Imunitatea Parlamentara
=== 68dc853828f599fb8121f5371c9b4fe281fedd5c_307962_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………….. 2
CAPITOLUL I. ASPECTE PRIVIND INSTITUȚIA PARLAMENTULUI …………….. 4
1. Principiul separației puterilor în stat …………………………………………………………… 4
2. Aspecte introductive privind Parlamentul României …………………………………… 11
3. Funcțiile Parlamentului …………………………………………………………………………… 12
4. Structura Parlamentului …………………………………………………………………………… 21
CAPITOLUL II. STATUTUL DEPUTAȚILOR ȘI SENATORILOR …………………… 24
1. Aspecte privinind mandatul deputaților și senatorilor …………………………………. 24
2. Durata mandatului parlamentar ………………………………………………………………… 30
3. Drepturile și îndatoririle parlamentarilor …………………………………………………… 31
CAPITOLUL III. PROTECȚIA MANDATULUI PARLAMENTAR …………………… 35
1. Aspecte introductive ……………………………………………………………………………….. 35
2. Imunitatea parlamentară ………………………………………………………………………….. 37
CAPITOLUL IV. ASPECTE DE DREPT COMPARAT ……………………………………… 52
1. Imunitățile parlamentare în dreptul comparat …………………………………………….. 52
2. Jurisprudență C.E.D.O. …………………………………………………………………………… 57
CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………………… 60
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………… 62
INTRODUCERE
Parlamentul reprezintă una din instituțiile fundamentale, în cadrul oricărui stat. Așadar, indiferent de denumirea pe care o poartă această instituție, ea există în cadrul oricărui stat contemporan. Rolul parlamentului în cadrul unui stat este reglementat prin legea fundamentală a respectivei țări. Această instituție este alcătuită dintr-un număr de parlamentari, aceștia, de regulă, fiind aleși de către popor, pentru un mandat cu o anumită durată. Parlamentul joacă un rol deosebit în cadrul principiului separării puterilor în stat, acesta fiind un principiu fundamental, care funcționează la nivelul fiecărui stat contemporan. Instituția parlamentului asigură reprezentarea cetățenilor la nivelul cel mai important din cadrul unui stat. În exercitarea mandatatului de parlamentar, această persoană beneficiază de anumite drepturi suplimentare, față de o persoană care are un statut obișnuit. Aceste drepturi suplimentare se transpun în anumite inumități de care beneficiază parlamentarii. Acest fapt este unul normal, având în vedere rolul important pe care îl joacă parlamentarii și parlamentul în funcționarea unui stat. Imunitatea de care se bucură parlamentarii creează însă uneori anumite tensiuni la nivelul societății, considerându-se uneori nejustificat tratamentul juridic de care beneficiază aceștia. În România, spre exemplu, există numeroase discuții cu privire la imunitățile parlamentarilor, acestea fiind considerate prea întinse. Astfel, deseori se ajunge să se discute despre „superimunități” ale parlamentarilor, care îi fac protejează pe aceștia, îndeosebi împotriva răspunderii penale. Aceste idei, de regulă, sunt promovate în mass-media, de către diverse persoane. Pe parcursul acestei lucrări, vom analiza inumitățile de care se bucură membrii Parlamentului din România, potrivit Constituției, dar și prin raportare la statutul Camerelor Parlamentului, urmând a vedea dacă se poate vorbi cu adevărat de „superimunități” ale acestora. De asemenea, vom analiza propunerile de modificare ale imunităților de care beneficiază parlamentarii, existând numeroase persoane care au formulat diferite moduri de modificare a statutului parlamentarilor. Ne vom axa îndeosebi pe opiniile exprimate de către diverse personalități din domeniul juridic. În final vom analiza comparativ imunitățile de care se bucură parlamentarii din România cu imunitățile de care se bucură parlamentarii altor state, pentru a vedea cum diferă acestea și dacă aceste deosebiri sunt unele fundamentale. Așadar, am ales ca titlul pentru lucrarea de licență „Imunitatea parlamentară”, având în vederefaptul că este o temă de actualitate în cadrul societății românești. Există numeroase discuții la nivelul societății cu privire la modificări privind Parlamentul, precum și statutul membrilor care îl alcătuiesc. Trebuie analizat dacă aceste discuții sunt întemeiate sau au doar rolul de a agita masele, din diverse motive. În finalul lucrării ne vom exprima un punct de vedere cu privire la statutul parlamentarilor din România, precum și cu privire la eventualele modificări care ar trebui să intervină.
CAPITOLUL I.
ASPECTE PRIVIND INSTITUȚIA PARLAMENTULUI
Parlamentul reprezintă instituția centrală a unui stat democtratic, aceasta existând la nivelul fiecărui stat contemporan. În prezentul capitol vom observa anumite aspecte ce privesc alcătuirea și modul de funcționare al acestei instituții în România. Aceste aspecte sunt reglementate chiar în Constituția, fapt ce vine să sublinieze importanța instituției Parlamentului. Pentru început vom discuta despre principiul separației puterilor în stat, acesta funcționând la nivelul statelor democratice contemporane, urmând ca mai apoi să abordăm anumite aspecte privind Parlamentul român.
1. PRINCIPIUL SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN STAT
1.1. APARIȚIA TEORIEI SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN STAT
Principiul separației puterilor în stat constituie unul dintre principiile de bază ale statului de drept modern. El este întâlnit, fie în mod expres, fie în mod implicit în aproape toate constituțiile statelor moderne. Exercitarea puterii publice este încredințată statului, care o exercită prin diferite organe și autorități. Separația puterilor în stat nu este o creație nouă. Teoria separației puterilor în stat este o teorie care s-a fundamentat în sec. XVII-XVIII (perioadă care este cunoscută în istorie și ca „Epoca Luminilor”). Înainte de apariția acestei teorii, au existat idei cu privire la împărțirea puterii între diferite organe ale statului. Spre exemplu, încă din Antichitate, Aristotel vorbea despre trei părți ale unei constituții. Potrivit filozofului grec, una din părți este deliberarea celor comune, a doua se referă la magistraturi, iar ultima este funcția judiciară. De asemenea, în perioada Republicii Roma, s-a încercat să se creeze o oarecare separație a puterilor, prin împărțirea puterii statale între Senat, adunările populare și magistrați, fără însă a se putea vorbi despre un veritabil principiu al separației puterilor, întrucât existau numeroare abuzuri prin care se încerca să se acapareze puterea. O perioadă de timp, ideea separațiilor puterilor în stat s-a confudat cu teoria guvernământului mixt. Ideea unui guverământ mixt se mula perfect pe monarhia pe stări care exista în perioada Evului mediu, în care conducătorul reprezenta elementul monarhic, adunările nobiliare constituiau elementul aristrocatic, iar comunele reprezentau elementul popular sau democratic, însă nu putea fi aplicată în cadrul unui sistem de tip republican. Însă, spre sfârșitul secolului XVII, și în secolul XVIII s-au pus bazele teoriei separației puterilor în stat. Această teorie a apărut ca răspuns contra monarhiei absolute, formă de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea absolută, ajungându-se ca acesta să se considere personificarea statului (de aici și celebra formula a regului francez Ludovic al XIV-lea „Statul sunt eu”). Un prim fondator al teoriei separației puterilor în stat a fost filozoful englez John Locke. Acesta, în lucrarea sa „Essay on Civil Government” din anul 1690, a arătat faptul că nu ar trebui să se acorde aceluiași individ sau grup de indivizi toate puterile, pentrucă în acest fel s-ar crea tentația de a se comite anumite abuzuri. John Locke vorbea despre disctincția între trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea federativă. În viziunea filozofului englez, puterea legislativă trebuia să aparțină poporului, care urma să o exercite prin intermediul reprezentanților săi, în timp ce celelalte două urmau să aparțină monarhului. Puterea federativă consta în reglementarea relațiilor statului cu celelalte state. Cea mai cunoscută variantă a teoriei separației puterilor în stat îi aparține iluministului francez Montesquieu. Acesta, în celebra sa lucrare „Despre spiritul legilor”, a enunțat și dezvoltat ideea separației puterilor într-o formă modernă, fiind una din ideile cele mai importante ale Epocii luminilor. Din aceste motive, Montesquieu este considerat creatorul teoriei clasice a separației puterilor în stat. Așa cum se arată, în opera sa, Montesquieu a elaborat două teorii: o teorie generală a guvernământului și o teorie a separației puterilor în stat. Potrivit teoriei privind formele de guvernământ, în funcție de natura lui, ar exista trei forme de guvernământ: cel de tip republican, în care întregul popor sau o parte a acestuia exercită puterea în mod suveran, cel de tip monarhic, în care regele guvernează activitatea statului prin intermediul unor legi fundamentale și cel de tip despotic, în care o singură persoană guvernează, fără reguli sau legi, potrivit voinției și dorințelor sale. Cu privire la teoria separației puterilor în stat, iluministul