În acest capitol voi reveni la problema cooperării între actorii raționali. De data aceasta accentul va cădea pe o [625684]

ACȚIUNEA CO
LECTIVĂ
În acest capitol voi reveni la problema cooperării între actorii raționali. De data aceasta accentul va cădea pe o
altă caracterizare a acestora, anume cea care se bazează pe ideea de acțiune colectivă. Numele trimite desigur imediat la
celebra carte Logica acțiunii colective a lui M. Olson (1965). Așa cum vom vedea pe larg în acest capitol și în
următorul (dedicat dezvoltărilor aduse abordării lui Olson), ideea de acțiune colectivă urmărește să ofere o perspectivă asupra problemei centrale analizate în această lucrare și cu care ne-am întâlnit încă din primul ei volum: cum este
posibil să facem consistentă raționalitatea individuală cu cea de grup.
Teoria acțiunii colective este subiect ul central al științei politice. Ea este miezul justificării statului. Problemele de
acțiune colectivă străbat relațiile internaționale, se află în fața legislatorilor atunci când formulează bugetele publice, pătrund în birocrațiile publice și sunt în miezul explicării votului, formării grupurilor de interese, controlului cetățenilor
asupra guvernării într-o democrație. Dacă cercetătorii din știința politică nu au o teorie întemeiată empiric a acțiunii colective, mai degrabă facem cu mâna întrebărilor noastre centrale decât formulăm o teorie coerentă și întemeiată empiric. Și mi-e teamă că în mare măsură doar facem cu mâna. (Ostrom: 1998, p. 1)
În primul volum am analizat un mod particular de a construi aceată problemă: cum este posibil ca, prin
agregarea preferințelor individuale, să se obțină o preferință socială consistentă. Căci, am văzut, este plauzibil să admitem că în unele situații comportamentul rațional al membrilor unui grup (în particular, al votanților în cazul alegerilor în comitete sau al alegerilor de masă) va produce prin agregare o preferință socială inconsistentă (netranzitivă). În Capitolul 11 am abordat dintr-o altă perpectivă chestiunea alegerilor în cadrul grupurilor. Am văzut că situațiile de tipul dilemei prizonierului nu sunt deloc excentrice, improbabile; or, ele arată că un comportament individual rațional (maximizator) nu garantează că alegerea făcută este optimă, deci că e una care asigură jucătorilor cele mai mari câștiguri posibile. Dimpotrivă, deși oamenii sunt raționali, ei nu reușesc să facă cele mai bune alegeri. Cum e posibil să avem în același timp oameni raționali, dar o societate irațională? (Barry, Hardin: 1982)
Există și alte conceptualizări ale acestei probleme. Una e cea a lui Olson: teoria acțiunii colective. Alta a fost
formulată într-un articol celebru – Tragedia bunurilor comune
1 – pub
licat în revista Science în 1968 de G. Hardin. Iată
pe scurt argumentul lui Hardin.
Să ne gândim la o pășune pe care se află mai multe turme de oi. Vreme îndelungată păstorii au folosit acea pășune fără
probleme: numărul oilor era îndeajuns de mic încât pășunea să se regenereze în chip natural de-a lungul fiecărui an.
Dar, odată cu creșterea numărului de oi (și a numărului de turme), s-a ajuns la o situație în care pericolul suprapopulării
pășunii este acut, iar creșterea în continuare a acestui număr conduce inevitabil la suprautilizarea pășunii – cu nedoritul
rezultat că ea nu se va mai putea regenera și, deci, că nici măcar oile existente nu vor mai putea găsi hrana necesară. Să
presupunem acum că păstorii sunt persoane raționale: ei încearcă așadar să își maximizeze utilitatea. Fiecare dintre ei
va judeca în felul următor: dacă adaug turmei mele încă o oaie, atunci utilitatea pe care o voi obține este 1; dar noua
oaie va crește pericolul suprautilizării pășunii, deci voi avea și costuri. Acestea sunt egale cu 1/ n, unde n este numărul
total al oilor aflate pe pășune. Or, este evident că pentru fiecare păstor câștigurile sunt mai mari decât costurile – și deci alternativa pe care este rațional să o aleg este aceea de a adăuga încă o oaie turmei mele. Necazul este însă acela că
dacă toți păstorii sunt raționali, ei toți vor judeca în același fel, și deci vor decide să adauge noi oi turmelor lor. Însă, în
acest caz, pășunea se va suprapopula în mod sigur, ea nu se va mai putea regenera și, posibil, păstorii își vor pierde o
mare parte din turme, din cauza lipsei de hrană. Vrând să acționeze rațional, deci să își maximizeze utilitatea, ei vor
aluneca spre o situație în care rezultatele vor fi mai proaste decât dacă nu ar fi procedat rațional. Bunul comun
(pășunea), conchide Hardin, va fi distrus: e tragic ce se întâmplă cu bunurile comune nu în sensul că desfășurarea
lucrurilor va conduce la o situație nefericită, ci în acela că un astfel de deznodământ pare să fie de neocolit
2. T
ragedia,
zice Hardin, constă în aceea că fiecare păstor
1 Tr
aducerea titlului articolului lui Hardin nu cea cea mai fericită, chiar dacă îmi este greu să mă gândesc la o alta mai bună; la fel
stau lucrurile și dacă traducem cartea Elinorei Ostrom Governing the Commons (1990) prin: „Cum se guvernează bunurile
comune”. Aici „commons” se referă desigur la bunurile comune (pe care le vom defini în secțiunea 13.1), dar termenul privește
practicile, structurile în care acestea apar (la Ostrom putem zice mai direct: structurile instituționale de folosire a bunurilor
comune). O altă traducere ar putea fi: „bunuri în comun”, pentru a sugera că e vorba de aranjamentele pentru gestionarea acestor
bunuri.
2 Ha
rdin citează aici din A.N. Whitehead: esența tragediei, spunea acesta, „nu este nefericirea. Ea se găsește în solemnitatea felului
neîndurător în care funcționează lucrurile” (Whitehead: Science and the Modern World , Mentor, New York, 1948, p. 17). Miroiu, A. 2007, Fundamentele politicii vol 2: Rationalitate si alegere colectiva, Polirom

este blocat într-un sistem care îl constrânge să-și mărească turma fără limite – într-o lume care este limitată. Ruina este
destinația către care toți se grăbesc, fiecare urmărindu-și interesul cel mai mare într-o societate care crede în libertatea
bunurilor comune.
Din nou, avem aceeași morală: o societate ai cărei membri sunt persoane raționale nu este neapărat o societate
rațională; dimpotrivă, în astfel de situații raționalitatea individuală intră în conflict cu cea socială
3
. Din nefericire,
situația pe care o descrie Hardin nu este una fantezistă. Foarte des o întâlnim în lumea reală. „Pășunea” poate fi
atmosfera Pământului nostru, în care fiecare stat aruncă imense cantități de dioxid de carbon. Multă vreme, Pământul a
fost capabil să regenereze oxigenul; dar astăzi am depășit limita în care acest proces se poate produce natural. Or,
fiecare stat, în scopul dezvoltării sale economice, aruncă anual o cantitate tot mai mare de dioxid de carbon în
atmosferă. Este rațional să se întâmple astfel; însă, la nivel global, acest lucru produce tragedia: incapacitatea
atmosferei planetei de a se regenera, încălzirea globală etc. Un alt exemplu: oceanele lumii au fost în mod tradițional
considerate de națiunile maritime ca inepuizabile în ceea ce privește cantitatea de pește care poate fi extrasă; dar
ultimele decenii au arătat că această rezervă nu este infinită, iar accesul nelimitat și liber la ea poate provoca distrugerea
acesteia. Sau, exemplifică mai departe Hardin, parcurile naționale în care accesul vizitatorilor este liber și nelimitat se
erodează cu fiecare vizită – și pot ajunge în situația în care ele nu vor mai avea vreo valoare pentru nimeni
4
. (Un
exemplu: în Cantabria, în Spania, se găsește o peșteră celebră – Altamira – cu picturi rupestre. Peștera e mică, dar la
finele secolului trecut ajunsese să fie vizitată anual de peste o sută de mii de turiști. Pentru a nu fi distrusă, în ultimul
ceas s-a decis închiderea ei pentru vizitatori și construirea unui artefact în locul respectiv, deschis vizitatorilor.)
Iată un exemplu de tragedie a bunurilor comune care se referă la situația din țările foste socialiste. Exemplul
privește Rusia, dar în multe privințe el poate fi generalizat .
Sfârșitul socialismului a generat și o altă surpriză: o cantitate extraordinară de corupție oficială și de delicte în stil
mafiot. Occidentalii, cel puțin, nu se așteptau că ridicarea cortinei de fier va genera o situație atât de deprimantă. În
loc ca o „mână invizibilă” virtuoasă să producă un optim colectiv, Rusia pare să sufere de o prăbușire colectivă, mai
apropiată de „tragedia bunurilor comune”. Urmărindu-și scopurile individuale raționale, agenții produc un rezultat
colectiv sub cel optim.
Acest rezultat intrigă. Regimul sovietic dedicase o cantitate imensă de resurse pentru protejarea drepturilor pozitive,
de asigurare a protecției sociale, ceea ce impusese o sarcină importantă pe finanțele publice. Odată cu sfârșitul
regimului, costurile aplicării planului economic, sprijinirii întreprinderilor neeficiente, finanțării asistenței sociale și
reprimării delictelor precum specula au dispărut. Noua Rusie ar fi trebuit să aibă la dispoziție mai multe resurse
pentru a defini și proteja drepturile de proprietate, care sunt piatra unghiulară a economiei de piață și sunt mai puțin
costisitoare decât drepturile pozitive. Așa ceva nu s-a întâmplat. Problema pe care o studiez eu este de acest lucru nu
s-a materiazat. .. Argumentul meu este că [managerii întreprinderilor] au fost capabili să influențeze distribuția
inițială a drepturilor de proprietate asupra acțiunilor, au avut stimulente pentru a preveni o definire clară a drepturilor
de proprietate și au influențat guvernul pentru a obține protecție împotriva importurilor, subsidii guvernamentale,
împrumuturi aproape gratuite și scutiri de taxe. Odată ce au atins aceste scopuri, sectorul privat rămas a fost expus
unui sistem de taxe prădalnic și a trebuit să mituiască oficialii pentru a evita plata taxelor. Acestea se întâmplau într-
un moment în care oportunitățile pentru a comite delicte au crescut imens și când în paralel avea loc o creștere a
cererii pentru încredere și protecție. Cum sectorul privat era implicat adânc în practici corupte, el era stimulat să
evite tribunalele și formele de protecție oferite de stat și să caute forme extra-legale de a pune capăt disputelor.
(Varese: 1997, p. 580)

Conceptualizările acestei probleme persistente solicită, și ele, răspunsuri. De obicei acestea iau două principale
forme. Prima, cea mai la îndemână, e de a sugera că argumentele care întemeiază problema sunt greșite. Pur și simplu,
în particular, nu există nici o tragedie de care să ne înspăimântăm: căci comportamentele actorilor raționali nu vor duce
în chip implacabil la consecințe de felul celor pe care le evidențiază Hardin; sau, în cazul agregării preferințelor
individuale, nu e neapărată apariția inconsistențelor; sau, în cazul dilemei prizonierului, jucătorii nu vor ajunge să

3
De multe ori se argumentează că tragedia bunurilor comune a lui Hardin nu este decât un alt mod de a formula o dilemă a
prizonierului cu n jucători (păstorii).
4
Putem căuta și exemple care nu privesc neapărat planeta ca întreg sau mari teme ale politicii mondiale (Hardin își începe
articolul cu o discuție cu privire la înarmarea nucleară). Cărțile aflate într-o bibliotecă publică sau chiar într-una universitară sunt
bunuri comune de genul celor discutate de Hardin: cititorii, fiecare în parte, nu au grijă de ele, iar distrugerea lor e rapidă. La fel
sunt căminele studențești: ritmul rapid de deteriorare a acestora e datorat statutului lor de bunuri comune, pe care generațiile de
studenți le folosesc.

aleagă neapărat acele alternative car vor produce rezultatele neoptime. Deși simplă și atrăgătoare, această replică pare
puțin plauzibilă când argumente construite în modalități foarte diferite invocă același tip de concluzie: că există o
tensiune gravă între raționalitatea individuală și cea colectivă. Cea de-a doua formă este aceea că – deși problema
există, chiar e ceva obișnuit și o întâlnim în cele mai diverse situații – oamenii au totuși la îndemână mijloace pentru a-i
evita consecințele. Lucrarea, în cele ce urmează, se va concentra asupra acestor posibile răspunsuri la problema noastră.
Răspunsurile vor fi formulate pornind de la, și raportându-ne în primul rând, la abordarea lui Olson. Vom
proceda în felul următor. Mai întâi voi introduce câteva concepte care sunt esențiale în cele ce urmează. Cum am văzut,
Hardin argumentează că situațiile descrise de el privesc comportamentul nostru când suntem confruntați cu „bunuri
comune”. Ce sunt acestea? Ce caracteristici speciale au ele? Cum se deosebesc acestea de alte bunuri? Apoi voi
prezenta punctul de vedere formulat de Olson și voi analiza aplicațiile și dezvoltările acestuia, mereu în raport cu
principalele tipuri de răspunsuri sugerate.
Înainte de aceasta voi da însă un exemplu în care analiza lui Hardin se aplică de-a dreptul direct. E vorba de programul
european de mobilități studențești ERASMUS
5
.

Programul ERASMUS și tragedia bunurilor comune
Programul SOCRATES este un program al Uniunii Europene care are ca scopuri fundamentale sprijinirea cooperării în
educație la toate nivelurile și facilitarea mobilităților transnaționale pentru elevi, studenți, profesori sau alți actori din
domeniul educațional, în vederea accesului la resursele europene în educație. Programul a fost inițiat în 1995 de țările
membre ale U.E., apoi la el s-au asociat treptat și alte țări, printre care și România, în 1996. Bugetul programului este,
pentru România, de circa 8 milioane de EURO/an, din care jumătate sunt plătiți de Guvernul român din bugetul
Ministerul Educației și Cercetării (MEdC) iar cealaltă jumătate sunt plătiți din Fondul Național PHARE.
Autoritatea naționala sub care se derulează programul SOCRATES este MEdC, iar instituția care-l administrează este
Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale (ANPCDEFP),
înființată prin Hotărârea de Guvern nr. 76/27.01.2005 ca instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea
MEdC. Pentru comparație, trebuie spus că acest model nu e unic pentru toate țările participante la program. În unele
țări (de exemplu, Belgia sau Italia) nu există o agenție independentă, ca în România, ci departamente în cadrul
Ministerelor Educației. În alte țări, precum în Ungaria, există o fundație care administrează toate programele europene
din educație. În continuare vom avea în vedere una din componentele programului, și anume acțiunea ERASMUS
pentru învățămantul superior .
Mecanismul alocării fondurilor în ERASMUS . În fiecare an, până la 1 noiembrie, o universitate poate depune la
Comisia Europeană la Bruxelles un proiect prin care cere finanțare pentru următoarele activități:
a) Cooperare europeană interuniversitară.
b) Granturi de mobilitate pentru studenți și cadre didactice.
Cooperarea interuniversitară se referă la contractele de cooperare bilaterală încheiate între orice facultate din
universitatea respectivă și una similară a unei universități dintr-o țara membră a U.E., prin care cele doua facultăți se
angajează să dezvolte împreună noi programe curriculare, să introducă noi obiecte de învățământ și să schimbe studenți
între ele. Evident, punctele (a) și (b) sunt corelate, deoarece mobilitățile studențesși se fac doar în cadrul unui contract
de cooperare.
Pentru a completa formularul de proiect în ceea ce privește mobilitatea studenților, universitatea trebuie să estimeze
câți studenți ar putea beneficia de granturi în anul universitar următor și pentru câte luni (ținând cont că regulile
Comisiei impun un minim de 3 și un maxim de 12 luni), rezultând un total general de luni-student al universității
respective. Toate proiectele depuse sunt evaluate de către Comisie, care în general le aprobă fără mari modificări.
Suma alocată Actțunii ERASMUS pentru România este aceeați în fiecare an, de aproximativ 3,3 milioane euro.
Comisia Europeană însumează numărul total de luni-student cerut de fiecare universitate, împarte suma fixă la totalul
general obținut și astfel rezultă grantul mediu pe lună pentru un student.
Observația esențială de la care voi pleca este că suma fixă destinată Acțiunii ERASMUS are carateristicile
“pășunii” lui Hardin: este un bun comun (nu public!), cu amândouă caracteristicile acestuia: nu îl poți împiedica pe
altul (o altă universitate) să-l folosească – deci nu este exclusivitate; dar dacă-l folosești, altcineva nu-l poate folosi –
deci există rivalitate.
Suprautilizarea bunului . Situația “idilică” anterioară apariției problemei suprautilizării bunului comun a existat în
primul an de aplicare a Acțiunii ERASMUS în România (1998-1999), când pe “pășune” se găseau doar 26 de
universități, care au cerut în total 8291 de luni-student și grantul mediu rezultat conform mecanismului descris anterior

