bologa simți un surâs cald în inimă și vru
s-o îndemne să vorbească. Și Ilona, parcă i -ar fi ghicit dorința, începu
să povestească repede, oprindu -se uneori în mijlocul cuvintelor,
aproape înfricoșată ca de o primejdie necunoscută. Îi spuse că doctorul

a umblat să -l ducă la spi tal, și numai ea s -a împotrivit, fiindcă tot mai
bine po ate fi îngrijit aici, că -i singur, decât acolo, unde -s mulți. S -a jurat
că nu se va mișca de lângă patul lui, și chiar nu s -a clintit. Nici nu prea
are ea multă treabă de făcut, că tatăl său n -o pune la greu, ci doar pe
lângă casă, cât poate. Tatăl său e o m tare bun la inimă, deși îi place să
se arate aprig cu ea. Dar ei nu -i pasă de strășniciile dumnealui, că ea
știe să se păzească.
― Iacă, eu te -am văzut că ești volnav de când ai intrat alaltăieri în
ogradă și i -am spus ordonanței să aibă grijă. De -acuma însă, dacă ai
încăput în seama mea, nu mai ai nevoie de ajutorul ordonanței. De
treabă este dânsul, nu -i vorbă, și cu dragoste de stăpânul lui, dar
bărbații nu se pricep la bol navi, oricât și -ar da silința. De azi încolo deci
să știi că eu sunt mai mare ș i că trebuie să faci tot ce -ți zic până când
ți-oi spune eu că ești sănătos, altfel…
Aici se opri brisc, luă o sticluță cu medicamente și o lin guriță, veni
lângă pat și -i zise:
― Acuma trebuie să bei din zeama asta, că -i dulce… am gustat -o și
eu…
― Lasă, Ilona… mai vorbește! răspunse Apostol rugător.
Fata se făcu roșie ca mușcata din fereastră și, o clipă, șovăi. Apoi
numaidecât zise iarăși, cu o supărare drăgălașă:
― Dacă nu iai doctoria, să știi că nu -ți mai povestesc niciodată, na!
Bologa închis e ochii câteva secunde, ca și când ar fi vrut să -și
închidă în suflet drăgălășia ei. Ilona umplu lingurița și i -o duse la gură.
Degetele îi tremurau ușor și Apostol își puse mâna pe mâna ei. Obrajii
fetei se îmbujorară din nou și, ca să -și ascundă emoția, îngână:
― Vai, ce caldă ți -e mâna…
Apostol nu simți gustul doctoriei. Împreună iar pleoapele, cuprins
de o fericire în care i se înecau toate gândurile. Auzi pe Ilona cum așează
sticluța pe masă, cum șterge lingurița, cum pășește în vârful picioarelor
și se lasă pe scaunul ei de la picioarele patului. Pe urmă simți
mângâierea privirilor ei pe obrajii lui, pe frunte, pe buze… Și nu cuteza
să clipească, de frică să nu -și risipească bucuria inimii…
De-aci încolo Apostol Bologa pierdu socoteala vremii. Do ctorul
Meyer venea de câte două ori pe zi, îi spunea că n -are nimic, dar să stea
în pat până ce -i va aduce el o doctorie miraculoasă, care imediat îl va
vindeca aievea. Apoi, într -o dimineață, doctorul sosi mai voios și strigă
din prag:
― Aide, jos din pa t! Cred că poimâine am să -ți aduc ce ți -am
promis… Până atunci însă n -ai voie să ieși din casă, ia seama! Nici
dincolo, la cancelarie, deloc!… Răbdare! Cum ai răbdat zece zile, vei mai
răbda două… Și fiindcă atunci, știi, mi -ai șoptit o prostie, află acuma de
la mine, tinere prietene, că viața nu e niciodată o povară și că moartea e
povara cea mai grea!… Așa! Ține minte ce -ți spune un doc tor ursuz și
amărât: moartea cea mai eroică nu prețuiește în realitate cât viața cea
ticăloasă!…
A treia zi, c a niciodată, doctorul Meyer veni la amiază, triumfător,
fluturând o hârtie în mână.
― Uite leacul -minune, prietene! zise dânsul cu o exuberanță atât de

nepotrivită cu firea lui, încât părea silită. O lună concediu de
convalescență! Asta -i sănătatea ta!… Crezi c -a mers ușor? Ehe.„ Dar
nici eu nu m -am lăsat până ce n -a capitulat excelența. În sfârșit,
poftim!… Mi se pare că la patru pleacă un tren… Vasăzică, ai vreme
să-ți faci bagajele și să o ștergi!… Ce, nici nu te bucuri? Ei, poftim
recunoștința m ilitară! Mă bucur eu, om bosumflat, și dumnealui face
mofturi!… Bravo!… A, să nu uit: acasă trebuie să te așterni pe o cură de
mâncare și de odihnă, știi, eroică!… Acuma aide, să nu scapi trenul!…
― Dar oare se mai întoarce aici, domnule doctor? întrebă atunci
Ilona, fără sânge în obraji și cu o îngrijorare rău as cunsă în ochi.
― Desigur, fetițo, făcu medicul jovial, luând -o de bărbie. N -ai grijă,
că nu fuge!
― Nu de -aceea, dar… așa! bâlbâi Ilona, roșind până -n vârful
urechilor.
Petre înțelese atâta că e vorba de urlab și, spre mulțumirea
doctorului, îndată se apucă, plin de fericire, să adune lucru rile
locotenentului. Ilona se retrase după ușă și nu se urni de acolo până ce
Meyer ură drum bun și petrecere frumoasă lui Bologa.
În odăița albă, î n razele albe ale soarelui tânăr, care râdea la toate
ferestrele cu mușcata însângerată, un val de tristețe își tremura
pânzișul. Apostol stătea lângă masă, cu hârtia de concediu în mână,
uitându -se când la Petre care, de bu curie, mormăia rugăciuni și
strângea de zor bagajele, când la fata groparului, care înțepenise în
dosul ușii, privind afară, departe, cu o expresie imobilizată de o teamă
chinuită. Bologa se credea dator să -i spuie ceva, dar o frică nelămurită
parcă -i strângea gâtul ca un laț. În cele d in urmă izbuti să rostească cu
o voce aproape poruncitoare:
― Ilona…
Fata, ca și când atâta ar fi așteptat, răspunse cu o privire
întunecată și apoi o zbughi afară, trântind ușa, alergând undeva, să -și
ascundă inima.
― Fac și eu singur, don' locotenent, zise Petre, crezând că Apostol
ceruse fetei să le dea o mână de ajutor. Bine că ne -a ajutat Dumnezeu
să ne mai tragem și noi pe acasă din cele străinătăți…
Apostol Bologa numai acuma își dădu seama că nu se bucură de
concediu.
"Nici nu -mi bate inima că m erg acasă, nici rău nu -mi pare că mi -au
căzut în baltă planurile, se gândi el abătut. Și mă prăpădesc cu firea din
pricina unei țărăncuțe…"
Aruncă pe masă foaia de concediu și începu să se plimbe de ici -colo,
cu mâinile la spate, pipăindu -și degetele în neștire. Atunci simți
verigheta de logodnă în inelarul stâng și se opri trăsnit. De câtă vreme
nu și -a adus aminte de Marta, logodnica lui? Și nici măcar inelul nu l -a
luat în seamă, desig ur tot din pricina fetei groparului…
Plecă din vreme la gară. Gro parul cu Ilona îl însoțiră ca pe un
musafir drag. Când sosi trenul, Apostol dădu mâna cu Vidor și apoi cu
fata. Mâna ei ardea, iar în ochi îi licărea o întrebare. Pe urmă se urcă în
vagon și se uită pe fereastră până ce porni trenul. Groparul se întoarse
îndată spre ieșire, Ilona însă rămase pe peron, nemișcată, cu privirea

lipită pe pervazul ferestrei în care Apostol zâmbea uitat… Pe urmă o
coroană înmugurită a unui cireș bătrân acoperi și fereastra și vagonul
și trenul…

7

Aleea de fagi din Parva, dr eaptă și îngrijită, de la gară până -n
mijlocul orășelului, părea noaptea un tunel nesfârșit.
Pașii lui Apostol Bologa scrâșneau harnic pe prundișul umed, încât
Petre, împovărat cu două geamantane, de -abia se ținea după dânsul,
gâfâind din greu. Piața pă trată era pustie, toate casele dormeau… O
luară pe strada principală, în sus, și nici pe acolo nu întâlniră țipenie de
om.
― Am ajuns la domnu' avocat Domșa, de -acu nu mai avem mult,
bâigui Petre din urmă, suflând ca un taur și arătând cu capul spre o
casă mândră, pe dreapta.
Apostol nu răspunse, parcă n -ar fi auzit nimic, deși vor bele
ordonanței îi atinseră urechile ca o mustrare, fiindcă tocmai în clipa
aceea se uitase și el spre casa în care acuma, ca și odinioară, stăpânea
Marta, ființa iubită. Se si mțea atât de vinovat față de logodnica lui, că
de-abia aștepta ziua de mâine, să alerge la ea, să -i cadă la picioare și
să-i ceară ier tare…
În curând se zăriră în beznă sclipirile turnului bisericii și Apostol își
iuți mai tare mersul. Casa părintească era scu fundată în noapte… Când
deschise portița, un dulău bătrân îi sări în cale, hămăind furios.
Apostol îl domoli cu o șoaptă și câinele i se gudură la picioare, bătând
pământul cu coa -da-i stufoasă, parcă i -ar fi fost rușine că nu l -a
recunoscut mai curând…
Zgomotul portiței și lătratul dulăului dezmorțiră casa întunecată. O
licărire galbenă răsări în dosul unui geam, dispăru și se ivi iar în
antreu, apropiindu -se de ușa dinspre curte. Apostol urcă treptele și
bătu. Lumânarea se opri șovăind… Din altă odaie se auzi glasul
doamnei Bologa, și apoi cheia se învârti de două ori în broască, pe
dinăuntru. Mâna lui Apostol apăsă clanța, și lumina tremurată îl izbi
drept în față. Servitoarea țipă ca și când ar fi văzut o arătare:
― Tulai, doamnă, tulai și vai de mine, c -a venit domnișorul!…
Apostol intră vesel, iar Petre închise ușa. În pragul odăii din fund
apăru doamna Bologa, în capul gol, cu fața albă ca hârtia, uitându -se
parcă n -ar fi îndrăznit să dea crezământ ochilor, apoi izbucni printre
lacrimi:
― O, dragul mamei, scumpul mamei…
Se îmbrățișară îndelung, murmurând în același timp vorbe și
crâmpeie de fraze fără legătură, în care bucuria și înduioșarea își
găseau descărcarea trebuincioasă. După ce se mai potoli, d -na Bologa
se întoarse spre servi toarea ce înlemnise cu lumânarea în mână:
― Rodovico, ce stai ca o toantă?… Pune sfeșnicul pe masă și du -te
fuga de ațâță focul, să pregătim ceva de îmbu cat domnișorului… Fuga,
Rodovico!… Iar tu, Petre, așează colo lângă ușă bagajele și odihnește -te
oleacă, să mănânci și tu, că pe urmă o să pleci acasă…

― Ba eu, doamnă, mai bucuros aș porni la drum, să nu mă apuce
moleșeală ― zise ordonanța ștergându -și sudo rile ce -i curgeau pe frunte
și pe obraji ― că mai am o post ată bună până peste apă.
― Așa -i, bine zici, că tu ești de peste Someș, din Ieru salim… Te -am
uitat, Petre, uita -te-ar necazurile… atunci du -te cu Dumnezeu!
Doamna Bologa conduse pe Apostol în iatacul ei, în fund, cu o
singură fereastră, și aceea oblonită. Din tavan atârna lampa cu abajur
de porțelan. Patul era așternut. Aici și -a petrecut Apostol copilăria,
până ce a trecut în Năsăud. Aici fusese pătuceanul lui, unde -i acuma o
sofa cu căptușeala roasă la colțuri, și aici zicea cu glas tare rugăciuni
fierbinți, dimineața și seara, în genunchi, cu ochii la icoana cea veche
din perete, deasupra patului, privind lacom pe bunul Dumnezeu, care
șade pe nouri albi, pe tron de aur… Toate au rămas cum au fost
odinioară, numai măicuța a cărunțit puțin și a dobândit cine știe câte
zbârcituri f ine în colțurile ochilor plini și azi de focul credinței, pe când
el, Apostol, parcă -i un străin ori parcă a căzut într -o lume străină.
Doamna Bologa îi ceru să -i povestească numaidecât toate câte a
pățit de când n -a mai fost pe acasă, zi cu zi, mai ales s uferințele din
spitale. Până să vorbească însă Apostol, care devenise gânditor în
odăița grea de amintirile copilăriei, doamna Bologa, întâi ca să -și
deșerte inima și apoi fiindcă cu cât îmbătrânea, cu atât se făcea mai
vorbăreață, prinse a -i istorisi, la nimereală, fel de fel de amănunte din
viața ei și a târgușorului:
― Parcă -mi spunea Dumnezeu că ai să vii, dragul ma mei, că vai,
câtă grijă ți -am mai purtat de când am aflat prin ce -ai trecut… Tot
așteptam, așteptam scrisori de la tine și tot nimic, de chiar Marta s -a
minunat, ce să fie? Apoi m -am sfătuit și cu Domșa, că el e tare de treabă
și cuminte, ei, și am socotit că ai trecut în țară, la ai noștri, doar
auzisem pe -aici că ați venit să vă bateți cu românii, Doamne, ferește -ne
și iartă -ne… Bine în să că te -a luminat Dumnezeu și ai stat pe loc, că de
puneau mâna pe tine, mândrul mamei, vai, Doamne! Pățeai și tu ca
bietul protopopul nostru, ba poate și mai rău… Ce noroc că nu ne -am
culcat, zău așa! De obicei pe vremea asta suntem adormite, dar azi
parcă Dumnezeu ne -a șoptit să mai stăm… Și uite așa vorbeam cu
toantă asta de Rodovica și o muștruluiam, că tocmai azi -dimineață a
plecat și maiorul cel polonez și am robit toată ziua ca să curățim în
odaia unde a stat aproape șapte luni, știi, în oda ia ta și care a fost a
tatălui tău, fie iertat… Ce -i drept, maiorul a fost om de omenie, dar
acuma a trebuit să plece că, zice, iar o să pornească bătăliile cele mari…
Degeaba, nu se arată a pace… S -a tot vorbit vreo două săptămâni că
vine pacea, că mus calii așa și pe dincolo… aș, palavre! De altfel, de pe
aici s -au dus mai toate cătanele, de -abia au mai rămas de sămânță, din
pricina depozitelor… poate le -ai văzut, barăci de scânduri, un oraș
întreg, lângă drumul Feleacului…
O întrerupse Rodovica, rumenă de sprinteneală, aducând mâncarea
domnișorului. Pe când așternea masa, găsi și ea de cuviință să zică:
― Vezi, doamnă, cât de adevărate -s semnele la om? Toată ziulica mi
s-a bătut ochiul drept și iată că Dumnezeu ne -a trimis bucurie în casă!
― Ia mai taci, Rodovico, că semnele -s de la diavol! hotărî doamna

Bologa, nemulțumită că slujnica i -a luat vorba din gură. Mai bine dă
fuga și fă patul domnișorului în odaia dumnealui…
În vreme ce Apostol mânca cu poftă, doamna Bologa, după câteva
întrebă ri, la care răspunse tot ea, începu iar despre Pălăgieșu, despre
greutățile gospodăriei, despre pro topopul Groza… Când isprăvi masa,
Apostol îi puse o sin gură întrebare:
― Dar Marta ce face, mamă?
― Face bine, dragul mamei, că -i sănătoasă și tânără, zi se doamna
Bologa puțin încurcată, ca și cum ar fi așteptat întrebarea și ar fi uitat
răspunsul pregătit. Ce să -ți mai spui eu, că ai s -o vezi tu, și… Ești gata,
Rodovico? adăugă repede către servitoarea care se ivise în ușă. Așa… că
domnișoru -i ostenit și-i trebuie odihnă bună!
Îl petrecu în odaia lui și -l sărută pe frunte, ca odinioară, când
dormea în iatacul cu Dumnezeu pe perete. Apoi Apos tol rămase singur.
Pe mescioara de noapte fâlfâia flacăra portocalie a unei lumânări
scufundată într -un sfeșnic înalt de aramă. Umbre moi jucau pe podele,
pe ziduri, în tavan, ca niște visuri de om necăjit.
"Noapte bună!" își zise Apostol, dezbrăcându -se la iuțeală,
vârându -se în pat și sucindu -se în dreapta și -n stân ga până să -și
potrivească bine culcușul.
Suflă î n lumânare. Voia să adoarmă îndată, fiindcă într -adevăr
călătoria îl zdrobise… "Dar oare de ce s -a încurcat mama când am
întrebat -o de Marta?" îi trecu prin creieri, fulgerător. Firește, doamna
Bologa n -o prea iubește și s -a împotrivit până la logodnă, t otuși pe
urmă s -a împăcat… Degeaba, e vinovat față de Marta și negreșit va
merge chiar mâine… O iubește și trebuie s -o iubească numai pe ea… În
locul ei însă apărea Ilona, cu năframa roșie pe cap, cu ochii în care
joacă râsete stranii, cu glasul care mângâie și zgâ rie… Și fără să vrea,
simțea o plăcere nemărginită știind cu siguranță că departe, într -un
sat, există o ființă care și în vis îl poartă numai pe el în inimă… Dar asta
nu se poate! Marta! Unde -i Marta? Mâine neapărat va merge la ea…
A doua zi se deșteptă în sărutările soarelui vesel de aprilie, în odaie
parcă intrase iarăși primăvara, cu valurile albe de lumină, cu
îndemnuri de bucurie. Pe masă, pe o tavă așternută cu șervet înflorit,
aștepta ceașca lui de odinioară, plină de cafea cu lapte, și o halcă
zdravănă de cozonac. În sufletul lui sălășluia o mulțumire mare. Îi era
dragă toată lumea.
"Dacă aș fi izbutit, acum cine știe unde aș fi", se gândea cu o
înfiorare ca un junghi.
Dar gândul se stinse ca și cum n -ar fi putut rezista bucu riei de viață
ce îi clocotea în inimă.
Din odaia aceasta o ușă dublă dădea în cerdacul din față, înconjurat
de grădinița cu flori. Acolo, într -un jilț învelit cu o scoarță veche, Bologa
se tolăni tihnit, ca un burghez fără griji, după o masă bogată. Avea de
gând să se odihnească puțin și apoi să plece la Marta.
Umbrele de -abia înfiripate ale nucilor din grădiniță, sădiți În ziua în
care s -a născut el, îi gâdilau obrajii alintați de razele calde. Din cerul
foarte albastru și curat cobora liniște, precum din c asele împrăștiate,
din copacii înmuguriți, din câmpurile spintecate de pluguri, din

dealurile gălbui, din pădurile negre bătând în verde se înălța în unde
nevăzute viața cea mare, atotputernică, neîndurată și totuși nesfârșit
de ademenitoare. În văzduh plu tea dragostea de viață cu tremurări de
aripi argintate, cântând imnuri de slavă, care picurau în inimi fericire
adevărată și mii de speranțe.
Sufletul lui Apostol sorbea vraja primăverii, nesăturat. Ochii lui
priveau, dar nu vedeau, precum urechile lui nu auzeau decât chemările
care fâlfâiau în ceruri. Oamenii tre ceau pe uliță, îi dădeau binețe, și el
nu-i lua în seamă, împrejurul său roiau amintirile copilăriei, care
parcă -l strămutau în trecut. Și vremea trecea peste dânsul, nemăsurată
și nepătrunsă, cum trece peste oamenii lecuiți de ispitele fericirii.
Apoi deodată îi plesni auzul o voce cunoscută, veselă, puțin prea
ascuțită, cu sclipiri de râs zglobiu. Apostol întâi avu impresia că a căzut
de pe o culme și se ridică în picioare ca mușcat de șarpe. În stradă, în
dreptul porții, se oprise Marta, care nu -l vedea și vorbea ungurește cu
un ofițer de honvezi, arătându -i casa. Când intră în curte și -l zări, îi
strigă "bună ziua" tot pe ungurește, în vreme ce ofițerul, la spatele ei,
duse mâna la cozoroc, zâmb ind jenat. Peste câteva clipe Marta ajunse
în fața lui Apostol. Purta o bluză albă dan telată și o pălărie mică, de sub
care se zbârleau cârlionții castanii. Îi erau obrajii aprinși, și în ochii de
veveriță scânte ia o veselie nestăpânită.
― Rodovica a ump lut orașul c -ai sosit azi -noapte, ciripi ea,
apropiindu -se. Te -am așteptat să vii, dar am pierdut răbdarea și
iată-mă!
Vorbea tot ungurește și cu atâta plăcere, că buzele -i puțin cărnoase
tremurau. Apostol era buimăcit auzind -o, se silea să zâmbească și se
feri să strângă mâna mică întinsă spre el. Peste o clipă însă îi apucă
degetele cu o mișcare mașinală și răspunse de asemenea ungurește:
― O, domnișoară… nici nu mă așteptam să… Iartă -mă, sunt zăpăcit!
Pentru că nu i -a sărutat mâna cum obișnuia și i -a zis "domnișoară",
Marta avu o șovăire și chiar surâsul i se vest eji un moment. Dar își
reveni repede și, întorcându -se spre însoțitorul ei, îi vorbi cu o veselie
mai zgomotoasă, ca și cum ar fi vrut să -și risipească umbra de
nemulțumire:
― Uite logodnicu l meu, pe care îl cunoști din câte ți -am povestit
despre el!… Să știi, adăugă apoi iar către Apostol, că dumnealui mi -a
ținut tovărășie toată iarna, altminteri m -aș fi prăpădit de urât!
Ofițerul de honvezi, fercheș, spilcuit, pudrat, ieși la iveală, mai
îndrăzneț. Pe brațul stâng purta pardesiul Martei. Sa lută ceremonios,
zăngănindu -și pintenii:
― Locotenent Tohaty…
Urmă o pauză, fiecare așteptând să înceapă cellalt vorba. Tot Marta
curmă tăcerea, cu o vioiciune atât de exagerată, că amândoi bărbații
plecară ochii:
― Am fost în piață pentru cumpărături și acolo I -am întâlnit pe
domnul…
Se întrerupse, râse cu mici hohote scurte și continuă tot râzând:
― Atunci ce mi -am zis? Hai să -l iau cu mine, să -l prezint lui Apostol,
ca nu cumva să fie gelos!… Și uite așa I -am luat… De altfel și el e

logodnic, așa că…
Iar râse. Acuma însă cei doi, încurcați, zâmbiră cu câte o ușoară
plecăciune. Marta, încurajată, deveni mai sinceră, aruncă la o parte
râsul silit și urmă cu glas moale:
― N-ai fost deloc sârguin cios cu scrisorile… Dar eu nu m -am
supărat, ci am plâns mult din pricina… din pricina ta, mai ales de când
am aflat ce -ai suferit… Cinci răni și cinci luni de spital, îngrozitor!
Dumnealui m -a asigurat mereu că o să vii acasă, în concediu de boală,
și nu I -am crezut deloc. Acuma i -a ieșit dreptatea… Bine că n -am pus
rămășag, că era cât pe -aci să…
Întâlni privirea lui Bologa și nu mai sfârși, cuprinsă de o frică pe
care n -o putea birui. Lui Apostol, ascultând -o, îi tre cea întruna prin
creieri gâ ndul că a vrut să -i ceară iertare. În cele din urmă, gândul
acesta îi țâșni în ochi ca o strălucire de ură și se statornici într -o privire
dușmănoasă, care frigea. Cănd tăcu Marta, își dădu și el seama și se
cutremură, parcă s -ar fi trezit cu un pumnal în mână, gata să lovească.
Se rușină și se uită la locotenentul de honvezi, întrebător. Apoi se uită
la Marta și surâse, speriat puțin el însuși de spaima ei.
― Șezi, M… m… Uite fotoliul! bolborosi dânsul, ne cutezând a -i zice
pe nume și trăgând jilțul ma i aproape de ea.
Atunci interveni ofițerul cu întrebări grăbite despre lupta în care a
fost rănit Apostol, despre noutățile frontului, de spre perspectivele
păcii… Și Bologa, dobândindu -și stăpânirea de sine, îi răspunse
prompt, cu amănunte teh nice, chiar cu oarecare emfază, care -i ședea
rău. Marta, așezându -se în fotoliu, se liniști curând și se amestecă în
convorbirea lor, mai cu glume, mai cu suspine fără rost… Nici nu mai
tăcură deloc, de frică să nu se reîntoarcă atmos fera de gheață de
adineaori. Iar în clipa când totuși se ivi o pauză, Marta sări din jilț, cu
vioiciunea silită de la început, gata de plecare. Toți trei scăpară câte un
oftat de ușurare.
― Dar pe la noi când ai de gând să vii, ursuzule? îi zise ea, la
despărțire, românește, aranjându -și faldurile bluzei pe piept, ca să nu
fie nevoită a se uita în ochii lui. Și tata te așteaptă… dacă de mine nu
ți-e dor defel! adăugă apoi, după două secunde, cu ton mai ștrengar.
― Desigur… trebuie să vin, murmură Bologa, stăpânindu -și cu greu
o revoltă subită. Dar mai târziu puțin… Nu mă vezi în ce hal sunt?
― Până la noi faci tocmai vreo treizeci de pași, replică Marta, veselă
de-a binelea și ridicând ochii cu o sfidare drăgălașă. Și -apoi nu ești așa
de slab să nu poți ieși în lume… T e-ai făcut doar mai rece și mai
morocănos, încolo nu prea te -ai schimbat!
Siguranța ei îl uimi într -atâta, că răspunse aproape umilit:
― M-am sălbăticit…
Marta însă pornise prin grădiniță, parcă iarăși s -ar fi spe riat, și
Tohaty după ea, ca o umbră cred incioasă. În stradă o bunii curiozitatea
și întoarse capul, să vază ce face Apostol. Îl văzu rezemat de stâlpul
cerdacului, cu fața cumplit de schimbată. Ea totuși zâmbi și -i trimise o
sărutare, cu o cochetărie inconștientă.
Apostol Bologa cuprinse stâlpul cu amândouă brațele, ca și cum ar
fi primit un junghi în inimă. Dar îi urmări din ochi, îi văzu râzând și mai

ales pe ea legănându -se din șolduri în cadența pașilor. Apoi, când îi
pierdu din vedere, prinse deo dată să hurduce stâlpul cerdacului, din
toate puterile, cu o disperare îngrozitoare, ca un smintit, scrâșnind
neîncetat, câteva minute, fără să -și dea seama:
― Afară!… Afară!… Afară!…
Pe urmă, tot așa de brusc, se potoli și -i fu rușine că a zgâlțâit stâlpul
și a bâiguit "afară", ca un prost. În piept îi mai horcăia ura, dar mintea
începea să cumpănească. Se lăsă în fotoliu și zise că trebuie să judece
bine, fără pripire, ce s -a întâmplat, altfel îl amenință cine știe ce urmări.
În realitate ea se mândrește cu vina, pe când el… a vrut să -i cear ă
iertare. El a purtat -o în fundul inimii și i s -a închinat ca la o icoană, în
vreme ce ea își omora plictiseala cu honvedul.
― Îngrozitor, îngrozitor! îi murmurau buzele singure.
Acuma era absolut sigur că numai din pricina ei a pornit la război,
numai ca să-i împlinească un capriciu și -a pus in ima în fața
gloanțelor… Pentru un capriciu! Atât de mult a iubit -o!
Peste drum crucea din turnul bisericii strălucea cu fulgerări de aur.
Ochii lui Apostol se încăpățânau să înfrunte razele ce izvorau din trupul
crucii, parcă lumina lor orbitoare și triumfătoare ar fi încercat să -l
sfideze sau să -l dojenească tocmai în momentele când creierii lui se
frământau cu necredința ființei care i -a frânt în două viața. Apoi
deodată privirea lui coborî de la cruce, jos, în cimitirul de lângă biser ică,
și descoperi piatra cu inscripția aurită, însemnând mormântul și
amintirea tatălui său. I se părea că literele s -au cam șters și se gândi să
cheme pe pietrarul cel bătrân, să reînnoiască poleiala. În aceeași clipă
însă își adu se aminte, atât de clar ca și cum le -ar fi auzit acuma întâia
oară, cuvin tele pe care i le -a spus tatăl său odinioară, în Năsăud: "Să -ți
faci datoria totdeauna și nu uita niciodată că ești român!" își amintea
perfect nu numai glasul, ci și intonația exact ă: "niciodată" și "român"
le-a rostit apăsat, ca o subliniere, iar în "român" a pus cel puțin trei "r"…
"Adică ce rost are amintirea aceasta acuma?" se întrebă Apostol,
luându -și seama și negăsindu -i rostul, nici legătura cu ceea ce -l
preocupa pe el în m omentele acestea.
Mai stătu vreo jumătate de oră în cerdac, fără să găsească soluția.
Intră în odaia sa, abătut, nehotărât, cu gândurile împrăștiate. Se puse
să caute ceva, apoi se repezi la birou, scoase tremurând hârtie de
scrisori și așternu, foarte gră bit, câteva rânduri către avocatul Domșa,
anunțându -l că consid eră logodna cu Marta ca o nesocotință
copilărească și de aceea îi înapoiază verigheta.
"Uite ce simplu și cum nu mi -a venit în minte!" își zicea scriind
adresa, mulțumit, parcă ar fi găsit o c omoară.
Scotoci prin sertare și în sfârșit dădu peste ce căutase adineaori: o
cutiuță căptușită cu catifea albastră. Își scoase verigheta din deget și o
puse în cutiuță, iar cutiuța o împa chetă frumos și o sigilă cu ceară
roșie.
Apoi chemă pe Rodovica și o trimise cu scrisoarea și cu pachețelul la
domnul avocat Domșa, poruncindu -i să i le dea chiar domnului în
mână.
Apoi ieși iar în cerdac și iar văzu inscripția pe mormânt și iar își

aminti vorbele tatălui său: "…nu uita niciodată că ești român!"

8

Doamna Bologa pregătise o masă împărătească în cin stea lui
Apostol. Pe când se aflau tocmai la friptură, năvăli în casă avocatul
Domșa cu fața roșie și asudată și cu ochii rotunzi de o agitație
puternică, strigând din antreu:
― Iartă -mă, dragă doamnă, că viu așa… te rog din su flet…
Speriată de înfățișarea lui, doamna Bologa sări de la masă, sigură
că i s -a întâmplat o mare nenorocire cu Marta: ori c -a fugit cu ungurul,
ori ceva mai rău… Dar Domșa urmă grăbit, aruncându -și pălăria pe un
scaun și ștergân du-se pe obraji cu batista:
― Nu m -aș fi așteptat să -mi facă Apostol una ca asta, pentru
nimica -n lume, doamnă, îți jur! Atâta încredere am avut într -însul, în
cumințenia și în cinstea lui, că acuma parcă mi -a dat cu barosul în
frunte, zău așa, dragă doamn ă!
Cu cât vorbea, se aprindea și asuda mai tare, fiind cam grăsun de la
Dumnezeu. Căuta să se liniștească, îndulcindu -și glasul din ce în ce,
dar îngrijorarea din ochi tot nu izbuti să și -o potolească, mai ales că
Apostol rămă sese locului netulburat, continuând a se lupta cu un
picior de găină, ca și când nu s -ar fi întâmplat nimic. Doamna Bologa se
zăpăci de tot auzind că Apostol e pricina supărării avocatului, căci ei
nu-i spusese Apostol c -ar avea vreo neînțelegere cu viitor ul său socru.
Ce-i drept, Rodovica s -a grăbit să -i șoptească, la bucătărie, cum a
trimis -o domnișorul la domnul avocat, dar doamna Bologa a crezut că e
vorba de vreun "suvenir" din război, pentru Marta. De aceea acum nici
nu știa ce să zică și, că să iasă din încurcătură, pofti pe Domșa să ia loc
și să-i facă cinstea de a gusta puțină friptură. Invitația ei și răceala lui
Apostol provocă o nouă abureală de sudori pe obrajii avoca tului.
Mulțumi doamnei printr -un surâs disperat și se întoarse spre Apostol:
― Știi bine cât de mult te prețuiesc, dragul meu, zise cu o ezitare, ca
în fața unui necunoscut. Altfel nici n -aș mai fi venit, după scrisoarea
ta… În sfârșit, după gestul… care m -a jignit, Apostole, foarte… foarte
rău…
― Era datoria mea să fac gest ul, domnule Domșa, răspunse Apostol,
ridicând ochii la el și privindu -l cu o liniște neclintită.
― Dar ce -i, ce s -a întâmplat? întrebă atunci d -na Bologa, mai
venindu -și în fire și adăugând: Ia loc… ia loc, uite colea… O,
Doamne -Dumnezeule, că m -am și speriat, și nici barem nu știu de ce!
― Cum? nu știi nimic, nu ți -a spus Apostol? se miră Domșa cu o
scăpărare de nădejde în toată înfățișarea. A, zi, nu știi?… Apoi stai,
dragă doamnă, să auzi și să te crucești, nu alta!
Îi povesti foarte amănunțit, căc i Domșa avea darul de a lungi vorba,
cum tocmai așteptau pe Apostol, după ce Mar ta a avut atenția delicată
să vie să -i zică ea bun sosit, fără să se uite la etichete și la mofturi, când
colo, în locul lui, apare Rodovica. Ce -o fi, ce n -o fi? În sfârșit, a rupt
plicul, nerăbdător, a citit și… cât pe -aci să -i vie rău. Marta chiar a
leșinat, și cu drept cuvânt, căci asemenea palmă poate să știrbească

reputația unei fete și să -i compromită viitorul. Cutiuța nici n -au mai
desfăcut -o, au uitat -o… Dintru -ntâi el a fost decis să ia act pur și
simplu, să -i înapoieze și Marta inelul de logodnă și să încheie pentru
toată viața socotelile cu Apostol. Pe urmă totuși s -a gândit că băiatul e
tânăr, și tinerețea -i năbădăioasă: cine știe ce i s -o fi năzărit lui și,
pentru o copilărie, ar fi păcat să se despartă o pereche așa de potrivită…
A venit deci să afle cauzele "gestului" și să -i atragă luarea -aminte
asupra gravității unei hotărâri neîndreptățite, când e în joc onoarea
unei domnișoare…
― Hotărârea mea e nestrăm utată, domnule Domșa, îi răspunse
Apostol cu același calm imperturbabil, după ce, în vremea cât vorbise
avocatul, mâncase tacticos, ciugulind cu mare băgare de seamă toate
oscioarele de pe farfurie. Și e nestrămutată fiindcă nu mai iubesc pe
domnișoara Mar ta!
― Cum n -o mai iubești? De ce? întrebă Domșa, căscând mari ochii.
― De ce! Pentru că n -o iubesc! zise Apostol, ștergându -și gura cu
șervetul și uitându -se surâzător la doamna Bologa, care ședea năucită
pe scaun, parcă nu și -ar fi crezut ure chilor.
― Asta nu se poate! strigă avocatul. Nu se poate! Asta nu -i cauză
serioasă! Pentru închipuiri copilărești nu se poate zdrobi norocul unei
fete!… Spune și d -ta, doamnă, că doar ești femeie înțeleaptă și ai văzut
multe în lume, spune: se poate?
Întrebarea găsi pe doamna Bologa nepregătită. În adân cul sufletului
era mulțumită că Apostol a ajuns la vorbele ei. Purtările Martei o
indignaseră pe ea, care niciodată n -a cunoscut cochetăria.
Nu că ar fi bănuit -o de lucruri prea grele, dar pe nevasta feciorului ei
n-o putea vedea decât ca o ființă de jertfă, cum a fost și dânsa. Să -i mai
ardă de petreceri și de nebunii, când logodnicul ei își riscă viața în fiece
minut, în război, asta doamna Bologa n -o putea ierta. Nu i -a scris
băiatului despre aceasta pe șleau, ca să nu-l mai amărască: se hotărâse
însă să -i spuie tot când va veni acasă… Totuși, acum îi era milă de
"bietul Domșa, om tare de treabă", și chiar de Marta puțin, gândindu -se
la rușinea ei dacă va prinde lumea de veste. Îi și zise lui Apostol îndată
să chib zuiască bine ce face, că nu -i glumă și nici jucărie o logodnă
stricată…
Aproape un ceas hărțuiră amândoi pe Apostol, încât Rodovica se
arătă de câteva ori prin jurul mesei, cu semne deznădăjduite că i se fac
scrum mâncările pe foc. Doamna însă se încălzi se la vorbă și nu mai
voia să știe de mâncări, spre fericirea avocatului, care, devenind mai
elocvent, cerea mereu lui Apostol îndeosebi "cauzele și motivele" unei
fapte atât de inexplicabile… Apostol rămase neînduplecat, refuză dârz
alte lămuriri, mulțu mindu -se să repete că nu mai iubește pe Marta.
Astfel, în cele din urmă, Domșa, perplex, abătut, fu silit să se întoarcă
acasă precum venise, cu mâinile goale, fără vreo speranță de împăcare.
În realitate și Domșa observase și condamnase în sinea sa
ușurin țele Martei, dar niciodată n -a avut puterea să le reprime sau
măcar să le puie frâu. Își iubea odrasla unică mai mult ca lumina
ochilor, cu o iubire păcătos de îngăduitoare, a cărei țintă era una
singură: Marta să se simtă fericită… Și tocmai fericirea e i să se

zdruncine din temelii? Se sfătui acasă cu Marta cum să se apere, căci
era evi dent, în câteva zile, tot târgul va ști și va comenta întâm plarea
aceasta extraordinară. Deci important, foarte impor tant este ca vina
desfacerii logodnei să cadă asupr a lui Apos tol, căruia nu -i putea strica
nimic, pe când fata… Din vorbă -n vorbă, Marta ajunse la convingerea că
toată supărarea lo godnicului ei s -a iscat, cu siguranță, din pricina
conversației ungurești.
― Acuma sunt absolut sigură, tăicuțule! strigă e a triumfătoare. Am
și observat în privirea lui o încruntare ciu dată, de m -a și speriat… Dar
spune și tu, tăicuțule, se poate oare să vorbim noi doi o limbă pe care al
treilea de față n -o pricepe? Ar fi fost cuviincios?
― S-o fi trezit într -însul șovinis mul tatălui său, că și ăla a fost turbat
rău, zise Domșa, aprobând. A și stat doi ani în temniță, cu
Memorandul…
― Urât e șovinismul, tată! vorbi Marta după un răstimp. Nu -i așa?…
Omul să -și iubească neamul, firește, însă nu cu ură pentru celelalte
neamuri, nu -i așa?
Fraza aceasta i se păru avocatului atât de "adâncă", încât nu -și
putu stăpâni admirația și îmbrățișă furtunos pe Marta, strigând:
― Ce deșteaptă -i fetița tatei, ia te uită!… Și pe tine să te părăsească
un…
Vru să zică un "ticălos", dar nu zise, ca si cum i -ar fi fost rușine, sau
ar mai fi păstrat în rezervă o spuză de nădejde că Apostol își va lua
seama și toate se vor sfârși bine. Pentru orice eventualitate, și ca nu
cumva să răsufle de aiurea vest ea, Domșa povesti după -amiază
doctorul ui, și seara, la "cazină", judecătorului ungur ce -a pățit cu
tânărul Bologa, încheind cu aceeași reflexie:
― Și ce -ți închipui, dragul meu, de ce?… N -ai să crezi, atât e de
absurd: pentru că fetița a vorbit ungurește!… Așa -i că-i fantastic?…
Adică e o crimă atât de grozavă să vorbești ungurește, mai ales când e și
un ungur de față, care nu știe altă limbă?… Nu, nu, sunt român și eu,
am chiar pretenția să mă cred foarte român, dar asemenea exagerări
sunt bolnăvicioase, hotărât bolnăvicioase, ca să nu zic periculoa se…
A doua zi toată Parva știa că Apostol Bologa a stricat logodna cu fata
avocatului fiindcă a auzit -o vorbind ungurește. Și toată lumea
compătimea pe "sărmana Mar ta", proorocind că Apostol are să -și frângă
gâtul dacă a apu cat-o, în plin război, pe urmele răposatului Bologa.
Seara, la "cazina" românească, unde se adunau azi toți domnii,
deoarece în "cazina" ungurească se instalase popota ofițerilor, se vorbi
numai despre Apostol, cu aceeași pasiune ca de spre revoluția rusească
acum d ouă-trei săptămâni. Când veni, pe la șapte, avocatul Domșa,
altfel nu prea iubit, toți îl asal tară cu întrebări, la care el răspunse cu
multă modestie și tot atâta indulgență pentru tinerețea și ușurința
"băiatului". Senzația cea mare fu însă apariția lui Apostol… Toți se
așteptau să se petreacă ceva nemaipomenit, poate chiar un scandal…
Spre regretul general, nu se întâmplă nimic. Apos tol dădu mâna cel
dintâi cu Domșa, care -i zâmbi amical, apoi cu toții, pe rând, până și cu
practicanții de la judecăt orie, niște băiețandri piperniciți și scutiți
definitiv de armată. Nimeni, firește, nu îndrăzni să aducă vorba despre

buba zilei.
Într-o atmosferă de jenă, își exprimară părerile asupra mer sului
vremii și asupra greutăților de trai, unii stăruind mai mult asupra
rațiilor de făină și a scumpetei nenorocite care ucide entuziasmul
cetățenilor. Apostol nu zăbovi decât vreo zece minute, spunând la
plecare că a venit doar să le strângă mâinile. După plecarea lui,
directorul băncii "Parvana" obs -erbă că locotenen tul n-avea decorațiile
pe piept, iar cont abilul, că n -a suflat nici un cuvânt despre război…
Zilele următoare fierberea în orășel se înteți, mai cu seamă din
pricina unor zvonuri ciudate. Pe de o parte, se spunea că lucrurile se
vor împăca în curând, fi indcă cineva a văzut pe Apostol, chiar în
mijlocul pieții, întâlnindu -se cu Marta și vorbind; pe de altă parte însă
se zicea că afacerea ar putea să ia o întorsătură neașteptată în urma
intervenției notaru lui Pălăgieșu, care ar fi declarat, la "cazină", î n fața
câtorva domni, și cu glas semnificativ, precum că el nu va permite
nimănui, nici tatălui său, să tulbure liniștea cetățenilor.
Într-adevăr, Pălăgieșu, îngrijorat de vâlva stârnită, se cre zu dator să
raporteze solgăbirăului, care de altfel era în cu rent și deopotrivă de
alarmat. Se sfătuiră cum să "păstreze or dinea" periclitată. Constatară
că afacerea e foarte delicată, întâi pentru că e vorba de o neînțelegere de
natură intimă, în care statul n -are nici o chemare să se amestece, apoi
pentru că în cauză se află un ofițer, asupra căruia autoritatea civilă
nu-și poate exercita puterile. Dar în același timp, difer endul provoacă
nedumerire în ordinea publică prin cauza inițială, anume strecurând în
suflete credința condamnabilă că n -ar putea fi român o norabil cel ce
întrebuințează limba statului cu predilecție. Vina e cu atât mai
primejdioasă cu cât autorul și purtătorul ei este un ostaș care, tocmai
dimpotrivă, ar avea sfânta obligație de -a ridica moralul cetățenilor, mai
ales azi, când țara luptă pe viață și moarte pentru binele și fericirea
tuturor. Notarul, într -un avânt de indignare, ob servă că afacerea
aceasta e mai gravă chiar decât predicile care au prilejuit internarea
protopopului Groza. Asupra măsurilor de luat li se împărțiră părerile.
Pălăgieșu ar fi dorit o reclamație la superiorii lui Bologa, cerând, în
interesul ordinii și al liniștii, rechemarea lui pe front. Solgăbirăul s -a
gândit la aceasta, ba a și vorbit cu comandantul batalionu lui ce se mai
afla în Parva. Căpitanul, bețiv și dispr ețuitor față cu civilii, i -a spus că
n-are vreme să se țină de mofturi. Vasăzică militarii consideră drept
mofturi tot ce nu e înar mat cu pușcă sau cu tunuri! Mai recomandabil
ar fi să se încerce, barem deocamdată, o aplanare pașnică, printr -o
intervenție amicală.
― D-ta ești prieten cu locotenentul, zise solgăbirăul. Ați copilărit
împreună… De ce nu cauți să -i vorbești?