francez considera că este necesar ca puterea care există într-un stat trebuie divizată, în așa fel încât să nu se ajungă la un abuz de putere, iar puterea să îngrădească puterea. În viziunea lui Montesquieu, în cadrul fiecărui stat existau trei forme ale puterii: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile ce țin de dreptul ginților și puterea executivă ce ține de chestiunile de drept civil. În temeiul puterii legislative, conducătorul sau autoritatea are posibilitatea de a crea legi, de a le îndrepta și de a le abroga. În virtutea celei de-a doua, se putea declara război sau încheia pace, se puteau lua măsuri de securitate ori să se trimită și primească solii. În virtutea celei de-a treia puteri, se puteau pedepsi infracțiunile și judeca litigiile dintre particulari. Pentru a nu se crea o confuzie între cea de-a doua și cea de-a treia putere, Montesquieu arată că ultima putere se va numi putere judecătorească, iar ce-a de-a doua se va numi puterea executivă. Fondatorul teoriei clasice a separației puterilor în stat a trasat și anumite reguli privind relațiile dintre cele trei puteri, îndeosebi între puterea legislativă și cea executivă. În viziunea francezului, puterea executivă trebuia să aparțină unei singure persoane, întrucât aceasta necesită acțiuni prompte. În virtutea asigurării unui echilibru între puteri, se arăta că dacă legislativul are aptitudinea de a adopta legi, executivul trebuie să aibă posibilitatea de a se opune acestor legi. De asemenea, legislativul ar trebui să aibă posibilitatea de a se opune anumitor măsuri luate de către executiv. Așadar, în cadrul sistemului imaginat de către Montesquieu, puterile dintr-un stat se limitează reciproc, astfel încât acestea trebuie să colaboreze pentru a își îndeplini scopurile prevăzute. Cu toate acestea, el înclină spre o preponderență a puterii exexcutive. De asemenea, în cadrul teoriei clasice a separației puterilor în stat se prevedeau două reguli fundamentale: specializarea și independența. Principiul specializării presupunea ca exercitarea fiecărei puteri să se realizeze de către un organ sau mai multe organe specializate, fără ca un organ să poată îndeplini mai multe funcții. Regula independenței se referă la faptul că autoritățile sau organele care exercită puterea nu trebuie să depindă una de cealaltă. Această regulă din cadrul teoriei separației puterilor în stat nu trebuie absolutizată. Aceasta întrucât, dacă nu ar exista nicio colaborare sau niciun control al unei autorități asupra unei alte autorități, s-ar ajunge la imposibilitatea funcționării statului. Teoria separației puterilor în stat a apărut din necesitatea de a limita puterile feudale a monarhilor absoluți, care decideau după bunul plac, existând astfel numeroase abuzuri. Prin intermediul separației puterii în stat, se urmărea slăbirea puterii guvernanților, prin limitarea reciprocă a acestora. În literatura de specialitate se arată că prin intermediul acestui principiu s-au urmărit două aspecte:
separația Parlamentului față de Guvern;
separația jurisdicțiilor de guvernanți, prin formarea unor judecători independenți.
1.2. CRITICA ȘI EVOLUȚIA TEORIEI CLASICE A SEPARAȚIEI PUTERILOR
Teoria clasică a separației puterilor a fost repede îmbrățișată de către statele moderne. Astfel, principiul separației puterilor în stat a fost înscris în constituțiile moderne ale unor state precum Franța sau Statele Unite ale Americii sau în declarațiile de drepturi de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Spre exemplu, în declarația drepturilor din statul american Virginia, intitulată „Declarație a drepturilor bunului popor al Virginiei” și adoptată la data de 29 iunie 1776, se prevedea expres o separație a puterilor, între departamentele legislative, executiv și judiciar. Această teorie s-a răspândit în sec. XIX, fiind dezvoltată și adaptată în funcție de necesități. În funcție de modul în care statele au adoptat sau nu principiul separației puterilor în stat, se distingea între state în care se practica o confuzie a puterilor și state în care se realiza o distincție între puteri. În perioada revoluționară, numeroase state au înțeles să adopte constituții în care să consacre expres acest principiu. Însă, revoluționarii au adoptat o separație strictă a puterilor, interpretând în mod restrictiv ideile expuse de către Montesquieu. Acest fapt este evident în cadrul Constituției franceze adoptată în anul 1791, în care s-a făcut o aplicare rigidă a principiului separației puterii. Teoria clasică a separației puterilor nu a fost ferită de critici. Fără a ne opri aici să analizăm în detaliu fiecare critică, vom prezenta unele dintre ele. Constituționalistul francez Raymond Carre de Malberg, arată în anul 1922 faptul că nu se poate vorbi despre un echilbru real între puteri decât dacă acestea ar fi echivalente. Ori, având în vedere faptul că funcția executivă este subordonată celei legislative, avem parte de o ierarhizare a funcțiilor, care atrage și o ierarhizare a organelor care le exercită. Ca urmare a acestui fapt, Carre de Malberg se întreba în ce măsură ar fi capabilă o putere care este subordonată să oprească putere superioară. Ca urmare a semnalării acestor neajunsuri, în practică s-a dezvoltat un echilibru al puterilor. Astfel, s-a promovat necesitatea unei colaborări între puterile din cadrul unui stat în detrimentul specializării acestora și menținerea unei independenței a autorităților limitată la necesitatea unei colaborări utile. În cadrul regimurilor constituționale contemporane, adeseori una dintre puteri prevalează asupra celorlalte puteri (de regulă, puterea legislativă). Există și alte critici ale teoriei clasice a separației puterilor în stat. În primul rând, se arată faptul că această teorie este desuetă, întrucât ea a fost elaborată într-o perioadă în care nu se formaseră încă partidele politice. Ori, în sistemele constituționale moderne, partidele joacă un rol important în viața politică. Astfel, nu s-ar mai vorbi despre o separație a puterilor ori despre un echilibru între acestea, ci despre raportul dintre putere și opoziție ori dintre majoritate și minoritate. Puterea sau majoritatea este reprezentată de partidul sau partidele care au câștigat alegerile și care controlează Parlamentul și Guvernul, în timp ce opoziția sau minoritatea este reprezentată de partidul sau partidele care speră să câștige alegerile viitoare. De asemenea, se mai arată faptul că puterea este unică. Teoria unicității puterii a fost fundamentată de către juristul belgian Jean Dabin. Potrivit acestei teorii, puterea publică este unică, astfel încât nu se poate vorbi despre o separație a puterilor. Ceea ce se împarte este exercițiul puterii de stat, iar nu există o diviziune a acestei puteri. În critica acestei opinii, se arată faptul că prin termenul de „putere de stat” desemnează un ansamblu de autorități și organe care coexistă și care se controlează reciproc. O altă critică este legată de faptul că prin separația puterilor în stat se aduce încălcare principiului indivizibilității suveranității, arătându-se că aceste puteri reprezintă fiecare o parte din suveranitate. Cu toate aceste critici, considerăm și noi, precum alți reputați profesori că teoria separației puterilor în stat este de actualitate, fiind reglementată în mod expres sau rezultând implicit din cuprinsul tututor constituțiilor statelor democratice moderne. Principiul separației puterilor în stat a apărut ca un răspuns la abuzurile despoților feudali, fiind astfel îmbrățișat de către numeroase popoare moderne. Ideea separației puterilor în stat a fost unul dintre simbolurile libertății și democrației care au dat naștere unor revoluții contra regimurilor absolutiste de tip feudal. Forța acestui principiu a constat în rezonanța sa politică, morală și socială, fiind îmbrățisată de mulțime și văzută ca o soluție pentru crearea unor state democratice. În cadrul constituțiilor statelor contemporane, principiul separației puterilor în stat este văzut mai mult ca o delimitare a funcțiilor fundamentale ale statului, dublată de existența unui echilibru al organelor care îndeplinesc aceste funcții. Așadar, în cadrul unui stat nu se poate vorbi despre existența mai multor puteri, acest fapt fiind contradictoriu cu principiul unității statului, ci există o singură puteră suverană, care se exercită prin organisme și autorități care au funcții diferite. Principiul separației puterilor în stat, deși într-o altă formă decât cea exprimată în cadrul teoriei clasice a serapației puterilor, întrucât acestea nu mai corespunde realităților contemporane, rămâne un principiu viu, existând în continuarea în conștiința populației și fiind consacrat, într-o formulă adaptată realităților constituționale contemporane, în mod expres sau implicit în constituțiile tuturor statelor democratice contemporane. Constituționalismul modern și regimurile politice democratice actuale au luat naștere ca urmare a aparației și adaptării teoriei separației puterilor în stat.
