Imunitatile Si Privilegiile Diplomatice

IMUNITATILE SI PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

I. Evoluția imunităților și privilegiilor diplomatice

II.Noțiunea de imunități și privilegii diplomatice. III.Clasificarea imunităților și privilegiilor diplomatice

IV.Fundamentarea teoretică a imunităților și privilegiilor diplomatice

V.Tipurile de imunități și privilegii diplomatice recunoscute pe plan internațional, din punct de vedere juridic, rolul și funcțiile lor.

I.Evoluția imunităților și privilegiilor diplomatice

Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomației, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfășoare relațiile dintre state, prin intermediul unor trimiși speciali, riscurile pentru aceștia fiind inacceptabile.

Atât în orânduirea sclavagistă cât și la inceputul orândurii feudale, solii se bucurau de inviolabilitatea personală, ca să poată fi puși la adăpost de orice primejdii, amenințări sau presiuni.

În același spirit, trebuie menționat că la Roma, cât timp solii țărilor prietene se aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atenție deosebită. Persoana solilor era considerată sacră și inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-o țară dușmană.

Dacă cineva aducea prejudicii solului unei țări dușmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a dreptului ginților, deoarece solii sunt considerați persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17).

Chiar și la popoarele migratoare se încetățenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deși aflase că acesta venise cu misiunea să-l asasineze (episod petrecut in anul 448 d. Hristos).

Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriașa sumă de răscumpărare – wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaș din armata regelui francilor se plătea numai 600 de solizi.

Odată cu apariția reprezentanțelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea persoanei s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului și imunitatea de jurisdicție.

Astfel, în anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – Țările de Jos – a emis un decret prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum și membrii suitei lor, în timpul șederii în țară, nu pot fi arestați, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate in Olanda, iar în 1708, mergând pe aceeași linie, Petru I, într-o scrisoare adresată moștenitorului tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului să nu îndrăznească să aducă vreo atingere onoarei ambasadorilor, să nu rețină sau să aresteze oamenii acestora și să nu le confiște sau sechestreze bunurile. În 1709, parlamentul englez a votat legea intitulată “Actul de garanție a privilegiilor ambasadorilor și miniștrilor față de suveranii și demnitarii străini”, prin care se stabilea ca toate măsurile judecatorești luate împotriva agenților diplomatici acreditați, indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea măsuri vor fi pedepsite; în timp ce , în anul 1794, Convenția franceză a adoptat o lege conform căreia, organelor publice li se interzicea săvârșirea oricăror acte care ar putea constitui atingeri împotriva reprezentanților statelor străine.

În această primă etapă a diplomației, regulile referitoare la imunități și privilegii erau de natură cutumiară și se bazau pe practica statelor, astfel cum aceasta era reglementată pe plan intern.

Dar, evoluția progresivă a relațiilor internaționale a făcut necesară elaborarea și codificarea unor norme privitoare la imunitățile și privilegiile diplomatice care să răspundă noii realități.

Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la Actul final al Congresului de la Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aix-la Chapelle.

Astfel, cea de-a V-a Conferință internațională americană întrunită la Havana în 1928, a adoptat Convenția privind agenții diplomatici; iar Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relațiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-a adăugat dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile realități ce se manifestaseră în viața diplomatică. internațională și a exigențelor acestora, introducând noi reguli ce nu fuseseră încă universal acceptate.

Faptul că imunitățile și privilegiile sunt în primul rând de natură cutumiară și mai apoi consacrate în textul Convenției de la Viena, a fost recunoscut de Curtea Internațională de Justiție, care într-o decizie din data de 24 mai 1980, referitoare la activitatea personalului diplomatic și consular al SUA la Teheran, ca urmare a unei crize care a apărut atunci, a recunoscut în mod expres în motivarea deciziei sale că aceste imunități și privilegii sunt de natură cutumiară, consacrate și în Convenția de la Viena și ele nu pot fi modificate prin acțiuni unilaterale ale unui stat. Deși este o instituție veche, consacrată în dreptul internațional cutumiar și în convențiile internaționale (Convenția de la Viena), asta nu înseamnă că domeniul imunităților și privilegiilor diplomatice nu ridică și astăzi probleme de recunoaștere și de aplicare în practică și o dovada că acest domeniu rămâne un domeniu de preocupare, este faptul că și în prezent, pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU există un punct special, „Examinarea de măsuri eficiente pentru protecția și securitatea misiunilor diplomatice și a reprezentanților diplomatici”, punct care se dezbate anual și în care se discută despre problemele care apar în legătură cu aplicarea imunităților și privilegiilor diplomatice și cu măsurile care ar urma să fie adoptate pentru a permite desfășurarea în bune condiții a activității acestor misiuni diplomatice, pentru asigurarea protecției și securității lor.

II. Noțiunea de imunități și privilegii diplomatice.

Imunitățile și privilegiile diplomatice decurg din principiul fundamental potrivit căruia statele au controlul asupra teritoriului și persoanelor care locuiesc pe acest teritoriu. Acest principiu fundamental al dreptului internațional creează și nevoia pentru imunități și privilegii, pentru că în cazul în care nu ar exista o asemenea instituție, agenții diplomatici ar fi și ei supuși controlului statului pe teritoriul căruia își desfășoară activitatea generând dificultăți în desfășurarea activității lor. Dar, în atare condiții, o misiune diplomatică nu și-ar mai putea exercita funcțiile și deci, justifica existența ei1; ca atare, trebuie să i se creeze, ei și membrilor ei, minimum necesar de condiții – acele imunități și privilegii care alcătuiesc ceea ce în mod curent se înțelege prin “statut diplomatic”. Acest statut are ca efect scoaterea diplomaților de sub autoritatea și competența judiciară a statului acreditar și le oferă condițiile necesare pentru functionarea lor.