9

În ziua când a rupt logodna cu Marta, Apostol Bologa s -a simțit
foarte fericit. În fericirea lui era și mâ ndria pentru fermitatea hotărârii
luate, și mulțumirea că a lămurit o situație supărătoare. După plecarea
lui Domșa a mai avut o explicaie lungă cu maică -sa care, convinsă de

argumentele avocatului și mai cu seamă gândindu -se la durerea Martei,
se silea di n răsputeri să salveze logodna, întocmai cum od inioară
încercase s -o împiedice, și -i părea rău că nu -i acasă și bietul protopop
să-i dea o mână de ajutor…
Liniștea lui Apostol însă nu avu viață lungă. În aceeași seară,
retrăgându -se îndată după cină, ca să evite alte discuții cu doamna
Bologa, fu cuprins de îndoieli din toate părțile. Acuma își dădu seama
că toată ziua gândurile lui cele mai tainice au alergat mereu departe, ca
și cum acolo ar fi căutat sprijin. Oare dacă n -ar fi fost Ilona în inima lui,
s-ar mai fi grăbit să înapoieze Martei inelul de logodnă? Nu s -a revoltat
că Marta a venit însoțită de un bărbat străin, ci fiindcă a venit cu un
ungur și a vorbit ungurește. Atunci nu din gelo zie n-o mai iubește, ci
numai pentru că i -e dragă cealaltă, i ar revolta lui împotriva ungurului
și a limbii ungurești a fost o comedie. Ba comedia a început mai
demult… de când nu i -a părut rău deloc că boala l -a oprit a doua oară
să treacă la români… Mai rău i -a părut când a plecat încoace, acasă,
parcă axa vie ții lui ar fi rămas acolo, în Lunca… Și chiar viitorul nu -l
mai interesează decât întâmplător… Deși peste o lună va trebui să se
întoarcă tot pe frontul românesc, nu mai e îngrozit defel, ca și cum i -ar
fi indiferent sau… Atunci poate că iubirea e pr icina tuturor
zbuciumărilor omului și a tutur or fericirilor? Și totuși iubirea femeii nu
poate mulțumi su fletul decât uneori și câteva clipe. Odinioară a crezut
că într -o privire a Martei se ascunde tot cerul și pământul și toate
tainele universului. De dragul ei ar fi făcut orice prostie, orice sacrificiu,
ar fi murit fericit dacă i -ar fi cerut, precum dorința ochilor ei a căzut
hotărâtoare în cumpăna îndoie lilor lui când a fost vorba să plece la
război. Iubirea ei trăia încă în clipa când i s -au sfrede lit în inimă
privirile spân zuratului, la Zirin, la a cărui moarte contribuise și dânsul
cu un "da" foarte convins, și totuși n -a fost în stare să -i potolească
zbuciumările, până ce a dobândit o credință nouă… "Sufletul are nevoie
de o merinde veșnică, își zise Apos tol, plimbându -se în odaia de culcare,
îmbrăcat, neîndrăznind să se așeze în pat de frica gândurilor. Dar
merindea aceasta în zadar o cauți pe afară, în lumea simțurilor. Numai
inima poate s -o găsească, fie în vreo tainiță a ei, fie în vreo l ume nouă,
mai presus de vederea ochilor și de auzul urechilor…"
Îndoielile îi roaseră creierii toată noaptea. Când stinse lam pa, prin
perdelele albe tremurau zorile… Se simțea iar vino vat față de Marta și
adormi plănuind cum ar putea repara nedreptat ea ce i -a făcut -o…
Peste gândurile lui însă se năpustiră, chiar de a doua zi, zvonurile
târgușorului. Doamna Bologa îi servea la fiecare masă ba că cutare
spune cutare, ba că toată lumea îl condamnă, cu drept cuvânt, fiindcă
un bărbat nu trebuie să -și ba tă joc de o biată fetiță fără minte, ba că
locotenentul ungur o să -i ceară socoteală… Apostol asculta liniștit și
chiar zâmbind toate veștile, arătându -se nepăsător și hotărât. Numai în
sufletul său se revolta: cum se amestecă niște străini într -o afacer e
care-i privește numai pe ei doi, pe Marta și pe el?
Peste câteva zile doamna Bologa se așeză la masă cu ochii roșii de
lacrimi și cu atâta spaimă în priviri, că Apostol se tulbură și, presimțind
ceva rău, uită s -o întrebe de ce a plâns, încât doamna Bolo ga fu nevoită

să-i povestească neîntrebată cum a aflat de la oameni ce primejdie îl
paște, cum toată Parva spune c -a făcut de rușine pe Marta numai
fiindcă a vor bit ungurește și cum întâmplarea aceasta nu va putea
rămâne fără urmări grele, Dumnezeu singur știe cât de grele… Numai
închipuindu -și urmările, doamna Bologa izbucni iarăși într -un hohot
de plâns. Ca s -o liniștească, Apostol îi zise:
― Adică, mamă, eu n -aș avea dreptul să cer logodnicei mele să -mi
vorbească românește, crezi d -ta?… Îți faci sân ge rău de pomană! Pe
inima și pe gândurile mele numai eu sunt și voi fi stăpân cât voi trăi!
Doamna Bologa, fără să -și mai șteargă lacrimile, răspunse:
― Vai, Doamne, cum poți vorbi așa, dragul meu? Apoi doar nu uita
că e război și nimeni nu mai e stăpân p e nimic… Moartea și groaza
stăpânesc azi peste toți oamenii, dragul mamei!… Tu ești mai învățat și
trebuie să știi mai bine… Nu -i vremea acuma să ne arătăm dușmanilor
inimile, altfel pățim ca bietul protopop… Că Pălăgieșu ce așteaptă, decât
să facă rău și necaz oamenilor… Tu, ca tatăl tău, fie iertat, te uiți numai
înainte, dar în război omul se strecoară cum poate… Până va trece
primejdia trebuie să urlăm cu lupii, altminteri ne mănâncă… Așa face
toată lumea, așa se cuvine să facem și noi, dr agul mamei… Să nu te
superi că te învăț și te sfătuiesc, că -s mamă și numai inima mea știe cât
rabdă de grija ta… Toți domnii spun că nu -i bine ce faci, că ești ofițer și
s-ar putea să ai mari neplăceri pentru asemenea îndrăzneli nesocotite.
Chiar dire ctorul de la "Parvana", și doar ce român a fost el totdeauna,
mi-a spus pe față să te povățuiesc să te astâmperi. Dânsul a fost prieten
bun cu bietul tatăl tău, dar azi își vede de banca lui și nu crâcnește,
cum nu crâcnesc nici ceilalți, aici și pretutind eni…
Ascultând pe maică -sa, gândurile lui Apostol răvășeau prin colțurile
celor zece zile de când e acasă, descoperind deodată lucruri peste care a
trecut fără să le ia în seamă. A ieșit puțin prin târg, un ceas -două pe zi,
s-a întâlnit cu mai toți surtu carii și toți i s -au părut schimbați și
speriați, deși cu nici unul n -a vorbit decât nimicuri, cum zicea dânsul.
Acuma înțelegea și schimbarea, și spaima lor, acuma simțea că toți
s-au ferit de el pentru că n -a îngăduit Martei să grăiască ungurește.
Plecă ochii în farfuria goală, ca și cum n -ar mai fi putut îndura privirea
mamei sale. Din clipa aceasta însă toate cuvintele ei i se încuibară în
inimă ca niște spini și rămaseră acolo, încremenite într -o durere amară.
Apoi, când glasul doamnei Bologa tăcu, el șopti atât de domol, parcă
i-ar fi fost frică să nu trezească pe cineva:
― Rău îmi pare, mamă, c -am mai venit acasă…
Pentru doamna Bologa șoapta aceasta a fost ca o lovitură de
măciucă. Demult, încă de pe vremea când Apostol, în loc să urmeze
cariera pre oțească, s -a dus la Budapesta, a bănuit ea că lumina ochilor
ei, toiagul bătrâneților ei n -o mai iubește cum a iubit -o odinioară. I se
părea rece, închis și mai ales o înfricoșa cu necredința lui… Și iată azi îi
pare rău că a venit acasă, până într -atâta s-a înstrăinat de ea!… Se
porni pe niște bocete așa de sfâșietoare, că Apostol numai cu chiu, cu
vai reuși s -o ostoiască.
Totuși, de atunci Apostol Bologa se simți străin în Parva. Stătea
ceasuri întregi în cerdac, în soare, sorbind albastrul văzduhului , în care

își plimba neîncetat gândurile. Deseori ochii lui încercau să se
odihnească contemplând crucea înflo rită cu raze din turnul bisericii.
Dar sufletul lui era îndată apucat în cleștele unor remușcări stranii și,
dornic numai de liniște, fugea spăim ântat mai departe… Mai mult
zăbovea împrejurul mormântului de piatră al tatălui său. Știa inscripția
pe de rost și totuși, de câte ori o privea, căuta s -o silabisească, pentru
că în vremea aceasta îi venea mereu în minte linia dreaptă pe care a
urmat -o bătrânul în viață. O linie dreaptă a râvnit și el cu patimă. În
zadar. Între inima și mintea lui era un zid asupra căruia toate sforțările
lui se frângeau neputincioase. Când credea că l -a dărâmat, atunci îi
simțea mai dureros ființa, oricât căuta să se înș ele.
Apoi, într -o după -amiază, tocmai pe când se pregătea să iasă în
cerdac, se pomeni cu notarul Pălăgieșu, cu care se întâlnise o singură
dată, în prima zi, și de -abia schimbase, în piață, câteva vorbe. Peste
prietenia lor dinainte de război se întinsese , pe nesimțite, un văl
cenușiu. De altfel, de când ajunsese notar, Pălăgieșu își luase, încetul
cu încetul, o pur tare sfidătoare chiar față cu surtucarii mai în vârstă.
Fecior de țăran din Năsăud, sărac și umilit prin școli, s -a îndoit și s -a
căciulit pân ă și-a ajuns ținta, devenind mâna dreaptă a solgăbirăului
ungur care, la izbucnirea războiului, a inter venit să rămâie pe loc, deși
era voinic, spătos și doar la mers avea puțin beteșug, călcând prea în
afară și aruncând picioarele din genunchi în jos, ca un cal împărătesc la
paradă. Fața fălcoasă se mândrea parcă cu mustățile umflate, pleoștite
care-i ascundeau gura foarte largă, cu buzele du ble și cu dinții lați,
strungărești. Părul lung, negru, veșnic nepieptănat, îi atârna peste
fruntea brăzdată adân c, acoper indu-i aproape de tot urechile. În
înfățișarea lui te izbea îndată o încredere în sine impunătoare.
Două săptămâni a amânat Pălăgieșu întrevederea cu Apos tol. Ar fi
fost mai bucuros să -l fi întâlnit undeva întâmplător, ca să se achite de
însărci narea ce și -o luase față de solgăbirău. Deși era cu vreo trei ani
mai bătrân, păstrase lui Apostol Bologa o stimă instinctivă de pe
vremea când discutau împre ună probleme filozofice, pe care el, biet
practicant de notar, nu prea le pricepea și care de ace ea îl impresionau
profund.
― Fiindcă tu nu mai vrei să știi de prieteni, iată că vin prietenii la
tine! zise Pălăgieșu intrând, cu un zâmbet care -i dezveli toți dinții de jos,
împreună cu gingia.
Apostol se uită la el, uimit. Era atât de neașteptată vizita aceasta, că
își pierdu cumpătul și nici nu -l pofti să șează. Notarul însă îi apucă
voios amândouă mâinile, i le strânse puternic și pe urmă luă loc,
nepoftit, cu o siguranță de stăpân.
― Mă rog… cum… ce vânt te aduce pe la noi? bâigui Apostol, în
picioare, privindu -l mereu cu mirare.
― Ți se pare așa de ciudat că vine să te vază prietenul tău din
copilărie și de mai târziu? întrebă Pălăgieșu cu o clipire șireată, care lui
Apostol îi scăpără în suflet o scânteiere de ură. Ehei, strașnic te -ai
schimbat, frate… De acum trei ani te -ai schimbat de nici nu te mai
recunosc!
Siguranța notarului transformă mirarea lui Apostol într -o

nerăbdare ascuțită ca briciul.
― Ce vrei, Alexandre? Spune, aide, ce vrei? zise deodată cu o sticlire
în ochi.
― Eu, răspunse Păl ăgieșu, trecându -și degetele prin păr și
dezvelindu -și fruntea. Eu ce vreau?… Nimic… adică mai nimic!… Întâi
să te văd și apoi… să vorbim!… Mă așteptam însă, spun drept, la o
primire mai…
― Iartă -mă, Alexandre, te rog! murmură Apostol îmblân zit brusc.
Dacă ai ști câte chinuri îmi zdrențuiesc sufletul de când am venit
acasă…
― Cine -i de vină, Apostole? întrebă notarul cu alt glas. Crezi că eu
nu știu? Eu?… Crezi că se mișcă ceva aici fără știrea mea…? Dar tocmai
de aceea trebuie să repari, Apostole! Negreșit trebuie să repari, în
interesul tuturor…
Schimbarea tonului și cuvintele notarului încurcară iarăși pe
Bologa, încât se opri la colțul mesei să asculte mai bine.
― Prin dibăcia mea, prin munca mea am creat aici o at mosferă
patriotic ă absolut necesară în vreme de război, ca și de pace, urmă
Pălăgieșu privindu -l scrutător, ca și cum ar fi vrut să -i zdrobească orice
împotrivire. Acuma căzuși tu ca un bolovan într -o apă liniștită și ai
tulburat -o. Ai dat prilej de flecăreală, de aprobări și dezaprobări, în
sfârșit, tulburare și iar tulburare… Un ofițer care vine de pe front nu
poate să aibă atitudinea ta fără a demoraliza pe unii și a ațâța pe alții, îți
dai seama, cred, ce înseamnă asta?… Nu ce spui, ci tocmai ce nu spui
e… e jigni tor și păgubitor!
― Așa ai glăsuit și când ai trimis în internare pe proto popul Groza? îl
întrerupse Apostol, vorbind numai din buze, fără să miște dinții
încleștați.
― Pedeapsa crimei n -are nevoie de justificare, căci crima poartă în
pântecele ei pedeaps a, zise notarul mai aspru. De altfel, eu niciodată nu
mă justific, pentru că înainte de a face un pas, judec… Eu niciodată,
mai ales dacă aș fi ofițer în ar mată, n -aș rupe logodna cu o fată numai
fiindcă a vorbit ungurește, Apostole!
― Nu? fă cu iar Bologa, cu buzele albe și cu ochii aprinși, parc -ar fi
avut friguri.
― Nu! reluă Pălăgieșu energic, sculându -se în picioare ca să -l
domine pe deplin. De aceea ești dator să dregi ce -ai stricat prin
nesocotință! Suntem prieteni și te sfătuiesc priete nește să…
Notarul se dădu în dosul scaunului și se rezemă de spetează cu
mâna dreaptă. Părul îi căzuse iar pe frunte și un smoc i se mișca pe
sprânceana stângă, gata în fiece clipă să -i acopere ochiul. Vorbind,
pielea i se întindea pe fălci, iar țepile n erase de două zile se tot culcau și
se ridicau… Apos tol Bologa însă îi vedea numai gura și mai cu seamă
buza de jos, umflată puțin, încât de -abia se mai cunoștea că e dublă.
Glasul notarului suna atât de triumfător și de încrezut, parcă ar fi
împărțit c ând palme, când mustrări, când laude…
Apostol ocoli masa, apropiindu -se de Pălăgieșu, palid la față ca un
cadavru, dar cu privirile ca două pumnale. Își mușcă buzele,
învinețindu -și-le și murmură foarte înăbușit, parcă și -ar fi stăvilit

respirația aprins ă:
― Tu?… Tu?…
Ajunse lângă notar, la doi pași. Apoi, cu o iuțeală fulgerătoare, îi
repezi un pumn îngrozitor în gură, șoptind ca ieșit din minți:
― Tu?… Tu?… Mișelule!… Mișe…
Notarul se clătină ca și cum I -ar fi trăsnit din senin. Lov itura a fost
atât de neașteptată, că l -a buimăcit cu desăvârșire. Barba i se
însângeră din buza plesnită. O se cundă rămase cu ochii holbați la
Apostol și cu gura căscată.
― Ieși, mișe… ieși! gâfâi Bologa, uitându -se împrejur după ceva.
Glasul înfundat deșteptă pe Pălăgieșu din aiureală și -l făcu să
înțeleagă brusc ce caută Apostol. Pe o mescioară zări un revolver de
care atârna în jos o curelușă galbenă. Se întoarse repede, deschise ușa
și ieși bolborosind în neștire.
― Bine… Bine… Bine…
În antreu își luă pălăria din cuier și văzu pe Rodovica, speriată. Din
urmă ușa se trânti cu zgomot așa de mare, că se cutremurară pereții
casei…

10

Doamna Bologa, care nu fusese acasă, află de la Rodov ica, spre
seară, că s -a întâmplat ceva și că notarul a plecat cu b arba plină de
sânge. Deși o muncea curiozitatea, nu avu curajul să întrebe pe
Apostol, perpelindu -și îngrijorările numai cu servitoarea și vărsând
împreună multe lacrimi as cunse, fiind sigură că "buzatul" (așa poreclise
lumea demult pe Pălăgieșu) n -are să se astâmpere până nu -i va face
cine știe ce rău domnișorului. Apostol se dusese puțin să se miște, dar
n-a apucat -o spre piață, ci spre capătul târgușorului. Se întoarse
tocmai la vremea cinei, senin, ba găsi de cuviință să și glumească, la
masă, cu Rodov ica, amintindu -i cum s -au bătut odată, în copilărie, ca
orbeții, pe malul Someșului. Slujnica se zăpăci, râse, vru să umble mai
sprintenă și scăpă jos farfuriile murdare, lângă doamna Bologa,
făcându -le țăndări. Ca să nu strice cheful domnișorului, stăpâna își
reținu dojenile aspre ce -i stăteau pe limbă pentru Rodovica, sperând în
taină că Apostol îi va povesti din fir în păr ce -a pățit cu notarul. Apostol
fu grăbit tot timpul, tăifăsui cu ea până târziu, dar numai despre
întâmplări din trecut, stăruind mai cu seamă asupra vedeniei lui în
biserică, odinioară, întru bucuria mamei, care îndată îi împrospătă
toate amănuntele acelei "minuni cerești", găsind și prilejul să observe,
în treacăt, că "o, Doamne, cu cât învață oamenii mai mult, cu atâta se
depărtează de Dumnezeu…" Apostol nu întârzie să răspundă cu ton de
glumă:
― Dar și Dumnezeu se învechește, maică dragă, ca toate în lumea
asta!
Cuvintele acestea spăimântară atât de mult pe doamna Bologa, că
se închină de trei ori și de -abia pe urmă zise cu glas gr av, în care se
zvârcolea evlavia rănită:
― Dumnezeu e veșnic nou în sufletul bietului om, dra gul mamei…

Numai când ai pierdut credința cea adevărată poți vorbi așa despre cele
sfinte… Dar deodată cu Dumnezeu se pierde și liniștea sufletului, și
suflet ul pe urmă se chinuiește și se zdrobește fără reazem în vâltorile
vieții și bâjbâie în beznă, întocmai ca un copilaș care ar porni singur în
lumea largă, în miez de noapte…
Apostol își dăduse seama, în chiar clipa când rostise glu ma, că va
jigni inima m amei și îi păru rău, dar nu se mai putuse opri. Răspunsul
ei îi răsună ca un glas înăbușit din însuși sufletul lui, îngrozindu -l. Îi
apucă repede mâna, pes te masă, și i -o mângâie și i -o sărută,
murmurând rușinat: "Iartă -mă"… Doamna Bologa, surprinsă de
pocăința lui, fu cuprinsă și ea de rușine, îngână câteva vorbe neînțelese,
până ce -și veni în fire, și apoi continuă povestirea din copilăria lui
Apostol, fără a mai nimeri tonul de adineaori și ocolind privirile lui
întrebătoare, care o tulburau cumplit ș i parcă o mustrau. În sfârșit se
întrerupse în mijlocul unei fraze și zise brusc, foarte blând și cu ochii
muiați într -un zâmbet ciudat:
― De aceea te chinuiești și te topești, dargul mamei… numai de
aceea…
El, ca și cum ar fi așteptat și ar fi pricepu t mai dinainte cuvintele ei,
răspunse cu mare ușurare în glas și de aseme nea zâmbind:
― Când mă gândesc ce am suferit și am pătimit în viața mea, deși
scurtă, mi se pare că am trăit destul și că mâine aș putea muri fără nici
o părere de rău! Unii oameni t răiesc zeci și zeci de ani și totuși, când
închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea, căci au fost simpli
trecători prin viață sau spectatori străini de înțelesul lumii. În schimb
pe alții soar ta îi împinge în vârtejurile cele mai crunte și -i silește să
îndure toate torturile vieții, toate, și niciodată să nu găsească aici
odihna adevărată, liniștea trainică…
Urmară trei zile ploioase, urâte, cernând tristețe în lume. De
dimineață până seara, Apostol ședea în cerdac, înconju rat de cărțile lui
vechi, în care odinioară își pusese toate speranțele și care, de câte ori a
avut nevoie în viață de spr ijin, l -au părăsit ca niște prieteni neputincioși
și fricoși. Se plimba grăbit prin sistemele falnice de înțelepciune, bătea
la toate porțile, din ce în ce ma i înfricoșat, dar îndată ce se oprea și
ridica ochii spre strada biciuită de ploaie și mânjită de noroi, spre
câmpurile și dealurile înverzite și spălate, spre văzduhul cutreierat de
nouri bulbucați, simțea deodată cum în sufletul lui se prăbușeau toate
clădirile monumen tale, cu zgomot babilonic de cuvinte stoarse de
adevăratul înțeles, nelăsând în urma lor nici măcar ruine, ci numai un
gol sterp, cenușiu și nesfârșit de necăcios. Și atunci avea impresia clară
și sugrumătoare că îi fuge pământul de sub pic ioare și că rămâne
plutind în neant, agățându -se cu dis perare de crucea din turnul
bisericii.
Deseori, cu cartea pe genunchi, gândurile i se întorceau în urmă,
scrutând momentele trăite, scormonind cauzele… Atunci toate faptele,
gesturile și dorințele l ui îi apăreau meschine, egoiste, chiar ridicole.
Cum l -au indignat, în spi tal și după aceea, vorbele și întâmplările care
nu se pot riveau cu așteptările lui! Cum a împărțit lumea întreagă în
două felii, una de iubire și alta de ură!… Acuma își dă sea ma că iubirea

adevărată, adâncă, mântuitoare n -a cunoscut -o, ci numai ura, sub
diverse forme… I s-a părut că -i sunt dragi toți cei de un neam cu dânsul
și, îndată ce n -a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s -a împrăștiat ca
pulberea în adierea vântulu i… Iubirea adevărată nu moare niciodată în
sufletul omului, ba îl însoțește și dincolo, până în sânul nemărginirii…
Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în ini ma mânjită de ură, și în el
ura trăia mereu, ca un cui ruginit, uitat în carne vie…
Ploaia răpăia pe acoperișul cerdacului, aspru, poruncitor, ca niște
ciocănituri grăbite la o poartă zăvorâtă. Ascultând pierdut, Apostol
Bologa se pomeni deodată cu o întrebare înfricoșătoare, pe care știa
deslușit că a purtat -o în suflet toată viața, fără să o privească vreodată
drept în față, ca și cum i -ar fi fost rușine și groază de ea. Straniu era
însă că întrebarea cuprindea și răspunsul pe care Apostol îl dorea cu
patimă și de care totuși se ferea, ca un copil încăpățânat care a săvârșit
greșeli peste greș eli și nu mai îndrăznește să apară în ochii părinților,
poate tocmai fiindcă e sigur de ier tarea greșelilor. Vru să se ferească și
acuma, închise ple oapele, dar atunci întrebarea îi aprinse în suflet o
flacără albă, în jurul căreia se înșiruiră toate gân durile vieții lui, de la
crâmpeiele cele mai infime ce i -au murit în creieri înainte de a se
limpezi, până la cugetările grele, ordonate, mândre, pe care el le alesese
cu încredere drept călăuze de viață, și toate deopotrivă de palide și de
supuse, ca nișt e robi împreju rul stăpânului atotputernic…
Simțăminte stranii, nelămurite, se trezeau și se topeau în inima lui,
învăluindu -i toată ființa într -o mulțumire caldă… În mintea lui încercă
să mai ridice capul un gând, să -i ream intească cuiul ruginit de u ră, dar
flacăra misterioasă nu -i dădu răgaz să se nască…
Apoi i se păru că răpăiala picurilor de ploaie se mulcomește, treptat,
prefăcându -se într -un zgomot dulce, fâșâitor, ca zborul porumbeilor,
din ce în ce mai dulce, strecurându -i în inimă o vrajă du reros de
alinătoare. Apoi deo dată începu să se clatine și să se înalțe, purtat
parcă pe aripi de cântece. Ochii lui priveau fără mirare, deși cerdacul
dispăruse, și câmpurile de asemenea, și tot pământul, și numai crucea
din vârful bisericii lucea foarte blând și aproape, încât, dacă ar fi întins
mâna, ar fi atins -o. În același timp flacăra ardea mai albă în sufletul lui,
ca un rug luminos, care -i mistuia trecutul și -i zămislea viitorul…
Liniștea și miste rele cerului și ale pământului se întâlneau și fâ lfâiau în
inimă lui, și -i picurau roua bucuriei eterne, în care străluceau mil –
iardele de lumi văzute și nevăzute. Își simțea sufletul legat prin mii de
firișoare cu nemărginirea, palpitând fermecat în ritmul imensei taine
unice ca într -o mare de lumină. A poi o fericire fierbinte îi umplu ființa
întreagă, mai puternică decât bucuria vieții și mai dureroasă decât
suferința morții. Și își dădea seama că o clipă din fericirea aceasta e
merindea tu turor veșniciilor…
Apostol Bologa tresări, ca și câ nd s-ar fi trezit dintr -un farmec. Ochii
însă îi erau deschiși și mari și umezi, iar pe buzele scăldate în zâmbet
simțea neîncetat sărutarea fericirii. Cartea îi alunecase de pe genunchi
și zăcea la picioarele lui ca o zdreanță fără preț. Ploaia drămăluia mereu
țiglele cer dacului cu sunete moi, apătoase. Sus, în spatele crucii
pălmuite de stropi năvalnici, între nourii suri, râdea o geană

albastră -luminoasă, vestitoare de soare nou.
Apostol rămase un răstimp cu privirile obosite. Frânturi de gânduri
îi răs ăreau în creieri și se stingeau repede, netrebuincioase. Pieptul îi
era greu de un simțământ nou și de o năzuință nelămurită și totuși
poruncitoare… Îl însuflețea o poftă mare să îmbrățișeze lumea întreagă,
să plângă de bucurie și să împartă lacrimile cu toți oamenii. Se sculă în
picioare și întinse brațele, și deodată lacrimi îmbelșugate i se vărsară pe
obrajii uscați, în vreme ce ochii și buzele lui surâdeau de bucurie. Inima
îi tremura blând, împovărată de iubire și setoasă de a iubi. Și pe fiece
clipă simțea tot mai deslușit rădăcinile flăcării albe în sufletul său,
pătrunzându -i toate fibrele, topindu -se cu izvorul vieții și stăpânindu -i
ființa pentru toată viața și în vecii vecilor…
Apoi toate simțămintele, cele tulburi, ca și cele clare, se adunar ă
într-un mănunchi solid, puternic, și îndată îi apăru în creieri un gând
viu ca un trăsnet:
"Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu!"
O dâră de raze albe scânteia pe crucea udată de furtună. Flacăra
din sufletul lui Apostol se unea cu razele scântei etoare, c u zgomotul
ploii, cu verdeața câmpurilor, cu albas trul care părea un ochi al
infinitului, cu infinitul însuși, într -o armonie fierbinte. Simțea în
sufletul său pe Dumnezeu, precum sufletul său se simțea în
Dumnezeu…

11

Ploaia încetă în amurg, văzduhul înghiți nourii și noap tea toate
stelele se aprinseră pe cer ca în ajunul unei sărbători mari. A doua zi
orășelul se trezi înveșmântat numai în flori albe și trandafirii, care
îmbălsămau întreg pământul…
Apostol, ieșind în cerdac și văzând atâta bogăție de frumusețe,
tresăltă ca în fața unei minuni. Nu mai avea stare și se mira cum a
putut atâta vreme să mocnească pe jilțul din cerdac în loc să alerge în
lume, printre oameni sau în mijlocul firii, bucurându -se de fiece clipă a
vieții. Acuma era dornic să -și poarte, în văzul tuturor, fericirea, să
vestească umil că a găsit taina cea mare, să -și împartă iubirea cu alții,
căci toți oamenii au nevoie de iubire și sunt vrednici de ea. Apoi azi nu -i
mai era frică de nimica în lume, nici de singurătate și nici d e mulțumire,
doar pretutindeni sufletul lui găsea pe Dumnezeu viu, în toate minunile
și în toate măr unțișurile vieții. Poftea mereu din adâncimile inimii să se
umilească și să ceară iertare oricui a greșit vreodată cu gân dul ori cu
fapta.
În fiece minut descoperea prilejuri noi de bucurie și iubi re, ca un
copilaș, în fața căruia lumea și viața de -abia încep a -și dezvălui tainele.
Stătea de vorbă mai ales cu țăranii, aflând în inima sa vorbe de
mângâiere prin care să le câștige încrederea și să le dăruias că în schimb
iubire.
Peste vreo patru zile doamna Bologa, indignată, îi aduse vestea că
blestematul de Pălăgieșu l -a făcut "tâlhar" și "trădător" în fața tuturor
domnilor, seara, la "cazină", ba s -a lăudat că are să -l învețe minte și

omenie, de să -l pomene ască cât va trăi. Apostol, fără să spună un
cuvânt, își luă chipiul și porni grăbit spre piață, lăsând pe maică -sa
îngrozită, "că acuma de bună seamă o să omoare pe afu risitul de buzat",
regretând că i -a mai spus ce -a auzit chiar de la biata Marta. Doamn a
Bologa petrecu un ceas spăimântător, frângându -și mâinile, plângând
și mai dojen ind pe Rodovica asta, care "s -a obrăznicit și s -a lenevit de
tot, că nu -i chip să mai trăiești cu ea…" Pe urmă Apostol sosi, senin și
mulțumit.
― Ce-ai făcut, dragul mamei ? îl întrebă doamna Bologa tremurând.
― I-am cerut iertare, mamă… răspunse Apostol cu bucu rie în glas și
cu o flacără de fericire în ochi.
Trei zile înainte de împlinirea lunii, locotenentul Apos tol Bologa
primi ordin telefonic să se prezinte imediat l a serviciu.
― Se vede că se îngroașă lucrurile de au început să sus pende
concediile, zise Apostol, liniștit și încrezător, către maică -sa,
comunicându -i știrea.
― Ba mare minune dacă aici n -o fi mâna "buzatului"! strigă doamna
Bologa revoltată, mai ales g ândindu -se că Apostol s -a și umilit înaintea
blestematului.
De mult simțea Apostol că mai are o datorie de împlinit, dar mereu
i-a lipsit curajul. Acuma își dădu seama că a tre cut vremea șovăirii.
După -amiază bătu la poarta avocatului Domșa, găsi pe Marta acasă, îi
sărută mâna, o privi în adân cul ochilor și o rugă să -l ierte cu atâta
patimă, că fata se zăpăci, zâmbi rușinată, apoi izbucni în lacrimi,
murmurând că numai ea a fost vinovată…
Doamna Bologa îl petrecu la gară, pe jos, în zori, căci trenul pl eca
foarte de dimineață. Petre, cu povara în spinare, gâfâia mai tare ca
odinioară… Apostol era aproape vesel. Vorbea cu maică -sa, plin de
duioșie, și -i zicea mereu:
― Pretutindeni sunt oameni dornici de iubire, mamă, și pretutindeni
te însoțește Dumneze u!… Acuma știu, mamă, și acuma mi -e croită
cărarea vieții, dreaptă și luminoasă…
Când șuieră sirena, doamna Bologa, lângă scara vagonu lui, îi șopti
cu grijă:
― Ia seama, dragul mamei, că mâine intrăm în Săptămâna
Patimilor… Du -te și la biserică, du -te și nu uita pe Dumnezeu! Apostol
zâmbi blând și -i răspunse cu o privire fierbinte de credință. Trenul
porni încet. Doamna Bologa rămase pe peron, sorbind privirea lui
încrezătoare, ca o mângâiere cerească. Apoi coroana în floare a unui
măr o învălui ca î ntr-o haină de mireasă, în clipa aceea prin inima lui
Apostol trecu o undă de amărăciune, ca o presimțire neagră în mijlocul
unei mari veselii…