1.3. CONSACRAREA PRINCIPIULUI SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
Principiul separației puterilor în stat a reprezentat o abordare constantă a legilor fundamentale ce au fost adoptate în istoria modernă a României. Ca urmare a adoptării Constituției României din anul 1991, nu a existat o reglementară expresă a principiului separației puterilor în stat. Cu toate acestea, s-a admis în mod unanim că acest principiu era reglementat implicit, ca urmare a dispozițiilor existente în această lege fundamentală. Printre argumentele aduse în favoarea existenței acestui principiu, chiar înainte de revizuirea Constituției din anul 2003, se numărau următoarele:
cele trei forme ale puterii clasice se găseau reglementate în Constituție: puterea legislativă, deținută de către Parlament, puterea executivă ce aparținea Președintelui României și Guvernului și puterea judecătoarească;
ordinea reglementării acestor puteri era cea clasică, fiind reglementată întâi puterea legiuitoare, apoi puterea executivă, iar în final puterea judecătoarească;
Parlamentul era considerat instituția care se bucura de o anumită preeminentă față ce celelalte puteri existente, existând totuți un echilibru între puteri;
Constituția reglementa o serie de implicări reciproce ale unora dintre instituțiile în treburile altor instituții, fapt ce implică existența unui echilibru între puteri, ce se manifestă prin colaborare și control reciproc.
Așadar, Constituția din 1991 reglementa în mod implicit principiul separației puterilor în stat, fapt care este răspândit în sistemele de guvernamământ moderne. Un argument în plus pentru această ideea este oferit de Curtea Constituțională, care a invocat deseori principiul separației puterilor pentru a motiva o serie de decizii ale sale.
Ca urmare a revizuirii Constituției României din anul 2003, în vederea eliminării oricăror discuții, a fost reglementat expres principiul separației puterilor în stat. Legiuitorul constituant român a avut în vedere evoluția teoriei clasice a separației puterilor în stat, astfel încât nu a reglementat doar principiul separației puterilor, dar și necesitatea existenței unui echilibru între acestea. Prin art. 1 alin. (4) din Constituția României revizuită în anul 2003 se dispune că: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor- legislativă, executivă și judecătoarească – în cadrul democrației constituționale”.
2. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND PARLAMENTUL ROMÂNIEI
În România, potrivit art. 61 din Constituție, singura autoritate legislativă a țării este parlamentul. Potrivit tradiției, parlamentul reprezintă adunarea reprezentativă a poporului, dar și puterea legislativă. În orice stat, parlamanetul reprezintă o instituție politică ce are un rol important în funcționarea societății. Parlamentul reprezintă o instituție politică care este alcătuită din unul sau mai multe corpuri, adunări sau camere, fiecare alcătuit dintr-un număr de membrii (deputați, senatori) și care are, într-o mai mare sau mai mică măsură, putere de decizie. În România, parlamentul a evoluat pe parcursul timpului, de la Adunarea Electivă, creată de Regulamentele Organice la parlamentul modern, în care membrii săi sunt desemnați prin intermediul unor alegeri democratice și a cărui principală funcție constă în adoptarea legilor. În istoria constituțională a României, parlamentul a fost bicameral. Cu toate acestea, în perioadă comunistă, a fost instituit un parlament unicameral, revenindu-se la parlamentul bicameral ca urmare a adoptării Constituției din 1991. Astfel, Parlamentul României este alcătuit din Camera Deputaților și Senat, membrii lor fiind aleși pentru un mandat de 4 ani, prin vot universal, direct, secret și liber exprimat. În literatura de specialitate s-a arătat faptul că rolul legislativ al parlamentului se manifestă pe un plan triplu:
parlamentarii au drept de inițiativă legislativă;
parlamentul adoptă legile în mod formal, aceasta fiind principala sa atribuție;
parlamentul are rolul de a controla actele cu caracter legislativ care sunt emise de către guvern.
3. FUNCȚIILE PARLAMENTULUI
Având în vedere faptul că Parlamentul este ales în mod direct de către popor, prin vot, acest organ reprezintă voința poporului și, drept urmare, exercită cele mai importante drepturi ale acestuia. Întrucât Parlamentul reprezintă o instituție importantă în cadrul statului român, funcțiile acestuia sunt multiple. Făcând o sinteză a opiniilor exprinate în literatura de specialitate, putem concluziona faptul că Parlamentul exercită trei funcții principale: funcția legislativă, funcția de informare și funcția de control. Pe lângă acestea, în sarcina parlamentului găsim și alte atribuții. În cele ce urmează vom analiza funcțiile parlamentului. În orice caz, toate funcțiile parlamentului interacționează, delimitarea acestora având doar o valoare didactică, fără importanță în exercitarea practică a acestora.
3.1. DISCUȚII PRELIMINARE
În această secțiune urmează să discutăm despre două posibile funcții ale parlamentului: funcția constituantă și funcția jurisdicțională, urmând a vedea dacă sunt veritabile funcții ale parlamentului ori reprezintă doar aplicații ale celorlalte atribuții ale parlamentului.
A. Funcția constituantă
Trebuie subliniat faptul că funcția constituantă și funcția legislativă nu trebuie confundate. Dacă parlamentul constituie principalul organ de legiferare, constituția este adoptată de către organe special constituite și abilitate în acest sens. În anumite condiții, parlamentul ar putea dobândi o funcție constituantă, însă acest lucru este posibil doar prin dispoziții expresc, cu forță constituțională. În cursul anului 1990, ca urmare a căderii regimului comunist, parlamentul ales la 20 mai 1990 a avut rolul unei adunări constituante. Astfel, prin legea electorală cu caracter constituțional care organiza și stabilea rolul parlamentului, acestuia i s-a conferit rolul de a elabora Constituția. De asemenea, potrivit acestei legi el avea și rolul de organ de legiferare. Așadar, în principiu, parlamentul nu îndeplinește o funcție constituantă. Prin excepție, atunci când este special abilitat în acest sens printr-o lege, parlamentul poate îndeplini și rolul de adunare constituantă. Potrivit actualei Constituții a României, parlamentul nu îndeplinește rolul de adunare constituantă.