5
Expunerea care urmează îi datorează foarte mult doamnei Monica Calotă.

a fost de 359 euro/lună. (Aici trebuie precizat că maximul admisibil, conform regulilor Comisiei, este 500 euro/luna și
că semnificația grantului nu este aceea a unei burse care să acopere toate costurile de transport, cazare și subzistență ale
studentului în străinatate, ci este un supliment de bursă, care se adaugă la alte finanțări: bursa în România a studentului,
cofinanțare proprie, sponsorizari etc. Principalul beneficiu al unui student ERASMUS este acela că nu platește taxa de
cursuri la universitatea gazdă.)
Dar și în aceste conditii universitățile au preferat să reducă numărul de luni /student (deci să trimită același număr de
studenti, pe mai puține luni decât au prevăzut), si astfel au reusit să crească grantul lunar real la 472 euro/luna. Acest
lucru a dus la scăderea ratei de realizare a programului la 73% (pe ansamblul universităților, față de numărul total de
luni-student cerute în proiectele depuse la Comisie).
În 1999/2000 situația începe să se schimbe, apropiindu-se de cea care definește o “tragedie a bunurilor comune”.
“Pășunea“ e comună, deci mai apar și alti păstori! Numărul universităților care au depus proiecte a crescut la 32, iar
numărul total de luni-student cerute la 13 685; urmarea a fost că grantul mediu pe lună pentru un student a scăzut la 258
euro. (În realitate, universitățile au micșorat numărul de luni pentru un student, crescând grantul real mediu la 368
euro/luna, dar rata de realizare a coborât la 65,5%.)
Pentru 2000-2001, numărul de universități care au depus proiecte a crescut la 39, cu o cerere de 22 942 de luni-student
– creștere spectaculoasă față de cea a numărului de universități! – ceea ce ne arată tot mai accentuat faptul că
universitățile se comportau ca actori raționali. Grantul mediu lunar a scazut la 145 euro /lună, iar pentru a-l ridica la
250-300 euro/luna, universitățile au scăzut rata de realizare undeva în jur de 50%. Or, scăderea ratei de realizare sub
50% atrage dupa sine sancționarea din partea Comisiei Europene, prin scăderea substanțială a sumei aferente Actiunii
ERASMUS pentru România. Cu alte cuvinte, acționând rațional, universitățile au ajuns foarte repede în situația de a
produce o situație de tipul „tragediei bunurilor comune”. Pe de o parte, scăderea ratei de realizare crea pericolul ca
bunul comun – finanțarea Acțiunii ERASMUS de către Comisia Europeană – să nu se mai realizeze la nivelul de până
atunci. Pe de altă parte, scăderea grantului lunar pentru studenți crea pericolul ca aceștia să nu mai poată participa la
mobilități din cauza lipsei de fonduri
6
(sau ca studenții incluși în aceste mobilități să fie doar cei cu posibilități
financiare proprii – contrar spiritului programului ERASMUS
7
).
Comportamentul actorilor relevanți . În anii care au urmat situația a evoluat tot mai mult în direcția deja evidențiată.
Care au fost tipurile de comportamente ale actorilor implicați? Actorii semnificativi sunt universitățile, autoritățile la
nivel național (ANPCDEFP și MEdC) și Comisia Europeană. Nu voi accentua asupra acțiunilor acesteia din urmă
8
și
voi avea în primul rând în vedere comportamentul primelor două categorii de agenți.
Începand cu anul 1999, Agenția Națională SOCRATES (ANS) a încercat să determine universitățile să-și estimeze
realist cererea de luni-student. Astfel, ANS a introdus sistemul de bonusuri și penalizări aplicate sumei totale alocate
fiecărei universități, în funcție de rata de realizare – de exemplu, la o rată de realizare mai mare de 100%, s-a acordat
un bonus de 20%; pentru o rată cuprinsă între 80-90%, s-a aplicat o penalizare de 5%, ajungând ca la coborârea ratei de
realizare sub 60%, penalizarea să fie de 20%. Acest sistem, cuprins și in Planurile naționale anuale de acțiune
ERASMUS și aprobat de Comisia Europeană, nu a produs schimbări substanțiale de comportament.
A doua alternativă s-a conturat după intrarea problemei pe agenda formală a MEdC. MEdC, impreuna cu Consiliul
Național SOCRATES, a decis ca proiectele universităților să fie trimise la Bruxelles numai după ce au fost depuse în
prealabil la ANS, care putea verifica cererile de luni-student și propune modificări, în sensul diminuării rezonabile a
numărului acestora, ținând cont de realizările anterioare ale fiecărei universități. Rezultatele implementării acestei

6
Problema eșecului în obținerea unui rezultat apropiat de cel optim în desfășurarea acțiunilor de mobilități ERASMUS a apărut și
pe agenda publică în perioada octombrie 2000 – martie 2001. Motivul a fost oferit de întârzierea cu totul excepțională în transferul
fondurilor Socrates de la Comisia Europeană către Agenția Națională SOCRATES (predecesoarea actualei ANPCDEFP, înființată
în 1998). Astfel, deși fondurile aferente bugetului pe anul 2000 trebuiau să ajungă, în mod normal, în noiembrie 2000 în țară, ele
au sosit abia în martie 2001. Acest fapt, adăugat cuantumului mai mic al grantului mediu, a agravat foarte mult situația financiară
a studenților plecați deja din septembrie-octombrie la universitățile partenere (plecați fie avansând banii din fonduri proprii, fie
beneficiind de avansuri din partea universităților de proveniență) și din ce în ce mai multe ecouri au ajuns în presă; articolele
numeroase din presă, precum și alte presiuni făcute asupra MEdC, fie din partea universităților partenere, fie din partea părinților
studenților, fie din partea Agenției Naționale SOCRATES și a Delegației Comisiei Europene, au determinat în sfârșit intrarea
problemei pe agenda formală a MedC.
7
Așa cum rezultă și din cercetările din cadrul proiectului OBSER-ERASMUS (coordonat de Adrian Miroiu și finanțat de Comisia
Europeană în cadrul măsurilor SOCRATES 6.1), realizate de Mihai Păunescu și Marius Precupețu. Datele cercetării, efectuate în
2005 – 2006, sunt disponibile on-line la adresa www.students-mobility.ro
.
8
În Mundall (2006) este menționată îngrijorarea Comisiei Europene în ce privește starea programului de mobilități ERASMUS și
felul în care această problemă e abordată în Marea Britanie. A se vedea și Lanzendorf, Teichler (2003), Teichler (2004).

alternative, concomitent cu prima, au fost minore; de pildă, s-a obținut un grant mediu puțin mai ridicat, în jur de 200
euro/lună, și o ușoară ridicare a ratei de realizare a lunilor de mobilități.
O soluție intuitivă este aceea de mări pășunea: dacă pășunea e mai mare, fiecare oaie va avea mai multă iarbă să
mănânce, și de asemenea păstorii pot crește turmele. În acest sens, ANS a avut initiativa demarării unui proiect pe baza
căruia să se poată obține o cofinanațare a granturilor ERASMUS pentru studenti, din fonduri PHARE. Proiectul, numit
„PHARE end-users support”, a adaugat, pentru prima dată în anul universitar 2002/2003, inca 3 milioane euro la
bugetul ERASMUS, ceea ce a dublat practic grantul pentru fiecare student selectat. Alternativ, MEdC a propus
Consiliului National al Rectorilor o strategie de cofinanțare a studenților ERASMUS din veniturile extrabugetare ale
universităților.
Problema este însă că MEdC nu poate face decât recomandări, nu poate impune, de exemplu, condiționarea participării
unei universități la programul ERASMUS de obligativitatea asigurării, pentru fiecare student ERASMUS, a unei sume
minime de circa 600-700 euro/luna (grant ERASMUS + cofinanțare din venituri extrabugetare). Trebuie remarcat că o
astfel de soluție hobbesiană (așa cum o vom numi mai jos, în secțiunea 13.3) e nefezabilă (chiar dacă MEdC a avut
inițial intenția s-o adopte ca decizie!): fiindcă, pe de o parte, ea ar fi încălcat principiul autonomiei universitare (care în
țara noastră are un caracter constituțional), iar pe de altă parte ar fi încălcat principiul accesului nediscriminatoriu la
program pentru toate universitățile eligibile
9
.

13.1. Alegerea rațională și bunurile publice

Ne amintim, din secțiunea 11.4, că atunci când avem o situație de tipul dilemei prizonierului cu un număr n de
jucători este posibil să apară un element nou, anume anumite beneficii sociale. Exemplul pe care l-am discutat era
următorul. Presupunem că un număr n de jucători interacționează. Dacă cel puțin m dintre aceștia cooperează (și deci
cel mult n – m defectează) atunci se produce un beneficiu social . Să zicem că cei n jucători sunt proprietarii terenurilor
de pe marginea unui drum de servitute. Dacă m dintre ei cooperează, atunci fondurile strânse sunt suficiente pentru a
pietrui drumul de servitute – fapt care este evident în beneficiul fiecăruia dintre cei n jucători (accesul cu automobilul e
mult mai bun; prețul cu care terenul poate fi vândut e mai mare etc.). Am notat cu c costul cooperării (suma de bani
care trebuie plătită pentru a asfalta drumul) și cu b beneficiul obținut de fiecare în urma asfaltării. Evident, c este nu
număr negativ, iar b pozitiv. Avem:
Mai puțin de m
jucători aleg C Cel puțin m jucători
aleg C
Jucătorul:
cooperează C – c b – c
Jucătorul:
defectează D 0 b
Câștigurile pe care le obține jucătorul nostru în fiecare din cele patru cazuri se pot aranja astfel:
b > b – c > 0 > – c
Dacă este rațional – deci urmărește să își maximizeze câștigul – jucătorul nostru va alege să defecteze, deci va alege
alternativa D. Dacă însă și ceilalți jucători sunt raționali
10
, atunci fiecare va considera că cea mai bună strategie de
acțiune este aceea de a fi defecta. Cum în această situație mai mult de n – m jucători vor defecta, beneficiul social nu va
fi produs, iar fiecare jucător va obține un beneficiu egal cu 0 – exact așa cum prezice teoria în cazul aranjamentelor de
tipul dilemei prizonierului. Ceea ce e nou aici e faptul că astfel beneficiul social (asfaltarea drumului) nu se mai
produce. Sau, reluând exemplul din secțiunea 11.4, când acum câțiva ani în urma unui control s-a constatat că pe un
tren personal folosit de navetiști majoritatea covârșitoare a acestora nu aveau bilet, compania de căi ferate a decis
suspendarea acelui tren – rezultatul fiind deci că beneficiul social nu s-a mai produs. Să ne mai amintim și că am definit
comportamentul jucătorului care încearcă să beneficieze de bunul social fără ca el însuși să coopereze ca fiind unul de
tip blatist.
Problema pe care suntem pe cale să o analizăm este crucială pentru știința politică, fiindcă ea vizează în mod
direct felul în care interacțiunile „politice” diferă de celelalte interacțiuni între oameni. Atunci când oamenii
interacționează privat, coordonarea dintre ei este în general considerată ca realizându-se prin intermediul diferitelor
piețe. Exemplul cel mai simplu e cel al vânzării-cumpărării de bunuri precum alimente, hrană, automobile, locuințe.

9
Cum se vede, analiza s-a referit la primii ani ai aplicării programului în România. În prezent situația este diferită, cel puțin în
sensul că sprijinul de care beneficiază studenții prin programul ERASMUS nu mai apare atât de important ca
10
Iar acest lucru este cunoaștere comună între ei!

Coordonarea schimburilor se face aici prin mecanismul cererii și ofertei. Când însă oamenii interacționează între ei în
chestiuni publice, lucrurile par să fie de cu totul altă natură. Coordonarea activităților oamenilor pare evident că se face
acum nu prin mijlocirea pieței, ci a instituțiilor guvernamentale, care oferă servicii prin sistemul administrației publice.
În aceste cazuri nu cererea și oferta sunt instrumentele care fac ca oamenii să beneficieze de serviciile publice. Piața
este un mecanism orizontal de coordonare; administrația este unul vertical. Coordonarea sectorului public este realizată
printr-un sistem integrat de comandă, în care nivelele mai joase ale administrației sunt sunt subordonate celor mai de
sus
11
.
Probabil că argumentarea în acest sens este dintre cele mai cunoscute în știința politică. Obiectivul ei este dublu:
pe de o parte, să indice o diferență esențială între sectorul public și cel privat – iar pe această bază să confere autonomie
politicului, ca domeniu al vieții sociale, în raport cu alte domenii ale societății. Pe de altă parte, această argumentare
permite să susținem că știința politică este autonomă ca disciplină intelelctuală, fiindcă abordează un spațiu bine definit
al vieții sociale.
Punctul de vedere pe care îl susțin aici este sceptic în privința acestor obiective. Așa cum am argumentat în
primul volum al Fundamentelor politicii , încercările de a defini o știință prin raportare la un domeniu al realității nu
sunt convingătoare; mai degrabă știința se definește nu prin „ontologia” ei – prin domeniul pe care îl studiază (un locus
în natură sau societate) – ci prin metodele prin care se raportează la anumite probleme . Am convenit să înțelegem prin
politică nu studiul instituțiilor statului, nu teme specifice precum puterea, ci procesele prin care, prin interacțiunile
dintre oameni, se formează și se implementează deciziile sociale. Dar este de chestionat și altceva: dacă într-adevăr se
poate susține că interacțiunile în spațiul public între oameni solicită ca instrumentele de coordonare ale acestora să fie
de tip vertical, prin intermediul administrației publice. Argumentarea formulată mai devreme indica un temei ai acestei
distincții: faptul că serviciile oferite de stat prin intermeniul instituțiilor administrației publice sunt diferite de cele care
se pot obține prin intermediul pieței libere. După care se conchidea că mecanismele de coordonare pentru furnizarea
serviciilor trebuie să fie diferite.
Voi analiza mai întâi prima din cele două susțineri: că putem distinge între bunuri sau servicii diferite, de care
noi beneficiem ca membri ai societății. Voi discuta în această secțiune patru tipuri de bunuri – private, comune,
vămuite și publice – și voi discuta care sunt mijloacele prin care acestea pot fi corect caracterizate. O mare parte din
capitolele următoare se concentrează pe problema consecințelor ce pot fi trase din asumarea diferențelor între aceste
tipuri de bunuri. Vom vedea că multe dintre supozițiile și temele centrale în știința politică pornesc de la înțelegeri
specifice – deși nu întotdeauna bine motivate – ale modului în care se pot realiza furnizarea acestor bunuri și accesul la
ele; și se va propune o înțelegere mai generală (în perspectiva unei teorii instituționale a alegerii raționale) a acestei
probleme.

Patru tipuri de bunuri
Bunurile cele mai obișnuite – cele cu care ne întâlnim la tot pasul – sunt cele private. Sunt bunurile pe care le utilizăm
direct fiecare dintre noi: cele pe care le mâncăm, cu care ne îmbrăcăm, telefoanele, computerele, automobilele pe care
le cumpărăm sau locuințele pe care le avem. Dar fiecare dintre noi beneficiază și de alte bunuri. Dacă vreau să merg în
excursie ori în concediu undeva, vreau sa aflu cum va fi vremea acolo peste două zile – și pot face rost de informațiile
respective chiar fără să le plătesc; dacă mă plimb seara târziu prin centrul orașului, sunt în siguranță – bun pe care mi-l
oferă instituțiile statului etc. Întrebarea este: în ce fel diferă între ele aceste bunuri? Există oare caracteristici care pot
diferenția între ele? În literatură sunt indicate mai multe astfel de caracterstici (literatura asupra domeniului este foarte
extinsă; a se vedea de exemplu Ostrom, Ostrom: 1999; Lipsey, Chrystal: 1999, Cap. 23). De obicei două sunt
considerate ca relevante în acest context, permițând să distingem între bunuri precum cele private și cele care nu sunt
astfel: exclusivitatea și rivalitatea .
12

11
Plecând de aici se poate realiza și o distincție între public și privat: „linia de demarcație dintre privat și public trebuie trasată pe
baza mărimii și extinderii consecințelor faptelor care sunt atât de importante încât solicită controlul, fie prin interdicție fie prin
încurajare” (J. Dewey: The Public and Its Problems , Holt, New York 1927; apud Ostrom, Tiebout, Warren: 1999, pp. 32 – 33.)
Dacă suntem însă înclinați să respingem supoziția că ceea ce e public e definit de intervenția instituțiilor statului (pentru a
interzice, a obliga ori a permite), atunci această înțelegere a distincției dintre public și privat e greu de susținut. În următoarele trei
capitole din acest volum vom vedea în ce fel ideea de cooperare între oameni sugerează o altă înțelegere a distincției.
12
Am prezentat această distincție și în Miroiu (2001). Acolo am făcut acest lucru într-un mod foarte simplificat (lucrarea era
gândită ca un curs adresat studenților înscriși în programe de primul ciclu), fără a lua în discuție distincții mai subtile și
concentrându-mă asupra argumentului standard care încearcă să ne facă să conchidem că e nevoie de intervenția instituțiilor
statului pentru a produce bunuri care nu sunt private.

Exclusivitatea . Ea privește existența unui agent care are capacitatea de a împiedica un utilizator potențial al acelui bun
să îl folosească. De pildă, pe piața liberă, o persoană nu poate folosi un anumit bun dacă nu îndeplinește anumite
condiții. Eu merg la magazin și vreau să cumpăr o sticlă cu o băutură răcoritoare: atâta vreme cât nu îndeplinesc
condiția de a o plăti, vânzătorul îmi poate legitim respinge pretenția de a bea din acea sticlă. Dar o dată ce am cumpărat
sticla, eu pot să o folosesc și pot la rândul meu să nu permit altcuiva să folosească acest bun. Exclusivitatea e o
caracteristică necesară a bunurilor private – și putem generaliza pentru toate bunurile de acest fel, pe care le-am
menționat mai devreme.
Însă uneori accesul unui agent la folosirea unui bun nu poate fi realizată. Nimeni nu mă poate împiedica să respir aer; și
nu pot fi împiedicat să ascult un post de radio când merg cu autoturismul. În primul caz aerul este un bun care e
„furnizat” de natură; în cel de-al doilea caz, emisiunile pe care le ascult pot fi ale unui post public de radio, dar pot fi și
ale unui post privat de radio: bunul e furnizat de un agent uman, fie el public sau privat. Unii agenți vor să furnizeze
astfel de bunuri; alte dăți faptul că beneficiez de un bun nu e rezultatul unei acțiuni intenționate în acest sens. De
exemplu, dacă cineva își zugrăvește foarte frumos casa pe lângă care trec în fiecare zi, iar altcineva pune flori minunate
la balconul pe sub care trec în drumul spre birou, atunci ei îmi oferă un bun pe care nu e ușor să îl excludă (ar putea,
desigur, să închidă balconul sau să ridice un gard atât de înalt încât să nu mai văd casa: dar poate că e prea scump ori în
general prea dificil să facă acest lucru). Dacă cineva poluează aerul sau apa, chiar dacă scopul acțiunii sale nu a fost ca
eu să sufăr, el îmi oferă un „rău” de la care eu pot fi exclus numai dacă el plătește un cost.
Rivalitatea . Rivalitatea în ceea ce privește un anumit bun există atunci când faptul că un agent consumă acel bun
împiedică un alt actor să folosească ori să consume acel bun. Prăjitura pe care am mâncat-o nu poate fi mâncată de
altcineva; iar apartamentul meu e cel în care eu locuiesc (cu familia mea), și nu poate fi în același timp locuit de
altcineva. Prăjitura, respectiv apartamentul au fost extrase din din suma bunurilor disponibile inițial și nu mai sunt
disponibile. Dar unele bunuri nu au această proprietate: dacă eu folosesc ori consum un bun, el rămâne disponibil și
pentru alții – și anume într-o cantitate și calitate nedimunuate. Dacă eu ascult un anumit post de radio când merg cu
autoturismul meu, aceasta nu înseamnă că ție îți rămâne mai puțin din acea transmisiune și de o calitate mai proastă.
Tot așa, eu beneficiez de ordinea publică și de apărarea națională fără ca astfel să se reducă beneficiile altora în această
privință.
Dacă avem două proprietăți pe care un bun le poate avea sau nu, desigur că imediat e posibil ca pe baza acestora să
construim o clasificare a bunrurilor (să obsevăm că așa ceva se întâmplă când cele două proprietăți sunt independente
între ele!). Evident, obținem patru clase de bunuri. Tabelul care urmează descrie simplu acest rezultat:

Exclusivitate /
Rivalitate Rivalitate Nerivalitate
Exclusivitate BUNURI PRIVATE
– îl poți împiedica pe altul să le
folosească;
– dacă le folosești, altcineva nu
le mai poate folosi. BUNURI VĂMUITE
– îl poți împiedica pe altul să le
folosească;
– dacă le folosești, altcineva poate
de asemenea să le folosească.
Neexclusivitate BUNURI COMUNE
– nu îl poți împiedica pe altul să
le folosească;
– dacă le folosești, altcineva nu
le poate folosi. BUNURI PUBLICE
– nu îl poți împiedica pe altul să le
folosească;
– dacă le folosești, altcineva poate
de asemenea să le folosească.