CARTEA A TREIA

1

Când văzu cea dintâi casă din Lunca, după o cotitură de deal,
Apostol Bologa tresări iar ăși, parcă fără veste i s -ar fi mohorât sufletul.
Dar împunsătura de ac se stinse ca o scânteie, lăsându -i în inimă un
nou belșug de bucurie. Scoa se capul pe fereastra compartimentului,
grăbit, având siguranța că îl așteaptă cineva. Din depărtare descoper i
cireșul bătrân care, în cinstea sosirii lui, se împodobise cu o minunată
cunună de flori albe în locul coroanei de muguri plăpânzi de acum o
lună…
În gară pâlcuri de soldați se năpustiră asupra trenului ce pufăia și
se smucea cu înverșunare înainte de a se opri. Ochii lui Apostol însă
alergau nerăbdători printre oameni, mereu de ici -colo, cercetând
aproape cu frică până ce, cu o lucire de fericire nestăpânită, se
poticniră. Pe peron, în același loc unde rămăsese, ca și cum vreme de
patru săptămâni nici nu s -ar fi clintit de acolo, stătea Ilona,
scormonind, cu priviri din ce un ce mai îngrijorate, prin toate vagoanele,
pe rând, încât fața ei, în încordarea așteptării, părea mai aspră și
slăbită. Apoi deodată, zărind pe Bologa, i se aprinse în ochi o flacă ră
sălbatică, și buzele îi încremeniră într -un surâs speriat…
Apostol Bologa sări jos, mișcat și zăpăcit, neștiind ce să facă. În
inimă îi ardea pornirea de -a se repezi la Ilona și de -a o strânge în brațe
în fața lumii întregi. Dar o nătângie stăpânitoar e îl ținu lângă vagon, să
aștepte pe Petre cu baga jele.
― Hai, băiete, hai mai repede! murmură el către ordonanța care se
lupta pe scara vagonului cu soldații grăbiți să se urce.
Cu coada ochiului se uita numai la fata groparului, gândin du-se cu
teamă ce nenorocire ar fi dacă ar pleca tocmai acu ma, înainte să -i audă
el glasul. Totuși, când ajunse în fața ei, se opri mirat, prefăcându -se că
de-abia acuma a văzut -o, și-i zise cam rece:
― Ce cauți aici, Ilona?
Fata se făcu de asemenea a nu -l fi zărit și răspunse cu uimire:
― Uite, uite, domnul locotenent!… Ai și venit?… Tata zi cea că mai ai
vreo trei zile… De altfel, pe dumnealui îl așteptam, că s -a dus la oraș
după niște… Dar poate c -o să sosească cu cellalt tren…
Își sorbiră o clipă privirile cu atâta înfrigurare, parcă între ochii lor
s-ar fi întins un fir de mătase roșie. Apostol îi dădu mâna și văzu că
Ilona coboară pleoapele și că buzele zâmb itoare îi tremură; mâna era
însă rece.
Apoi Bologa trecu înainte, repede, să nu facă vreo pros tie dacă nu se
va grăbi. În ulicioara gării, întoarse capul. Fata se ciorovăia cu
ordonanța, cerându -i să ducă și ea un geamantan, iar Petre refuza cu
mândrie, explicându -i că n -are nevoie de ajutorul nimănui și că de
altminteri bagajele sunt mai ușoare fiind că domnul locotenent a lăsat
acasă multe mărunțișuri nefolositoare la război. Apostol nu se putu
stăpâni să nu se amestece:
― Lasă, Ilona… De ce să te ostenești tu? Poate duce sol datul și mai
greu…
Fata groparului zâmbi mulțumită, parcă numai atâta ar fi așteptat,
și pe urmă, în vreme ce Bologa își continua drumul, începu să descoase
pe Petre, pe ungurește, cum au petrecut acasă, deși Petre nu -i prea

înțelegea întrebările. Apostol cu vreo câțiva pași înaintea lor, auzea bine
întrebările ei, știa că ea de la el ar dori răspunsurile, și inima îl durea de
bucu rie.
Până acasă, din toate grădinile le râdeau pomii înfloriți, iar pe
marginile ulițelor li se scuturau în cale numai petale ușoare, ca la
nunțile din povești. În odaia lui, Apostol găsi atâta miros de floare, că se
tulbură, suspină și se uită recunoscător la Ilona care, deodată,
încurcată, îi zise, ca și cum ar fi răspuns la o întrebare:
― De când ai plecat d -ta, m -am culcat eu aici, c -a vrut să se culce
ofițerul care a venit în locul d -tale, dar și tata a zis că mai bine să mă
culc eu, că d -ta tot trebuie să te întorci și de ce să o ia un străin și s -o
strice, când d -ta azi -mâine…
Se opri, roșie foc, parcă i -ar fi spus o taină grozavă. Bologa avu
aceeași impresie, vru să -i mulțumească, dar simți c ă, de va rosti o
singură vorbă, nu -și va mai putea stăpâni lacrim ile de bucurie și se va
face de râsul soldatului, care se apu case să -i descarce bagajele și să
așeze toate cum au fost acum o lună… Atunci, ca o salvare, îi veni în
minte serviciul și tre cu grabnic în cancelarie. Cei doi gradați se sculară
în picioare, iar el, ca să -și mai reverse generozitatea ce -i um plea
sufletul, le strânse mâna zâmbind și întrebându -i cum merge slujba și
ce s-a întâmplat mai de seamă în lipsa lui. Sergentul dădu să -i explice
ceva, dar Apostol, aruncându -și ochii prin niște hârtii indiferente, nu -l
ascultă deloc, fiindcă toate gândurile îi fugeau înapoi, în odaia unde
rămăsese Ilona și de unde Petre nu se mai urnea, ca și cum anume n -ar
fi vrut să -i lase singuri. Apoi, înainte ca sergentul să sfârșească
lămuririle, se întoarse dincolo și, fără să se uite la Ilona, zise nerăbdător
către ordonanța zeloasă:
― Bine, Petre… ajunge… Lasă că mai faci și altă dată… Acuma…
ajunge…
― Apoi am și isprăvit, don' locotenent, răspunse Petre, ușurat,
ieșind îndată, să -și potrivească și culcușul lui din tindă.
Când se pomeni singur cu fata, Bologa roși mai rău ca adineaori
Ilona. Își zicea că atât Petre cât și fata au înțeles gândurile lui și -i era
rușine, parc -ar fi plănuit o c rimă. În același timp însă simțea o
trebuință arzătoare să -i spuie că i -e dragă și tot atunci își dădea seama
că ar fi ridicol să facă declarații de amor unei țărăncuțe care nici nu l -ar
înțelege, ba poate ar și râde de dânsul. Ilona părea și mai tulburată . De
unde cât a fost și Petre aici, s -a mai mișcat și ea, așezând câte ceva,
acuma stătea lângă pat, neștiind ce să facă cu mâinile, uitându -se la
Apostol cu o curiozitate înfricoșată și mai ales așteptând din clipă în
clipă să se întâmple o minune.
În sfâ rșit, după o tăcere apăsătoare, Apostol Bologa se așeză pe
laviță, între ferestrele dinspre uliță, și vorbi deo dată cu glas rece și
străin, cum ar fi vorbit cu un soldat oare care:
― Dar tatăl tău ce -a mai dres de când am plecat?
Ilona se repezi asupra în trebării parc -ar fi fost chiar minu nea
așteptată și răspunse cu o mândrie grăbită și aproape jignitoare:
― Tata ce -a făcut, zici?… Apoi, munca și necazurile, ce crezi că -i
nimic? Că doar avem și noi niște pământuri, ca oamenii de treabă, și

trebuie să m uncim cum putem dacă vrem să trăim… Numai Dumnezeu
știe…
Apostol o privea și o asculta cu mare luare -aminte și totuși nu
pricepea nimic. Glasul ei însă, cu undulările aspre ca un cântec
sălbatic, i se prelingea în suflet prin toți porii, îi alina toți nervii. Și în
aceeași vreme ochii lui se odihneau pe bu zele ei, puțin cărnoase,
roșii-închise și umede, care se mișcau convulsiv, îndârjite și cu un fel
de imputare tainică.
Când tăcu Ilona, Bologa se zgudui, ca și cum i s -ar fi rupt ceva în
inimă. Îi înt âlni ochii și zări acolo înfricoșarea ce se încuibase brusc și
în sufletul lui. Apoi în tăcerea dintre ei căzu, ca o izbăvire, un strigăt
gros din ogradă și deodată se înviorară amândoi, iar fata, cu glas mai
dulce și cu ochii râzători, întrebă:
― Dar d -ta ce-ai mai făcut pe -acasă, bine?… E frumos pe la
d-voastră?
― Ca și pe aici, Ilona… doar că la noi e mai departe războiul… puțin
mai departe…
― De noi știu că nu ți -a fost dor, vezi bine… Cum să -ți fie dor, că
acasă omul… urmă Ilona ascunzându -și într -un zâm bet întrebarea…
― Mi-a fost dor de tine, Ilona, zise Apostol, de aseme nea zâmbind,
dar cu o voce mai groasă ca de obicei, care se silea să coboare în inima
ei.
Ochii fetei pâlpâiau cu luciri nervoase, în vreme ce bu zele
răspunseră cu grabă:
― Vai, Doamne, am avut o presimțire grozavă că ai să te întorci
înainte de -a se împlini vremea și de trei zile am așteptat toate trenurile,
nu știu de ce… toate, toate trenurile, toată ziua…
Pe fereastra dinspre grădină bătea soarele din asf ințit. O fâșie de
aur tremura pieziș, peste masă, pe podeaua gălbuie, până aproape de
ușă, despărțind pe Ilona de Apostol ca o punte fermecată. Fericirea
tresăltă în inima lui ca niște junghiuri dureroase și prin creieri i se
învârtea în cerc același gând: dacă Ilona și -ar da seama ce vorbește, i -ar
fi rușine și l -ar părăsi. Se sculă brusc în picioare, vrând să o roage să nu
plece, deși fata vorbea mereu, cu aceleași străfulgerări ciu date în ochi.
Balta de lumină dintre ei râdea și -și oglindea râsul parcă numai în
obrajii Ilonei. Atunci Apostol uită de ce s -a ridicat și se gândi cum să
treacă el prin pata de soare fără s -o tulbure. Și, tot gândindu -se, se
pomeni c -a și pășit în șuvoiul razelor poleite și se opri buimăcit, fiindcă
și fata se apropiase, ca și cum ar fi ademenit -o cine știe ce putere
tainică. Buzele ei se mai mișcau, dar el nici glasul nu i -l mai auzea.
Șopti răgușit:
― Mulțumesc… Ilona… pentru că…
O privea și se vedea în ochii ei ca într -o oglindă. Ridică brațul puțin,
parc-ar fi dorit s ă-i strângă mâna, și deodată îi cuprinse mijlocul. Fata
se lăsă moale în îmbrățișarea lui, cu o rămășiță de protestare supusă:
― Vai de mine… că și d -ta, zău așa…
Împreunându -se, buzele lor fierbinți se crâmpoțiră, cu o patimă
furioasă, câteva clipe. A poi Ilona își veni în fire, se smulse ca o șopârlă,
își potrivi năframa pe cap dintr -o singură mișcare și pieri pe ușă afară…

În același moment vraja din odaie se stinse ca un vis. Apostol se uită
împrejur cu frică și i se păru că s -a trezit într -o casă străină. Pânza de
soare rămăsese pe loc, dar avea o melancolie de amurg în sclipirile -i
tremurate. Pe urmă toată odaia se umpluse parcă numai cu gândurile
lui, ca un stol de păsărele scăpate dintr -o colivie.
"Ce înseamnă romantismele astea caraghioase de licean amorezat?
își zise cu o revoltă pe care o simțea el însuși falsă și care totuși credea
că o să -i mulcomească părerea de rău ce i se grămădea în inimă. Atâtea
mofturi, atâta zbuciu -mare pentru…"
În vremea aceasta însă, în altă parte a creierului îi fierbea întrebarea
tot mai ațâțătoare: "Unde s -a dus Ilona?"
Își alunecă mâinile prin părul castaniu, ca și cum ar fi încercat să -și
ostoiască gândurile. Apoi se apropie de fere astra stângă, să -și mai
răcorească sufletul privind afară. Ograda era îngrădi tă cu uluci, și peste
drum, într -o grădină, albeau pomii înfloriți, înviorând înserarea.
Ici-colo coperișuri de case, dranițe mucezite însemnau pete negre la
poalele coastelor de brazi, tivite pe jos cu livezi grase. Lângă poartă,
răzimat de uluci, stătea un infanterist foarte murdar și zdrențuros, cu
casca pe ceafă, cu o mutră păroasă de maimuță, vorbind cu cineva din
tindă, vesel și mulțumit și arătându -și mereu dinții albi, lucitori.
Privirea lui Apostol vru să -l ignoreze, dar inima lui întrebă: "Cu cine
vorbește infan teristul?" Era sigur că tăifăsuiește cu Ilona, și fața i se
strâmbă de mânie, aproape fără să -și dea seama. Soldatul îl zări în
fereastră și deodată i se stinse râsul, și dinții cei albi se as cunseră într -o
seriozitate puțin speriată; luă poziție, își îndreptă casca, salută grav și
pe urmă, fără grabă, uitându -se pe furiș spre geamul primejdios, se târî
mai departe în ogradă, până ce dispăru din ochii locotenentului.
"Adică ce -mi pasă mie cu cine a vorbit bădăranul, chiar dacă a
vorbit cu e a? răspunse Bologa întrebării care -i tot sfârâia în minte. Am
să ajung de râsul lumii cu asemenea…" ― adăugă apoi nervos,
așezându -se iarăși pe laviță, unde stătuse adineaori când fusese și
Ilona în odaie.
Căuta să se gândească la altceva, dar simți că n u e în stare, iar din
fundul inimii auzi un glas limpede: "Ilona mi -e dragă…" Apoi nu se mai
împotrivi glasului și sufletul i se însenină și i se umplu de o nouă
bucurie mare, ademeni toare, în care Ilona întruchipa toată lumea. Și el
se lăsă în brațele acestei bucurii cu sfială și uitare de sine, ca o fecioară
în brațele primului iubit. Avea impresia că inima i se topește încet -încet,
răspândind în jurul lui fiori de dragoste. Amurgul cenușiu ploua pe
geamuri, printre mușcatele som noroase, învăluindu -l într-o rețea de
fericire…
Într-un târziu se smulse din ispita visărilor, își puse chip iul și ieși.
În ușa tinzii, infanteristul murdar stătea mereu de vorbă cu un artilerist
în capul gol, iar Bologa, văzându -i, se bucură. În tindă se mai gândi la
Ilona, dar nu se opri și nici n -o căută din ochi. În ogradă de asemenea se
gândi la ea și totuși nu întoarse capul. Răcoarea amurgului parcă -l
dezmet icea dintr -o beție.
Ajunse în uliță și nu coti spre mijlocul satului, ci tocmai dimpotrivă,
ca și când ar fi avu t să fugă de o primejdie. Merse vreo cinci minute, și

ulicioara se împărți brusc în două pe malul gârlei gălăgioase. Pe cer,
chiar în vârful măgurii ale cărei poale se scăldau aici în apele râului, se
ivi luceafărul alb, rece ca un ochi din altă lume. Bolo ga, parc -ar fi
regăsit o comoară uitată, sorbi cu lăcomie lumina cerească…

2

A doua zi Apostol Bologa, reluându -și serviciul, își aduse aminte de
obligațiile reglementare și înștiință, prin telefon, pe aghiotantul
regimentului că, în urma ordinului tel efonic, ieri după -amiază a sosit în
Lunca.
― Vasăzică ai luat cunoștință, camarade, și nu mai e nevoie să mă
prezint în persoană, fiindcă ni s -au aglomerat lucrările pe aici, sfârși
Apostol, dar când să închidă telefonul, îi veni ceva în minte și adăugă cu
puțină imputare: Apropo, era să și uit… Încă un moment! Ia spune -mi,
prietene, de ce mi -ați mâncat trei zile din concediu?… N -aș putea afla și
eu?
― Habar n -am, răspunse, grăbit, aghiotantul. Întreabă și tu la
divizie, dacă te interesează…
Bologa șo văi. În creieri retrăia clipa când a arătat doam nei Bologa
cuprinsul telegramei și siguranța ei că ordinul de chemare a fost
provocat de denunțul lui Pălăgieșu. De ce s -a dus el oare tocmai atunci
să-i ceară iertare? Și de ce s -a simțit atât de fericit câ nd notarul s -a
lăsat rugat până a bi nevoit să -i întindă mâna?… Acum se rușina puțin
în sinea sa de umilința de atunci, dar rău nu -i părea, ci mai degrabă
c-ar fi săvârșit o faptă bună prin care și -a ușurat inima și a curățit -o.
Atunci nici o clipă nu s -a gândit la denunțul lui, atât de puțin îi păsa de
lume și de toate cele ce erau afară de sufletul său. Azi Pălăgieșu a sărit
brusc deasupra. Dacă într -adevăr a fost denunțul notarului la mijloc?…
Aghiotantul generalului e un laș cu spinarea de trestie ș i poate că nu -i
va spune nimic, totuși n -ar strica să -l descoase puțin, să facă lumină,
orice s -ar întâmpla pe urmă. Drumul drept e tot deauna cel mai bun.
― Ordinul excelenței… personal al excelenței… Eu nu cunosc
motivul, zbârnâi aghiotantul generalu lui Karg în tele fon.
― Atunci să mă prezint excelenței? întrebă Apostol.
― De ce? Tu vezi de serviciu și taci mulcom! Dacă va fi nevoie, te vom
chema, n -ai grijă… Acuma sunt în perspec tivă evenimente mari,
foarte!… Toată lumea trebuie să fie la datorie!
Apostol Bologa nu -și putu stăpâni o strâmbătură de dispreț când
lepădă receptorul, căci aghiotantul care nu fusese nicio dată în tranșee
și care ar fi fost în stare să perie în fiece zi pe toți generalii armatei,
numai să nu intre el în fo c, pomenind despre "evenimentele foarte
mari", își îngroșase vocea ca un viteaz de cafenea.
Peste un minut Apostol se trezi studiind cu o atenție încordată harta
nouă, sosită în lipsa lui, cu situația exactă de pe front. Nu mai era o
schiță aproximativă și învechită, ca odinioară, ci harta adevărată,
precisă, în care se putea citi locul tuturor unităților, începând de la
companii, ba pe alocuri chiar de la plutoane. Îi plăcea mai ales că azi se
orienta mult mai bine ca atunci, pe teren. Atunci a fost atât de mișcat,

atât de înfrigurat din pricina hotărârii de -a trece negreșit. Sau poate din
pricina boalei? Dacă nu cumva din pricina lașității, fiindcă orice clipă
petrecută aici îi slăbea încrederea în propria -i voință și -i rodea însăși
credința… Urmări cu creionul drumul de atunci, până la adăpostul
căpitanului Klapka. A, dar de aici mai e cale bună până la infanterie!…
Și ce aproape i s -a părut "pe teren"! Firește, pentru că uite ce mai
cotituri până la primele linii… Dacă ții drumul principal, uite, d ai
tocmai la huzarii descălecați… Dar escadronul lui Varga?… Al treilea…
Uite-l!… Ce curios e aici frontul… Ei pe o muche, ceilalți pe altă muche
de munte, și la mijloc, gol… gol… peste o mie de metri… Oare de ce s -a
fixat așa linia, de ce nu s-au apropiat, fie huzarii, fie ceilalți?… "Iacă, pe
aici aș fi putut trece atunci dacă aș fi știut… Și dacă mă întâlneam cu
Varga?… Mi -a spus doar că m -ar aresta și…"
"Acuma îmi pierd vremea degeaba, fiindcă numai Dumnezeu știe ce
va fi!" îș i zise deodată Bologa, ca și cum s -ar fi speriat de ceva
necunoscut.
Ridică ochii de pe hartă. În fața lui, la masa cealaltă, printre
vrafurile de registre și hârțoage, văzu capul sergen tului, cu fruntea
încrețită și cu creștetul țuguiat, pe care, din spa te, pe fereastra
colbuită, cădea o lumină de argint vechi. Afară, în ogradă, și mai
departe, până la picioarele dealurilor ce închideau zarea, stăpânea
atâta liniște și pace, că sufletul lui Apostol se umplu iar de nădejdi, și
mai ales de o încredere adânc ă. Îi părea rău numai că nici un petec de
cer nu -i înfrumuseța orizontul.
Tocmai când inima îi era stăpânită de mulțumire, în ogradă apăru
Ilona, care venea de undeva, îmbujorată, obos ită, cu ochii scăpărând de
mânie. Și parcă ar fi căzut de pe o culme am ețitoare, Apostol simți că
din suflet i s -au deșertat brusc împăcarea și liniștea, iar în locul lor s -a
ivit o îngrijo rare ciudată și o dorință dârză. Dădu să sară de pe scaun,
să alerge la Ilona, s -o ia în brațe și să n -o mai lase să plece de lângă
dânsu l. De aseară, de când a fugit din odaie, n -a mai văzut -o deloc…
Unde a umblat și de ce n -a venit?
Rămase totuși la birou, coborându -și privirile iarăși pe harta cu
pozițiile trupelor. Pe buze îl frigea sărutarea de aseară și în suflet i se
zvârcoleau umb rele liniștii de adineaori, în creieri însă îi clocoteau
gânduri și întrebări frumoase. Își dădea seama vag că între Dumnezeu
și iubirea lui e o prăpastie, și nu era în stare să înțeleagă ce rost are
prăpastia aceasta? Dacă Dumnezeu e iubire, de ce Ilona n u se cu prinde
într-însul?

3

După -amiază Apostol Bologa plecă la depozitul general de muniții,
să ia o înțelegere cu comandantul, care locuia mai sus de gară, într -o
cocioabă dărăpănată, ca să fie aproape de depozitul săpat în pântecele
dealului. Acolo d ădu peste locotenentul Gross.
― Ce faci aici, prietene? se cruci Apostol, strângându -i mâna cu
bucurie.
― Lucrez, cu un mic detașament, la amenajarea depozit ului, de vreo

patru zile, răspunse pionierul, de asemenea bucuros.
Comandantul era dus undeva și B ologa se hotărî să -l aștepte, mai
ales că avea pe Gross să -i țină tovărășie. După câteva întrebări însă,
locotenentul zise deodată:
― Să nu crezi, Bologa, c -am uitat imputarea ta de odin ioară, știi, în
curtea generalului, în Zirin!
― Ce imputare? făcu Apo stol nedumerit.
― Ei, nu -ți aduci aminte? urmă Gross, aproape batjo coritor. Apoi
da, firește, atunci numai de frontul românesc tremurai și poate nici nu
ți-ai dat seama ce mi -ai spus… Dar eu n -am uitat, amice! Uite, și acuma
e aici imputarea ta, ca un c ui, aici, în suflet… Și totuși n -ai avut
dreptate! Șapte luni am rumegat vorbele tale și de atunci te aștept cu
răspunsul… Mi -ai spus, mai pe subțire, că sunt laș pentru că una
vorbesc și alta fac…
― A, da, murmură Bologa, rușinat. Da… adică nu toc mai laș… În
sfârșit, atunci aveam atâta venin în inimă, dragul meu…
― Sunt laș, sunt chiar ipocrit, recunosc! sâsâi Gross aprig, înfuriat
parcă de sfiala camaradului. Fiindcă nu mi -a sosit încă vremea!… Dar
când va sosi vremea, voi fi cumplit, Bologa , n-ai grijă!… Acuma primesc
ordinele, crâșnesc din dinți și execut… Nu mă plâng și nu plâng pe
nimeni, ci adun picăturile de ură pentru ziua care va veni negreșit, care
se apropie!… Aici orice sinceritate întâmpină numai gloanțe. Astfel
lașitatea me a e o armă de luptă și de rezistență… Tre buie să rezistăm
până când va răsări soarele nostru, trebuie să rezistăm și să trăim dacă
vrem să răsară soarele!
Bologa se buimăci de ura ce ardea cu flacără în ochii lo cotenentului
și zise cu tristețe:
― N-ai să fii fericit niciodată, Gross, din pricina urii tale!
― Nici n -am nevoie de fericire… cel mult de răzbunare! Fericirea e
pavăza lașității, pe când răzbunarea…
― E tot un fel de fericire, zâmbi Bologa, întrerupându -l.
― Firește, dacă înțelegi așa feri cirea, se supără Gross. Atunci când
ți-e sete, fericirea e un pahar de apă!
― Fericirea e totdeauna iubire, zise Apostol Bologa schim bat,
privindu -l cu o ușoară mustrare.
― Și iubirea e Dumnezeu, adăugă Gross râzând ironic. Da, da,
cunoaștem!… Începutul și sfârșitul e Dumnezeu, fi indcă habar n -avem
de unde venim și unde mergem și, prin urmare, înlocuim întunericul cu
un cuvânt mare și gol…
― Când simți pe Dumnezeu în sufletul tău, nu mai ai nevoie nici de
explicații, nici de trecut și viitor, zise iar Bologa, liniștit. Când crezi
aievea, te -ai ridicat deasupra vieții!
― Ce-i, Bologa, ai nebunit? întrebă brusc locotenentul, foarte serios.
― Toate științele trecute și viitoare nu vor putea înăbuși în sufletul
omului glasul lui Dumnezeu! urmă Apostol cu o înflăcărare umilă.
Pretutindeni te izbești de întrebări, nu mai în Dumnezeu găsești
împăcarea fără îndoieli! Veșnic te chinuiește rostul vieții dacă n -ai pe
Dumnezeu în suflet și niciodată nu știi unde -i binele și unde -i răul, căci
ce-a fost bine azi, mâi ne va fi rău… În clipa când Dumnezeu ar părăsi pe

om, definitiv, fără speranță, lumea ar deveni o imensă mașină fără
conducător, osândită să scârțâie infinit, fără rost, îngrozitor de fără
rost… În asemenea lume viața ar fi un chin atât de cumplit, că nici o
ființă simțitoare nu ar mai putea trăi!… Ar fi într -adevăr sfârșitul
lumii…
Gross îl privi cu dispreț, zâmbitor mai întâi, apoi cu mirare și în
sfârșit izbucni adânc indignat:
― De mii de ani se zbuciumă omul implorând binefacer ile
Dumnezeului iubirii, și din an în an mai rău! Fiindcă iubirea e zestrea
fricoșilor și a neputincioșilor… Martirii întru Hristos primeau moartea
preaslăvind pe Dumnezeul iubirii, și totuși Dumnezeu… Victoria
creștinismului a fost dobân dită prin umilință și lașitat e, de aceea a
întronat pe pământ domnia falsității, prefăcătoriei, nedreptății…
Dumnezeul iubirii a ucis mai mulți oameni decât toți ceilalți zei împre –
ună!
― Iubirea n -a ucis niciodată, Gross, zise Apostol netul burat. Numai
oamenii ucid î n numele ei! Dar când va veni adevărata stăpânire a
iubirii…
― Dragul meu, îl întrerupse Gross, mai agitat, stăpânirea iubirii
adevărate nu poate veni niciodată, pentru că ar fi o absurditate. Când
s-ar convinge omul că, în afară de viața de aici, de via ța noastră
pământească, îl așteaptă aievea din colo de moarte o viață nouă, fericită,
în clipa aceea, da, cu adevărat s -ar sfârși rostul nostru pe pământ. De
ce aș trăi eu aici, în ticăloșie, când, cu ajutorul unui glonte, pot ajunge,
într-o secundă, în îm părăția fericirii? Cine crede sincer în viața de apoi
și totuși tânjește aici, e imbecil, prietene!
― Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu aici ca și dinco lo, răspunse
Bologa. Dacă Dumnezeu e pretutindeni, n -ai nevoie să alergi la el
forțând zăvoarele mor ții!
― Da, da… Așa vorbiți de două mii de ani! murmură locotenentul de
pionieri, iar disprețuitor. Mereu cu iubirea în gură și cu sabia în mână!
Mereu ipocrizia… Și nu ipocriz ia ocazională și temporară a luptătorului,
ci ipocrizia dog matizată, deveni tă instinctivă și inconștientă!
Plimbându -se de ici -colo, prin odăița strâmtă, Gross se uita din
când în când la Bologa, parc -ar fi șovăit să -i dezvăluie toare gândurile.
Apoi se opri hotărât. Ochii lui mici scăpărau, iar glasul i se încălzi și
căpătă mlăd ieri stranii:
― Iubirea a dat faliment, ca și umilința, smerenia… Omul vrea să fie
acuma mândru și stăpân și egoist, să lupte și să -și biruiască vrăjmașii,
oricare și oriunde ar fi ei… De aceea trebuie să măturăm ruinele din
sufletul omenesc și să preg ătim venirea zeului nou, care nu cere
închinare și înjo sire, ci luptă și inimă dârză! Până azi ne -a fost rușine de
ura din sufletul nostru, deși e soră bună cu iubirea… Până azi am
ascuns -o și am înăbușit -o ca pe o biată cenușăreasă sau ca pe o
rămășiță animalică!… De azi încolo va trebui să -i dăm locul de cinste în
viața omenească, fiindcă oame nii nu mai vreau să moară, ci să trăiască
și să lupte… Când mori luptând, moartea e răscumpărată, și când
izbutești prin luptă, victoria e mai dulce… In lo cul ipocriziei trebuie să
vie franchețea, chiar brutală! Numai ura va zdrobi min ciuna care

otrăvește lumea!
Apostol Bologa, uluit, aproape spăimântat de înflăcărarea
locotenentului, îngână:
― Bine, Gross, credeam că ești socialist și că…
― Că sub etiche ta mea se pitește tot un fel de fățărnicie? zise Gross,
luându -i vorba din gură, cu vocea iar aspră și neplăcută. Dar meritul
cel mare al socialismului în istoria omenirii este tocmai îndrăzneala de a
propovădui pe față ura, de -a împărți pe oameni în două tabere, care să
se urască în veci! Pe când diversele forme ale creștinismului măcelăresc
omenirea în numele iubirii, noi am declarat fără ipocrizie că urâm pe cei
puternici și pe cei mincinoși, că vom lupta împo triva lor fără cruțare
până îi vom doborî. V oi vorbiți de iubi re și Dumnezeu, dar numai ca,
sub scutul lor, să puteți urmări mai lesne alte scopuri, nemărturisite!
Tu însuți ești o pildă vie, de aceea te -am și observat de când te -am
cunoscut. Pen tru mine ești un caz interesant, Bologa, să nu te su peri!…
Tu, în străfundul sufletului tău, ești un mare șovinist român, nu
protesta, c -așa e cum zic!… Împrejurările te -au aruncat în război, ca și
pe alții, și șovinismul tău a fost nevoit să pună, rând pe rând, diferite
măști ca să poată scăpa de prime jdie. Ai fost erou, te -ai distins prin
vorbe și fapte… până când războiul sau soarta sau dracul, dorind să -și
bată joc de tine, te -a trimis deodată în fața românilor tăi… N -am să uit
niciodată disperarea ta când te -am întâlnit în curtea genera lului, p e
frontul rusesc, îți aduci aminte… Bietul tău șovin ism te chinuia, îți
sfâșia inima și căuta ceva!… Ai fi ucis bucuros și cu entuziasm o mie de
muscali sau italieni, nu mai să nu fii silit a trage în ai tăi… Aici ți s -ar
părea o crimă să omori, pe când aiurea, oriunde, ți -ar fi indiferent sau ai
socoti că ai făcut o vitejie… Ei, și acuma ai născocit iubirea și pe
Dumnezeu, în dosul cărora să poată dăinui șovinismul, liniștit… până
se va ivi un prilej bun să -ți iei tălpășița!… Și toate acestea, în numele
iubirii, Bologa!… Apoi nu vezi că e… e oribil?… Și nu atâta șovinismul
tău, ci tocmai ipocriz ia, poate inconștientă, în care se cocoloșește!
Apostol se clătină, parcă l -ar fi pălmuit. O mânie nebiruită îi
îmbujoră o clipă obrajii și pe ur mă se pierdu într -un val de scârbă.
Buzele subțiri îi tremurau răspunzând:
― Ura te orbește, Gross, și te face să vezi năluciri!
― Acuma mă urăști, Bologa, zise locotenentul cu un surâs
satisfăcut. Dacă însă ai fi sincer cu tine însuți, s -ar cuveni să -mi
mulțumești că ți -am recunoscut taina cea mare. Nu știu dacă alții vor fi
tot atât de înțelegători ca mine, Bologa!… Eu nu mă supăr că aici îmi
vorbești de iubire și Dumnezeu, iar acasă ațâți pe bieții oameni nu
împotriva războiului în sine, ci împotriva u ngurilor… Eu cel mult te voi
compătimi când generalul…
― Ți-a spus generalul ție că eu?… Întrebă Apostol necrezător.
― Generalul nu stă de vorbă cu mine decât despre afac eri de
serviciu… A spus -o însă deunăzi, la popotă, aghio tantul, prietenul
tău…
― Mie aghiotantul îmi spuse, adineaori, la telefon, că nu știe nimic!
făcu iar Bologa cu puțină îngrijorare în glas.
Gross strânse din umeri, disprețuitor, acuma cu spatele la Bologa,

care, din ce în ce mai tulburat, ar fi dorit lămuriri și nu cuteza să i le
ceară. După un răstimp, locotenentul de pionieri se întoarse și continuă
liniștit, mângâindu -și barbișonul retezat:
― Ș-apoi, dragul meu, te -aș jigni dacă aș lua în serios metamorfoza
ta religioasă, fiindcă, pentru mine, adevărații credincioși sunt sau
proști, sau șarlatani! Prost și șarlatan nu ești, prin urmare ar trebui să
te cred smintit ca pe Cervenko… Și încă Cervenko, prin paroxismul
iubirii pentru iubire, e mai aproape de mine decât oricare alții. El
iubește așa de mult omenirea, încât, în realitate, urăște pe toți oa menii,
convins că numai el e om adevărat… L -am văzut ieri și m -a mișcat… E
aici, în spital, cu un glonte în plămâni… Să -l vezi cu ce pasiune suferă!
Parcă ar fi Mântuitorul, care voiește să răscumpere păcatele omenirii
întregi a doua oară… Și doctorul Meyer crede că, cel mult în zece zile,
trebuie să moară, sărmanul mântuitor!
Apostol Bologa se simți deodată foarte obosit, nu mai răspunse
nimic, ci, sculându -se, se uită împrejur, parcă n -ar fi văzut pe Gross și
întrebân du-se cum a ajuns aici. Pe urmă zise încet, în șoaptă, ca pentru
sine:
― Nu vine căpitanul… și nu mai pot aștepta… trebuie să plec…
Porni spre ușa deschisă, în prag își aduse aminte de Gross, care îl
privea disprețuitor, se întoarse, îi dădu mâna făr ă o vorbă și ieși afară,
în soarele primăverii, în vreme ce locote nentul îi strigă din urmă
bațjocoritor:
― Noroc, Bologa, și drum bun!
"De ce -mi urează drum bun?" se întrebă Apostol peste câteva
minute, strecurându -se printre vagoanele din gară, ca și cu m de -abia
atunci i -ar fi sosit în creieri cuvintele lui Gross. Înainte de -a căuta
măcar un răspuns, îl fulgeră o nouă întrebare: "Dar dacă are dreptate?"
Acuma știa că întrebarea aceasta, sub altă formă, și mai cu seamă
ceea ce se ascundea în dosul ei, i -a încolțit în minte din clipa când a
zărit în gară, ieri, pe Ilona. I se clătina sufl etul ca în bătaia unor vânturi
neîmpăcate și în suflet i se răscoleau alte întrebări, mereu altele. Ieși în
ulicioara gării și se pomeni deodată cu Ilona… În secunda cân d o văzu,
gândurile i se risipiră, ca alungate de o putere irezistibilă, și în inimă îi
rămase numai bucurie.
― Unde umbli pe aici, Ilona? îi zise el cu lăcomie, parcă ar fi vrut
să-și verse tot sufletul în niște vorbe care altfel n -ar însemna nimic.
Cum te-ai ascuns de nici nu te -ai mai arătat de aseară?
― Mi-e frică de d -ta, murmură fata plecând ochii și ocolin du-l.
― Șireato, șireato! făcu Apostol, fericit de răspunsul ei. Dar eu tot
te-am văzut adineaori, din cancelarie… Veneai de undeva și erai
mânioasă, și -ți ședea bine…
Ilona trecuse, fără a mai scoate un cuvânt, iuțindu -și mersul și
dispărând degrabă, în vreme ce Bologa, întorcân du-se pe loc, o urmărea
cu ochii aprinși.
Apoi, de după cotitura care înghițise pe Ilona se auzi huruit de roți
grele și în curând se ivi o căruță încărcată zdravăn cu lăzi de muniții.
Apostol tocmai voia să -și urmeze calea, când, lângă vizitiu, recunoscu
pe locotenentul de huzari Varga care, sosind aproape, opri căruța și nu

se dădu jos. Schimbară câteva vorbe și într ebări, cântărindu -se din ochi
cu o curiozitate ciudată. În sfârșit, Varga zise, în glumă și totuși cu o
privire iscoditoare:
― Te-am așteptat să te arestez, Bologa… Se vede însă că ți -ai mutat
gândul…
Apostol îi simți în inimă privirea ca un cuțit. Zâ mbi încur cat și
răspunse, de asemenea cu ton glumeț, dar neputân du-și ascunde o
tremurare a buzelor:
― A, n -ai uitat încă convorbirea de atunci?… Ei da, am lipsit la
apel… Crezi că de aci încolo e prea târziu?
― Nu știu… Tu trebuie să știi! zise Va rga, devenind îndată serios.
― Așa -i?… Ș -apoi frontul e mare, prietene… De ce numai decât pe la
tine? urmă Bologa cu același zâmbet.
― Firește… negreșit… Dar eu te -am așteptat, nu știu de ce… așa…
Îngână locotenentul de huzari cu o licărire în ochi. Hai, dă -i drumul,
băiete! adăugă către vizitiu, întinzându -i mâna lui Apostol și zicându -i:
La revedere… Am să te mai aștept, Bologa!… Fii sigur, am să te aștept…
Căruța porni cu zgomot scârțâitor, în care ultimele vorbe ale lui
Varga se pierdu ră ca într -o prăbușire. Apostol Bologa merse pe urmele
căruței, cu surâsul zugrăvit pe obraji, parcă ar fi vrut să mai spună ceva
huzarului.
Tocmai în fața spitalului își dădu seama că dorește să vadă
neapărat pe Cervenko, ca și cum numai Cervenko ar fi în stare să -i
dezvăluie taina liniștii adevărate și să -i dea un leac împotriva tuturor
chinurilor sufletului. Spitalul im provizat în localul școalei avea două
săli cu vreo treizeci de paturi. În cea dinspre uliță, într -un colț, zăcea
căpitanul Cervenko.
Un doctoraș cu obrajii pământii explică lui Bologa, înainte de a -l
introduce, că Cervenko e de două săptămâni aici, cu un glonte, ricoșat,
în piept… "Glontele, pătrunzând de -a curmezișul, a frânt două coaste,
și-a pierdut forța de penetrație și s -a oprit în plămânul stâng, în
apropierea in imii, așa că ni -e peste putință să -l ajungem și să -l
extragem… Pe bolnav îl jenează îngrozitor și, afară dacă o întâm plare
norocoasă nu va interveni, poate să -i provoace o hemor agie mortală… În
sfârșit, noi sperăm… În ajutorul lui Dumnezeu, dar bolnavul trebuie
cruțat și mai ales n -are voie să vorbească… De altfel, are dureri
cumplite și…"
Apostol Bologa se apropie de patul lui Cervenko în vâr ful picioarelor.
Căpitanul, foarte palid, cu fața în sus, avea ochii verzi țintiți în tavanul
cu grinzi. Obrajii lui erau uscați, cu pielea lucioasă, întinsă pe oase, și
atât de albă, că barba cafenie, resfirată peste învelitoarea sură, părea
neagră. În ochi îi ardea o lumină cu pâlpâiri de suferință și exaltare și
umilință , ca niște tainice respirații sufletești.
Bologa se opri la vreo trei pași de pat, dar bolnavul nu întoarse
privirea spre dânsul, parcă n -ar fi auzit nimic din ce se petrece pe lumea
aceasta. De -abia când îi rosti numele, ochii lui Cervenko răspunseră cu
o lucire de bucurie.
Pe urmă Apostol se așeză la picioare și rosti câteva cu vinte care nu
cereau răspuns. Căpitanul bolnav zâmbi cu buzele și cu ochii, blând, cu

atâta bunătate, că inima lui Apostol începu să tremure repede, fricoasă,
ca o pasăre spe riată, simțind deodată mustrări dureroase și încredere
mare. Și Bologa stătu acolo, în fața bolnavului, aproape un ceas, fără a
scoate o vorbă, sorbindu -i privirile din ce în ce mai însetat, ca și cum
din ele ar fi vrut să -și adune un mănunchi de sprijin. N -ar fi fost în stare
să-și lămurească simțămintele din clipele acelea, dar sufletul i se
bucura ca pătruns de o taină nemărginită.
Când se ridică de plecare, văzu bine că buzele lui Cer venko se mișcă
fără glas. El totuși înțelese ce -i spune și, drept răspuns, îl sărută pe
amândoi obrajii. Și ochii bolna vului îl petrecură până la ușă și mai
departe, prin zidurile sălii, până în uliță…