B. Funcția jurisdicțională
În literatura dreptului constituțional nu există un punct de vedere convergent cu privire la existența unei funcții jurisdicționale (judiciare), existând opinii care susțin că există o asemenea funcție, precum și opinii care susțin contrarul. Astfel, un autor consideră că parlamentul are o funcție judiciară, ce se manifestă prin posibilitatea de a pune sub acuzare președintele statului pentru înaltă trădare ori prin încuviințarea percheziționării, reținerii sau arestării deputaților și senatorilor. Conform unui alt punct de vedere, se consideră că măsurile prevăzute mai sus sunt dispuse de către parlament în exercitarea funcției de control, având un caracter politic, iar nu neapărat juridic. Considerăm că parlamentul nu exercită o funcție jurisdicțională, în adevăratul sens al cuvântului, având în vedere faptul că actuala Constituție prevede faptul că justiția se înfăptuiește de către Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești prevăzute de lege. Așadar, parlamentul nu are atribuții juridice. Punerea sub acuzare a parlamentul sau încuviințarea urmăriri penale față de parlamentari se exercită în temeiul funcției de control a parlamentului.
3.2. FUNCȚIA LEGISLATIVĂ
După cum am arătat, principiul separației și echilibrului puterilot în stat implică existența a trei funcții: funcția legislativă, funcția executivă și funcția judicară. În cadrul acestora, funcția legislativă este cea mai importantă. Prin funcție legislativă vom înțelege acea aptitudine care este încredințată de Constituție parlamentului, prin care această instituție poate adopta legi. Astfel, în partea finală a art. 61 alin. (1) din Constituție se prevede faptul că parlamentul este unica autoritate legiuitore din stat. Având în vedere faptul că parlamentul adoptă și alte acte în afara legilor, precum moțiuni, hotărâri sau alte acte, funcția legislativă se referă strict la adoptarea legilor, edictarea ori adoptarea celorlalte acte realizându-se în temeiul altor funcții care aparțin acestui organ. Noțiunea de lege are două accepțiuni, una largă, prin care este desemnat orice act juridic normativ și una restrânsă, prin care se desemnează actul parlamentului. Atunci când vorbim despre funcția legislativă a parlamentului și de legile adoptate de către aceast organ, ne referim la lege în sens restrâns. Teoretic, funcția legislativă aparține numai Parlamentului, așa cum rezultă și din cadrul art. 61 alin. (1) din Constituție. Cu toate acestea, în practică, anumite aspecte privind funcția legislativă aparțin și altor și altor organe, ori chiar societății. Astfel, executivul se implică în exercitarea funcției legislative, având inițiativă legislativă ori promulgând leg, iar în anumite condiții, guvernul poate chiar să îndeplinească atribuții de legiferare. De asemenea, poporul care are drept de vot se poate implica în exercitarea funcției legislative, având drept de inițiativă legislativă, precum și prin intermediul referendumului. Așadar, deși funcția legislativă aparține parlamentului, există anumite limitări în exercitarea acesteia de către parlament, exitând și alte organe implicate în procesul de legiferare. Potrivit Constituției, Parlamentul poate adopta trei categorii de legi, respectiv legi constituționale, legi organice și legi ordinare. Conform Constituției revizuite, există anumite domenii sociale care pot fi reglementate doar de către lege. Astfel, spre exemplu, taxele, impozitele, precum și orice alte venituri ale bugetului de stat pot fi stabilite doar prin lege, responsabilitatea miniștrilor se reglementează prin lege, înființarea autorităților administrative autonome se poate dispune doar prin lege organică. Constituția a prevăzut anumite limite cu privire la aspectele care pot face obiectul legiferării. Astfel, conform art. 152 alin. (1) și (2) din Constituție, se interzice revizuirea textelor constituționale care fac vorbire despre caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului, forma de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralitatea partidelor politice, limba oficială. De asemenea, nu se poate dispune suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau garanțiile instituite pentru respectarea acestora. Nu considerăm că este cazul să prezentăm aici întreaga procedură prin care este adoptată o lege, apoi modul în care această intră în vigoare, această procedură fiind abordată de majoritatea autorilor de drept constituțional atunci când fac vorbire despre actele parlamentului, iar nu în cadrul funcției legislative.
3.3. FUNCȚIA DE STABILIRE A DIRECȚIILOR PRINCIPALE ALE ACTIVITĂȚII ECONOMICO-SOCIALE, CULTURALE, STATALE ȘI JURIDICE
Având în vedere faptul că parlamentul este ales direct de către popor, care îi conferă împuternicirea de a conduce statul, această autoritate are atribuția de a decide cu privire la cele mai importante probleme ale societății. Parlamentul României, în acord cu prevederile Constituției, are o serie de atribuții, în ceea ce privește exercitarea acestei funcții, printre care se numără: aprobarea bugetului de stat, precum și aprobarea bugetului asigurărilor sociale, declararea stării de război, aprobarea programului guvernului, examinarea unor rapoarte ale unor autorități (Curtea de Conturi, Avocatul Poporului ș.a.) etc.
3.4. FUNCȚIA DE DESEMNARE ȘI AVIZARE A UNOR AUTORITĂȚI PUBLICE
Această funcție a parlamentului exprimă o anumită preeminență a acestuia, prin raportare la celelalte autorități publice. Deși preeminența parlamentului este mai vizibilă în cadrul regimurilor parlamentare, chiar și în cadrul regimurilor prezidențiale parlamentul are atribuția de a desemna anumite autorități publice. În România, această funcție este exercitată de către parlament prin exercitarea anumitor atribuții, precum:
acordarea votului de încredere pentru programul și membrii guvernului [art. 103 alin. (3) din Constituție];
posibilitatea de a dispune suspendarea din funcție a Președintelui României, în temeiul art. 95 din Constituție;
numirea Avocatului Poporului [art. 65 alin (2) lit. i) din Constituție];
desemnarea a 6 din cei 9 judecători ai Curții Constituționale, fiecare cameră având dreptul de a desemna câte 3 judecători [art. 142 alin. (3) din Constituție].
3.5. FUNCȚIA DE INFORMARE
În vederea exercitării mandatului, parlamentarii au nevoie de informații, rapoarte, date etc. , pentru a putea să își desfășoarea activitatea într-un mod corect și eficient. În acest scop, Constituția prevede dreptul membrilor parlamentului de a se informa cu privire la orice date care sunt deținute de către guvern sau alte autorități ale administrație publice. În ceea ce privește modurile de informare, acestea sunt variate. Un prim mijloc de informare este cel care se produce la inițiativa cetățenilor, care, în temeiul dreptului de petiționare, au dreptul de a adresa anumite petiții în numele semnatarilor diferitelor autorități publice, printre care se numără și parlamentul. De asemenea, în temeiul legislației speciale, s-a prevăzut faptul că autoritățile care primesc astfel de petiții, dacă acestea îndeplinesc condițiile impuse de lege, vor avea obligația de a răspunde petiționarilor. De asemenea, informarea poate avea loc la inițiativa parlamentarilor, fie prin solicitarea de informații, fie prin adresarea de întrebări. Art. 111 din Constituție arată faptul că, guvernul, precum și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar asupra activității acestora, au obligația de prezenta informațiile, precum și documentele care se solicită. În literatura de specialitate nu există un acord cu privire la cine poate solicita aceste informații și documente. Astfel, potrivit unei opinii se arată faptul că titularii solicitărilor în vederea oferiri de informații și documente vor putea fi numai Camera Deputaților, Senatul și comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora, parlamentarii neavând dreptul de a solicita individual astfel de informări. Într-o altă opinie, se arată că textul constituțional trebuie interpretat in extenso, astfel încât având în vedere faptul că deputații și senatorii sunt membrii ai Camerelor și comisiilor parlamentare, aceștia vor putea solicita de la organele administrației publice orice fel de informații și documente care sunt necesare desfășurării activității lor. Considerăm că prima opinie este cea corectă, textul Constituției prevăzând în mod expres cine poate solicita informații de la autoritățile administrației publice. De asemenea, în cazul în care oricare parlamentar ar putea solicita informații și documente, am putea întâlni anumite abuzuri din partea acestora. De asemenea, în exercitarea funcției de informare, parlamentul poate adressa întrebări. Astfel, atât în Regulamentul Camerei Deputaților [art. 165 alin. (1)], dar și în Regulamentului Senatului [art. 159 alin. (1)], prevăd posibilitatea membrilor din Parlamentul României de a adresa întrebări Guvernului, miniștrilor, precum și altor conducători ai organelor autorităților publice. În cele două regulamente [art. 159 alin. (2) din Regulamentul Senatului și art. 165 alin. (2) din Regulamentul Camerei Depuților] se arată că întrebarea reprezintă o „simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul sau celelalte organe ale administrației publice înțeleg să comunice Senatului informațiile sau documentele solicitate ori dacă Guvernul are intenția de a lua o hotărâre într-o problemă determinată”. Ca regulă, solicitarea de informații sau documente de către parlament are un caracter facultativ. Totuși, în art. 111 alin. (1) teza a II-a din Constituție se reglementează o situație în care solicitarea informării este obligatorie. Este vorba despre ipoteza în care, printr-o inițiativă legislativă se urmărește modificarea bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. Autoritățile publice cărora parlamentul le poate solicita diverse informții ori să prezinte diferite rapoarte, au posibilitatea de a prezenta parlamentului rapoarte chiar și în lipsa unei solicitări exprese, din proprie inițiativă.