Exemple de bunuri private – cele mai comune, descrise aici în căsuța din stânga sus – au fost formulate deja. E
interesant să notăm că bunurile care nu sunt private – și numite uneori colective – sunt de trei feluri. Mai întâi avem
bunuri vămuite
13
(caracterizate prin exclusivitate și nerivalitate), precum autostrăzi cu taxă, emisiunile codate ale unor
posturi de televiziune, televiziunea prin cablu, biblioteticile, teatrele, programele de studi universitare. De exemplu,
accesul la un emisiunile unui post de televiziune codat este accesibil doar celor care au plătit, deci bunul respectiv are
proprietatea exclusivității; dar nu o are și pe cea a rivalității, fiindcă faptul că eu mă abonez la emisiunile acelui post nu
face ca vecinul meu să aibă mai puțin acces la el. Programele de studii oferite de universitățile din România sunt de
asmenea vămuite. Căci accesul unei persoane la un program de studii este restricționat (de numărul de locuri oferite,
subvenționate sau nu de stat); dar, odată ce o persoană este acceptată într-un program (devine deci studentă), ea va

13
În engleză, „toll goods”.

trebui să beneficieze de aceleași facilități precum oricare alt student
14
. Cluburile sunt exemple semnificative de bunuri
vămuite (Sandler: 1992). Ele sunt asociații voluntare care derivă un beneficiu mutual din faptul că împărtășesc unele
caracteristici precum costuri de producție, caracteristici ale membrilor sau în general un bun nerival. În cazul lor
problema esențială este aceea a găsiriimecanismelor de excludere a nemembrilor, pentru ca aceștia să nu beneficieze de
bunul respectiv. Cluburile pot fi foarte diverse, de la universități, parcuri, facilități de recreere, terenuri de golf, librării,
teatre, librării până la organizații precum Uniunea Europeană.
Bunurile comune – caracterizate prin neexclusivitate și rivalitate – sunt de tipul pășunii lui Hardin; alte
exemple, alături de cele pe care deja le-am menționat, sunt: apa folosită pentru irigații de fermierii de pe malurile unui
râu, peștele pescuit dintr-un lac sau un ocean, o bancă din parc. Le vom mai discuta pe larg în capitolele următoare, de
aceea nu ne vom opri aici prea mult asupra lor.
În căsuța opusă celei în care sunt bunurile private sunt bunurile publice (pure), caracterizate atât prin neexclusivitate cât
și prin nerivalitate: un actor nu poate fi împiedicat să le folosească; iar faptul că cineva le consumă nu implică și că
altcineva nu poate de asemenea să le folosească. Drumurile publice, buletinele meteorologice, emisiunile standard
(necodate) ale posturilor de radio și televiziune, împrăștierea de substanțe împotriva țânțarilor, apărarea națională,
ordinea publică într-o comunitate – toate acestea sunt bunuri publice. Căci, de pildă, dacă se împrăștie de către primărie
substanțe împotriva țânțarilor pe întreaga suprafață a orașului (și pe o întinsă suprafață în jurul orașului!), atunci
niciunul dintre locuitori nu este exclus de la protecția împotriva înțepăturilor acestora, iar de acest bun beneficiem cu
toții – și la fel se poate argumenta pentru celelalte bunuri date aici ca exemplu. Între aceste exemple unele sunt evident
semnificative că sunt furnizate de către stat prin intermediul instituțiilor sale. Ordinea publică este, în mod
paradigmatic, un bun public: este neexclusiv, fiindcă nimănui nu i se respinge posibilitatea de a beneficia de ea; și este
un bun nerival, fiindcă (în cazurile obișnuite
15
), faptul că un actor consumă acel bun nu împiedică un alt actor să
folosească ori să consume acel bun. Rezultatul alegerilor este de asemenea un bun public: un votant știe că va putea
beneficia de alegerea candidatului preferat de el, chiar dacă el însuși nu contribuie la alegerea acestuia.
Diferențele între aceste bunuri se reflectă în faptul că fiecare dintre noi poate avea comportamente diferite față de ele.
Să ne uităm la bunurile care nu sunt exclusive. Deoarece pot beneficia de un astfel de bun chiar fără a plăti, nu am nici
un stimulent să contribui la producerea lui (să ne uităm din nou la tabelul prezentat la începutul acestei secțiuni). Un
post de radio local poate să anunțe că are dificultăți financiare și cere tuturor celor care îl ascultă să plătească o sumă de
bani pentru a-l sprijini. Dar eu nu pot fi obligat să plătesc acea sumă: chiar dacă alții fac acest lucru, eu pot continua să
ascult postul de radio fără să contribui. Comportamentul de blatiști al actorilor este posibil în acest caz.

Detalieri ale clasificării
Am clasificat bunurile de care beneficiem în patru grupe. E însă important să fim atenți ce presupune și, de
asemenea, ce nu presupune această clasificare.
Exclusivitatea și relațiile de proprietate . De multe ori se admite că la temelia distincției între cele patru tipuri
de bunuri sunt într-un fel sau altul implicate raporturile de proprietate asupra acestora. Când de exemplu am definit
exclusivitatea am arătat că aceasta constă în capacitatea unui agent de a împiedica un utilizator potențial al acelui bun
să îl folosească. Când sunt proprietarul bunului (al autoturismului meu sau al apartamentului meu), pot foarte bine să
fac acest lucru. Tot așa, merge mai departe argumentul, dacă un bun este în proprietate comună, atunci exclusivitatea
nu se aplică, fiindcă nici un membru al comunității nu poate fi împiedicat să beneficieze de acel bun. Un parc în orașul
în care locuiesc este în proprietate comună – și oricine poate să se plimbe prin el etc.
Distincția dintre bunuri care sunt și bunuri care nu sunt exclusive e însă independentă de relațiile de proprietate
(individuală, respectiv colectivă) asupra acelor bunuri. Mai întâi, neexclusivitatea poate proveni din două surse: fie din
faptul că într-adevăr asupra unui bun se exercită o relație de proprietate în comun (de exemplu, proprietatea în
devălmășie în satele românești), fie din faptul că asupra acelui bun nu sunt definite raporturi de proprietatate. Peștele
din ocean este un bun comun, iar proprietatea lui de neexclusivitate nu decurgea din faptul că exista proprietate comună
asupra lui, ci din acela că nu existau reguli stabilite privind accesul la acel bun și la modul de utilizare a lui. Unele
dintre cele mai puternice critici la adresa punctului de vedere al lui Hardin a fost aceea că el a confundat un aranjament
de folosire a unui bun comun – faptul că accesul la folosirea acestuia este deschis – cu existența proprietății comune
asupra acelui bun. Dimpotrivă, s-a arătat, există cazuri în care cei care dețin proprietatea comună asupra unui bun au

14
În privința universităților românești, uneori știm prea bine ca nu e așa; nu sunt suficiente copii ale cursurilor sau ale altor cărți
ori reviste la bibliotecă, locurile în cămine sunt puține etc. Supraaglomerarea face ca bunul respectiv să nu mai fie nerival.
15
În cazuri excepționale, de exemplu de dezordine socială, de revoltă etc. poliția nu mai poate asigura ordinea în orice loc din
circumscripția respectivă.

dezvoltat sisteme foarte extinse de reguli privind accesul la bun și utilizarea lui (vom discuta pe larg această chestiune
în Capitolul 16).
Iată pe scurt un exemplu în acest sens, privitor la modul de exploatare a unor bunuri comune
– precum pădurile, pășunile sau iazurile – în satele tradiționale românești (citatul de mai jos
este din Miroiu, Pircă: 2002, pp. 62 – 63). Organizarea exploatării, de pildă, a pădurilor s-
a realizat o lungă perioadă de timp, într-un sistem devălmaș. Pădurile erau îndeajuns de
mari )practic inepuizabile), iar exploatarea lor îndeajuns de redusă pentru ca problema
defectorilor – a membrilor obștii care nu cooperau – să fie puțin semnificativă. Dar, odată cu
îmbunătățirea mijloacelor de exploatare a pădurii și cu introducerea muncii salariate și în
acest domeniu, obștile și statul au fost puse, către mijlocul secolului al XIX-lea, în fața unei
noi situații, care avea caracteristicile unei iminente „tragedii a bunurilor comune”. De
aceea, au fost elaborate mecanisme instituționale pentru a bloca sau a face față unor astfel
de situații, atât de către obștile sătești, câr și de către stat. Iată cum au reacționat obștile:
[Î]n primă instanță s-a încercat excluderea completă a membrilor obștei de la exploatarea
resurselor publice silvice, acestea fiind date în arendă unor beneficiari externi iar veniturile
fiind împărțite ulterior între beneficiari în mod egal sau după un criteriu prestabilit (avere,
cota de impozit etc.)
16
. Dacă acest mecanism de proprietate devălmașe cu beneficiu indirect
poate funcționa în cazul pășunilor, a căror capacitate de regenerare este mult mai mare …, el
nu s-a dovedit însă eficient în această situație, datorită exploatării până la limită de către
arendași, ca și a faptului că beneficiarilor li s-a lăsat posibilitatea de a strânge din pădure
lemne de foc, ceea ce a dat loc la abuzuri. Defecțiunile de la sistemul cu beneficiu indirect
dovedindu-se mult prea costisitoare, s-a încercat soluția tăierii în comun a pădurii de către
beneficiari și a distribuirii ulterioare a resurselor între ei în mod egal sau după un criteriu
oarecare, defecțiunile fiind sancționate de către un agent desemnat special de către
comunitate – pădurar sau paznic ( vighil), cu costurile aferente
17
. În schimb acest aranjament
instituțional prezintă avantajul unei potențiale sporiri a beneficiilor, prin eliminarea profitului
arendașului, însă presupune în schimb valorificarea în condiții optime de profit de către
beneficiarii înșiși a resurselor apropriate. Se pune de asemenea problema omogenității
resurselor; pentru a o rezolva, lemnul de cea mai bună calitate era însemnat, tăiat în comun,
vândut, iar apoi profiturile, și nu resursele, distribuite între beneficiari. Soluția însemnării
copacilor cu lemn foarte bun este aplicată și în cazuri în care nu există tăiere în comun și
redistribuire a resurselor ci devălmășie absolută. În această situație, care apare în cazul
obștilor ce nu aveau negoțul cu cherestea sau dulgheritul printre preocupările fundamentale și
dispuneau încă de un sistem suficient de amplu de resurse
18
, beneficiarii își pot apropria
direct, în schimbul prestării unui volum suplimentar de muncă pentru acoperirea retribuției
pădurarului, cantități nelimitate de lemn din copacii neînsemnați (deci cu lemn de calitate
inferioară) și cantități limitate în cazul copacilor însemnați. Acest tip de organizare pare a fi
în realitate rezultatul formalizării unei evoluții degenerative a celorlalte aranjamente
instituționale, degenerare caracterizată în principal prin coruperea agenților (pădurarilor) de
către beneficiari, care riscau astfel să epuizeze resursele publice comunitare. …

În al doilea rând, un bun neexclusiv (dar și nerival) poate fi furnizat de actori privați, nu numai publici (Varian:
1986). Am dat de fiecare dată exemple de astfel de bunuri. Emisiunile unui post privat de radio sunt neexclusive (și
nerivale), la fel n buletin meteorologic furnizat gratuit de o firmă privată etc. De aceea, de exemplu în cazul bunurilor
comune, vom vorbi despre acestea folosind termenul tehnic de resurse comune (iar definiția care urmează nu implică

16
H. H. Stahl, Satele devălmașe , Cartea Românească, București, 1998, vol. II, pp. 219-221. ( Observație : această notă și
următoarele două aparțin autorilor textului din care am citat, respectiv Andrei Miroiu și Radu Pircă.)
17
Acesta poate fi ales dintre beneficiari sau poate fi un particular sau agent extern cu un mandat suplimentar din partea obștei (în
principal preotul). În cazul în care este un beneficiar, plata sa constă în faptul că i se dă cota de resurse la care este îndreptățit prin
prelevare de la ceilalți beneficiari, deci fără ca el să trebuiască să și le taie singur. Agenții externi sunt plătiți similar, doar că ei nu
erau îndreptățiți anterior la o cotă-parte din resurse.
18
„Republica” vrânceană este una dintre aceste obști; statutul pădurilor este atât de lax, încât chiar și în preajma celui de-al doilea
război mondial el nu se reglementează nici măcar la nivel confederal, în sfatul cel mare al obștii, ci la nivelul adunărilor de vale,
ceea ce duce la aranjamente instituționale diferite în satele ce compuneau „republica” (H. H. Stahl, op.cit., vol. II, pp. 186-187)

nimic în legătură cu raporturile de proprietate asupra resursei): o resursă comună este o facilitate naturală sau creată de
om care este accesibilă mai multor actori și se poate degrada ca rezultat al suprafolosirii (Ostrom et al.: 2002, p. 18).
Producere și furnizare . În cazul bunurilor private, distincția aceasta este nesemnificativă: când cumpăr de la
un magazin un litru de lapte, eu nu am direct a face cu firma care a produs laptele; magazinul este unul dintre
intermediarii dintre producător și mine, în calitate de consumator. Dar magazinul nu este furnizorul bunului: fiindcă
decizia finală dacă să consum sau nu laptele îmi aparține, eu snt într-un sens cel care îmi furnizează bunul.
În cazul unui bun public lucrurile nu stau însă așa. Un bun public poate fi produs de stat sau de firme private (o
emisiune de televiziune, a postului public sau a unui post privat și necodat). Furnizarea este procesul prin care bunul
este făcut disponibil pentru consumatori. În unele cazuri consumatorii înșiși îl furnizează. De pildă, lângă București s-
au construit case pe o stradă; drumul este distrus, iar primăria nu se grăbește să îl repare (deși proprietarii caselor
plătesc impozite); atunci proprietarii caselor se asociază și plătesc ei o firmă care repară drumul. Alte dăți bunul este
furnizat de o firmă privată (o companie își are sediul pe stradă și dorește ca împrejurimile să fie într-o stare bună) sau
de autoritățile statului. Să notăm că în această situație relațiile dintre consumatori și furnizori au și un caracter politic:
fiindcă cei cetățenii aleg periodic primari, consilieri etc. și pot ca la următoarele alegeri să își schimbe opțiunile.
Furnizarea unui bun colectiv se poate face în mai multe feluri (Sandler: 1992, pp. 36 – 37). Cea mai cunoscută
„tehnologie” în acest sens este cea pe care am avut-o în vedere în exemplul de la începutul acestei secțiuni (și care a
fost oarecum presupusă în discuțiile ulterioare): tehnologia sumativă . Conform acesteia, un bun public e furnizat
pentru un grup G cu n membri dacă cel puțin m dintre membrii lui contribuie (nu sunt blatiști). Dacă mai puțin de m
membri participă, atunci bunul nu mai este furnizat. De pildă, pentru a elimina poluarea cauzată de autovehicule dintr-o
anumită zonă va trebui ca cel puțin 80% din acestea să aibă montat catalizator. Dacă numărul celor care acceptă
costurile este mai mic, atunci bunul dorit – aerul curat – nu va mai fi accesibil locuitorilor din acea zonă.
Uneori ceea ce contează nu este direct numărul celor care plătesc, ci proporția din suma totală pe care o produc aceștia.
De pildă, să presupunem că pentru ca apele unui râu să nu mai fie poluate, trebuie ca 80% din substanțele toxice care
sunt deversate în râu să fie eliminate; dar e posibil ca din cei zece poluatori existenți doar trei să arunce în râu peste
90% din substanțele toxice, și prin urmare pentru ca bunul dorit – apa curată – să fie produs e nevoie de colaborarea
acestor trei actori. Ca urmare, putem avea o tehnologie cu sumare simplă , sau una cu sumare ponderată .
În alte situații furnizarea bunului comun se face însă altfel. Tehnologia verigii slabe are numele provenit din analogia
cu un lanț. Tăria lanțului este dată de tăria celei mai slabe verigi a lui. În general, furnizarea bunului depinde de acel
membru al grupului care contribuie cel mai puțin. Atunci când o armată apără o fortificație, e important ca aceasta să
nu cedeze niciunde; cea mai slabă porțiune a fortificației e cea care dă măsura furnizării bunului – anume securitatea
orașului sau a zonei respective. La fel, acțiunile profilactice care urmăresc apărarea de o boală se bazează pe o astfel de
tehnologie. Să ne amintim că în primăvara lui 2006 faptul că într-un singur loc (la o fermă din Codlea) nu s-au respectat
reglementările și păsările au contractat gripa aviară a făcut ca boala să se răspândească într-un mod foarte greu de
controlat. Dimpotrivă, tehnologia celei mai bune lovituri face ca bunul să fie furnizat în funcție de efortul cel mai
mare al unui membru al grupului. O armată care atacă o fortificație beneficiază de faptul că o anumită unitate a reușit
spargerea apărării. Dacă mai multe echipe sunt în căutarea remediului unei boli, atunci reușita uneia implică faptul că
boala este învinsă. Sau, sunt jocuri în care o echipă câștigă atunci când un singur membru al ei reușește să ofere
răspunsul bun unei probleme cu care grupul a fost confruntat etc.
19

Mai mult sau mai puțin . Exclusivitatea și rivalitatea nu sunt proprietăți categorice : altfel zis, el pot fi avute de
un bun într-un grad mai mare sau mai mic. În discuțiile de până acum am asumat că un bun are fie într-un grad foarte
ridicat acea proprietate, fie o are într-un grad foarte scăzut. Dar lucrurile nu stau mereu așa: uneori același bun poate
avea în grade diferite o proprietate, alteori felul în care un bun are o proprietate se modifică în funcție de context – loc
sau moment.
Nerivalitatea, de exemplu, poate fi uneori pierdută de un bun. O stradă este un bun public, deci accesul oricui
este liber, iar faptul că eu o folosesc nu trebuie să presupună că tu nu o mai poți folosi. Numai că de multe ori străzile
devin aglomerate (chiar un calvar în anumite momente ale zilei, în orașele mari): calitatea bunului scade când foarte
mulți consumatori îl folosesc, ceea ce înseamnă că nerivalitatea nu mai funcționează la fel. Posibilitatea aglomerării
este un simptom al faptului că bunul este mai mult sau mai puțin public.
Neexclusivitatea nu este o caracteristică intrinsecă a bunului. Ea depinde de aranjamente sociale sau de
tehnologie. Un bun comun poate deveni privat atunci când un singur proprietar îl cumpără și oprește accesul liber la
acesta (de exemplu, o pădure este retrocedată, iar noul proprietar interzice plimbarea turiștilor prin ea). Tehnologia e de

19
Există, desigur, și alte modalități de clasificare a tehnologiilor de producere a bunurilor publice. De pildă, funcția de producere
poate fi liniară, logaritmică etc.

asemenea importantă. Uneori excluderea unui actor de la folosirea unei resurse se poate dovedi costisitoare. Pe un lac
mare e greu ca o persoană să fie împiedicată să pescuiască; pe o pășune uneori e dificil să se împiedice venirea unei noi
turme. Dar dacă într-un context costurile pot fi mari, într-alt context ele pot deveni rezonabile, iar exclusivitatea nu va
mai fi atunci o proprietate a acelui bun. De pildă, pășunea lui Hardin era un bun comun și pentru că a construi garduri
era extrem de costisitor. Dar dacă la un moment dat costurile construirii gardurilor scad, pășunea se poate parcela și
bunul nu mai e comun, fiindcă fiecare proprietar poate să împiedice intrarea pe pășunea sa a unei turme de oi. Apa
consumată în apartamentele dintr-un bloc de locuințe era un bun neexclusiv (dar rival) – deci era un bun comun. La un
moment dat a devenit tehnic fezabil să se introducă apometre în fiecare apartament, la un preț rezonabil. Apa furnizată
a devenit un bun privat. Emisiunile posturilor de televiziune la un moment dat au putut fi codate, iar accesul la unele
dintre ele nu mai este liber: în acest caz ele au devenit bunuri vămuite.
Există și alte proprietăți care ne permit să distingem între bunurile private și cele colective, în
particular cele publice. De pildă (Ostrom, Ostrom: 1999):
 Bunurile private sunt relativ ușor de măsurat în ceea ce privește cantitatea și chiar
calitatea lor; cele publice sunt relativ dificil de măsurat în aceste privințe.
 Indivizii au în general posibilitatea de a decide dacă să consume sau nu bunurile
private; în cazul bunurilor publice de multe ori indivizii nu au această șansă de a decide.
 Deciziile privind alocările de bunuri private se fac în primul rând prin intermediul
mecanismelor de piață; deciziile privind alocările de bunuri publice sunt în principal
rezultatele unui proces politic.

