Imunitatile Si Privilegiile Agentului Diplomatic
LUCRARE DE LICENȚĂ
IMUNITĂȚILE ȘI PRIVILEGIILE AGENTULUI DIPLOMATIC
CUPRINS
CAP. 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. NOȚIUNEA DE IMUNITǍȚI ȘI PRIVILEGII
DIPLOMATICE
1.2. CLASIFICAREA IMUNITǍȚILOR ȘI
PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE
1.3. FUNDAMENTAREA TEORETICǍ (JURIDICǍ)
A IMUNITǍȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR
DIPLOMATICE
1.3.1. TEORIA EXTRATERITORIALITǍȚII
1.3.2. TEORIA REPREZENTǍRII (CARACTERUL
REPREZENTATIV)
1.3.3. TEORIA FUNCȚIEI ( NECESITATEA
FUNCȚIONALǍ )
1.4. RECIPROCITATEA ȘI ACORDAREA
IMUNITǍȚIILOR ȘI PRIVILEGIILOR
DIPLOMATICE
CAP. 2. IMUNITATEA DE JURISDICȚIE A AGENTULUI
DIPLOMATIC
2.1. NOȚIUNEA DE IMUNITATE DE JURISDICȚIE
2.1.1. FUNCȚIA IMUNITǍȚII DE
JURISDICȚIE
2.1.2. NATURA JURIDICĂ A IMUNITĂȚII DE
JURISDICȚIE
2.1.3. SFERA DE APLICARE A IMUNITǍȚII DE
JURISDICȚIE
2.1.4. SUBIECȚII DIN RAPORTURILE DE DREPT
INTERNAȚIONAL CARE ACORDǍ
IMUNITATE DE JURISDICȚIE
2.2. REGULA IMUNITĂȚII DE JURISDICȚIE
2.3. IMUNITATEA DE JURISDICȚIE PENALĂ
2.4. IMUNITATEA DE JURISDICȚIE CIVILĂ
2.5. IMUNITATEA DE EXECUTARE
2.6. MODUL ÎN CARE ESTE INVOCATĂ
IMUNITATEA
2.7. RENUNȚAREA LA IMUNITATE
2.7.1. RIDICAREA IMUNITĂȚII DE JURISDICȚIE
2.7.2. RENUNȚAREA LA IMUNITATE
CAP. 3. INVIOLABILITATEA AGENTULUI DIPLOMATIC.
EXCEPTAREA DE LA OBLIGAȚIA DE A DEPUNE CA
MARTOR
3.1. INVIOLABILITATEA AGENTULUI DIPLOMATIC
3.1.1. NOȚIUNEA DE INVIOLABILITATE
3.1.2. INVIOLABILITATEA PERSONALĂ A
AGENTULUI DIPLOMATIC
3.1.3. INVIOLABILITATEA REȘEDINȚEI
AGENTULUI DIPLOMATIC
3.2. EXCEPTAREA DE LA OBLIGAȚIA DE A DEPUNE CA
MARTOR
CAP. 4. PRIVILEGIILE AGENTULUI DIPLOMATIC
4.1. LIBERTATEA DE COMUNICARE
4.2. LIBERTATEA DE MIȘCARE
4.3. PRIVILEGII DE ORDIN FISCAL
4.4. PRIVILEGII DE ORDIN VAMAL
4.5. DREPTUL DE A ARBORA DRAPELUL
NAȚIONAL
4.6. FACILITĂȚI DE ȘEDERE
4.7. SCUTIRI DE LA PRESTAȚII PERSONALE
4.8. SCUTIREA DE LA OBLIGAȚIA PREVĂZUTĂ
DE LEGISLAȚIA PRIVIND ASIGURĂRILE
SOCIALE
4.9. DREPTUL DE CAPELĂ
4.10. EXCEPTAREA DE LA LEGILE PRIVIND
DOBÂNDIREA CETĂȚENIEI
4.11. PRIVILEGIUL ADMINISTRĂRII JUSTIȚIEI
CAP. 5. OBLIGAȚIILE AGENTULUI DIPLOMATIC.
PERSOANELE CARE INTRĂ ÎN CATEGORIA AGENȚILOR DIPLOMATICI
5.1. OBLIGAȚIILE AGENTULUI DIPLOMATIC
5.2. PERSOANELE CARE INTRĂ ÎN CATEGORIA AGENȚILOR DIPLOMATICI
CAP. 6. DURATA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR AGENTULUI DIPLOMATIC.
SITUAȚIA AGENTULUI DIPLOMATIC PE TIMPUL CÂND SE AFLĂ PE TERITORIUL STATELOR TERȚE
6.1. DURATA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR AGENTULUI DIPLOMATIC
6.1.1. ÎNCEPUTUL IMUNITĂȚILOR ȘI
PRIVILEGIILOR DIPOMATICE
6.1.2. ÎNCETAREA IMUNITĂȚILOR ȘI
PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE
6.2. SITUAȚIA AGENTULUI DIPLOMATIC PE TIMPUL CÂND SE AFLĂ PE TERITORIUL STATELOR TERȚE
CONCLUZII
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. NOȚIUNEA DE IMUNITǍȚI ȘI PRIVILEGII DIPLOMATICE
Imunitățile și privilegiile diplomatice au rolul de premisă pentru activitatea diplomatică.
Există un principiu de drept potrivit căruia un stat își exercită suveranitatea asupra tuturor persoanelor, inclusiv străinii, care se află pe teritoriul său și nicio activitate nu se poate desfășura pe acest teritoriu fără permisiunea sa. Dar, în aceste condiții, o misiune diplomatică nu și-ar mai putea exercita funcțiile și deci, justifica existența ei; ca atare, trebuie să i se creeze, ei și membrilor ei, minimul necesar de condiții – acele imunități și privilegii care alcătuiesc ceea ce se înțelege prin “statut diplomatic”1.
Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituind garanția activității diplomatice însăși pentru că, fără acordarea de imunități și privilegii, care creează pentru agenții diplomatici acea condiție juridică de natură a le asigura libertatea deplină și securitatea necesară, exercitarea funcțiilor de către aceștia nu ar putea avea loc.
Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunitățile și privilegiile diplomatice constituie o premisă necesară nu numai pentru relațiile normale dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de misiune ci și pentru comunitatea internațională în ansamblul ei. Așa cum se arată în Preambulul Convenției pentru prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională inclusiv agenții diplomatici (14 dec. 1973), “infracțiunile comise împotriva diplomaților și altor persoane care se bucură de protecție internațională aduc atingere securității acestor persoane, constituind o amenințare
______________
1. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag. 148
5
serioasă la adresa relațiilor normale necesare cooperării între state”2.
Pe de altă parte, normele privind statutul diplomatic au un caracter de normă generală. După cum remarca Curtea Internațională de Justiție în decizia pe care a dat-o la 24 mai 1980 în cauza privind personalul diplomatic și consular al S.U.A. la Teheran, “obligațiile guvernului Iranului despre care este vorba nu sunt simple obligații contractuale stabilite prin Convențiile de la Viena din 1961 și 1963 ; acestea sunt obligații impuse de dreptul internațional general”; unul dintre judecătorii care participaseră la soluționarea acestei cauze (M. Lachs) remarca faptul că: “Principiile și regulile privilegiilor și imunităților diplomatice nu sunt invenția sau sistemul unui singur continent sau a unei singure culturi; ele sunt stabilite în decursul secolelor și sunt împărtășite de toate rasele și civilizațiile”.
Din întregul ansamblu de tratament aplicat agentului diplomatic, imunitatea reprezintă cel mai expresiv element al statutului său diplomatic.
În accepțiunea cea mai largă, prin imunitate diplomatică se înțelege tratamentul pe care, în baza dreptului internațional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state. Generic, această expresie este sinonimă cu privilegiile și facilitătile diplomatice.
În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile și obligațiile la care sunt ținuți alți subiecți de drept (cetățeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat, exceptarea de la o obligație juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicția penală și civilă a statului acreditar.
Imunitatea diplomatică apare ca o excepție de la principiul general de supunere față de jurisdicția locală a individului rezident pe teritoriul statului. În literatura de specialitate, când se definește noțiunea de imunitate, se insistă asupra faptului că ,,imunitate ‘‘ înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicției și nu imunitatea de la jurisdicția însăși, adică de la răspunderea legală.
Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenților diplomatici; conținutul lor constă în beneficiul la unele facilități determinate de prestații
______________
2. Convenția din14 dec. 1973 pentru prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională inclusiv agenții diplomatici- Buletinul Oficial nr. 64 din 17 iulie 1978
6
speciale și se exprimă în acordarea, de către statul de reședință, a unor înlesniri excepționale și care au un conținut în principal pozitiv, neimplicând în mod necesar o activitate specială din partea beneficiarilor.
Este de observat că nici Convenția de la Viena nu le definește și nici nu oferă criterii care să conducă la distincția dintre ele, deși le tratează ca noțiuni distincte și nu face confuzie între ele.
1.2. CLASIFICAREA IMUNITǍȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE3
– Din punct de vedere al obiectului lor, distingem între imunitățile și privilegiile reale și cele personale. Primele sunt imunitățile destinate a proteja lucrurile care se găsesc într-un raport determinat cu misiunea diplomatică sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misiunii, a reședinței șefului de misiune și a personalului oficial, a arhivei, corespondenței, autovehiculelor, bunurilor mobiliare etc.); din a doua categorie fac parte cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitatea de jurisdicție, inviolabilitatea personală etc.),
– După sfera de aplicare a fiecăreia dintre ele, imunitățile pot fi: funcționale (cele care privesc actele îndeplinite în exercițiul funcțiunilor și deci activitatea oficială a agentului diplomatic) și extrafuncționale (cele care se extind la acte care exced sfera funcției, adică cele care se referă la viața particulară a agentului diplomatic),
– Din punct de vedere al beneficiarului, avem imunități și privilegii care sunt acordate reprezentanței diplomatice (ca organ instituțional) și cele care sunt acordate agenților diplomatici, fiind cea mai cuprinzătoare clasificare.
______________
3. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC , Editura SITECH, Craiova, 2011
7
1.3. FUNDAMENTAREA TEORETICǍ (JURIDICǍ) A IMUNITǍȚILOR ȘI
PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE
Există mai multe teorii privind fundamentarea – justificarea imunităților și privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic; această fundamentare teoretică a imunităților diplomatice a variat de la o epocă istorică la alta. Teoria extrateritorialității ambasadorului, aceea a caracterului lui reprezentativ, aceea a interesului funcțiunii precum și cea a “convenției tacite” între guvernul acreditant și guvernul acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunității de jurisdicție.
1.3.1. TEORIA EXTRATERITORIALITǍȚII
Doctrina “extrateritorialității” pare să fie prima și cea mai veche doctrină. În sensul originar și cel mai cuprinzător, extrateritorialitatea (expresia provine de la Grotius care spunea despre agentul diplomatic : “fingitur extra territorium”) constituia ficțiunea juridică în virtutea căreia persoanele, locuința și bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca existând nu pe teritlturi; ele sunt stabilite în decursul secolelor și sunt împărtășite de toate rasele și civilizațiile”.
Din întregul ansamblu de tratament aplicat agentului diplomatic, imunitatea reprezintă cel mai expresiv element al statutului său diplomatic.
În accepțiunea cea mai largă, prin imunitate diplomatică se înțelege tratamentul pe care, în baza dreptului internațional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state. Generic, această expresie este sinonimă cu privilegiile și facilitătile diplomatice.
În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile și obligațiile la care sunt ținuți alți subiecți de drept (cetățeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat, exceptarea de la o obligație juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicția penală și civilă a statului acreditar.
Imunitatea diplomatică apare ca o excepție de la principiul general de supunere față de jurisdicția locală a individului rezident pe teritoriul statului. În literatura de specialitate, când se definește noțiunea de imunitate, se insistă asupra faptului că ,,imunitate ‘‘ înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicției și nu imunitatea de la jurisdicția însăși, adică de la răspunderea legală.
Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenților diplomatici; conținutul lor constă în beneficiul la unele facilități determinate de prestații
______________
2. Convenția din14 dec. 1973 pentru prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională inclusiv agenții diplomatici- Buletinul Oficial nr. 64 din 17 iulie 1978
6
speciale și se exprimă în acordarea, de către statul de reședință, a unor înlesniri excepționale și care au un conținut în principal pozitiv, neimplicând în mod necesar o activitate specială din partea beneficiarilor.
Este de observat că nici Convenția de la Viena nu le definește și nici nu oferă criterii care să conducă la distincția dintre ele, deși le tratează ca noțiuni distincte și nu face confuzie între ele.
1.2. CLASIFICAREA IMUNITǍȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE3
– Din punct de vedere al obiectului lor, distingem între imunitățile și privilegiile reale și cele personale. Primele sunt imunitățile destinate a proteja lucrurile care se găsesc într-un raport determinat cu misiunea diplomatică sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misiunii, a reședinței șefului de misiune și a personalului oficial, a arhivei, corespondenței, autovehiculelor, bunurilor mobiliare etc.); din a doua categorie fac parte cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitatea de jurisdicție, inviolabilitatea personală etc.),
– După sfera de aplicare a fiecăreia dintre ele, imunitățile pot fi: funcționale (cele care privesc actele îndeplinite în exercițiul funcțiunilor și deci activitatea oficială a agentului diplomatic) și extrafuncționale (cele care se extind la acte care exced sfera funcției, adică cele care se referă la viața particulară a agentului diplomatic),
– Din punct de vedere al beneficiarului, avem imunități și privilegii care sunt acordate reprezentanței diplomatice (ca organ instituțional) și cele care sunt acordate agenților diplomatici, fiind cea mai cuprinzătoare clasificare.
______________
3. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC , Editura SITECH, Craiova, 2011
7
1.3. FUNDAMENTAREA TEORETICǍ (JURIDICǍ) A IMUNITǍȚILOR ȘI
PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE
Există mai multe teorii privind fundamentarea – justificarea imunităților și privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic; această fundamentare teoretică a imunităților diplomatice a variat de la o epocă istorică la alta. Teoria extrateritorialității ambasadorului, aceea a caracterului lui reprezentativ, aceea a interesului funcțiunii precum și cea a “convenției tacite” între guvernul acreditant și guvernul acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunității de jurisdicție.
1.3.1. TEORIA EXTRATERITORIALITǍȚII
Doctrina “extrateritorialității” pare să fie prima și cea mai veche doctrină. În sensul originar și cel mai cuprinzător, extrateritorialitatea (expresia provine de la Grotius care spunea despre agentul diplomatic : “fingitur extra territorium”) constituia ficțiunea juridică în virtutea căreia persoanele, locuința și bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca existând nu pe teritoriul statului în care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia aparțineau; agentul diplomatic s-ar fi aflat în afara teritoriului statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porțiune din teritoriul străin anclavat în teritoriul statului de reședință.4 Această doctrină, care a constituit concepția dominantă pentru o perioadă considerabilă de timp atât în doctrină cât și în deciziile judiciare, a fost serios criticată fiind abandonată.
1.3.2. TEORIA REPREZENTǍRII
(CARACTERUL REPREZENTATIV)
“Caracterul reprezentativ” al trimisului sau acela al substituirii de suveranitate este o altă teorie care a fost pusă la baza imunităților și privilegiilor diplomatice.
Conform acestei teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului trimițător și deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului
___________________
4. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 151
8
său, care i-a fost transferată. Diplomatul îl reprezintă pe suveran, este agentul acestuia, iar statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod corespunzător cu caracterul lui reprezentativ.
Dar nici teoria reprezentării, în formularea actuală, nu asigură o explicație corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau inaplicabilă (mergând până la ultimele consecințe s-ar ajunge, în unele cazuri, să se acorde un statut mai larg decât este necesar).
1.3.3. TEORIA FUNCȚIEI
(NECESITATEA FUNCȚIONALǍ)
Tendința modernă este să se acorde imunități și privilegii unui trimis pe baza “necesității funcționale”, adică imunitățile sunt acordate diplomaților pentru că aceștia nu ar putea să-și exercite funcțiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de asemenea imunități. Această teorie a fost denumită și teoria serviciului public.
Este evident că, dacă agenții diplomatici ar fi supuși în mod obișnuit intervenției legale și politice din partea statului sau a indivizilor și astfel ar deveni dependenți de bunăvoința guvernului statului în care sunt acreditați, ei ar fi influențați de considerente de securitate și confort într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-și exercite funcțiile.
Această teorie a necesității funcționale este acceptată de jurisprudență și practică și consacrată în preambulul Convenției de la Viena: “ Statele părți la prezenta Convenție, convinse că scopul acestor privilegii și imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor misiunilor diplomatice…”5. Acest element din Preambulul Convenției de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic poate fi regăsit, de altfel, în Modus Vivendi al Societății Națiunilor, iar prevederi similare au apărut, în mod frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale organizațiilor internaționale, precum și în alte protocoale și convenții încheiate în domeniul privilegiilor și imunităților, care au premers Convenției de codificare de la Viena.
Doctrina “imunității funcționale” pare să fie singura bază practicabilă pentru imunitățile
_______________
5. Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice,(18aprilie 1961), ratificată de România prin Decretul nr.566/1968, publicat în B.Of. al R.S.R., partea I, p.89.