3.6. FUNCȚIA DE CONTROL
Controlul parlamentar reprezintă una dintre cele mai importante funcții ale parlamentului, în dreptul constituțional contemporan. Controlul parlamentar îmbracă diverse forme, precum: controlul exercitat prin rapoarte și mesaje, controlul exercitat prin întrebări și interpelări, controlul exercitat prin solicitarea de informații, controlul exercitat prin intermediul comisiilor parlamentare, controlul exercitat prin soluționarea petițiilor etc. În literatura de specialitate se arată faptul că acest control parlamentar se exercită îndeosebi asupra activității executivului, precum și asupra organelor administrației publice, fie în mod direct, de către Parlamentul României, fie în mod indirect, prin intermediul Avocatului Poporului. În cele ce urmează, vom discuta despre formele de exercitare ale controlului Parlamentului din România, fără a insista asupra controlului exercitat asupra Guvernului, întrucât această formă a controlului urmează să facă obiectul de studiu al secțiunii următoare.
Controlul prin mesaje și rapoarte
Potrivit Constituției, în sarcina anumitor autorități există obligația de a trasmite rapoarte sau mesaje Parlamentului, această obligație fiind, de regulă, în sarcina acelor organe în a căror numire Parlamentul are un rol. Parlamentul României exercită această formă de control, spre exemplu: prin primerea rapoartelor Avocatului Poporului (art. 60 din Constituție), prin pascultarea mesajului primit de la Președintele României [art. 65 alin. (2) lit. a) și art. 88 din Constituție] etc.
Controlul exercitat prin intermediul comisiilor parlamentare
Această formă a controului se exercită, în principiu, fie prin comisiile de anchetă, care au rolul de a soluționa anumite probleme controversate ce apar în activitatea autorităților executive (un exemplu recent și mediatizat este acela al Comisiei parlamentare de anchetă privind terenurile de la Nana), fie prin intermediul comisiilor de specialitate ale Parlamentului, care au rolul de a se pronunța cu privire la anumite probleme actuale (spre exemplu, comisiile care audiază persoanele propuse pentru a ocupat funcția de ministru). Cu privire la comisiile de anchetă, există chiar o reglementare expresă în Constituție, în cadrul art. 64 alin. (2).
Controlul exercitat prin intermediul întrebărilor și al interpelărilor
Întrucât am discutat deja despre întrebări, în cadrul funcției de informare a parlamentului, în cadrul acestei forme de control vom discuta doar despre interpelări. Așa cum se arată în doctrină, interpelările se deosebesc de întrebări, atât prin importanța lor crescută, cât și prin regimul lor juridic deosebit, stabilit de către regulamentele parlamentare. Interpelările pot fi formulate de către unul sau mai mulți parlamentari, dar și de către un grup parlamentar. Interpelarea se face în scris, indicându-se obiectul actesteia, fără a fi nevoie de dezvoltări, la Camera Deputaților, ori fiind nevoie de motivare, la Senat.
Controlul exercitat prin solicitarea de informații Așa cum am arătat deja, atunci când am vorbit despre funcția informativă a parlamentului, deputații și senatorii au dreptul, iar uneori chiar obligația de a solicita și obține anumite informații necesare în exercitarea atribuțiilor constituționale.
Controlul exercitat prin primirea și soluționarea petițiilor cetățenilor
Orice cetățean are dreptul de a seziza, prin intermediul unor petiții, parlamentul. Acesta petiții reclamă existența anumitor probleme și se pot adresa fie deputaților ori senatorilor, priviți în mod individual, fie Camerelor Parlamentului, prin intermediul comisiilor pe care acestea le au. Regulamentele Camerelor Parlamentului din România prevăd anumite reguli cu privire la primirea, examinarea și soluționarea diferitelor petiții. Astfel, petițiile trebuie redactate în scris, să fie semnate și să conțină cel puțin domiciliul unuia dintre petiționari. Ca urmare a primirii unei petiții, comisia va putea dispune una din următoarele soluții: să dispună clasarea, să sesizeze autoritatea publică competentă, soluționarea sa ori, în cazuri deosebite, prezentarea petiției Camerei căreia i se adresează, petiționarul urmând să fie încunoștiințat cu privire la soluția care s-a dispus.
Controlul exercitat prin intermediul Avocatului Poporului
Acest tip de control se exercită asupra autorităților publice, în mod indirect, prin intermediul instituției Avocatului Poporului. Deși această instituție este una independentă, se consideră că este vorba tot despre un control parlament, întrucât Avocatul Poporului este numit de către Parlamentul României [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, republicată, prinvind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului] și trebuie să prezinte anual un raport în fața Parlamentului (art. 60 din Constituție).
3.7. FUNCȚIA DE CONDUCERE A POLITICII EXTERNE
Parlamentul are și importante funcții în ceea ce privește politica exertnă a statului român. Astfel, având în vedere dispozițiile Constituției revizuite, Parlamentul este organul abilitat să declare starea de război, să dispună ratificarea, precum și denunțarea tratatelor internaționale, precum și să ia decizia de suspendarea sau încetare a ostilităților militare.
3.8. ATRIBUȚII ALE PARLAMENTULUI CU PRIVIRE LA ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SA
Prin intermediul acestor atribuții, Parlamentul are funcția de a își reglementa activitatea proprie. Printre atribuțiile Parlamentului legate de organizarea internă și funcționarea acestuia se numără:
adoptarea regulamentului de organizare și funcționare;
validarea sau anularea alegerilor parlamentare;
alegearea organelor interne ale Camerelor Parlamentului;
stabilirea bugetului propriu;
atribuții privind statutul deputaților și senatorilor.
4. STRUCTURA PARLAMENTULUI
La nivel mondial, din punctul de vedere al structurii, parlamentele contemporane sunt de două tipuri: monocamerale și bicamerale. Parlamentele cu structură unicamerală sunt formate dintr-o singură cameră sau adunare, în timp ce parlamententele bicamerale sunt se caracterizează prin existența a doua camere decizionale. Structura parlamentului se află într-o strânsă legătură cu structura de stat. Astfel, structura unitară a statului este, în principiu, o motivație pentru o structură unicamerală a parlamentului, în timp ce, statele federale se caracterizează prin existența unui parlament bicameral, cele două camere reprezentând interesele statelor membre. Regula potrivit căreia statele unitare au un parlament unicameral, iar statele federale au un parlament bicameral nu este una rigidă, întrucât există și anumite excepții. Spre exemplu, în cazul Italiei, care este un stat unitar, întâlnim un parlament bicameral. Aceeași situație există și în Franța. Cele două tipuri de parlament, prezintă anumite deficiențe. În cazul sistemului unicameral, există posibilitatea să existe un regim de adunare, care nu garantează întotdeuna o garanție a democracției și a pluripartidismului politic. În schimb, în cazul parlamentelor bicamerale, a doua cameră are rolul de a corecta omisiunile din plan legislativ a primei camere. Cu toate acestea, în cadrul parlamentelor bicamerale există posibilitatea de a exista o îngreunare a procesului legislativ, proiectele de legi urmând a fi analizate și adoptate de ambele camere. În cadrul parlamentelor bicamerale, există două tipuri de bicameralism: bicameralismul egalitar și cel inegalitar. Regula în cadrul parlamentelor bicamerale este reprezentat de bicameralismul inegalitar, în cadrul căreia există anumite deosebire între cele două camere, în ceea ce privește modul de desemnare ale membrilor sau cu privire la atribuțiile ce le revin.