4

Spre seară, groparul Vidor sosi acasă din oraș, unde fus ese cu
cumnatul său, și îndată vru să afle de la Bologa cum stă pacea, că pe
aici iar se aud vești de bătălii.
― Noi vom afla cei din urmă pacea, zise Apostol, fiindcă pacea o fac
cei ce n -au cunoscut războiul!
În aceeași seară, trecând din cancelarie în odaia sa, găsi acolo pe
Ilona care, fără sfială, aproape sfidător îi zise:
― Te-am așteptat să -ți spun că nu -s supărată, dar mi -e rușine…
Apostol o luă în brațe și ea își ascunse obrajii pe pieptul lui.
― Ilona… Ilona… murmură Apostol, strângând -o nebunește și
sărutându -i gura.
Dar fata se smulse brusc din mâinile lui și fugi afară, parcă s -ar fi
spăimântat de ceva… Peste câteva clipe veni într -adevăr Petre să
aprindă lampa.
Cele două zile următoare Apostol Bologa le petrecu într -o agitație
cumplită. Serviciul în birou îl chinuia, ca și cum ar fi stat pe cuie. În
mintea lui se stinseră toate gândurile care nu priveau pe Ilona, precum
inima și toată ființa lui numai pe ea o râvneau în fiece clipă cu o patimă
disperată. Din cinci în cinci minute trecea în odaia de dincolo, mereu cu
speranța de a o vedea măcar pe Ilo na. De câteva ori încercă să se
gândească la Cervenko, la Dumnezeu, la iubirea omu lui… Nu era în
stare și de altfel era convins că, prin aseme nea încercări, ar jigni -o pe
ea. Ar fi vorbit numai despre Ilo na toată ziua și de -abia se stăpânea să
nu într ebe chiar pe gradații din cancelarie ce părere au de "fata gazdei".
Cu Petre însă stătea mai liniștit de vorbă, îl iscodea ce face "fetișcana
ceea", unde se culcă, pe unde umblă. Amănuntele cele mai mărunte i se
păreau nespus de fermecătoare. Gro parul nu -l mai plictisea, ba îl căuta
și-l stârnea la taifas și mai ales se bucura aflând de la el câte ceva din
copilăria "fetiței".
De altminteri nici Ilona nu se mai ascundea și -și făcea mereu de
lucru pe acasă, să fie mereu în ochii și în calea lui. Totuși, se ferea să
intre în odaia "domnului ofițer", să n -o prindă tatăl său, dar mai cu
seamă fiindcă îi era frică să n -o găsească Apostol iar acolo și să nu se
întâmple cumva să nu mai poată scăpa din îmbrățișările lui. Numai de
două ori a trecut pragul în cele do uă zile și de amândouă ori Apostol a

simțit -o, a alergat și nu i -a dat drumul până ce n -a sărutat -o cu atâta
foc, că era să -și piarză și ea capul, ba a doua oară a dat și ordonanța
peste ei.
A treia zi, după asfințitul soarelui, groparul spuse locote nentu lui că
se duce la Făget, unde va zăbovi tocmai până sâmbătă după prânz, că
are acolo o "tablă" de porumb și ar vrea s -o are mâine cu uneltele și
vitele cumnatului, să isprăvească cu munca pământului și să fie liniștit
de sărbătorile Paștilor. Bologa uitase că e Săptămâna patimilor, cu
toate că maică -sa îi amintise chiar și în clipa pornirii trenu lui, mai
întrebă câte ceva pe gropar despre sărbători, gând indu-se numai că
Ilona va rămâne singură aici. După ce dispăru groparul, Apostol, fericit,
dădu să caut e pe Ilona, o așteptă… Nimic. Îl cuprinse o tristețe
chinuitoare când îi trăsni prin cap că fata o fi dormind undeva prin
vecini sau la vreo rubedenie. Numai la cină și întâmplător îi spuse Petre
că "fetișcana" s -a încuiat în odăița din fund și nici nu c râcnește, parc -ar
fi înghețat acolo "cine știe de frica cui"…
Ziua următoare i se păru strâmbă, sfărâmată și plină de un miros
acru. Nu văzu deloc pe Ilona. De -abia seara o întâlni, în tindă. Era
gătită. În cap o năframă de mătasă ver de ca iarba, iar pi eptul strâns
într-un lăibăraș de catifea roșie, ca în corset. În cancelarie nimeni; în
cealaltă odaie însă Pe tre horobăia, mormăind rugăciuni. Apostol, care
tocmai ieșea din cancelarie, o surprinse pe când ea căuta să se
strecoare nesimțită. Îi veni să ți pe de bucurie și totuși încremeni în fața
ei, privind -o doar cu niște ochi lacomi și plini de spaimă. Și ea se opri,
îngrozită, și se clătină puțin pe picioare… Ast fel trecură câteva clipe,
amestecate cu rugăciunile ordonanței din odaia ofițerului.
Apoi Bologa șopti cu o lucire nouă:
― De ce te ascunzi de mine, Ilona?
Fata, ca și cum n -ar fi înțeles întrebarea, păli și răspunse îndată la
altă întrebare ce tremura în ochii lui:
― Lasă -mă… Trebuie să mă duc la biserică… E Vinerea mare…
Denii… Ș i poimâine sunt Paștile…
Apostol îi văzu numai buzele și nu -i auzi glasul. Pe urmă privirea îi
coborî pe sâni gata parcă să spargă laibărul care -i apăsa. Deodată se
făcu roșu, o apucă de mână și -i șopti cu altă înflăcărare, că fata își feri
obrajii:
― Ilona, am să te aștept de la biserică…
Fiindcă ea tăcu, Apostol continuă mai fierbinte, înfigân du-și ochii
aprinși în ochii ei speriați:
― Trebuie să vii, Ilona… acuma trebuie… de la biserică… negreșit…
te aștept…
Ilona se cutremură și dădu să t reacă. El îi aținu calea să -i audă
răspunsul înainte de toate.
Se ciocniră piept în piept și Apostol o strânse brusc în brațe și o
sărută prelung parc -ar fi dorit să -i soarbă tot sufl etul dintr -o dată. Fata,
cu brațele moarte, murmură aproape deznădăjduit ă:
― Doamne… Doamne, iartă -mă…
― Să vii, Ilona… Ilona! bâlbâi Bologa dându -i drumul în vreme ce ea,
cu pași moi, ieșea din tinda întunecoasă.

Apostol Bologa rămase câteva clipe în tindă, aiurit, ne sigur dacă a
fost aievea Ilona sau poate numai închi puirea lui veșnic nesăturată și -a
bătut joc de dânsul. Pe buze îl ardea sărutarea ei și în inimă o fericire
atât de vie, că începu să strige, în neștire, ca și cum ar fi încercat să
înăbușe un glas tulburător:
― Petre!… Petre!…
Ordonanța apăru în pragu l odăii, crezând că s -a întâm plat ceva.
Apostol își veni în fire, se uită foarte vesel la Petre o clipă și -i zise, numai
ca să nu tacă:
― Ce faci, Petre?… Gata cina? Patul? Mi -e foame, Petre, și sunt așa
de mulțumit, așa de…
Soldatul răspunse grav, pa rcă veselia stăpânului i -ar fi căzut greu:
― Am pregătit tot, don' locotenent… că pe urmă să mă pot duce la
biserică…
― Bine, bine, Petre… Du -te… unde vrei! strigă Apostol de -abia
stăpânindu -se să nu -l îmbrățișeze, într -atâta bucu ria din sufletul lui
simțea nevoia să se împartă și să se des fete.
Nu intră în odaie, ci se repezi afară, ca și când ar fi vrut să -și
vestească fericirea deodată cerului și pământului. Răcoarea serii îl
dezmetici. Se întoarse înapoi. În fața casei îi apăru ca o străfulger are
prin creieri să meargă și el la biser ică, într -o clipă se hotărî și în cea
următoare își luă seama, zicându -și că va fi mulțime mare acolo și nu
va putea vedea pe Ilona și poate nici la sfârșitul slujbei nu o va întâlni,
iar până să vie dânsul acasă.. .
Pe uliță treceau din când în când oameni singuratici spre biserică.
În odaia lui era aprinsă lampa și, prin ferestrele mici, cu Perdeluțele
albe netrase, văzu patul așternut.
"Dar dacă n -are să vie?" îi răsări prin minte pe neașteptate și în
aceeași secu ndă îi zburară din suflet toate bucuriile.
Un fior de frig îl străbătu din cap până -n picioare. Intră în ogradă,
mâhnit, cu un cărbune aprins în inimă. Petre ple case. Era singur în
toată casa. Pe masă îl aștepta mâncarea rece. Nici n -o atinse. Luă o
carte de pe policioara de la căpătâiul patului și se așeză la masă să
citească, să -și omoare vremea și mai ales să -și ostoiască gândurile.
Literele se încur cau, fugeau și se vălmășeau. Și inima -i era plină de
mustrări nedeslușite.
"Dacă nu vine, înseamnă că nu mă iubește și atunci…"
Ultimul cuvânt îi rămase suspendat în creier ca un vârf de floretă.
Atunci… Atunci… Își dădea seama că iubirea aceas ta îl depărtează de
toate credințele și năzuințele lui și totuși simțea că fără de ea i s -ar
istovi inima și viața însăși și -ar pierde orice rost, iar lumea ar deveni un
pustiu fără margi ni. Nici o clipă nu s -a gândit unde îl va duce iubirea
Ilonei, ca odinioară când a iubit pe Marta și când a știut că va lua -o de
nevastă. Acum nu era capabil să se gândească la nimic, căci dorea pe
Ilona, cu toate simțirile și gândurile, neîncetat, parcă toată ființa lui ar fi
fost amenințată de pieire dacă nu i -ar fi jertfit ei toate clipele.
Teama că Ilona nu va veni îl ustura până în măduva oase lor. Cartea
îi tremura în mâini și lumina lămpii începu să -l enerveze. Trânti
volumul pe laviță și se plimbă de ici -colo, din ce în ce mai repede, ca și

cum ar fi vrut să grăbească mersul vremii și apropierea clipei
hotărâtoare.
În sfârșit nu mai putu răbda lumina și stinse lampa. Mai u mblă
câteva minute prin odaie, dar neliniștea nu -l părăsi. Îmbrăcat cum era,
se lungi în pat. Întunericul și tăcerea îl mângâiau. Își auzea bătăile
inimii, ca niște gâlgâiri înăbușite. Ca să înșele vremea, se apucă să
numere; nu ajunse nici până la zece și pierdu șirul…
Trecu așa o veșnicie… Apoi deodată auzi, pe uliță, gla suri… Vru să
se ridice, dar imediat se răzgândi și rămase nemișcat… "Ar fi trebuit s -o
aștept afară", își zise cu disper are îngrozitoare în suflet. În aceeași clipă
pașii ei răs unară în ogradă. El îi recunoscu, deși niciodată nu și -a dat
seama că -i cunoaște… Pașii intră în tindă și se înmoaie, apoi se opresc
șovăind… Apostol simte șovăirea și iar își aude lim pede bătăile inimii…
Pe urmă clanța se mișcă fără zgomot și nici ușa nu scârțâie,
deschizându -se puțin, de -abia atâta cât îi trebuie ei ca să se strecoare…
Iar îi fulgeră prin gând lui Apostol să sară din pat și iar rămâne țintuit
pe loc, încer când să -și mulcomească inima și înfricoșat să n -o sperie…
"De ce nu înch ide ușa?" își zice apucat de o nouă disperare. Dar chiar
atunci aude zăvorul și sufletul i se aprinde într -o scânteiere de bucurie.
Ilona încremeni două minute lângă ușă… În tindă se auziră alți pași,
grei, târâți… Bologa și Ilona se cutremurară, ca și când, fiecare în parte
ar fi așteptat ivirea unui vrăjmaș pedepsitor… În curând zgomotul din
tindă se potoli… "A fost Petre", se gândi Apostol ușurat, auzind îndată
foșnet de fustă apropiindu -se… Fata se opri lângă pat, mereu
nehotărâtă și îngrozită . Inima în piept i se zvârcolea atât de aprig, că
Apostol îi auzea zvârcolirile… Apoi Apostol nu se mai putu stăpâni.
Întinse brațul spre ea și degetele lui atin seră sânii strânși în laibărașul
de catifea… Ilona scoase un țipăt înăbușit.
― Ilona… turturica mea sălbatică! șopti Bologa răgușit, luîndu -i
mâna rece și încercând să se ridice.
― Mi -e frică… mi -e frică… iartă -mă! murmură fata, vrând să se
ferească, cuprinsă brusc de o voință nouă de împotriv ire.
Dar tot atunci simți că nu m ai are nici o putere și se plecă asupra
lui, îngânând cu patimă:
― De acuma nu -mi pasă… chiar să mă omoare!
Îi alunecă piciorul pe podele și căzu moale, pe pat, sus pinând lângă
Apostol…

5

A doua zi, Apostol Bologa se simți ca după o beție rușinoasă. Îi era
silă de sine însuși, par -ar fi săvârșit o crimă. Se repezi de dimineață în
cancelarie, găsi pretexte să ocărască pe cei doi slujbași și chiar pe
Petre… dar de lucru nu se putea apuca. Ieși pe afară, căutând să fugă
de remușcări.
"Am năvălit ca o vijelie în viața ei, am răscolit -o și nu m -am gândit
decât la mine!" își zicea întruna scârbit, rătăcind de ici -colo.
Apoi deodată îi răsări în ochi zâmbetul Ilonei, fericit, supus,
strălucitor de iubire și credință.

― Nu -ți pare rău, Ilona? o întrebă dâns ul, șovăitor.
― Nu! răspunse fata hotărât.
― Ai încredere în mine, Ilona? urmă el, tremurând.
― Da! răspunse ea cu înflăcărare.
În fața ei râdea bucuria întreagă, netulburată de gânduri și
nepăsătoare de lume, triumfătoare și ispititoare. Uitân du-se lung în
ochii ei, Bologa îi văzu inima toată, caldă, simplă, sălbatică, și în
căldura aceasta i se topi îngrijorarea încetul cu încetul. Înțelese că Ilona
prețuiește mai mult decât toate tainele lumii, și o clipă sau poate mai
puțin, i se păru că tot universul se preface deodată în neant, lăsându -l
numai pe el cu ea în fața lui Dumnezeu.
― Acuma însă trebuie să plec, zise apoi fata, că azi am mult de
lucru… să fac ouă roșii, cozonaci, pască… Doar mâine e învierea…
Mai zăbovi un minut, parcă inima nu ar fi lăsat-o să se despartă de
Apostol. Pe urmă fugi în casă, râzând… În același moment Bologa auzi
foarte deslușit din cancelarie, pe fere strele deschise, glasul sergentului:
― Mi se pare că locotenentul nostru a pus ochii pe fata groparului…
― Ce -i drep t, n-are gust rău, răspunse caporalul, râzând gros și
înfundat.
Apostol Bologa aruncă o privire spre ferestre și deodată se însenină,
ca și când ar fi găsit cheia înțelepciunii, și mormăi:
― E cam de dimineață, dar… trebuie!
Porni fără să se mai uite îna poi, și nici nu se opri până la poarta
preotului Boteanu. În fundul ogrăzii, în ușa grajdu lui, popa vorbea cu
cineva, în capul gol, cu spatele spre uliță. Apostol deschise portița.
Scârțâitul țâțânilor făcu pe Bote anu să întoarcă îndată capul. Soarele îi
umplu fața de lu mină. Mai aruncă două vorbe în grajd și veni repede
spre poartă. Când recunoscu pe Bologa, începu să zâmbească atât de
vesel, parcă nu l -ar mai fi văzut de pe băncile școlii, "cum ar fi trebuit să
zâmbească acum o lună", gândi Apos tol fă ră să vrea.
― Apostole, Apostole, ai mai venit pe la noi?… Ce vânt bun te aduce?
zise preotul, înduioșat.
Bologa îi strânse mâna, îmbărbătat de seninătatea lui, bolborosind
cuvinte neînțelese. "Cât de străin a fost atunci și acuma cât e de blajin!"
își zicea uimit de schimbarea preot ului.
― Haidem, Apostole, în veranda noastră țărănească! reluă Boteanu,
cuprinzându -i mijlocul și îndreptându -se spre grădinița din fața casei.
Parcă acum toată înfățișarea casei parohiale ar fi fost mai
prietenoasă. În cerda c era o masă acoperită cu fața albă și trei scaune
împrejur, iar pe stâlpi și pe parmaclâc vrejile și frunzele viței -sălbatice
își sorbeau verdeața.
― Poftește, Apostole, te rog! strigă popa, frecându -și mâinile cu mare
bucurue. Ia loc aici… E foarte bin e aici… Și preoteasa are să ne aducă
niște cafele cu lapte cum n -ai mâncat nici pe la Pesta!… Scuză -mă
numai o secundă, Apos tole… o secundă!
Apostol șezu, în vreme ce Constantin Boteanu se repezi în casă, să
vestească pe preoteasă că a primit un oaspe. Cer dacul se răsfăța în
căldura blândă a dimineții. Pe masă, căteva muște se alungau
împrejurul unei pete de cafea neagră.

― Deunăzi m -am supărat pe tine, părinte, zise Apostol către preotul
care se întorcea mulțumit. Eram atât de amărâ t, poate mai amărât ca
azi, și n -ai vrut deloc să mă înțelegi și nici măcar să -mi dăruiești o vorbă
bună!
Imputarea din glasul lui Bologa înnoura o clipă fața preotului, ca și
când i -ar fi reamintit o suferință. Răspunse mai blând, plecând ochii:
― Erai ta re aprins, Apostole, iar eu de -abia sosisem… Omul, când
sufere, e mai egoist și nu simte suferința aproape lui… Numai moartea
ne împacă aievea cu lumea și cu Dumnezeu!
― Iubirea nu? întrebă Apostol repede, aproape înfricoșat.
― Iubirea cea mare și adev ărată e numai la Dumnezeu…
Din casă izbucniră deodată plânsete prelungi și nătânge de copii. Pe
uliță trecea un detașament de soldați, în direcția frontului, obosiți,
abătuți, cu capetele plecate, ca niște vite mânate spre zalhana. În
cerdac însă ardea l umina soarelui ca un râs de fată frumoasă.
― Copilașii… veșnic fără astâmpăr, murmură Boteanu cu alt glas. Și
biata preoteasă toată ziulica trebuie să -i muștruluiască…
Apostol zâmbi. Preotul urmă iarăși înviorat:
― Dar am auzit c -ai fost dus pe acasă, Apostole… De aceea nu te -am
mai zărit… O, Doamne!… Barem pe acolo n -a trecut războiul…
― Îmi amintesc cât erai tu de studios în Năsăud, odinio ară,
Constantine, zise Bologa, parcă i -ar fi fost frică să nu uite ceva. Și mă
gândesc, cum te -ai putut o bișnui aici, de parte de lume, fără cărți, fără
oameni de seama ta?… Tre buie s -o duci greu de tot.
Popa Boteanu roși, dar în aceeași clipă îi izvorî în ochi o lumină
smerită, care răspândea în jurul lui valuri de încred ere și simpatie.
Răspunse fără șo văire și cu un zâmbet de împăcare:
― Grea a fost lupta mea, Apostole, și lungă a fost… Dar Dumnezeu
m-a ajutat și mi -a deschis inima și m -a mângâi at… Căci viața e
pretutindeni, în firul de nisip ca și în sufle tul omului… Și pretutindeni
oamenii au nevoie de milă, să dăruiască și să primească. Sunt bune ele
și cărțile, însă nu mai viața poate să te apropie de Dumnezeu! Cât timp
trăiești între cărți și din ele, ți se pare că acolo -i toată înțelepciunea…
Apoi, când ieși în lume, îți simți sufletul tr ist și fără sprijin, măcar de ai
fi mistuit toate bibliotecile de pe fața pământului. Așa am pățit și m -am
zbuciumat cumplit și am crezut că nu voi găsi alinare nicăiri… Pe urmă,
încetul cu încetul, în mijlocul naturii, m -a luat puhoiul vieții și m -a dus
prin suferințe și amărăciuni, înainte, fără să -mi dau seama încotro… și
așa într -un ceas, ori poate într -o singură secundă, m -am trezit cu
sufletul plin de înțelegere! Am simțit puterea și slava și bunătatea lui
Dumnezeu în inima mea, și în simțământul acela am aflat dezlegarea
tuturor tainelor, Apostole!… De atunci nu mai am nevoie de cărți, ci
numai de Dumnezeu. Ș -apoi Dumnezeu e mai aproape de omul simplu,
care trăiește afară, în vârtejul vieții… Mult mai aproape!… Credința fuge
de cărți și nu p oate sălășlui statornic decât în sufletele care o doresc cu
înflăcărare!
Apostol Bologa îngână cu obrajii aprinși:
― Părinte, simt cuvintele tale în inima mea… le simt, părinte!
Preotul clătină din cap și zise tot zâmbind:

― Dintre toți oameniii, filozof ii simt cel mai anevoie adevărul
dumnezeiesc, pentru că ei caută cu mintea cea slabă pământească pe
Dumnezeu, și nu cu inima credincioasă și atotcuprinzătoare! Când
omul își uită obârșia cerească și scormonește în noroi ca să afle rostul
tainelor lui Dumne zeu, cum să se înalțe sufletul și cum să culeagă
înțelegere și împăcare?
Întrebarea preotului pluti un răstimp în razele de soare, apoi se
destrămă într -o tăcere prelungă. Apostol se uită în pământ, copleșit de
o apăsare crâncenă. Popa Constantin stătea în picioare, la câțiva pași,
cu fața în revărsarea de lumină… Deodată Apostol Bologa ridică ochii
spre el, însetați și îndurerați.
― Constantine, murmură Apostol cu o voce groasă, ca și cum ar fi
vorbit din adâncurile sufletului, eu toată viața m -am război t cu
Dumnezeu!… Auzi? M -am luptat în fiece minut, căutându -l, adorându -l
și blestemându -l! Am simțit totdeauna că am nevoie de Dumnezeu și
Dumnezeu m -a chinuit îngrozitor!… Am avut clipe când l -am simțit în
inima mea și nu l -am putut păstra acolo! De ce, părinte, nu 1 -am
păstrat? De ce n -a alungat el îndoielile, toate, să nu se mai reîntoarcă
niciodată?… Și fiindcă clipele acelea au fost nespus de fericite și pline
de liniște, de aceea am alergat fără odihnă, blestemând și cercetând
pretutindeni… L upta aceasta mă sugrumă mereu și frică mi -e că nu se
va isprăvi niciodată, poate nici dincolo!
Ochii lui Apostol se zvârcoleau în lacrimi, cu licăriri dispe rate,
așteptând parcă izbăvirea supremă de la omul din fața lor.
― Crede, Apostole, și Dumnezeu va coborî în inima ta când va bate
ceasul, și nu te va părăsi în vecii vecilor! zise preotul cu un glas împletit
numai din nădejde și îmbărbătare.
Bologa, ca și cum într -adevăr glasul i -ar fi picurat în suflet un
balsam minunat, urmă mai liniștit, privind mer eu în fața preotului:
― Vreau să cred… și uneori îmi simt ființa curată și prim itoare ca un
potir! Dar zadarnic implor și zadarnic bat la toate porțile, nimeni nu -mi
răspunde!… Cred, cred, părinte! Toate fibrele inimii mele numai
credință râvnesc, chi ar când mă sfâșie îndoielile și întrebările!… M -am
războit cu ispitir ile urii și le -am izgonit din sufletul meu… Sunt în stare
să mă umilesc, să mă înjosesc și să -mi presar cenușă pe cap, numai să
dobândesc un strop de credință neclintită…
Tăcu o cl ipă și apoi continuă cu o voce nouă:
― Mă plimb veșnic între două prăpăstii, Constantine!.. Veșnic,
veșnic!… Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu… Și la fiecare
poticnire mă uit în fundul prăpăstiilor… la fiece poticnire!… Și așa a fost
totde auna… De câte ori nu mi -am dat seama că omul nu poate merge
singur pe drumul vieții, fără o călăuză sigură și totuși mereu am
încercat!… Dar drumul vieții e plin de răscruci, și la fiecare răscruce am
fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, și niciodat ă n-am nimerit calea
cea dreaptă și m -am întors înapoi și nici înapoi n -am mai cunoscut
drumul pe care am mers…
― Și eu am purtat crucea ta, Apostole, și Dumnezeu, când am fost
mai disperat, mi -a trimis credința cea tare ca stânca și m -a mântuit!
rosti p reotul limpede ca o vestire, trecând alături de el. Numai credința

neclintită mântuiește pe om aici și dincolo deopotrivă! Credința e
puntea vie pes te prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat și lumea plină de
enigme și mai cu seamă între om și Dumnezeu!… Numai în credința
neclintită vei găsi și tu călăuza fără greș în viață, căci numai ea te poate
îndemna la fiece pas și -ți poate spune în fiece minut cum să -ți împaci
sufletul!
Apostol Bologa plecase iar capul în pământ, ascultând cuvintele
preotului ca o b inecuvântare. Și când tăcu Con stantin, nici el nu mai
zise nimic, parcă în sufletul lui s -ar fi coborât aievea o călăuză fără greș.
Atunci intră în cerdac preoteasa, aducând în mână un coșuleț cu
pâine prăjită, iar după ea, servitoarea bătrână, pășind cu mare băgare
de seamă ca să nu se verse ceștile pline, așezate pe o tavă de lemn
înflorit.
― Pune -o colea binișor! șopti preoteasa după ce zâmbi cu sfială spre
Bologa.
― Încă n -ai cunoscut pe preoteasa mea, Apostole? întrebă deodată
preotul cu mâ ndrie. Poftim, privește -o și spune -mi dacă ai mai văzut
așa căprioară drăgălașă?
― Vai, Constantine, nu ți -e rușine? zise preoteasa roșind până -n
vârful nasului și făcând semn servitoarei să plece.
Preotesa era durdulie, plină de sănătate, cu obrajii bucăl ați și cu
niște ochi verzi spălăciți și foarte blânzi. Apostol îi sărută mâna,
murmurând câteva cuvinte.
― Acuma o să ne ierți, domnule, adăugă preoteasa, mereu roșie de
rușine, aranjând masa. Ca la țară și ca în război… Altădată aveam și noi
mai bine, d ar cât a fost popa internat, cătanele ne -au prăpădit…
― Lasă, că -i bine, căprioară, zise Boteanu, mângâind -o cu drag. Că
doar Apostol nu -i străin… Ehe, tu erai în fașe când noi puneam lumea
la cale în Năsăud!
Preoteasa mai stătu până ce se așezară la m asă, având mare grijă să
spună că ea a potrivit cafelele, dar să mai poftească zahăr ori șvarț dacă
nu li se pare bună, apoi se scuză roșind din nou, fiindcă în casă se
porniseră iar niște scâncete subțiri, și ieși zâmbind foarte încurcată.
― O femeie rară , Apostole, începu îndată preotul cu o voce caldă de
iubire. Ea a fost norocul meu… Am cunoscut -o la un bal de teologi în
Gherla, binecuvântat fie balul ace la!… De altfel e chiar fata înaintașului
meu de aici, care a murit în anul când ne -am cunoscut. Soacra
trăiește… aici la noi… Nu -ți poți închipui tu ce înseamnă o femeie care
te iubește aievea, până la sacrificiu… Preoteasa mea e dintre femeile
acelea, Apostole! Când ți -oi povesti odată pătimirile noastre, ai să
înțelegi poate de ce o iubesc d in tot sufletul… Las' că e și fata cultă, a
învățat patru ani la Blaj…
Apostol îl întrerupse brusc, înfigându -și privirea în ochii lui:
― O iubești mult… ca și pe Dumnezeu?
Boteanu rămase o clipă uimit, cu lingurița rezemată în fundul ceștii.
Apoi ră spunse hotărât, aproape solemn:
― Da… mult, ca și pe Dumnezeu!… Iubirea e una și nedes părțită,
întocmai ca credința! Inima mea cuprinde în aceeași iubire pe
Dumnezeu, și pe tovarășa vieții mele, și pe mama copiilor mei!… Prin

iubirea adevărată sufle tele unite se ap ropie de tronul
Atotputernicului…
În ochii lui Apostol se aprinse atunci o strălucire așa de mare, că
preotul Constantin de -abia își putu stăpâni mirar ea.

6

Apostol Bologa se întoarse la cancelarie liniștit și se așternu pe
lucru cu o sârguință de om care și -a potrivit viața pe ore și minute.
Numai din când în când zvârlea ochii pe fereastră, parcă ar fi așteptat
pe cineva, dar fără nerăbdare și fără vreo strângere de inimă, sigur că
cel așteptat va sosi negreșit la timp.
Pe la unsprez ece groparul Vidor intră pe poartă, poso morât și cu o
legătură în mână. Atunci Apostol se sculă de la birou și așeză tocul în
călimară. Doar degetele îi tremu rau puțin. Ușa cancelariei era deschisă
și în curând groparul apăru în prag dând bună ziua ofițe rului, ca
totdeauna. Bologa răspunse simplu, adăugând fără să mai aștepte
obișnuitele întrebări despre pace ale bătrânului:
― Aș dori să -ți vorbesc ceva… ceva foarte important… acuma…
numaidecât…
Groparul, curios, vru să intre în cancelarie, dar Ap ostol îl opri:
― Dincolo… la mine… Vin și eu îndată!
― Bine, prea bine, zise Vidor, uitându -se nedumerit spre cei doi
gradați, ca și când ar fi vrut să citească vreo explicație pe fețele lor.
Bine… Atunci mă duc să dau fetei legătura și vin…
Aposto l ramase lângă birou, în picioare, până ce văzu pe Vidor
intrând în odaia de dincolo, pe urmă trecu și el, fără șovăire,
dregându -și puțin glasul, în mers. Pe fața groparu lui citi un fel de
spaimă amestecată cu șiretenie.
― Bade, vorbi Bologa hotărâ t, mi-e dragă Ilona și vreau s -o iau de
nevastă, dacă vrea și ea și dacă mi -o dai și dumnea ta!
Groparul Vidor se uită lung în ochii lui, fără să clipească, și nu
răspunse, parcă n -ar fi înțeles nimica sau ar mai fi așteptat lămuriri.
― Îmi trebuie răspuns ul acuma, numaidecât! continuă Apostol,
enervat puțin de tăcerea bănuitoare a țăranului. Să nu crezi că mi -a
trăsnit prin cap așa… M -am gândit bine și am cumpănit…
Vidor întoarse ochii spre ferestrele dinspre ogradă, oftă, se scărpină
în ceafă, clătină din cap și apoi zise rar, uitându -se cam pieziș la ofițer:
― De… domnule locotenent, vorbă mare ai spus, recun osc, că știm
și noi omenia și cuviința, măcar că suntem oa meni de rând, cum ne -a
lăsat Dumnezeu… Apoi, nu zic, ți -o fi ea dragă d -tale, fat a, dar și eu
sunt om bătrân și am pățit multe și cu lingura cea mare am înghițit
necazurile și de aceea cred că nu -i pentru dumneata fetișcana
noastră… Că ea, sărăcuța, nici avere n -are, nici învățată nu -i și nici cum
nu se potrivește cu dumneata, domnul e locotenent!
― Fiindcă mi -e dragă, ne potrivim, murmură Apostol tul burat, ca și
cum n -ar fi așteptat împotrivire.
Groparul se mai scărpină în cap, mai cercetă din ochi într -ascuns
pe locotenent, mereu nehotărât și bănuitor. În sfârșit merse la ușă ș i,

din prag, strigă:
― Ilona!… Ilona!… Ia vino -ncoace, iute!
Fata sosi îndată, întrebătoare, cu degetele murdărite de vopseaua
ouălor roșii. Când îi spuse tatăl său că ofițerul o cere de soție, se
spăimântă, se uită la Bologa și izbucni în lacrimi. Gro parul stărui să
răspundă "domnului locotenent", dar toate fură în zadar: Ilona plângea
și nici în ruptul capului nu voia să deschidă gura.
― Ne pierdem vremea de pomană, domnule locotenent, zise în cele
din urmă Vidor cu dispreț. Muierea tot muiere, din la crimi n -o scoți nici
cu șase boi… De altminteri, ce să mai lungim vorba, că fata trebuie să
facă precum îi porunc esc eu!
Se mai uită o clipă în ochii lui Apostol, apoi se duse la el cu mâna
întinsă, rostind apăsat:
― Mare cinste ne faci, domnule locoten ent… De -acu nu mai să fie
într-un ceas bun și cu noroc și să trăiți.
Apostol, luminat de bucurie, se apropie de Ilona, care își acoperise
obrajii cu șorțul, plângând mereu înăbușit.
― Ilona! șopti el mișcat. Vrei să fii mireasa mea, Ilona?
Ea își dezveli fața și -i răspunse printr -o privire fierbinte, izvorâtă din
plâns și împodobită cu un surâs de fericire. Și Apostol o sărută, fără
sfială, pe obrajii umezi de lacrimi.
― Atunci să mergem degrabă la preotul satului să ne logodească!
zise Bologa, simțind pe buze gustul lacrimilor ei. Vă aștept în
cancelarie…
Se reîntoarse la birou, mai liniștit de cum venise. Peste o jumătate
de ceas groparul bătu la ușă, vestindu -l că sunt gata de plecare. Atât
Vidor, cât și Ilona se îmbrăcaseră în haine de sărbătoare. Ap ostol
observă că fata își pusese năframa verde de ieri și mai ales lăibărașul de
catifea roșie care -i rotunjea sânii.
Preotul Boteanu se cruci de mirare când se pomeni iar cu Bologa, și
încă întovărășit de Vidor cu fata… Întrebă cu glas puțin îngrijorat:
― Ce -i, Apostole?… Ce s -a întâmplat?… Că doar nici trei ceasuri
n-au trecut…
― Tu m -ai învățat, părinte, și ne -am grăbit să -ți cerem
binecuvântarea! zise Apostol zâmbind.
Boteanu, nedumerit, îi pofti în odaia unde odinioară a primit pe
Apostol și ce ru nerăbdător explicații. Când află hotărârea lui Apostol, se
uită pe rând la toți trei, neputân du-și ascunde mirarea. Apoi se scuză
pentru o secundă, ieși afară, desigur să spuie și preotesei ce minune s -a
întâmplat, și reveni cu patrafirul, crucea și ca rtea de rugăciuni.
― Dacă -i așa, să ne rugăm Domnului să vă blagoslov ească unirea,
murmură preotul, foarte blând, deschizând cartea.
Citi rugăciunile obișnuite, căutând să le înveșmânteze în cât mai
multă evlavie și solemnitate. Pe urmă sărutară cu toții crucea, iar tinerii
se îmbrățișară. Preotul mai adăugă câteva cuvinte, îndemnând mai cu
seamă pe Ilona să prețuiască norocul ce i l -a trimis Dumnezeu și să se
silească a fi vrednică de bucuria care i se hărăzește din mila cerului.
Fata plânse și groparul s e înduioșă.
― Acuma însă poftiți și luați loc, să cinstim cu un pahar de vin

ceasul acesta de fericire, cum e datina strămoșească! zise Boteanu,
scoțând și împăturind patrafirul.
Ca și cum ar fi fost aranjate toate pe rotile, pe dată sosi servitoarea
cu st icla plină și cu paharele și, peste câteva clipe, însăși preoteasa,
strălucitoare de nerăbdare.
― Uite, căprioară, prietenul nostru și -a ales mireasă pe Ilona! strigă
preotul, cu totul vesel, umplând paharele.
Preoteasa felicită pe Apostol și -i lăudă pe Il ona că -i fată cuminte și…
În glasul ei însă era atâta uimire, că Apostol nici nu îndrăzni să
răspundă și se bucură când "căprioara" trecu la Ilona, s -o descoase și
să-și astâmpere curiozitatea prin fel de fel de întrebări.
După ce preoteasa se mai potoli , Boteanu le spuse o veste grozavă,
pe care adineaori, îndată ce a plecat Apostol, i -a adus -o un soldat ce se
află în gazdă pe aici, prin vecini… Soldatul tocmai se întorcea din Făget
și acolo a aflat că azi -noapte au fost prinși, nu se știe unde, trei b ieți
țărani, de spre care se zice că sunt spioni și că au trimis anume știri de
însemnătate vrăjmașilor, prin front. Groparul interveni de grabă cu
lămuriri mai complete: el a văzut cu ochii pe cei arestați. Generalul cel
mare șade doar în casa cumnatului din Făget și cumnatul, fiind și
primar, știe tot ce se face și ce se petrece. Adevărul este că de acum
două săptămâni a ven it porunca prin sate să nu mai iasă nimeni, nici
cu vitele și nici după lemne, pe aproape de front, dar oamenii, nătângi și
proști, nu înțeleg de vorbă bună și parcă înadins numai pe acolo
umblă… Militarii au tot închis ochii și s -au mulțumit să -i ia la goană.
De vreo câteva zile însă divizia face pregătiri mari pe front, nu se știe cu
ce scop și din ce pricină. Și atun ci au băgat d e seamă că orice ordin se
dă aici și orice mișcare, peste o zi, două, ajunge și la cunoștința
dușmanului. În sfârșit s -a zis că trebuie să fie pe aici spioni, iar spionii
nu pot fi decât tocmai țăranii care, în ciuda poruncilor strașnice, se
vâră mereu pri n zona frontului. Așa au pus mâna azi -noapte pe trei și
i-au adus între baionete la Făget. Genera lul e atât de mânios, că a
poruncit să -i spânzure pe toți trei, ca să dea o pildă strașnică. Mâine are
să-i judece Curtea Marțială, și dacă generalul cel mare a poruncit, apoi
de bună seamă că o să -i și spânzure…
― Cumnată -mea, săraca, a plâns ca o nebună de mila lor, sfârși
groparul. Doi sunt din Făget, oameni cunoscuți, româ ni, iar unul e de
aici, de la noi… Bietul Horvat, domnule părinte, că trebuie să -l știi, de
pe ulița gării… Vai de capul lui! Mă bătea gândul să -i spun nevestei
sale, dar nu știu… parcă mi -e groază!… Și iaca așa!… Tocmai era să -i
povestesc dumnealui, domnului locotenent, dar cum m -a luat cu fata,
am și uitat, uita -m-ar moartea!
― Doamne, iartă -ne păcatele și apără -ne de primejdii! murmură
preotul, închinându -se cu evlavie. Moartea ține praznic mare în
vremurile de azi… O, Doamne, neînțelese sunt și prea înțelepte
hotărârile tale! Fie -ți milă de slăbiciunule noastre și nu ne lă sa fără
mângâiere acum și pururea, amin!
Apostol Bologa își făcu cruce de trei ori, cu ochii muiați în lacrimi,
cu inima însângerată de o milă mare.
La plecare, preotul îi strânse mâna prelung și -i zise:

― Apoi să vii negreșit la înviere, Apostole… să -ți mai întărești inima
și credința în Dumnezeu, că vezi bine cât de cumplite -s vremurile și
câtă nevoie are sufletul omului de sprijin și de îndurare!
― Negreșit! răspunse Apostol din toată inima.
După -amiaza trecu ca părerea, î n cancelarie, la lucru. Seara, la
cină, spuse și lui Petre că se va însura cu Ilona. Ordonanța îi ură noroc
numai cu jumătate de gură: aflase vestea de la însăși Ilona și nu putea
pricepe cum să ia "domnișorul" de nevastă o țărăncuță și săracă, și
proastă, când ar fi găsit atâtea fete de boier, numai să fi întins un deget.
Porunci seara soldatului să -l trezească la vreme pentru înviere. Pe la
miezul nopții se deșteptă în alintările Ilonei:
― Scoală, leneșule… Aide, să nu pierzi tocmai Învierea!
Până să se dezmeticească, fata dispăru fără zgomot… Se îmbrăcă în
grabă. Răcoarea nopții îi învioră pașii. Cerul era senin, vânăt, și stelele
pâlpâiau ca niște luminițe pe bolta unei imense catedrale.
Curtea bisericii era plină de oameni și totuși mai soseau mereu ,
care singuratici, care în pâlcuri. Bisericuța de lemn, veche, lăsată într -o
parte și proptită cu bârne ca să nu se dărâme, cu turnulețul răsucit
puțin, cu ușa atât de joasă, că trebuia să te pleci intrând, de -abia se
deosebea în întuneric dintre pomii bă trâni care -și întindeau ramurile,
ca niște brațe ocrotitoare, până deasupra acoperișului… Dinlăuntru, ca
dintr-o peșteră, se auzea un glas chinuit, mormăind când tărăgănat și
dureros, când aspru și ascuțit.
― E prea devreme, șopti cineva lângă Bologa, că ci părintele slujește
așa fel încât tocmai când se crapă de ziuă să isprăvească liturghia!
― Mai bine prea devreme decât să n -ai loc nici măcar în curtea
bicericii, răspunse altul cu imputare.
Oamenii se îmbulzeau, șopteau. Ici -colo se stăpâneau râsete
înăbușite. Întunericul începea să se îmblânzească.
În sfârșit ușa bisericii se lumină și, peste câteva minute, preotul, cu
Evanghelia pe braț și cu o lumânare aprinsă în cealaltă mână, se ivi în
prag. Zeci de lumânărele se întinseră nerăbdătoare spre preotul în
odăjdii strălucitoare și în curând curtea bisericii se umplu de luminițe
galbene, plăpânde, ca o ceată sfioasă de suflete care așteaptă,
tremurând la porțile cerului, glasul izbăvirii.
Printre țăranii ce se înghesuiau în jurul preotului, Apostol Bologa
văzu și mulți soldați, cu fețele transfigurate de evla vie, bolborosind
rugăciuni fierbinți. Dar mai ales se miră, zărind, la o parte, cu
lumânărica aprinsă, pe sergentul ungur de la cancelaria lui.
Apoi începu slujba. Preotul Boteanu cânta blând, cu glas subțire, cu
ochii închiși sau ridicați spre înălțimile cerești. Lumina juca pe fața lui
slabă, dându -i înfățișarea unui sfânt dintr -o icoană veche. Împrejurul
lui Apostol buzele oame nilor, uscate, se mișcau repede, nesățioase.
Fumul de tămâie se răspândea în valuri albastre și credincioșii îl
sorbeau cu bucurie ca o mireasmă din altă lume.
― …S -ascultăm sfânta evanghelie! cântă preotul, tărăgănat,
uitându -se peste capetele mulțimii cu o privire care parcă vestea o taină
nouă.
Toată lumea căzu în genunchi . Apostol asculta dus, cu ochii pe

buzele preotului. Cuvintele se legănau, pluteau și se împreunau într -o
melodie stranie, care -i picura în suflet nemărginită încredere. Încet, în
neștire, plecă fruntea în pământ, simțindu -și inima copleșită de ceva
nespus de amar. Apoi deodată auzi iar glasul preotului, triumfător și
puternic, vesel ca o trâmbiță de argint:
― Hristos a înviat din morți…
Apostol sări în picioare. Toți oamenii cântau, cu fețele albe de
bucurie. Și glasurile fâlfâiau ca niște stegulețe de p ace și se ridicau în
văzduhul limpede și se înălțau tot mai sus, până la tronul mângâierilor
cerești…

7

În duminica Paștilor avu mai mult de lucru la cancelarie, totuși la
prânz făcu o pauză și luă masa împreună cu Vidor și cu Ilona. Groparul
îi povesti a doua oară, cu amănunte noi, despre cei trei țărani arestați
și, muncit de curiozitate, se repezi după -amiază până la cumnatul său,
să mai afle noutăți. Putea acuma pleca liniștit, fiindcă nu mai avea grija
fetei.
― De -aci înainte ai s -o păzești d-ta mai strașnic decât mine, zise
către Bologa, clipind șiret.
Spre seară, înainte de a se întoarce groparul din Făget, se auzi prin
sat că cei trei împricinați au fost osândiți la moarte de Curtea Marțială
și că chiar mâine vor fi spânzurați. Vestea ump lu de groază pe săteni și
pătrunse ca o ștafetă sinistră prin toate casele, mohorând bucuria
sărbătorilor.
Totuși, groparul Vidor aduse și noutăți. Mai întâi că osândiții vor fi
executați într -adevăr mâine dimineață, înainte de răsăritul soarelui.
S-au dus rudele, cunoscuții lor, și au îngenuncheat și au plâns în fața
generalului, să -i ierte, să -i fie milă… Aș! Generalul e foc și i -a alungat cu
jandarmii. Pe urmă alta: azi -noapte au mai fost arestați încă patru
oame ni, tot din Făget și tot în zona frontu lui, iar mâine o să -i judece și
pe aceștia.
― În sfârșit, se vede că generalul și -a pus în gând să ne spânzure pe
toți, rând pe rând, oftă groparul, foarte poso morât.
Se mai duse pe la vecini să le povestească nenorocirea ce s -a abătut
asupra oamenilor di n senin, dar se întoarse de grabă acasă, se schimbă
și plecă iar la Făget.
― Poate să le fiu de folos bieților oameni, cu meseria mea, zise
luându -și rămas bun de la Apostol și Ilona, închinându -se, Doamne ce
năpastă!… Doamne, ferește!…
A doua zi Vidor veni acasă la amiază, numai să dea de știre că cei
trei au fost spânzurați într -o braniște, la margin ea șoselei, jumătate
calea între Lunca și Făget.
― Nici nu le -au ridicat spânzurători, povesti groparul, plângând ca o
babă. I -au agățat, ca pe niște câi ni, pe câte o cracă de copac… Am vrut
să le facem groapă, cum se cuvine creștinilor, dar nu i -au coborât din
ștreang… Zice că -i porunca să atârne acolo trei zile și trei nopți, să -i
vază toată lumea și să se învețe minte!… Doamne, Doamne, apără -ne!

Până ce le -au pus lațul de gât, s -au jurat bieții oameni că nu -s
vinovați… Parcă a vrut cineva să -i asculte?… Ordin și iar ordin!… Și
uite-așa, a doua zi de Paști! Doamne, mare ești și mare -i mila ta,
Doamne!… Și mai sunt patru închiși!…
Porni numaidecât înapoi, spre Făget, fără să ia ceva în gură, cu ochii
arși de lacrimi, gârbovit de spate ca și cum într -o zi ar fi trăit zece ani.
Peste vreo două ceasuri, tocmai pe când Apostol era mai ocupat,
năvăli în cancelarie căpitanul Klapka strigâ nd:
― Bologa! Fericitule!… Ai sosit din concediu?… De mult?… A,
fericitule!… Dar barem ești sănătos acuma?
Îmbrățișă zgomotos pe Apostol, copleșindu -l cu întrebări. Era puțin
slăbit la față, numai bărbuța de milițian părea mai blondă, mai rară și
mai neîngrijită. După câteva minute, Bologa îl pofti dincolo, să
vorbească mai în tihnă. Acolo găsiră pe Ilona, care nu mai lăsa pe Petre
nici să intre în odaie, geloasă și dornică să -și servească ea singură
logod nicul și să -l îngrijească. Klapka, văzând -o, nici una, nici două, o
luă ștrengărește de gușă, alegându -se cu o palmă zdravănă peste mână.
― Aa? Aprigă fetiță! murmură căpitanul uimit. Ce -i drept, lovește
țapăn!… Dar cine -i frumoasa, Bologa?… Ehei, bine o duci tu aici! De
aceea nu -ți pasă de noi !
― E logodnica mea, zise Apostol zâmbind.
― Cum? Logodnica…ta? întrebă Klapka complet zăpăcit. Bine, dar
asta-i… asta -i nebunie, Bologa!… Iartă -mă, poate că sunt bădăran,
totuși… nu pricep! Nu pricep nimic!
― Ei, dacă ar pricepe omul toate câte nu le pricepe, ce farmec ar mai
avea viața? răspunse Bologa vesel. Mai bine șezi colea, odihnește -te
puțin și să ciocnim ouă roșii, că e a doua zi de Paști.
Și, în vreme ce Klapka se așeză la masă, aiurit, Apostol ieși în tindă
și se reîntoarse apoi împreună cu Ilona, care aducea o farfurie cu ouă
roșii și alta cu pască și cozonac. Căpitanul se sculă în picioare și, foarte
galant și încurcat, zise către Ilona:
― Adineaori am fost rău -crescut… dar n -am știut că… am crezut
că… să mă ierți…
Deși nu știa boabă nemțească, Ilona înțelese cam ce vrea Klapka, se
uită la el lung și apoi pufni într -un râs atât de vesel, că amândoi
bărbații râseră împreună cu ea.
― Fetița… adică logodnica ta, e mare ștrengărită! zise Klapka după
ce Ilona fugi afară, să râdă în voie. Oricum, adăugă pe urmă serios,
logodna asta e un mister, pentru mine, firește…
― Și pentru mine! șopti Apostol cu o fâlfâire de entuzi asm. Dar nu
numai logodna, ci toată viața, începând cu su fletul meu și sfârșind cu
infinitul înstelat!
Căpitanul îi aruncă o privire mirată și reluă nehotărât:
― Bine… așa se zice… Astea -s dintre vorbele mari pe care toți le
simțim și nimeni nu le înțelege aievea… Logod na însă e ceva material, e
un fapt precis. Ceva ce nu pricep în logodna aceasta sunt motive le care
te-au îndemnat să -ți legi viitorul cu o fetiță, nostimă, negreșit, dar
necivilizată… În sfârșit, un om ca tine ce poate găsi într -o țărăncuță, și
încă unguroaică? Uite, asta nu pricep, dragul meu!

― Sufletul e același la țărancă și la contesă, ră spunse Bologa cu mai
multă însuflețire. Cel puțin în privința cupr insului… Numai forma a
schimbat -o civilizația. Și ești sigur că schimbarea s -a făcut întru
fericirea omului?… Nu, nu, eu cred că civilizația a falsificat pe om și l -a
înrăit; omul primi tiv e bun și drept și credincios, de aceea e mult mai
fericit ca omul civilizat!… Imensei majorități a omenirii civilizația nu i -a
dăruit până azi decât războiul, care pune față în față mil ioane de
oameni și care ucide mii și mii de suflete într -o secu ndă! Binefacerile
civilizației se răsfrâng numai asupra câtorva privilegiați suferind de
plictiseală și de spleen. Pen tru o mie cinci sute de milioane de oameni
civilizația e o pacoste, dacă nu chiar un rafinat sistem de robire!
― Oare fără binefacerile c ivilizației ai mai putea tu însuți să te ridici
împotriva lor? întrebă Klapka cu un surâs.
― Atunci n -aș fi simțit nevoia să le disprețuiesc și aș fi fost desigur
mai fericit! strigă Apostol îndârjit. Civilizația d -tale stârnește în bietul
suflet omenesc n umai întrebări, dar nu e în stare să -ți ofere nici un
răspuns! Fiece "cucerire" a civilizației a dărâmat câte -o bucățică din
fericirea omului, până ce nu i -a lăsat în suflet decât un morman de
ruine… În locul credinței a pus formule, chiar pe Dumnezeu ar vrea să -l
vâre într -o formulă ingenioasă, iar pe urmă să -și frece mâi nile și să zică:
"Poftim, am cucerit și pe Dumnezeu!"… Însăși muzica divină, care e
viața, a tot despicat -o și a explicat -o, încât azi sărmanul om "civilizat"
nu mai știe încotro s -o apuce, dezgustat și de sine însuși… Mi -e scârbă
de civilizație, căpitane! Zece mii de ani de civilizație nu prețuiesc cât o
singură clipă de adevărată împăcare sufletească!
Klapka îl asculta din ce în ce mai nedumerit, își smulgea bărbuța,
nerăbdător, gâ ndindu -se mereu să -l întrerupă și să -i spuie că pentru
altceva a venit el aici…
― Dragă Bologa, eu… Încercă Klapka să zică.
Dar Apostol, grăbit, parcă i -ar fi fost frică să nu -și piarză șirul sau
parcă ceea ce spunea îl apăsa pe suflet și vroi să scape mai repede de
apăsare, continuă:
― Numai un moment, căpitane… Să înmormântez civilizația în
inima mea, definitiv. Ea mi -a zdrobit viața și m -a chinuit douăzeci de
ani, neîncetat… Ea m -a îndemnat să -mi călăuzesc viața după concepții
și formule și princ ipii. De câte ori viața trăgea cu buretele peste
construcțiile mele neroade, îmi făceam altele mai năzdrăvane și mă
mândream că eu…― Eu, cu e mare ― am izbutit să -mi croiesc, soarta, să
mă pun de -a curmezișul vieții și al lui Dumnezeu!… A trebuit să mă
izbesc cu capul de toți pereții până să mă smulg din ghearele rătăcirilor,
până să mă regăsesc pe mine însumi, sufletul meu însetat de
Dumnezeu și de fericire!
― Da… da… omul are nevoie de un sprijin sufletesc, mur mură
căpitanul.
― Așa -i? zise Bologa stăruitor, ca și cum aprobarea l -ar fi întărit.
Așa-i?… Așa -i… Un sprijin, căpitane!… Credință, multă, nesfârșită,
oarbă… Credința -i Dumnezeu, căpitane!
Atunci însă, parcă exuberanța I -ar fi rușinat, se uită la Klapka o
clipă și urmă cu alt glas, foarte schimbat:

― Vorbesc, vorbesc și… Nu te supăra! Mi -e plină ini ma… Te rog!
adăugă zâmbind și arătând farfuriile de pe masă. Sunt făcute de
logodnica mea… O cheamă Ilona… Șezi! De ce stai în picioare?
Se așezară amândoi. Klapka îmbucă din pasc ă și vorbi mestecând:
― Îmi aduc aminte când ai fost pe la mine, pe front… Știi, când cu
ofițerul român… Cât erai de zbuciumat… Am crezut că te -ai supărat pe
mine fiindcă nu m -am entuzias mat de planurile tale de fugă… ții minte?
Ai plecat furios.. .
― Da… furios, zise Apostol dând din cap.
― Ai avut noroc cu boala, reluă căpitanul înghițind un gălbenuș
tare. Nu știu de ce am avut și mai am încă presimțirea că te -ar prinde
dacă ai încerca să treci dincolo… Nu știu… De aceea îț i port mereu de
grijă. Poate că -i o superstiție… Oricum, te -ai născut într -o zodie cu
noroc, Bologa!… Mai întâi pentru că ai scăpat de front… Aici parcă nici
n-ai fi în război…
― Adevărat, parcă nici n -ar exista războiul! făcu Bologa cu un surâs
mulțumit. Sunt ca un funcționar bătrân, ori ca un cal de tramvai. Toată
ziua cu aceleași registre și foi de muniții… notez, controlez, adun… O
mașină de cancelar ie… Adevărat! Nu mă mai gândesc la război și chiar
la nimic… În realitate, fericirea îng ustează cumplit orizontul omului, nu
crezi?
― Poate… În orice caz pe front n -ai răgaz să uiți unde te afli, zise
Klapka, oftând si plecând ochii, în care apăruse o îngrijorare grea. De
vreo zece zile avem fierbere și pregătiri și ordine peste ordine încâ t te
trec sudori reci… Ce -o fi, Dumnezeu știe, vom ataca noi, sau așteptăm
atacul lor?… Am fost azi pe la cartier, chiar de acolo vin… Toți sunt muți
și gravi și ridică din umeri: să -i ia dracul pe toți!… Și pre tutindeni o
vigilență extraordinară, mai ales că în ultimele zile au început oamenii
să dezerteze la dușman pe capete, cu deosebire românii… Numai
azi-noapte am aflat c -ar fi șters -o vreo cinci infanteriști, așa că -ți
închipui ce -i pe la noi!
Klapka se uită la Apostol cercetător, ca ș i cum ar fi vrut să vază ce
impresie i -au făcut știrile acestea. Apostol însă as culta liniștit, și în
ochii lui pâlpâia blând numai milă și tristețe. Căpitanul continuă cu
mai multă inimă:
― Și aici cu civilii… Ai zice c -a turbat generalul. Am văzut tre când
spre Făget… Sunt trei spânzurați, la marginea șoselei, într -o pădurice…
Mi-am adus aminte de pădurea spânzuraților… Până și calul meu s -a
speriat și a pornit într -un galop nebun… Acuma, la întoarcere, nici
n-am mai venit pe șosea, ci am luat -o pe linia drumului -de-fier, ca să
nu mai văd grozăvia ceea… Și Curtea Marțială de -abia și -a început
activitatea! Tocmai când să plec încoace, am auzit c -ar mai fi
condamnat pe patru țărani… Un ceas a durat judecata și într -un ceas
patru spânzurați!
Căpitanul tăcu iar, așteptând parcă ceva. Ochii lui Bologa, înecați în
lacrimi, îl priveau lung, fix, adânc.
― Dar tot la cartier, zise Klapka după o pauză, cu fața înseninată
puțin, am aflat că vor să retragă pe toți soldații români din front și să -i
trimită aiurea… Nu știu dacă și pe ofițeri… Dacă ar fi adevărat, ai putea

răsufla și tu liniștit!… De aceea trebuie să te astâmperi acuma, Bologa,
adăugă deodată cu căldură. Să fii mulțumit că ești aici și să aștepți
norocul!… Ți -am mai spus eu odinioară că norocul e salva torul nostru…
― Da… norocul și Dumnezeu, îngână Apostol tulburat, închizând
pleoapele, încât două șiroaie subțiri de lacrimi i se rostogoliră pe obrajii
palizi și alunecară pe piept, însem nând două pete sărate deasupra
buzunarelor t unicii verzui. Acuma nu mai vreau nimic… Acuma
Dumnezeu îmi poartă de grijă și mă călăuzește… Cum va orândui
Dumnezeu, așa voi face, căci toate speranțele mele în Dumnezeu s -au
adunat… numai Dumnezeu…
Klapka se ridică vesel, cu o explozie de bucur ie, și -l îmbrățișă
strigând:
― Ei, atunci pot să -ți mărturisesc că numai pentru aceas ta m-am
abătut pe aici, Bologa!… Te știam nebun și muream de frică să nu cazi
în capcană!… Dacă ai ști ce bucurie mi -ai făcut, m -ai săruta!… Slavă
Domnului, de -aci încolo n -am să mai tremur de câte ori văd vreun
arestat pe front…
Apostol Bologa îl sărută, mișcat, pe obraji…
În aceeași seară sosi ordinul ca Petre să se prezinte în douăzeci și
patru de ore la regiment; în locul lui, regimentul va pune alt soldat la
dispoziția locotenentului Bologa. Când află Petre, rugă pe Apostol să
nu-l lase, și toată noaptea o petrecu citind Visul Maicii Domnului și
zicând rugăciuni. A doua zi însă trebui să plece… Fiindcă Apostol
rămase mâh nit, Ilona îl asigură că nu mai are nevoie de ordonanță de
vreme ce ea e lângă el, gata să -l urmeze oriunde, chiar pe front.
Groparul veni după -amiază, zdrobit, și în loc să mai poves tească
ce-a văzut, mormăi plângând:
― Acum sunt șapte… șapte… șapte…

8

Apostol Bologa își zicea și s imțea că acuma cea mai mare nenorocire
pentru el ar fi despărțirea de Ilona. I se părea că viața lui începe undeva,
departe, dar de -abia de la Ilona se luminează, ca o odăiță plină de soare
și de bucurie. O fericire simplă, tumultuoasă și copilărească îi s ălășluia
în suflet… Stătea în cancelarie, lucra cu râvnă de slujbaș conștiincios,
și vremea îi trecea repede, pentru că la sfârșit îl aștepta Ilo na.
Iubindu -se, făceau numai planuri de viitor. Apostol îi zugrăvea cum are
s-o învețe carte, cum va îmbrăca -o mai frumos ca orice doamnă, și cum
va fi ea cea mai frumoasă femeie din lume… Ilona, firește, asculta
fermecată, se învoia la toate, dar îi cerea mereu să -i jure că o iubește și
că nicio dată n -are să se uite, nici cu coada ochiului, la altă femeie…
Joi după -amiază, exact la ora patru, Apostol își întrerupse lucrul la
birou și trecu la Ilona, să -i spuie c -a hotărât să facă nunta la Parva, cu
alai mare și cu lăutari, iar de cunu nat să -i cunune preotul Boteanu…
Nu apucă să sfârșească. Pe ulița hopur oasă se auzi duduitul unui
automobil ce se apropia în goană. Bologa, mirat, se duse la fereastră și
văzu că mașina oprește brusc în fața casei. Se întoarse spre Ilona
întrebător. In ochii ei, peste rămășițele bucuriei, lucea o spaimă.

― Du -te repede, că te caută pe d -ta! șopti ea, agățându -i-se de braț.
Apostol ieși, nedumerit, în ușa tinzii. Pe poartă tocmai intra un
plutonier înalt, deșirat, cu fața cenușie și uscată, fără mustăți și cu
niște favorite sure. Lui Apostol i se păru cunoscut, dar nu -și aminte a de
unde.
― Ordin urgent de la excelența -sa! raportă plutonierul, salutând
respectuos, cu glas moale și totuși aproape obraznic și poruncitor.
Întinse un plic. Bologa se uită întâi la plic, apoi la plu tonier și,
gândindu -se unde a mai văzut pe plutonieru l acesta cu fața cenușie,
zise:
― Aștepți răspuns?
― Da, domnule locotenent, răspuns foarte urgent! zise plutonierul
mai poruncitor parcă și salutând din nou.
Desfăcând plicul, Apostol nu se putu stăpâni să nu întrebe, nervos:
― Te-am mai văzut undeva pe d-ta, plutonier!… Unde servești, la ce
birou?
― La pretura diviziei, răspunse plutonierul cu un zâm bet urât.
― Da? mormăi locotenentul, tot nedumerit, fiind sigur că l -a văzut
aiurea, undeva, și necăjit că nu -i vine deloc în minte unde anume.
Își aruncă ochii în foaia de serviciu, iscălită de un aghio tant. Era
invitat să se înfățișeze imediat la comandamentul diviziei spre a primi
ordine.
― Bine, zise Bologa liniștit. Voi veni mâine dimineață, căci acuma tot
e târziu și până să ajung eu acolo, excelența …
― Aveți mașina la dispoziție, domnule locotenent, îl întrerupse
plutonierul, stăruitor. Chiar am ordin să vă…
― A, da… așa -i… Atunci, bine… Atunci așteaptă puțin, făcu Apostol,
plictisit numai pentru că trebuia să se despartă de Ilona.
Intră în cancelarie, spuse că pleacă la cartier, apoi se duse dincolo
unde Ilona îl aștepta tremurând, plânsă, cu o bănuială rea în inimă.
― De ce te cheamă? șopti ea atât de încet, parcă odaia ar fi fost plină
de vrăjmași la pândă.
― Ei, cine știe ce fleacuri, mo rmăi Apostol cu glas in diferent,
gătindu -se de drum.
Apoi, după ce își puse casca, merse lângă ea, tulburat și el acuma,
simțind în suflet o prevestire grea. Vru să -și ascundă însă neliniștea și
bolborosi:
― Ilona… la revedere!… N -ai nici o grijă… Spune -i și tatălui tău…
Adică… da… el e chiar în Făget, da… Am să -i spun eu… Fii liniștită,
micuțo… liniștită!…
― Ia seama pe acolo! murmură Ilona cu obrajii lăcrimați, rugătoare
și înfricoșată. Dumnezeu să -ți ajute!
― Amin! murmură Apostol, închinându -se. Pe urmă o strânse în
brațe și o sărută, șoptindu -i în ureche, ca o mărturisire de dragoste:
― Liniștită… N -ai grijă… Mireasa mea…
Plutonierul stătea în mijlocul ogrăzii, rezemat într -un picior, cu
mâna în șold, cu ochii închiși, parcă i-ar fi fost teamă de lumina
soarelui. Zărindu -l așa, Apostol Bologa își ream inti brusc că l -a văzut în
Zirin, la execuția lui Svoboda, instruind în spatele spânzurătorii pe

caporalul scund și negri cios care avea să fie călău. Apostol se scutură
ca de un gândac grețos și se urcă în automobil fără să se mai uite la el.
Numai când porni mașina, întoarse capul. Ilona era în poartă; gura
zâmbea, ochii plângeau…
Pe șoseaua netedă, automobilul zbura. Bologa privea drept înainte,
văzând în același timp spatel e șoferului și al plutonierului, botul
mașinii și panglica sură, șerpuită, ce venea și se pierdea sub roțile
vertiginoase. Gândurile lui însă alergau când înainte, când înapoi, fără
astâmpăr, ca un cârd de păsări rătăcite. Oare de ce îl cheamă
generalul? P oate că reclamația lui Pălăgieșu… dar tocmai acuma?… Și
Ilona, cum a rămas în poartă… parcă și -ar fi luat rămas bun pentru tot –
deauna… De ce și -a luat rămas bun?
Șoseaua pătrundea într -o pădure de brazi. Înainte de a ieși din
pădure, Apostol auzi u n glas care -i risipi gândurile. În aceeași clipă
văzu fața cenușie a plutonierului, întoarsă spre el, împărțită în două de
un rânjet.
― Numaidecât ajungem, domnule locotenent, la locul unde sunt
spânzurați spionii, zicea plutonierul și, parcă n -ar fi mișca t deloc fălcile,
rânjetul ciudat îi rămânea neclintit. Merită să vedeți cum atârnă și
acum ca niște…
Automobilul, trecând peste o groapă, curmă vorbele plutonierului.
Bologa, uitându -se mereu în fața lui, tăcu și întinse doar gâtul, ca ș i
cum ar fi vrut să vază mai bine.
― Mai este o cotitură, urmă plutonierul, cu mândrie în glas.
― Două, două! strigă șoferul, fără a întoarce capul.
― Așa -i… da… două, exact! zise iar plutonierul, rușinat, dar cu ochii
tot spre locotenent, așteptând, p oate, un răspuns.
Glasul plutonierului enerva cumplit pe Bologa. Își smulse privirea
din fața lui și o ridică mai sus, înainte. Sufletul întreg i se ghemui într -o
așteptare chinuitoare. Dar când sosiră la cotitura a doua, îi fulgeră
deodată prin creieri nu mele lui Klapka, de care se lega, ca o dantelă în
jurul unui nasture, pădurea spânzuraților… Și numaidecât așteptarea
se schimbă într -o groază cu mii de ghimpi, care -i înțepau ini ma din ce
în ce mai dureros.
Cotitura rămase în urmă. Șoseaua cobora într -o groapă largă, cu
fundul de livezi și ogoare. În mijlocul gropii, ca un smoc de păr pe o
chelie de perucă cu marginile răsfrânte, înnegrea o braniște.
Mașina parcă nici nu mai atingea pământul… Plutonierul se uită iar
înapoi, repede, crezând că locotene ntul va po runci să micșoreze iuțeala.
Apostol nu vedea nimic… Pan glica sură, copacii braniștii…
În câteva clipe automobilul înghiți cele patru sute de metri cât ținea
păduricea, și totuși lui Bologa i se păru c -a mers o veșnicie, atât de bine
a văzut tot. Pe dreapta erau patru, fiecare pe câte un copac, toți cu
capetele goale, legănându -se foarte ușor, parcă numai de vântul stârnit
de goana mașinii. Cei doi de la margini întorceau spatele și aveau opinci
în picioare. Unul din mijloc cu niște bocanci p lini de noroi, privea cu
ochii negri cât cepele în șanțul șos elei și, din fața umflată, violetă,
scotea limba vânătă spre trecători. În stânga atârnau trei, uitându -se
pe șoseaua dreaptă, nepăsători și neclintiți, dar cu creștetele lipite de

crengile de d easupra. Doi erau într -un arin bătrân, mai sus ca ceilalți,
iar mai încolo, pe o cracă subțire, care te miri cum nu se rupea, se vedea
unul singuratic, cu mâinile legate la spate, scurt și slab, ca un copil, cu
fața toată cafenie, ca și când ar fi fost mur uit cu lut gras. Din același
copac și la aceeași înălțime se mai întindea o creangă groasă, liberă…
Apostol Bologa îi văzuse pe toți așa de lămurit, că ar fi putut spune
despre fiecare câți nasturi avea pe hainele mur dare și zdrențuite… Și
totuși în o chii lui, cei șapte se multi plicau neîncetat, iar braniștea se
transforma treptat într -o pădure fără margini, spintecată de un drum
fără sfârșit… Și în fiece copac al pădurii nemărginite, de -a lungul șoselei
nesfârșite, i se părea că atârnă alți oameni, mereu alții, toți cu ochii
după el, cerându -i socoteală…
Automobilul gonea acuma alături de linia ferată pe șose aua dreaptă
și netedă ca o riglă. Braniștea nici nu se mai vedea. Înainte, la vreo doi
kilometri, lucea turnul bisericii din Făget și, ceva mai aproape, roșea
coperișul gării, care era chiar în marginea satului. Apostol se uita drept
înainte, dar în ochii lui jucau spânzurații, numai spânzurații, din ce în
ce mai mulți și mai mustrători… Apoi deodată, în mijloc ul lor apăru iar
fața plutonie rului, cu zâmbetul supărător, ce -i descoperea dinții gălbui,
cu o gaură neagră în gingia de jos, și iar auzi glasul enervat, care
încerca să fie lingușitor:
― Cele două santinele pe care le -ați văzut stau numai ziua, ca să
nu-i ciugulească corbii, pentru c ă pe aici sunt mulți corbi, foarte
mulți… Noaptea le retragem, firește… noaptea nu umblă corbii. Întâi
fusese ordonat să atârne numai trei zile, dar pe urmă excelența, având
în vedere înmulțirea cazurilor criminale, a hotărât să rămâie acolo
spânzurați i, până la noi ordine…
Bologa nu zărise santinelele și de -abia acuma băgase de seamă că
plutonierul e știrb. Glasul i se părea cu totul străin și parcă ieșea
dintr-un beci umed. Înțelegea fiece vorbă și se mira cum poate vorbi
plutonierul atât de liniști t, ca din carte. Apoi simți o nevoie crâncenă să
zică și el ceva și bâlbâi răgușit:
― Îngrozitor!
Plutonierul nu auzi bine și căscă ochii cenușii spre Apos tol care,
furios, țipă așa de ascuțit, că și șoferul se uită o clipă înapoi:
― Îngrozitor!
― Îngrozi tor… am înțeles! făcu plutonierul speriat, fără zâmbet,
întorcând repede capul.
Îndată ce rămase singur, în fața lui Apostol începu iară să răsară
pădurea spânzuraților… Dar acuma părea că toți sunt la fel și în
privirea tuturor strălucește aceeași îns uflețire stranie, ademenitoare, ca
și focul din ochii oamenilor care pornesc la asalt. Apostol se cutremură.
"Același om, spân zurat de nenumărate ori, ca o protestare nesfârșită…"
Și deodată își zise: "E Svoboda… privirea lui…" În aceeași clipă își
aminti cu o precizie chinuitoare cum a votat condamna rea cehului, cât
a fost de trufaș că a avut onoarea să facă parte din Curtea Marțială,
cum s -a amestecat, din exces de zel, și cum a dat o mână de ajutor la
pregătirea execuției, cum a apucat ștreangul încercându -l dacă e destul
de rezis tent… În amândouă palmele simțea atingerea aspră a fu niei.