9
diplomaților, în special dacă avem în vedere practica modernă a statelor, cu toate că dă naștere la interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relațiilor internaționale și prilejuiește diferențe de vederi și de atitudini ale statelor cu privire la faptul de a ști care acte jurisdicționale din partea unui stat ar constitui o interferență cu funcțiile legitime ale unui agent diplomatic.
Se consideră că teoria funcțională, completată cu cea a reprezentării, explică în bună măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de imunități, privilegii și facilități. Imunitățile și privilegiile apar ca o consecință necesară a dreptului fundamental la independență, la suveranitate și respect mutual al statelor. Pe aceste principii și pentru aceste rațiuni, este necesar să se recunoască privilegiile și imunitatea de la jurisdicția penală și civilă pentru agentul diplomatic în statul în care el funcționează.
1.4. RECIPROCITATEA ȘI ACORDAREA IMUNITǍȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR
DIPLOMATICE
Relațiile internaționale au constituit dintotdeauna un domeniu în care reciprocitatea a jucat un rol important. Se pune problema dacă imunitățile și privilegiile nu au la bază unul dintre principiile cu aplicație fundamentală în relațiile internaționale și în dreptul internațional și anume principiul reciprocității sau, cel puțin, dacă principiul reciprocității nu are vreun efect în această materie. S-a subliniat ideea că recursul la reciprocitate intervine, de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri însă, avantajul nu se acordă sau nu se poate justifica decât în condiții de reciprocitate. În lipsă de obligație, singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent. Cu toate acestea, reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată față de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage edictate de statul de apartenență al acelor organe ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea finalitate pozitivă, generând sau extinzând un tratament.
Convenția de la Viena din 1961 permite o asemenea practică atât în sens negativ, deci o aplicare restrictivă, cât și în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunități și
10
privilegii. În art. 47, se prevede atât posibilitatea ca statul acreditar să aplice “în mod restrictiv una dintre dispozițiile prezentei Convenții pe motiv că aceasta se aplică la fel și misiunii sale în statul acreditant” (pct. 2a), cât și posibilitatea ca statele să-și acorde, în mod reciproc, pe baza cutumei sau a acordului, beneficiul unui tratament mai favorabil decât cel pe care-l cer dispozițiile acestei Convenții (pct. 2b).
Această aplicație care s-a dat principiului reciprocității conduce la grave consecințe – din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la minimum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaților străini și care sunt cele pe care le pot refuza. Concluzia este că se poate ajunge la practici discriminatorii supărătoare, diplomații dintr-o țară bucurându-se de privilegii diferențiate.
Doctrina a criticat o asemenea soluție, arătând că “în contextul modern al societății internaționale, aplicarea principiului reciprocității în ceea ce privește drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la menținerea unor mai bune relații internaționale”. Dacă s-ar adopta principiul reciprocității, ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea variate reguli care privesc imunitățile trimișilor acreditați la ele; or, aceasta ar duce la confuzie și incertitudine atât pentru autoritățile administrative, cât și pentru instanțele judecătorești naționale. Ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere însă numai ca unul dintre elementele secundare, complementare, care stau la baza imunităților și privilegiilor diplomatice, deoarece rolul pe care acest concept l-a avut în trecut nu mai poate subzista astăzi, când statutul diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută și înscrisă în Convenția de codificare a dreptului diplomatic – devenind o regulă convențională recunoscută și practicată de toate statele.
11
CAPITOLUL 2. IMUNITATEA DE JURISDICȚIE A AGENTULUI
DIPLOMATIC
2.1. NOȚIUNEA DE IMUNITATE DE JURISDICȚIE
2.1.1. FUNCȚIA IMUNITǍȚII DE JURISDICȚIE
Imunitatea de jurisdicție constituie o excepție care se aduce principiului general, potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicției locale. În raport cu principiul de drept internațional care statuează că străinii care se găsesc pe teritoriul unui stat se află sub jurisdicția teritorială a acestuia și, în consecință, sunt ținuți să respecte legile statului respectiv, imunitatea de jurisdicție constă într-un tratament ce se acordă în mod special misiunilor și membrilor lor, constituind deci o scoatere de sub acțiunea legii, o punere la adăpost de sancțiunea legală.6
Imunitatea de jurisdicție, scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar, răspunde nevoii de a asigura o independență completă agentului diplomatic care trebuie să dispună de libertate deplină pentru a-și putea exercita funcțiile.
Deoarece sfera jurisdicției teritoriale se suprapune cu aceea a suveranității de stat, orice excludere sau limitare a jurisdicției teritoriale contravine prezumției de suveranitate iar această excludere sau limitare nu poate fi presupusă ci trebuie să fie explicită; mai mult, această excludere sau limitare apare ca o excepție și trebuie, deci, să fie interpretată restrictiv.
2.1.2. NATURA JURIDICǍ A IMUNITǍȚII DE JURISDICȚIE
Imunitatea de jurisdicție acordată unui agent diplomatic are, în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, un caracter procedural. Imunitatea de jurisdicție nu înseamnă imunitate de la dreptul substanțial; aceasta se reduce în esență la imunitatea de la controlul instanțelor locale și forma de constrângere pe care o implică; imunitatea de jurisdicție nu implică scoaterea de sub incidența legii, inexistența obligației de a respecta dreptul local, ci numai faptul că
_______________
6. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 154
12
procedurile legale nu pot funcționa față de diplomat. Deși este supus legii locale, nu se pot lua măsuri legale împotriva diplomatului pentru nerespectarea acesteia.7
Atât imunitatea de jurisdicție, cât și inviolabilitatea împiedică autoritățile statului acreditar să întreprindă împotriva agentului diplomatic acțiuni judiciare și orice altă măsură coercitivă privind persoana și bunurile sale; dar această exceptare nu face să dispară obligațiile și eventuala răspundere penală, civilă sau administrativă care izvorăște din dreptul intern al statului acreditar, chiar și față de persoana învestită cu o misiune diplomatică.
Deși este supus dreptului intern al statului acreditar, diplomatul nu poate fi constrâns la respectarea legilor acestuia sau, cu alte cuvinte, nu poate fi constrâns direct – așa cum se procedează cu celelalte persoane fizice și juridice – adică, nu-l poate chema în justiție, nu poate întreprinde față de el măsuri de constrângere (arestare, reținere) sau alte sancțiuni.
Concepția aceasta se regăsește confirmată în practica internațională și în doctrină, în special cât privește legile penale și regulamentele de poliție ale statului acreditar; o confirmare mai recentă a acestei obligații se regăsește în Decizia din 1951 a Curții Internaționale de Justiție, dată în cauza Haya de la Torre.
Imunitatea de jurisdicție limitează puterea de jurisdicție a statului, în timp ce absența de jurisdicție a statului ține de eficiența ordinii juridice; dacă imunitatea de jurisdicție are ca efect neutralizarea activității de aplicare a sancțiunii unei legi, cu toate că această lege este incidentă față de persoana care se bucură de imunitate, absența de jurisdicție a statului face ca acțiunea intentată în fața unui tribunal să fie inadmisibilă deoarece cauza nu se încadrează în ordinea juridică internă pe care tribunalele sunt ținute să-i asigure respectarea.
2.1.3. SFERA DE APLICARE A IMUNITǍȚII DE JURISDICȚIE
Imunitatea de jurisdicție se pune, în mod normal, în raport cu o anumită jurisdicție și anume cu aceea a statului acreditar, pentru că acea condiție juridică a agentului diplomatic – statutul diplomatic – se stabilește prin raportarea la acest stat.
Imunitatea operează de o manieră generală, adică în raport cu întreaga jurisdicție a statului
______________
7. D.P. O’Connell, International Law, vol.tow, London-Stevens, 1965, p.975, citat de . ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 155.
13
acreditar; ca atare, există imunitate nu numai în ceea ce privește jurisdicțiile penală, de poliție sau civilă, ci și cu privire la orice fel de jurisdicție care ar putea exista într-o țară cum ar fi tribunalele comerciale, de muncă etc. Aceasta rezultă din generalitatea termenilor folosiți de art. 31 din Convenția de la Viena, cât și din Comentariul la Proiectul de articole al Comisiei (“Jurisdicțiile menționate cuprind toate tribunalele speciale din categoriile indicate, de exemplu, tribunalele de comerț, tribunalele create pentru aplicarea legislației sociale și toate autoritățile administrative coercitive cu funcție judiciară”).
2.1.4. SUBIECȚII DIN RAPORTURILE DE DREPT INTERNAȚIONAL CARE
ACORDǍ IMUNITATEA DE JURISDICȚIE
Obligația de a acorda imunitate de jurisdicție agentului diplomatic cade în sarcina statului acreditar.
Sunt ținute să acorde imunitate de jurisdicție și statele neacreditare (statele terțe), deși acestea nu se află în raportul de misiune cu statele cărora le aparțin agenții diplomatici în cauză; este vorba, în special, de statele pe teritoriul cărora agenții diplomatici trebuie să tranziteze pentru a ajunge la sediul misiunii dioplomatice sau pentru a reveni de la aceasta (eundo ac redeundo). 8
Titularul dreptului subiectiv al imunității este statul acreditant. Agenții diplomatici nu sunt decât beneficiari ai situației juridice create de normele dreptului internațional în materie de imunitate de jurisdicție – terți beneficiari; ei sunt titulari ai unui drept subiectiv la imunitate însă nu pe planul dreptului internațional, ci în baza dreptului intern al statului acreditar.
Sfera persoanelor care beneficiază de imunitate este în mod expres determinată, ținându-se seama de calitatea pe care o au, precum și de alte condiții pe care aceste categorii de persoane trebuie să le îndeplinească (cetățenie, domiciliu etc.), iar acordarea beneficiului sau întinderea acestuia variază de la o categorie de persoane la alta.
Beneficiază de imunitate următoarele categorii de persoane : șeful de misiune și ceilalți
________________
8. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 156
14
membrii ai personalului diplomatic (consilieri, secretari, atașați) notificați ca atare la Ministerul de Externe și înscriși în lista Corpului Diplomatic precum și membrii lor de familie, membrii personalului administrativ și tehnic și ai personalului de serviciu, persoanele care se găsesc în serviciul personal al șefului de misiune.
Calitatea de beneficiar al statutului diplomatic este confirmată de Ministerul Afacerilor Externe pentru că acest minister este cel mai în măsură să știe despre rostul prezenței agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar.
Este o practică tradițională (dar nu universal acceptată) ca membrii unei misiuni diplomatice să primească din partea statului acreditar acte de identitate diplomatice. Acestea poartă fotografia și semnătura deținătorului împreună cu orice alte instrucțiuni considerate de statul gazdă drept potrivite pentru ca oficialitățile sale să înțeleagă ce privilegii, facilități și imunități trebuie acordate purtătorului. Imunitățile garantate unui diplomat și membrilor familiei sale de către statul acreditar nu-i exonerează pe aceștia de jurisdicția statului propriu9.
2.2. REGULA IMUNITǍȚII DE JURISDICȚIE
Există o practică generală ca statele să acorde agentului diplomatic imunitate față de jurisdicția locală – dar nu aceasta a fost situația de la început, pentru că multă vreme au existat rezerve în a acorda diplomatului o asemenea situație privilegiată.
Există deja o cutumă internațională bine stabilită, cutumă care vine din epoca monarhiilor absolute, când agentul diplomatic era considerat “cuvântul însuși al prințului care îl trimitea”.
În ce privește întinderea imunității acordate, există un grad de incertitudine; se pune problema dacă imunitatea acoperă exclusiv actele oficiale în sensul strict al cuvântului sau și pe cele care au strânsă legătură cu ele, ori și actele care se produc în cursul îndeplinirii îndatoririlor oficiale. Se reține, ca regulă generală, că agentul se bucură de imunitate de jurisdicție pentru faptele săvârșite pe teritoriul statului acreditar.10 În acest sens sunt și
________________
9. FELTHAM, R.G.- INTRODUCERE ÎN DREPTUL ȘI PRACTICA DIPLOMAȚIEI, BUCUREȘTI, Editura ALL, pag.49
10. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 158
15
dispozițiile Convenției de la Viena care, în art. 31, stipulează că agentul diplomatic se bucură de imunitate de la jurisdicția penală a statului acreditar și că, în afara anumitor excepții, se bucură , de asemenea, și de imunitate de la jurisdicția civilă și administrativă. Prin urmare, este vorba de o regulă care privește activitatea de ansamblu a agentului diplomatic, cu unele excepții dar numai în ceea ce privește jurisdicția civilă și administrativă.
În doctrină s-a spus că imunitatea nu ar acoperi întreaga activitate a agentului diplomatic și în acest scop s-a propus o distincție între diferitele categorii de activități ale acestuia.11
O primă mare distincție se face între actele pe care le îndeplinește ca organ al statului acreditant și actele pe care le săvârșește ca simplu individ – acte care se află în afara funcțiilor sale oficiale și care intră exclusiv în sfera activității sale private.
Actele pe care le îndeplinește ca organ al statului acreditant au fost împărțite în :
– acte ce se îndeplinesc în calitate de organ al statului, ca subiect de drept internațional; acestea sunt actele săvârșite de agentul diplomatic în cadrul îndeplinirii funcțiilor care-i sunt atribuite de statul acreditant și care-i sunt imputabile acestuia, acte care țin de dreptul internațional (un protest diplomatic, o notificare diplomatică, încheierea unui acord internațional și actele pe care le îndeplinește cu ocazia negocierilor diplomatice). Cu privire la această categorie de acte, apare evident faptul că nu este vorba de imunitatea de jurisdicție, ci de o absolută lipsă de jurisdicție a statului acreditar;
– acte pe care agentul diplomatic le îndeplinește în străinătate ca organ al statului de apartenență, considerat nu ca organ al unui subiect de drept internațional, ci de drept intern – deci, acte care intră în sfera dreptului intern al statului respectiv ( întocmirea unui raport către guvernul său, oficierea unei căsătorii, reînnoirea unui pașaport, eliberarea unei vize etc.).
Neaplicarea jurisdicției statului acreditar cu privire la asemenea acte trebuie explicată nu pe ideea de imunitate de jurisdicție, ci pe împrejurarea că acestea sunt străine ordinii juridice locale;
– acte relative la raporturile juridice care se stabilesc în cadrul dreptului intern al statului
acreditar: contractul de locație referitor la clădirea în care se află sediul, contractele prin care
______________
11.. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 158
16
se procură diferite articole necesare misiunii (mobilă, rechizite etc.).
În ipoteza în care se acordă numai imunitatea de jurisdicție funcțională pentru actele funcției dar nu și pentru actele private, înseamnă că, în realitate, nu se acordă niciun fel de imunitate – ceea ce este fals și absurd, rațiunea acordării imunității de jurisdicție fiind asigurarea protecției agentului diplomatic cel puțin pentru actele oficiale, astfel că nicio abordare strict funcțională, restrictivă, nu duce la desființarea imunității de jurisdicție ci la o restrângere, prin negarea aceleia care privește actele private, fără a le pune însă în discuție pe cele neoficiale.12
Convenția de codificare are în vedere situațiile în care instanțele sunt în mod normal competente și, de aceea, face distincție în ceea ce privește sfera de aplicare a regulii imunității, între actele care sunt legate de exercitarea funcțiilor oficiale și cele care nu sunt și aplică imunitatea, dar nu spre a refuza imunitatea pentru prima categorie, ci pentru a o afirma în toate cazurile în vreme ce pentru cea de-a doua categorie de acte, nu o admite întotdeauna. Astfel, în art. 31 există expresia “imunitate de jurisdicție penală”, fără nicio altă calificare, iar în lumina concepției menționate și în Preambul (“scopul acestor imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi”), în niciun caz nu se poate trage concluzia că s-ar fi putut avea în vedere numai actele private; referitor la “imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă”, de asemenea, nu se face niciun fel de distincție, iar excepțiile aduse vizează excluderea numai a unor acte private. Dacă actele oficiale, îndeplinite de agentul diplomatic în exercițiul funcțiunii lui, ar fi imputabile statului acreditant, astfel că agentul diplomatic ar fi scos din cauză și deci, nu ar mai avea nevoie de imunitate de jurisdicție, atunci nu și-ar mai avea rost înscrierea dispoziției din art. 39 din Convenție care stipulează că “ imunitatea continuă în ceea ce privește actele îndeplinite de către această persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii”.
Se remarcă faptul că între aceste două feluri de imunitate apar diferențe, atât în ceea ce privește durata imunității de jurisdicție, cât și în ceea ce privește sfera beneficiarilor.
– referitor la durata lor, cele două forme de jurisdicție diferă între ele pentru că, în vreme ce imunitatea de jurisdicție cu privire la actele legate de activitatea oficială supraviețuiește
_________________
12. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 159
17
încetării funcției diplomatice, imunitatea pentru actele cu caracter neoficial încetează odată cu părăsirea de către agentul diplomatic a teritoriului în care fusese trimis. În acest sens sunt dispozițiile Convenției de la Havana din 1928 (art.20), precum și practica a numeroase state.