În România, existența unui parlament bicameral reprezintă o tradiție a Constituțiilor moderne. Pentru prima dată, a doua cameră a Parlamentului României a apărut ca urmare a adoptării Statutului Dezvoltator al Convenției de la Paris. După modelul constituțional francez, această a doua Cameră a Parlamentului purta denumirea de Corp Ponderator. Prin intermediul Constituțiilor de la 1866, 1923 și 1938, s-a menținut structura bicamerală a Parlamentului, cele două Camere purtând denumirea de Senat și Camera Deputaților. Între cele două Camere existau anumite diferențe, îndeosebi în ceea ce privea recrutarea membrilor (spre exemplu, pentru a putea fi membru al Senatului, era necesar un cens mai mare). În perioada comunistă (1948-1989), în România a funcționat un Parlament unicameral, fapt ce era specific unui regim totalitar, revenindu-se la un sistem bicameral prin adoptarea Constituției de la 1991. Pentru alegerea unui parlament bicameral au fost invocate mai multe motive:
necesitatea dezbaterilor ce privesc proiectele de lege în cadrul a două forumuri;
modelul existent în cadrul altor state democratice europene;
faptul că sistemul unicameral a fost un sistem parlamentar ce a caracterizat fostul sistem politic, care se dovedise unul neproductiv.
Ca urmare a revizuirii Constituției din anul 2003, s-au produs anumite modificări importante privind competența Camerelor, îndeosebi în ceea ce privește procesul legislativ. Ambele Camere ale Parlamentului sunt alese prin vot direct, egal, liber exprimat și secret. Durata mandatului parlamentarilor este limitat la 4 ani, iar numărul acestora este stabilit prin lege, în funcție de numărul populației. În anul 2009, odată cu alegerile pentru desemnarea Președintelului României, s-a desfășurat și referendumul care prevedea ca Parlamentul să devină unul unicameral, iar numărul parlamentarilor să fie redus la 300. Potrivit rezultatelor oficiale, s-au prezentat 50,16% de persoane din numărul total al persoanelor care au drept de vot, referendumul fiind astfel valabil. Din aceștia, un număr de 77,8% din totalul voturilor exprimate au fost în favoarea unui Parlament unicameral. Cu toate acestea, pentru a se trece la un Parlament unicameral, este necesar să se modifice Constituția României, care să fie validată prin intermediul unui alt referendum. Cum pentru moment nu s-a trecut la o astfel de soluție, România are în continuare un Parlament bicameral.
CAPITOLUL II.
STATUTUL DEPUTAȚILOR ȘI SENATORILOR
1. ASPECTE PRIVIND MANDATUL DEPUTAȚILOR ȘI SENATORILOR
În exercitarea mandatului de parlamentar, atât deputații, cât și senatorii se află în slujba poporului. Din modul de alegere a parlamentarilor reiese și statutul acestora, precum și natura juridică a mandatului parlamentar. Deși sunt aleși de către popor, în exercitarea atribuțiilor specifice parlamentarii sunt independenți, așa cum vom vedea, Constituția României prevăzând expres faptul că mandatul imperativ nu este permis. Pentru a nu exista o supremație a uneia dintre cele două Camere ale Parlamentului, statutul deputaților și al senatorilor este unul similar. Drepturile și îndatoririle acestora sunt reglementate prin intermediul Constituției, a Legii nr. 96/2006 privind privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată, precum și prin intermediul Regulamentelor celor două Camere. Pe durata mandatului, deputații și senatorii beneficiază de o anumite măsuri de protecție speciale, ce se materializează în existența unor anumite incompatibilități speciale ale parlamentarilor, anumite imunități de care aceștia beneficiază, precum și în plata unei indemnizații parlamentare, pentru activitatea desfășurată.
1.1. NOȚIUNE ȘI NATURĂ JURIDICĂ
Constituția României nu oferă o definiție a noțiunii de mandat parlamentar. Acest lucru era normal, având în vedere faptul că ea reprezintă un act normativ de maximă generalitate. Definiții ale acestei noțiuni nu se întâlnesc nici în Statutul deputaților și al senatorilor, dar nici în Regulamentele celor două Camere. În absența unei definiții legale, sarcina oferiri unei definiții a revenit literaturii juridice de specialitate. Astfel, într-o opinie se arată că mandatul parlamentar reprezintă o funcție publică cu care membrii celor două Camere parlamentare sunt învestiți prin alegere de către popor, conținutul acestei funcții fiind determinat prin intermediul Constituției și în temeiul căreia fiecare parlamentar, reprezentând poporul, participă la exercitarea suveranității naționale. Potrivit dreptului civil, mandatul reprezintă un contract încheiat între mandant și mandatar, în temeiul căruia mandatarul asigură reprezentarea mandantului, în raporturile cu anumiți terți sau anumite instituții. Deși există anumite asemănări între mandatul din dreptul civil și cel din dreptul parlamentar, între acestea două existe anumite deosebiri clare, care fac să li se aplice un regim juridic diferit. Între mandatul din dreptul civil și cel din dreptul parlamentar sau constituțional există o serie de deosebiri fundamentale:
în timp ce mandatul din dreptul privat se bazează pe încheierea unui contract, mandatul din dreptul parlamentar se naște ca urmare a alegerilor parlamentare;
de asemenea există o deosebire în ceea ce privește conținutul acestor două mandate. Astfel, conținutul mandatului civil se stabilește ca urmare a învoieli părților acestui contract, în timp ce conținutul mandaului parlamentar este prestabilit prin intermediul Constituției, a Legii nr. 96/2006, precum și al Regulamentelor celor două Camere;
o altă deosebire există în ceea ce privește răspunderea. Așa fiind, mandatarul urmează să răspundă pentru daunele-interese ce rezultă ca urmare a neîndeplinirii mandatului, în timp ce parlamentarii nu răspund pentru modul în care își îndeplinesc mandatul. Totodată, trebuie subliniat faptul că mandantul trebuie să execute obligațiile asumate de către mandatar în temeiul contractului de mandat, în timp ce poporul nu are astfel de obligații.
spre deosebire de mandat, care îl reprezintă pe acela de la care a primit înscărcinarea, parlamentarii, deși sunt învestiți de persoanele cu drept de vot din cadrul unui colegiu electoral, reprezintă întregul popor, exercitând atribuțiile ce le revin în interesul acestuia;
în timp ce mandatul din dreptul civil poate fi expres sau tacit, mandatul parlamentar este întotdeuna unul expres, alegătorii trebuind să aleagă o anumită listă a unui partid politic sau un candidat indepedendent;
mandatatul parlamentar este unul general și nu este necesar ca actele îndeplinite de către deputați sau senatori să fie ratificate de către electorat;
deosebiri există și în ceea ce privește modul de încetare a celor două tipuri de mandat. Astfel, în timp ce mandatul civil poate înceta prin revocare a mandatului, renunțare la mandat, moartea mandatarului, punerea sub interdicție a mandatarului, insovabilitatea sau falimentul mandantului sau a mandatarului, mandatul parlamentar încetează la momentul întrunirii legale a celor două Camere nou alese, în caz de demisie, în cazul pierderii drepturilor electorale, în caz de incompatibilitate sau în caz de deces.