Obligațiile statului primitor de a asigura securitatea personală diplomaților și de a-i excepta de la urmărire penală sunt esențiale și inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic și funcțiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenție a unui stat sau altul2.

Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice constituie garanția activității diplomatice însăși pentru că, fără acordarea de imunități și privilegii, care crează pentru agenții diplomatici acea condiție juridică de natură să le asigure libertatea deplină și securitatea necesară, exercitarea funcțiilor de către aceștia nu ar avea loc; constituind așadar instituția ce ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic.

Această poziție ocupată de instituția imunităților și privilegiilor diplomatice este confirmată de apariția simultană a acesteia cu dreptul diplomatic; deoarece nu a existat trimis diplomatic și deci, nici diplomație, decât atunci când s-a admis ca acestui reprezentant trebuie să i se acorde anumite garanții.

Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunitățile și privilegiile diplomatice constituie o premisă necesară, nu numai pentru relațiile normale dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de misiune, ci și pentru comunitatea internațională în ansamblul ei. Deci, importanța existenței unei misiuni diplomatice, este data și de implicațiile asupra relațiilor normale dintre statul acreditar, influențând relațiile comunității internationale însăși.

a) Definirea noțiunii de imunitate

Imunitatea reprezintă în mod indiscutabil cel mai expresiv element al statutului diplomatic1. În accepțiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înțelege tratamentul pe care, în dreptul internațional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în acestea.

În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile și obligațiile2 la care sunt ținuți alți subiecți de drept (cetățeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat3; exceptarea de la o obligație juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicția penală și civilă a statului acreditar4.

Așadar, imunitatea diplomatică apare ca o excepție de la principiul general de supunere față de jurisdicția locală a individului rezident pe teritoriul statului; drept5 acordat de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului său precum și a bunurilor lor în baza cărora sunt exceptați de la jurisdicția autorităților judiciare sau de la care ar putea să o exercite autoritățile administrative ale statului acrditar; cu alte cuvinte de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

Imunitățile reprezintă elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică și consulară; ele constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaților și care se bazează pe dreptul internațional, care obligă statele să acorde organelor diplomatice imunitățile necesare pentru desfășurarea în bune condiții a activității lor.

În literatura de specialitate, când se definește noțiunea de imunitate, se insistă asupra faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicției și nu imunitatea de la jurisdicția insăși, adică de la răspunderea legală.

b ) Definirea noțiunii de privilegii diplomatice

Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenților diplomatici, conținutul lor constând în acordarea accesului la unele facilități determinate de prestații speciale și se exprimă în acordarea de către statul de reședință a unor înlesniri excepționale și care au un conținut, în principal, pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor.

În consecință, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și agenților diplomatic2, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străiniii obișnuiți, cât și chiar față de proprii cetățeni ai statului acreditar1.

c) Diferențierea imunității de privilegii

Trebuie arătat că în Convenția de la Viena, deși sunt tratate ca noțiuni distincte nu se face distincție între imunități și privilegii și acestea nu sunt definite în mod separate. Nu există nici criterii care să conducă la separarea lor.

Din practică, apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicție, de exemplu, este altceva decât un privilegiu oarecare.

Alegerea criteriilor pentru a diferenția imunitățile de privilegii s-a făcut în funcție de epoca istorică și de stadiul evoluției acestor instituții, un rol impotant fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost acordate – temeiul legal sau ideea de curtoazie. În prezent însă, atât imunitățile cât și privilegiile au un caracter convențional, după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor prevederi legale. Ceea ce le diferențiază, în primul rând, este gradul sporit de importanță pe care imunitățile par să-l aibă pentru funcționarea misiunii dipomatice, implicațiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activității diplomatice.

În al doilea rând, poziția imunităților și privilegiilor față de ordinea juridică din statul acreditar nu este identică, în veme ce imunitățile țin de dreptul procesual – neexistând posibilitatea de a sancționa neobservarea unei norme de drept material, privilegiile țin de dreptul material. În cazul privilegiilor, nu există o obligație pentru agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru orice altcineva există o asemenea obligație.

Diferențele dintre imunități și privilegii sunt mai degrabă de natură teoretică, pentru că în realitate ele reprezintă un ansamblu de condiții favorabile, necesare pentru desfășurarea activității diplomatice și consulare.

III. Clasificarea imunităților și privilegiilor diplomatice.

a) Imunitățile de jurisdicție și de executare:

-imunitatea de jurisdicție, penală, civilă și administrativă, înseamnă că misiunile diplomatice și agenții diplomatici sunt scutiți de aplicarea legilor penale, civile și administrative care este prevăzută de dreptul intern al statului în care își desfășoară activitatea.

-imunitatea de executare a sentințelor prevede faptul că, în cazul în care se ajunge ca împotriva unei misiuni diplomatice sau a unui agent diplomatic să se obțină o hotărâre penală, civilă sau administrativă, imunitatea de jurisdicție nu permite ca această decizie să fie pusă în aplicare față de agenții diplomatici sau față de misiunile diplomatice.

b) Inviolabilitatea localurilor, bunurilor și arhivelor misiunilor diplomatice și agenților diplomatici:

-inviolabilitatea localurilor, bunurilor și arhivelor misiunilor diplomatice;

-inviolabilitatea agenților diplomatici.

c) Libertățile agentului diplomatic și ale misiunii diplomatice:

-libertatea de mișcare care înseamnă că misiunile diplomatice și agenții diplomatici au dreptul să circule liber în interiorul țării de reședință;

-libertatea de comunicare înseamnă că misiunile diplomatice și agenții diplomatici pot comunica liber cu autoritățile care i-au acreditat.

d) Scutirea de taxe, asistență socială, anumite impozite și taxe, inclusiv a taxelor vamale.

e) Dreptul misiunilor diplomatice și a agenților lor de a folosi însemnele naționale care identifică statul care i-a trimis.