– referitor la sfera beneficiarilor, în lumina practicii internaționale, imunitatea de jurisdicție pentru actele îndeplinite în calitate oficială este recunoscută de statul de reședință, fără distincție, tuturor membrilor misiunii diplomatice (indiferent dacă este vorba de membrii personalului diplomatic, cei ai personalului administrativ și tehnic sau cei ai personalului de serviciu), în vreme ce, cu privire la imunitatea de jurisdicție pentru actele care nu sunt legate de calitatea oficială, numai unii membrii din această categorie sunt beneficiari. Este bine cunoscut că dreptul internațional nu extinde și la membrii personalului administrativ, tehnic sau de serviciu regimul de care se bucură personalul diplomatic.
Membrii personalului administrativ și tehnic al unei misiuni diplomatice și membrii familiilor lor, care locuiesc împreună cu aceștia (cu condiția de a nu fi cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului gazdă), sunt îndreptățiți la totalitatea imunităților acordate unui diplomat, cu excepția faptului că imunitatea în fața jurisdicției civile și administrative nu se extinde și la acțiuni întreprinse în afara îndatoririlor lor.13 Ideea este confirmată de practica internațională: prevederile convenționale (art.37 § 3 din Convenția de la Viena din 1961; art.18 din proiectul de Convenție adoptat la Harvard Law School) și prevederile interne ale statelor.
În ce privește conținutul normei de drept internațional care stă la baza tratamentului rezervat de state membrilor misiunii diplomatice străine pentru actele lor oficiale, o parte importantă a doctrinei s-a oprit la explicația că imunitatea de jurisdicție a membrilor misiunii pentru actele lor oficiale este strict legată mai curând de natura acestor acte decât de persoana care le-a îndeplinit. 14
Cât privește întinderea în timp a beneficiului la imunitatea de jurisdicție, principiul este că imunitatea vizează actele pe care agentul diplomatic le-a săvârșit în timpul cât a fost acreditat în statul acreditar. Cu toate acestea, agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție
______________
13. FELTHAM R.G.- INTRODUCERE ÎN DREPTUL ȘI PRACTICA DIPLOMAȚIEI, Editura ALL, pag.56
14. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 160
18
și pentru actele anterioare acreditării – pentru că nu are importanță cum este cauza care dă naștere la acțiune, dacă este anterioară sau contemporană cu acordarea dreptului la imunitate, important este ca acest beneficiu să existe în momentul introducerii acțiunii; imunitatea funcționează, de regulă, și după încetarea acreditării pentru actele săvârșite în timpul acesteia (deși aceasta nu mai apare ca o consecință a caracterului ei procedural).
Convenția de la Viena face însă distincție între actele oficiale și cele private; art.39 alin.2 dispune că “ imunitatea subzistă în ceea ce privește actele săvârșite de această persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii”.
Actele despre care am discutat pot avea o natură penală, civilă sau administrativă – de unde și clasificarea în imunitate de la jurisdicția penală, imunitate de la jurisdicția civilă și imunitate de la jurisdicția administrativă.
2.3. IMUNITATEA DE JURISDICȚIE PENALǍ
Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditar; ca atare, el nu poate fi urmărit în fața instanțelor penale ale statului acreditar și nici să fie jenat de vreo autoritate judiciară sau de poliția acestuia.15
Un diplomat și membrii familiei sale care locuiesc cu acesta (cu condiția de a nu fi cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) se bucură de imunitate în fața jurisdicției penale a țării gazdă.16 Dacă agentul diplomatic comite o infracțiune, doctrina și practica dreptului internațional sunt de acord, în prezent, că nu poate fi în niciun caz urmărit penal, judecat sau condamnat; într-o asemenea situație, statul acreditar trebuie să se limiteze la a atrage atenția statului acreditant și a-i cere rechemarea sau eventual condamnarea lui, dar nu-l poate trimite el în judecată.
Imunitatea de jurisdicție penală apare ca o regulă necesară, pentru a evita atingerea adusă libertății diplomatice prin acțiunea procedurilor penale, promovată în mod constant de către guverne și în practica tribunalelor; ea este de maximă importanță pentru agentul diplomatic
________________
15. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 161
16. FELTHAM, R.G.-INTRODUCERE ÎN DREPTUL ȘI PRACTICA DIPLOMAȚIEI, BUCUREȘTI, Editura ALL, pag.50
19
și ocupă în cadrul sistemului de imunități, privilegii și facilități, un loc central.
Norma din care rezultă obligația statului acreditar de a excepta pe ambasador de la jurisdicția penală a fost formulată încă de la finele secolului al XVI-lea, în prezent această normă generală fiind adânc și definitiv imprimată în conștiința și practica comunității internaționale.
Obligația statului acreditar de a excepta total pe șeful misiunii diplomatice de la jurisdicția penală este recunoscută ca ceva absolut necontroversat și definitiv dobândit din partea comunității internaționale. În același sens s-au pronunțat : Institutul de drept internațional, art. 12 din proiectul său din 1895; același institut în art. 11 din normele aprobate în 1929; în raportul subcomitetului alcătuit din Diena și Mastny, însărcinat cu studierea problemei privilegiilor și imunităților diplomatice în cadrul Comitetului de experți ai Societății Națiunii pentru codificarea progresivă a dreptului internațional; cea de-a VI-a Conferință panamericană de la Havana, în art. 19 al Convenției asupra agenților diplomatici; Harvard Law School, în art. 19 din proiectul său de convenție; în fine, Convenția de la Viena din 1961 (art.31).
Imunitatea unui agent diplomatic în materie penală, imunitatea cea mai completă, este absolută, aplicându-se atât actelor săvârșite în exercitarea funcțiilor diplomatice (deși nicio funcțiune nu îi cere agentului diplomatic să se dedea la acte penale), cât și pentru actele private; agentul diplomatic nu poate, în niciun caz, să fie judecat sau pedepsit de către instanțele penale ale țării în care este acreditat, indiferent cât de gravă ar fi fapta săvârșită.
Potrivit cutumei general recunoscute, imunitatea de la jurisdicția penală este completă; Convenția de la Viena confirmă acest principiu, iar natura absolută a acestei imunități apare evidentă din compararea textelor în care sunt stipulate imunitatea de jurisdicție penală și cea civilă.
Imunitatea unui agent diplomatic de la jurisdicția penală este recunoscută, chiar și în anumite cazuri extreme, cum ar fi complotarea împotriva securității statului acreditar sau a membrilor guvernului sau în caz de spionaj, când răspunderea în mod neîndoielnic este dovedită.
În doctrina dreptului internațional, problema imunității de jurisdicție penală a fost abordată în trei moduri diferite : majoritatea covârșitoare a autorilor nu admit nici cea mai
20
mică excepție de la regula imunității de jurisdicție penală; un număr mic de autori se pronunțau în favoarea desființării imunității diplomatice, iar anumiți autori au încercat să ia poziție de mijloc, recunoscând imunitatea ca o regulă, dar aducându-i anumite derogări. Exceptarea totală a unui agent diplomatic de la jurisdicția penală este însă teza care a prevalat și pare să fie pe deplin motivată de necesitățile funcțiilor sale altfel, inviolabilitatea persoanei sale cu greu ar putea fi garantată.17
Legislațiile unor țări cuprind dispoziții în același sens (Austria, art.61, C. proc. pen.; Costa Rica, art. 3 C. pen.; Equador, art. 3 C. proc. pen.; Grecia, art. 2 C. proc. pen.), iar Convenția de la Viena din 1961 confirmă, de asemenea, imunitatea absolută a agentului diplomatic de la jurisdicția în materie penală a statului acreditar: “Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție penală a statului acreditar” (art.31).
Trimisul diplomatic nu trebuie să se comporte în mod discreționar ci se așteaptă de la el să acționeze astfel încât conduita lui să fie în armonie cu ordinea internă a statului acreditar, conformându-se în mod voluntar acestor comandamente și indicații ale dreptului local. Exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditar, agentul diplomatic poate face obiectul măsurilor de expulzare.
Agentul diplomatic poate fi urmărit și pedepsit de autoritățile judiciare ale statului său, întrucât legile penale ale majorității statelor împuternicesc instanțele să judece și să pedepsească pe cetățenii lor pentru infracțiunile comise în străinătate (excepție fac doar infracțiunile îndreptate contra siguranței statului acreditar). Astfel că, statul acreditar poate, în cazul unei infracțiuni care a fost comisă de un agent diplomatic, să ridice problema guvernului de care aparține diplomatul și, în cazuri serioase, să ceară rechemarea și pedepsirea sa potrivit cu legile țării sale.
Cazurile cele mai frecvente de încălcări privesc regulile de circulație, în special cu privire la parcarea autovehiculelor. Deoarece respectarea regulilor de circulație, în majoritatea orașelor lumii, este esențială pentru securitatea populației, există obiceiul ca autoritățile locale să informeze pe șefii de misiune despre cazurile de violare a acestor reguli din partea
________________
17. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 162
21
membrilor misiunii lor.
Conceptul de “funcțiune” trasează și limitele imunității; ca atare, ori de câte ori funcția agentului diplomatic nu este pusă în cauză, dreptul intern își păstrează sau își reia prerogativele. Sunt astfel considerate ca fiind compatibile cu imunitatea: folosirea forței față de agentul diplomatic care se dedă la acte criminale, intrarea în sediul misiunii în cazul în care șeful de misiune refuză să predea un criminal de drept comun ș.a.
În doctrină se reproșează Convenției de codificare faptul că nu s-a pronunțat asupra posibilităților pentru un magistrat local de a da o ordonanță judiciară cu privire la o persoană care se bucură de imunitate sau în ce privește fixarea unui domiciliu separat soției unui diplomat.
Una dintre formele imunității de jurisdicție este exceptarea de la regulile de poliție din statul acreditar, ordinele și regulamentele de poliție
nelegându-l în niciun mod pe trimisul diplomatic. Prin imunitatea de jurisdicție de la simpla poliție se înțelege că, în caz de violare a regulilor de poliție, nu este cazul să se ia măsuri contra agentului diplomatic (aplicându-i amendă sau aducându-l în fața unui organ care se ocupă de contravenții, ori să-l citeze în instanță).
Această imunitate de simplă poliție rezultă din art. 31 din Convenția de la Viena care menționează imunitatea de jurisdicție administrativă. Aceasta nu înseamnă că trimisul diplomatic se poate comporta oricum, el fiind ținut să respecte legile și regulamentele de poliție chiar dacă, în virtutea imunității de jurisdicție, îi este inaplicabilă sancțiunea legală; în plus se așteaptă de la el să se conformeze în mod voluntar ordinelor și regulamentelor poliției locale întrucât nu-l stânjenesc în exercitarea efectivă a misiunii sale și pentru că respectarea lor prezintă importanță pentru ordinea și siguranța generală a statului.
22
2.4. IMUNITATEA DE JURISDICȚIE CIVILǍ ȘI ADMINISTRATIVǍ
Imunitatea de la jurisdicția civilă a statului acreditar este, într-un anumit sens, privilegiul cel mai important de care se bucură un organ diplomatic datorită numărului mare de situații în care agentul diplomatic ar putea fi adus în fața instanțelor locale, în condițiile în care această imunitate îi este necesară pentru a-i permite să-și îndeplinească în mod nestingherit funcțiile; imunitatea de la jurisdicția civilă este, sub acest aspect, foarte largă.
Regula imunității de la jurisdicția civilă impune obligația statului acreditar de a nu-și exercita jurisdicția în cauzele civile în care agentul diplomatic ar figura ca pârât. Nicio acțiune civilă cu privire la datoriile agentului diplomatic nu poate fi intentată împotriva lui în fața instanțelor civile ale statului acreditar. Cel care vrea să intenteze o acțiune civilă împotriva unui agent diplomatic trebuie să se adreseze instanțelor judecătorești ale statului căruia îi aparține agentul diplomatic ori să determine intervenția diplomatică a guvernului propriu pentru a exercita ori pentru a transmite plângerea către acesta din urmă.
Recunoașterea instituției imunității de jurisdicție civilă s-a produs ceva mai târziu și mai anevoios decât a imunității de jurisdicție penală, până în secolul al VIII-lea tribunalele pretinzând să supună pe diplomații străini jurisdicției lor ; abia în secolul următor, principiul a ajuns să se contureze în practica statelor.18 Explicația acestei diferențe în modul de consacrare a instituției rezidă în aceea că, în vreme ce decizia inițierii unei acțiuni penale era în largă măsură în mâinile autorităților publice, în cazul acțiunii civile declanșarea mecanismului judiciar depindea de cetățeanul de rând.
Cât privește actele pentru care agentul diplomatic beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă, în doctrină (Pasquale Fiore) s-a propus o distincție între actele săvârșite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în nume propriu, urmând ca imunitatea să-i fie acordată pentru actele din prima categorie și să-i fie negată pentru cea de-a doua. Distincția este însă greu de făcut și conduce la soluții greșite, deoarece cea mai mare parte din acte sunt îndeplinite în baza instrucțiunilor statului acreditant și îi sunt imputabile acestuia. Întrucât asemenea acte
___________________
18. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 164
23
scapă jurisdicției instanțelor locale, neputând fi controlate de ele, fie ca urmare a faptului că țin de domeniul dreptului internațional, fie ca urmare a faptului că sunt acoperite de imunitatea de jurisdicție a statului, rezultă că ipoteza în care s-ar pune problema acordării imunității de jurisdicție civilă o constituie tocmai aceea a actelor private ale agentului diplomatic pentru care (potrivit distincției făcute) se propunea să nu se acorde imunitate.
Distincția însă, dintre actele îndeplinite de agentul diplomatic în exercitarea funcțiilor lui oficiale și cele referitoare la capacitatea sa privată ar conduce la negarea imunității agentului diplomatic, constituind o falsă ipoteză. Într-adevăr, în cazul în care agentul diplomatic acționează în calitatea sa oficială, aceste acte trebuie să fie atribuite statului pe care îl reprezintă, iar răspunderea va fi a acestui stat; într-un asemenea caz, regulile dreptului internațional care se aplică sunt cele referitoare la imunitatea de jurisdicție a statului însuși; dacă prin ipoteză, imunitatea de jurisdicție civilă pentru actele oficiale aparține statului acreditant, iar pentru actele private agentul diplomatic nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă, se ridică atunci problema, dacă mai subzistă imunitățile despre care vorbește Convenția de la Viena.
Caracterul imunității de la jurisdicția civilă este foarte controversat, opiniile exprimate în materie fiind diferite: imunitate de jurisdicție absolută, imunitate de jurisdicție limitată la actele funcțiunii sau imunitate de jurisdicție absolută atenuată de unele excepții (în aceste cazuri, obligația statului acreditar de a excepta de la jurisdicția sa civilă nefiind absolută ci comportând anumite excepții).
În practică, distincția între actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în calitate privată este greu de făcut. Se pune problema cine ar urma să decidă dacă un act este oficial sau privat – dacă misiunea ar fi cea care ar trebui să o facă, există riscul ca agentul să fie acoperit în toate cazurile, dacă această sarcină ar reveni tribunalelor, s-ar ajunge la abuzuri.
Experiența arată că distincția între actele oficiale și actele private, care stă la baza imunității de jurisdicție a funcționarilor internaționali, a constituit o sursă de dificultăți constantă, precum și de neînțelegeri între statul de sediu și organizația internațională în cauză. În legislația multor state, această imunitate de la jurisdicția civilă a agenților
24
diplomatici se acordă fără a se face distincție între actele oficiale și cele private.
Această imunitate civilă – care nu face distincție între actele oficiale și cele private – a fost recunoscută și în lucrările Națiunilor Unite în materie de codificare a dreptului internațional, de Institutul de Drept Internațional în 1895 și de același institut în 1929, în Proiectul de la Harvard Law School, precum și în Convenția de la Havana din 1928 privind funcționarii diplomatici.
În ceea ce privește Convenția de la Viena, art.31 prevede : “…el se bucură de asemenea de imunitatea de la jurisdicția sa civilă și administrativă”.
În sfârșit, mai poate fi avută în vedere și a treia posibilitate și anume aceea a imunității de jurisdicție civilă absolută căreia să i se aducă anumite limitări prin excepțiile ce s-au prevăzut, excepții care nu-i schimbă însă caracterul de imunitate absolută. La această soluție s-au oprit atât majoritatea autorilor, cât și Convenția de la Viena care a înscris principiul imunității absolute de jurisdicție civilă, însă a stipulat unele categorii de acte cu privire la care imunitatea nu se mai aplică.
Un diplomat și membrii familiei sale care locuiesc cu acesta (cu condiția de a nu fi cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) se bucură de imunitate în fața jurisdicției civile sau administrative din țara gazdă cu excepția cazurilor de : 19
– o acțiune reală (de exemplu : o acțiune care revendică proprietatea sau posesia) referitoare la proprietatea imobiliară situată în țara gazdă, cu excepția situației în care o deține în numele statului pe care-l servește pentru scopurile misiunii;
– o acțiune referitoare la succesiunea în care e implicat ca executor, administrator, moștenitor sau legat, ca persoană particulară și nu în numele statului pe care-l servește;
– o acțiune referitoare la orice fel de activitate profesională ori comercială executată de acesta în țara gazdă, în afara atribuțiilor sale oficiale.