Cu toate acestea, atât în dreptul civil, cât și în dreptul constituțional sau parlamentar, ideea de mandat trimite cu gândul la instituția reprezentării. Însă, în cazul mandatului civil discutăm despre reprezentarea unei persoane sau a unor persoane determinate, în timp ce, în cazul mandatului parlamentarilor vorbim despre o reprezentare generală, a întregului popor, iar nu doar a persoanelor cu drept de vot care au ajutat la alegerea respectivei persoane în calitate de parlamentar. Așa cum am arătat, mandatul parlamentar este definit ca reprezentând o funcție publică. În literatura de specialitate se aduc anumite lămuriri cu privire la acest aspect. Astfel, se arată că mandatul parlamentar nu reprezintă o funcție publică în sensul acestei noțiuni din cadrul dreptului administrativ, nici în ceea ce privește continuțul, nici din perspectiva trăsăturilor și nici din perspectiva modalităților de încetare. Tocmai de aceea, autorul citat susține că, de fapt, am discutat despre o demnitate publică. Din punctul nostru de vedere, utilizarea noțiunii de demnitate publică este mai corectă, fiind în măsură să nu creeze confuzii cu alte noțiuni din cadrul altor ramuri de drept, iar calitatea de deputat sau senator fiind o demnitate a statului român. Constituția României utilizează noțiunea de mandat atât în cazul Parlamentului (sau a celor două Camere), cât și în cazul parlamentarilor. Astfel, spre exemplu, noțiunea de mandat cu referire la deputați sau senatori este utilizată în cadrul art. 70 din Constituție, iar cu referire la Camerele Parlamentului în cadrul art. 63 din Constituție. Trebuie observat faptul că cele două mandate se implică unul pe celălalt, având în vedere faptul că mandatul parlamentarilor se realizează la nivelui Camerei din care aceasta face parte, iar mandatul Camerelor se realizează prin intermediul deputaților și al senatorilor. Totuși, este important de făcut distincția pentru că, atunci când se vorbește de mandatul Parlamentului, se face referire la durata acestuia, iar atunci când se vorbește despre mandatul parlamentarilor, se au în vedere momentul sau încetarea calității de parlamentar, dar și atribuțiile acestora.
1.2. CARACTERELE GENERALE ALE MANDATULUI PARLAMENTAR
În cadrul literaturii specifice dreptului parlamentar, s-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia, mandatul general are următoarele caractere generale: generalitatea, independența, irevocabilitatea și protecția constituțională. În cele ce urmează, vom analiza succint aceste caractere generale ale mandatului parlamentar.
Generalitatea mandatului parlamentar
Potrivit art. 69 din Constituția României „În exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”.Așadar, Constituția României stabilește în mod ferm faptul că, din momentul în care încep exercitarea mandatului, deputații și senatorii vor reprezenta interesele întregului popor, iar nu doar pe cele ale persoanelor cu drept de vot din cadrul circumscripției electorale unde a candidat. Generalitatea mandatului de parlamentar subliniază faptul că acest mandat nu este un contract, iar alegătorii nu stabilesc drepturile și obligațiile parlamentarului, acestea fiind stabilite prin diverse acte normative, cu o putere diferită. În exercitarea mandatului său, parlamentarul va propune diverse proiecte de legi, în interesul întregului popor. În cazul în care acestea vor fi adoptate, vor deveni legi, ce vor avea un caracter impersonal și care vor trebui respectate de către toți locuitorii țării. Totodată, parlamentarii exercită un control asupra membrilor Guvernului. Totuși, în exercitarea atribuțiilor prevăzute în cadrul diverselor acte normative, parlamentarii trebuie să respecte și principiul separației puterilor în stat, despre care am făcut vorbire în debutul prezentei lucrări.
Independența mandatului parlamentar
În exercitarea mandatului său, parlamentarul este independent, el urmând a se supune numai Constituției și legilor țării.Independența mandatului de parlamentar este o trăsătură ce se află în strânsă legătură cu generalitatea acestuia și împreună se completează. Astfel, așa cum se arată și în literatura de specialitate, parlamentarul nu este ținut de promisiunile pe care le-a făcut în timpul perioadei de campanie electorală și nici de dorințele alegătorilor din circumscripția electorală în care a candidat. Independența mandatului parlamentar se manifestă și în raport cu formațiunea politică pentru care a candidat atunci când a obținut mandatul de parlamentar. Astfel, orice parlamentar are posibilitatea de a părăsi un anumit partid politic și a trece într-o altă formațiune politică, fără niciun fel de repercusiuni nefavorabile pentru acesta. Art. 69 alin. (2) din Constituție completează independența mandatului parlamentar prin interzicerea mandatului imperativ. Potrivit textului legal „Orice mandat imperativ este nul”.
Irevocabilitatea mandatului parlamentar
Având în vedere faptul că, în exercitarea mandatului său, deputatul sau senatorul este independent, mandatul său nici nu poate fi revocat de către cei care l-au învestit în această demnitate publică și nici de către partidul politic care l-a susținut în cadrul campaniei electorale. Așadar, între alegători și parlamentar nu există un raport juridic, astfel încât acesta nu va putea fi obligat să își respecte angajamentele luate față de acestea. Electoratul nu va putea să revoce mandatul parlamentarului, singura posibilitatea fiind ca la următoarele alegeri să nu îl mai voteze pe acesta, urmare a acestui fapt, respectiva persoană nu va mai dobândi un nou mandat de parlamentar. Irevocabilitatea mandatului de parlamentar este o consecință firească a independenței acestui mandat. Dacă ar fi posibilă o revocare a mandatului parlamentar, acesta nu s-ar mai bucura de o independență, fiind nevoit să respecte dorințele alegătorilor, în caz contrar aceștia având posibilitatea de a retrage mandatul acordat, fapt ce ar genera o instabilitate politică.
Protecția constituțională a mandatului parlamentar
Având în vedere faptul că statului parlamentarului este reglementată, în linii mari, de către Constituție, care prevede drepturile și obligațiile parlamentarilor, aceasta urmând a se completa prin regulamentele de funcționare a celor Două Camere și prin Statutul deputaților și senatorilor, mandatul parlamentar este protejat prin intermediul Constituției. Constituția oferă atât o protecție abstratcă a mandatului parlamentar, cât și o protecție concretă a acestuia, uneori diferențierea fiind dificil de realizat. Prin intermediul acestei trăsături, mandatul parlamentar se deosebește de orice alt tip de mandat existente în cadrul altor ramuri de drept.
1.3. MANDATUL REPREZENTATIV. MANDATUL IMPERATIV
În cadrul dreptului constituțional comparat, cu privire la mandatul parlamentar există două teorii: teoria mandatului reprezentativ și teoria mandatului imperativ. Potrivit teoriei mandatului reprezentativ, Parlamentul dobândește un mandat colectiv, ce provine de la întregul popor. Prin intermediul mandatului dat de către alegători parlamentarului nu sunt stabilite drepturile și obligațiile acestuia, el fiind îndreptățit să reprezinte și să exprime voința întregului popor. În temeiul mandatului reprezentativ, între alegătorii din circumscripția în care parlamentarulul a candidat și acesta nu există un anumit raport juridic, prin care acesta să trebuiască să reprezinte doar interesele acestuia. Parlamentarul nu va răspunde față de aceștia și alegătorii nu vor putea revoca mandatul acestuia pentru că nu și-ar fi respectat angajamentele asumate pe parcursul campaniei electorale. Conform teoriei mandatului imperativ, parlamentarul acționează doar în temeiul indicațiilor oferite de către alegătorii săi, el neavând posibilitatea de a acționa în afara acestora și având obligația de a depune toate eforturile necesare pentru a duce la îndeplinire aceste însărcinări. Alegătorii din circumscripția electorală unde a fost ales parlamentarul au posibilitatea de a revoca mandatul acordat acestuia, fără a fi nevoie de niciun fel de motivare pentru această alegere. Constituția României, în cadrul art. 69 alin. (1), prevede faptul că „în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”. Așadar, din această reglementare expresă reiese faptul că în dreptul nostru constituțional este reglementat mandatul reprezentativ. Totodată, dispozițiile art. 69 alin. (2) „Orice mandat imperativ este nul”.