IV. Fundamentarea teoretică a imunităților și privilegiilor diplomatice

Există mai multe teorii privind fundamentarea sau justificarea imunităților și privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic. Această fundamentare teoretică a variat de la o epocă la alta. Teoria extrateritorialității ambasadorului, aceea a caracterului său reprezentativ, aceea a interesului funcțiunii, precum și cea a “convenției tacite” între guvernul acreditant și cel acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunității de jurisicție1.

a) Teoria extrateritorialității.

Prima și cea mai veche pare să fie doctrina “extrateritorialității”. În sensul originar și cel mai cuprinzător, extrateritorialitatea – expresia provine de la Hugo Grotius care spunea despre agentul diplomatic; fingitur extra territorium – constituia ficțiunea juridică în virtutea căreia persoanele, locuința și bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca existând, nu pe teritoriul statului în care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia îi aparținea agentul diplomatic. Ele s-ar fi aflat în afara teritoriului statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porțiune din teritoriul străin în teritoriul statului de reședință2.

Teoria extrateritorialității reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor, care a fundamentat imunitățile și privilegiile diplomatice. Timp de aproape trei secole – secolul XVII – începutul secolului XX – această teorie a inspirat practica statelor dar și marea majoritate a proiectelor de codificare.

Teoria aparține lui Hugo Grotius1 și se bazează pe observația că ambasadorul nu este ținut să respecte legea țării unde el îndeplinește o misiune, întrucât, susține el, acesta este considerat că n-a părăsit niciodată țara sa, întrucât funcțiile pe care le exercită în statul acreditar pot fi considerate ca și cum le-ar îndeplini în propria sa țară. Ambasada este considerată ca o parte din teritoriul național și, ca atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea țării pe teritoriul căreia se află, care este cea a statului său2.

Aplicarea acestei ficțiuni a dat însă naștere și la abuzuri din parte reprezentanților diplomatici3. Ea reprezintă așadar o ficțiune care ar putea justifica arbitrariul, întrucât o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său – cum ar fi spionajul – fără a încălca legea statului acreditar. Doctrina fost serios criticată, fiind ulterior abandonată.

b).Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării)

O altă teorie care a fost pusă la baza imunităților și privilegiilor diplomatice este aceea a “caracterului reprezentativ” al trimisului diplomatic sau aceea a substituirii de suveranitate – trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului. Conform acestei teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului trimițător și deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată4.

Diplomatul îl reprezintă pe suveran, este agentul acestuia, iar statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod corespunzător cu caracterul lui reprezentativ5.

“Teroria reprezentării”, considerată de unii autori prima concepție cu privire la fundamentul imunităților6 a fost susținută de Montesquieu, care afirma că “ambasadorii sunt cuvântul prințului care îi trimite și acest cuvânt trebuie să fie liber”,7 și Burlamaqui8, fiind fundamentată prin formula “par in parem non habet jurisdictionem”1. Pe baza acestei teorii, se considera că orice ofensă dusă diplomatului era o ofensă adusă suveranului, și pentru că un stat nu poate fi supus legilor altuia, se ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislației statului de reședință.

Părerea nu mai poate fi susținută în timpurile moderne, întrucât diplomații nu mai reprezintă pe șeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiți de acesta – ci statul, a cărui politică sunt obligați să o urmeze.

Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat și statul pe care îl reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit o presupune teoria reprezentării. Diplomatul are, într-adevăr dreptul de reprezentare generală a statului, în numele căruia acționează, dar el îndeplinește sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de drept administrativ, nefiind vorba deci de o substituire.

Paul Fauchille2 dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din care deduce nevoia de asigurare a independenței sale față de statul acrediatar, ca premisă necesară exercitării funcției sale.

Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet aceată teorie, astfel că în textul final este luată în considerare și teoria caracterului reprezentativ -recunoscând că misiunea diplomatică “reprezintă statele”-3.

Dar, așa cum am mai spus, nici teoria caracterului reprezentativ – în formularea actuală – nu asigură o explicație corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau inaplicabilă (potrivit acestei teze, s-ar ajunge, să se acorde un statut mai larg decât este necesar) și dacă în mod logic uneori, aceasta s-ar putea justifica, în schimb în alte cazuri, s-ar nega minimum de tratament care s-ar cuveni acordat, pe motiv că persoana respectivă nu are caracter reprezentativ. Potrivit acestei teorii, ar trebui să existe un statut special pentru șeful de misiune în raport cu ceilalți agenți diplomatici – ceea ce nu se întâmplă în realitate.

c) Necesitatea funcțională (teoria funcției)

Vattel a elaborat o teorie denumită funcțională1 care se bazează pe ideea că un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcțiile sale dacă nu este independent față de statul de reședință.

Tendința modernă este să se acorde imunități și privilegii unui trimis pe baza “necesității funcționale” (functional necessity), respective, imunitățile sunt acordate diplomaților pentru că aceștia nu ar putea să-și exercite funcțiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de asemenea imunități. Această teorie a fost denumită și teoria serviciului public (fundamentul privilegiilor și imunităților constând în scopul urmărit de misiune)2.

Apare evident că, dacă agenții diplomatici ar fi supuși în mod obișnuit intervenției legale și politice din partea statului sau a indivizilor și astfel, ar deveni mai mult sau mai puțin dependenți de bunăvoința guvernului statului în care sunt acreditați, ei ar fi influențați de considerente de securitate și confort într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-și exercite funcțiile.