Convenția de la Viena din 1961 confirmă principiul general al imunității de la jurisdicția
civilă și administrativă, însă adoptă acest principiu în forma restrictivă, adică așa cum l-a recomandat Comisia de drept internațional. În art. 31 (1), se prevede : “ El se bucură, de asemenea, de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă …, dacă nu este vorba…”.
______________
19. FELTHAM, R.G.-INTRODUCERE ÎN DREPTUL ȘI PRACTICA DIPLOMAȚIEI, BUCUREȘTI, Editura ALL, pag.50
25
Excepția la regula imunității de la jurisdicția civilă în privința acțiunilor imobiliare decurge din principiul suveranității statelor în materie și se justifică pe ideea că această calitate de proprietar funciar nu are niciun fel de legătură cu caracterul reprezentativ al ambasadorului, iar procedurile care se pot face cu privire la imobil nu riscă să aducă atingere în niciun fel independenței sale. Imunitatea agentului diplomatic de la jurisdicția civilă nu se extinde și la acțiunile reale privind proprietatea imobiliară situată pe teritoriul statului acreditar și care este deținută de agent cu titlu privat și nu în numele statului acreditant, pentru scopurile misiunii.
În ipoteza în care ar exista un proces în care se dispută titlul de proprietate, agentul diplomatic nu va putea să împiedice instanța să dea o hotărâre. Această posibilitate de a intenta o acțiune în justiție contra reprezentantului diplomatic străin este expres menționată de numeroase legislații naționale și declarații oficiale ale diferitelor guverne, excepția fiind recunoscută de o mare parte a doctrinei.
Această regulă se găsește în art. 31 (1) alin. a din Convenția de la Viena, care consacră imunitatea de la jurisdicția civilă pentru diplomați, cu excepția cazului când este vorba de “o acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în numele statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii”.
Există suficiente temeiuri pentru ca agentul diplomatic să nu se bucure de imunitate și față de acțiunile referitoare la succesiune, în care el apare ca persoană privată (ca executor testamentar, administrator al succesiunii, erede sau legatar), pe motiv că, dacă o persoană ar dori să conteste drepturile succesorale ale unui agent diplomatic, iar acesta ar refuza să renunțe la imunitate, aceasta ar rămâne fără niciun remediu legal.
Art. 31 (2) alin.b are următoarea redactare : “o acțiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legatar nu în numele statului acreditant ci cu titlu particular”.
Referitor la excepția privind activitățile comerciale și lucrative, în principiu, un agent diplomatic sau un alt membru al misiunii este trimis într-un alt stat pentru a-și desfășura activitatea care revine în mod propriu calității ce i se conferă. Dând expresie acestei reguli, Convenția de la Viena din 1961 a stipulat că niciun agent diplomatic nu poate desfășura o
26
activitate comercială sau lucrativă în afara funcțiilor sale oficiale.
Întrucât Convenția de la Viena nu se limitase doar să excludă acest gen de activități de la beneficiul imunității de jurisdicție, ci chiar să le interzică ca atare, textul în cauză ar putea să apară, mai curând, ca o chestiune teoretică decât practică, mai ales în ceea ce privește exercitarea unei profesiuni libere pentru că, de regulă, diplomații nu sunt autorizați de guvernele lor să exercite o altă profesie decât pe aceea de diplomat.
Conferința de la Viena a aprobat textul art. 31, alin.c care statuează că imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic nu se aplică în cazul în care este vorba “de o acțiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcțiilor sale oficiale”.
O altă excepție la principiul exceptării de la jurisdicția civilă o constituie ipoteza în care un agent diplomatic intentează el însuși o acțiune în justiție. Această restrângere este consacrată în legislația și jurisprudența unor state (tribunalele germane, americane, engleze etc.) și recunoscută în unanimitate în doctrină. Excepția a fost considerată mai curând ca o renunțare la imunitatea de jurisdicție întrucât se presupune că, din moment ce recurge la justiție, agentul diplomatic a înțeles să se supună jurisdicției instanței cât privește orice acțiune pe care pârâtul o va intenta împotriva lui.
Pentru ca pârâtul să se poată apăra, trebuie să fie restabilită egalitatea procesuală a părților și aceasta se poate realiza numai prin restrângerea beneficiului imunității de jurisdicție. În acest fel, imunitatea de jurisdicție nu mai poate intra în joc în cazul în care pârâtul însuși prezintă o contrareclamație, intentând o acțiune reconvențională.
Acest raționament se reflectă și în Convenția de la Viena din 1961 care, în art. 32 (3), prevede : “Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicție în baza articolului 37 intentează o acțiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicție față de nicio cerere reconvențională direct legată de cererea principală”20.
În acest caz, apare relevantă practica statelor pentru că legile naționale ale unor state lasă
deschisă posibilitatea acordării, în condiții de reciprocitate, a imunității de jurisdicție civilă
_______________
20. Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice,(18aprilie 1961), ratificată de România prin Decretul nr.566/1968, publicat în B.Of. al R.S.R., partea I, pag. 89
27
absolută.
2.5. IMUNITATEA DE EXECUTARE
Bunurile pe care agentul diplomatic le posedă, în numele său ori în numele misiunii sale, nu pot face obiectul niciunei măsuri de sechestrare judiciară sau administrativă.
Chiar dacă un agent diplomatic ar renunța la imunitate și s-ar pune sub jurisdicția locală, această renunțare nu este suficientă pentru a autoriza instanțele sau autoritățile executive să procedeze la executarea unei hotărâri care a fost dată împotriva lui. Ca atare, dacă un agent diplomatic a pierdut într-o acțiune în care renunțase la imunitatea de jurisdicție, iar hotărârea se dă împotriva lui, nu pot fi luate măsuri, decât dacă renunță și la imunitatea de executare pentru că, în afară de renunțarea la imunitatea de jurisdicție, trebuie să existe și o renunțare separată la imunitatea de executare. Renunțarea la imunitatea de executare trebuie să fie făcută în mod expres în legătură cu acțiunea de executare altfel, instanțele sau autoritățile nu au jurisdicție asupra problemei.
Această opinie a fost în mod consecvent acceptată de instanțele naționale și îmbrățișată de Comisia de drept internațional, fiind încorporată în Convenția de la Viena din 1961 care, în art. 32 (4), stipulează că: “Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunțarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunțare distinctă”. Prin această dispoziție, s-a stabilit clar că trebuie o renunțare specială pentru executare în cazul în care, pe baza renunțării la imunitatea de jurisdicție, s-a dat o hotărâre a cărei executare se pune.
Cu toate acestea, era greu de pretins imunitatea de executare cu privire la actele pentru care se admisese excepția de la imunitățile de la jurisdicția civilă. Pentru a ține seama de aceste soluții, dar și pentru a întări principiul imunității înseși, în art. 31 (3) se prevede că: “Nu poate fi luată nicio măsură de executare față de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute la alineatele a, b, și c de la paragraful 1 din prezentul articol, și numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce o atingere inviolabilității persoanei sale sau a locuinței sale”.
28
2.6. MODUL ÎN CARE ESTE INVOCATǍ IMUNITATEA
În cazul în care un agent diplomatic este deferit justiției pentru violarea unor legi sau este chemat în judecată civilă, se ridică problema în ce mod va lua cunoștință instanța despre faptul că persoana respectivă face parte din categoria persoanelor învestite cu imunitate de jurisdicție.
Într-un asemenea caz în care este invocată imunitatea, instanța în cauză are o dublă sarcină: să aprecieze dacă persoana pretinzând a fi titulara beneficiului imunității de jurisdicție este într-adevăr îndreptățită la acest beneficiu, iar apoi să se pronunțe cu privire la consecințele legale ale acestei constatări. 21
Se ridică și problema dacă este suficient să se invoce beneficiul imunității (personale sau în legătură cu bunurile sale), pentru ca instanța să procedeze de îndată la recunoașterea ei, punând astfel capăt procesului sau instanța însăși trebuie să recunoască din oficiu imunitatea de jurisdicție.
În unele țări instanța nu procedează din oficiu ci trebuie ca titularul să invoce această imunitate, pentru că instanța nu este în măsură să cunoască situația și nu poate declara din proprie inițiativă că nu are jurisdicție, ci trebuie să i se ridice această problemă. În alte țări (Franța), deoarece imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic este considerată ca un principiu care vizează ordinea publică, excepția trebuie să fie declarată de instanța sesizată.
În decursul timpului, practica s-a plasat pe linia de a i se cere diplomatului să facă dovada statutului său în fața instanței în care este chemat, urmând ca aceasta să se pronunțe asupra problemei imunității ca o chestiune preliminară. În ultima vreme, s-a apreciat că această practică nu este corespunzătoare pentru că, pe de o parte, pare straniu să se ceară unui agent diplomatic să dovedească în fața instanței că este îndreptățit la imunitate când el invocă exceptarea de la jurisdicția chiar a acelei instanțe, iar pe de altă parte, procedura fiecărei instanțe cere o anumită dovadă formală referitor la faptul că persoana aparține unei clase îndreptățite la exceptarea de la jurisdicția instanței.
Practica generală este că instanța apelează la avizul organului executiv, atât pentru că
________________
21. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 167
29
acesta este în măsură să cunoască situația, cât și pentru motivul că, în acest fel, menține o măsură unitară în contactele externe pe care fiecare stat le are. Certificatul care emană de la Ministerul Afacerilor Externe are valoarea unei declarații a executivului prin care atestă fapte pe care este competent să le cunoască și anume, poziția oficială a persoanei respective, cât și alte probleme importante cum ar fi aceea dacă guvernul statului acreditar a recunoscut sau continuă să recunoască statutul oficial al persoanei respective.
Cât privește valoarea certificatului respectiv, instanțele pornesc de la confirmarea primită de la organele executive și se constată, în practica țărilor europene cât și a S.U.A., tendința acestora de a se conduce după atitudinea executivului în acest domeniu – reprezentantul guvernului, în baza instrucțiunilor primite, invocă imunitatea în numele agentului diplomatic respectiv. Rămâne ca instanța să dea o hotărâre finală cât privește consecințele, în condițiile legii locale, imunității acordate.
În cazul în care instanța constată existența imunității de jurisdicție, cel care are de valorificat un drept împotriva unei asemenea persoane are posibilitatea să se adreseze instanțelor statului acreditant. Deși exceptați de la jurisdicția statului acreditar, membrii misiunii diplomatice rămân supuși jurisdicției instanțelor din statul lor, neputând invoca statutul lor de imunitate de la jurisdicție.
Această modalitate implică însă și unele dificultăți. Astfel, Comisia de drept internațional a admis că statul trimițător nu este ținut de vreo obligație internațională să-și exercite jurisdicția în cazurile care privesc pe diplomații săi și este greu de conceput că un guvern ar admite acest lucru mai ales dacă diplomatul se află la post.
Exceptarea agentului diplomatic de la jurisdicția statului acreditar prezintă unele inconveniente pentru ceilalți subiecți de drept care s-ar afla într-un raport juridic cu el, pentru că nu ar avea căi de valorificare în justiție a dreptului lor. Pentru aceasta, există unele căi de remediere care, într-o anumită măsură, pot reduce din inconvenientele sus-menționate :
– deși calitatea de beneficiar împiedică inițierea unei proceduri pe teritoriul statului acreditar, nu se exclude totuși posibilitatea ca procedura să aibă loc în statul acreditant;
– procedura poate avea loc și în statul acreditar, după ce persoana respectivă a încetat să mai aibă calitatea de agent diplomatic care atrăgea și beneficiul imunității de jurisdicție;
– statul acreditant poate autoriza renunțarea la imunitatea de jurisdicție de care se bucură
30
agentul diplomatic respectiv;
– în mod neîndoielnic, agentul diplomatic rămâne ținut de obligația morală de a nu lăsa nesoluționate datoriile sale;
– statul acreditar poate recurge la măsura extremă, declarându-l pe agentul diplomatic persona non grata.
În unele țări, avându-se în vedere numărul mare de accidente de circulație, agenților diplomatici li se cere să se asigure pentru terți, astfel ca pretențiile ce s-ar ridica în legătură cu aceste accidente să poată fi îndreptate împotriva societăților de asigurare și nu să fie blocate prin invocarea imunității de jurisdicție.
Cu privire la modul de valorificare a unei creanțe împotriva unui agent diplomatic, în Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic, a fost prezentat un proiect de rezoluție, prin care se tindea să se vină în ajutorul cetățenilor statului acreditar, recomandând statului acreditant să renunțe la imunitatea diplomatică în ce privește reclamațiile civile sau de a depune toate eforturile pentru a obține reglementarea echitabilă a litigiului. Rezoluția a fost adoptată și a fost inclusă în Actul final al Conferinței; deși nu are caracter imperativ, rezoluția creează o obligație morală pentru state.22
2.7. RENUNȚAREA LA IMUNITATE
Acordarea imunității de jurisdicție corespunde unor necesități de netăgăduit, iar temeiul ei este indiscutabil. Pentru a atenua dificultățile care pot surveni ca urmare a modului în care se folosește imunitatea de jurisdicție, practica a promovat soluții care se prezintă fie sub forma unei ridicări a imunității de jurisdicție, fie a renunțării la această imunitate.
2.7.1. RIDICAREA IMUNITǍȚII DE JURISDICȚIE
În cazul unei reclamații împotriva unui agent diplomatic, procedeul cel mai lesnicios la care adesea se apelează este ca persoana în cauză să se adreseze Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar care, în cazul în care găsește plângerea întemeiată, se va adresa
__________________
22. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2011
31
misiunii diplomatice al cărui membru este agentul diplomatic sau guvernului statului acreditant în caz că plângerea vizează pe șeful misiunii, în intenția de a se ajunge la o soluționare a plângerii pe cale amiabilă; în caz că aceste demersuri nu dau rezultate, se poate cere statului acreditant ridicarea imunității de jurisdicție de care se bucură agentul diplomatic. Odată ridicată imunitatea de jurisdicție, instanțele locale redevin competente. De cele mai multe ori, statul acreditant nu refuză să ridice imunitatea unui agent diplomatic în cazul în care este vorba de o faptă prevăzută de legea penală; manifestă reticență însă când este vorba de o acțiune civilă.
Pentru că textul în cauză din Convenția de la Viena, în art. 32 (1), prevedea doar principiul renunțării (“Statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37”) și a fost considerat că nu vine în întâmpinarea preocupărilor exprimate, Conferința a aprobat Rezoluția prin care se făcea recomandarea ca statul acreditant să renunțe la imunitatea de jurisdicție a membrilor misiunii diplomatice în ceea ce privește acțiunile civile intentate de persoane în statul acreditar, atunci când o poate face fără ca aceasta să stânjenească îndeplinirea funcțiilor misiunii, iar atunci când nu renunță la imunitate, statul acreditant să depună toate eforturile pentru a obține o soluționare echitabilă a litigiului. Această rezoluție nu este însă considerată satisfăcătoare pentru că nu constituie decât un deziderat și nu leagă cu nimic statele.
2.7.2. RENUNȚAREA LA IMUNITATE
Se admite că la beneficiul de imunitate se poate renunța; în acest caz, jurisdicția statului acreditar va putea fi exercitată, cauza care împiedica aplicarea ei dispărând.
Ridicarea imunității și renunțarea la imunitate se prezintă ca două situații diferite; în vreme ce în cazul ridicării imunității, statul este cel care renunță la imunitate în contul și contrar intențiilor unui agent diplomatic care are interesul de a se prevala de imunitate, în cazul renunțării la imunitate, agentul diplomatic este cel care acceptă să fie chemat în fața instanțelor.23 Această distincție devine însă imperceptibilă, ca urmare a faptului că, în toate
____________________
23. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 169
32
cazurile, statul acreditant este cel care hotărăște – fie că hotărăște ridicarea, fie că aprobă agentului diplomatic să renunțe la imunitate.
Renunțarea la imunitate poate să apară uneori necesară, întrucât existența imunităților ar deveni cu totul supărătoare dacă beneficiarii ei ar face uz în mod abuziv de ea.
Atât practica constantă a statelor cât și doctrina internațională recunosc posibilitatea pentru statul acreditant de a renunța la imunitatea de jurisdicție a propriului său trimis diplomatic. Convenția de codificare a dreptului diplomatic a înscris, de asemenea, acest principiu.
Opinia generală a autorilor a fost că un agent diplomatic nu ar putea, din proprie inițiativă, să renunțe la imunitatea de jurisdicție deoarece o asemenea imunitate nu-i este acordată în interesul său personal, ci exclusiv în interesul statului acreditant.Întrucât imunitatea de care beneficiază un agent diplomatic nu este o prerogativă personală, agentul diplomatic nu poate să renunțe el însuși la imunitate fără permisiunea statului său.
Pentru a o considera validă, conform dreptului internațional, renunțarea la imunitatea jurisdicție trebuie să provină de la guvernul de care reprezentantul diplomatic depinde sau trebuie făcută de reprezentantul diplomatic, cu autorizația guvernului său.