Amintirea aceasta i se prefăcu în suflet într -un simțământ de rușine și
părere de rău, atât de cumplit, de mustrător, parcă ar fi stat în fața lui
Dumnezeu în ziua judecății de apoi. Simțământul straniu îl stăpâni
numai o secundă, și totuși parcă îi deschise larg porțile adâncimilor
nepătrunse, unde clocotesc explicațiile tuturor tainelor vieții.
Apoi vedenia spânzuraților pieri brusc, și în inima lui Apostol c oborî
o liniște mare. Privirile lui îmbrățișau munții, și văile, și cerul… Prin
răpăiala motorului furios auzea lim pede zumzetul frunzelor tinere de
fag și clinchetul sec al acelor de brazi din depărtare. Verdele mohorât al
pădurilor se îngâna într -o armonie caldă cu albastrul alburiu al
văzduhului…

9

Automobilul opri scurt în fața unei ogrăzi largi, cu poar ta deschisă.
Bologa sări jos, așteptă două clipe pe plutonier ul care spunea ceva
șoferului, și intrară împreună, în vreme ce mașina trecea mai departe.
Două case mari, bătrânești, mărgineau ograda. Cea din dreapta, cu
grădiniță de flori în față, văruită de curând, avea vreo cinci odăi. În trei
locuia generalul Karg, iar în celelalte două din fund, proprietarul, însuși
primarul comunei. Casa din s tânga era a unui învățător care a murit,
anul trecut, în Italia. Ținuse pe sora primarului. Văduva cu cei cinci
copii a fost nevoită să se mute la o rudă, în sat, fiindcă în casă s -au
instalat birourile comandamentului. Mai înainte ograda a fost
despărțită cu un gard de uluci, pe care militarii l -au pus pe foc, încât
acuma fântâna cu cumpănă stătea stingheră ca o amenințare… În fund
se vedea un rând de acareturi noi. Mai încolo era grădina cu pruni
înfloriți, mergând până sub coasta de molifți. În fața șo proanelor, mai
mulți soldați spălau două automobile, alături de un întreg parc de
motociclete. Prin coridorul și înaintea ușii caselor din stânga se
îmbulzeau soldați de toate armele, așteptând ordine și, în așteptare, se
trăgeau și se împingeau, pufnind d e râs și vorbind în șoapte, căci
generalul nu permitea nici un fel de zgomot care să -i tulbure
ocupațiile…
Lângă fântână, pretorul diviziei stătea de vorbă cu un civil de vreo
cincizeci de ani, rumen, chipeș, blajin la înfățișare, îmbrăcat jumătate
nemțe ște, jumătate țărănește. Pretorul, burtos, cu mustața sură, își
însoțea cuvintele cu gesturi apăsate, iar omul se uita speriat în ochii lui,
dând mereu din cap în semn de aprobare. Când văzu pe Bologa,
pretorul se întoarse și -i strigă ușurat:
― Ei, bine c -ai sosit, dragule!… În sfârșit… Am scăpat de o grijă
teribilă… Închipuiește -ți, s-a îmbolnăvit locotenen tul din Curtea
Marțială și cât pe -aci să nu mai putem funcționa, deși mâine avem o
afacere extrem de gravă… Excelența nu mai îngăduie să retrag em ofițeri
din front pen tru completarea Curții… În sfârșit poți să -ți închipui prin
ce emoții am trecut!
Dându -i mâna, Apostol întrebă:
― Pentru aceasta mă cheamă generalul?
― Desigur… Probabil, vrea să -ți dea personal instrucții, știi obiceiul

lui, zise pretorul cu o însuflețire ce contrasta neplăcut cu grăsimea lui.
Fiindcă trebuie să stârpim prin orice mijloc trădarea, Bologa!… Ce -i aici
e nemaipomenit! Orice mișcare se face, a doua zi dușmanul o știe…
Până și intențiile noastre cele mai secrete dușmanul le cunoaște… Ei
bine, asta nu mai merge! Din moment în moment ne așteptăm la
evenimente importante și iată -ne înconjurați numai de spioni, parcă am
fi în țară inamică… Eu, firește, am conștiința împăcată! Eu de mult
mi-am făcut datoria și am raportat excelenței că aici nu miroase a
patriotism. Excelența nu m -a ascultat. Avea încredere. Zicea că suntem
acasă… Acuma poftim, acasă!… Chiar aseară mi -au adus jan darmii
doisprezece bandiți, adunați de prin păduri, din spatele frontului…
Doispr ezece! Ce zici?… Frumos număr!… Tocmai spuneam primarului
cât sunt de revoltat… Un furni car de trădători…
Apostol Bologa îl întrerupse cu imputare și plictiseală:
― De ce nu mă lăsați pe mine în pace, căpitane? Ce aveți cu mine?
Primarul aprobă di n cap, înviorat puțin. Pretorul însă se supără și
răspunse indignat:
― Apoi, firește, așa vorbiți toți și vă codiți, ca și când Curtea Marțială
ar fi ceva… de mâna a zecea! Nu vă dați seama că, în fond, de noi
depinde toată vitejia voastră… Războiul nu se câștigă numai cu tunuri
și cu "ura", dom nule! Asta a fost odată!… Azi mai mult face creierul
decât brațul!… N -ar fi rău să pătrundeți și voi serviciile imense pe care
le aducem noi patriei, n -ar fi deloc rău!… Numai men talitatea voastră e
de vină că divizia nici n -are o Curte Marțială permanentă, cum scrie la
legea de organizare, și că trebuie să adunăm membrii cu arcanul de
câte ori se ivesc cazuri de judecat! Lipsa de ofițeri nu poate fi o scuză
serioasă… Să muncească fiecare cum muncesc eu și atunci nu va mai fi
lipsă de ofițeri tocmai pentru o instituție atât de nec esară, atât de
indispensabilă, cum e Curtea Marțială la o divizie. Adică eu cum sunt și
pretor, și magistrat -instructor, și procurorul curții, într -o singură
persoană? Firește că munc esc de -mi crapă ochii… Să facă și alții ca
mine!… Căci, să știți, băieți, nu există victorie fără Curte Marțială!
Pretorul era căpitan activ și, ca să scape de front, se convinsese că
serviciul lui va hotărî soarta războiului. Se temea cumplit de moarte și
bubuitul tunurilor îl îngrozea, încât își astupa urechile. Veșnic i se
părea că e prea aproape de front reședința cartierului și își dibuia
beciuri speciale unde să se ascundă de aeroplanele vrăjmașe. Se credea
totuși erou și avea un dispreț a proape curajos față de barbarii din
tranșee. Acuma, văzând la spatele lui Bologa pe plutonierul cu fața
cenușie și deoarece Bologa examina casele și acare turile indiferent,
parcă nici n -ar fi vrut să -l mai asculte, pre torul strigă cu mândrie și
resemnare :
― Haidem, plutonier, la muncă!… Noi nu cunoaștem odih na… Asta -i
soarta noastră!… Mai avem câteva interogatorii și trebuie să încheiem
dosarele, căci mâine e zi mare…
Aruncă o privire disprețuitoare lui Bologa și porni grăbit,
legănându -și burta, spre casa din stânga, urmat de aproape de
plutonierul credincios.
Apostol oftă ușurat… Apoi, după un răstimp, întrebă pe primarul

care nu știa ce să facă:
― Generalul e aici?… D -ta poate că…
― Doarme, răspunse repede primarul. Totdeauna se odihnește după
prânz câte două -trei ceasuri… Dar de -acu trebuie să se scoale, că s -a
cam înserat…
Pe când Bologa se gândea să caute pe aghiotantul gener alului, se
pomeniră cu groparul Vidor, care tocmai intrase pe poartă. Văzând pe
Apostol, groparul se înnoură :
― Vai de mine, domnule locotenent!… Da' când ai venit?
― Serviciul, murmură Apostol. Uite, m -au chemat la Curtea
Marțială…
― Nu mai spune! se spăimântă groparul. Pe d -ta?… Oare de ce?
― Judecător, zise Bologa, zâmbind foarte ciudat.
Vidor se închin ă de trei ori. Când află însă primarul că "dumnealui
vrea să ia pe Ilona", se însenină și vorbi mai cu inimă:
― Apoi, dacă -i așa, să n -ai grijă, domnule locotenent, că n -ai s-o
duci rău la noi! De -o fi să zăbovești mai mult, n -o să te lăsăm pe
drumuri. Uit e, colo, în fund…
Arătă cu degetul un mic chioșc de bârne, cu o ușă și un geam, cu
coridor în față și cu trei trepte de scânduri, lipit de casa din dreapta.
― Crezi că aș încăpea eu în coliba aceea? zise Apostol, cercetând din
ochi chioșcul cu luare -amin te.
― Cum nu!… La nevoie omul încape și în gură de șarpe, urmă
primarul blând. Am făcut -o, acu -s vreo șapte ani, în glumă, fiindcă mă
tot ruga nepoata -mea, care nu -i aici acu ma și a crescut fată mare, să
aibă și ea o casă de păpuși. Ei, azi așa, mâine a șa, fetița nu mă slăbea…
Într-o zi, hai, zic, să -ți fac casă de păpuși, că pe -aici lemne avem
destule, și de pomană. Și uite -așa, am ridicat -o cu mâna mea… Avea
înlăuntru pătucean și măsuță și scăunel… toate ca pentru păpuși…
Dar și omul mare se pu tea adăposti binișor. Acu ma e goală. Dumnealor
o păstrează, cum s -ar zice, ca tem niță pentru ofițeri, și de aceea stă
mereu pustie. Numai vreo săptămână a stat, astă -toamnă, când erau
aici bosniacii, un stegar tânăr de tot, cine știe pentru ce vină. De a tunci
n-a mai călcat nimeni…
Apostol nu -și mai putu lua ochii de la chioșc. Primarul tăcu zăpăcit,
iar groparul se muta mereu de pe un picior pe altul, ca și cum ar fi vrut
să întrebe ceva și n -ar fi găsit cum să înceapă.
― Dar ceilalți unde -s? întrebă apoi brusc locotenentul.
― Dincolo, șopti primarul, înțelegând. Sunt doisprezece… O,
Doamne, urgia lui Dumnezeu… Sunt români, săracii, și nici unul n -are
să scape după cât e de înfocat căpitanul…
Bologa urmări privirea primarului și, în fața unui ha mbar de piatră,
văzu o santinelă cu baioneta la armă.
― Acolo? mormăi el, mai stins.
Primarul dădu din cap. Pe urmă, cu glas care parcă voia să șteargă
un gând, zise:
― Poate că s -o fi sculat domnul general…
Apostol porni mașinal după primarul satului. G roparul se ținea de
ei, mereu încurcat. În ușa a doua se ivise primăreasa, cu cocul cărunt

în creștetul capului. Fiindcă nu auzea bine, primarul ca să nu strige, îi
vorbi mișcând tare din buze și arătând pe Bologa:
― Dumnealui e ofițerul care vrea să ia pe Ilona…
Femeia zâmbi larg, încântată, spre Apostol. Bărbatul îi puse mâna
pe braț și continuă:
― Acu a venit aci… pentru cei de colo!
Zâmbetul primăresei se schimbă îndată într -o strâmbătură de
spaimă, în vreme ce primarul îi făcu semn că Bologa tre buie să
vorbească cu generalul.
― E o ființă foarte miloasă nevastă -mea, explică prima rul, ca să nu
crează locotenentul cine știe ce despre spaima femeii. Mai ales de când
a văzut pe bieții oameni cum pleacă la spânzurătoare, cu alai, s -a
îmbolnăvit de groa ză. Noi bărbații suntem mai tari la suflet și răbdăm
multe, dar fe meile… De altfel, chiar domnul general o respectă foarte
mult, adăugă puțin mai mândru. Ea îi gătește, ea îl îngrijește.
Atunci groparul, morocănos, ca și cum l -ar fi oprit cineva să
vorbească, reteză scurt avântul primarului zicând:
― Ia mai stai, cumnate, oleacă… Vorba e, cum rămâne Ilona
singură?
― Asta -i acuma, făcu cellalt, puțin supărat că l -a între rupt. Las -o
sănătoasă, că n -are s-o mănânce nimeni… Întâi să vedem ce s -alege cu
dumnealui… Pe urmă, dacă o fi nevoie, o aducem și pe ea aici și
isprăvim! Ei, ești mulțumit?
Groparul nu mai zise nimica, ci intră în casă după primăreasa care
se retrase pe nesimțite. Primarul însoți pe Apostol până la ușa
generalului:
― Uite -aici!
Apostol Bologa deschise. Aghiotantul îl întâmpină nerăbdător:
― Ai venit de mult?… Trebuia să -mi spui… Excelența a întrebat de
trei ori de tine…
Dispăru, mititel, pe ușă și, peste trei secunde, îl intro duse în biroul
generalului, cu perdelele lăsate și lampa, în tavan, aprinsă.
Generalul Karg se plimba mulțumit, cu mâinile la spate, cu o țigară
de foi între dinți, slobozind rotocoale albastre. Avea fața cam buhăită, ca
după un somn lung, cu visuri plăcute. Aghiotantul se strecură la masa
de scris și începu să claseze niște hârtii. Generalul mai măsură de două
ori odaia, parcă și -ar fi pregătit un discurs, apoi, cu două degete, scoase
țigara din gură și se opri înaintea lui Apostol. Îl privi câteva clipe,
încruntă din sprâncene și vorbi declamator, dar fără asprime, întocmai
ca odinioară, în tren:
― Te-am numit la Curtea Marțială în locul celui bolnav… bineînțeles
provizoriu, fiindcă nu -mi place să descompletez serviciile frontului
pentru… din principiu… Azi însă Curtea Marțială a devenit tot atât de
importantă ca și biroul de informații, de pildă. Poate chiar mai
importantă, căci până ce nu vom distruge nesiguranța în spate,
luptătorii nu vor avea nici o siguranță în față!… Nu doresc să -ți dau
instrucții și nici să te îndemn să -ți îndeplinești c u sfințenie obligațiile
reglementare în noua însărcinare. Te -am chemat la raport numai să -ți
atrag atenția asupra însemnătății covârșitoare ce o are în clipele acestea

justiția militară în legătură cu mersul războiului!… Da… Din
nenorocire, și spre ruș inea noastră, s -au ivit aici, în ultimul timp,
numeroase cazuri triste printre civilii care ne înconjoară… Cazurile
acestea sunt mult mai periculoase decât dușmanul cu care ne luptăm
cavalerește, față în față… Împotriva spionilor și trădătorilor din sâ nul
nostru, vitejii din tranșee ar fi dezarmați dacă nu i -ar apăra brațul
justiției militare… De aceea trebuie să procedăm fără milă față de
criminalii dinlăuntru! Asta -i datoria sacră a fiecărui soldat conștiincios
și disciplinat! Noi condamnăm!… Spe r deci să -ți faci datoria și aici ca în
luptele cu inamicul din afară, Bologa! Ești inteligent și corect, am toată
încrederea în d -ta, și chiar de aceea te -am însărcinat… Ai avut odată o
nesocotință, dar am tras cu buretele, am uitat -o. De asemenea n -am
ținut seama de anume reclamații despre atitudinea d -tale
nemilitărească în concediu. Eu ju dec pe soldat după cum se poartă pe
front, iar acolo d -ta… (se uită la pieptul lui Bologa). Ar trebui să porți
decorațiile! Le -ai dobândit prin sânge și vitejie… Prin urmare, atâta
aveam să -ți spun înainte de -a intra în serviciu… N -am obiceiul să mă
amestec în dezbaterile Curții și nici să călăuzesc brațul justiției… Nu
cer decât dreptate severă și fără milă! Atâta, și nimic mai mult!
Generalul tuși și tăcu. A postol se uita în ochii lui cu o strălucire
fixă.
― Ai înțeles? întrebă generalul, ocolindu -i instinctiv priv irea.
Apostol Bologa, cu buzele strânse, plecă fruntea.
― Atunci, înainte! strigă generalul și -i întinse mâna.
Țigara i se stinsese. Aghiotantul, care nu fuma, dar purta veșnic
chibrituri, se repezi, politicos și fericit, să aprindă țigara generalului…

10

Afară coborâse întunericul. Jur împrejur, de după dealurile negre,
se înălțaseră nouri leneși, iar din pădure o ceață lăptoasă își întinsese
peste Făget pânzele prin care de -abia licăreau stelele în creștetul încă
senin al cerului. Ferestrele casei erau galbene, și găleata fântânii plutea
în ceață ca pe apă…
Apostol Bologa închise bine ușa. Întunericul de afară i se păru atât
de amar, că se în fricoșă. Merse spre poartă, ajunse în uliță și porni spre
sat. Casele îl priveau cu ochi galbeni, mirați. Drumul mijea ca o
chemare stăruitoare. Nici un gând nu -i lumina în minte, inima însă îi
poruncea întruna: "Înainte!… Înainte!…" ca un comandant ca re nu
îngăduie nici o șovăire. Îi lipăiau pașii pe uliță, parc -ar fi fost desculț,
iar pintenii zăngăneau regulat, subțire și dulce, ca niște clopoței de
argint într -o depărtare nehotărâtă. Întâi câteva siluete negre și două
căruțe venind de pe front, la p as, cu răniți…
Își iuțea mersul fără să -și dea seama, ca și cum ar fi vrut să ajungă
undeva la oră fixă. Și era cald și toată căldura i se grămădea în inimă.
Trecu pe lângă gara cu coperișul roșu și ieși din sat.
Unde se încrucișează șoseaua cu calea fer ată își aduse aminte că, la
întoarcere, Klapka a ocolit pădurea spânzuraților. O luă printre șinele
care luceau stins ca două săbii nesfârșit de lungi. Uneori se uita în

stânga, dar ceața înghițea zarea, și întunericul împreuna cerul cu
pământul. Se împied ica de traverse și gâfâia. Pe aici drumul părea mai
greu. Când dădu iar în șosea, auzi ropotele râului, aproape, ca niște
șoapte stranii…
Înainte de a intra în Lunca, la gura drumului spre front, se opri
brusc, parcă I -ar fi izbit un pumn în piept. Și în creieri îi zbârnâi
întrebarea:
"Adică unde mă duc?… Unde?"
Dar în aceeași clipă simți o strângere de inimă și mur mură chinuit:
― Am uitat acasă… Doamne, ce -am uitat acasă?…
Și, drept răspuns, porni mai departe, spre Lunca.
Casa groparului de -abia s e deslușea în ogradă. Apostol intră grăbit,
ca și cum ar fi întârziat. Ușa tinzii era dată de perete ca totdeauna de
când se încălzise vremea. Păși în odaia lui, căută pe masă, în locul
obișnuit chibriturile și le găsi. Aprinse și văzu în pat pe Ilona,
îmbrăcată, cu ochii deschiși, ca și când I -ar fi așteptat, sigură că are să
vie. De altfel nici el nu se miră. Chibritul se stinse, dar Apostol, și prin
întuneric, vedea ochii ei. Apoi Ilona se ridică și Apostol o îmbrățișă cu
disperare, sărutându -i gura, och ii, părul… Apoi deodată îi dădu
drumul, spăimântat, mormăind:
― Am uitat ceva și nu știu… Nu mai merge… nu mai merge…
Auzindu -și glasul, se liniști, aprinse lumânarea și o așeză încet pe
masă. Ilona îl privea cu niște ochi speriați, simțind că împr ejurul lor
pândește o primejdie crâncenă.
― Oare ce -am uitat, Doamne, ce -am uitat? zise Apostol, uitându -se
întrebător la ea.
Atunci își dădu seama că minte și că numai pentru Ilona a venit.
Dar nu avu puterea să lepede îndată minciuna și începu să caute c u
înfrigurare, răvășind cărțile pe laviță, la căpătâiul patului. Din
întâmplare îi căzu în mâini harta cu pozițiile frontului, pe care, într -o
seară, o completase și o uitase aici.
― Uite!… Așa -i c-am găsit? strigă triumfător către Ilona, ca să -și
scuze minciuna.
O desfășură, își aruncă privirea peste însemnările cu creion roșu, o
îndoi frumos și o puse în buzunar. Apoi ridică ochii la Ilona și se
cutremură. Își zicea: "Trebuie să -i explic", și cerul gurii îi era uscat
iască. Simțea că "trebuie", mii de g ânduri îi furnicau în minte, dar toate
se îngrămădeau și se spărgeau, încât nu putea închega nici o
"explicație". Sub vălmășagul gândurilor însă un puhoi năprasnic îi
ducea su fletul departe, zdrobindu -i toate îndoielile și șovăirile.
― Ilona… Îngână dâ nsul, îngrozit că nu are ce să -i spuie.
― Eu cunosc munții mai bine, șopti deodată Ilona, ghicin du-i
gândurile. Știu toate cotloanele, toate potecile, toate pâraiele… Am să -ți
fiu călăuză!
― Nu, nu! tresări Apostol uimit. Tu nu trebuie să…
Îi tremura glasul. Tăcu. Peste câteva clipe însă zise iar liniștit:
― Am să mă întorc, Ilona, să te iau!… Crezi?
― Cred! răspunse ea privindu -l în ochi sălbatic.
Bologa își puse casca și se uită împrejur. Odaia parcă trăia și

respira î ncet amintiri de fericire. Ilona se zvârli în brațele lui și -l
sărută…
Apoi Apostol ieși. În tindă se gândi că ar fi trebuit să se îmbrace mai
gros și să -și ia revolverul. În mijlocul ogrăzii întoarse capul. Ilona
suflase în lumânare. La poartă simți paș ii ei grăbiți, desculți, dar nu se
mai opri. În uliță îi auzi glasul murmurat și înțelese numai un cuvânt:
"Dumnezeu…" Își făcu cruce cu evlavie, ridicând ochii în sus. Cerul era
negru ca și pământul. Crucea însă îi aprinsese în suflet lumina
încrederii , iar împăcarea îi arăta calea…

11

La podul de peste pârâul ce venea dinspre front trebui să aștepte
trecerea trenului. Ochiul locomotivei, însângerat, parcă se năpustea
asupra lui Bologa, care stătea rezemat de rampă, liniștit, întocmai ca
odinioară, acasă, când aștepta cu maică -sa, seara, sosirea mixtului de
Bistrița.
"Nici nu m -am uitat la ceas, se gândi el, privind vago anele negre și
ascultând curios cum scârțâiau roțile, parcă n -ar mai fi fost unse de
luni de zile. Trebuie să fi trecut de nouă… Ce-mi pasă? Am vreme
destulă… Numai Dumnezeu să -mi ajute să…"
Apoi coti la stânga, pe marginea pârâului. Murmurul un delor
neostoite se risipea legănat prin valurile de pâclă. Ici -colo, pe dealuri,
tremurau pâlpâiri de lumină, ca niște licu rici, însem nând case
nevăzute. Drumul șerpuia cenușiu în beznă. În pârâu, din când în
când, fulgera câte -o lucire argin tie.
Deși n -a umblat pe aici decât o singură dată, Apostol avea impresia
că merge pe o cărare bătătorită de mii de ori. Nu dibuia deloc. Pășea
prin întuneric ca pe trotuar ziua în amiaza mare. Nu era obosit. În inimă
simțea, ca o înțepătură, dorința de -a ajunge mai degrabă. Dar niciodată
nu-i apăru în creieri întrebarea "unde", ca și cum nu l -ar fi interesat
deloc sau ar fi știut prea bine unde trebu ie să ajungă.
Drumul urca mereu… Pe urmă pârâul rămase în dreapta. Câteva
stele albe tremurau, ca o cununiță de speranță, pe un colț de cer, în
vârful unui munte pleșuv.
"Ce-ar face Klapka să mă vază acuma?" își zise Apostol cu mare
bucurie când sosi pe coama unde se aflau bateriile.
Pe aici nu mai era ceață și totuși întunericul părea mai des. Bologa
încercă să găsească adăpostul lui Klapka, dar renunță, fără măcar să se
oprească. În creieri începu să i se desfășure harta cu pozițiile, să -și
cerceteze ca lea… Își amintea că drumul principal merge tocmai până în
spatele regimen tului de cavalerie descălecată, care formează aripa
stângă a diviziei. La vreo cinci sute de metri însă se desprinde alt drum,
spre sectoarele infanteriei, pe care trebuie să -l urm eze dânsul. Pe când
își făcea astfel socotelile, îi veni în minte, fără să vrea, locotenentul
Varga și se gândi, zâmbind:
"Varga mă așteaptă mereu…"
Merse liniștit mai departe. Calea cobora printr -o vale seacă,
strâmbă.

"Nimai de n -aș întâlni vreo patrul ă", își zise Apostol, fără frică,
parc-ar fi vorbit de altul.
Pe urmă, după câțiva pași, își auzi cizmele bocănind pe cărarea
bolovănoasă, și pintenii ca un țârâit de greier. Și iar îi trecu prin minte
că undeva trebuie să cotească în dreapta, spre regimen tul de infanterie.
Dar gândul acesta i se clătină în minte numai o secundă, ca și cum n -ar
fi găsit de ce să se agațe. Se pomeni zicându -și fericit: "Mare noroc de
n-am întâlnit pe nimeni… Cu adevărat că sunt născut într -o zodie
bună!"
Îi venea să râdă ș i s-o ia la fugă, să sosească mai degrabă. Drumul
însă începuse iarăși să urce, mai greu. Apostol își șterse de două ori, în
mers, sudoarea de pe obraji. In sfârșit, sosi într -o poiană, unde cărarea
se pierdea.
"Mi se pare că aici se împart căile", socoti Bologa, di buind zadarnic
să regăsească drumul.
Vârfurile brazilor se conturau mai negru pe cerul mo horât,
descriind cu o linie tremurată marginile poienii. Apos tol porni spre
punctul cel mai jos, unde trebuia să înceapă altă vale. Și cum intră iar
în pă dure, simți într -adevăr o cărare umblată. Se opri, să se odihnească
un minut și să -și mai șteargă nădușeala pe gât și pe față. Deodată își
stăpâni respirația și ascultă. În spate, în poiană, auzi zgomot de pași.
Se piti lângă un trunchi gros. I se păru că pașii se ap ropie și desluși un
glas înăbușit rostind vorbe străine. Văzu două umbre mișcând la
marginea pădurii… Se depărtau… Apostol mai așteptă un răstimp.
Inima i se zbătea năprasnic. În creieri îi apăru iarăși harta cu pozițiile.
Tranșeele infante riștilor sunt pe două creste, dar ale românilor sunt
mai coborâte…
"Atunci poate că am trecut… am ieșit din liniile noastre! se gândi,
uitând oboseala, umplându -se de o bucurie lină. Slavă Domnului… De
acuma primejdia cea mare s -a sfârșit… Doamne, nu mă lăsa!"
Se închină, pătruns de un fior de mulțumire și recunoștință, iar
buzele murmurau frânturi de rugăciuni fără cuvinte.
Plecă înainte pe cărare, cu inima ostenită de bucurie. Peste câțiva
pași se împiedică într -un trunchi putred, răsturnat parcă dinadins de -a
curmeziș. Îl ocoli. La zece metri însă alt copac prăvălit închidea drumul.
Apoi puțin încolo se izbi de niște sârmă ghimpată, întinsă și împletită
între tulpinele brazilor. Încercă să se strecoare prin gardul de sârmă.
Nu izbuti. Vrând să oc olească, o luă în stânga. Făcu vreo treize ci de pași
și găsi loc de trecere. Dincolo de sârmă porni la dreapta și înainte, să se
întoarcă la cărare. Nu mai dădu de ea. Merse totuși înainte și nimeri iar
într-un gard de sârmă.
"Se vede că -i un unghi mort ș i l-au închis cu mai multe rânduri de
obstacole împotriva surprizelor!" își zise Apos tol cu răbdare și încredere
neclintită.
O apucă din nou spre stânga, pe coastă, de -a lungul gar dului,
socotind că trebuie să fie undeva un locșor de trecere. După vreo z ece
minute de suiș, se gândi că prea se depărtează de fundul văii și se
întoarse înapoi, să mai caute și în cealaltă parte. Coborî până în vale și
urcă pe altă coastă, mai piezișă. Pădurea părea mai deasă și mai

tânără. Din când în când crengile joase se a gățau de hainele lui Apostol
ca niște mâini care ar vrea să -l oprească. Urcușul îl ostenea, își ștergea
mereu gâtul cu batista udă și sudorile îi picurau neîncetat din păr pe
gât, fierbinți, și se prelingeau pe sub guler, pe spate…
În sfârșit pădurea se rări și gardul de sârmă dispăru toc mai la
marginea unei râpe care se ridica spre cer ca un zid. Bologa stătu acolo
să răsufle o clipă și să se răcorească. La poalele râpei găsi altă cărare.
Ușurat și odihnit porni în vale și coborî poate cinci minute. Apo i cărarea
ocoli o stâncă și se îngustă ca un coridor între peretele râpei și tulpinile
brazilor. De -abia acuma începea Bologa să simtă aievea obose ala. Îl
dureau picioarele, și genunchii parcă -i erau străini. Se dezvățase de
marșuri și azi a umblat atât de mult. Părul îi era ud și de sub casca
înfierbântată i se scurgeau pe tâmple șiroaie. Scoase casca din cap
fiindcă îl strângea de n -o mai putea răbda. O luă de curelușă, cu mâna
stângă, legănând -o în ritmul pașilor. Deodată casca se lovi de ceva, cu
zgom ot metalic. Apostol se opri mirat. Pipăi. Un trunchi de brad,
rășinos, încât își murdări degetele… Și iar sârmă ghimpată… Trei
rânduri, cu împletituri dese… Bologa se tulbură. A nimerit tocmai
cărarea pe care umblă patrulele care cercetează valea din tre liniile
vrăjmașe. Dacă s -ar întâlni pe aici cu vreo patrulă de recunoaștere… O
clipă se gândi să se întoarcă înapoi până unde se isprăvește gardul de
sârmă și acolo să coboare în vale, să -și piarză urmele. În pădure ar
putea chiar aștepta să se facă ziuă… ferit și adăpostit… Totuși, își
continuă drumul ca și cum gândul de întoarcere ar fi privit pe altcineva,
nu pe el.
Cărarea ocoli iar un picior de stâncă și Apostol Bologa se ciocni
piept în piept cu un om care, sărind brusc înapoi, strigă înfund at:
― Halt! Wer da?
Lui Apostol i se păru cunoscut glasul și răspunse:
― Offizier…
Urmă o tăcere scurtă, gâtuită. Ochii lui Bologa sfredeleau
întunericul cu priviri curioase. Apoi deodată, dintr -o lampă electrică de
buzunar, țâșni o suliță de lumină albă și glasul de adineaori răsună iar,
mai limpede, cu mirare și satisfacție:
― A, Bologa!…
Acum Apostol recunoscu glasul lui Varga și, sub casca ce licărea în
reflexele razelor, îi zări și ochii rotunzi ca două mărgele de sticlă neagră.
Și în aceeași clipă , se cutremură ca un lunatic care s -ar fi deșteptat din
somn pe marginea unei prăpăstii.
Locotenentul Varga șovăi câteva secunde, mormăind. În dreapta lui,
țeava revolverului tremura cu gura spre Bologa. Pe urmă strigă cu o
voce ca o lamă de cuțit ce pătru nde în carne vie:
― Ia-i armele, caporal!
Din spatele lui Varga ieși un soldat pirpiriu. Apostol mur mură
leneș:
― N-am arme…
Omul se opri la doi pași. Varga sâsâi nerăbdător, furios:
― Caporal, percheziție corporală!
Apostol nu mai zise nimic. Mâinile s oldatului pipăiră buzunarele,

repede, speriate.
― Trăiți, don' locotenent, n -are…
― Patru oameni la escortă! strigă iar Varga, sec, rece. Capo ralul
rămâne la urmă!
Apostol Bologa se lipi cu spatele de stâncă, să facă drum
locotenentului. In trecere Varg a se întoarse cu fața spre Apos tol care -i
simți respirația aspră, tăioasă, înțepătoare.
Apoi fâșia de lumină muri în potopul de întuneric…

CARTEA A PATRA

1

Apostol Bologa mergea liniștit, parc -ar fi scăpat de toate grijile.
Sudorile i se uscaseră pe față și pe gât. Îi trecu prin minte c -ar putea
răci și își puse casca în cap potrivindu -și bine curelușa sub bărbie. Se
gândea la gardul de sârmă ghim pată, îi era frică să nu se zgârie, și nu
mișca deloc brațul drept. Privea numai înainte, cu capul su s, cu ochii
mari sorb ind numai întuneric. În spate auzea gâfâiri obosite și uneori
câte-un clinchet de armă. În fața lui pășea un soldat mărunt, iar peste
casca soldatului zărea silueta lui Varga, mai neagră decât bezna. Mereu
atingea cu botul cizmelor că lcâiul sol datului și mereu voia să -i ceară
iertare, dar nu -și putea descleșta fălcile să vorbească. De altfel nici o
șoaptă nu mai șoptea nimeni ca și cum nimic nu s -ar fi întâmplat și nici
nu se va întâmpla. Numai când deslușea silueta locotenentului, în
sufletul lui Apostol scotea capul veșnic același cuvânt, ca un cadavru la
marginea apei:
"În sfârșit… În sfârșit…"
Simțea o ușurare ciudată, întocmai ca după o primejdie mare
trecută cu bine. Drumul i se părea mai ușor înapoi, la deal, de cum
fusese î nainte, la vale. Numai vremea nu se clintea din loc, parcă o
mână grea ar fi oprit minutarele ceasului ceresc.
Într-un târziu trosniră câteva împușcături, aproape, în față.
Zgomotul se prelungi cu ecouri din ce în ce mai moi.
"Am ajuns!… Slavă Domnului!" își zise Bologa, ca și când pocnetele
de arme i -ar fi vestit bucurie.
Dar bucuria i se înecă pe dată într -un noian de gânduri dezmorțite
de ecourile împușcăturilor. Își dădu seama că a fost prins pe când voia
să treacă dincolo și se spăimântă. În aceeași vreme își imputa că a
plecat fără măcar să chibzuiască ce face și chiar fără armă, încât
acuma… Se simți deodată atât de ostenit, că gândurile toate i se ostoiră
într-o nesfârșit de chinuitoare dorință de odihnă. Îi ardea cerul gurii de
sete și iar asuda cumplit. Îi stătea pe limbă să întrebe dacă mai este
mult. Îl rodea teama că nu va sosi niciodată și, chiar în aceeași clipă, că
va sosi prea curând.
"În sfârșit… În sfârșit!" îi bâzâi iar prin creieri drept răspuns la toate
gândurile și simțămintele vă lmășite.

Apoi convoiul se opri într -o poiană. Varga păstră doi soldați pentru
escorta prizonierului, iar restul patrulei, cu caporalul, porunci să se
înapoieze la sectorul escadronului.
Apostol, între cei doi soldați, porni după Varga, care acu ma pășea
mai repede și cu mai multă siguranță. În pădure drumul era larg, bun și
cobora blând. Peste câteva minute cotiră după o coastă. Printre
tulpinile rărite licăreau puncte sfioase de lumină gălbejită. Ici -colo, ca
niște bivoli culcați, înnegreau colibe pe jumăt ate în pământ și mascate
cu găteje și crengi. O santinelă cu arma întinsă ceru parola și Varga îi
zvârli din mers un cuvânt. Dintr -un adăpost, așezat chiar la marginea
drumului, se auzea un adevărat concert de sforăituri. Pe urmă se
abătură la dreapta și, în fața unei colibe, Varga mormăi: "Halt". Bologa
se opri cu soldații, iar locote nentul intră în postul de comandă al
divizionului. După câte va clipe însă se reîntoarse, iar un glas
dinlăuntru îl însoți limpede:
― Așa, Varga… Îl predai regimentului, fi rește cu formele
reglementare…
Mai merseră două minute și sosiră la postul de comandă al
regimentului, un bordei mare, de bârne groase, înconju rat de colibioare
mai modeste. Varga coborî în coliba cea mare, unde zăbovi mai mult.
Ieși întovărășit de un o fițer, zgribulit și somnoros, care bufnea supărat:
― Cel mai cuminte ar fi fost să -l ții la tine, la sector, până
dimineața… Dacă o să mă sculați din somn pentru toate
mărunțișurile…
― Dacă -ți iei tu răspunderea, eu n -am decât să -i dau drumul! zise
Varga nervos, mai ales pentru că aghiotantul vorbea de față cu Bologa.
Eu mi -am făcut datoria…
― Datoria, datoria, murmură ursuz ofițerul. Ziua, noap tea,
datoria…
La vreo treizeci de pași intrară cu toții într -un adăpost larg, luminat
cu o lampă mare de petrol. In fața unui multi plu telefonic moțăia un
sergent cu receptorul în cap, ca un bandaj de urechi. Pe un pat de
scânduri horcăiau alți trei subofițeri, toți cu burta în sus, cu gura
căscată și lucitori de sudoare. In colț, pe o masă cu multe hârțoage ,
domina un registru deschis. Telefonistul se trezi și întoarse capul, ulu it,
spre intrare.
― Ia cheamă, băiete, pe ofițerul de serviciu al cartieru lui! zise
aghiotantul, plictisit, continuând apoi, mai domol cu imputările către
Varga, dar uitându -se num ai la Bologa care, între cei doi soldați, stătea
aiurit, cu obrajii albi și brăzdați de nădușeală, parc -ar fi plâns.
Pe când telefonistul răcnea în aparat, aghiotantul își curmă deodată
imputările și, punând mâna pe brațul lui Varga, murmură cu alt glas,
aproape mirat:
― Se vede c -a umblat prin sârme… Și -a sfâșiat hainele… Poate să fie
zdrelit?
Varga se uită repede la Bologa, încruntând sprâncenele, și șopti cu
o strângere de umeri:
― Poate…
Atunci Apostol, ca și cum ar fi simțit privirile, ridică och ii spre

dânșii. Varga întoarse capul și trecu lângă telefonist.
― Sunt zdrobit de oboseală, bolborosi Apostol cu o voce uscată,
străină, întâlnind privirea aghiotantului. Nu mă mai țin picioarele… Să
stau jos colea puțin?
― Da, da, de ce nu… poftim! tr esări aghiotantul, speriat parcă de
glasul lui și adăugând, mai sigur, către soldații de pază: Ia dați la o
parte picioarele celea!
― Domnule locotenent… poftiți divizia… a sosit divizia! strigă
telefonistul, sculându -se și scoțând receptorul din cap.
Apostol Bologa, istovit, se lăsă pe colțul patului. Sufletul îi era plin
de recunoștință, în vreme ce buzele -i fripte bâlbâiau în neștire:
― Mulțumesc… foarte bine…
După ce se odihni o clipă, se simți mulțumit și se uită împrejur,
întrebâ ndu-se nedumerit: "Ce caut eu aici?" Văzu pe aghiotant în fața
multiplului telefonic, și pe Varga, alături, îndoit de șale, plecat puțin
înainte, trăgând cu urechea. Apoi auzi strigătele aghiotantului și
ascultă cu luare -aminte.
― O patrulă de ofițeri… c omandată de ofițer, firește… a prins un
locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic… Cum? Cum
îl cheamă? Locotenent Varga, coman dantul escadronului al treilea… A,
pe prizonier?… Cum îl cheamă pe prizonier, Varga?
― Bologa Apostol, șopti Varga.
― Locotenent Bologa Apostol!… Bo -lo-ga… din artile rie… Nu știu…
Da, da, firește… Acum ce să facem cu el, cu prizonierul, firește… Ce
întrebare!… Bine, sigur că trebuie să vi -l trimitem, dar vreau să știu
acuma, ce facem acuma?.. . Ce? Să -l expediem chiar acuma?…
Noaptea?… A, da… așa, da… Bine, bine, am înțeles… Vasăzică, Varga
să facă un raport despre împrejurările în care l -a prins și o schiță a
locului… așa -i?… Firește, adresat nouă, pe cale ierarhică, iar noi vă
transmitem raportul cu adresa cuvenită… Foarte bine! Cum?
Percheziție?… Documente?… Nu știu… Face Varga tot ce tre buie…
Bine, bine… Noapte bună!…
Trecând telefonistului receptorul, aghiotantul explică lui Varga:
― Ai auzit?… Înadins am repe tat, ca să auzi… Trebuie să -i faci
percheziție corporală, dacă n -are cumva documente sau arme sau cine
știe ce… Așează -te deci colo, la masă, și fă -ți raportul!… Dar scurt, fără
vorbărie!… Eu nu te mai aștept, fiindcă sunt mort… Telefonistul are
să-mi dea raportul mâine dimineață, să -l atașez la adresă… Prizonierul
rămâne aici sub paza oamenilor tăi și pe răspunderea ta…
― Eu, din moment ce am terminat raportul, nu -mi iau nici o
răspundere, zise Varga dârz. Cel mult pot să -ți las aici oamenii mei, dar
numai până dimineață și cu condiția să nu mi -i trimiți cine știe pe
unde…
― Bine, fie a mea și răspunderea… Toți fugiți de răspundere,
mormăi aghiotantul; apoi, uitându -se la prizo nier, urmă: Parcă -i mai
arde lui acuma de fugă… Unde să mai fugă?
Apostol zâmbi recunoscător și se gândi să -i spună să fie liniștit și
fără grijă că de -acuma s -a sfârșit… Dar aghiotantul își strânse gulerul
mantiei la gât, zicând iar plictisit:

― M-ai sculat din somn pentru… Om fără suflet!… Ei, noapte bună
la toți!
Locotenentul Varga rămase încurcat un răstimp. Se gân dea c -ar
trebui să pună câteva întrebări prizonierului, să -i afle intențiile… Îi
fulgeră chiar prin creieri că poate nici n -a vrut omul să dezerteze, ci s -a
rătăcit, necunoscând terenul. Altfe l, cum ar fi nimerit tocmai în sectorul
lui, mai ales după ce l -a amenințat deunăzi? Se duse la masă, își făcu
loc, își pregăti cele de scris, mereu nehotărât. Apoi deodată se întoarse
și zise către Bologa, nervos, aspru:
― Scoate absolut tot ce ai în buzu nare!
Apostol cu rămășițele surâsului de adineaori pe față, se sculă și -și
goli buzunarele. Un soldat îi luă mărunțișurile din mâini și le puse pe
masă. Varga se uita pe sub sprân cene. Liniștea prizonierului îl supăra.
Vru să ordone soldat ului să control eze dacă… Pe urmă își mulcomi
mânia printr -o înjurătură strivită în dinți, se așeză și cercetă pe rând
toate lucrușoarele. Când dădu peste harta cu pozițiile, nu se mai putu
stăpâni. Sări în picioare și, arătând -o lui Bologa, strigă:
― Dar asta?
În ochi îi fulgera dispreț și ură și triumf… Apoi scrise raportul și
făcu schița, liniștit, cu conștiința împăcată, în vreme ce Apostol, pe
colțul patului, își trudea zadarnic mint ea să ghicească ce -o fi hârtia pe
care i -a arătat -o locotenen tul…
După ce împa chetă toate lucrurile prizonierului și le dete în grija
telefonistului, Varga porunci soldaților să ia bine seama, să facă paza
cu rândul și să nu piarză vremea dege aba pe aici… Vorbind cu soldații,
își încheie cu băgare de seamă nasturii hainei, își po trivi casca, își puse
mănușile căptușite și, fără să vrea, se uita numai la Bologa. Se gândea
că trebuie să -i facă o imputare măcar sau să -i arunce un cu vânt de
dispreț, care să -l umilească. Și -i zise deodată cu glas moale:
― Vezi, Bologa?… Îți aduci am inte când te -am prevenit în tren și pe
urmă și… Rău îmi pare că… Eu mi -am făcut datoria… numai datoria,
precum trebuie să și -o facă orice om pe lume, oriunde și în orice
împrejurare…
Întâlnindu -i privirea obosită și buimăcită, ultimele cu vinte i s e
încurcară într -un simțământ de neliniște. Făcu un pas spre el, să -i
întindă mâna. Își luă seama brusc și trecu fără să -l mai privească. Și,
ieșind, tuși ca și cum ar fi vrut să -și curețe din inimă urmele
înduioșării…
Apostol ședea pe colțul patului de scânduri ca o stană de piatră. La
spatele lui, horcăiturile reîncepură ca niște ferăstraie ruginite. Un
soldat se lăsă pe vine, în ungherul de lângă ușă, cu arma în brațe și
adormi numaidecât, pe când cellalt cârliga când un genunche, când pe
cellalt, uitâ ndu-se numai în tavan la pironul de care atârna lampa.
Telefonistul întor cea capul deseori, curios, dorind amănunte și
neîndrăznind să întrebe nimic.
Liniștea și lumina pătrundeau în sufletul lui Apostol ca într -o casă
pustie. Osteneala îi omorâse toate g ândurile. Ridică mâna stângă să -și
scoată casca și auzi un tic -tac. Își văzu ceasornicul la braț și murmură
cu bucurie:

― Uite că ceasornicul… Își aruncă ochii pe cadranul alb și continuă:
E de -abia unu… De -abia… Vasăzică au trecut șapte ore de câ nd…
Șapte… Șapte…
Uită cu totul ce -a vrut să zică. Brațul îi căzu pe genunchi, amorțit.
Apoi pleoapele i se împreunară, și capul, cumplit de greu, i se prăbuși
pe piept…

2

La ora șase și jumătate, Apostol Bologa, escortat de patru soldați,
sub co nducerea unui sublocotenent, fu pornit la drum, spre cartierul
diviziei.
― Dacă am găsi vreo căruță undeva, poate la artilerie, bine -ar fi, zise
sublocotenentul, uitându -se înapoi, după ce ieșiră din zona
regimentului. Barem am merge mai repede și nici nu ne-am osteni!
Chiar în dreptul adăpostului lui Klapka întâlniră câteva căruțe gata
de plecare și sublocotenentul începu îndată să se tocmească cu un
sergent și să -i arate pentru ce trebuie să -i cedeze o căruță până la
Făget… Sergentul fusese odinioară în bateria lui Bologa și, văzând pe
fostul său comandant între baionete, se zăpăci, nu înțelese deloc
lămuririle sublo cotenentului și bolborosi:
― Noi, mă rog cu supunere… ordinul, mă rog cu supu nere…
Sublocotenentul se înfurie și îl luă la înjură turi pentru că "nu se
poate să fie un sergent așa de prost și să nu priceapă că…" Atunci se
apropie căpitanul Klapka, în mână cu o foaie de hârtie. Când recunoscu
pe Bologa, încremeni. Sublocote nentul se grăbi să -i spuie întâi cât de
idiot e sergentul, iar apoi îi ceru o căruță, apucându -se să -i povestească
pe larg tot ce știa despre cazul prizonierului. Klapka stătu câteva clipe,
ca și cum ar fi ascultat sporovăială sublocotenentului, fără se înțeleagă
o vorbă. Se uita însă la Apostol cu atâta groază, î ncât îi dârdâiau și
brațele și picioarele. Apoi, cur mând cu un gest istorisirea tânărului
ofițer, se repezi la Bologa și -i zise, schimonisit de frică:
― Vasăzică totuși ai încercat?… O, o, presimțirea mea!… Și
azi-noapte te -am visat…
Apostol plecă o chii în pământ și strânse din umeri. Căpitanul își
frângea mâinile, bâlbâind foarte repede cuvinte fără șir, pline de milă și
de spaimă, așteptând parcă mereu un răspuns. Deodată își aduse
aminte că Bologa e arestat sub o învinuire crâncenă și că, stând de
vorbă, riscă să fie și el amestecat, ca odinioară. Vru să se retragă, dar
nu putea.
― Am să te apăr eu, Bologa! murmură cu o mulțumire adâncă, în
care i se topiră toate temerile. Vreau să te scap!… Auzi?… Trebuie să
scapi!
Bologa se cutremură și se ui tă la Klapka necrezător, cu o mirare ca
și când l -ar fi văzut întâia oară în viață.
― Bine… bine… firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin
prelungit.
― Nenorocitule… zise iar căpitanul, clătinând din cap; adăugă apoi
îndată, mai apăsat: Curaj! Cu raj, Bologa!