Valori și bunuri . Felul în care am discutat până acum despe bunuri ar putea să creeze impresia că un bun colectiv este
pozitiv sau nu la modul absolut, cu alte cuvinte că această caracteristică a sa nu depinde de membrii grupului. Ordinea
publică este ceva de dorit (este un bun colectiv pozitiv), în timp ce poluarea este de nedorit (este un bun colectiv
negativ). Lucrurile nu stau însă așa. Ordinea publică apare ca un bun pozitiv atunci când persoana care o consideră
astfel consideră că aceasta are unele caracteristici care nu încalcă valorile sale fundamentale. De pildă, aș putea
considera că ordinea din țară este pozitivă, fiindcă eu cred că existența ei contribuie la protejarea drepturilor cetățenilor
din societate și contribuie la promovarea dreptății sociale. Dar tu ai putea să ai o opțiune cu totul diferită. Te-ai putea
considera cu totul alienat în această ordine socială, în care există anumite instituții și o anmită guvernare – și ai putea
considera că schimbarea ordinii este ceva cu totul de dorit (proces în care chiar fie și distrugerea ordinii existente îți
pare ca ceva de dorit existenței acesteia). De aceea, date fiind valorile pe care le accepți, tu ai putea chiar considera că o
acțiune de protest, de rebeliune sau revoluționară îndreptată împotriva ordinii existente este un bun public pozitiv, în
timp ce eu – date fiind valorile mele – voi fi tentat să cred că astfel de acțiuni produc bunuri publice negative.

Exemplul farului
Unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute exemple de bunuri publice, folosit de mai bine de o sută și cincizeci
de ani pentru a susține că intervenția guvernamentală este necesară pentru a produce astfel de bunuri, este acela al
farurilor instalate în porturi. Atenționarea – lumina – pe care o emite acesta este un bun neexclusiv (căci este accesibilă
pentru orice vas care trece pe lângă port sau care vrea să acosteze în port) și, de asemenea, nerival (căci faptul că un vas
beneficiază de lumina farului nu le împiedică pe altele să beneficieze de ea). Cum un vas beneficiază de lumina farului
– un bun neexclusiv – chiar dacă nu plătește, va fi rațional pentru compania care îl deține să nu plătească pentru
serviciul furnizat. (Să ne gândim că multe vase doar treceau pe lângă portul respectiv și nu acostau în el, dar le era de
folos să știe în ce loc exact se află.) Argumentul care apare imediat e următorul: cum există acești blatiști, nu este
eficient ca bunul comun – farul – să fie furnizat de un agent economic privat: fiindcă agentul economic nu va putea fi
compensat normal, încât să își acopere costurile. În general, așa se întâmplă cu bunurile care au proprietatea de a nu fi
exclusive: ele vor fi produse într-o cantitate mai mică decât cea necesară pe piața liberă. De aceea, se conchide,
exemple precum farul arată că nu există pe piața liberă stimulente suficient de mari pentru ca ele să fie produse. Dar ele
sunt de dorit să existe (precum și, să zicem, împrăștierea de substanțe împotriva țânțarilor). Atunci există o singură
soluție pentru a le avea în cantități suficiente: acțiunea guvernamentală.
Voi discuta pe larg în capitolele următoare argumentele de acest tip. Aici să le analizăm doar relativ la exemplul
farului (a se vedea Coase: 1974, precum și Shepsle, Bonchek: 1997, cap. 10). Încă în secolul al XIX-lea autori precum

J. St. Mill sau H. Sidgwick au formulat ideea că statul trebuie să intervină în economie
20
, iar un exemplu favorit era
tocmai cel al farului. Bunăoară, în Principiile economiei politice Mill pleacă de la o distincție fundamentală:
Trebuie să plecăm de la distincția dintre două genuri de intervenție guvernamentală, care – chiar dacă pot privi același
subiect – diferă mult în natura și efectele lor și solicită, pentru a fi justificate, motive cu grade foarte diferite de
importanță. Intervenția se poate extinde pentru a controla acțiunea liberă a indivizilor. Guvenarea poate interzice
tuturor persoanelor să facă un anumit lucru, sau să ăl facă fără să aibă autorizarea ei, sau le poate solicita să facă
anumite lucruri, sau o anumită manieră de a-l face atuncicând ei au opțiunea de a-l face sau nu. Aceasta este
interferența autoritară a guvernării. Dar mai există și un alt gen de intervenție, care nu e autoritară: atunci când
guvernarea, în loc să promoveze o dispoziție și să o aplice prin pedepse, adoptă o linie la care se recurge atât de des și
care se poate folosi în în cazuri importante, aceea de a da sfaturi și de a promulga informații; sau când, chiar dacă lasă
indivizii liberi să-și folosească mijloacele de care dispun pentru a realiza un obiectiv de interes general, guvernarea –
fără să se amestece cu ei, dar nelăsând acel obiectiv doar în grija lor, înființează, alături de ceea ce au făcut ei, o
agenție a sa pentru acel scop. Astfel, e un lucru să menții o biserică, și cu totul altul să refuzi tolerarea altor religii sau a
persoanelor care nu au nici o religie. E un lucru să oferi școli și colegii, și cu totul altul să soliciți ca orice persoană care
funcționază ca instructor să aibă o licență guvernamentală în acest scop. (Mill: 1909, Book V, Ch. XI, §1)
Intervențiile de al doilea tip sunt foarte importante, fiindcă pun în discuție un principiu fundamental, acela că persoana
individuală este cel mai bun judecător ar propriului său interes . Mill arată că există multe cazuri în care excepțiile
de la acest principiu pot fi justificate. Educația este un exemplu: muncitorii necalificați nu ar putea să plătească
educația elementară pentru copii lor, și chiar dacă ar putea, nu ar face-o; de aceea, consideră Mill, e nevoie de itervenția
guvernamentală pentru a susține financiar școlile elementare, făcându-le astfel accesibile copiilor săraci. În general,
crede Mill, „în circumstanțele particulare ale unei epoci sau națiuni, cu greu se va găsi ceva cu adevărat important
pentru interesul general care să nu fie dezirabil sau chiar necesar să fie asumat de către guvernare, nu fiindcă indivizii
privați nu pot să îl facă realmente, ci pentru că nu îl vor face. În unele locuri și momente nu vor exista drumuri, docuri,
porturi, canale, irigații, spitale, școli, colegii, tipografii, dacă guvernarea nu le înființează. Căci publicul este fie prea
sărac pentru a dispune de resursele necesare, fie prea puțin avansat în inteligență pentru a aprecia scopurile, fie nu are
suficientă experiență în desfășurarea unor acțini comune pentru a atinge scopurile” (§16).
După Mill, o clasă largă de cazuri, în care principiul că guvernarea nu poate gestiona problemele indivizilor la
fel de bine ca ei înșiși este încălcat, e alcătuită din cele în care trebuie realizate servicii publice importante, dar nu
există nici un individ care să fie interesat să le realizeze, căci acesta nu va primi o remunerație corespunzătoare acțiunii
sale. Iar aici vine exemplul farului:
Este datoria proprie a guvernării să construiească și să mențină faruri, să construiască balize etc. pentru siguranța
navigației: căci fiind imposibil ca vasele de pe mare care beneficiază de un far să fie făcute să plătească o taxă atunci
când se întâmplă așa, nimeni nu va construi faruri din motive de interes personal, până când nu va fi compensat și
răsplătit printr-o cotizație obligatorie impusă de stat. (Mill: 1909, Book V, Ch. XI, §15)
R. Coase pune însă în discuție acest exemplu, menit să arate că unele servicii publice pot fi produse numai de către stat.
Mill a scris cartea sa în 1848 (cartea lui Sidgwick a fost publicată în 1883). E drept, atunci lumina farurilor era
furnizată de o instituție publică – mai precis de Trinity House, o organizație privată cu îndatoriri publice. De aceea, s-ar
părea că utilizarea exemplului de către Mill era corectă. Dar, argumentează Coase, acea situație era rezultatul unei
evoluții istorice. Abia în 1836 printr-un act al Parlamentului toate farurile din Anglia au fost plasate sub Trinity House:
atunci aceasta gestiona deja 42, restul de 14 fiind private
21
. Dar chiar și din cele 42, multe fuseseră inițial construite și

20
Coase (1974) prezintă pasaje din lucrările acestor autori, precum și din cele ale altora (A.C. Pigou și P. Samuelson). Iată
argumentul lui Sidgwick (aici într-o formă mai extinsă decât cea utilizată de Coase în articolul său):
Nu există nici o rațiune generală pentru a presupune că acest lucru [faptul că un individ va obține întotdeauna pe piața
liberă o remunerare adecvată a serviciilor pe care el e capabil să le ofere societății] va fi mereu posibil; și de fapt există o
clasă largă și variată de cazuri în care această supoziție este evident eronată. În primul rând există unele utilități care prin
chiar natura lor practic nu pot fi apropriate de cei care le produc sau de cei care ar dori să le cumpere. De exemplu, se
poate ușor întâmpla ca beneficiile unui far bine plasat să fie împărtășite de vase pe care nu se poate pune în mod
convenabil nici o taxă… Pentru o rațiune oarecum diferită și descoperirile științifice, oricât de profitabile ar fi până a urmă
pentru industrie, în general vorbind nu au o valoare de piață: invențiile în care descoperirea este aplicată poate fi protejată
prin patente; dar măsura în care o anumită descoperire va ajuta invenția este de cele mai multe ori așa de nesigură că – și
dacă secretul unei legi a naturii ar fi ținut în mod convenabil – pentru un inventator nu ar merita să îl cumpere în speranța
că va face ceva cu el. (Sidgwick, H.: The Principles of Political Economy , Book 3, Ch. 2, §3; la
http://www.la.utexas.edu/research/poltheory/sidgwick/ppe/ppe.b03.c02.s03.html
, accesat pe data de 01.08.2006)
21
Până în 1842 acestea au fost cumpărate de Trinity House.

operate de antrepenori privați. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea serviciul fusese produs și furnizat de antreprenori
privați. Proprietarii de vase și navigatorii puteau depune petiții către Coroană pentru a le permite să construiască un far
și să perceapă o cotizație de la vasele care beneficiau de el. Aceștia erau proprietari ai farului, pe care îl puteau opera
sau vinde; rolul statului nu era diferit de cel în alte cazuri: el trebuia să stabilească și să asigure aplicarea drepturilor de
proprietate privind farurile (în particular, era necesar să se specifice prețul care putea fi cerut). Problema specifică,
desigur, era cea a colectării cotizațiilor. Acestea erau colectate în porturi de către agenți speciali (uneori chiar de către
cei ce lucrau în vamă); cum farurile fuseseră construite pe baza unei aprobări a Coroanei, colectarea cotizației nu era
problematică mai mult decât în alte cazuri.
Morala acestui exemplu este că nu putem conchide din faptul că un bun are anumite caracteristici (nici chiar în cazul în
care avem a face cu un bun pur public) că el trebuie produs sau furnizat într-un anumit fel, de pildă de către stat. Ceea
ce înseamnă că trebuie să fim precauți atunci când punem problema soluțiilor la situațiile în care actorii interacționează.
Vom reveni la această chestiune în secțiunea 13.3.

13.2. Logica acțiunii colective

M. Olson a publicat Logica acțiunii colective în 1965. Anii '60 sunt foarte interesanți. Pe de o parte, era perioada
marilor mișcări sociale în Occident: cele pentru drepturile civile (ale persoanelor de rase diferite, ale femeilor, ale
homosexualilor), cele care aveau ca obiectiv oprirea degradării mediului, cele împotriva războiului (în particular,
împotriva războiului din Vietnam). Pe de altă parte, în știința politică era perioaa de glorie a perspectivei pluraliste .
Punctul de plecare al pluraliștilor este acela că în societate grupurile reprezintă principalul element al procesului
politic. Prin asociere în grupuri, cetățenii își avansează și își promovează propriile interese în fața statului. Deciziile
care se iau în societate sunt rezultatele interacțiunii dintre aceste grupuri (dintre interesele organizate în grupuri) și
instituțiile guvernamentale. Atunci când mai mulți oameni au în comun un anumit interes, ei formează un grup; iar
grupul promovează acel interes comun al membrilor săi. Acest proces se petrece în situații dintre cele mai diverse:
membrii unui grup de prieteni, salariații dintr-o firmă, producătorii unui bun, membrii claselor sociale. Iată cum îl
descrie Olson
22
:
[C]etățenii care au același interes politic se organizează și fac lobby în favoarea lui. Fiecare individ ar aparține astfel
unuia sau mai multor grupuri, iar vectorul presiunilor acestor grupuri aflate în competiție ar explica consecințele
procesului politic. Similar, s-a presupus deseori că, dacă muncitorii, fermierii sau consumatorii s-ar confrunta cu
monopoluri ostile intereselor lor, ei ar putea dobândi în cele din urmă o putere compensatoare prin organizații de tipul
sindicatelor sau al asociațiilor de ferieri, organizații care să câștige influență pe piață și protecție guvernamentală. La
scară mai mare, ne așteptăm ca unele clase sociale importante să acționeze în interesul membrilor lor. … În general,
dacă indivizii dintr-o anumită categorie sau clasă sunt suficienți de cointeteresați și cad de acord în privința interesului
comun, grupul va acționa în consecință. (Olson: 1999, p. 39)
Pentru pluraliști, există un motiv esențial pentru care oamenii se organizează în grupuri: acela că astfel ei au
capacitatea de a influența deciziile sociale. Căci dacă membrii unui singur grup ar avea o capacitate dictatorială în acest
sens, atunci stimulentele pentru ca ceilalți membrii ai societății să se organizeze în grupuri și să-și promoveze interesele
ar dispărea. Cu atât mai mult, au argumentat pluraliștii, societățile democratice moderne se caracterizează tocmai prin
aceea că puterea de a lua decizii nu este concentrată, ci e, dimpotrivă, dispersată între diferitele grupuri din cadrul lor.

22
Desigur, Olson realizează această descriere cu intenția de a avea o formulare clară a punctului de vedere pe care îl critică. Am
putea aduce în discuție și alte formulări ale poziției pluraliste. Astfel, R. Dahl indică două sensuri principale și legate între ele ale
termenului “pluralism”:
Mai întâi, prin “pluralism conflictual” intenționez să mă refer la numărul și patternul clivajelor relativ durabile care
trebuie avute în vedere pentru a caracteriza conflictele dintr-o colecție dată de persoane. … În al doilea rand, prin
“pluralism organizațional” intenționez să mă refer la numărul și la autonomia organizațiilor care trebuie avute în vedere
pentru a caracteriza conflictele dintr-o colecție dată de persoane. Când toatele celelalte sunt egale, pluralismul
organizațional este cu atât mai mare cu cât e mai mare numărul de organizații și cu cât e mai mare autonomia lor. (Dahl:
1978, pp. 191 – 192)
O altă definiție foarte cunoscută e cea propusă de Schmitter:
Pluralismul poate fi definit ca un sistem de reprezentare a intereselor în care unitățile constitutive sunt organizate într-un
număr nespecificat de … categorii multiple, voluntare, competitive, neierarhic ordonate, autodeterminate, care nu au
primit din partea statului o licență specială, nu au fost recunoscute, subsidiate, create sau controlate în vreun alt fel în
selectarea conducerilor lor sau în interesele pe care le reprezintă și care nu exercită monopolul de repezentare în
categoriile respective. (Schmitter, 1974: pp. 93- 94.)

Pentru pluraliști, într-un stat modern democrat, nici un grup sau organizație sau clasă nu poate domina societatea:
societatea civilă este independentă de stat; puterea economică și cea politică, chiar dacă se intersectează, nu se
suprapun; grupuri diverse reușesc, în diverse domenii,că influențeze politicile publice. De aceea statul, prin instituțiile
sale, mai degrabă reglementează conflictele în societate, mediază, balansează și armonizează interesele diferitelor
grupuri decât domină procesul prin care sunt luate deciziile
23
.
Pluraliștii nu pretind, de bună seamă, că puterea este distribuită uniform în societate. Dar, susțin ei, chiar dacă
este inegală, ea este larg distribuită între diferitele grupuri din societate, așa încât fiecare grup și fiecare individ își pot
face auzită vocea la un moment dat. Un exemplu paradigmatic în acest sens e cel oferite de R. Dahl, în cartea sa Cine
guvernează? (1961). Pe baza unei analize empirice detaliate a modului în care au fost luate deciziile importante; a
distribuției averii; a patternurilor de conducere în orașul New Haven, de-a lungul unei perioade de peste o sută și
cincizeci de ani, el a ajuns la concluzia că, din oligarhie, orașul a devenit, treptat, pluralist. Dahl a analizat trei
probleme: dezvoltarea urbană, nominalizările politice, educația publică. Ceea ce a constatat el a fost faptul că puterea
nu era concentrată (sau: treptat a devenit tot mai puțin concentrată) într-un singur grup. Mai degrabă, ca expresie a
faptului că resursele care produc puterea erau larg distribuite în populație, și puterea însăși era fragmentată între diferiții
actori. Grupurile nu acționau concentrat asupra tuturor problemelor: cele care se opuneau într-o problemă puteau să
colaboreze, să se unească într-o alta. Și chiar dacă influența directă asupra deciziilor cheie o aveau puțini oameni, mult
mai mulți au putut să le influențeze prin vot. Altfel zis, chiar dacă întotdeauna un grup este mai influent decât altul,
niciodată un singur grup sau o singură persoană nu posedă influența cea mai mare în orice problemă .
Consecința esențială a argumentelor pluraliste este aceea că, întrucât grupurile reprezintă modalitatea
fundamentală de reprezentare a intereselor, faptul că grupurile acționează în anumite moduri pentru a le promova nu
este un fapt de explicat. Căci dacă mai mulți oameni au un interes comun, acesta va fi și promovat: organizațiile și
asociațiile există pentru a promova interesele membrilor lor (Olson: 1965, p. 6). Această perspectivă este atrăgătoare,
fiindcă ea dă imediat seamă de faptul că în societățile democratice grupurile au un rol atât de important (și explică
imediat faptul că, în anii 60, existau marile mișcări sociale pe care le-am menționat).
M. Olson își îndreaptă critica exact asupra acestei chestiuni: dacă oamenii care alcătuiesc un grup au un interes
comun, nu decurge în nici un fel și că ei vor acționa pentru a promova acel interes; în particular, nu rezultă că vor
apărea și se vor menține organizații, asociații cu acele obiective. Dimporivă, argumentează el, ceea ce se poate
conchide este că oamenii nu vor acționa pentru a promova acel interes. Iar dacă există astfel de acțiuni, ele trebuie luate
nu ca pur și simplu date, ci dimpotrivă ca fapte care abia urmează să fie explicate. Marile mișcări sociale din Occident
din anii 60 nu trebuie luate ca atare, ci trebuie explicat cum au fost ele posibile.
Nu putem să supraestimăm importanța argumentului lui Olson în istoria științelor sociale. Înainte de Olson, cercetătorii
din aceste științe presupuneau în mod tipic că oamenii vor acționa instinctiv sau natural pe baza intereselor comune, și
ceea ce trebuie explicat este faptul că ei nu acționează. Explicațiile au luat în mod tipic două forme. Într-una legătura
dintre interes și acțiune era considerată atât de automată încât inacțiunea însăși era luată ca dovadă că în acea situație nu
există un interes comun. În acealaltă, inacțiunea era explicată în termenii „apatiei” individuale (care, desigur, era
indicată de eșecul de a acționa) sau în termenii unui deficit comun (de organizare, de solidaritate, de educație sau de
resurse) care îi împiedica pe oameni să acționeze conform cu interesele lor.
După Olson, cei mai mulți cercetători din științele sociale tratează acțiunea colectivă ca fiind problematică. Adică, ei
presupun că inacțiunea colectivă este naturală, chiar dacă există interese comune, și că acțiunea colectivă este cea care
are nevoie de explicație. (Oliver: 1993, pp. 273 – 274.)