Convenția de la Viena a dat expresie acestui principiu în art. 32, în care a menționat că statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție, în sensul că imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic îi este recunoscută în virtutea funcției, deci în interesul statului acreditant; prin urmare, tot acesta poate lua decizia de renunțare la imunitatea agentului său.
Renunțarea se poate face expres și chiar tacit, dar trebuie să fie certă și nu ambiguă.
Renunțarea poate fi tacită atunci când o asemenea renunțare poate fi dedusă din alte comportamente concludente în cauza respectivă (în cazul unei acțiuni judiciare promovate împotriva unui reprezentant diplomatic care s-a prezentat în instanță fără a fi invocat imunitatea, se presupune că acest consimțământ a fost dat pentru că altfel ar fi greu de admis ca un agent diplomatic să apară în instanță fără a invoca imunitatea și că face acest lucru fără autorizația guvernului său). Trebuie exclusă posibilitatea de a asimila, din punct de vedere al dreptului internațional, contumacia reprezentantului diplomatic într-o acțiune intentată contra lui cu o renunțare la imunitatea de jurisdicție.
33
În ce privește forma în care trebuie să aibă loc renunțarea la imunitate, Comisia de drept internațional a considerat că trebuie făcută o distincție între jurisdicția penală, pentru care renunțarea trebuia să fie expresă și jurisdicția civilă, pentru care renunțarea statului acreditant ar putea să fie implicită, tribunalul putând “să deducă din conduita agentului o renunțare valabilă”.
Acest punct de vedere a fost criticat și textul definitiv al art. 32 este următorul :
“1. Statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37.
2. Renunțarea trebuie să fie întotdeauna expresă.”
Soluția din ultimul paragraf constituie o inovație, pentru că modifică proiectul Comisiei de drept internațional, statuând că “renunțarea trebuie să fie întotdeauna expresă”.
Rămâne indiscutabil faptul că agentul diplomatic care intentează el însuși o acțiune în fața instanțelor statului primitor este considerat prin aceasta că a renunțat la imunitate și deci, s-a supus acestei jurisdicții. Prin urmare, acest diplomat, prin angajarea procedurii, va suporta toate consecințele participării la un proces, inclusiv supunerea față de o instanță superioară în caz de recurs și nu va putea ridica excepția de imunitate într-o acțiune reconvențională. În acest sens sunt și prevederile art.32 (3) din Convenția de la Viena din 1961. “Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicție în virtutea articolului 37 angajează o procedură, nu mai este admisibil să invoce imunitatea de jurisdicție față de orice cerere reconvențională în mod direct legată de cererea principală”.
Interpretarea dată valorii pe care ar avea-o angajarea unei proceduri trebuie să fie însă restrictivă, soluția preferată fiind aceea de cerere reconvențională în mod direct legată de cererea principală.
Convenția de la Viena nu a rezolvat problema de a se ști dacă agentul diplomatic ar trebui să ceară guvernului său aprobarea pentru introducerea unei acțiuni în justiție. Problema are relevanță pentru că introducerea unei acțiuni de către agentul diplomatic ar putea fi interpretată drept o acceptare a competenței tribunalului local și, astfel, s-ar expune riscului de a fi supus unei acțiuni reconvenționale când nu va mai putea invoca imunitatea de jurisdicție. Obținerea autorizației pentru ca agentul diplomatic să nu se expună la măsuri disciplinare apare ca o problemă internă în relațiile dintre diplomat și guvern. Dar aceasta are
34
relevanță și din punctul de vedere al dreptului diplomatic pentru că se pune problema dacă tribunalul este ținut să ceară dovada acestei autorizații înainte de a accepta ca diplomatul să introducă acțiunea.
În ce privește natura juridică și efectele renunțării se consideră că, odată ce a avut loc renunțarea la imunitatea de jurisdicție, acest act este irevocabil și, prin urmare, imunitatea nu mai poate fi invocată într-un stadiu ulterior al procesului.
Renunțarea la imunitate antrenează revenirea la situația normală de funcționare a jurisdicției statului primitor; ca atare, instanța nu va mai întâmpina obstacolul în exercitarea jurisdicției sale penale, civile sau administrative. Actul renunțării trebuie deci văzut ca temei al competenței instanțelor, care își exercită jurisdicția ca urmare a faptului că obstacolul procedural a dispărut.24
Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru scopurile judecății nu se extinde și la executare; pentru aceasta, trebuie să existe o renunțare separată. În Convenția de la Viena, art. 32 se referă numai la dreptul statului acreditant de a renunța la “imunitatea de jurisdicție” și nu face niciun fel de mențiune cu privire la imunitatea de executare. Cum imunitatea de executare constituie o situație distinctă de aceea de jurisdicție, regimul de renunțare la imunitatea de executare nu este același cu cel prevăzut pentru jurisdicție.
_____________
24. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2011
35
CAPITOLUL 3. INVIOLABILITATEA AGENTULUI DIPLOMATIC. EXCEPTAREA DE LA OBLIGAȚIA DE A DEPUNE CA
MARTOR
3.1. INVIOLABILITATEA AGENTULUI DIPLOMATIC
3.1.1. NOȚIUNEA DE INVIOLABILITATE
Inviolabilitatea, denumită și imunitate de constrângere, constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic, fiind cunoscută încă din antichitate.
Explicată la început prin caracterul sacru al persoanei ambasadorului (aflat sub protecția zeilor), inviolabilitatea se justifică în prezent prin interesul funcției, pentru că un agent diplomatic nu și-ar putea îndeplini misiunea dacă s-ar afla sub amenințarea continuă de a fi arestat sau privat în orice fel de libertate, cu atât mai mult cu cât funcția reprezentativă și de prestigiu pe care o are poate tenta pe cei care scontează să obțină anumite avantaje din asemenea acțiuni (răpiri, sechestrări etc.).
În sensul ei larg, inviolabilitatea desemnează situația pe care un agent diplomatic o are în raport cu jurisdicția statului acreditar, fiind echivalentă cu imunitatea.
În sens restrâns, inviolabilitatea desemnează acel tratament la care este îndreptățit agentul diplomatic, care implică ideea că statul acreditar este răspunzător față de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecții a persoanei agentului diplomatic și a misiunii diplomatice față de actele de autoritate, de violență sau de insulte.25
Inviolabilitatea nu a fost întotdeauna respectată, statele neîndeplinindu-și în mod scrupulos această obligație. Frecvența cu care, în ultima vreme, inviolabilitatea a fost încălcată a adus mai mult ca oricând în actualitate această instituție. Semnificativ în această privință este faptul că, deși a avut loc codificarea dreptului diplomatic și a celui consular, comunitatea internațională a fost nevoită să elaboreze și să aprobe noi reglementări pentru a
_________________
25. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 172
36
da mai multă eficiență principiului inviolabilității. În acest sens, trebuie menționată Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici (1973).26
În același context se plasează și rezoluția Adunării generale a O.N.U. cu privire la “Examinarea măsurilor eficace vizând întărirea protecției și securității misiunilor și reprezentanților diplomatici și consulari”; în rezoluție se arată: “respectarea principiilor și regulilor dreptului internațional guvernând relațiile diplomatice și consulare, în special cele vizând a asigura inviolabilitatea misiunilor și a reprezentanților diplomatici și consulari, este o condiție indispensabilă pentru desfășurarea normală a relațiilor între state și realizarea scopurilor și principiilor Cartei Națiunilor Unite”, iar “actele de violență contra misiunilor și reprezentanților lor diplomatici și consulari pot afecta grav menținerea relațiilor prietenești și a cooperării între state”.
Inviolabilitatea agentului diplomatic poate fi o inviolabilitate personală (constând în intangibilitatea absolută a persoanei agentului diplomatic – cuprinzând viața, libertatea, onoarea sa) sau o inviolabilitate a reședinței, a mijloacelor sale de transport, a arhivei și a corespondenței sale și, în general, a tot ceea ce este necesar exercitării funcțiilor sale.
3.1.2. INVIOLABILITATEA PERSONALǍ A AGENTULUI DIPLOMATIC
Principala imunitate de care beneficiază agentul diplomatic este inviolabilitatea personală. Statele au recunoscut dintotdeauna ca valabilă regula inviolabilității agentului diplomatic, astfel încât persoana acestuia este intangibilă, având dreptul la o securitate absolută și completă. Dată fiind importanța pe care o acordă statele inviolabilității agentului diplomatic, violarea acesteia constituie un lucru rar, iar atunci când a avut totuși loc, a provocat reacția hotărâtă a statelor și condamnarea unanimă în doctrină.
Obligația statului acreditar de a excepta pe reprezentantul diplomatic străin și bunurile sale de la orice măsură coercitivă din partea autorităților locale constituie o normă internațională generală, “una dintre normele cele mai vechi ale dreptului diplomatic”; se menționează în izvoare, într-un fragment din opera lui Pompeius, că ofensa adusă unui trimis
________________
26. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2011
37
al unui popor constituia violarea dreptului ginților – quia sancti habentur legati .
În Convenția de la Viena, art. 29, se prevede : “Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus niciunei forme de arestare sau detenție. Statul acreditar îl tratează cu respectul care îi este datorat și ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere a persoanei sale, libertății și demnității sale.”
Termenul de “inviolabilitate” înseamnă exceptarea trimisului de la orice formă de arest sau detenție, statul acreditar trebuind să-l trateze cu respectul cuvenit; inviolabilitatea personală a agentului diplomatic constă, pe de o parte, în obligația cu caracter negativ a statului acreditar de a se abține în luarea de măsuri de constrângere (ca : arestarea, reținerea, percheziționarea, etc.), iar pe de altă parte, în obligația pozitivă a statului respectiv de a asigura diplomatului străin, prin prevederi adecvate de poliție, norme penale și alte măsuri corespunzătoare, o protecție specială contra oricărei ofense posibile fie materiale, fie morale.
Autoritățile statului acreditar sunt obligate, de asemenea, să se abțină de la orice amenințări la adresa agentului diplomatic, inviolabilitatea acestuia trebuie să fie protejată și contra violențelor morale (atacuri în presă, defăimări etc.) fiind îndreptățit la protecția reputației sale, astfel că persoana care-l defăimează trebuie să fie urmărită în justiție.
Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută. Nici Comisia de drept internațional, nici Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu au introdus vreo excepție la principiul general al inviolabilității membrilor misiunii, așa încât Convenția de la Viena consideră inviolabilitatea personală a agentului diplomatic ca fiind absolută.
Este, de asemenea, stabilit că un diplomat nu poate fi împiedicat să părăsească teritoriul statului acreditar, chiar dacă ar lăsa datorii neplătite în urma sa.
Doctrina și practica însă sunt de acord în a admite ca inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic să aibă totuși anumite limite; fără a se face o enumerare a cazurilor în care s-ar justifica aplicarea unei anumite constrângeri, se admite că trebuie să se aibă în vedere fapte care prezintă o extremă gravitate sau cele care, din cauza urgenței pentru a evita daune majore, reclamă reținerea persoanei diplomatului.
Ar putea fi aplicate măsuri de constrângere față de un agent diplomatic în flagrant delict; obligația statului acreditar de a nu lua măsuri de constrângere față de agentul diplomatic nu
38
exclude posibilitatea de a fi luate, din partea organului polițienesc, măsurile necesare pentru a împiedica comiterea actelor delictuale. Pentru a evita abuzul, statul acreditar este obligat să-și motiveze actul și să facă dovada culpabilității agentului diplomatic; orice arestare abuzivă antrenează responsabilitatea internațională a statului acreditar. În cazul în care lipsește caracterul de urgență, statul acreditar va trebui să recurgă la procedura declarării persona non grata a agentului diplomatic și să-l expulzeze fără folosirea constrângerii.27
Inviolabilitatea agentului diplomatic nu poate împiedica statul acreditar să adopte măsurile indispensabile pentru salvgardarea propriei sale securități și a ordinii publice, ori de câte ori conduita acestuia ar pune-o în pericol; dacă trimisul diplomatic nu poate fi urmărit în fața instanțelor locale, pot fi luate în schimb măsurile necesare față de el pentru a-l împiedica să provoace daune.
Inviolabilitatea începe din momentul în care agentul diplomatic intră pe teritoriul statului acreditar și durează până în momentul în care el părăsește teritoriul respectiv; ea continuă și după ce s-a încheiat misiunea.
Momentul începerii este marcat de notificarea făcută către Ministerul Afacerilor Externe, sau de îndată ce trimisul își face cunoscută prezența oficială prin prezentarea pașaportului și se întinde, în mod obișnuit, pe toată durata până la plecare, în cadrul unui termen rezonabil, după terminarea misiunii sale.
3.1.3. INVIOLABILITATEA REȘEDINȚEI AGENTULUI DIPLOMATIC
O altă imunitate fundamentală a agentului diplomatic o constituie inviolabilitatea reședinței sale; recunoscută inițial ca o imunitate a domiciliului, a fost apoi extinsă la cartier și confirmată de practica statelor. Inviolabilitatea sediului misiunii acoperă și pe aceea a reședinței șefului de misiune și chiar a celorlalți agenți diplomatici, afară dacă reședința acestora din urmă este distinctă de ambasadă sau legație.
Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic este prevăzută în dispozițiile art. 30 (1) din Convenția de la Viena și în alte documente (raportul Diena în cadrul Comitetului de experți al Societății Națiunilor; art. 8 din regulile adoptate de Institutul de drept internațional în
_______________
27. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 182
39
1929; art. 14 din Convenția de la Havana din 1928; art. 3 din Proiectul Harward Law School), la ea referindu-se declarațiile oficiale a numeroase state și dreptul intern al unor state.
În Convenția de la Viena, art. 30 (1) prevede că : “Locuința particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeași inviolabilitate și de aceeași ocrotire ca și localurile misiunii”.
Pentru ca autoritățile locale să fie ținute a asigura respectarea inviolabilității reședinței diplomatice, este nevoie ca această reședință să fie notificată, în prealabil, Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar.
În practică și doctrină s-a recunoscut că documentele și corespondența agentului diplomatic, bunurile sale mobile, salariul, contul din bancă nu pot fi sechestrate pe motiv că aceste bunuri îi sunt necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale. Protecția documentelor și a bunurilor care se află în localul misiunii sau la reședință decurge din inviolabilitatea de care acestea se bucură.28
De aceeași protecție se bucură și celelalte bunuri, indiferent unde s-ar afla, pentru că regula de drept internațional prevede că, în măsura în care este legat de funcțiile diplomatice, un bun beneficiază de un regim de imunitate; aceasta este completă. Astfel, autoturismul agentului diplomatic nu poate fi sechestrat sau percheziționat, iar în unele țări este exceptat chiar și de la regulile de parcare .
Inviolabilitatea subzistă și în cazul în care s-ar introduce față de agentul diplomatic o procedură judiciară iar o sentință de condamnare a fost pronunțată; pentru ca sentința însăși să fie executorie asupra bunurilor agentului diplomatic, trebuie ca el să fi renunțat în mod expres la imunitatea diplomatică prin care aceste bunuri sunt protejate.
Documentele, corespondența și, cu unele excepții, proprietatea agenților diplomatici beneficiază de inviolabilitate în baza art. 20 (2). În Comentariul Comisiei de drept internațional, se arată că proprietatea mobiliară respectivă este în primul rând cea din reședința privată a agentului diplomatic, dar include și autoturismul, contul bancar, precum și
_______________
28. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2011
40
alte bunuri care sunt necesare pentru folosința personală ori sunt esențiale pentru existența lui.
Referitor la proprietatea diplomatului, art. 30 alin. 2 din Convenția de la Viena prevede: “Documentele sale, corespondența sa și, sub rezerva paragrafului 3 al articolului 31, bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate”.
Este de menționat că regula inviolabilității bunurilor unui agent diplomatic întâlnește aceleași limite în cadrul cărora se află fixată și imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic însuși, și anume: acțiunile reale imobiliare și acțiunile privind succesiunile deschise în favoarea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar. Deși nu se bucură nici de imunitatea de jurisdicție și nici de cea de executare, pentru aceste bunuri măsurile de executare sunt posibile numai dacă executarea se poate face “fără să fie admisă atingerea inviolabilității persoanei sale sau locuinței sale”. Dar nici pentru aceste situații, nu se va putea deroga de la principiul inviolabilitătii reședinței agentului diplomatic.29
Art. 31 (3) din Convenția de la Viena prevede: “Nu poate fi luată nicio măsură de executare față de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute la alineatele a, b și c de la paragraful 1 din prezentul articol, și numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce o atingere inviolabilității persoanei sale sau a locuinței sale”30.
__________________
29. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2011
30. Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice,(18aprilie 1961), ratificată de România prin Decretul nr.566/1968, publicat în B.Of. al R.S.R., partea I, pag. 89
41
3.2. EXCEPTAREA DE LA OBLIGAȚIA DE A DEPUNE CA MARTOR
Strâns legată de imunitatea de jurisdicție, este scutirea agentului diplomatic de obligația de a face depoziții în fața instanțelor judiciare sau în procedurile administrative din statul acreditar. Agentul diplomatic nu este obligat să facă depoziție ca martor în chestiuni pe care le cunoaște, nici chiar dacă acestea fac obiectul unor dezbateri judiciare.