Se depărtă brusc spre postul de comandă fără a mai întoarce
capul…
Căruța se urni curând și merse deocamdată la pas, căci drumul
avea coborâturi grele și multe cotituri. Sublocote nentul, foarte guraliv,
căuta să stea de vorbă cu Bologa, "să ne mai treacă de urât și de
necazuri". Îi spuse că el e sas, fecior de țăran, dintr -un sat de lângă
Brașov, jumătate româ ni și jumătate sași. Ar avea ceva avere, dar tatăl
său s -a însu rat de trei ori, și cu fiecare nevastă a făcut câte -un copil,
așa că averea se va împărți în trei la moartea bătrânului. Cei doi frați
vitregi, mai mari, au rămas la plug. Acuma, firește, sunt și ei în război și
trăiesc amândoi. Lui i -a plăcut cartea și e absolvent al Academiei
Comerciale din Viena. Avusese asig urat un loc de contabil la o bancă
din Sibiu. Nici n -a apucat să intre în slujbă, a venit războiul și i -a
zdrobit cariera… Și barem de s -ar putea "activa" în armată! Nici cariera
militară n -ar fi rea… Isprăvindu -și biografia, căută să afle cum și unde a
fost prin s Bologa și de ce a vrut să dezerteze. Fiindcă Bologa era scump
la vorbă, sublocotenentul începu să -i înșire difer ite "cazuri de
dezertare".
― Am avut chiar în regimentul nostru unul, nu de mult… acum vreo
patru luni… Un stegar, polonez de origine… băiat bun… Cine știe ce i -a
venit, destul că l -au prins, iar el a mărturisit cavalerește că "da, am vrut
să dezertez…" Și totuși a fost numai împușcat!… Vezi?… Căci
dezertarea simplă se pedepsește cu moartea prin glonț, adică o moarte
oarecum onora bilă… militară… În fond, între gloanțele plutonului de
execuție și gloanțele dușmanului nu -i deosebire decât de calibru și de
calitate, nu -i așa?… A, firește, când dezertarea se complică cu trădarea
sau cine știe cu ce crimă capitală, atunci intră în funcțiune ștreangul,
fără doar și poate… În privința asta nici o Curte Marțială nu discută,
nici nu poate discuta, pentru că și codul e categoric: ștreangul! Cunosc
de altfel un caz precis, de pe când eram la Divizia a unspreze cea, în
Rusia, un caz tip ic, aș putea zice…
Drumul se îndreptase și vizitiul dădu bici cailor. Căruța prinse să
huruie și să hurduce atât de tare, că sublocotenen tul, în focul
povestirii, își mușcă limba. Se roși de durere și înjură în gând. Vru să
continue, dar hurducăturile î i schilo diră cuvintele, silindu -l să tacă. În
cele din urmă, temându -se să nu -și fi sângerat limba, începu să scuipe
ascuțit spre gârla din dreapta drumului, întocmai cum fac soldații când
au răgaz să fumeze în tihnă.
Zgomotul roților și hurducăturile des țeleniră gândurile lui Apostol.
"Azi la nouă era să osândesc iarăși… Acum alții mă vor osândi pe
mine! își zise dânsul, fără frică, ba chiar cu un fior de plăcere, urmând
numaidecât: Oare cine mă va înlocui azi?"
Căută răspunsuri câtva timp. În gând îi b âjbâiau nume de ofițeri,
fiecare cu grade și cu crâmpeie de amintiri, care de care mai
neînsemnate. Apoi uită ce vrea cu ofițerii și -și aduse aminte de Ilona și
de spânzurații de pe marginea șoselei, însă numai sub chipul unei
păreri de rău ciudate:
"Acuma nici nu vom trece pe dinaintea casei lor și pe Ilona nu voi
vedea -o niciodată, dar trebuie să trecem negreșit printre spânzurații de

care nu voi scăpa până -i lumea lume!"
Soarele frigea din spate. Munții își tremurau pădurile în mângâierile
razelor. Lângă șoseaua pietroasă, pârâul alerga în vale cu clipiri
argintii, ca un copil zburdalnic. Din căruța hodorogită baionetele pe
arme se înălțau spre cer, amenințătoare.
Lângă podul de peste gârlă, cotind în șoseaua cea mare, Apostol
întoarse ochii în dreapta, c ăutând barem casa Ilo -nei. Dar Lunca era
ascunsă după coastă.
Apoi se apropiară de braniștea cu spânzurații. Apostol nu voia s -o
mai vază, și totuși o văzu de îndată ce trecură de cotitura a doua… Plecă
fruntea în fundul căruței, două scân duri printre c are fugea șoseaua
înapoi… Caii, obosiți, cum dădură de umbră, își înceteniră trapul, până
ce căzură la pas. Când zări sublocotenentul spânzurații, nu -și mai putu
stăpâni uimirea și chiar o bucurie, parc -ar fi descoperit o mare noutate.
― Uite, uite ce in teresant! strigă privind cu atenție când în dreapta,
când în stânga. Lasă la pas, băiete, așa, să ve dem mai bine, că -i foarte
interesant!… Noi, pe front, trăim ca sub pământ… habar n -avem ce -i pe
lume… Toți trebuie să fie spioni, desigur… A, fireș te, spioni și
trădători!… Uite… da… Câți sunt?… Stai… trei… șapte… Bravo!…
Generalul nostru arde, ehei, nu glumește!
Râse zgomotos, larg, și se întoarse spre Bologa, vrând să -i spuie
ceva, ca și când ar fi uitat că -i arestat. Văzându -i însă capul plecat și
gâtul alb, lung și subțire, își aduse aminte, își curmă brusc veselia și,
cuprins de rușine, se răsti la viz itiu:
― Dă -i drumul, dobitocule! Ce vrei, să ne apuce prânzul aici?… Sau
n-ai mai văzut oameni spânzurați?… Dobitoc ule, dobit ocule!…
Apostol, cu ochii în fundul căruței, zări printre scânduri, pe șoseaua
care fugea înapoi, un gătej strâmb, întocmai for ma crengii de pe copacul
cu spânzuratul singuratic, în stân ga, îl cutremură o spaimă ciudată și,
ca o rugăciune, începu să mu rmure din buze:
― Dumnezeu… Dumnezeu…
Repetând același cuvânt cu nădejde fierbinte, i se coborî în suflet
încrederea și -și zise, ridicând capul spre albastrul însorit al văzduhului:
"De ce să mor?… Nu vreau să mor! Viața e doar… Viața!…"
Și îndat ă simți nevoia poruncitoare să vorbească, să se
dezmorțească și să arate că trăiește. Se uită înviorat la sub locotenentul
amuțit și zise cu glas umed și cu ochii zâmbi tori, parcă ar fi spus o veste
de necrezut:
― Frumoasă vreme, așa -i?… Lumea -i totdeau na fru moasă… toată
lumea…
Sublocotenentul tăcea zăpăcit. Apostol îl apucă de braț și urmă,
grăbit, îngrijorat să nu uite ce vrea să zică:
― Vorbeai adineaori despre diferite cazuri de dezertare… Ei…
camarade, ești încă tânăr și… Știi că eu azi la nouă trebuia să fiu la
Curtea Marțială… ca judecător, firește… nu -i ridicol acuma?… Am mai
fost o dată în Curtea Marțială… cu un caz foarte interesant… Un
sublocotenent ceh, unul Svoboda… N -ai priceput?… Svoboda, ceh,
spânzurat…
Căruța hurduca atât de rău, că gândurile lui Apostol se încurcară.

Își dădea seama și totuși continua cu încăpățânare să povestească
sublocotenentului "cazuri" și să -i explice că intenția lui… Hurducările
se întețeau și Apostol era neno rocit că vor sosi în Făget înainte de a fi
avut vreme să se lămurească deplin, să înțeleagă și sublocotenentul
cum stau lucrurile, ca și cum ar fi fost în fața unui judecător de care
atârna soarta lui.

3

Cam în același loc unde aseară stătuse de vorbă cu pre torul și cu
primarul, Apostol Bologa, între patru soldați cu baioneta la armă,
aștepta acuma întoarcerea sublocotenen tului care intrase să anunțe
sosirea prizonierului. În fundul ogrăzii aceleași două automobile și
parcul de motociclete, lângă hambarul cu arestații, parcă aceeași
santinelă, în cori dor și înaintea ușii din stânga, aceeași îngrămădire de
soldați… Și pomii înfloriți în spatele acaretelor, și fântâna cu cumpănă
în mijlocul curții… Numai soarele lumina mai vesel, și oamenii, din
ogradă, din ferestre ș i chiar din uliță, se opriseră în loc, uitându -se la
ofițerul între baionete, cu hainele murdare și rupte, cu fața tăbăcită de
osteneală și de emoții…
Apostol simțea toate privirile ca niște săgeți drept în inimă și iar
începu să bolborosească: "Dumnezeu … Dumnezeu…" ca o apărare
împotriva rușinii grele ce -i moleșea întreaga ființă. Avea privirile țintite
spre vârfurile prunilor înfloriți ce se înălțau deasupra coperișurilor din
fundul ogrăzii și astfel nu văzu pe groparul Vidor care, ieșind din casa
primarului, se apropie cu capul gol, necrezând ochilor, îngrozit.
― Ce s -a întâmplat, domnule locotenent? bâlbâi groparul, la câțiva
pași, cu glas plângător. Noi am crezut aseară că te -ai dus acasă, pentru
Ilona… și iată că… Vai de mine, vai ce nenoroci re!
― Da, pentru Ilona, rosti Bologa tresărind, întorcând privirea spre
Vidor cu o pâlpâire de bucurie.
În aceeași clipă însă își aminti că hârtia pe care i -a arătat ei Varga,
azi-noapte, era harta cu pozițiile și se întrebă, în gând, ce -a vrut să zică
Varga când i -a arătat -o și de ce i -a arătat tocmai harta cu pozițiile?
― Înapoi! Nu -i voie! bufni un soldat, morocănos, către groparul care
încerca să se mai apropie și care se retrase îndată ca mușcat de șarpe.
Printre soldații grămădiți la ușă, apăru subloc otenentul, făcând
semn escortei să înainteze cu prizonierul…
Într-o odaie plină cu mese de scris de toate felurile, pre torul aștepta
nerăbdător. Fusese înștiințat chiar în cursul nopții și pregătise tot
pentru accelerarea lucrărilor. În sfârșit, avea un "caz excepțional"! își
freca mâinile și umbla de ici -colo, lovindu -se de colțurile meselor. Pe
față îi juca mulțumire și emoție. La o parte, lângă un birou, ședea
plutonierul cu fața cenușie, frământând între degete un toc cu penița
nouă.
Când intră Bolog a, pretorul se opri în dosul unei mese, ascultă grav
raportul sublocotenentului, luă pachetul cu "obiectele" prizonierului și
iscăli ceremonios o dovadă de primire. De îndată ce plecă însă
sublocotenentul, fața pre torului își recăpătă expresia de satisfac ție,

încât Apostol zâmbi înseninat și cu o încredere frățească.
― Ei, domnule, zise pretorul cu un glas blajin, întocmai ca ieri când
a sosit Bologa cu automobilul, să procedăm re pede și sistematic, să nu
pierdem vremea! Nu -i așa?… Scrie, plutonier! Dumneata, poftim, ia
loc… colea, mai aproape!
În vreme ce pretorul dicta plutonierului introducerea obișnuită,
Apostol Bologa se așeză pe un scaun, între cele două mese de scris,
liniștit și stăpânit numai de un simțământ supărăto r de rușine. Apoi
pretorul citi raportul lui Varga de două ori, dând din cap foarte
mulțumit, desfăcu pachețelul și examină cu mare atenție fiecare
lucrușor, zâmbind uneori ca omul care -și vede confirmate
presupuner ile, crescând astfel în propria -i prețui re.
― Iar acuma te rog să răspunzi, scurt, militărește, la întrebările ce ți
le voi pune! murmură pretorul, fără să -l privească și continuând
cercetarea "pieselor de convingere".
Apostol, cuprins deodată de o dorință violentă de a -și descărca
inima, răspun dea grăbit, de -abia stăpânindu -și lim ba, încercând la
fiecare întrebare să explice pretorului îndem nurile tainice, adânc
sufletești. Pretorul însă îl întrerupea mereu cu întrebări noi, uimitoare,
adăugând că pe el îl in teresează numai faptele precise, c lare, nu
explicațiile. Vorb ind, Apostol se încălzi și i se aprinse fața, iar în ochi i se
ivi o strălucire stranie. În cele din urmă întreruperile îl ener vară, încât
se sculă și zise cu glas ascuțit:
― Domnule căpitan, eu nu vreau să ascund nimic, nici o umbră, nici
un amănunt care ar putea contribui la lim pezirea… situației!
Dimpotrivă, vreau să -mi deschid inima ca în fața unui duhovnic,
domnule căpitan, să se înțeleagă cum mi s -a zdruncinat echilibrul
sufletesc…
― Nu uita că eu sunt numai judecător ul care dorește să afle
adevărul și nicidecum duhovnic! răspunse pretorul cu un surâs rece și
puțin batjocoritor. Deocamdată avem un punct câștigat: încercarea de
dezertare, mărturisită, nu -i așa?
Bologa, mirat de surâsul lui, tăcu.
― Vasăzică, mărturisită și recunoscută, urmă pretorul. Motivele?…
Hm… Sper că vom descoperi și motivele, încet ul cu încetul… D -ta te rog
să-mi dai lucruri concrete, nu… echilibre sufletești! În orice caz,
numirea în juriul unei Curți Marțiale, recunoaște și d -ta, nu poa te fi un
motiv de dezer tare la inamic, nu -i așa? Dacă conștiința d -tale nu găsea
nici o vină acuzaților, rămânea liberă să facă opinie separată… A
împărți dreptate sau a pedepsi pe cei vinovați nu -i o crimă, ci o datorie
pentru orice om! în privința ace asta d -ta, om cu studii înalte, care
mâine -poimâine aveai să joci un rol de seamă în societate, tocmai d -ta
trebuia să…
― Uneori e mai îngrozitor să judeci pe alții decât să fii judecat! zise
Apostol, parcă i s -ar fi aprins lumină mare în suflet.
― Da, f irește, când cineva… Despre aceasta mai târziu! făcu
pretorul, frecându -și iar mâinile. Apoi, luând harta desfășurată și
punându -i-o sub ochi, adăugă triumfător și mândru: Dar aceasta cum
se potrivește cu povestea echili brului sufletesc?… Ești bun să -mi

explici?
Apostol păli. Într -o secundă îi trecu prin creieri cum a mințit aseară
că a uitat ceva și cum a luat harta numai ca să -și acopere minciuna față
de Ilona… Și totuși, când a pus -o în buzunar, a simțit că trebuie s -o ia,
negreșit îi trebuia.
― Asta e schița oficială, de la serviciul meu, îngână dân sul,
uitându -se pe hartă și căutând, instinctiv, drumul pe unde a vrut să
treacă dincolo și locul unde s -a întâlnit cu Varga.
― Știu… sunt și eu militar, zise pretorul cu dispreț. Dar cum a ajuns
în buzunarul d -tale? Și tocmai când încercai să dezertezi la inamic?
― Fiindcă… fiindcă… bolborosi Apostol, încurcat, roșind brusc și
apoi oprindu -se rușinat că iar era să mintă.
― Să -ți spun eu cum, reluă pretorul, privindu -l lung, cercetător.
Fiindcă n-ai vrut să mergi cu mâna goală! Nu -i așa?
Bologa nu răspunse și nici nu se uită în ochii pretorului care, după
o mică pauză, continuă, îndoind harta și aruncând -o pe birou.
― Și acuma să -ți explic tot eu și motivele cele adevărate pe care d -ta
cauți să le acoperi cu basmele echilibrelor sufletești!
Mai dinainte de a sosi Apostol, pretorul descoperise "mo tivele cele
adevărate" și interogatoriul urmărea numai con firmarea descoperirii
sale. Cei șapte spânzurați împreună cu cei doisprezece din hambar erau
membrii unei vaste organizații de spioni și trădători, cuibăriți în inima
diviziei din pricina indolenței generalului care nu l -a ascultat pe dânsul.
Firește că asemenea grupare criminală nu putea lu cra atât de tainic
fără o conducere deosebit de iscusită . Cei prinși nu -și mărturiseau nici
în fața ștreangului vinovăția, o dovadă minunată de soliditate a
organizației. Ambiția lui secretă a fost, de la început, să pună gheara pe
șeful bandei. Aceasta poate că i -ar dobândi și o decorație, în afară de
creștere a prestigiului înaintea tuturor. În sfârșit, Bologa! Pretorul se
miră numai cum de nu s -a gândit la el mai de mult și nu l -a
supravegheat. Bologa, român, pe frontul româ nesc… era la mintea
omului!… Dacă n -ar fi venit întâmplar ea în ajutorul justiției , criminalul
și-ar fi putut continua op era nesupărat de nimeni: ofițer cu decorații,
erou… cine să -l bănuiască? Numirea lui în juriul Curții i -a încurcat
toate ițele. Cum să condamne el, șeful bandei, tocmai pe com plicii săi?
Ar fi riscat ca vreunul di n acuzați, văzându -l în juriu, să se revolte și
să-i rupă masca!… Decât să se expună unei eventualități atât de
primejdioase, Bologa a ales calea cea mai bună, fuga la dușmanul pe
care l -a slujit cu credință și unde îl așteptau, desigur, recompense și
mai grase. De aceea a luat și harta, în care a însemnat cu precizie nu
numai pozițiile trupelor, ci și locurile diverselor servicii ale di viziei, până
și casa aceasta, unde se află cancelaria pretoru lui, ca să -l bombardeze
și să-l omoare și pe el într -o zi avia torii dușmani…
Apostol Bologa ascultă întâi uluit construcția pretorului, pe urmă
zâmbi nepăsător, ca și cum ar fi auzit o aventură străină. Când înțelese
însă că e serios și că de "construcția" aceasta depinde poate viața lui, i
se păru că de un ceas își terfelește sufletul și -l cuprinse o silă nespusă
de toată lumea. De aci încolo nu -l mai interesa ce spune pretorul.
Întoarse ochii spre fereastră și văzu tocmai chioșcul pe care i -l arătase

ieri primarul și unde voia să -i dea locuință. "Acum nu va mai sta pustie
casa de păpuși", se gândi el zărind în cori dorul chioșcului un soldat
înarmat, ajungând cu capul până la streașină…
Pretorul încercă să -l mai descoase, dar Bologa nu mai răspunse
nimic.
― Bine, nu ești obligat să răspunzi, zise pretorul, netul burat, clipind
repede. Avem dovezi destule și vom mai avea… Așa!… Atunci, citește
procesul -verbal și iscălește, te rog!
Apostol nu se mișcă. Pretorul îl măsură un răstimp, puțin nervos,
stăpânindu -se, și pe urmă vorbi făcând ochii mici:
― Fireșt e, nu te pot sili să iscălești… Trebuie să știi însă că aceasta
nu va împiedica mersul justiției!… Așa!… Să nu crezi cumva că… Se
întrerupse și adăugă către plutonier: Vei duce pe acuzat la închisoare,
fiindcă deocamdată am terminat… Sper că ai l uat măsurile?… Apoi vei
pleca îndată la Lunca, vei face o percheziție foarte minuțioasă la
locuința acuzatului și -mi vei aduce toate bagajele și mai ales hârti ile!
Afară, în prag, soldații se dădură la o parte. Soarele de mai sărută
obrajii prizonierulu i. În mijlocul ogrăzii genera lul Karg discuta
gesticulând cu un colonel. Plutonierul sa lută foarte țeapăn. Apostol
simți bine privirea generalului, furioasă și indignată, dar nici nu se
sinchisi. Trecând pe lângă casa primarului, întâlni în ușă pe gropar ul
Vidor și pe primăreasă, amândoi cu ochii spre el, îngroziți și cu lacrimi
de milă. Le răspunse cu un zânbet plin de credință, parcă le -ar fi spus
că toate acestea n -au nici o importanță.
Urcă treptele căsuței și văzu de -aproape soldatul încre menit în
coridor: înalt, foarte slab și deșirat, cu fața suptă și galbenă, cu hainele
largi și soioase, dându -și mare silință să pară marțial. Plutonierul
deschise larg ușa, lăsând pe Apos tol să treacă înainte.
― Dacă doriți ceva, vă rog să mă chemați pe mine… Am să vă trimit
îndată cafeaua sau, dacă doriți, ceai…
Așteptă două clipe și, neprimind răspuns, ieși trăgând ușa. Învârti
cheia de două ori în broască, apoi puse și un lacăt mare, petrecând prin
belciug. Urmară instrucțiile san tinelei, cu glas tare, înad ins, să audă și
prizonierul: să nu se miște din coridor, să privească din când în când pe
fereastră, să -l strige dacă s -ar întâmpla ceva… Soldatul trebui să repete
de trei ori instrucțiile. Pe urmă plutonierul coborî treptele de scânduri…

4

Apostol B ologa rămase în mijlocul odăiței cu ochii la ferestruica de
lângă ușă. Tresări auzind cheia în broască și ascultă instrucțiile
santinelei, neclintit, parcă ar fi fost țintuit locului. Mai auzi pașii
plutonierului, pe trepte, trei, apoi alții, de bocanci, î n coridor și în
sfârșit, în geam, văzu un pătrat din pântecele soldatului cu tunica
verzuie, încrețită, cu cartușierele negre și cureaua armei strânsă de o
mână no duroasă, cu pielea crăpată și foarte murdară.
Se uită împrejur, cum face omul când intră înt âia oară într -o casă
nouă. Își plimbă ochii pe masa lipită de perete, pe patul așternut, în
colț, pe scaunul de la picioare, fără spetează, pe lavoarul din cellalt

colț… Își scoase casca încet, fără zgomot, și o așeză cu băgare de seamă
pe scaun. Își net ezi părul pe tâmple, cu amândouă palmele, de multe
ori, parc -ar fi vrut să -și potolească o durere. Apoi merse până la ușă,
patru pași, se întoarse lângă masă. Peretele era văruit cam de mult și
varul plesnise. Se rezemă cu mâinile de dun ga mesei. Scânduri le nu se
împreunau bine și crăpătura din tre ele era astupată, neagră, deși tabla
trebuie să fi fost fre cată de curând cu leșie și nisip. Pe marginea dinspre
perete, în litere săpate cu briceag, scria: "Aici am suferit… zile".
"Stegarul bosniac, se gând i Apostol, amintindu -și vor bele
primarului. Oare de ce nu spune câte zile?"
Simți atâta lene în creieri, că nu -și mai urmări gândul. Își dădu
seama de aceasta și făcu câțiva pași, să -și vie în fire. Îi apăru în minte
figura pretorului și se așeză pe pat, legănându -și picioarele din
genunchi în jos. Acuma fereastra era o cruce de lemn într -un pătrat alb.
"Trebuie să fie peretele cancelariei pretorului, își zise dânsul și,
închipuindu -și iar înfățișarea pretorului, continuă ritmic: Dobitoc…
dobitoc… dobi toc…"
Apoi veniră amintiri rânduite frumos, una după alta, toate numai
din clipa întâlnirii cu Varga încoace. Îi defilau prin suflet secundele,
fiecare plină cu viață, cu niște bășici de sticlă, văzându -le conținutul.
Treceau însă cu o iuțeală ver tigino asă, ca un film învârtit nebunește, și
totuși se deose beau precis, amețitor de precis… Erau mii, poate
milioane, și se scurgeau într -o singură clipire, și reveneau în momentul
imediat următor, neîncetat, neobosite… Și el răscolea prin ele ca
într-un joc bizar și, privindu -le, murmura:
"O secundă mai puternică decât o viață de om…"
Peste câteva clipe i se păru că a greșit și adăugă, clătinând din cap:
"Viața omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet… Ce -i afară e
indiferent… nu există… numai su fletul există… Când nu va fi sufletul
meu, va înceta de a mai fi tot restul… restul…"
Prin geam văzu, în ogradă, doi soldați care treceau ținân du-se de
mână. Atunci își schimbă firul gândului, urmând:
"Și totuși restul hotărăște soarta sufletului me u… Și restul depinde
de alt rest… Pretutindeni dependență… Un cerc de dependențe în care
fiecare verigă se mândrește cu independența cea mai perfectă!… Numai
Dumnezeu…"
Cheia se învârti de două ori în broască, ușa se deschise ș i un soldat
puse pe masă o tavă încărcată. Plutonierul, înainte de -a zăvorî, zise
respectuos:
― Aveți și cafea, și ceai… la alegere…
Cu mâinile sprijinite pe marginea patului, cu picioarele atârnând
nemișcate, Apostol se uită lung la tava de pe masă. Î și aduse aminte că
n-a mâncat de ieri de la prânz. Se sculă și sorbi cu poftă ceaiul. Apoi se
simți copleșit de o apatie grea. Nu -i mai păsa că e închis într -o odăiță,
cu santinela la ușă… Se întinse pe pat cu fața -n sus și închise ochii.
Stătu așa, fără gânduri, un răstimp care i se păru o veșnicie. Apoi
aruncă o privire pe cadranul ceasului -brățară.
"Unsprezece! se gândi cu decepție. De -abia o oră a trecut de când
sunt aici… Dacă va trece vremea tot așa de încet, am să -mi pierd

mințile!"
Sări jos și î ncepu să umble de ici -colo, încercând să -și lămurească
deplin situația. În creieri i se frământau numai crâmpeie de gânduri,
dar inima îi tremura de frică și tul burare. Avea acuma intuiția că îl
așteaptă ceva îngrozitor, ceva ce îi amenință însăși temelia ființei… Se
opri în dosul ușii, cu ochii în gol, și deodată îi răsări creanga groasă din
copacul spânzuratului singuratic, ca un braț care arată înainte, în
viitor, o țintă hotărâtă… Îi veni să țipe, să se apere și anevoie izbuti să
pornească de colo până colo, din ce în ce mai grăbit, frământându -și
mâinile încrucișate la spate… Se silea să găsească o apărare împotriva
pretorului și o găsi în faptele din trecut.
"O rătăcire întâmplătoare nu cumpănește cât o faptă vite jească,
murmură cu nouă încrede re. Cine a fost în luptă știe că orice viteaz are
și momente de șovăire. Dar o singură rătăcire nu poate șterge o viață
întreagă de fapte, oricât ar umbla pretorul să mă ponegrească…"
Încetul cu încetul se potoli. Dragostea de viață îi născocea mereu
argumente și dovezi salvatoare. Pe urmă va începe o viață nouă din
temelie, clădită pe realități, nu pe himere. Toată viața lui trecută a
crescut dintr -o rădăcină bolnavă pe care trebuie să și -o smulgă din
suflet chiar de -acuma. Alt suflet îi trebuie, ferit d e veșnicele ezitări și
chibzuiri, capa bil de -a înfrunta lumea așa cum este, iar nu cum o
zugrăvește o închipuire șubredă. Meditațiile stârnesc numai conflicte
cu lumea.
"Atârnă mult de cine va fi în juriu, își zise deodată, cur -mându -și
gândurile. Precum și de apărător!… Cine -o să mă apere? A, da…
Klapka… I -am spus pretorului… A fost prima întrebare și primul
răspuns…"
Klapka?… Poate că ar fi fost mai folositor un militar viteaz, ale cărui
cuvinte să zguduie și să convingă sufletele militar ilor din juriu…
Klapka?… Cine știe dacă nu Klapka e pricina prăbușirii?! El a venit cu
pădurea spânzuraților și i -a picurat în inimă îndoielile… Viața e un
povârniș cu un capăt în cer și cu cellalt în neant. Omul trebuie să facă
imense sforțări să st ea în picioare, iar când a început prăvălirea, nimeni
nu-i mai poate reda echilibrul.
"M-am amăgit cu vorbe, parcă viața s -ar călăuzi cu vorbe…"
Atunci îi apăru în suflet Ilona și îndată simți o căldură
binefăcătoare, ca și cum chipul ei i -ar fi umplut i nima de o iubire vie, ca
o lumină uriașă, în care se cuprindeau toți oamenii și toată lumea.
Fericit, cu privirile strălucitoare, șopti în neștire:
"Iubirea trăiește veșnic, fără început și fără sfârșit… Prin iubire
cunoști pe Dumnezeu și te înalți până la ceruri…"
Se scufundă câteva clipe într -o liniște adâncă peste care sufletul lui
plutea lin și se legăna ca o frunză pe oglinda unei ape fără unde.
Apoi se scutură și porni iar, prin odăiță, ascultându -și pașii, care
băteau pe podele cu lovituri regula te, ca limba unui ceasornic…
Gânduri subțiri ca niște ace lungi îi înțepau creierii și -l usturau. Se
opri. Înțepăturile se risipiră brusc, lăsând în urmă un zumzet apăsător.
"Mi-am pierdut cumpătul, își zise dânsul cu amărăciune. Mintea,
împreună cu legi le și disciplina ei, se zdruncină ca o mașină între ale

cărei roți ai zvârlit un bolovan, de îndată ce e pusă în fața zidului ce
desparte ființa de neființă… Mai bine să dorm și să treacă peste mine
întâmplările în voia lor!"
Se trânti iar pe pat, căutân d să alunge gândurile, care totuși veneau
să-l chinuiască, întocmai ca niște vrăjmași fără îndurare. În răstimpuri
îi soseau în ajutor zgomote de afară, schimbarea santinelei, câte un
huruit de motor, câte un strigăt mânios… Apoi prânzul… Și iar
gândur ile, mereu gân durile…
Spre seară auzi pașii plutonierului: poate că -l cheamă pretorul… Se
bucură. Barem va mai scăpa de tirania gân durilor. Plutonierul împinse
ușa de perete și rămase în cori dor. În prag însă, cu o tavă de lemn pe
care aducea cina, se ivi Ilona… Apostol sări în picioare, fermecat, ca în
fața unei năluciri ispititoare. Ilona se duse la masă, așeză vasele și
tacâmurile, cu ochii numai la el. Pe obraji avea urme proas pete de
lacrimi, iar în ochi și pe buze un zâmbet de îmbărbătare, u mil, sfios,
sub care încerca să -și ascundă o groază cumplită… Goli tava și mai
stătu o clipă, neclintită, murmurând de câteva ori, domol, ca un susur:
― Dumnezeu… n -ai grijă. Dumnezeu…
Apoi ieși cu privirea în pământ. Apostol o văzu coborând cele tre i
trepte. Se frecă la ochi, buimăcit. Plutonierul intră și, aprinzând lampa
atârnată de o grindă, zise încet, să nu -l audă santinela:
― Atâta mi -a bătut capul primarul, și fetița atâta a plâns, că mi -am
călcat pe inimă și i -am dat voie să vă servească… F ata s -ajurat că se
omoară dacă n -o las… Oameni suntem, domnule locotenent… Numai să
luați seama, vă rog mult… De -ar afla domnul căpitan, pe cât e de
înverșunat, ar fi vai și amar de mine…
Bologa stătea în același loc, înlemnit, cu fața aprinsă de o bucurie
copleșitoare. Nu se mai simțea singur, și sufletul îi era înflăcărat de
speranță. Șopti într -un extaz de rugăciune:
― Dumnezeu…

5

A doua zi, dis -de-dimineață, veni Klapka, nervos, agitat. Plutonierul
stătu afară, cu santinela, lângă ușa închis ă, cu ceasornicul în mână.
― N-avem decât cel mult o oră, începu Klapka repede, strângându -i
mâna puternic. Atâta mi -a îngăduit pretorul, și încă excepțional… Dar
nici n -am nevoie de mai mult, fiindcă știu tot, tot… Sunt de -aseară aici
și cunosc toate amănuntele, numai din dosarul alcătuit de bunul
nostru magistrat… Când s -a aflat că eu sunt apărătorul, m -au
înconjurat și groparul, și primarul, și fetița… logodnica ta… Biata
fată!… Ce suflet!… Acuma nu mă mir cum ai putut să… Acuma înțeleg
perfect… S -au sfătuit cu mine ce -ar putea face ei pentru salvarea ta.
Groparul, inimos om, s -a oferit să spargă binișor peretele căsuței, în
fund, să scapi prin fugă… Copilării de om bătrân! Nevasta primarului
s-a aruncat aseară la picioarele generalu lui, a plâns, s -a rugat să te
ierte… Generalul se zice că o respectă mult, pentru că femeia îi gătește
niște mese împărătești… A obținut atâta, ca generalul să nu intervie
împotriva ta, să lase Curtea să judece în deplină independență.