O paranteză epistemologică (*)
Teoria lui Olson, așa cum vom vedea, se bazează pe câteva idei foarte simple. Semnificația unei teorii, admite
chiar el stă însă în capacitatea acesteia de fi aplicată în multe cazuri; și anume, în cazuri care diferă între ele:
„autoritatea unei teorii nu depinde doar de numărul faptelor explicate, ci și de diversitatea categoriilor de fapte pe care
le explică” (Olson: 1999, p. 35).
Să luăm un exemplu în acest sens, plecând de la teoria sa. Olson face la un moment dat următoarea observație:
„serviciile unor asocieri de tipul sindicatelor, asociațiilor profesionale, organizațiilor de fermieri, cartelurilor, lobby-
urilor (și chiar grupurilor neautorizate lipsite de organizare formală) se aseamănă într-o privință fundamentală cu
serviciile de bază ale statului. Serviciile unor asemenea asociații, ca și serviciile esențiale sau „bunurile publice”
asigurate de guverne, ajung la fiecare membru al unei categorii sau grup” (Olson: 1999, p. 41). Cu alte cuvinte, logica

23
A se vedea și Marsh, Stoker (1995); Miroiu (2001).

acțiunii acestora este aceeași cu logica acțiuniii guvernamentale. Dar dacă așa stau lucrurile, atunci din perspectiva
teoretică pe care o avem aici în vedere nu putem să spunem că unele genuri de acțiuni – cele ale statului – sunt politice,
iar celălalte nu
24
. Dacă vrem să le numim pe primele politice, atunci la fel va trebui să le numim și pe celălalte, fiindcă
toate fac același lucru: furnizează bunuri publice. Teoria nu ne furnizează criterii pentru a considera că acțiunile vizate
sunt de naturi diferite.
Am dat acest exemplu pentru a face mai limpede susținerea din această lucrare (a se vedea Capitolul 1 din primul
volum) că știința politică privește nu acțiunile ori instituțiile statului, ci, mai general, interacțiunile de cooperare între
oameni.

Argumentul central
Guvernele, dar și asociațiațiile, produc bunuri publice. De exemplu, atunci când un guvern dă o reglementare cu
privire la poluarea atmosferei de către autovehicule, aceasta este un bun public. Atenție însă: deși reglementarea este un
bun public, nu înseamnă că ea este „bună”, sau la fel de „bună”, pentru fiecare dintre cei afectați. Mie îmi place aerul
curat – și mă bucur că îl pot respira – dar trebuie să și plătesc, fiindcă autoturismul mă va costa mai mult; mai mult
decât pe mama, care nu posedă și nu își va cumpăra nici un autoturism. O politică fiscală are un puternic caracter
redistributiv: ea redistribuie resursele de la un grup social la altul. Dacă, de pildă, ea distribuie resursele de la cei săraci
la cei bogați, este bună pentru aceștia din urmă și rea pentru primii. Dar, într-o democrație, grupuri diferite se pot
constitui și pot să își promoveze propriile interese. De ce atunci nu apar frecvent situațiile în care membrii grupurilor
mai mari – iar cei săraci sunt, în orice societate, mai mulți decât cei bogați – se organizează și încearcă să își
promoveze interesele? Fiecare dinre noi este afectat de bunurile puse în vânzare, să zicem de detergenții de pe piață. În
calitate de consumatori, noi ne putem asocia pentru a cere ca detergenții să aibă anumite caracteristici. Și totuși, de
obicei nu facem acest lucru, chiar dacă suntem milioane. (În unele țări, interesele consumatorilor sunt susținute de
unele asociații. În România, există un organism al statului – Oficiul pentru Protecția Consumatorilor – care produce
bunurile publice necesare grupului consumatorilor.)
De ce nu ne asociem pentru a ne susține interesele? Răspunsul lui Olson este simplu: asocierea se face pentru a
produce bunuri publice. Or, prin natura acestora putem beneficia de ele chiar dacă nu contribuim la producerea lor. Eu
nu am nici un interes special pentru ca eu să contribui la producerea acelui bun: dacă el e produs, oricum voi beneficia
de el; dacă nu e produs, oricum contribuția mea individuală este prea mică pentru a-l face să fie produs și, mai mult,
adesea nimeni nu observă felul în care mă comport eu. Ca urmare, e rațional ca eu să mă comport ca un blatist.
Acest tip de raționament se aplică imediat atunci când grupul din care fac parte este mare (de exemplu, sunt
consumator al unui bun precum detergenții ori televizoarele ori autoturismele). Dar, argumentează Olson, situația este
diferită atunci când grupul este mult mai mic. Dacă sunt directorul unuia dintre producătorii de detergenți sau al unuia
dintre producătorii de autoturisme, situația este diferită. Mai întâi, grupul acestor producători este foarte mic:
contribuția pe care o pot avea eu la producerea unui bun public (la promovarea unei anumite reglementări) este ridicată,
iar beneficiile pentru mine sunt îndeajuns de mari pentru a nu fi tentat să mă comport ca un blatist. Pe de altă parte, ar fi
și dificil pentru mine să procedez astfel, fiindcă ceilalți producători mă cunosc foarte bine și comportamentul meu de
blatist ar fi imediat detectat de ceilalți (care în viitor ar putea să mă excludă de la obținerea unor beneficii).
Dar și atunci când grupurile sunt mari se pot forma asociații, organizații care să promoveze interesele
membrilor grupului. În unele țări, în Marea Britanie de pildă, există asociații ale consumatorilor; în cele mai multe țări
salariații fac pare din și sunt organizați în sindicate. Un sindicat este exemplar în acest sens. Pe de o parte, el furnizează
bunuri publice: condiții mai bune de lucru, o zi de muncă mai scurtă, salarii mai mari etc. De aceea, pentru un salariat
al firmei (cu atât mai mult când aceasta este mai mare) este tentant să fie blatist: el va beneficia de bunul public chiar
dacă nu contribuie la producerea lui (prin plata cotizației, prin acțiunea sindicală). Pe de altă parte, sindicatele au avut și
continuă să aibă un număr mare de membri (chiar dacă tendința de desindicalizare este tot mai mare, inclusiv în
România). Cum se explică acest lucru? Căci, evident, „membrul de sindicat, la fel ca și plătitorul individual de taxe, nu
are nici un stimulent să sacrifice mai mult decât este forțat să sacrifice” (Olson: 1965, p. 91). Statul folosește forța
pentru a asigura plata taxelor; la fel, în mod tradițional sindicatele au folosit diferite forme de a constrânge salariații să
devină membri de sindicat: obligativitatea (uneori aceasta are chiar forța unoer reglementări legale!) de a face parte din
sindicate, chiar forța fizică. În cazul grevelor, pichetarea este o soluție adoptată adesea (îndeosebi în stadiile inițiale ale

24
O supoziție fundamentală aici este aceea că statul este în fond un gen de agenție de protecție (fie ea și dominantă) care oferă un
bun colectiv. Dar dacă așa stau lucrurile, atunci problema nu este cea a specificului statului, ci a naturii acțiunii acestor agenții de
protecție: ele oferă bunuri colective, iar statul nu oferă bunuri de un tip esențial diferit – ca urmare nu există nici un motiv pentru a
separa studiul statului de studiul la modul general al acestor agenții. (Pentru ideea acestor agenții de protecție a se vedea și
Nozick: 1997).

sindicalizării).
25
Așa cum arată Olson, chiar dacă cei mai mulți salariați nu vor ca ei înșiși să participe la activitatea
sindicatelor, cei mai mulți vor ca salariații să fie forțați să participe. (Olson notează că, deși paradoxală, această
atitudine e cu totul rațională: căci fiecare vrea ca el însuși să nu participe, în schimb toți ceilalți să participe – Olson:
1965, p. 86.)
Există însă și un alt gen de stimulare a salariaților să se înscrie în sindicate: e vorba de faptul că sindicatele oferă,
alături de bunurile publice, și un alt gen de bunuri – anume, unele private. În România în mod tradițional sindicatele au
oferit membrilor lor posibilitatea petrecerii concediilor în hoteluri proprii, evident la prețuri mult mai accesibile. (În
Marea Britanie Asociația Consumatorilor are cam un milion de membri – din peste patruzeci de milioane de
consumatori –, iar stimulentul cel mai important pe care îl oferă aceasta membrilor săi este accesul la revista Which?;
McLean: 2000.) Aceste bunuri private pe care asociațiile le pun la dispoziția membrilor lor sunt numite de Olson
„stimulente selective”.
26

Să rezumăm acum argumentul lui Olson. El vizează trei teme, pe care (urmându-l pe Sandler: 1992) le voi formula
imediat mai jos. Conceptul central de la care se pleacă e cel de grup. Putem distinge trei tipuri de grupuri. Primele sunt
cele privilegiate: un grup este privilegiat dacă el conține cel puțin un individ sau o coaliție de indivizi astfel încât
pentru acesta sau aceștia câștigurile obținute din participarea la acțiunea colectivă depășesc costurile corespunzătoare
(chiar dacă acestea ar fi în sarcina doar a acelui sau acestor indivizi). Într-ul grup privilegiat acțiunea clectivă va putea
de aceea să fie realizată. Un grup este intermediar atunci când, chiar dacă nu este privilegiat, el e îndeajuns de mic
astfel încât fiecare membru cunoaște cine participă la acțiunea colectivă; și în aceste cazuri acțiunea colectivă se poate
forma. În sfârșit, un grup este latent dacă nu este nici privilegiat și nici intermediar.
27

Tema 1. Mărimea grupului este, în parte, o cauză fundamentală a eșecului acțiunii colective.
a) Grupurile largi pot să nu își furnizeze bunuri colective (ele nu sunt privilegiate).
b) Cu cât este mai mare un grup, atunci – ceteris paribus – cu atât echilibrul la care se ajunge e mai jos față
de cel optim.
Tema 2. Eșecurile acțiunii colective sunt legate de asimetria de grup (care vizează gusturile și/sau resursele membrilor).
a) Membrii mai mari ai grupului (adică: cei cu resurse mai mari) vor contribui disproporționat de mult la
producerea bunului. Cum scria Olson: în grupurile mici cu interese comune există „o tendință sistematică de
„exploatare” a celui mare de către cel mic” (1965, p. 29)
b) E mai probabil ca grupurile asimetrice să fie privilegiate.
Tema 3. Eșecurile în acțiunea comună pot fi depășite prin stimulentele selective (care oferă câștiguri private) și prin
design instituțional.
Înainte de a aborda fiecare din aceste teme, în subsecțiunea următoare voi prezenta pentru cititorul interesat o
formuluare mai riguroasă a argumentul lui Olson. Voi menționa însă că ea poate fi sărită de cititor fără a pierde linia
principală de argumentare.

Modelul formal al lui Olson (*)
Cartea lui Olson Logica acțiunii colective nu este una în care, la tot pasul, se întâlnesc simboluri și formule
matematice. Dar modelul formal există, iar Olson îl formulează explicit la un moment dat (1965, pp. 22 – 36; 1999, p.

25
Îmi amintesc că, în toamna anului 1993, când studenții Universității din București au făcut o grevă, au făcut pichete care au
interzis intrarea în sediile Universității a colegilor lor, chiar și a acelora care doreau să participe la cursuri.
26
În general, stimulentele se clasifică în trei mari categorii (Clark, Wilson: 1961, pp. 134 – 136): mai întâi, sunt stimulente
materiale , precum salarii, programe de asigurare, amenințări fizice sau economice. În al doilea rând, sunt stimulentele solidare,
care apar din relațiile sociale cu alți actori: apreciere, respect, prietenie, dar și rușine, ostracizare, dispreț. Stimulentele de al treilea
tip sunt intenționate : ele sunt cele care apar prin faptul că o persoană internalizează anumite norme și valori și constau în faptul
că persoana respectivă valorizează faptul de a se comporta în conformitate cu acestea.
Problema, după Olson, este cea a mecanismului pe care ele il pun în funcțiune sau, altfel zis, a logicii funcționării lor. Pentru
teoria olsoniană, așa cum vom vedea, clasificarea stimulentelor ca pozitive și negativă este mai relevantă.
27
O clasificare alternativă ar putea, consideră Dunleavy (1991, pp. 54 – 55), să ofere bazele unei înțelegeri mai bune a grupurilor
de interes. Dunleavy distinge între grupuri exogene și endogene . În cazul celor exogene identitatea acestora este determinată de
factori externi. Memebrii unui astfel de grup au în comun unele caracteristici care sunt definite dincolo de controlul individual sau
colectiv. De exemplu, grupul constând în familiile care au copii născuți cu defecte datorate consumului de droguri e unul definit
pe baza acestei caracteristici comune; dar numai uniele din aceste persoane vor deveni membri efectivi ai acestuia. În cazul
grupurilor endogene, acestea sunt formate pur și simplu că persoane care gândesc la fel vin împreună. Ceea ce este comun acestor
oameni este determinat nu din afară, ci de indivizii care formează grupul. La nivel individual fiecare arep ropria sa motivație
pentru a se alătura grupului; la nivel colectiv, grupul e definit doar de membrii săi.

56). Modelul este foarte simplu și de aceea poate fi expus pentru a aduce mai multă rigoare, dar și claritate susținerilor
(prezentarea de mai jos are în vedere și Sandler: 1992, pp.23 – 27).
Vom avea în vedere un singur bun public. Acesta este furnizat membrilor unui grup G. Să notăm cu H, H
1
etc.
diferite subgrupuri al lui G. Bunul public respectiv trebuie furnizat cel puțin în cantitatea Q pentru a fi folosibil. Pentru
a fi produs e nevoie să se facă anumite costuri. Să notăm cu C costurile necesare pentru a produce bunul în cantitatea
Q; iar cu C
i
, respectiv C
H
costurile ce revin individului i din cadrul grupului, respectiv membrilor subgrupului H al lui
G. Pentru fiecare individ i, costurile sale C
i
depind de contribuția sa q
i
la peoducerea bunului, deci C
i
este o funcție de
q
i
: avem C
i
= C
i
(q
i
). Benficiile vor fi notat cu V: bneficiul grupului obținut prin furnizarea bunului (în cantitatea Q)
este V
G
, al lui i este V
i
iar al subgrupului H este V
H
. La fel, beneficul net va fi notat cu A; și vom avea, respectiv, V
G
, V
i

și V
H
. De exemplu, beneficiul net al grupului H obținut ca urmare a faptului că bunul respectiv este furnizat este
diferența dintre beneficiul obținut și costuri, deci este: A
H
= V
H
– C
i
. Dacă A
H
> 0 pentru cel puțin un subgrup H al lui
G, atunci spunem că grupul G este privilegiat.
Să notăm de asemenea cu S
G
unitatea de beneficiu obținut prin furnizarea bunului respectiv: S
G
= Q/V
G
. De aici
decurge imediat că V
G
= Q
.
S
G
. Tot așa, se poate defini și fracțiunea F
i
din beneficiul V
G
al grupului pe care o obține un
individ i: F
i
= V
i
/V
G
. De unde rezultă că V
i
= F
i

.
V
G
(și mai departe: V
i
= F
i
S
G
Q).
28
Să mai observăm că fracțiunea F
i

este un număr pozitiv mai mic decât 1: 0 < F
i
< 1.
Cu aceste noțiuni, putem pune la lucru modelul. Mai întâi să notăm câteva caracterstici ale funcțiilor definite.
Costul individual C
i
poate fi considerat ca o funcție crescătoare liniară în funcție de nivelul de furnizare a bunului.
Funcția V
G
este concavă, ceea ce înseamnă că beneficiul marginal al grupului scade atunci când nivelul la care e
furnizat bunul crește.
Acum vom compara între ele nivelul optim Pareto și echilibrul Nash în furnizarea bunului public respectiv. Nivelul
optim Pareto de furnizare a bunului public respectiv este dat de situația în care avem:
max
Q
(V
G
– C)
deci de aceea în care beneficiul grupului este maximizat. Acest maxim poate fi găsit atunci când vom avea:
(1) dV
G
/dQ – dC/dQ = 0
și fie Q
po
acea valoare a lui Q care satisface ecuația de mai sus.
Echilibrul Nash e atins atunci când contribuția fiecărui individ i la producerea bunului public respectiv e astfel încât să
îi maximizeze câștigul net A
i
= V
i
– C
i
. Ținând seamă că potrivit celor zise mai devreme avem A
i
= F
i
S
G
Q – C
i
(q
i
),
câștigul net maxim al lui i va putea fi scris ca:
max
qi
(F
i
S
G
Q – C
i
(q
i
))
Câștigul net al fiecărui individ i va fi deci dat prin rezolvarea unor ecuații de forma:
(2) F
i
dV
G
/dQ – dC
i
/dq
i
= 0
Dacă toate ecuațiile de această formă sunt simultan satisfăcute, putem face suma cantităților optimizatoare q
i
pentru toți
i și obținem o cantitate Q
N
care caracterizează echilibrul Nash al furnizării bunului public respectiv.
Acum să încercăm să vedem care e raportul dintre cantitățile Q
po
și Q
N
. Mai întâi, să ne aducem aminte că am presupus
că C
i
este o funcție liniar crescătoare. Aceaastă înseamnă că pentru orice valoare a lui Q, deci și pentru Q
N
, vom avea:
dC
i
/dq
i
= dC
i
(Q
N
)/dQ. Mai departe, să apelăm în ecuația prin care am definit maximul Pareto la cantitatea Q
N
; ne
interesează să vedem ce valoare are expresia dV
G
(Q
N
)/dQ – dC (Q
N
)/dQ. Cum C
i
e o funcție liniară, problema revine la
a afla ce valoare are expresia dV
G
(Q
N
)/dQ – dC
i
/dq
i
. Dar am văzut că F
i
este un număr pozitiv mai mic decât 1, deci
dV
G
(Q
N
)/dQ > F
i
dV
G
(Q
N
)/dQ. Pe baza ecuației (2), decurge că
(3) dV
G
(Q
N
)/dQ > dC(Q
N
)/dQ
și, cum am presupus că funcția V
G
este concavă, rezultă că
(4) Q
N
< Q
po

ceea e înseamnă că în situația de echilibru Nash bunul public respectiv este produs într-o cantitate suboptimală; sau,
altfel zis, dacă fiecare membru i al grupului este un actor rațional, atunci nu se atinge o situație optimală: bunul public e
produs într-o cantitate mai mică decât cea Pareto optimă.