Un diplomat și membrii familiei sale care locuiesc împreună cu acesta (cu condiția de a nu fi cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) nu sunt obligați să depună mărturie în calitate de martori dar, în multe cazuri, procedează astfel pentru a servi justiția.31
Acest tratament al agentului diplomatic apare necesar nu numai datorită faptului că, bucurându-se de inviolabilitatea personală, el nu poate fi adus cu forța în fața tribunalului, dar simplul fapt al compariției sale ca martor l-ar pune în situația de persoană supusă jurisdicției locale, întrucât citarea lui constituie un act de autoritate din partea statului acreditar care nu poate fi acceptat pentru că s-ar compromite poziția și caracterul său diplomatic, iar în caz de mărturie falsă, ar însemna să fie expus sancțiunilor judiciare.32 Situația diplomatului s-ar complica în cazul participării sale la dezbaterile judiciare, când i s-ar putea adresa întrebări și ar fi obligat, sub sancțiune penală, să dea relații cu privire la activitatea sa ori în legătură cu diferite documente sau secrete pe care le deține în misiune, ceea ce este cu totul inadmisibil.
Convenția de la Viena din 1961 (art. 31 alin.2) prevede în mod expres că un agent diplomatic nu este obligat să depună ca martor : “Agentul diplomatic nu este obligat să depună ca mărturie”.
Exceptarea de la obligația de a depune mărturie constituie o imunitate diplomatică și anume, o formă distinctă a imunității de jurisdicție.
Un aspect important al acestei instituții este acela dacă scutirea de la obligația de a depune mărturie are un caracter absolut sau cunoaște anumite limitări. S-a ridicat problema dacă nu ar exista o obligație pentru agentul diplomatic ca, în interesul justiției, să se prezinte de
__________________
31. FELTHAM R.G. -INTRODUCERE ÎN DREPTUL ȘI PRACTICA DIPLOMAȚIEI, Editura ALL, pag. 51
32. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag. 186
42
bunăvoie pentru a face depoziție atunci când știe ceva, în special când s-a comis o infracțiune, iar el a fost martor ocular.
În legislația unor state, se recunoaște principiul scutirii agentului diplomatic de la obligația de a depune mărturie în justiție dar este prevăzută, în același timp, și modalitatea în care ar trebui să se procedeze pentru a-i cere totuși diplomatului depoziția. Procedura poate varia de la o țară la alta, dar, ca regulă generală, Ministerul Afacerilor Externe este cel care adresează cererea misiunii diplomatice căreia îi aparține agentul diplomatic a cărei depoziție se cere; misiunea diplomatică își dă consimțământul și precizează sub ce formă se va face mărturia (în scris, în cadrul unei vizite pe care judecătorul o face la diplomat ș.a.).
În alte cazuri, se face o diferență de principiu între obligație și constrângere și se susține că, deși trimisul nu poate fi constrâns să facă depoziție, bunul simț și interesul națiunii pot impune un asemenea act astfel că, în asemenea împrejurări, aceasta poate fi privită ca o îndatorire; în consecință, reținerea sau refuzul de a proceda în acest fel, pot fi considerate ca nepotrivite și statul primitor poate, în împrejurări apropiate, cere rechemarea sa.
Codificarea dreptului diplomatic de la Viena a consacrat soluția imunității absolute. Comisia de drept internațional s-a oprit la imunitatea absolută și nu la cea calificată. A prelevat opinia că, deoarece agentul diplomatic ar fi angajat în temeiul capacității sale personale, trebuie să fie lăsat ca el să decidă dacă să meargă sau nu în instanță și să accepte consecințele în cazul în care nu va da curs invitației.33
Dispoziția art. 31 (2) din Convenția de la Viena (“Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie”) a fost apreciată ca puțin satisfăcătoare, întrucât ar deschide calea abuzurilor și ar fi contrară ideii de cooperare între agentul diplomatic și statul acreditar; ar fi trebuit să se prevadă numai faptul că niciun fel de constrângere nu trebuie să fie folosită față de agentul diplomatic și că există, în orice caz, o obligație din partea acestuia de a face depoziție; iar pentru a putea reduce și mai mult din dimensiunile acestei imunități, se sugerează soluția după care, în caz de refuz nejustificat, statul ar putea sa-l declare persona non grata. Se mai avansează și ideea că, în procesele în care funcționează excepțiile de la imunitatea de jurisdicție civilă, ar trebui ca agentul diplomatic să fie obligat la depoziție,
__________________
33. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2011
43
întrucât nimic nu s-ar opune în acest caz, pentru că el se află oricum supus jurisdicției locale.
Unii autori au susținut că textul art. 31 (2) trebuie interpretat în lumina Comentariului făcut de Comisia de drept internațional : “Nu există obligație pentru agentul diplomatic să depună ca martor… . Aceasta nu înseamnă că agentul diplomatic trebuie în mod necesar să refuze a coopera cu autoritățile statului acreditar, de exemplu pentru anchetarea unei crime pe care el a văzut-o când se comitea. Dimpotrivă, el poate să indice că dă autorităților informațiile pe care le deține. Dacă renunță la imunitatea sa, el poate să dea informația oral sau în scris”.
44
CAPITOLUL 4. PRIVILEGIILE AGENTULUI DIPLOMATIC
4.1. LIBERTATEA DE COMUNICARE
În exercitarea funcțiilor sale, misiunea diplomatică acționează și își desfășoară activitatea pe baza instrucțiunilor primite de la Ministerul Afacerilor Externe, care apare ca un centru de comandă. În scopul îndeplinirii funcțiilor ce-i revin, misiunea diplomatică trebuie să comunice frecvent cu guvernul său, iar corespondenței respective, care are un caracter delicat, trebuie să i se asigure un maximum de confidențialitate. Pentru ca această activitate de comunicare să poată fi realizată în condiții corespunzătoare, mijloacele de comunicare ale membrilor diplomatici în cadrul misiunii trebuie să se bucure de securitate deplină, altfel, activitatea misiunii ar fi compromisă și realizarea ca atare a funcțiilor misiunii ar fi zădărnicită.
Statul acreditar are, în acest sens, o dublă îndatorire :
– mai întâi, să pună la dispoziția misiunii facilități pentru corespondența sa și să ofere un ansamblu de tratament (acordă o adresă telegrafică convențională, prevede pentru ea un tarif special, asigură telegramei trimise sau primite o prioritate specială, ș.a.) ;
– în al doilea rând, trebuie să asigure respectarea secretului corespondenței misiunii – unui agent diplomatic trebuie să i se recunoască dreptul de a coresponda liber și în deplină confidențialitate cu guvernul său.
În ceea ce privește mijloacele de comunicare, limitările sunt determinate atât de elementul afectațiunii, cât și de cel al destinatarului pe care-l are comunicarea: numai “în scopuri oficiale” și în raporturile misiunii cu guvernul său, precum și cu celelalte misiuni și consulate ale statului acreditant.
Vor putea fi folosite mijloacele publice – poșta, telefonul etc., la îndemâna oricui, dar și mijloace specifice ori de o însemnătate specială pentru misiune, cum sunt curierii diplomatici, mesajele în cod sau cifrate și posturile de radioemisie.
Convenția de la Viena redă într-o formulare sintetică, de principiu, libertatea de comunicare, atât sub raportul mijloacelor cât și al destinatarilor. Astfel, în art. 27, se prevede că:
45
“1. Statul acreditar permite și ocrotește comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum și cu celelalte misiuni și consulate ale statului acreditant, oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curieri diplomatici și mesajele în cod cifrate. Totuși, misiunea nu poate instala și utiliza un post de radio-emisie decât cu asentimentul statului acreditar”.
O altă obligație a statului acreditar este să protejeze și să nu violeze secretul corespondenței misiunii, să nu intercepteze comunicările agenților diplomatici și să nu încerce a le descifra. Valiza diplomatică și persoana care o însoțește – curierul diplomatic – sunt inviolabile.
4.2. LIBERTATEA DE MIȘCARE
Un privilegiu, pe care îndeplinirea funcțiilor agenților diplomatici îl reclamă, este ca aceștia să se bucure de libertate de mișcare.
Toți membrii personalului unei misiuni diplomatice sunt îndreptățiți să călătorească liber și fără restricții în interiorul statului unde activează, cu excepția acelor zone în care accesul este limitat pe temeiul securității naționale. La acest principiu nu există o aderare unanimă și anumite state limitează libertatea unor diplomați de a călători în unele zone speciale; în asemenea cazuri se adoptă de obicei o politică de reciprocitate.34
Dreptul unui trimis de a circula liber pe teritoriul statului acreditar apare ca o condiție esențială pentru funcționarea efectivă a misiunii, pentru că îndeplinirea din partea unei misiuni a funcției sale caracteristice de informare asupra condițiilor și evenimentelor din statul acreditar presupune posibilitatea pentru agentul diplomatic de a se deplasa liber pe teritoriul acestui stat.
Rațiuni de securitate națională pot determina însă statul acreditar să califice anumite sectoare din teritoriul său ca “zone interzise” sau zone în care accesul constituie obiect al unor norme speciale, agentul diplomatic fiind ținut a respecta legile și regulamentele statului
___________________
34. FELTHAM R.G.- INTRODUCERE ÎN DREPTUL ȘI PRACTICA DIPLOMAȚIEI, BUCUREȘTI, Editura ALL, pag.53
46
acreditar, posibilitatea de a se deplasa pe teritoriul acestuia nu poate să nu sufere limitările sus-menționate.
Deși unele restricții pentru motive de securitate au existat dintotdeauna (referitor la zonele fortificate sau de frontieră), numai în ultimii ani excepția a devenit o adevărată regulă. În principiu, statul acreditar nu poate fi blamat pentru introducerea unor restricții în materie de deplasare a agenților diplomatici. Mai întâi, statul acreditar are obligația de a asigura securitatea persoanei agentului diplomatic și este deci, cu totul firesc ca el să introducă o limitare de deplasare dacă consideră că nu poate garanta securitatea pe care o datorează.
În al doilea rând, pot exista zone în care domnește dezordinea ca urmare a instabilității sau a unor tulburări civile; într-o anumită regiune, pot exista sentimente ostile față de țara pe care o reprezintă agentul diplomatic și statul acreditar îl poate sfătui să evite asemenea locuri; alte zone pot fi închise pentru orice persoană în interesul securității naționale (zonă de frontieră, zonă militară, etc.) și agentul diplomatic nu poate pretinde să se facă o excepție pentru el; în timp de război, restricția poate deveni necesară pe motive de securitate sau de protecție a persoanei agentului diplomatic. Dar aceste excepții s-au generalizat și, astfel, maxima ne impediator legatio a fost lipsită de interesul ei literal.
Admițând că pot exista situații care impun o limitare a dreptului de deplasare în anumite zone, trebuie să subliniem totodată că statul acreditar nu poate extinde declararea de zone interzise sau cu acces limitat într-un mod care să anuleze practic libertatea de circulație a agentului diplomatic acreditat; menționăm că aceste excepții nu trebuie extinse prea mult și că este în interesul cooperării internaționale ca statul acreditar să acorde facilități pentru ca agentul diplomatic să cunoască țara, oamenii și realizările lor.
În Convenția de codificare a dreptului diplomatic se arată, în art. 26, că: “Sub rezerva legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate națională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii”.
La Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic, s-au manifestat trei tendințe: una de susținere a textului din Proiectul Comisiei de drept internațional în forma în care se afla, alta de interpretare a acestuia (o interpretare restrictivă) și, în sfârșit, alta de
amendare, în intenția de a restrânge limitările aduse la principiul libertății de mișcare.
47
Cele mai multe delegații și-au exprimat preferința pentru textul pregătit de Comisia de drept internațional, pe care l-au considerat a fi un compromis satisfăcător și acceptabil pentru toți, o formulă tranzacțională într-o problemă cu caracter delicat – nefiind indicat să se redeschidă dezbaterile.
4.3. PRIVILEGIILE DE ORDIN FISCAL
Tratamentul fiscal al agentului diplomatic variază de la un stat la altul; există totuși practica universală de a scuti pe diplomați de impozite.
Convenția de la Viena a statuat în art. 23 că :
“1. Statul acreditant și șeful misiunii sunt scutiți de orice impozite și taxe naționale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt, cu excepția impozitelor sau taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate.
2. Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică acestor impozite și taxe când, după legislația statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu șeful misiunii.”
Un diplomat și membrii familiei sale, care locuiesc împreună cu acesta (cu condiția de a nu fi cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) sunt scutiți de toate obligațiile și taxele personale sau reale, naționale, regionale sau municipale, cu excepția :
– taxelor indirecte, de tipul celor în mod normal încorporate în prețul bunurilor și serviciilor ( de exemplu taxa pe valoare adăugată, deși în anumite cazuri o rambursare a unor astfel de taxe și accize se face pe o bază de reciprocitate sau pentru promovarea vânzării de bunuri produse în statul acreditar);
– impozitele și taxele asupra proprietății private imobiliare situate pe teritoriul statului gazdă, în afara cazului când sunt deținute în numele statului acreditant pentru scopurile misiunii;
– taxele pe terenuri, de succesiune sau de moștenire percepute de țara gazdă, supuse prevederilor la care se referă art. 39 din Convenția de la Viena. La modul general, asemenea
48
taxe nu sunt percepute asupra proprietății mobiliare a unei persoane, cu condiția ca prezența sa în statul acreditar să aibă o legătură rezonabilă cu misiunea sa oficială și cu condiția ca acesta să nu fie rezident permanent sau cetățean al statului în cauză;
– impozitele și taxele asupra veniturilor private care-și au sursa în țara gazdă și impozitele pe capital percepute asupra faptelor comerciale în statul respectiv;
– încasările percepute pentru serviciile specifice aduse (în practica Marii Britanii acestea acoperă aproximativ un sfert din taxele percepute de autoritățile locale, relativ la servicii cum ar fi: drumurile, iluminatul public și colectarea gunoiului – servicii din care se consideră că un diplomat are un beneficiu direct) ; 35
– taxe de timbru și notariale asupra proprietății imobiliare (cu excepția proprietății imobiliare a localului misiunii, caz în care taxele și impunerile se plătesc numai pentru anumite servicii specifice aduse).
Principiul general aplicabil în materie este că normele fiscale din sfera din care statul de reședință este obligat a exclude pe agentul diplomatic sunt cele referitoare la impozitul direct care se percepe asupra veniturilor din bunurile mobile și cele din muncă, asupra impozitului personal și vamal. Rămân aplicabile însă agentului diplomatic normele referitoare la impunerea privind imobilele, impozitele indirecte și taxele datorate.36
Reluând această practică, Convenția de codificare a transformat-o, prin art. 34, într-o regulă obligatorie :
“Agentul diplomatic este scutit de orice impozite și taxe, personale sau reale, naționale, regionale sau comunale, cu excepția :
a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețurile mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor și taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, în scopurile misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispozițiilor _____________________
35. FELTHAM R.G.- INTRODUCERE ÎN DREPTUL ȘI PRACTICA DIPLOMAȚIEI, BUCUREȘTI, Editura ALL, pag.52
36. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag. 193
49
paragrafului 4 din art. 39;
d) impozitelor și taxelor asupra veniturilor particulare care își au sursa lor în statul acreditar și a impozitelor pe capital prelevate asupra investițiilor făcute în întreprinderi comerciale situate în statul acreditar;
e) impozitelor și taxelor percepute ca remunerație pentru servicii speciale prestate ;
f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă și de timbru în ce privește bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor articolului 23.”
Dacă se face o evaluare a ceea ce rămâne din principiul general, după ce i s-au adus limitările respective, până la urmă, scutirile agentului diplomatic vizează salariul, veniturile și bunurile pe care le posedă în statul acreditant și pentru care deja plătește impozite.
4.4. PRIVILEGIILE DE ORDIN VAMAL
Un diplomat și membrii familiei sale care locuiesc împreună cu acesta (cu condiția să nu fie catățeni sau rezidenți permanenți ai statului gazdă) sunt îndreptățiți ( în conformitate cu reglementările legale care nu trebuie să aducă atingere privilegiilor diplomatice ) să importe articole pentru uzul lor personal, inclusiv articole cerute de buna funcționare a misiunii și sunt scutiți de taxe vamale și alte obligații similare în legătură cu asemenea articole. Cu toate acestea, ei sunt supuși unor obligații conexe cum ar fi depozitarea și cartarea și trebuie să se supună reglementărilor statului acreditar în privința oricăror articole importate fără taxe vamale dacă în mod subsecvent le vând sau dispun în alt mod de acestea.37
Agenții diplomatici sunt scutiți de drepturile de vamă care se percep cu ocazia importului de bunuri. Această regulă, prin care se acordă scutire în materia drepturilor de vamă, s-a spus că nu se bazează pe o obligație ci pe curtoazia internațională și principiul reciprocității.
Practica statelor în această materie este variabilă. În general, se admite ca agentul diplomatic să-și poată aduce, cu scutire de vamă, bunurile necesare instalării sale (are dreptul la un autoturism la un anumit interval de timp; poate importa periodic anumite produse –
___________________
37. FELTHAM R.G.- INTRODUCERE ÎN DREPTUL ȘI PRACTICA DIPLOMAȚIEI, BUCUREȘTI, Editura ALL, pag.53
50
îmbrăcăminte, alimente, țigări, mobilă etc.).