Această teorie a necesității funcționale este astăzi larg admisă în doctrină și în lucrările Institului de drept internațional și ale lui Harvard Law School. Ea este acceptată de jurisprudență și practică și consacrată în preambulul Convenției de la Viena.

Acest element din preambulul Convenției de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic poate fi regăsit, de altfel în Modus Vivendi al Societății Națiunilor, iar prevederi similare au apărut, în mod frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale organizațiilor internaționale, precum și în alte protocoale și convenții încheiate în domeniul privilegiilor și imunităților încheiate înaintea Convenției de codificare de la Viena.

Pe această bază, a fost elaborat și proiectul Comisiei de drept internațional a ONU care a precedat conferința de codificare de la Viena, cu privire la dreptul diplomatic. Pe aceeași linie s-a plasat și Convenția de la Viena din 1961 privitoare la relațiile diplomatice atunci când, în Preambul, se stipulează că “Statele Părții la prezenta Convenție, convinse că scopul acestor privilegii și imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor misiunilor diplomatice…”

Teoria necesității funcționale, mai simplă și mai rațională, corespunde mult mai bine stadiului actual al relațiilor internaționale; legând acordarea privilegiilor și imunităților de îndeplinirea funcțiilor misiunilor diplomatice. Din punct de vedere practic, această reglementare, reluată în doctrina și practica internațională are și avantajul de a nu permite anumite abuzuri.

Teoria nu este insă pe deplin satisfăcătoare și la adăpost de orice critică, pentru că dă naștere la interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relațiilor internaționale. Acest aspect se poate exemplifica prin faptul că practica de a face diferențieri între activitățile oficiale și cele private ale agenților diplomatic și refuzul de a acorda imunitățile și privilegiile pentru aceasta din urmă, are la bază tocmai această teorie a necesității funcționale.

Conceptul imunității funcționale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare și pentru că prilejuiește diferențe de vederi și de atitudini cu privire la faptul de a ști care acte jurisdicționale din partea unui stat ar constitui o interferență cu funcțiile legitime ale unui agent diplomatic.

Cu toate acestea, doctrina “imunității funcționle” pare să fie singura bază practicabilă pentru imunitățile diplomaților în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor. În ciuda lacunelor sale, teoria necesității funcționale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca bază a unei convenții internaționale multilaterale menite să consacre minimul de imunități și privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze1.

Se poate considera că teoria functională, completată cu cea a reprezentării explică în bună măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de imunități și privilegii. Imunitățile și privilegiile apar ca o consecință necesară a dreptului fundamental la independență, la suveranitate și respect mutual al statelor. Pe aceste principii și pentru aceste rațiuni, este necesar să se recunoască privilegiile și imunitatea de la jurisdicția penală și civilă pentru agentul diplomatic în statul în care el funcționează2.

d) Principiul reciprocității în acordarea imunităților și privilegiilor diplomatice

Este bine știut că relațiile internaționale au constituit un domeniu în care reciprocitatea a jucat dintotdeauna un rol important. Se pune, așadar, problema dacă imunitățile și privilegiile diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicație fundamentală în relațiile internaționale și în dreptul internațional, și anume, principiul reciprocității sau, cel puțin, dacă principiul reciprocității nu are vreun efect în această materie. S-a subliniat ideea că recursul la reciprocitate intervine, de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri. Un asemenea avantaj nu se acordă însă sau nu se poate explica acordarea sa decât în condiții de reciprocitate. În lipsa obligației, singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent – deci ideea de reciprocitate. Cu toate acestea, se considera că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată față de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage edictate de statutul de apartenență al acelor orgne ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea o finalitate pozitivă, generând sau extinzând un tratament.

Unii autori au susținut că, de vreme ce imunitățile și privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanții proprii în străinătate1.

Convenția de la Viena din 1961 permite o asemenea practică – atât în sens negativ, deci o aplicare restrictivă, cât și în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunități și privilegii.

Potrivit articolului 47 din Convenția de la Viena 1961 nu se consideră discriminare2: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispozițiile prevăzute în Convenție pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant (punctul 2a) și posibilitatea să unele state își asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispozițiile prezentei convenții.

Rezultă că imunitățile și privilegiile își au baza în normele dreptului diplomatic, minimul acestora este stabilit prin Convenția de la Viena din 1961, cele care depășesc acest minimum devin obligatorii pe baza de reciprocitate.

Statele pot, convențional, să stabilească imunități și privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenția de la Viena din anul 1961; ele pot însă hotărî restrângerea lor, numai daca nu este asigurată reciprocitatea; așa cum, statele în condiții de reciprocitate, pot restrânge unele imunități și privilegii dacă o situatie de excepție ar impune-o.

Trebuie să menționăm însă că această aplicație care s-a dat principiului reciprocității conduce la grave consecințe; din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la maximum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaților străini și care sunt cele pe care le pot refuza. Concluzia este că se poate ajunge la practici dicriminatorii supărătoare, diplomații dintr-o țară bucurându-se de privilegii diferențiate.

Doctrina a criticat o asemenea soluție, arătând că “în contextul modern al societății internaționale, aplicarea principiului reciprocității în ceea ce privește drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la menținerea unor mai bune relații internaționale”. Dacă s-ar adopta principiul reciprocității ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care privesc imunitățile trimișilor acreditați de ele, or, aceasta ar duce la confuzie și incertitudine, atât pentru autoritățile administrative, cât și pentru instanțele judecătorești naționale.

Trebuie spus ca , ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere, dar numai ca unul dintre elementele secundare, complementare, care stau la baza imunităților și privilegiilor diplomatice, deoarece rolul pe care acest concept l-a avut în trecut nu mai poate subzista astăzi, când statutul diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută și înscrisă în Convenția de codificare a dreptuli diplomatic – devenind o regulă convențională recunoscută și practicată de toate statele. Ca urmare, principiului reciprocității nu i se poate contesta unu anumit rol regulator;dar acesta nu trebuie admis a funcționa într-un sens distructiv.