Cele trei teme ale Logicii acțiunii colective
Să începem cu prima temă. Teza lui Olson este că mărimea grupului este, în parte, o cauză fundamentală a
eșecului acțiunii colective . Un grup poate avea mai mulți sau mai puțin membri. Când grupul este mic, șansele ca el să

28
Sandler (1992) remarcă aici că această formulare nu evidențiază clar care este tehnologia de furnizare a bunului comun
respectiv; de aceea, dacă avem în vedere tehnologii diferite (cea sumativă, cea a verigii slabe sau a celei mai bune lovituri etc.) e
posibil ca modelul să se dezvolte pe linii diferite.

fie privilegiat sunt ridicate, iar grupul e capabil să furnizeze bunul colectiv; iar acestea scad dramatic atunci când
mărimea grupului creșe.
[R]estul condițiilor fiind egale, cu cât numărul indivizilor sau al firmelor beneficiare ale unui bun colectiv este mai
mare, cu atât partea de câștig datorată acțiunii întreprinse în interesul grupului ce îi revine individului sau firmei care
întreprinde acțiunea este mai mică. Așadar, în absența stimulentelor selective, motivația acțiunii de grup scade pe
măsură ce dimensiunea grupului crește, astfel încât grupurile mari sunt mai puțin capabile să acționeze în numele
interesului comun decât cele mici. (Olson: 1999, p. 55)
Să presupunem (Olson: 1999, pp. 57 – 59) că pentru a produce un bun colectiv sunt necesare costuri de 100 milioane de
lei; câștigurile sunt de 1 miliard de lei. Și să admitem acum că sunt două situații posibile. Prima e aceea în care grupul
beneficiarilor acelui bun e alcătuit din un milion de persoane, iar fiecare dintre aceștia câștigă câte 1000 de lei. E nevoie
de o capacitate extraordinară de acțiune colectivă pentru a obține o contribuție de 100 milioane de lei, cât e necesar
pentru a produce bunul respectiv. Cu mare probabilitate, acest lucru nu se va întâmpla, căci cei mai mulți membri ai
grupului vor prefera să aștepte ca ceilalți să contribuie, iar ei să beneficieze gratuit de pe urma furnizării respectivului
bun colectiv. Să luăm acum cea de-a doua situație, în care grupul care beneficiază este format din doar cinci membri
(egali ca mărime). S-ar putea și acum ca acțiunea colectivă să nu se facă. Dar să observăm imediat ceva. Fiecare
membru al grupului este privilegiat: din structura exemplului se vede că fiecare membru are un câștig de 200 milioane
de lei de pe urma furnizării bunului colectiv. Chiar dacă fiecare ar contribui singur la producerea bunului (cu 100
milioane de lei), el tot ar avea costurile mai mici decât beneficiile și ar merita să contribuie singur pentru a produce
bunul și pentru a obține un câștig de 100 milioane de lei. În plus, cum grupul este foarte mic, faptul că unul din
membrii lui ar încerca să fie blatist s-ar vedea imediat (și ar fi pasibil de sancțiuni viitoare din partea celorlalți membri
ai grupului) – iar faptul acesta e de natură să descurajeze un astfel de comportament.
Concluzia generală ar fi deci că, dacă mărimea grupului crește, atunci acțiunea grupului se îndepărtează tot mai
mult de soluția optimă Pareto
29
. Desigur însă că lucrurile pot sta cu totul altfel dacă sunt modificate nele dintre
premisele pe care s-a clădit argumentul. De pildă, oricât de mare ar fi grupul, dacă unul dintre membrii lui are
îndeajuns de mult resurse iar câștigurile sale din producerea bunului colectiv sunt mai mari decât costurile totale, atunci
e posibil ca el să contribuie suficient pentru a-l produce
30
. Cu alte cuvinte, faptul că grupul este privilegiat poate să nu
deindă de mărimea grupului.
Tehnologia de producere a bunului poate de asemenea să fie importantă. Să luăm următoarele exemple (Sandler: 1992,
pp. 38 – 41). Mai întâi, să admitem că tehnologia e cea sumativă. Să presupunem că avem doar doi jucători. Pentru
fiecare contribuție individuală pentru a produce bunul colectiv, fiecare jucător primește 5 lei; costul pentru cel care
contribuie e de 6 lei. Evident, dacă nici unul dintre cei doi jucători nu contribuie, fiecare primește 0 lei. Dacă unul
singur contribuie, atunci el primește 5 lei, dar costurile sale totale sunt de 6 lei, deci rămâne cu -1 leu; în schimb, cel
care nu contribuie primește 5 lei și nu cheltuie nimic. Dacă amândoi jucătorii contribuie, atunci bunul produs e pentru
fiecare în valoare de 2 × 5 = 10 lei, din care se scad costurile de 6 lei, deci fiecare rămâne cu 4 lei. Acest rezultat poate
fi redat prin matricea următoare:
Jucătorul 2:
cooperează Jucătorul 2:
defectează
Jucătorul 1:
cooperează 4

4 5

-1
Jucătorul 1:
defectează -1

5 0

0
Dacă aleg în mod rațional, ambii jucători vor defecta, iar rezultatul interacțiunii este – așa cum era de așteptat – unul
neoptim Pareto. Se poate vedea cu ușurință că acest rezultat se menține dacă admitem că numărul jucătorilor este mare.
Să presupunem acum că tehnologia de producere a bunului este diferită, de pildă că este cea a celei mai bune lovituri.
Să admitem că dacă un un prim jucător contribuie, atunci se obține un câștig de 5 lei fiecărui jucător, dar că orice altă
contribuție din partea unui alt jucător nu mai aduce nimic în plus (această condiție e cea care definește strategia celei

29
Eficiența unui grup depinde după Olson de mărimea grupului, iar nu de metodele si tehnicile utilizate pentru a realiza acțiunea
colectivă (1965, p. 57). Că e așa se vede și din faptul că dacă un grup mare copiază aceste metode și tehnici nu e deloc sigur că
eficiența sa va crește.
30
Dacă ești urmașul unui personaj important în istoria orașului tău, iar monumentul acestuia din una din piețele centrale ale
orașului este nerestaurat, poate că pentru tine merită să plătești singur restaurarea, chiar dacă monumentul refăcut e un bun
colectiv. Felul în care arată scara blocului în care stai este un bun colectiv. Dar dacă te deranjează îndeajuns de mult, dacă de pildă
nu vrei ca vizitatorii tăi care vin la tine de departe să se confrunte cu o scară nezugrăvită de decenii, poți să decizi să plătești
singur să se refacă scara blocului.

mai bune lovituri). Costurile celui care contribuie sunt de 4 lei. Ce se întâmplă acum? Dacă nimeni nu contribuie,
fiecare va rămâne cu 0 lei. Dacă un singur jucător contribuie, atunci el are costuri de 4 lei, dar câștig de 5 lei, deci un
beneficiu net de 5 – 4 = 1 leu; jucătorul care nu contribuie are un beneficiu net de 5 lei. Dacă amândoi jucătorii
contribuie, atunci fiecare primește 1 leu. Rezultatele sunt sintetizate de matricea de mai jos:
Jucătorul 2:
cooperează Jucătorul 2:
defectează
Jucătorul 1:
cooperează 1

1 5

1
Jucătorul 1:
defectează 1

5 0

0
Cum se vede, acum e rațional ca fiecare să contribuie. Iar rezultatul rămâne același chiar dacă vom admite că numărul
jucătorilor va fi foarte mare. Cu alte cuvinte, dată fiind o tehnologie diferită de cea sumativă (precum cea a celei mai
buni lovituri), un grup mare poate fi privilegiat.
Voi încheia discuția acestei teme cu observația că teoria alegerii colective a lui Olson are câteva implicații
foarte clare cu privire la politicile publice. Mai întâi, ea implică faptul că grupurile organizate beneficiază mai mult
decât cele neorganizate; în al doilea rând, ea sugerează o explicație a acestei situații: grupurile mari au o capacitate mai
mică de a face față problemelor de acțiune colectivă
31
. Vom discuta pe larg în cele ce urmează aceste implicații și vom
vedea în ce măsură ele sunt corecte.

Următorul argument este extrem de pertinent. Atunci când faptul că
acțiunea colectivă nu se
realizează este atribuit comportamentului de blatist se presupune că actorii au o prezumție în
favoarea reușitei acțiunii colective. Ei cred că aceasta se va realiza, că bunul colectiv se va
produce și speră să poată beneficia de acesta fără să contribuie însă la producerea lui. Dar,
sugerează Heckathorn (1996) (urmându-l pe Klandermans) uneori explicația faptului că
cineva nu contribuie se află în prezumția actorilor în eșecul, iar nu în reușita acțiunii
colective. Actorii nu participă la aceasta nu pentru că vor să beneficieze pe gratis de un bun,
ci pentru că ei consideră că acțiunea colectivă nu se va realiza și că nu merită să își asume
riscul unor costuri. Când actorii se comportă ca blatiștii, ei consideră că acțiunea colectivă se

31
Între aceste grupuri mari sunt și clasele sociale. Olson evidențiază în mod explicit faptul că teoria sa are două ținte: pe de o
parte, concepția pluralistă; pe de alta, concepția marxistă după care clasa muncitoare se organizează și luptă pentru a-și promova
interesele (a se vedea în acest sens Capitolul IV din Olson: 1965). Cum nu voi mai reveni în cele ce urmează asupra criticii lui
Olson la adresa lui Marx, voi zăbovi aici puțin asupra ei. Pentru cititorul care a parcurs această secțiune, critica olsoniană a teoriei
luptei de clasă a lui K. Marx este ușor de imaginat. Dacă individul uman este rațional și își urmărește propriile interese (așa cum
chiar Marx pare să considere), atunci, consideră Olson, teoria lui Marx a luptei de clasă este inconsistentă:
Căci acțiunea orientată de clasă nu se va produce dacă indivizii care compun o clasă acționează rațional . Dacă o
persoană face parte din clasa burgheziei, el poate prea bine să vrea o guvernare care să îi reprezinte clasa. Dar de aici nu
decurge că va fi în interesul său să lucreze pentru a face ca această guvernare să vină la putere. Dacă există o astfel de
guvernare, el va beneficia de politicile ei, fie că a sprijinit-o fie că nu a sprijinit-o, căci potrivit ipotezei lui Marx ea va
lucra în sensul intereselor lui. Mai mult, în orice situație un burghez individual probabil nu va reuși să exercite o influență
decisivă asupra alegerii guvernării. De aceea este rațional ca un membru al burgheziei să-și ignore interesele de clasă și
să-și cheltuie energiile pentru interesele personale . La fel, un muncitor care considera că va beneficia de o guvernare
„proletară” nu va găsi că e rațional să-și riște viața și resursele pentru a porni o revoluție împotriva guvernării burgheze.
(Olson: 1965, pp. 105 – 106)
Așadar, teoria marxistă nu ar putea argumenta într-un mod consistent că revoluția proletară se poate produce. Celebrul text al lui
Marx care prezicea revoluția proletară ar conține o inconsistență:
O dată cu micșorarea continuă a numărului magnaților capitalului, care uzurpă și monopolizează toate avantajele acestui
proces de transformare, cres mizeria, asuprirea, înrobirea, degradarea, exploatarea dar și revolta clasei muncitoare, al cărei
număr sporește neîncetat și care este educată, unită și organizată prin însuși mecanismul procesului de producție capitalist.
Monopolul capitalului devine o cătușe pentru modul de producție care a înflorit o dată cu el și prin el. Centalizarea
mijloacelor de producție și socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu învelișul lor capitalist.
Acesta este sfărâmat. Proprietății private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sunt expropriați. (Marx: 1966, pp. 765
– 766)
Argumentul lui Olson a fost criticat ca exprimând o înțelegere greșită a poziției lui Marx. Pe de altă parte, s-a sugerat că
teoria marxistă are ea însăși mijloacele de a răspunde acestui argument. A se vedea de exemplu Elster (1982; 1985), Sabia (1988)
etc. Nu e însă aici locul pentru o discuție detaliată a acestor chestiuni.

poate, în general, realiza și fără ca ei să se implice. Dar uneori actorii participă la acțiunea
colectivă pentru că ei au credința că acțiunea lor individuală este una semnificativă: propria
participare face diferența.
Cred că am putea adăuga acestei distincții o calificare: diferitele bunuri colective am văzut că
se pot produce făcând apel la tehnologii diferite. Pentru bunurle produse printr-o tehnologie
sumativă, e mai plauzibilă explicația standard. Pentru cele care sunt produse printr-o
tehnologie de tipul celei mai bune lovituri, abordarea lui Klandermans-Heckathorn pare mai
rezonabilă. În general deci trebuie să ținem seamă de forma funcției de producere a bunului
(de pildă, dacă ea e accelerată în prima ei parte, în ultima etc.).

Să trecem acum la a doua temă (a se vedea și Andreoni: 1988; Bergstrom, Blume, Varian: 1986). Să ne amintim că teza
lui Olson este aceea că eșecurile acțiunii colective sunt legate de asimetria de grup (care vizează gusturile și/sau
resursele membrilor). În particular, pe de o parte e mai probabil ca grupurile asimetrice să fie privilegiate; pe de altă
parte, membrii mai mari ai grupului (cei cu resurse mai mari) vor contribui disproporționat de mult la producerea
bunului; cu cuvintele lui Olson, ei vor fi „exploatați” de membrii cu resurse mai mici ai grupului.
Membrul cel mai mare, membrul care el însuși ar furniza cea mai mare cantitate din bunul colectiv, suportă o proporție
disproporționat de mare din povara furnizării bunului colectiv. Memebrul mai mic primește prin definiție o fracțiune
mai mică din beneficiu, orice ar fi cantitatea în care el furnizează bunul colectiv, decât membrul mai mare și de aceea el
nu are nici un stimulent să producă o cantitate suplimentară din bunul colectiv. În momentul în care membrul mai mic
obține pe gratis de la membrul mai mare o cantitate de bun colectiv, el are mai mult decât ar fi cumpărat el însuși și nu
are nici un stimulent să obțină un bun colectiv pe propria cheltuială. În grupurile mici există astfel o surprinzătoare
tendință de „exploatare” a celui mai mare de către cel mai mic . (Olson: 965, p. 35)
Exemplul favorit pentru a argumenta în acest sens a fost dat de Olson și Zeckhauser (1966), care au elaborat o „teorie
economică a alianțelor” (a se vedea și Sandler, Hartley: 2001) pentru o abordare în perspectivă a acestei chestiuni). Eu
au analizat NATO ca ca un mecanism care produce un bun colectiv: securitatea membrilor săi
32
. La mijlocul anilor 60,
NATO avea 15 membri. Unii dintre ei erau țări mai mari, alții erau țări mult mai mici. Teoria lui Olson avea predicția
că țările mai mari vor contribui mai mult la eforturile colective, și anume mult mai mult decât ar decurge din
compararea mărimii lor. De pildă, în 1965 SUA contribuiau cu 71,2% din cheltuielile NATO, Marea Britanie cu 7,8%
iar Franța cu 5,3%, în timp ce Italia contribuia cu 2,5% iar Belgia sau Danemarca contribuiau cu mai puțin de 1%. O
altă măsură utilizată e cea a procentului din PIB care e folosit pentru cheltuieli militare; această mărură indică mai clar
diferențele. Astfel, SUA alocau pentru cheltuieli militare în 1965 o fracțiune de 7,56% din PIB, Marea Britanie 5,87%,
iar Franța 5,19%; în același timp, Belgia aloca 3,16%, Danemarca 2,83%, iar Italia 3,10%.
33

Cum se explică faptul că cei mari sunt exploatați de către cei mici? Un răspuns la această
întrebare este următorul (Oliver, Marwell: 1988; Oliver, Marwell, Teixeira: 1985): când
resursele contribuite de membrii grupului sunt mai mari, pentru multe bunuri colective
beneficiul marginal adus de noi contribuții descrește: altfel zis, faptul că și alți membri pun la
dispoziție noi resurse va contribui mai puțin la producerea bunului. Ca urmare, atunci când un
număr mare de membri ai grupului au colaborat deja, numărul celor care vor fi dispuși să
începe să colaboreze va fi mai mic. Astfel, cei care inițial erau dispuși să contribuie vor
refuza să contribuie dacă alții au făcut mai devreme acest lucru.