În ce privește problema inspectării bagajelor, doctrina și practica statelor sunt, în general, de părere că exceptarea de la inspectarea bagajelor ține de curtoazia internațională și că, în caz de presupuneri întemeiate că bagajele ar putea conține bunuri al căror import sau export este interzis ori depășesc cota de bunuri admisă prin franciză, pot fi deschise și controlate de autoritățile competente.38
Convenția de la Viena a dat o reglementare cuprinzătoare celor două aspecte prin art. 36, care prevede că :
“1. Potrivit dispozițiilor legale și regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plata drepturilor de vamă taxelor și altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport și cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.
2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul când există motive serioase să se creadă că acesta conține obiecte care nu beneficiază de scutirile menționate la paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislația sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. Într-un asemenea caz, controlul nu trebuie să se facă decât în prezența agentului diplomatic sau reprezentantului său autorizat”39.
Convenția aduce unele inovații și anume :
– convenția se aplică agenților diplomatici și nu numai șefilor de misiune, așa cum era în practica multor state ;
– această scutire trebuie să fie acordată independent de reciprocitate;
___________________
38. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 195
39. Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice,(18aprilie 1961), ratificată de România prin Decretul nr.566/1968, publicat în B.Of. al R.S.R., partea I, pag. 89
51
– Conferința a făcut operă utilă, pentru că agentul diplomatic este scutit de tot ceea ce, mai mult sau mai puțin, poate să se raporteze la drepturile de vamă, fiind bine înțeles că această scutire nu are în vedere serviciile făcute (taxe de depozitare);
– art. 36 stabilește ce bunuri pot fi importate de către agentul diplomatic, pentru ca în alin. 2, să menționeze în ce cazuri agentul diplomatic nu beneficiază de scutirea de inspectare a bagajelor sale personale.
Prin referirea existentă în text, la dispozițiile legislative și regulamentare pe care statul acreditar le poate adopta, privilegiul de ordin vamal, deși există ca principiu, este substanțial diminuat, textul apărând ca o dispoziție de trimitere la legislația statului acreditar.40
4.5. DREPTUL DE A ARBORA DRAPELUL NAȚIONAL
Există o practică curentă de recunoaștere a dreptului pe care-l are șeful de
misiune de a plasa stema la reședința sa și de a arbora drapelul național pe mijloacele de transport și a misiunii diplomatice, de a arbora drapelul național și a pune inscripția cu stema națională pe imobilul care servește ca local al misiunii diplomatice.
Această problemă a fost reglementată în Convenția din 1961 pe baza propunerii cuprinse în Proiectul de articole al Comisiei de drept internațional : “Misiunea și șeful său au dreptul să arboreze drapelul și să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reședința șefului de misiune și pe mijloacele de transport ale acestuia”.
Prin această prevedere, Convenția a consacrat un drept care, până atunci, nu era unanim recunoscut. S-a menționat că acest drept nu trebuie considerat ca fiind totuși absolut și că, în exercitarea lui, trebuie să se țină seama de practica și regulile locale.
4.6. FACILITǍȚI DE ȘEDERE
Spre deosebire de orice altă persoană, agentul diplomatic este scutit de obligația de a obține permis de ședere sau de a se anunța la organele de poliție locale și de a le prezenta
__________________
40. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2011
52
vreun document. În cazul agentului diplomatic, există o procedură diferită de luare în evidență față de cea aplicată străinilor în general și anume, pentru a li se facilita călătoria, agenții diplomatici primesc o viză diplomatică din partea statului acreditar – viză care se acordă imediat și în mod gratuit, permițându-i diplomatului să se bucure de un tratament de curtoazie mult mai favorabil decât simpli particulari.
Datorită poziției lor oficiale și regulilor specifice care se aplică în legătură cu începutul și încetarea activității agentului diplomatic, misiunea diplomatică anunță Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar despre sosirile și plecările agenților diplomatici. Ministerul Afacerilor Externe ține evidența lor, întocmind o listă a Corpului Diplomatic care este publicată, iar legitimațiile pe care acest minister le eliberează agenților diplomatici, pentru a le atesta calitatea, au valoare și de permise de ședere.
4.7. SCUTIRILE DE LA PRESTAȚIILE PERSONALE
Agentul diplomatic este exceptat de la aplicarea prevederilor legale care stau la baza unor obligații cu caracter strict local și se adresează exclusiv cetățenilor statului acreditar. Asemenea obligații, de regulă, nu privesc pe străini, iar în cazul agentului diplomatic, ele îl pot jena în exercitarea funcțiilor sale. În practica internațională, legislația statelor ca și în doctrină, este menționat, printre privilegiile diplomatice, dreptul pe care-l are agentul diplomatic de a nu fi obligat la “încartiruirea militarilor” sau la rechiziții militare, precum și la prestații personale în caz de incendiu sau de catastrofe militare.
În Convenția de la Viena, în art. 35, se prevede astfel : “Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa, și de sarcinile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare”.
53
4.8. SCUTIREA DE LA OBLIGAȚIA PREVǍZUTǍ DE LEGISLAȚIA PRIVIND
ASIGURǍRILE SOCIALE
Acest privilegiu este de dată mai recentă, deoarece sistemele naționale de asigurări sociale pentru cazuri de boală, accident, invaliditate, deces au început să apară în ultima jumătate de secol, mai ales după cel de – al doilea război mondial și numai recent s-a putut pune problema de a se ști dacă legislația națională care reglementează acest domeniu al asigurărilor sociale se aplică și misiunilor diplomatice străine.
Soluția adoptată în această materie trebuie să țină seama de categoria de personal din care face parte persoana respectivă (agenți diplomatici, personal administrativ și personal de serviciu particular) cât și de cetățenia și domiciliul acestora (cetățeni ai statului acreditant recrutați și domiciliați în acest stat sau cetățeni ai statului acreditar și chiar străini domiciliați și recrutați în statul acreditar).
În situația persoanelor care sunt cetățeni ai statului acreditant având domiciliul în acest stat, nu este cazul să li se aplice legislația socială locală, pentru că aceste persoane, indiferent unde s-ar afla, continuă să fie supuse sistemului național de asigurări sociale și pentru că, datorită funcțiilor lor, ele nu pot rămâne decât o perioadă scurtă pe teritoriul statului acreditar, motiv pentru care nu este cazul să li se impună plata de asigurări de care nu ar putea beneficia niciodată.
Problema se ridică însă în cazul în care este vorba de persoane cetățeni ai statului acreditar, străini sau chiar cetățeni ai statului acreditant având domiciliul în statul acreditar.
Deși angajați ai statului acreditant, legătura care ar justifica supunerea acestor persoane sistemului de securitate socială există, mai curând, cu statul acreditar deoarece ele trăiesc în mod permanent și vor ieși la pensie, aflându-se în acest din urmă stat. Dacă aceste persoane ar fi exceptate de la plata asigurărilor sociale din statul acreditar, ele ar fi lipsite de protecția prevăzută de sistemul de prevederi sociale – ceea ce ar veni în contradicție cu scopul existenței acestui sistem.
În cazul în care misiunea diplomatică ar angaja persoane domiciliate pe teritoriul statului acreditar, ei sunt obligați să plătească contribuția la asigurări sociale întrucât sunt, în principiu, ținuți să respecte legea locală, iar exceptarea lor ar duce la lipsirea celor angajați de
54
orice protecție.
Articolul 33 din Convenția de la Viena prevede :
“1. Sub rezerva dispozițiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce privește serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispozițiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.
2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică și oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiția :
a) ca ei să nu fie cetățeni ai statului acreditar sau să nu aibă acolo reședința lor permanentă;
b) ca ei să fie supuși dispozițiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.
3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea prevăzută în paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligațiile pe care dispozițiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.
4. Scutirea prevăzută la paragraful 1 și 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în măsura în care este admisă de acest stat.
5. Dispozițiile prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior și nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea acorduri.”
Această reglementare realizează un progres serios pentru că, pe de o parte obligă, în anumite cazuri, pe agentul diplomatic să plătească cota lui parte pentru asigurările sociale ale persoanelor pe care le angajează, iar pe de altă parte, pune accentul mai mult pe domiciliul persoanei dacât pe cetățenia ei; lacuna principală a Convenției este că a omis reglementarea ipotezei în care misiunea diplomatică este cea care angajează .41
__________________
41. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 198
55
4.9. DREPTUL DE CAPELǍ
Un alt privilegiu al trimisului diplomatic este așa-zisul drept de capelă (Right of Chapel, droit de chapelle sau droit de culte). Este vorba de un privilegiu de curtoazie care permitea membrilor unei misiuni diplomatice să organizeze oficierea, în incinta misiunii, de către un preot aparținând personalului, a cultului religiei oficiale a statului acreditant; de regulă, cetățenii acestui stat au și ei dreptul de a asista la această celebrare.
Privilegiul era de o mare valoare în trecut; așa se explică și faptul că problema în discuție nu și-a găsit locul în textul Convenției de codificare a dreptului diplomatic de la Viena din 1961.
4.10. EXCEPTAREA DE LA LEGILE PRIVIND DOBÂNDIREA CETǍȚENIEI
Printre normele de drept intern ale statului acreditar care, de principiu, sunt deopotrivă aplicabile și agentului diplomatic sunt de menționat cele cu privire la modul de atribuire a cetățeniei. Limitarea aplicării ordinii juridice locale nu are loc în cazul în care legea locală în domeniul atribuirii cetățeniei are la bază principiul ius soli (în sistemul dreptului anglo-saxon) și ca atare, copiii agentului diplomatic născuți pe teritoriul statului acreditar dobândesc, în mod automat, cetățenia statului respectiv; dacă legea se bazează pe ius matrimoni, femeia căsătorită cu un agent diplomatic – cetățean al statului acreditar – devine, prin faptul căsătoriei, cetățeană a statului respectiv.
Apare astfel, o incompatibilitate evidentă între aceste forme de atribuire a cetățeniei și calitatea de agent diplomatic al unui stat străin aflat în misiune, precum și între poziția avută de agentul diplomatic și cea creată prin dobândirea unei alte cetățenii de către copiii agentului diplomatic.
Se consideră, pe de altă parte, ca fiind excesivă excluderea absolută a posibilității ca, copiii agentului diplomatic să poată dobândi cetățenia statului acreditar. 42
______________
42. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2011
56
4.11. PRIVILEGIUL ADMINISTRǍRII JUSTIȚIEI
Plecând de la teza că membrii suitei unui trimis diplomatic ar fi considerați extrateritoriali și că statul acreditar nu are jurisdicție asupra lor, s-a spus că statul acreditant poate delega trimisului său diplomatic jurisdicția sa civilă și penală asupra acestora; această situație ar fi valabilă numai în anumite limite, pentru că niciunui stat acreditar nu i se poate cere acordarea de self-jurisdicție peste o anumită limită rezonabilă.
Este indiscutabil că șeful de misiune are anumite atribute care țin de menținerea disciplinei interne a colectivului pe care-l conduce. Dar aceasta trebuie explicată pe ideea că misiunea diplomatică este organizată și funcționează pe baza legilor statului acreditant, iar activitatea internă a misiunii constituie o chestiune care nu privește statul acreditar. 43
În afara acestor privilegii examinate mai sus, mai există și alte privilegii care, bazate pe reciprocitate, sunt practicate numai între unele state și anumite “facilități pentru îndeplinirea funcțiilor misiunii” din partea autorităților statului acreditar cum ar fi: facilități în ce privește dobândirea sau obținerea de localuri necesare misiunii diplomatice, “înlesniri, în caz de conflict armat, pentru a permite persoanelor care beneficiază de privilegii și imunități, altele decât cetățenii statului acreditar, ca și membrilor familiei acestor persoane, indiferent de naționalitatea lor, să părăsească teritoriul său în termenele cele mai potrivite”, etc.
_____________
43. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2011
57
CAPITOLUL 5. OBLIGAȚIILE AGENTULUI DIPLOMATIC.
PERSOANELE CARE INTRĂ ÎN CATEGORIA AGENȚILOR DIPLOMATICI
5.1. OBLIGAȚIILE AGENTULUI DIPLOMATIC
Garantarea privilegiilor și imunităților de către un stat implică asumarea unui înalt nivel de responsabilitate și integritate din partea destinatarului acestora.
El nu are dreptul să se amestece în treburile interne ale statului respectiv și nici să permită ca spațiul deținut oficial să fie folosit în orice alt scop decât cel destinat funcției sale propriu-zise și recunoscute; el nu trebuie să profite de imunitatea sa în fața jurisdicției curților de justiție pentru a nu respecta legile în legătură cu accidentele de mașină, limita de viteză și parcarea.
Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18 aprilie 1961 prevede în mod distinct, în două articole ale sale, unele dintre obligațiile ce-i revin agentului diplomatic aflat în misiune.
Astfel, în art. 41, alin. 1, se prevede că: “ Fără a aduce atingere privilegiilor și imunităților lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii și imunități au datoria de a respecta legile și regulamentele statului acreditar. Ele au de asemenea datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat” iar art. 42 dispune că “Agentul diplomatic nu va exercita în statul acreditar vreo activitate profesională sau comercială în vederea unui câștig personal”. De asemenea alin.3 al art. 41 prevede că “Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcțiile misiunii, așa cum sunt ele enunțate în prezenta Convenție, în alte reguli ale dreptului internațional general ori în acordurile speciale în vigoare între statul acreditant și statul acreditar”.
Agentul diplomatic este obligat să acționeze cu devotament și responsabilitate pentru promovarea politicii externe a țării pe care o reprezintă, să apere interesele naționale ale statului său și ale cetățenilor lui în cadrul relațiilor externe, să se abțină de la acțiuni și declarații care ar putea prejudicia imaginea acestuia, relațiile cu alte state sau cu organismele internaționale. De asemenea, este ținut să respecte legislația statului acreditant și a celui
58
acreditar, să păstreze secretul de stat și să asigure protecția datelor și informațiilor pe care le deține; să reprezinte cu onoare țara sa având în toate împrejurările un comportament demn, o ținută morală și vestimentară ireproșabilă. 44
În caz de încălcare a obligațiilor de către agentul diplomatic, acesta poate fi sancționat disciplinar aplicându-i-se, în funcție de gravitatea acestora: avertizarea, mustrarea, mustrarea aspră, retrogradarea, retragerea rangului diplomatic și concedierea. 45
5.2. PERSOANELE CARE INTRǍ ÎN CATEGORIA AGENȚILOR DIPLOMATICI
În prezent, în categoria agenților diplomatici, intră: șeful de misiune, ministrul-consilier, consilierul, secretarul I, secretarul II și secretarul III și atașații diplomatici precum și atașații cu probleme de specialitate ca atașatul militar, atașatul comercial, atașatul de presă, atașatul științific, atașatul financiar, atașatul pentru agricultură, atașatul cu probleme de muncă ș.a – cu condiția ca statul acreditant să le fi acordat un rang diplomatic, iar numele lor să fi fost inclus pe lista Corpului Diplomatic din statul acreditar.
Conform art.14, alin 1din Convenția de la Viena, “Șefii de misiune se împart în trei clase, și anume :
a) aceea a ambasadorilor sau nunților acreditați pe lângă șefii de stat și a celorlalți șefi de misiune cu rang echivalent;
b) aceea a trimișilor, miniștrilor sau internunților acreditați pe lângă șefii de stat;
c) aceea a însărcinaților cu afaceri acreditați pe lângă ministerele afacerilor externe”.
Convenția prevede că agenții diplomatici, cu excepția celor care sunt cetățeni sau rezidenți permanenți în statul acreditar, vor primi întreaga gamă de privilegii și imunități menționate în articolele 29-36 iar între șefii de misiune nu se face nicio diferență în raport cu clasa lor, în afară de precădere și etichetă.
___________________
44. Legea Republicii Moldova cu privire la serviciul diplomatic, Nr.761 din 27.12.2001, publicată în M. Of. al R. Moldova nr.20 din 05.02.2002
45. VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2011
59
Pentru ca un agent diplomatic să beneficieze de toate imunitățile și privilegiile diplomatice, trebuie să nu fie cetățean al statului acreditar și să nu aibă domiciliul pe teritoriul acestui stat.
Un stat acreditar nu privește cu favoare numirea cetățenilor săi în funcția de membrii ai unei misiuni diplomatice străine și nici chiar a persoanelor care, deși sunt cetățeni ai statului acreditant sau ai unui stat terț, își au domiciliul pe teritoriul său.
Articolul 38 din Convenție prevede că: “ 1. Exceptând cazul în care privilegii și imunități suplimentare au fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are naționalitatea statului acreditar sau își are în acesta reședința permanentă nu beneficiază de imunitate de jurisdicție și de inviolabilitate, decât pentru actele oficiale îndeplinite în exercițiul funcțiilor sale”.
Textului i s-au adus o sumă de critici: s-a spus că era preferabil să se mențină principiul existent până la codificare, potrivit căruia statul era liber să refuze numirea unui cetățean al său ca diplomat străin dar dacă a acceptat acest lucru, trebuia să-i atribuie statutul său privilegiat complet.