IV. Fundamentarea teoretică a imunităților și privilegiilor diplomatice.

Regula inviolabilității solului a fost una dintre primele reguli acceptate pe plan internațional, rolul solului în inițierea de consultări fiind destul de important. Una dintre primele lucrări în care este înscris principiul inviolabilității solurilor este „Legea lui Manu”, în care se spune că așa cum eficiența unei armate depinde de conducătorul ei militar, ordinea socială și aplicarea corectă a legilor războiului, precum și pacea, depind de ambasador, ceea ce face ca persoana sa să fie sacră. Ea reprezintă de fapt una din primele consacrări ale principiului inviolabilității solului.

Practica s-a continuat în Grecia, Roma Antică, urmând ca în sec.XVI, principiul inviolabilității să se statornicească ca una din regulile de bază ale dreptului internațional public.

În sec. XVII apar primele referiri la inviolabilitatea ambasadei, această tradiție păstrându-se de-a lungul timpului într-o instituție denumită „azilul diplomatic”.

Principalele teorii care fundamentează instituția imunităților și privilegiilor diplomatice.

a. Teoria caracterului reprezentativ al agentului diplomatic. Este teoria cea mai veche pentru că ea apare în perioada absolutismului, plecând de la ideea fundamentală potrivit căreia, relațiile internaționale erau treburile personale ale suveranului, monarhului, proiectate în afara țării prin solii lor, prin reprezentanții diplomatici, care-i exprimau gândurile și ideile, reprezentându-l fizic pe acesta în relațiile pe teritoriul unei alte țări și în relații cu un alt monarh. Solul era tratat ca și cum era monarhul de față și orice ofensă adusă trimisului diplomatic era considerată ca fiind adusă lui.

Această teorie a asigurat baza pentru imunitățile și privilegiile solului, ele decurgând din respectul care este datorat persoanei monarhului absolut care l-a trimis.

În secolul XVII, Emerich Devattel, unul din marii teoreticieni ai dreptului internațional, spunea că respectul datorat suveranilor trebuie să se reflecte asupra reprezentanților săi, în special asupra ambasadorilor.

Teoria a început să-și piardă din valoare odată ce baza ei de sprijin, existența monarhiilor absolute, a încetat să mai fie regula de bază în organizarea statală ca urmare a procesului inițiat de Revoluția Franceză, continuat și cu alte revoluții și mișcări de contestare în țările europene. Ea are importanța ei, are o bază reală, activitatea diplomatică a început prin soli care erau trimiși ai monarhilor, însă, această teorie are și câteva deficiențe, una dintre cele mai importante fiind aceea că ea nu poate să explice de ce există imunități și privilegii pentru localul și personalul ambasadei.

Din punct de vedere istoric, teoria caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, constituie prima bază teoretică, elaborată pentru a explica necesitatea imunităților și privilegiilor diplomatice.

b. Teoria extrateritorialității. Este o teorie care a succedat primei teorii, a caracterului reprezentativ al agentului diplomatic și care a avut o influență mult mai profundă și mai prelungită în timp. Potrivit acestei teorii, ambasada, terenul pe care este amplasată ambasada nu face parte din teritoriul statului respectiv, constituind de fapt o prelungire în exterior a teritoriului statului trimițător. Această ficțiune a extrateritorialității are avantajul de a explica de ce controlul statului nu are aplicabilitate și asupra localului ambasadei sau chiar a trimișilor, terenul respectiv nefăcând parte din statul respectiv, este extrateritorial, el este o prelungire a teritoriului statului acreditant.

Această teorie a extrateritorialității este încă o teorie care se bucură de un sprijin destul de mare. În lucrarea sa fundamentală, „De iure delli ac pacis”, apărută în anul 1625, Hugo Grozius, făcând o analiză a studiului practicii inviolabilității solurilor încă din antichitate, a enunțat-o în următorii termeni: „Sunt întrutotul încredințat că popoarele au voit ca obiceiul comun după care oricine se află într-o țară străină este supus legii locului, să sufere o abatere cu privire la sol în înțelesul că, așa cum printr-o ficțiune ei sunt socotiți a fi chiar persoanele care îi trimit, tot astfel, printr-o ficțiune asemănătoare, sunt socotiți că se află în afara teritoriului”. Astfel se explică –spune Hugo Grozius- de ce solii nu sunt ținuți să urmeze dreptul civil al poporului pe lângă care își îndeplinesc însărcinările, iar ambasadorul trebuie să se afle în deplină siguranță, la adăpost de orice constrângere, bunurile sale nu pot face obiectul nici unei popriri sau sechestrări și, de asemenea, însoțitorii săi trebuie să se bucure de o anumită inviolabilitate în măsura în care ambasadorul o cere.

Teoria extrateritorialității, fundamentată de Hugo Grozius, a fost preluată și are un succes mare și astăzi, însă noțiunea de „extrateritorialitate” nu-i aparține lui, ci unui jurist olandez numit Demartens (sfârșitul sec.XVIII, începutul sec.XIX).

Baza ficțiunii era că terenul respectiv face parte din teritoriul statului care-și trimite reprezentanți, iar în ceea ce privește solul, ficțiunea se baza pe faptul că el nici nu a plecat de fapt de acasă, fiind în continuare în statul care l-a trimis și supus legilor statului respectiv, chiar dacă fizic el s-a deplasat în altă zonă.