Vasăzică și viața ta se află în mâinile juriului! Cu o apărare viguroasă și
isteață sper să evităm… Dar depoziția ta e îngrozitoare și revoltătoare!
Îți bagi gâtul în ștreang, Bologa, de bunăvoie!… Noroc că ai avut
prezență de spirit să nu iscălești… De aceea am ceru t un supliment de
instrucție și, după stăruinți colosale, am izbutit. Acuma să mă ajuți și
tu, înțelegi? Întâi vei renega prima depoziție, dar, știi, foarte energic, pe
urmă vei tăgădui categoric că ai vrut să dezertezi la inamic… Restul
rămâne în sarcin a mea… Am să găsesc eu explicații plauzibile în
privința rătăcirii tale, noaptea, prin liniile de tranșee pe care nu le
cunoșteai… Chiar harta, asu pra căreia pretorul se străduiește să -și
întemeieze acuzația de spionaj și trădare, cred că am s -o spulb er cumva
din dez bateri… In sfârșit, trebuie să avem speranță, Bologa! Tre buie!
Klapka, vorbind, își trăsese scaunul lângă masă și se așezase.
Apostol, calm, în picioare, cu spatele spre fereastră, privea inscripția
zgâriată la marginea scândurii: "Aici am sufer it…" Când căpitanul tăcu
întrebător, Apostol zise rar, uitându -se drept în ochii lui:
― Când voi fi judecat?
― Peste trei ore… da… la zece… negreșit, bâlbâi Klap ka, surprins.
Bologa întoarse ochii iarăși la inscripție, o silabisi și urmă domol:
― Atunci, ce nevoie de…?
Nu sfârși, dar Klapka înțelese și sări de pe scaun, înțepat, aproape
furios, îl apucă de umăr și -l scutură, sâsâind:
― Trezește -te, omule!… Ești nebun? Nu -ți dai seama ce te așteaptă?
― Moartea, zise Apostol, privind ia r în față, cu o umbră de surâs pe
buze.
― Ștreangul, Bologa! Auzi?… Ștreangul! șopti căpitanul, roșind și
uitându -se, fără să vrea, la gâtul lui strâns în guler ul înalt al tunicii.
Numai un om nebun își vâră gâtul în laț, când viața îi surâde și -i
făgăd uiește… Ești dator să trăiești! continuă apoi, după o pauză, mai
potolit, bătându -l pe umăr. Când ți se îmbie o portiță de scăpare
aproape sigură, n -ai dreptul să te codești, nu ți -e permis!… Am fost și
eu în situația ta, poate puțin mai ușoară… puți n… Vedeam
spânzurătoarea în temniță, da… și știu că moartea, când o privești prea
adânc și îndelung, începe să te ademenească. Dar trebuie să te smulgi
din ademenirea ei, Bologa, căci orice viață e mai bună ca moartea!…
Ți-am spus și altă dată… Via ța e reală, pe când dincolo de moarte…
― Cine știe dacă dincolo de moarte nu e adevărata viață? răspunse
Apostol cu glas tărăgănat, leneș. Dacă ai fi venit ieri cu portița aceasta,
poate că te -aș fi sărutat și mi -ai fi luat o piatră de pe inimă… Căci i eri
viața m -a torturat îngrozitor cu niște clește de foc îngrozitoare! Aseară
însă am văzut pe Ilona și… m -am regăsit, mi -am regăsit iubirea… Altfel
cum aș fi îndurat o noapte întreagă aici, singur?… Acuma mi -e sufletul
liniștit… De ce să reîncep c hinurile?… Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi
ajunge, căci iubirea îmbărbătează deopo trivă pe oameni și pe
Dumnezeu, viața și moartea. Iubirea cea mare e aici, în odăița aceasta…
O respir în fiecare clipă… E în mine și în afară de mine, în tot cuprinsu l
infinitului… Cine n -o simte nu trăiește aievea; cine o simte trăiește în
eternitate… Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea
stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și

inexistente… Poate să mă mai ispitească vi ața, poate să mai sufăr, dar…
Klapka îl asculta nerăbdător, îngrijorat. Cuvintele lui i se păreau
rodul fricii de moarte. În cele din urmă îl întrerupse:
― Dragul meu, nu -ți dai seama oare că aiurezi?… Aseme nea
fantasmagorii poate să -și îngăduie omul când e acasă, la birou, odihnit,
sau în momente de entuziasm, într -o discuție, nu însă în fața morții!…
― O închipuire care împacă sufletul e tot ce poate dobândi omul în
viață! murmură Apostol, cu o strălucire mare în ochi.
― Dar bine, omule, tu vei mur i ca dezertor și spion, și trădător, în
sfârșit ca un criminal, iar nu ca apostol al iubirii! se înfurie iarăși
căpitanul, adăugând: Să știi că, de vei con tinua tot așa, o să te declar
nebun în fața Curții și tot am să te scap!
― Criminal? zise blând Bolo ga. Orice mormânt e lăcaș de iubire,
fiindcă…
― Destul, încetează, Bologa! făcu Klapka, indignat. Nu mai vreau
să-ți ascult balivernele! Am venit să te salvez, nu să ascult nerozii…
Astea să le spui pe urmă, după ce va fi trecut primejdia!
― Crezi că o viață smulsă prin minciună ar mai avea vreun farmec
sau vreun preț? întrebă Apostol, cu altă voce.
― Minciuna care poate salva o viață de om e mai prețioasă decât
toate adevărurile! răspunse căpitanul cu hotărâre. Eu îmi voi face
datoria până la capăt! Am să te scap chiar împo triva voinței tale și sunt
sigur că mai târziu o să -mi mulțumești!… Pentru tine am trecut peste
suspiciunile care mă înconjoară… Nu -mi pasă!… Numai să nu -mi pui
bețe-n roate! Atâta te rog… Va veni pretorul… ajută -mă! Te im plor!…
Rămâi cu bine și Dumnezeu să -ți lumineze gân durile!…
Îi strânse amândouă mâinile, privindu -l lung în ochi, cu îndemn și
căldură, ca un părinte pe un copil nesocotit. De la ușă îi mai șopti:
― Voință, Bologa!
Plutonierul salută și, îndată ce cob orî Klapka, se repezi în odăiță, se
uită împrejur, cercetător, înfricoșat. Pretorul îi poruncise, de repetate
ori, să fie cu ochii în patru ca nu cumva prizonierul să se sinucidă.
Acuma tremura să nu fi lăsat căpitanul vreo armă. Deși nu mirosi nimic
suspe ct, zise rugător și moale:
― Să nu mă nenorociți, domnule locotenent, din suflet vă rog!… Eu
fac tot ce pot și chiar mai mult, dar să nu mă nenorociți…
Apostol pricepu și zâmbi. Răspunse prin o ridicare de umeri și se
lungi pe pat, obosit. Se odihni vr eo zece minute, apoi începu să măsoare
cu pașii odăița în lung și -n lat… Așa îl găsi pretorul, care veni, cu o
servietă umflată la subsuoară, ordonând plutonierului să închidă ușa și
să rămâie înlăuntru.
― Apărătorul d -tale, zise pretorul rece, grav, pun ând servi eta pe
masă, ne -a comunicat că mai ai de făcut niște declarații de mare
importanță, care ar putea să modifice rad ical convingerea mea chiar în
privința calificării faptei d -tale. Deși nu -ți ascund că mă îndoiesc,
totuși, cu permisiunea și din or dinul excelenței -sale, sunt gata să
înregistrez orice ai mai avea de spus asupra…
― M-am răzgândit… Nu am de adăugat nimic! răspunse Apostol
repede, ca și cum i -ar fi fost teamă să nu întârzie.

Pretorul, care tocmai făcuse semn plutonierului să treacă la masă și
să scrie, se întoarse brusc spre Bologa, întâi mirat, pe urmă cu o
satisfacție triumfătoare:
― Eram sigur! izbucni falnic. I -am și spus căpitanului Klapka…
Parcă nu cunosc eu psihologia… vinovaților?… De altfel, nici n -ar fi
demn pentru un ofițer, chiar în cazul d -tale, să recurgă la minciuni.
Omul, când a săvârșit ceva, să aibă cura jul răspunderii!
Apostol nu -și putu stăpâni un zâmbet auzind sfaturile pretorului și
mai ales tonul marțial cu care i le spunea. Pre torul însă, mulțumit cum
era, nici nu se mai uită la el și dădu să plece. Își aduse aminte c -a lăsat
servieta pe masă.
― A, da, să nu uităm, zise atunci, căutând în servietă și scoțând o
scrisoare: Poftim! s -a găsit de ieri la locuința d -tale… probabil că ieri a
sosit… Nu ți -am putut -o da până ce n -am găsit cine să mi -o traducă,
fiindcă e în românește…
După ce rămase singur, Apostol desfăcu scrisoarea de la maică -sa și
o citi, încet, rar, să o priceapă mai bine sau să -și încerce inima.
O citi a doua oară, și tot nu înț elese nimic. Cuvintele îi pătrundeau
în creieri, fără sens, ca niște semne moarte. În vreme ce -i alunecau
ochii peste rândurile negre prin minte i se plimba un singur gând,
stăpânitor și tulburător:
"Acuma plutesc între viață și moarte, între cer și pământ , ca omul
care și -a tăiat craca de sub picioare și așteaptă să cadă fără să știe
barem unde va cădea…"

6

― Bologa, te implor, ajută -mă! șopti Klapka, în cancelar ia
pretorului, transformată în sala de ședințe, înainte de -a începe
dezbaterile.
Apostol a vea ochii mai adânciți în cap și roșii, încercuiți cu dungi
vinete, și obrajii de o paloare străvezie, în care se desenau vinele
albastre șterse. Pe vârful limbii îi stăruia un gust sărat de lacrimi, iar în
cerul gurii, o uscăciune necăcioasă, ca după un s omn cu coșmare. În
suflet însă îi sălășluia liniștea, ca o domniță cu mâinile moi și calde.
Se simțea foarte bine și se uita cu mare curiozitate împrejur, ca și
cum niciodată n -ar mai fi umblat pe aici, deși odaia era ca și ieri, doar
că birourile fuseseră adunate în fund spre a face loc mai larg înaintea
unei singure mese lun gi, învelită cu postav verde și împărțită în două, la
mijloc, de o cruce albă de metal!… Apostol examină pe toți ofițerii care
ședeau la masa lungă, țepeni, drepți, solemni și aproa pe speriați. Se
bucură văzând că președintele juriului e colone lul de odinioară, cu fața
colțuroasă, din tren, pe care -l întâl nise în compartimentul generalului
și care îi luase apărarea… Acuma părea mai palid, și în privire avea
ceva… Pe ceilalți nu -i cunoștea nici barem din vedere, afară de
locotenentul Gross, care ținea capul în jos, ca și când i -ar fi fost rușine.
Apostol se uită mai îndelung spre dânsul, vrând să -i întâl nească
negreșit privirea, să -l întrebe cum se face că a primit să judece pe un
camarad și să -i arate că, iată, el nu -i nici șarlatan, nici smintit, fiindcă

mai bucuros a fugit decât să mai osândească…
Când își auzi numele, rostit cu glas tare, tresări, mirat: de ce strigă
tocmai numele lui? Răspunse "prezent" și nu se dumeri nic i când
colonelul îi puse întrebări neobișnuite, ca unui străin. Totuși, fără a se
gândi la ce spune, răspundea corect, se uita în ochii colonelului, își
dădea seama că în clipele aces tea se cântărește viața lui și auzea parcă
un fâlfâit straniu de aripi c are stârnea un vânt rece în sală. Dar în inimă
îi picurau de undeva, neîncetat, stropi de amărăciune, din care i se
răspândea în tot corpul o frică lentă, ca o caracatiță dezgustătoare.
Încerca să se apere și nu putea și, din pricina aceasta, simțea că va
trebui să izbucnească într -un hohot de plâns. I se părea că președintele
vorbește atât de tărăgănat, că trece un secol până ce sfârșește o
întrebare la care el răspunde în trei cuvinte vertiginoase.
Apoi, lângă mescioara pretorului, cineva începu să citeas că ceva,
câteva minute, cu glas ciudat, pronunțând vorbele ciu dat.
― Acum spune motivele și împrejurările dezertării! zise deo dată
colonelul, țeapăn, mișcând buzele ca un automat.
Bologa auzi întrebarea, strident, ca un cuțit ce cade pe o sticlă și o
sparge. Și zgomotul acesta îi trezi toate gândurile și simțirile,
ascuțindu -i-le ca niște brice gata să -i ciopârțească tru pul și sufletul. Se
uită spre fereastră și întâlni capul pretorului, mândru și încrezut, parcă
el ar fi dezlegat de mult toate tainele l umii. Îl supără atâta suficiență și
întoarse ochii în cealaltă parte, unde era Klapka, apărătorul, care,
vrând să -l îmbărbăteze, îi făcu un semn atât de ciudat, că i se strâmbă
fața, iar Apostol se cutremură și se simți îndată părăsit și singur ca
într-o câmpie nemărginită, plină de mărăcini și buruieni otrăvitoare. Și
totuși atunci i se stinseră toate îngrijorările și sufletul i se pătrunse de
încredere mare.
― Dezertare? șopti privind cu ochii strălucitori crucea albă
dinaintea președintelui.
Apoi plecă f runtea și, în tăcerea amară ce se împânzi, între barea lui
pluti câteva momente, ca o mustrare blândă. Și iarăși răsună glasul
colonelului, tremurat, parcă o mână nevăzută i -ar fi strâns beregata:
― Răspunde la întrebarea mea, locotenent Bologa…
Și, după o tăcere mai grea și amenințătoare, glasul urmă, tot
șovăitor:
― Vina e covârșitoare, desigur, dar Curtea va asculta cu lu –
are-aminte apărarea d -tale… Prin urmare, vorbește…
O mișcare grăbită umplu o pauză scurtă. Pe urmă țâșni, ca un
glonț, glasul pr etorului, revoltat, rotunjind cuvinte care se înălțau
până -n tavan, se izbeau de pereți și plesneau capetele tuturor ca niște
palme umede. Pe urmă glasul lui Klapka, patetic, protestând stăruitor…
Și amândouă se învârteau ca două sulițe în inima lui Apos tol care,
nemaiputându -le răbda, murmură, fără să ridice capul:
― Mai repede, mai repede, pentru Dumnezeu…
Deși îi era gâtul uscat și în aer se încrucișau încă urmele glasurilor
de adineaori, șoapta lui zbârnâi prelung în toate ure chile și atrase
asupra lui toate privirile, întrebătoare și nedumer ite.
Urmară repede alte întrebări, din ce în ce mai aspre și mai

poruncitoare, care i se înfigeau în inimă ca niște gheare ascuțite și -l
strângeau de gât să -l sugrume. Când simți că se înăbușe, tresări,
îngrozi t, galben la față. Gulerul tunicii i se păru un laț nesuferit. Cu o
smucitură disperată își rupse gulerul și strigă răgușit:
― Omorâți -mă!… Omorâți -mă!…
Gestul și strigătul lui stârniră uimire și indignare. Colonelul se
sculă în picioare, cu ochii fulg erători, și bătu cu pumnul în masă, în
vreme de Apostol căzu grămadă pe scaun, respirând greu, cu obrajii ca
varul stins, cu privirile roșii agățate de cru cea albă.
În sală se restabili curând solemnitatea și toată lumea își reluă
înfățișarea gravă dinain te. Incidentul fu dezbătut calm câteva minute,
apoi trecură mai departe, conform procedurii obișnuite, pe care au
tulburat -o puțin zvârcolirile unei vieți. Și Apostol stătu pe scaun liniștit
și nemișcat. În urechi îi susurau cuvinte și fraze care nu -l inte resau
deloc, căci crucea de pe masă îi turna în suflet mângâiere.
Apoi președintele rosti deodată, sever:
― Acuzatul mai are ceva de spus?
Bologa auzi și înțelese întrebarea; nu se clinti însă, ca și cum n -ar fi
fost vorba de el.
― Dezbaterile fiind terminate, Curtea va intra în deliber are! zise iar
colonelul, supărat.
Pretorul făcu un semn și plutonierul se apropie de Apostol.
― S-a sfârșit? întrebă el, ridicându -se brusc de pe scaun, încât
plutonierul se sperie. Da?… S -a sfârșit!…
Se înch ină foarte adânc în fața juriului și ieși afară grăbit,
sprinten…

7

― Ei, domnule locotenent, s -a isprăvit și asta!… De -acuma o să fiți
mai liniștit! zise plutonierul, cu un zâmbet misterios, în odăiță. Poftim
prânzul… vă așteaptă… s -o fi răcit.. .
Apostol se uita lung la el și vru să întrebe ceva, dar plutonie rul plecă
înainte de a -și fi hotărât el întrebarea în minte.
"Oare ce -a zis plutonierul? se gândi Bologa, singur.
Poate că el știe ceva… E vechi în serviciu și a văzut multe cazuri…"
Când își dădu seama ce speranțe se împletesc în gândul ac esta, îl
părăsi mormăind:
"Prostii… Uite ce prostii mă apucă…"
Își aruncă pe pat casca și râse scurt, sec, fals, frecându -și coșul
pieptului cu palmele, ca și când ar fi încercat să -și mulcomească bătăile
inimii. Simți în buzunarul tunicii fâșâit de hârtie și se opri voios:
― Acuma să vedem scrisoarea mamei, s -o înțelegem…
Doamna Bologa îi scria numai mărunțișuri de prin Parva, despre
cunoscuți și necunoscuți. Că Pălăgieșu se laudă că Apos tol i-a cerut
iertare, că Marta vine mereu pe la ea și se consideră tot logodnica lui, că
Domșa îi zice tot "cuscră", că a făcut multe bunătăți de sărbătorile
Paștilor și că o să -i rămâie neatinse fi indcă e singură și amărâtă, că l -a
visat în noaptea de Vinerea Mare foarte urât și a dat o slujbă chiar în

ziua întâia de Paști ca să -l ferească bunul Dumnezeu de primejdii…
"Biata mamă! își zise Apostol cu un zâmbet umed. De -ar ști ea în ce
primejdie mă zbat eu acuma!… când va afla vestea… Trebuie s -o afle de
la mine… să afle barem că tot ea mi -a alinat inima în ceasurile din
urmă, ca și în cele dintâi ale vieții mele pământești!"
Trase scaunul lângă masă și, gustând din mâncările răcite ce -l
așteptau de mult, mai citi de câteva ori scrisoarea oprindu -se de fi ecare
dată la visul urât și căutând să ghicească ce anume o fi visat maică -sa.
Când veni plutonierul cu un soldat să ia vesela, Apostol ceru hârtie
și cerneală. Peste câteva minute hârtia albă râdea pe masă ca o pată de
speranță, dar el nu se mai grăbi să scrie. Alerga de ici -colo, cu mâinile la
spate, cu gândurile vălmășag… De câte ori zărea hârtia, îi fulgera prin
minte cum, totdeauna înaintea luptelor grele, când simțea în suflet frica
morții, a scris mamei sale scrisori lungi, luându -și rămas bun… L e scria
cu teamă și îngrijorare, și totuși printre rândurile întristate, scri ind,
citea numai speranțe bune. Dragostea de viață era atunci mai tare ca
frica de moarte. Pe urmă, după ce trecea primejdia, recitea
"testamentul" și zâmbea fericit și rupea în bucăți foarte mici foaia cu
gândurile posomorâte. Câte "testamente" de ac estea a rupt?… Pe când
acuma trebuie să scrie un testament definitiv… Acuma, din moment în
moment, poate să vie pre torul, să -i citească niște paragrafe și să -l
anunțe că la ora cutare va muri negreșit, cu deplină siguranță, fără pic
de nădejde. Iar la ora hotărâtă, precis, niște oameni vor sili sufletul său
tânăr să se despartă de trup pentru totdeauna, la o oră precisă…
Acuma, când va sfârși scrisoarea, va ști că mâinile care au scris -o nu
vor mai rupe -o și nici ochii nu vor mai vedea -o, pentru că mâine, pe
vremea aceasta, corpul lui va fi îngropat în pământ sau va atârna
undeva, iar mintea lui, care își dă seama de toate acestea, mâine nu va
mai naște nici un gând, ci va fi gr ămăjoară de creieri morți, năpădiți de
sânge închegat…
Și totuși hârtia râdea pe masă, parcă ar mai fi fost vreo spe ranță
undeva… Apostol Bologa depăna amintiri de prin romane și cronici,
unde, în clipa supremă, sosește în goana calului so lul aducăto r de
iertare și de viață. Descoperirea îl bucură nu mai câteva clipe, pe urmă
se înfurie și rosti răspicat:
― Voi muri negreșit peste… Peste câte ore?
Atunci îl îmbrățișă groaza, din ce în ce mai strâns și mai sălbatic,
înghețându -i sângele. Și î n vreme ce groaza îl tortura, mintea lui căuta
să o alunge cu "inexorabilitatea morții", cu "dezgustul" de viața aceasta
pe care el însuși, conștiința lui împăcată, a azvârlit -o, cu credința în
viața de dincolo, unde sufletul mântuit se va uni cu Dumnezeu. .. Dar
toate închipuir ile minții se prăbușeau pe rând, ca niște castele de cărți
de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, șoptindu -i în
suflet un singur cuvânt, în fața căruia se sfarmă tot: moartea… Îi venea
să plângă mereu și nu putea. S e uită la ceas: patru după -amiază…
"Și încă nu mi -au comunicat sentința… De ce nu vine pre torul?…
Cel puțin să știu sinur… Adică de ce să știu?"
Siguranța ar spori doar chinurile groazei. Mai bine așa. Orice
întârziere e un câștig, chiar de suferi nță. Apoi întârzierea poate avea și

motive bune. Adică de n -ar fi înțeles Curtea că e nevino vat? Ar fi fost
poate mai bine să vorbească, să dovedească…
Dar ce nevoie e de vorbe când trecutul lui vorbește singur, bar em
prin cele patru medalii de vitejie ? în asemenea cazuri Curtea e datoare
să trimită la plimbare pe pretorul dobitoc și să hotărască achitarea în
unanimitate… Sau cel puțin cu majori tate de voturi. Colonelul i -a luat
apărarea și în fața generalului, atunci… Gross nu poate să voteze
pentru condamnare. Apoi de partea președintelui trebuie să mai fie
cineva… Și uite ma joritatea!… Uite și pricina întârzierii!
Hârtia, sub o călimară ruginită și murdară, râdea întruna. Apostol,
înviorat, se duse la masă, se așeză pe scaun, luă tocul și în cercă penița.
Îi tremurau degetele cumplit și nici un gând nu i se arăta limpede.
"Mai târziu… mai e vreme!" își zise după un răstimp, liniștit, pornind
iar să umble de ici -colo.
Peste un sfert de ceas se opri brusc la picioarele patului, fără urme
de sâ nge în obraz, cu privirea spre ușa în care cheia se învârtea
scârțâind mai ascuțit ca totdeauna.
"Acuma vine siguranța!" îi țâșni prin creieri ca un fior de foc, încât
parcă simțea cum îi sfârâie celulele cenușii.
Era plutonierul cu un sold at care aducea cina.
― Ați isprăvit de scris? întrebă, vrând să strângă masa, fără să se
uite la Bologa.
― Nu, nu… nici n -am înce… zise Apostol deodată foarte agitat,
adăugând repede, cu niște ochi ieșiți din orbite: Așa -i de mare graba?…
S-a hotărât sentința, s -a…
― Sentința desigur că s -a hotărât de mult, răspunse plutonie rul
tărăgănat și parcă cu glas neobișnuit. Se așteaptă numai aprobarea de
sus… de la Marele Cartier… Așa -i regulamentul pentru domnii ofițeri…
Dar mult nu mai durează, nu, nu… Trebuie să pice răspunsul din
minut în minut, căci în război și în cazuri d -astea merge repede… În
război toate merg repede…
Apostol Bologa vedea că omul acesta îi cunoaște soarta, dorea să -l
întrebe și nu cuteza. Soldatul se strecură afară, în vârful picioarelor, ca
dintr-o casă de mort. Plutonierul zise mai încet:
― Fetița plânge și se zbate, vai de sufletul ei… Dar nu mai pot,
domnule locotenent, să mă iertați și să nu vă supărați!… Eu aș fi
lăsat-o, ca și ieri… dar domnul căpitan tot pr in ogradă se învârtește și,
dacă ne -ar prinde, Doamne ferește… Am să vă aprind lampa când o veni
băiatul să ia farfuriile, că încă nu s -a întunecat de tot.
Glasul plutonierului rămase în sufletul lui Apostol ^i după ce se
închise ușa, ca un izvor de sper anțe luminoase. Ii bătea inima năvalnic,
voioasă. Îi părea rău că n -a trimis o vorbă bună pentru Ilona, dar se
mângâia că poate în curând îi va spune el însuși mai multe.
"Cine știe? îngână cu bucurie. Numai Dumnezeu știe ce poate aduce
ceasul…"
Se uită încrezător pe fereastra cu cruce cafenie. Amurgul trăgea pe
furiș obloanele întunericului.

8

După miezul nopții, Apostol Bologa, istovit, se întinse pe pat. O
tăcere imensă îl împresură, parcă toată lumea ar fi încre menit într -un
somn de mormânt. Linișt ea galbenă din tavan îi picura în ochi și îl
ustura. Ațipi.
Deodată se trezi. Afară răsunau pași, pe trepte, în coridor. Sări în
mijlocul odăiței și rămase pironit acolo, cu inima zgribu lită,
murmurând din buzele -i albe:
― Doamne -Dumnezeule… Dumnezeule. ..
Ușa se deschise larg, cu zgomot mare, izbindu -se de perete. Din
întuneric apăru pretorul cu o foaie de hârtie în dreapta, în ținută de
campanie, cu ochii stinși în obrajii bulbucați sub cas ca de fier. În dosul
lui veni plutonierul, de asemenea cu cască , ținând ceva pe brațul stâng
și în mână, cu privirea speriată, ca și cum ar fi fost sigur că pretorul are
să-i facă vreo observație aspră. În întunericul ușii, afară, se zvârcoleau
capete multe, sclipeau ochi înfrigurați, ca o vedenie dintr -o baladă
sânge roasă.
In mijloc, neclintit, cu părul lung, puțin vâlvoiat, Apostol cer ceta din
ochi, fără a -i învârti în orbite, cu luciri repezi, fața pre torului, hârtia din
mâna lui, casca plutonierului. Și în fiece clipă milioane de gânduri îi
răsăreau și mureau în creieri, parcă toți atomii materiei cenușii s -ar fi
aprins și ar arde cu flăcări clocoti toare.
Pretorul se apropie de masa pe care hârtia albă râdea nea tinsă,
ridică sentința sub lumina lămpii și, fără introducere, începu să
citească rar, cu voce clară, întorcând ochii spre Bologa după unele
cuvinte pe care le apăsa ca și când ar fi fost sublin iate. Apostol asculta
și se uita numai la buzele pretorului, roșii, late, uscate, netezite uneori
cu vârful limbii trandafirii. Înțelese deslușit "în numele împăra tului",
"crimele săvârșite, dar neizbu tite, de trădare și dezertare la inamic",
"degradare și eliminare din gradele armatei", "moarte prin ștreang…"
― Sentința va fi executată imediat! sfârși pretorul, îndoind hârtia și
aruncând o privire furișă în fața lui Bologa.
― Imediat… imediat, repetă Apostol foarte domol, adăugând în
gând: "Dar ora?… De ce nu spune ora?"
Atunci surprinse un gest al pretorului și văzu că plutonierul se
apropie atât de umilit, că părea un necunoscut rătăcit aici cine știe
cum.
― Conform sentinței… degradare… tunica militară… trebuie haină
civilă, zise iar pretorul, începând cu glas sever, zăpăcindu -se de ochii
lui Bologa și isprăvind rugător.
Apostol nu pricepu, dar fără să priceapă, își descheie încet tunica,
își scoase g ulerul și -l puse pe masă, peste călimara rugi nită, apoi
lepădă haina, o împături cu mare băgare de seamă, o așeză pe pat și o
netezi de două ori cu dosul palmei. Cămașa îi era umedă de sudori
calde, ridicată și cocoloșită la spate, între bretelele vărgate . Își potrivi
cămașa în spate și -și îndreptă bretelele, care -i alunecaseră puțin de pe
umeri. Atunci, uitân du-se întrebător în fața pretorului, văzu că ochii lui
îi exam inează cu spaimă gâtul alb, subțire, cu arterele umflate. Se
întoarse spre plutonieru l care -i întindea ceva și observă că și

plutonierul se uită la gâtul lui. Se tulbură și se întrebă în gând de ce se
uită amândoi la gâtul lui?
― Și haina… și pălăria sunt din partea primarului, bâlbâi
plutonierul înfricoșat, întinzându -i-le deodată, ca ș i cum n -ar mai fi
îndrăznit să le ție.
Apostol Bologa luă haina pământie și o îmbrăcă repede, dârdâind de
frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul, grăbit să sfârșească, o
așeză binișor pe masă, deasupra gulerului, acoperind de tot hârtia albă,
lucitoare.
Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. În sfârșit,
pretorul își drese puțin glasul și vorbi, încurcăndu -se îndată:
― Dacă ai vreo dorință… eu… noi… conform legilor… orice dorință în
clipa…
Apostol îl privi drept în ochi, l ung, fascinator și apoi, brusc, se
întoarse cu spatele, parcă și -ar fi adus aminte că pe pat e ceva…
Pretorul avu o mișcare de curiozitate, să vază ce va face, dar își reveni în
fire și ieși cu demnitate, urmat de plutonierul care trase încet ușa, fără
să mai învârtească cheia în broască.
Obișnuit cu zgomotul lacătului, Apostol se uită buimăcit, șoptind:
― Oare de ce n -au încuiat și n -au pus lacătul?… Oare…
Din toate colțurile minții zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu
vești încântătoare. Poate că acuma, după ce s -a îmbrăcat în haină
civilă, n -are decât să pună mâna pe clanță și să plece… departe… să
trăiască… Poate că nici santinela nu mai e pe cori dor… Poate că afară îl
așteaptă Ilona și Klapka și preotul Bote -anu.
Dar, în vreme ce -și depănă nădejdile strălucitoare, ușa se deschise
iar, și în prag se arătă preotul Constantin Boteanu, înalt, slăbuț, cu
patrafirul pe piept, cu o carte subsuoară, cu crucea în mână. O clipă se
uită blând, nedumerit, apoi intră, închise ușa și merse drept la A postol,
murmurând cu glas cân tat, pătrunzător:
― În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea
și-n vecii vecilor…
Apostol crezu o secundă că speranțele lui, printr -o minune
cerească, au pornit să se împlinească. Zdrobit de povara suferințelor, se
prăbuși în genunchi, sărută cu lăcomie crucea, își ascunse obrajii în
cutele patrafirului și izbucni într -un hohot de plâns înăbușit. Pieptul i
se umflă sub puterea loviturilor inimii rănite în care sângele se
zvârcolea ca într -o temniță d e plumb. Șiroaiele de lacrimi curgeau pe
florile de aur ale patrafir ului îmbibat cu miros de tămâie, ca un râu
desfundat de o fur tună năprasnică. Printre gemetele lui sacadate,
glasul preotului, moale și mângâietor, i se strecura sfios în suflet, cu
vorbe simple, nemeșteșugite, din care, încetul cu încetul, se închegă
acolo o liniște ca pânza de zăbranic, străvezie și totuși destul de deasă
spre a cerne și a arunca la o parte toate ispitele și deșertăciunile
lumești.
Când își veni în fire și ridică frunte a, Apostol avea fața albă ca
hârtia, și ochii mari, roșii, cu cearcăne negre, cu sclipiri po tolite. Văzu o
broboană de sudori pe tâmplele lui Boteanu care se așeză pe scăunel
lângă masă. Pierduse nădejdea în minunea de adineaori și, de frică să

nu se ivea scă iarăși stafiile cu care s -a luptat atâtea ceasuri, se târî în
genunchi la picioarele preotului.
― Am venit într -un suflet, vorbi Boteanu cu voce stinsă,
ștergându -și fruntea cu o batistă mare, că în Lunca nu se știa ce s -a
întâmplat cu tine… M -am pom enit spre seară cu fata lui Vidor, că mă
cheamă degrabă să te binecuvântez… Of, inima omului!… Dar Ilona
venise din capul ei la mine… Domnii de aici hotărâseră să -ți trimită un
preot militar, de altfel tot sluji torul Domnului… Ne -am rugat cu toții și
am înduplecat pe dom nul căpitan să fie milostiv…
― Părinte! zise deodată Apostol, grăbit și îngrijorat. Am vrut să scriu
mamei și uite, colo, hârtia neîncepută… n -am fost în stare… din
pricina… Vestește -o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi… după
ce… Spune -i tu cum am… Să aibă grijă de logodnica mea… să aibă mare
grijă… Căci ele amândouă mi -au sădit în inimă iubirea… și din iubirea
lor mi -am întruchipat credința… și credința călăuzitoare… și… și…
Își ascunse fața în pat rafir, în rămășițele mirosului de tămâie,
murmurând cuvinte fără șir. Preotul îi mângâie părul umed, îngânând:
― În mijlocul tuturor ispitelor vieții, ai rămas fiul părintelui tău,
Apostole! N -ai uitat învățăturile lui, ci le -ai purtat pururea în sângele
tău fierbinte… Ți -aduci aminte cum ne spunea, de câte ori venea prin
Năsăud, serios și impunător, parc -ar fi vor bit cu niște bărbați:
"Niciodată să nu uitați că sunteți româ ni!"…? Vijeliile vieții îndoaie
sufletul omului, dar nu pot smulge dintr -însul rădăcinile cele
nepieritoare!… Plăcut este Domnu -lui-Dumnezeului nostru acela care
se jertfește de bunăvoie pen tru neamul părinților săi și pentru credința
lor în vecii vecilor!
― Pentru neamul părinților, șopti Apostol, adâncindu -și obra jii în
mirosu l de tămâie, uitând îndată cuvintele, ca și cum mint ea lui n -ar
mai fi fost în stare să păstreze nici un înțeles…
Într-un târziu ușa se deschise singură, se învârti molcom în țâțâni și
se propti de perete. În bezna pervazului stătea preot ul, ca o chema re
mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol, blând ca un
părinte care deșteaptă din somn un copilaș iubit:
― Scoală, fiule, și fii tare în ceasul încercării din urmă pre cum a fost
Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos…
Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată și se uită împrejur
cu ochi întrebători. Descoperind în ușă figura pretoru lui, își aduse
aminte și întinse brațul spre masă după pălăria moale, fără panglică și
roasă pe margini. Atunci își văzu ceasor nicul, retrase brusc mâna,
desfăcu binișor curelușa și -l dădu preotului, fără să -și arunce ochii pe
cadran, zicând încet:
― Constantine, să nu mă uiți…
Popa strânse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura.
Apostol luă pălăria, o mototoli între degete ș i privi nedumerit în ochii lui
Boteanu și apoi spre pretorul din coridor.
― Bologa… a sosit ora… Curaj! zise pretorul, dispărând imediat.
Apostol se îndreptă spre ușă, trecu pragul și, în capul trepte lor, se
opri uluit. Ograda era plină de soldați cu făclii aprinse, cu căști
lucitoare ca la o retragere cu torțe în ajunul unei sărbători mari.

Flăcările sfârâiau aspru, cu lumini roșcate, cu nourași de fum necăcios.
Casa cu birourile diviziei își însemna conturile în coasta dealului din
spate peste care v ârfurile plopilor bătrâni se înălțau ca niște mâini
negre imploratoare spre cerul vânat, ciu ruit de stele.
Priveliștea înfioră inima lui Apostol, iar în corp simți privir ile tuturor
oamenilor. Îl cuprinse frigul, tresări și, cu amândouă mâinile, își înde să
pălăria în cap, trăgând -o pe ochi, să nu mai vază nimic. Apoi, foarte
agitat, își ridică gulerul hainei peste gâtul gol.
― Înainte! răsună deodată peste sfârâitul torțelor glasul pre torului,
undeva, departe.
Apostol vru să pornească, dar nu -și putea ur ni picioarele. Preotul
era lângă el. Se agăță de brațul lui, mulțumit c -a găsit sprijinul, și
coborî treptele. Merse un răstimp. Împrejur auzea numai sfârâit de
făclii și zgomot de bocanci târâți anevoie. Apoi, din stânga, izbucni
brusc un hohot de plâns, prelung, ascuțit, acoperind tot convoiul și
umplând văzduhul ca un cântec de mort. Apostol își zise că e Ilona,
strânse mai tare brațul preot ului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică
ochii.
Ieșiră în șosea… Făcliile nu mai fâlfâiau așa de sfârâitor, p arcă li
s-ar fi risipit lumina și le -ar fi rămas numai fumul. În spate însă gemea
mereu plânsul, tot mai stins și mai depărtat. Apos tol văzu că au
apucat -o în dreapta, se minună și șopti preotului limpede și cu părere
de rău:
― Unde mergem, părinte?
În suflet îi încolți, lângă părerea de rău, un firicel de nădejde, care -i
spunea în taină: "Poate că totuși!…" Curând însă părăsiră șoseaua,
trecură pe sub un viaduct cărămiziu, apoi peste un podeț de scânduri
noi.
"Doamne, unde mergem?" se întrebă Apostol ac uma cu du rere, mai
ales că pe aici nu umblase niciodată.
Nu-și simțea deloc picioarele, se mira cum poate merge fără picioare
și i se părea că plutește în aer, ca în vis. În aceeași vreme zise iarăși
preotului, care -i ținea crucea în față:
― Iartă -mă, Constantine, că din pricina mea trebuie să te obosești
atâta… atâta…
Drept răspuns, Boteanu murmură un crâmpei de rugăciune.
Apostol nu înțelegea nimic, voia să -l întrebe ce zice, dar țin utul
necunoscut îl necăjea atât de rău, că uită ce -a vrut și i ar se gândi,
amărât: "Unde mergem?"
O bucată de vreme urcară pe un drum tăiat într -o coastă de deal.
Pârâul de sub podețul de scânduri noi acum gâlgâia gălăgios, în
dreapta, la picioarele coastei… Auzind cum gâfâie oamenii împrejurul
lui, Apostol șopti l a urechea preotului:
― Nici nu -mi simt picioarele… parc -aș pluti…
Boteanu rosti mai tare rugăciunea, înfricoșat de cuvintele lui
Apostol care atârna tot mai greu pe brațul lui amorțit…
Urcușul se isprăvi. Pârâul iar murmura alături, somnoros.
Lui Apo stol i se părea că merge de o veșnicie pe o cărare fără sfârșit
și din nou îi răsări în creieri întrebarea: "Unde mer gem?" Atunci preotul

parcă se poticni și îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe
mai grăbite.
― Am sosit? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii.
― Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plângător.
Apoi Apostol simți iarbă sub tălpi. Și deodată picioarele începură
să-l doară, ca și când ar fi dus o povară peste puterile lui.
― Faceți loc!… Pe dincolo, p ărinte! se auzi, foarte răgușit, glasul
pretorului.
Atunci Bologa, nerecunoscând glasul și vrând să vază cine a strigat,
ridică fruntea și dădu cu ochii, de -abia la vreo zece pași, de un stâlp alb
și lucios, cu un braț cârligat în vârf. Ștreangul se legăna puțin și
legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară, cu
mâinile, rezistența funiei. În lucirea albă a lemnu lui se deslușea ceva
straniu, încât Apostol lăsă repede capul în jos.
Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreap tă atinse
întâmplător lemnul rece și umed ca pielea de șarpe. Se scârbi și începu
să-și șteagră umezeala pe dunga pantalonului. În timpul acesta însă își
plimba liniștit privirea peste mulțimea de fețe ciudate și necunoscute,
parcă nici n -ar fi fost omeneș ti, care se ascundeau sub căști lătărețe, în
lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de rășină arsă îi gâdila nările și
fumul îl supăra fiindcă -i întuneca vederea. Plecă puțin capul și,
aproape de pi cioare, văzu pământul deschis ca o rană urâtă, gălbuie.
Groapa nu părea adâncă și lutul era azvârlit numai în dreapta,
alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălțându -se deasupra
tutur or, ca și cum el ar fi trebuit să… În stânga, la marginea gropii, un
coșciug de brad, gol, descoperit… Capacul, cu o cru ce nea gră la mijloc,
zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove strâmbe:
Apostol Bologa… Numele i se părea străin și se întrebă aproape supărat:
"Oare cine să fie Apostol Bologa?"
― Gata?… Gata! strigă pretorul, pe movila de pământ , fluturând o
foaie de hârtie.
Apostol ascultă numai începutul sentinței, pe urmă se uită la
oamenii din preajma lui, gândindu -se că generalul n -a venit și probabil
că doarme… Lângă movila pretorului zări un doctor cu ceasul în mână:
"Nu-i doctorul Meye r… nu, nu…" La picio arele gropii recunoscu apoi pe
Klapka, cu ochii plânși, îngroziți, care -l obosiră, încât întoarse capul. La
doi pași, în stânga, stătea un țăran sprijinit în hârleț cu capul gol, cu
părul asudat și lipit pe frunte, cu obrajii umezi de lacrimi. "Uite
groparul… Vidor…" se gândi dânsul cu bucurie și vru să -i facă un
semn. Dar tocmai atunci pretorul sfârși citirea cu glas ascuțit și
strident ca un scârțâit de ușă cu țâțâni ruginite, și Apostol își luă
seama, între bându -se speriat c e-o să fie acuma… Peste o clipă auzi, din
spate, limpede, o voce șovăitoare:
― Trebuie… pe scaun…
Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se afla lângă
genunchii lui și nu -l observase până acum. Îi era teamă că iar nu va
putea mișca pici oarele… "Trebuie… trebuie să încerc", îi fulgeră prin
creieri. Apoi deodată se simți cuprins în brațe. Se îngrozi. Groparul îl
sărută pe obraji, apăsat, cu buzele și mustățile ude.

― La o parte! răcni pretorul, spăimântat, ridicând brațele.
Apostol se urcă pe scaun și se lovi cu capul de ștreangul ce atârna
de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase și o aruncă în groapă. În
aceeași clipă izbucni un plâns gros, disper at, nestăpânit. "Cine plânge?"
se gândi Bologa. Klapka se bătea cu pumnii în pie pt.
Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din
rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul țintuit cu puține stele
întârziate. Crestele munților se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaș cu
dinții tociți. Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul
soarelui. Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina
răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul
atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre
strălucirea ce rească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:
― Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol… Apos tol…
Apostol…
––––––––-