Imunitățile și privilegiile agenților diplomatici sunt extinse și asupra soțiilor și membrilor familiilor lor, care fac parte din gospodăria agentului diplomatic, cu condiția ca membrii familiei să nu fie cetățeni ai statului acreditar.
Beneficiari ai imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice mai sunt, pe lângă agenții diplomatici, și membrii personalului administrativ și tehnic și membrii familiilor lor, membrii personalului de serviciu și personalul domestic, dar cu unele limitări. O altă persoană care nu are calitate diplomatică dar care este ocrotit în exercitarea funcțiilor sale de statul acreditar este curierul diplomatic. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale și nu poate fi supus niciunei forme de arestare sau detențiune.
60
CAPITOLUL 6. DURATA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE ALE AGENTULUI DIPLOMATIC.
SITUAȚIA AGENTULUI DIPLOMATIC PE TIMPUL CÂND SE AFLĂ PE TERITORIUL STATELOR TERȚE
6.1. DURATA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE ALE AGENTULUI DIPLOMATIC
Perioada de existență a beneficiului imunităților și privilegilor diplomatice este dependentă și deci corespunde, ca regulă generală, cu aceea în care există calitatea care justifică acordarea acestui beneficiu; statutul diplomatic subzistă deci câtă vreme subzistă și calitatea care legitimează acordarea acestuia.
În principiu, în cazul unui membru al misiunii diplomatice, durata beneficiului va depinde de durata funcției în virtutea căreia are dreptul la imunități, privilegii și facilități.
Statutul privilegiat este neîntrerupt pe toată perioada situată între momentul dobândirii lui și până când încetează să-l mai aibă.
6.1.1. ÎNCEPUTUL IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE
Tratamentul diplomatic are un caracter temporar. Momentul începerii imunităților și privilegiilor diplomatice ale agentului diplomatic coincide cu momentul în care statul acreditar și-a dat agrementul pentru acreditarea agentului diplomatic respectiv, în cazul în care este vorba de șeful de misiune, respectiv cu momentul în care a primit actul de notificare, dacă este vorba de un alt membru al misiunii diplomatice respective care s-ar afla deja pe teritoriul statului acreditar sau cu acela al intrării pe teritoriul statului acreditar, în cazul celui care vine în acel stat după ce a avut loc notificarea misiunii.46
_____________________
46. ȘTEFAN ȚARCA, VIOREL VELIȘCU- DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC, Editura SITECH, Craiova, 2010
61
Întrucât activitatea șefului de misiune începe din momentul în care el remite șefului de stat scrisorile de acreditare sau când a notificat sosirea sa și o copie a scrisorilor sale de acreditare a fost prezentată Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar, s-a susținut că imunitățile diplomatice nu trebuie să înceapă decât de la primirea oficială și prezentarea scrisorilor de acreditare. Acest punct de vedere nu ține însă seama de scopul acordării imunităților care constă în asigurarea libertății persoanei de a-și reprezenta guvernul – dacă un diplomat ar fi arestat, el nu și-ar mai putea prezenta nici scrisorile de acreditare astfel că, misiunea lui ar fi compromisă.
Pentru șeful de misiune imunitatea funcționează chiar înainte de a fi fost perfectat raportul de misiune (prezentarea solemnă a scrisorilor de acreditare) deoarece acreditarea presupune acordarea agrementului și aceasta echivalează cu recunoașterea calității sale, împreună cu toate efectele care decurg din această calitate ceea ce face ca beneficiul să se nască la o dată anterioară prezentării scrisorilor de acreditare și anume, la data intrării pe teritoriul statului acreditar.47
În conformitate cu prevederile art. 39, alin. 1 din Convenția de la Viena din 1961, persoana care se află în afara statului acreditar este îndreptățită la imunități și privilegii “din momentul în care intră pe teritoriul statului acreditar în vederea preluării funcției”; dacă persoana respectivă se află deja în statul acreditar, dreptul la imunități și privilegii începe “din momentul când numirea sa este notificată” Ministerului Afacerilor Externe sau altui minister apropiat.
Prin urmare, problema determinării momentului când urmează a fi acordate imunitățile și privilegiile diplomatice se deduce și nu este dependentă de consimțământul expres al acestui stat.
O dificultate poate surveni în cazul în care agentul diplomatic locuia, înainte de numirea sa, pe teritoriul statului acreditar. Conferința pentru codificarea dreptului diplomatic s-a oprit la soluția potrivit căreia agentul diplomatic se va bucura de imunități de îndată ce numirea sa a fost notificată statului acreditar.
_____________________
47. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 207
62
Imunitatea de jurisdicție și de la măsurile coercitive se aplică și raporturilor juridice și actelor anterioare și-l protejează pe agentul diplomatic chiar și pentru actele săvârșite anterior intrării sale în funcție pentru că, de îndată ce a fost numit și trece frontiera statului acreditar, procesul trebuie să înceteze, iar imunitatea să-i fie recunoscută.
6.1.2. ÎNCETAREA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE
Privilegiile și imunitățile diplomatice ale agentului diplomatic iau sfârșit atunci când:
a) – acesta părăsește țara gazdă la încheierea atribuțiilor sale sau, dacă nu pleacă imediat, după o perioadă de timp rezonabilă (de exemplu 4-6 săptămâni în Marea Britanie). În mod obișnuit, beneficiul imunităților și privilegiilor ia sfârșit odată cu încetarea funcțiilor agentului diplomatic și părăsirea teritoriului statului acreditar; cu toate acestea, i se acordă “un termen rezonabil” în care acesta să-și rezolve problemele care se pun în legătură cu plecarea sa.
În Convenția de la Viena (art. 39, alin. 2), se prevede: “Când funcțiile unei persoane care beneficiază de privilegii și imunități iau sfârșit, aceste privilegii și imunități încetează în mod normal în momentul în care această persoană părăsește țara sau la expirarea unui termen potrivit, care îi va fi acordat în acest scop, dar ele continuă până în acest moment, chiar în caz de conflict armat ”.
La expirarea termenului rezonabil acordat pentru părăsirea teritoriului statului acreditar, precum și după încetarea misiunii, imunitatea continuă să dureze pentru actele săvârșite de agentul diplomatic în exercitarea funcțiilor sale oficiale; în schimb, nu mai continuă să funcționeze imunitatea de jurisdicție pentru actele săvârșite în calitatea sa privată. Explicația supraviețuirii imunității de jurisdicție după expirarea acestui termen, rezidă din faptul că aceste acte sunt imputabile mai curând statului acreditant decât diplomatului și, cu privire la acestea, există o incompetență absolută a instanțelor locale.48
Funcțiile unui agent diplomatic iau sfârșit, conform Convenției de la Viena (art. 43) în special : “a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcțiile agentului diplomatic au luat sfârșit; b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în
____________________
48. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 208
63
conformitate cu paragraful 2 al articolului 9, acest stat refuză să recunoască agentul diplomatic ca membru al misiunii”.
b) – agentul diplomatic decedează; în caz de deces, membrii familiei sale continuă să beneficieze de privilegiile și imunitățile de care el beneficiase “până la expirarea unui termen potrivit, care să le permită să părăsească teritoriul statului acreditar”.
c) – agentului diplomatic îi este retrasă imunitatea de jurisdicție de către guvernul acestuia. Retragerea imunității în fața procedurilor civile sau administrative nu face decât să permită ca persoana în cauză să fie supusă acuzării în cadrul unui proces; o a doua retragere specifică este necesară înainte ca sentința să fie pusă în aplicare.49
6.2. SITUAȚIA AGENTULUI DIPLOMATIC PE TIMPUL CÂND SE AFLǍ PE TERITORIUL STATELOR TERȚE
Doctrina și practica au acordat o mare importanță chestiunii de a se ști dacă un agent diplomatic, în modul cuvenit acreditat într-un stat, se bucură de un anumit statut privilegiat pe timpul cât traversează teritoriul unui stat terț pentru a ajunge la post sau la întoarcerea de la post.
Un agent diplomatic poate fi pus în situația de a se afla în trecere pe teritoriul unui stat terț: călătorind spre țara unde este postul sau întorcându-se în țară în interes de serviciu sau pentru efectuarea concediului ori pentru alte scopuri pesonale.
Dacă agentul diplomatic călătorește pe teritoriul unui stat terț incognito ori numai de plăcere, nu poate pretinde niciun fel de tratament special (imunități, privilegii etc.), pentru că este exact în aceeași poziție ca orice altă persoană care se află în trecere prin acea țară, afară doar dacă, din curtoazie, nu i se acordă un tratament sau atenție specială.
Situația este diferită în cazul când un diplomat trece pe teritoriul unui stat terț pentru a __________________
49. FELTHAM R.G.- INTRODUCERE ÎN DREPTUL ȘI PRACTICA DIPLOMAȚIEI, BUCUREȘTI, Editura ALL, pag.50
64
ajunge în statul unde este acreditat.
Se pune problema dacă un stat se poate opune la trecerea unui diplomat străin. Opinia dominantă este că statul terț poate să se opună dacă consideră această persoană ca fiind periculoasă pentru interesele sale sau indezirabilă și atunci când nu întreține relații diplomatice cu statul pe care-l reprezintă diplomatul respectiv.50 Nu există drept de trecere pentru agentul diplomatic al unui cobeligerant; dacă acesta călătorește pe teritoriul unui alt stat beligerant, poate fi capturat și tratat ca prizonier de război.
Convenția de la Viena (art. 40) prevede :
“1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găsește pe teritoriul unui al treilea stat care i-a acordat o viză pe pașaport, în cazul în care această viză este cerută pentru a merge să-și asume funcțiile sau să-și ia în primire postul sau pentru a se întoarce în țara sa, statul terț îi va acorda inviolabilitatea și toate celelalte imunități necesare pantru a-i permite trecerea sau întoarcerea”51.
Cu condiția de a deține toate vizele necesare, diplomații au dreptul la inviolabilitate și alte imunități necesare asigurării unei călătorii sigure atunci când trec printr-un stat terț în drum spre sau dinspre un anume post. Pentru asigurarea acestui drept ei trebuie să aibă din partea ministerului lor o scrisoare (preferabil în limba statului terț) care să specifice scopul călătoriei lor, sau o viză diplomatică redactată de un reprezentant diplomatic sau consular al acelui stat. Nu e normal ca bagajul acestora să fie controlat, iar autoritățile trebuie să aibă motive întemeiate pentru a proceda astfel.52
Se consideră că, în sensul prevederii textului din Convenția de la Viena, ar trebui să se aibă în vedere beneficiul inviolabilității și al imunității totale de jurisdicție penală; în cazul imunității de jurisdicție civilă, în măsura în care acțiunea întreprinsă fără acordarea imunității nu presupune privațiunea de libertate, aceasta îi poate fi refuzată agentului diplomatic.
_____________________
50. ION M. ANGHEL- DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR, Editura LUMINA LEX, 1996, pag 209
51. Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice,(18aprilie 1961), ratificată de România prin Decretul nr.566/1968, publicat în B.Of. al R.S.R., partea I, pag. 89
52. FELTHAM R.G.- INTRODUCERE ÎN DREPTUL ȘI PRACTICA DIPLOMAȚIEI, Editura ALL, pag.54
65
Agentul diplomatic se va bucura de protecția specială a statului terț și bagajele sale nu vor putea fi sechestrate; nu se va bucura însă de privilegii în materie fiscală și vamală.
Prin textul art. 40 al Convenției de la Viena se determină atât volumul cât și categoriile de imunități și privilegii, întinderea în spațiu cât și durata acestora, urmându-se criteriul funcțional.
În ce privește durata acestui tratament, trebuie să se aibă în vedere termenul rezonabil pentru a permite diplomatului să traverseze țara respectivă; în cazul în care în cursul trecerii, se oprește pentru o perioadă nejustificat de lungă ori dacă vine pentru a-și petrece vacanțele, nu are dreptul la niciun privilegiu.
66
CONCLUZII
Existența obligației statelor de a acorda agenților diplomatici, acreditați pe teritoriul lor, privilegii și imunități diplomatice este esențială și inerentă activității oficiale desfășurate de aceștia prin diferite modalități și mijloace pașnice pentru înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de politică externă a statului acreditant, pentru apărarea drepturilor și intereselor acestui stat și ale cetățenilor acestuia în străinătate.
Regulile privind imunitatea și privilegiile diplomatice au apărut ca norme ale dreptului internațional cutumiar și chiar și după codificarea de la Viena a dreptului diplomatic, dreptul internațional cutumiar continuă să guverneze domeniile care nu au fost în mod expres acoperite de Convenție, precum și relațiile dintre statele care nu sunt părți la această Convenție.
Codificarea dreptului diplomatic la Conferința de la Viena în 1961 a avut, în ceea ce privește imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice, un dublu efect: codificând o parte însemnată a dreptului internațional cutumiar, Convenția a dat o bază convențională întregii materii privind statutul diplomatic, precizând regulile existente și oferind soluții în problemele controversate; în același timp, codificarea a reflectat însă și tendința recentă de restrângere a imunităților.
Importanța imunităților și privilegiilor diplomatice depășește cadrul funcțional inițial de premisă a existenței unei misiuni diplomatice, având implicații asupra relațiilor normale dintre statul acreditant și statul acreditar, influențând relațiile comunității internaționale însăși.
67
BIBLIOGRAFIE
Anghel Ion M., Dreptul diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, București, 1996
Anghel Ion M., Dreptul diplomatic și dreptul consular, Editura Universul Juridic, București, 2011
Blumann Claude, Dubouis Louis, Droit institutionnel de l’Union Européenne, Ed.Litec, Paris, 2005
Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice (18 aprilie 1961), ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, publicat în B. Of. al R.S.R., partea I, p. 89
Convenția din 14 decembrie 1973 pentru prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională inclusiv agenții diplomatici, publicată în Buletinul Oficial nr. 64 din data de 17 iulie 1978
Carreau Dominique, Droit international, 9e ed., Ed. A. Pedone, Paris, 2007
Chilea Dragoș, Drept internațional public, Editura Hamangiu, București, 2007
Diaconu Ion, Tratat de drept internațional public, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2002
Diaconu Ion, Popescu Andrei, Organizații europene și euroatlantice, Editura Universul Juridic, București, 2009
Diaconu Ion, Manual de Drept Internațional Public, Ediția a III- a, Editura Lumina Lex, București, 2010
Duțu Mircea, Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2007
Duțu Mircea, Dreptul internațional public, Editura Universul Juridic, București, 2008
Favret Jean-Marc, Droit et pratique de l’Union Europeenne, 4e edition, Gualino Editeur, Paris, 2003
Feltham R. G., Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura All, București
Istrate Constantin, Statutul juridic al organizațiilor internaționale neguvernamentale, în “Studii de drept românesc”, nr.1/1992
Mazilu Dumitru, Drept internațional public, Ediția a V-a, Vol. 1, Editura Lumina Lex, București, 2010
Mazilu Dumitru, Dreptul internațional public, Ediția a V-a, Vol. 2, Editura Lumina Lex, București, 2010
Miga-Beșteliu Raluca, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All, București, 1998
Miga-Beșteliu Raluca, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All, București, 2005
Mihăilă Marian, Elemente de drept internațional public și privat, Editura All Beck, București, 2001
Moca Gheorghe, Dreptul internațional public, București, 1989
Moca Gheorghe, Duțu Mircea, Drept internațional public, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2008
68
Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Jura C., Drept internațional public. Sinteze pentru examen, Editura C.H. Beck, București, 2009
Preda-Mătăsaru Aurel, Tratat de Drept Intemațional Public, Editura Lumina Lex, București, 2007
Purdă Nicolae, Drept Internațional Umanitar, Editura Lumina Lex, București, 2004
Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta – Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2007
Scăunaș Stelian, Drept internațional public, Editura All Beck, București, 2002
Scăunaș Stelian, Drept Internațional Public, Editura C.H. Beck, București, 2007
Țarcă Ștefan, Dreptul Mediului, Editura Lumina Lex, București, 2005
Țarcă Ștefan, Velișcu Viorel, Drept internațional public, Editura Sitech, Craiova, 2010
Velișcu Viorel, ,,Diferendele internaționale și afirmarea principiului rezolvării lor pe cale pașnică”, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2007
Velișcu Viorel, ,,Exprimarea consimțământului statelor pentru a deveni părți la tratate” în Drept internațional și legislație europeană, Editura Pro Universitaria, București, 2008
Velișcu Viorel, „Diferendele internaționale și afirmarea principiului rezolvării lor pe cale pașnică” în Drept internațional și legislație europeană, Editura Pro Universitaria, București, 2008
Velișcu Viorel, „Member liability for breach of international obligations – factor of stability in Balkans”, Macedonia, 2011
Velișcu Viorel, „Respect for fundamental principles of international law to adopt security strategies”, International scientific conference „Archibald reiss days”, organizat de Academy of criminalistic and police studies, Belgrad
Velișcu Viorel, Drept Internațional Public, Editura Sitech, Craiova, 2011
Vișoiu Cornel, Ghidul juridic al consulului, Editura C.H. Beck, București, 2008
69
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imunitatile Si Privilegiile Agentului Diplomatic (ID: 121588)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.