La sfârșitul secolului XIX, teoria extrateritorialității începe să fie criticată, inclusiv de juriști deosebiți, fiind considerată inutilă și periculoasă pentru că atunci când teritoriul unei ambasade se consideră un teritoriu străin, riscul creării unei reguli extrem de rigide care să permită multe abuzuri este foarte mare. O altă critică adresată acestei teorii a extrateritorialității era și faptul că aplicarea ei strictă și mecanică ar putea conduce la abuzuri în aplicarea instituției „azilului diplomatic”, beneficiind de azil pe teritoriul ambasadei și persoane care nu respectă legea.

Teoria extrateritorialității, deși este o teorie foarte ingenioasă care s-a bucurat de un sprijin foarte larg, ea nu poate explica o serie de lucruri, nu poate preveni unele abuzuri și mai ales, nu poate explica de ce totuși există o îndatorire care este prevăzută și de Convenția de la Viena, prin care agenții diplomatici și consulari sunt obligați să respecte legile și reglementările statului pe teritoriul căruia își desfășoară activitatea.

c) Teoria interesului funcției. Ideea de bază a acestei teorii este că agentul diplomatic sau funcționarul consular nu și-ar putea desfășura activitatea și îndeplini atribuțiile care-i revin dacă nu dispune de o protecție necesară și suficientă care să-l scutească de constrângeri fizice și morale din partea populației, autorităților, legilor și tribunalelor din statul acreditar.

Potrivit acestei teorii, statul acreditar are obligația de a nu împiedica exercitarea funcțiilor diplomatice și consulare pe teritoriul său. Imunitățile și privilegiile creează un statut privilegiat pentru misiunile diplomatice și agenții consulari, dimensiunile acestui statut stabilindu-se pe baza principiului reciprocității, de aceea teoria se numește a interesului funcției și a reciprocității.

Teoria interesului funcției și reciprocității, înseamnă în esență că între statele civilizate (care au un nivel de civilizație apropiat sau similar) va exista întotdeauna posibilitatea de a realiza un acord reciproc pentru ca agenții lor diplomatici să beneficieze de facilități identice. În principiu, două state care stabilesc relații diplomatice sau consulare sunt interesate să dezvolte relațiile dintre ele, folosind acest instrument al diplomației, iar pentru ca acest obiectiv să se realizeze în practică de către agenții diplomatici și consulari este necesar ca ei să dispună de imunități, privilegii și facilități. Această teorie a reciprocității urmărește să prevină sau să excludă anumite abuzuri sau privilegii excesive, dincolo de cele care sunt strict necesare pentru realizarea mandatului său, ea a urmărit să creeze o anumită proporționalitate între nevoile concrete și între regimurile pe care statele și le acordă reciproc.

Teoria teorie, care este cea mai modernă, stă și la baza Convenției de la Viena din 1961, cu privire la relațiile diplomatice, care în preambulul său menționează că „scopul privilegiilor și imunităților diplomatice este, nu de a creea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficientă a funcțiilor misiunilor diplomatice, ca organe de reprezentare a statului”.

Regimul privilegiilor și imunităților misiunilor diplomatice și al membrilor lor, este stabilit prin Convenția de la Viena în 1961, convenție care reprezintă o operațiune de codificare a dreptului cutumiar și a practicii pe care statele au urmat-o timp de câteva secole, iar acolo unde s-a considerat necesar, s-au elaborat reguli noi corespunzătoare exigențelor vieții internaționale și dezvoltărilor tehnologice.

În al doilea rând, pentru că această Convenție de la Viena este de aplicare universală, practic toate statele, toate națiunile independente aplică prevederile ei în ceea ce privește imunitățile și privilegiile diplomatice, chiar dacă nu toate statele au devenit parte la această Convenție.

V.Tipurile de imunități și privilegii diplomatice recunoscute pe plan internațional, din punct de vedere juridic, rolul și funcțiile lor.

a) Imunitatea de jurisdicție.

Imunitatea de jurisdicție a misiunilor diplomatice și a agenților diplomatici face obiectul prevederilor art. 31 și articolelor următoare din Convenția de la Viena. Această imunitate de jurisdicție are un caracter procedural, în sensul că nu aduce atingere responsabilității pe care o au agenții diplomatici și misiunile diplomatice de a respecta regulile și de a nu le încălca. Ea se referă doar la faptul că agenții diplomatici sunt exceptați de la aplicarea procedurală a jurisdicției locale.

Articolul 31 al Convenției de la Viena prevede că agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicție penală în statul acreditar. Acesta este cel mai important element pentru că imunitatea de jurisdicție penală, așa cum este prevăzută de Convenția de la Viena este generală, nu conține nici un fel de excepții sau limitări. Privarea de libertate, arestarea, condamnarea, executarea unor sentințe privative de libertate, pentru un agent diplomatic, este situația cea mai gravă în care s-ar putea afla și care ar conduce la negarea funcției sale ca agent diplomatic, de aceea, în mod evident, imunitatea de jurisdicție penală este cea mai importantă imunitate de jurisdicție pentru că este și mijlocul cel mai direct de a face presiuni, mai ales fizice, asupra unui agent diplomatic.

În continuare, Convenția de la Viena se referă și la imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă, situată însă pe un plan secundar față de cea penală, conținând și anumite clauze care o completează. Articolul 31 menționează faptul că agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicție civilă și administrativă, în afară de trei cazuri:

–în cazul în care este vorba de un imobil privat situat pe teritoriul statului acreditar, de la imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă, fac excepție situațiile legate de proprietatea imobiliară pe care o are. Dacă un agent diplomatic își cumpără proprietăți într-un alt stat, nu în interesul misiunii diplomatice ci al său personal, imunitatea de jurisdicție civilă nu i se aplică, el trebuie să se conformeze regulilor care guvernează proprietatea imobiliară în statul respectiv și de asemenea, dispozițiilor administrative care se referă la obligațiile sale în calitate de proprietar.