Cea de-a treia temă a teoriei lui Olson privește mijloacele de soluționare a problemelor de acțiune colectivă. Olson
indică două astfel de mijloace: stimulentele selective (care oferă câștiguri private) și designul instituțional . Să
începem cu cel mai cunoscut dintre acestea, anume ideea de stimulente selective. (Stimulentele selective au fost
abordate si în primul volum al acestei lucrări – Miroiu: 2006, pp. 238 – 240 – când am discutat motivele sociologice ale
participării la vot.) Olson a dezvoltat ceea ce se numește „teoria produsului secundar”. Ideea este aceea că, dacă bunul

32
După cum arată Sandler și Hartley (2001), modelul se întemeiază pe o serie de supoziții simplificatoare: 1) că NATO furnizează
un singur bun, anume securitatea membrilor săi; 2) că statele membre sunt actori unitari în luarea deciziilor; 3) că pentru fiecare
aliat costurile de apărare per unitate sunt identice; 4) că toate deciziile sunt luate simultan; 5) că eforturile de apărare ale aliaților
pot fi perfect substituibile unele altora.
33
Evident, analizele sunt mai complexe decât sunt prezentate aici. Contează de pildă doctrina strategică de apărare, dezvoltarea
unor noi tehnologii militare (precum dezvoltarea rachetelor cu rază medie și lungă de acțiune), diplomația etc. În cazul unui război
convențional tehnologia de furnizare a bunului colectiv era cea a verigii celei mai slabe; în cazul unei strategii de tipul Războiului
Stelelor tehnologia era, dimpotrivă, cea a celei mai bune lovituri.

care urmează să fie produs e unul colectiv, atunci în grupurile mari (sau, mai precis formulat, în cele latente) nu există
stimulente suficiente pentru a-i face pe membrii acestora să contribuie la acțiunea colectivă și să nu încerce să fie
blatiști. Dar atunci se poate încerca altceva: trăsătura comună prin care se disting toate grupurile economice mari care
sunt organizate „este că aceste grupuri sunt de asemenea organizate în vederea unui alt scop. Lobbiurile economice
largi și puternice sunt de fapt produse secundare ale unor organizații care își dobândesc puterea și sprijinul fiindcă ele
realizează și o altă funcție în afara celei de a face lobby pentru bunul colectiv” (Olson: 1965, p. 132). Prin urmare,
producerea bunului colectiv devine doar un produs secundar, un by-product, față de faptul că organizațiile create au și
alte scopuri. Aceste alte scopuri constau în faptul că se oeră membrilor grupului bunuri de cu totul alt tip decât cel
colectiv – anume se oferă bunuri private, deci bunuri pe care care sunt atât exclusive cât și rivale. Am văzut deja
exemplul sindicatelor. Dar poate că la fel de important este și cel al organizațiilor profesionale, care oferă ca bunuri
colective protecția membrilor profesiunii față de persoanele care nu au calificarea corespunzătoare, un anumit stutut sau
diverse privilegii. Dar organizațiile create în acest sens ajung să ofere aceste bunuri doar ca produse secundare; ele sunt
organizate în vederea altor scopuri. Olson indică aici un fapt extrem de important: se folosesc nu numai stimulente care
constau în bunuri dorite de agenți – deci stimulente selective pozitive – ci si stimulente selective negative
34
; anume,
membrii grupului sunt într-un fel sau altul forțați să devină membri ai acelor organizații profesionale, care ajung treptat
să se comporte precum ghildele din Evul Mediu
35
(p. 137).
Exemplul multora dintre profesiile din România este semnificativ: avocații, magistrații, doctorii, farmaciștii,
arhitecții etc. sunt organizați în structuri care exercită drepturi largi asupra membrilor lor. Mai important, aceste
organizări au girul statului. De pildă, pentru profesia de medic dentist legea nr. 308/2004 stipulează la art. 9 al.1 că
aceasta „se exercită pe teritoriul României de persoanele prevăzute la art. 2 care îndeplinesc următoarele condiții: a)
dețin un titlu oficial de calificare în medicina dentară; b) nu se găsesc în vreunul din cazurile de nedemnitate sau
incompatibilitate prevăzute de prezenta lege; c) sunt membri ai Colegiului Medicilor Dentiști din România sau sunt
înregistrați la Colegiul Medicilor Dentiști din România”. Legea stabilește un număr uriaș de atribuții ale Colegiului
Medicilor Dentiști, unele dintre acestea având ca scop furnizarea de bunuri private medicilor (chiar a unora care nu
vizează direct practicarea meseriei, precum asigurarea de asistență medico-socială pentru medicii dentiști și familiile
lor; distribuirea Ghidului de bună practică a medicinii dentare etc.).
Olson indică cel puțin încă un alt mod de a formula o soluție la problemele ridicate de acțiunea colectivă: aceea
de a produce anumite aranjamente instituționale . De exemplu, dacă un grup este mare, atunci se poate încerca
producerea unui aranjament federativ: în acest caz în locul unui grup mare se obțin mai multe grupuri mici, care au o
mai mare șansă să fie privilegiate
36
. Nu voi insista aici asupra acestei modalități de a răspunde provocării acțiunii
colective. Capitolul care urmează, precum și cel care va încheia acest volum, vor insista mult asupra a două lucruri: mai
întâi, ce înseamnă o soluție instituțională a problemei acțiunii colective; în al doilea rând, se va argumenta pe larg (deși
la început doar în mod implicit) că prima soluție olsoniană – a stimulentelor selective – poate fi înțeleasă și ea ca una de
tip instituțional.

Un exemplu: politicile de reglementare
Voi aduce aici în discuție un exemplu cu privitre la modul în care problematica raportului dintre raționalitatea
individuală și cea a grupului poate servi ca temei al unei analize a unei chestiuni esențiale în activitatea statului

34
Așa cum arată Oliver (1980), din punctul de vedere al persoanei care primește stimulentele nu există o deosebire între faptul că
un stimulent este pozitiv sau negativ (între faptul că persoana este premiată sau că e pedepsită). Căci în ambele cazuri ele
afectează la fel deciziile persoanelor de a opera sau nu în acțiunea colectivă. Dar, subliniază Oliver, din punctul de vedere al
actorului care utilizează stimulentele, există o deosebire foarte mare între cele pozitive și cele negative. Aceasta pentru că
stimulentele pozitive și cele negative sunt îndreptate spre membri diferiți ai grupului: un stimulent pozitiv e dat celor k membri ai
grupului care cooperează, în timp ce stimulentul negativ e îndreptat spre cei n – k membri care defectează. Ca urmare, din punctul
de vedere al celui care folosește stimulentele selective, funcția care descrie un stimulent pozitiv e una crescătoare în raport cu k, în
timp ce funcția care descrie un stimulent negativ e una descrescătoare în raport cu k. (Desigur, această afirmație e și mai clară dacă
tehnologia de producere a bunului e una sumativă. Dar mecanismul presupune ceva mai slab, anume că funcția de producere a
bunului este monotonă)
35
Analizând felul în care funcționau ghildele în perioada Evului Mediu, Richardson (2005) argumentează că acestea aveau mai
multe tipuri de activități, nu numai profesionale ci și caritabile, iar abilitatea organizației de a trata o chestiune contribuia la o
capacitate mai mare de a trata și alte chestiuni.
36
Aici se poate argumenta că astfel de aranjamente induc costuri mai mari, care fac ca rezultatul obținut să fie de asemenea
îndepărtat de optim.

modern: cea de reglementare. Voi analiza mai pe larg doar o abordare în acest sens – teoria economică a reglementării
a lui Stigler (1971).
37

Argumentele clasice în favoarea politicilor de reglementare curg în felul următor (urmez aici pe Hix: 2005, pp.
235 – 239). Mai întâi, chiar dacă piața liberă duce la echilibre Pareto-eficiente, există situații în care, dată fiind
existența bunurilor colective, piața se confruntă cu eșecuri. Unul din principalele motive pentru care guvernele produc
reglementări este acela de a corecta aceste eșecuri:
 Standarde tehnice și standarde pentru protecția consumatorilor care permit consumatorilor să obțină informația
necesară (care altminteri nu ar fi public disponibilă) despre calitatea produselor.
 Standarde de sănătate și de siguranță , standarde de calitate a mediului , care reduc efectele adverse ale
tranzacțiilor economice asupra indivizilor care nu participă la acestea.
 Politici de reglementare a competiției , care urmăresc să prevină apariția monopolurilor, distorsionarea piețelor
(de pildă când statul oferă subsidii) sau practici anticompetitive.
 Reglementări ale industriilor , prin instrumente precum controlul prețurilor.
Statul reglementează prin intermediul instituțiilor sale – Parlamentul și Guvernul. Dar acestea sunt controlate de
partidele politice, care deci vor încerca să atingă rezultate care să fie în favoarea susținătorilor lor (simplificând, în
favoarea votanților lor). Resursele vor tinde să fie distribuite de la minoritatea care a pierdut alegerile la majoritatea
care a susținut partidul sau partidele câștigătoare. Exemplul clasic e cel al diferenței dintre partidele de stânga, care
ridică taxele impuse celor mai bogați pentru a distribui resursele pentru beneficii sociale, în timp ce partidele de dreapta
tind să taie aceste beneficii și să reducă taxele.
Ar fi greșit însă să tragem de aici o concluzie grăbită, anume că cei săraci vor cu toții politici redistributive, în timp
ce toți cei bogați li se opun. E interesant că în țările în schimbare, de exemplu în fostele țări socialiste, inegalitățile în
creștere între oameni au fost ușor tolerate. Există mai multe explicații ale acestei stări de lucruri. Una dintre acestea
face apel la faptul că în această perioadă mobilitatea socială a fost extrem de mare; speranța multor oameni în șansa
personală a unei mobilități pe verticală ar putea să dea seamă de acceptarea inegalităților. Avem aici a face cu ceea
ce A. Hirshman numea “efectul de tunel”:
Să presupunem că eu conduc într-un tunel, cu două benzi de circulație pe sens și că traficul este cu totul blocat. Pe
cât pot vedea eu (nu foarte departe), nici o mașină nu se mișcă pe nici una din benzi. Eu sunt pe banda din stânga și
mă simt deprimat. După un timp mașinile de pe banda dreaptă încep să se miște. În mod natural îmi revin în fire,
findcă știu că blocajul a fost înlăturat și că în curând va veni cu siguranță și clipa în care se va mișca și banda mea.
Chiar dacă eu încă stau pe loc, mă simt mult mai bine decât înainte din cauza așteptării ca foarte curând să mă mișc.
(Hirshman: 1973, p. 545)

Or, o astfel de implicare a unor organizații precum partidele politice înseamnă că reglementările nu pot fi înțelese doar
într-un sens tehnic, ca încercări de remediere a eșecurilor pieței; reglementarea este un proces politic. Ea nu are
obiective care țin doar de eficiență, ci și de redistribuire. Încercarea de pune accentul pe eficiență s-a materializat în
tendința de a delega atribuții de reglementare a diferitelor zone de activitate unor agenții independente
38
. Ideea e aceea
că acestea vor viza în primul rând eficiența, iar nu redistribuirea către grupuri clientelare
39
. Căci justificarea
reglementării este aceea de a urmări „interesul public”, oricum ar fi definit acesta. (În acest sens, această teorie a
reglementării este normativă .)

37
Alte lucrări importante pentru această problemă sunt Posner (1971) și Becker (1983). Peltzman, Levine, Noll (1989) e o sinteză
importantă a literaturii.
38
Cu privire la agenții cu rol de reglementare la nivel supranațional a se vedea de exemplu Krapohl (2004).
39
Că aceste agenții trebuie să nu poată face jocuri politice a fost discutat la noi în țară pe larg în anul 2006, în contextul
deconspirării colaboratorilor vechii securități; chestiunea discutată era aceea dacă Consiliul Național de Studiere a Arhivelor
Securității (CNSAS) este independent (și poate efectiv funcționa ca o autoritate morală) în condițiile în care membrii lui sunt
numiți în baza unui algoritm politic.

Un exemplu de agenție de la noi din țară căreia i se deleagă atribuții de reglementare este Agenția Română de
Asigurare a Calității în Învățământul Superior (ARACIS), creată în baza legii nr 87/2006. Pentru a se garanta că
aceasta nu reglementează procesele de acreditare și de asigurare a calității prin politici care favorizează anumite
grupuri din societate, Agenției i se atribuie un grad ridicat de independență. Astfel, după o perioadă de tranziție,
membrii Consiliului Agenției sunt aleși dintre experți, fără intervenția vreunui organism al statului. Pe de altă
parte, legislativul a inclus o serie de prevederi care să împiedice ca Agenția să fie controlată de anumite grupuri.
Mai întâi, legea prevede standarde generale, care codifică anumite interese publice. În al doilea rând, legea prevede
că persoanele aflate în conducerea Agenției pot îndeplini acele funcții numai un număr determinat de ani; de
asemenea, se prevede modul de colaborare dintre Agenție și diverse alte instituții ale statului.

Stigler (1971) a propus un tip diferit de teorie a reglementării: una pozitivă (sau economică). Pe de o parte,
argumentează Stigler, există o cerere de reglementare din partea grupurilor interesate (cele industriale sau profesionale,
de pildă), care astfel încearcă să utilizeze resursele publice și puterea publică pentru a-și îmbunătăți statutul. Pe de altă
parte, reglementările sunt bunuri furnizate de politicieni; ca urmare, înțelegerea ofertei de reglementări face necesară
raportarea la procesul politic. Să analizăm pe rând fiecare din cele două aspecte.
Mai întâi, o industrie sau o ocupație poate obține diferite avantaje din partea statului: primul tip de avantaj este acela al
subsidiilor . Căile ferate, companiile aeriene – iar la noi în țară o lungă perioadă de timp, după 1989, multe dintre
industriile edificate în perioada socialistă, începând cu cea de apărare – au beneficiat de astfel de avantaje. Cea de-a
doua resursă obținută este c ontrolul asupra intrărilor pe piață . Reglementarea este cerută pentru a controla cine ajunge
să intre pe piață și deci să ofere bunul respectiv. Am dat deja două exemple în acest sens: adoptarea reglementărilor
privind acreditarea și asigurarea calității în învățământul superior permite să se controleze cine poate desfășura
programe de tip universitar; Colegiul Medicilor Dentiști din România are ca atribuții și controlul asupra programelor de
studii universitare în domeniu (câte locuri se pot școlariza în universitățile de profil), precum și dreptul ca o persoană să
practice meseria.
40
Unul dintre cele mai puternice instrumente folosite pentru a controla intrările e reprezentat de
tarifele protecționiste. Stigler susține că „orice industrie sau ocupație care are îndeajuns de multă putere politică pentru
a folosi statul va căuta să controleze intrările” (p. 5). O a treia resursă pe care grupurile precum industriile sau
ocupațiile încearcă să o obțină sunt reglementările care afectează produsele substitute sau complementare . Producătorii
de unt nu vor să se producă margarină, dar vor să fie cât mai multă pâine pe care să se întindă untul. O companie care
deține autocamioane dorește ca pentru drumuri să fie alocate fonduri mai mari etc. În sfârșit, o a patra resursă este
controlul prețurilor . Fără un control public prin reglementare, chiar și când intrările sunt controlate, va fi dificil să se
mențină prețuri diferențiate.
Cele mai multe grupuri pot influența statul pentru a produce reglementările dorite; dar unele au mai mult succes. Acesta
depinde nu doar de capacitatea lor, ci și de caracteristicile procesului politic. Deși nu menționează explicit modele ale
competiției politice – precum cel formulat în Downs (1957) și discutat pe larg în Capitolul 9 din primul volum al
acestei lucrări – Stigler are în vedere faptul că politicienii au ca obiectiv principal realegerea. Ei au nevoie de două
tipuri de resurse: voturi și bani atât pentru funcționarea partidului cât și pentru campaniile electorale. De aceea,
industria sau ocupația care urmărește să obțină o resursă din partea statului trebuie să meargă la actorul care o vinde:
partidul politic.
Probabil, costurile legislării cresc în funcție de mărimea industriei care urmărește acea legislație. Industriile mai mari
urmăresc să obțină programe care costă mai mult societatea și produc o opoziție mai mare din parte grupurilor afectate
substanțial. Sarcina persuasiunii, atât în interiorul cât și în afara industriei, crește de asemenea odată cu mărimea. Dar
mărimea fixă a „pieței” politice probabil face să crească mai rapid costurile obținerii legislației decât crește mărimea
industriei. Industriile mai mici sunt de aceea pur și simplu excluse din procesul politic. (p. 12)
Aici, sugerează Stigliz, apare problema blatiștilor: într-o manieră olsoniană el argumentează că „cu cât o industrie e
mai concentrată, cu atât ea poate investi mai multe resurse în campania pentru obținerea legislației” (p. 13). O industrie
concentrată, în termenii lui Olson, este un grup privilegiat.
Un fenomen asemănător privește ocupațiile: în general, cele care au un număr mai mare de membri au fost
reglementate mai devreme, și în general – la un număr echivalent de ani de studii – membrii celor reglementate
(medicii, arhitecții, dentiștii, avocații, veterinarii etc.) au venituri mai mari decât membrii profesiilor nereglementate
sau parțial reglementate (precum profesorii, artiștii, editorii, cercetătorii din științele naturii etc.)

40
La începutul anului 2006 s-a discutat un proiect de lege care prevedea că farmaciile pot funcționa numai dacă o parte importantă
a acționariatului revenea unor persoane care aveau calificarea de farmaciști. Măsura propusă era în mod limpede una care urmărea
controlul de către ocupația farmaciștilor a distribuirii către populație a medicamentelor.

13.3. Soluții la problemele de acțiune colectivă

În secțiunea anterioară am menționat două dintre tipurile de soluții la problemele de acțiune colectivă pe care le-
a discutat chiar Olson. Primul este acela al apelării la stimulente selective (pozitive sau negative). Ideea de bază este ca
problema acțiunii colective să fie înlocuită cu una obișnuită de cooperare între oameni, în care bunul care urmează să
fie distribuit nu mai este colectiv, ci privat. Cu alte cuvinte, acțiunile de cooperare urmează să se traducă în acțiuni în
care oamenii urmăresc obținerea de bunuri private (iar faptul că este furnizat și un bun colectiv devine un produs
secundar al acțiunilor lor).
Soluția stimulentelor selective are două părți. Prima este aceea că se introduce un nou set de condiții care
afectează preferințele indivizilor. Acest aspect va fi discutat pe larg imediat mai jos. A doua este că pentru ca să
funcționeze soluția stimulentelor selective e necesar ca într-un fel sau altul să se producă un astfel de aranjament
instituțional. Or, aici apare o dificultate (a se vedea mai jos secțiunea 14.2). Anume, pentru ca se producă acest
aranjament – pentru ca să apară o organizație care să furnizeze acele stimulente selective – e necesar ca să se fi rezolvat
problema de acțiune colectivă de producere a acestora.
Dacă trebuie să fie produse stimulente selective pentru a asigura producția de bunuri colective, atunci acestea sunt doar
un alt gen de bunuri colective – și evident că și producerea acestora trebuie să fie luată ca problematică: chiar dacă un
membru al grupului sau unii membri ai grupului poate (pot) crea un sistem de stimulente (de recompense și de pedepse
private), acest sistem este chiar el un bun public, și de aceea e nevoie de existența unei acțiuni colective pentru a-l
produce. Cu alte cuvinte, soluția olsoniană a stimulentelor selective nu rezolvă problema, ci doar o mută în alt loc – de
la producerea unui bun colectiv la producerea unui alt bun colectiv. De exemplu, să presupunem că un individ are un
comportament blatist. Comportamentul lui poate fi schimbat dacă este sancționat într-un fel. Problema este însă cine va
aplica sancțiunea. Dacă va fi un membru al grupului, acesta trebuie să fie de acord să cheltuie resurse (inclusiv timp) în
acest scop; or, de regulă într-un grup mare aceste costuri ale sale sunt mai mari decât câștigul său individual (grupul
este latent), deci el nu are nici un interes să aplice sancțiunea. Grupul ar putea proceda altfel, anume să angajeze o
persoană sau o organizație pentru a aplica sancțiunea. Dar pentru aceasta trebuie cheltuite resurse: bani pentru a angaja,
plus costurile tranzacției. Aceste resurse nu pot însă proveni decât de seama faptului că o altă problemă de acțiune
colectivă – cea de colectare a acestor resurse în cadrul grupului – a fost deja rezolvată. (Această nouă problemă se zice
că este de ordinul doi.)
Având în vedere această obiecție, în cele ce urmează nu mă voi mai concentra asupra ideii de stimulente selective, în
afara cazurilor în care voi avea în vedere direct și explicit punctul de vedere al lui Olson.
Înainte de a formula unele soluții principale la problema acțiunii colective, să reluăm o susținere făcută la
începutul acestui capitol: am arătat că teoria lui Olson este o altă încercare de a conceptualiza problema raportului
dintre raționalitatea individuală cu cea de grup. În această carte am menționat trei astfel de abordări: cea care face direct
apel la teoria jocurilor (și, în particular, se concentrează asupra dilemelor sociale precum jocul garanției sau dilema
prizonierului), tragedia bunurilor comune a lui Hardin și logica acțiunii colective a lui Olson. Cele trei tipuri de
conceptualizări pot fi corelate. Tragedia bunurilor comune poate fi văzuta ca un caz special de problemă de acțiune
colectivă, iar astfel de probleme pot fi interpretate pentru anumite aspecte ca jocuri de tipul dilemei prizonierului
41
cu
unu număr mare de jucători (interpretarea e mai dificilă atunci când trebuie să se dea seamă de diferențele de mărime
între grupuri sau când se ridică problema stimulentelor selective).
Astfel, când avem în vedere o dilemă cu n jucători (iar numărul n e mare) problema care răsare, așa cum am văzut, e
aceea că putem să ne întâlnim cu producerea unui beneficiu social. Dacă m dintre jucători cooperează (desigur, avem m
≤ n), atunci se poate produce un bun colectiv (uneori e suficient ca m = 1, dacă bunul se produce prin tehnologia celei
mai bune lovituri); iar comportamentul de blatist devine tentant pentru fiecare jucător. Și, am văzut, dacă defectează
mai mult de n – m jucători, atunci bunul colectiv nu se mai produce. Uneori însă vom vedea că pentru a argumenta în
favoarea unei soluții e suficient să luăm în considerare chiar exemplul cel mai simplu, al unei dileme neiterate, cu exact
doi jucători.
Voi discuta în această secțiune două tipuri de soluții ale problemelor de tipul acțiunii colective. Primele sunt
motivaționale (sau sociologice ); celelalte sunt logice.
Mă voi opri foarte pe scurt asupra soluțiilor motivaționale. Ideea care stă la baza lor este simplă: un actor rațional, se
argumentează, are și alte instrumente de construire a preferințelor sale, ia în considerație și alte genuri de factori decât