–în cazul în care este vorba de o succesiune și agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, ca administrator, ca moștenitor sau legatar, cu titlu privat și nu în calitatea sa de reprezentant al unui stat (dacă un agent diplomatic are o moștenire pe teritoriul statului unde își desfășoară activitatea, el nu se poate prevala de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă, legile privind moștenirea i se vor aplica și lui, în afară de cazul în care un cetățean român își lasă prin testament proprietatea lui statului român);

–a treia excepție prevăzută în Convenția de la Viena la imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă se referă la o acțiune legată de activitatea profesională sau comercială, indiferent care ar fi aceasta și care este exercitată de agentul diplomatic din statul acreditant în afara funcțiilor sale oficiale (agentul diplomatic, în afara activității sale profesionale, poate avea și o activitate lucrativă cu caracter comercial).

Din cadrul unei ambasade, persoanele care beneficiază de imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă sunt: șeful misiunii diplomatice; personalul diplomatic și membrii familiilor lor; personalul administrativ și tehnic; angajații personali ai șefului misiunii diplomatice. Această extindere a imunităților asupra personalului ambasadei se explică prin faptul că nu numai trimisul diplomatic trebuie să fie protejat în acțiunile sale față de orice fel de presiuni care se pot face direct asupra lui, dar, datorită faptului că aceste presiuni pot fi exercitate și asupra membrilor de familie sau asupra angajaților ambasadei, ei trebuie la rândul lor să fie protejați.

Ca aplicabilitate, imunitatea de jurisdicție este valabilă în toate tribunalele din țara respectivă, iar misiunile diplomatice beneficiază și ele la rândul lor, de toate imunitățile de jurisdicție, penală, civilă și administrativă, care sunt aplicabile.

b) Imunitatea de execuție se referă la faptul că agentul diplomatic nu poate fi obligat să fie martor într-un proces. Chiar dacă este o acțiune în instanță independentă de persoana lui, el nu poate fi chemat în fața justiției pentru a depune mărturie.

Chemat ca martor în justiție (martor la o crimă sau la un accident de circulație), agentul diplomatic nu poate fi obligat să depună mărturie. Numai în cazul în care el acceptă să renunțe la imunitatea sa de execuție poate să fie chemat în calitate de martor în instanță sau, în cazul în care imunitatea de jurisdicție i-a fost ridicată de statul care l-a trimis (el nu este scutit de responsabilitate dacă a săvârșit o faptă gravă).

Potrivit art. 32 din Convenția de la Viena, statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a celorlalte persoane care beneficiază de imunitate (art. 37), numai că această renunțare trebuie să fie expresă, nu implicită, și ea este comunicată printr-o declarație oficială, în care statul trimițător anunță retragerea imunității de jurisdicție a persoanelor respective.

În situația în care un agent diplomatic deschide un proces civil sau administrativ, el nu se mai poate prevala de imunitatea lui de jurisdicție.

Atât în cazul în care agentul diplomatic renunță la imunitate, cât și în cazul în care el pornește un proces și nu se mai poate prevala de imunitate, el rămâne totuși cu imunitatea de execuție, astfel încât, chiar dacă în final tribunalul adoptă o decizie, el nu este obligat să execute decizia respectivă.

Pe lângă faptul că agenții diplomatici și personalul diplomatic beneficiază de imunitățile de jurisdicție și de execuție, ei sunt scutiți în statul în care își desfășoară activitatea și de dispozițiile ce privesc securitatea socială, de dispozițiile legate de codul muncii. Această imunitate de sarcini sociale (scutiri de la plata la asigurările sociale, fondul de pensii, șomaj, sănătate) se aplică atât agenților diplomatici cât și personalului ambasadei, care nu este însă scutit de aceste obligații sociale în țara de origine. În cazul în care se dorește participarea la regimul de securitate socială din țara respectivă, Convenția de la Viena nu interzice acest lucru prin dispozițiile sale.

Pe lângă dispozițiile Convenției de la Viena și aceste reguli generale, statele au posibilitatea să încheie acorduri bilaterale în care să decidă asupra unor reglementări diferite de cele prevăzute în Convenție (România a încheiat asemenea acorduri cu Marea Britanie, unde personalul diplomatic, membrii familiei, pot exercita diverse funcțiuni, fiind bineînțeles supuși legilor din statul respectiv).

Potrivit Convenției de la Viena există obligația de principiu generală, care cere agenților diplomatici să respecte legile și reglementările din statul în care își desfășoară activitatea.

c) Cazuri în care imunitatea poate fi ridicată:

-În cazul în care se constată încălcarea grava a legislației, există posibilitatea ridicării imunității agenților diplomatici de către statul acreditant, urmând ca ei să fie judecați și condamnați pentru infracțiunile comise, conform legilor în vigoare din țara respectivă deși, în principiu, ei beneficiază de imunitate.

-Imunitățile de care beneficiază agenții diplomatici încetează în momentul în care ei își încheie misiunea și își pierd calitatea de diplomați.

–Există și situații în care agentul diplomatic renunță la imunitatea de care beneficiază în calitatea sa de trimis diplomatic, moment în care el poate fi acționat în justiție.

–Potrivit articolului 9, paragraful 1, din Convenția de la Viena, statul acreditar poate în orice moment și fără să fie obligat să motiveze în vreun fel hotărârea sa să informeze statul acreditant că șeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este „persona non grata”. Statul acreditant va chema în această situație persoana în cauză sau va decide încetarea funcțiunilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată „non grata” (neacceptată), chiar înainte de a sosi pe teritoriul statului acreditar.

În esență, instituția „persona non grata” este unul dintre mijloacele prin care se previne o folosire abuzivă a instituției privilegiilor și imunităților diplomatice. Acest lucru se poate întâmpla în trei cazuri:

–se numește persoana respectivă dar ea nu a ajuns să-și preia postul; chiar dacă este încă pe teritoriul țării ei, ea poate fi declarată „persona non grata” și, în consecință, i se poate refuza viza (dacă există sistem de vize) și astfel, respectiva persoană nu mai poate să vină să-și ia în primire postul;

–dacă un diplomat din cadrul unei misiuni este declarat „persona non grata” în timp ce nu se află la post din diferite motive (concediu, vizite, etc.), el nu se mai poate întoarce la misiunea diplomatică respectivă;

–dacă un agent diplomatic care este prezent în cadrul misiunii este declarat „persona non grata”, el trebuie să părăsească teritoriul țării în care își desfășoară activitatea, împreună cu familia, în termen de maxim 48 de ore.

d) Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, a persoanei agentului diplomatic, a mijloacelor de transport și a corespondenței.

Inviolabilitatea sediilor și persoanei, reprezintă unul dintre privilegiile cele mai vechi care au fost acceptate. Ea face obiectul art. 22 din Convenția de la Viena în care se spune că „localurile misiunii sunt inviolabile, nu este permis agenților statului acreditar să pătrundă în afară de cazul în care au consimțământul șefului misiunii”.

Statul acreditar, pe teritoriul căruia se află ambasada, are obligația specială de a adopta toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica invadarea localurilor misiunii sau prejudicierea acestora și pentru a preveni orice acte care ar împiedica desfășurarea activității în cadrul ei.

Localul misiunii, împreună cu toate dotările lui, precum și mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul unor percheziții, rechiziții, exproprieri sau alte măsuri de execuție.

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice cuprinde atât imobilele, cât și mijloacele de transport, documentele și corespondența, arhivele și apartamentele personale ale personalului diplomatic. Există un principiu cutumiar legat de această inviolabilitate, care precizează faptul că acestea nu pot fi folosite într-un mod incompatibil cu statutul diplomatic și cu sarcinile misiunii diplomatice.

Referitor la inviolabilitatea corespondenței diplomatice, a documentelor și a arhivei, art. 24 din Convenția de la Viena, prevede că arhivele și documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment și indiferent de locul în care s-ar afla, iar în art. 27, alin. 1 din Convenție, se prevede faptul că statul acreditar trebuie să permită și să protejeze libera comunicație a misiunii diplomatice în toate scopurile oficiale, pentru aceasta misiunea putând folosi mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici și mesajele în cod sau cifrate. Securizarea corespondenței diplomatice se asigură în general prin sistemul „valizelor diplomatice”, valize care conțin documente cu caracter confidențial și sunt transmise, fie prin intermediul curierilor diplomatici, fie, mai frecvent, utilizând sistemul de transmitere neînsoțită, cu aeronave, prin liniile aeriene obișnuite.

Convenția de la Viena prevede posibilitatea ca dreptul de comunicare și inviolabilitatea comunicărilor, să fie protejat inclusiv prin folosirea unor sisteme de criptare a convorbirilor sau a corespondenței, care, în principiu asigură securitatea comunicărilor. În ceea ce privește însă modalitățile de comunicare, în Convenția de la Viena există o limită, în sensul că mijloacele radio de comunicare nu sunt permise decât cu acordul statului respectiv.

e) Inviolabilitatea personală a agenților diplomatici este prevăzută în art. 29 al Convenției de la Viena, care precizează faptul că persoana agentului diplomatic este inviolabilă, el nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenție, fiind tratat de către statul acreditar cu respectul care i se cuvine, stat care adoptă toate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei sale, libertății sau demnității sale. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este completată cu inviolabilitatea reședinței sale, potrivit dispozițiilor Convenției de la Viena, apartamentul privat al agentului diplomatic beneficiază de aceeași inviolabilitate și protecție ca și localurile misiunii, de asemenea, documentele și corespondența sa, sunt inviolabile.

Instituția „azilului diplomatic” este legată de principiile de inviolabilitate, de principiul imunității de jurisdicție și care decurge de fapt din teoria extrateritorialității emisă de Hugo Grozius. În Europa, practic, această instituție a dispărut începând cu secolul XIX, cazurile de exercitare a dreptului la azil diplomatic fiind izolate și nesemnificative. Există însă dispoziții convenționale care reglementează azilul diplomatic, o Convenție de la Havana din 1928, modificată la Caracas în 1954 și o Convenție de la Montevideo din 1933, care consacră dreptul la azil diplomatic, care este aplicată și recunoscută mai ales în zona Americii Latine. În plus, tema protecției diplomatice și a azilul diplomatic, se află și în atenția Comisiei de drept internațional a ONU, care urmează să codifice reguli referitoare la azilul diplomatic.

f) Condițiile în care se exercită azilul diplomatic sunt:

-să fie acceptat; zona în care este cel mai larg acceptată această

instituție este America Latină, în Europa practic nu mai este folosită;

-să fie cazuri legate de probleme politice; azilul diplomatic nu poate fi acordat infractorilor, celor care au comis acte penale;

-să se supună anumitor reguli; interdicția statului de a viola ambasada pentru a urmări o persoană și obligația de principiu, ca pe baza unor negocieri, să permită celui care a beneficiat de azil diplomatic să părăsească teritoriul țării cu toate garanțiile de securitate din partea autorităților.

În cazul unor mișcări revoluționare, sociale, de mare anvergură, dacă din motive politice, o persoană își vede pusă în primejdie viața, demnitatea, el se poate refugia într-o ambasadă, după care, ambasada negociază cu guvernul statului condițiile în care el poate părăsi teritoriul respectiv.