41
Sau de tipul unui joc al garanției.

cei pe care cu precădere ia-m avut aici în vedere. De pildă, în cazul simplu al dilemei prizonierului, fiecare dintre cele
două persoane poate să ia în considerare faptul că celălalt îi este prieten, iar a defecta însemna a pierde prietenia
celuilalt – ceea ce poate că ar reprezenta un motiv îndeajuns de puternic pentru a-l determina să nu defecteze. În
general, apelul făcut de actori la valorile sociale i-ar putea determina să acționeze și altfel. Astfel, unele persoane ar
putea să se comporte cooperant , încercând să maximizeze nu utilitatea proprie, ci cea a grupului; alții ar putea fi
altruiști, și ar urmări să maximizeze câștigurile celuilalt; alții ar putea fi individualiști , căutând maximizarea
câștigurilor proprii, dar fără să se intereseze de cât câștigă ceilalți (nu le vor nici binele, dar nici răul); alții ar fi
competitivi , interesați ca diferența dintre câștigul propriu și cel al partenerului să fie cât mai mare; alții ar fi
egalitariști , și ar dori o distribuție mai echitabilă a câștgurilor etc. Uneori aici sunt indicate și soluțiile strategice , care
constau în crearea unor atitudini de încredere între cei aflați într-o situație de cooperare socială, sau în crearea unei
identități a grupului etc.
Soluțiile logice sunt de trei mari tipuri. Primul tip este hobbesian și susține că intervenția unui actor extern
capabil să modifice sistemul de stimulente existent pentru actorii respectivi poate determina ieșirea din situația de
dilemă socială. Soluțiile de al doilea tip se bazează pe drepturile de proprietate : dacă bunurile colective respective
sunt transformate prin anumite mecanisme în bunuri de alt tip (de exemplu, din bunuri neexclusive în bunuri
exclusive), atunci dilema se poate iarăși disipa. În sfârșit, sunt soluțiile de tip local: potrivit acestora, actorii înșiși
dezvoltă diverse aranjamente instituționale locale prin care problemele de acțiune colectivă sunt soluționate. În această
secțiune le voi formula pe scurt. Scopul meu este acela de a indica pe de o parte semnificația lor, pe de altă parte de a
arăta în ce ce constă scpecificul soluțiilor de tip local, care cor constitui obiectul principal al interesului în Capitolul 16.
Pentru a face lucrurile mai intuitive, să ne gândim la două exemple de problemă de acțiune colectivă, de genul
pășunii lui Hardin. Primul e următorul: am sugerat la un moment dat în secțiunea 13.1 exemplul apei potabile din
orașele mari, accesibilă locuitorilor din blocurile de locuințe. Apa furnizată de o companie de utilități (publică sau
privată) era contorizată la nivelul fiecărei scări de bloc (uneori, în blocurile mari, cu zece etaje, pe fiecare scară sunt
peste cincizeci de apartamente). Ca urmare, pentru fiecare familie care locuia într-un apartament apa era un bun
neexclusiv, chiar dacă rival: ea era un bun comun. Cu alte cuvinte, nimeni nu avea interesul de a consuma apa în
cantități mai mici, fiindcă plata era la nivelul scării de bloc. Eu puteam să consum mai puțină apă, dar dacă vecinul de
scară nu proceda la fel, costurile se împărțeau între noi toți. Probabil să următoarea situație era dintre cele mai întâlnite:
robinetul de la baie sau din bucătărie se strica și apa curgea, la început în picături, apoi mai multă; dar fie din lipsă de
timp, fie din comoditate mulți nu reparau robinetul săptămâni ori chiar luni: deranja faptul că apa era inestetică, făcea
zgomot, dar nu faptul că bunul era consumat. Al doilea exemplu e legat tot de blocurile de apartamente. Astăzi, în
proporție covârșitoare, apartamentele sunt în proprietate privată. Dar cele mai multe blocuri sunt destul de vechi (între
douăzeci și patruzeci de ani) iar părțile comune, inclusiv fațadele, sunt deteriorate. (Scările blocurilor, subsolurile,
acoperișurile, fațadele sunt bunuri comune ale proprietarilor apartamentelor.) Multe blocuri arată jalnic – iar în plan
economic aceasta se traduce prin faptul că apartamentele din acestea sunt evaluate la prețuri mai mici decât ar putea fi
evaluate dacă ar arăta altfel.
Voi discuta cele trei tipuri de soluții prin raportare în principal la aceste două exemple.

Solutia hobbesiană
Ea poate fi definită plecând chiar de la cea mai simplă situație de acțiune colectivă, anume cea exemplificată de dilema
simplă a prizonierului. Să ne-o reamintim:
Jucătorul 2:
mărturisește Jucătorul 2:
nu mărturisește
Jucătorul 1:
mărturisește -5

-5 -8

0
Jucătorul 1:
nu mărturisește 0

-8 -1

-1

Acționând rațional, fiecare jucător va alege să mărturisească, deci va defecta. Să ne gândim însă la următoarea
situație: cei doi indivizi făceau parte dintr-o bandă, al cărei șef era în libertate. Acesta reușește să transmită fiecăruia
următorul mesaj: cel care va mărturisi va fi executat de bandă, fie ca va fi eliberat, fie că va rămâne în închisoare (sau:
va fi executat când va ieși din închisoare, fie acum, fie peste cinci ani). Aceasta înseamnă că șeful bandei schimbă
condițiile ce definesc structura de stimulente a jocului . Dacă am aprecia că a fi omorât echivalează cu o pedeapsă
infinit (∞) de mare, putem să înlocuim matricea de mai sus cu următoarea:
Jucătorul 2: Jucătorul 2:

mărturisește nu mărturisește
Jucătorul 1:
mărturisește -∞

-∞ -8

-∞
Jucătorul 1:
nu mărturisește -∞

-8 -1

-1

Acum, dacă este rațional, fiecare jucător va alege să nu mărturisească, deci va coopera.
Ceva analog se întâmplă în exemplul clasic al lui Hardin: am văzut că fiecare păstor care adăuga o oaie turmei sale se
aștepta să obțină un câștig de 1 unitate la un cost de 1/ n unități, deci un beneficiu net de 1 – 1/ n unități. Să presupunem
însă că statul intervine și anunță păstorii că pentru fiecare nouă oaie adăugată turmei păstorul va plăti o amendă de 1
unitate. Evident, acum câștigul net al păstorului este 1 – 1 – 1/ n = -1/ n; ca urmare, în aceste condiții este irațional ca el
să adauge încă o oaie turmei sale.
Soluția hobbesiană este o generalizare a argumentelor de acest fel: ea spune că în dilemele sociale cooperarea
dintre persoane se poate realiza prin intervenția unui actor din afară, îndeajuns de puternic pentru a impune acțiunea
colectivă (schimbând condițiile ce definesc structura de stimulente a jocului). (În termenii lui Olson, dacă acest actor ar
fi în interiorul grupului, atunci grupul ca întreg ar fi privilegiat și ca urmare acțiunea colectivă ar fi realizată.) Statul,
prin instituțiile sale, este cel mai nimerit în acest sens. Leviatanul, cum îl caracteriza Hobbes, are capacitatea efectivă să
schimbe condițiile jocului – anume, structura de beneficii pentru jucători. De exemplu, statul va putea decide să oblige
locatarii blocurilor să zugrăvească fațadele acestora. Sub amenințarea unor amenzi, proprietarii apartamentelor vor
contribui la producerea bunului colectiv. Să notăm însă că statul nu poate interveni la fel și în cazul consumului de apă.
E de-a dreptul imposibil să ne gândim la un mecanism acceptabil prin care statul să verifice efectiv în fiecare
apartament dacă robinetele funcționează bine.
Soluția hobbesiană
42
oferă un răspuns direct și fezabil problemei producerii și furnizării bunurilor colective. Date fiind
eșecurile pieței, se argumentează, bunurile colective pot fi oferite prin intervenția statului. Mai mult, în societățile
contemporane nevoile de astfel de bunuri au crescut foarte mult; de aceea a crescut și implicarea statului pentru a le
oferi propriilor cetățeni. Creșterea sectorului public are drept cauză și existența bunurilor colective: politicile publice
dezvoltate de stat au ca unul dintre obiectivelel prioritatefurnizarea de astfel de bunuri. Corolarul lor a fost stimularea
redistribuirii de către stat a bunurilor, astfel încât aceste bunuri să se producă sau să fie protejate.
Modelul concurențial idealizat produce o alocare de bunuri eficientă Pareto. Astfel, comportamentul de maximizare a
utilității manifestat de indivizi și comportamentul de maximizare a profitului manifestat de companii vorduce, rin
intermediul „mâinii invizibile”, la distribuția bunurilor în așa fel încât nimeni să nu poată avea mai multe avantaje fără
a crea altcuiva mai multe dezavantaje. Eficiența Pareto apare astfel în urma unor acțiuni voluntare, fără a fi nevoie de
politici publice. Totuși realitatea economică rareori corespunde în întregime ipotezelor modelului concurențial
idealizat. Aceste diferențe constituie eșecuri de piață, adică situații în care comportamentul descentralizat nu duce la
eficiență Pareto. Eșecurile de piață tradiționale sunt privite ca situații în care surplusul social este mai mare într-o
alocare alternativă acelia care produce echilibru de piață. Bunurile publice, [externalitățile], monopolurile naturale și
asimetria informației sunt cele patru eșecuri de piață general recunoscute. Ele oferă motivele economice tradiționale
pentru intervenția administrației publice în problemele private. (Weimer, Vining: 2004, p. 89)

Drepturile de proprietate
Uneori intervenția statului nu este posibilă. Dar și în afara acestor situații soluția instituirii drepturilor de
proprietate este eficientă și este atractivă pentru mulți, în special pentru cei care au opțiuni ideologice mai de dreapta.
Pășunea lui Hardin era un bun comun. Dar să presupunem că ea este împărțită în pășuni private, deținute de fiecare
păstor. Fiecare poate să se gândească acum individual la felul în care poate preveni accesul altor oi decât ale sale pe
pășune (poate înconjura pășunea cu garduri; sau poate angaja paznici etc.) Cazul apei potabile este exemplar aici. Din
bun comun, în ultimii ani apa a fost transformată, în majoritatea blocurilor din România, într-un bun privat: proprietarii
apartamentelor au recurs la serviciile unor firme pentru a monta apometre (al căror cost a devenit rezonabil);

42
Aici nu urmăresc o prezentare exegetică a ideilor lui Hobbes, ci mai degrabă vreau să indic un tip de abordări care sunt de
obicei recunoscute ca ținând de o perpectivă generală. De asemenea, nu discut modalitățile prin care se implementează o soluție
hobbesiană (În Leviatan Hobbes indică două astfel de modalități: contractul între membrii grupului – în capitolul 18 – și
acceptarea regulilor cuceritorului – capitolul 20.) Problema înțelegerii lui Hobbes în perspectiva teoriei alegeii raționale, a felului
în care poate fi utilizată dilema prizonierului pentru a reconstrui concepția lui Hobbes e tratată în multe lucrări importante, precum
Hampton (1986), Hardin (1982, 1991), Gauthier (1979).

apometrele măsoară câtă apă a folosit fiecare – și fiecare plătește acum pentru exact atât cât consumă. (Dar e greu ca
această soluție să fie adoptată în privința fațadelor blocurilor, ori al scărilor acestora.)
Transformarea unui bun neexclusiv într-unul exclusiv este un proces deosebit de complex. În Capitolul 16 va fi
discutat pe larg un astfel de exemplu, care privește pădurile din Vrancea, tradițional deținute în devălmășie de membrii
obștii. Un alt bun comun în societatea românească tradițională erau pășunile; în timp și aici s-a manifestat tendința de
transformare a pășunilor în bunuri private, deci exclusive:
Ceea ce ne interesează aici este în primul rând cazul obștilor care posedă ele însele vite – în speță, bovine – deci
beneficiază direct de resursele publice comunitare (pășuni). Inițial, păscutul acestora s-a făcut prin lăsarea lor în voie pe
islaz, nepăzite. Sistemul implica însă conflicte între beneficiari din două cauze: conflicte pentru islazurile cele mai
apropiate de sat, care implică cele mai reduse costuri de deplasare atât pentru animale cât și pentru oameni, și conflicte
privind trecerea vitelor pe terenurile arabile. Ca urmare, acest tip de organizare pastorală este înlocuit de un model mult
mai bine structurat, care implică însă un islaz virtual infinit (la cel mai rapid ritm de epuizare a pășunilor, vitele nu pasc
de două ori în același loc decât după regenerarea acestuia). Modelul este cel al închisorilor , terenuri largi din islaz
delimitate printr-un gard în care este închisă cireada unui beneficiar al sistemului. Când închisoarea (ocolul) este
epuizată, cireada se mută mai departe și îngrădirea este refăcută etc.
43
Sistemul nu poate funcționa decât atâta timp cât
suprafața constituind resursa publică comunitară este destul de vastă sau numărul de vite destul de mic astfel ca
niciodată o închisoare să nu fie plasată pe un teren epuizat și care nu s-a regenerat încă. … [P]ășunea nu este în realitate
infinită, astfel încât în momentul în care suprafața închisorilor depășește un anumit nivel, probabilitatea ca o închisoare
să fie plasată pe un teren epuizat sau care nu s-a refăcut complet devine mai mare ca zero, ceea ce riscă să conducă la o
“tragedie a [bunurilor comune]”. Soluția ar rezida în crearea unui set suplimentar de reguli, pe lângă cele care stabilesc
cine are acces la resursele publice ale obștei, set de reguli care să limiteze nivelul de apropriere a acestor resurse de
către beneficiari
44
. Posesorii celor mai mari turme nu sunt însă dispuși să coopereze în acest sens; ei preferă să
transforme în proprietate privată o suprafață destul de mare încât terenul pe care se plasează închisoarea să nu fie
epuizat, lăsând în schimb obștei o resursă publică comunitară insuficientă pentru ca beneficiarii să își pască în condiții
optime toate vitele. Ei sunt astfel obligați fie să-și reducă turmele, fie să transforme, la rândul lor, o parte din pășune în
proprietate privată, ceea ce implică faptul că va exista cel puțin un nemulțumit. Practic, cooperarea nu este necesară
decât pentru limitarea numărului beneficiarilor atâta vreme cât resursa publică comunitară întrunește condițiile
menționate; dar în momentul în care beneficiarii înțeleg că nivelul total de apropriere din resursă a devenit prea mare și
în același timp nivelurile individuale sunt disproporționate ei acționează ca atare în încercarea de a le egaliza sau măcar
reduce prin introducerea unor reguli de cooperare în exploatarea resursei publice a comunității. Cum însă aplicarea
acestora se dovedește extrem de costisitoare, sau chiar imposibilă, datorită atât forței defectorilor cât și profitului pe
care aceștia îl obțin prin necooperare, se ajunge în ultimă instanță la împărțirea islazului între membri obștei în funcție
de dimensiunile șeptelului deținut de fiecare sau chiar la însușirea sa de către un singur beneficiar a cărui forță
economică o depășește pe a celorlalți la un loc. (Miroiu, Pircă: 2002, pp. 64 – 65)

Soluțiile de tip local
În fața scepticismului accentuat că soluțiile pentru problemele de acțiune colectivă pot fi găsite și aplicate
eficient la nivelulul grupurilor – și care a motivat atractivitatea deosebită atât a soluției hobbesiene, cât și a celei care se
bazează pe introducerea drepturrilor de proprietate – unui autori au încercat să arguenteze că membrii grupurilor de
indivizi aflați în astfel de situații au capacitatea să ofere soluții viabile; că, mai mult, această posibilitate nu e doar una
teoretică, ci că realitatea oferă extrem de multe cazuri în care astfel de soluții au fost aplicate cu succes, într-o
multitudine de aranjamente instituționale locale.
Odată cu publicarea Logicii acțiunii colective în 1965 Mancur Olson a provocat fundamentele admirate ale gândirii
democratice moderne, că grupurile vor tinde să se formeze și să acționeze ori de câte ori membrii lor au beneficii
comune. Dimpotrivă, Olson a propus susținerea provocatoare ca nici o persoană care își promovează propriile interese
nu va contribui la producerea unui bun public. … Acest argument a devenit repede cunoscut ca „teza contribuției zero”.
…

43
H. H. Stahl, P. H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești , Editura Științifică, București, 1968, p. 21. (Această notă și
următoarea aparțin autorilor citatului.)
44
În acest mod rezolvă, după E. Ostrom (1990, p. 64), comunitatea din Törbel o problemă similară, impunând reguli de alocare
proporțională a pășunii deținute ca resursă publică comunitară, fie după o serie de criterii fie prin impunerea pășunării unui număr
limitat și egal de vite de către fiecare beneficiar.

Teza contribuției zero sprijină supoziția din multe manuale de politici publice (și ale multor politici publice
contemporane) că indivizii nu pot să depășească problemele de acțiune colectivă și că au nevoie de reguli impuse din
exterior pentru a-și atinge interesele pe termen lung. …
Dar teza contribuției zero contrazice observațiile din viața de zi cu zi. În fond, mulți oameni votează, nu profită
neplătind taxele, depun eforturi în organizații voluntare. Cercetări extinse de teren au stabilit deja că în toate lucrurile
pe care le facem în viață și în întreaga lume indivizii se organizează în mod voluntar pentru a beneficia de munca lor,
pentru a avea parte de protecție față de riscuri, pentru a crea și a aplica reguli care protejează resursele naturale. Date
empirice solide se acumulează în sensul că politicile guvernamentale pot împiedica, mai degrabă decât facilita,
producerea privată a bunurilor comune. (Ostrom: 2000, pp. 137 – 138)
Această provocare – de a arăta că de multe ori, în mod eficient și stabil, comunitățile locale reușesc să ofere ele
însele soluții problemelor de acțiune colectivă – este așadar în centrul cercetărilor actuale din știința politică. Dacă se
dovedește că așa stau realmente lucrurile, atunci implicațiile sunt extrme de importante, atât în sens teoretic – fiindcă
cer să se regândească temeiurile modului de a înțelege comportamentul oamenilor în situații sociale – dar și în ceea ce
privește aplicațiile. Căci ele afectează, în particular, modul în care sunt gândite politicile publice. Vom reveni asupra
acestor chestiuni în Capitolul 16.