2. DURATA MANDATULUI PARLAMENTAR
Având în vedere faptul că nu poate exista o disociere între deputați și senatori și cele două Camere în cadrul cărora aceștia funcționează, rezultă faptul că mandatul parlamentarilor este același cu mandatul Camerelor. Potrivit art. 63 alin. (1) din Constituție, Camera Deputaților și Senatul sunt alese pentru un mandat de patru ani, acesta prelungindu-se de drept. Așadar, mandatul deputaților și al senatorilor are tot o durată de patru ani. În anumite condiții speciale, ca de exemplu, în caz de război sau de stare de urgență, mandatul parlamentarilor se prelungește de drept. Deputații și senatori își încep mandatul în momentul întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiția validării alegerilor și a depunerii jurămândului. Așadar, deși mandatul parlamentar se naște în momentul proclamării rezultatelor alegerilor, dreptul de a exercita efectiv acest mandat se naște abia în momentul întrunirii legale a Camerei din care respectivul parlamentar face parte. În mod normal, mandatul parlamentar încetează la momentul întrunirii legale a Camerelor nou alese. Totuși, în cadrul art. 70 alin. (2) din Constituție se prevăd și alte cazuri de încetare a mandatului parlamentar, precum: demisia, pierderea drepturilor electorale, incompatibilitatea, decesul. Parlamentarii au posibilitatea de a demisiona, atunci în orice moment. În acest caz, el va face o cerere scrisă, adresată președintelului Camerei din care face parte. Acesta din urmă, în cadrul primei ședinței a Camerei, îl va întreba pe parlamentar dacă stăruie în cererea sa, iar în caz afirmativ sau dacă parlamentarul nu se prezintă la respectiva ședință, președintele Camerei va accepta demisia și va declara locul vacant. Totodată, în cadrul regulamentelor celor două Camere, se prevede și o „demisie de drept”. Astfel, parlamentarul care se află într-o situație de incompatibilitate și refuză să demisioneze din funcția care este incompatibilă cu demintatea de parlamentar, va fi considerat că a demisionat din calitatea de senator sau deputat. Tot în cadrul Constituției se mai prevede o situație în care mandatul parlamentarilor încetează înainte de împlinirea celor patru ani. Este vorba despre dizolvarea Parlamentului. Aceasta poate interveni în cazul în care nu există o bună funcționare și colaborare între puterile existente în stat. Dizolvarea Parlamentului poate fi dispusă doar de către Președintele României, după ce, în prealabil, s-a consultat cu președinții celor două Camere, precum și cu liderii grupurilor parlamentare. Într-un asemenea caz, mandatul parlamentarilor va înceta după momentul dizolvării Parlamentului, urmând să se desfășoare noi alegeri parlamentare.
3. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PARLAMENTARILOR
În exercitarea mandatului lor, parlamentarii au o serie de drepturi și îndatoriri, care sunt stabilite prin intermediul Constituției, a regulamentelor celor două Camere, precum și prin intermediul Legii nr. 96/2006, care reprezintă Statutul deputaților și al senatorilor. Prin intermediul acestora, îndeosebi prin drepturile de care beneficiază, parlamentarii își pot desfășura activtatea în mod oportun, ajutând la dezvoltarea și consolidarea unui stat democratic. Așa cum este și normal, în exercitarea mandatului de parlamentar, o persoană beneficiază de anumite drepturi extinse față de persoanele obișnuite. Însă, în acest mod nu se creează o discriminare, parlamentarul fiind însărcinat să exercite o demnitate publică. În literatura de specialitate, se realizează diverse clasificări ale acestor drepturi. Potrivit unui autor sunt posibilie următoarele clasificări:
în funcție de conținut, putem distinge între drepturile și obligațiile care țin de organizarea internă a Parlamentului și cele care le revin în temeiul raportului de reprezentare față de alegători;
în raport de timpul în care pot fi exercitate, se diferențiază între drepturi și îndatoriri pe care parlamentarii le au în cadrul ședințelor și drepturi și îndatoriri care le revin între ședințe;
în funcție de actul normativ care reglementează aceste drepturi și obligații, distingem între drepturi și obligații ce sunt prevăzute de Constituție și drepturi și obligații prevăzute de alte legi și acte normative.
Printre drepturile de care beneficiază deputații și senatorii, regăsim următoarele:
dreptul de a fi ales în structuri parlamentare;
dreptul de a beneficia de o indemnizație;
dreptul de a alege organele de conducere;
dreptul de inițiativă legislativă;
dreptul de a iniția și susține moțiuni simpe sau moțiuni de cenzură;
dreptul de a face declarații politice, de a adresa întrebări, de a face interpelări, precum și alte asemenea intervenții;
dreptul de a solicita întrunirea în sesiune extraodinară a Camerei din care face parte sau a unei structuri de lucru ce aparține acesteia;
dreptul de a sesiza Curtea Constituțională;
dreptul de a cere suspendarea din funcție a Președintelului României, precum și punerea sub acuzare a acestuia, în condițiile prevăzute de Constituția României;
dreptul de a solicita punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, în condițiile prevăzute de Constituția Românei;
dreptul de a exercita controlul parlamentar, în toate formele reglementate de diverse legi și acte normative;
dreptul la cuvând, dreptul de a se exprima liber și dreptul la vot;
dreptul de a avea concedii pentru motive de boală sau pentru interese personale, în condițiile prevăzute de Regulamentul Camerei;
dreptul de a primi diurne, de a li se asigura cazarea, de a beneficia de călătorii gratuite cu trenul, avionul, autobuzul sau vaporul;
Pe lângă aceste drepturi, deputații și senatorii au și o serie de obligații. Principala lor obligație este aceea de a participa la ședințele din care fac parte. În cazul în care nu își îndeplinește această îndatorire principală, legislația prevede anumite sancțiuni de natură pecuniară. Astfel, acel parlamentar care lipsește nejustificat, nu va primi indemnizație, diurnă, precum și alte drepturi bănești, pentru perioada în care a absentat în mod nejustificat. Cu toate acestea, așa cum observăm în practică, parlamentarii lipsesc de numeroase ori de la ședințele Camerei din care fac parte sau de la ședințele Camerelor reunite, fără a suporta consecințe. Pe lângă obligația principală de a participa la ședințele Camerei, parlamentarii mai au și alte îndatorii, precum:
obligația de a respecta procedurile parlamentare;
obligația de a respecta prevederile regulamentului Camerei din care fac parte;
obligația de a menține legătura strânsă cu alegătorii din cadrul circumscripției electorare în care au candidat și au fost aleși.
Pe lângă acestea, nu trebuie uitat faptul că parlamentarii trebuie să se supună dispozițiilor legale, aceștia având obligația de a respecta, ca orice alt cetățean, toate prevederile legale. Așa cum vom vedea în cadrul capitolului următor, parlamentarii nu beneficiază de o imunitate absolută, din punctul de vedere a dreptului penal și procesual penal. În caz de încălcare a obligațiilor ce le revin, față de parlamentari se poate dispune una din următoarele sancțiuni:
avertismentul;
chemarea la ordine;
retragerea cuvântului;
eliminarea din sala de ședință;
interdicția de a participa la lucrările Camerei, pentru o durată de cel mult 15 zile;
excluderea temporară.
Așa cum se poate observa, aceste sancțiuni sunt enumerate în ordine, în funcție de gravitatea lor, de la cea mai puțin gravă până la cea mai severă. Sancțiunile pot fi aplicate de către președintele Camerei sau de către Cameră, în condițiile prevăzute de regulamentul Camerei. La alegerea uneia dintre sancțiunile prevăzute mai sus, se va ține cont de gravitatea faptei. Pentru comiterea unei abateri se va putea dispune doar aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute.
CAPITOLUL III.
PROTECȚIA MANDATULUI PARLAMENTAR
1. ASPECTE INTRODUCTIVE
În exercitarea mandatului parlamentar, senatorii și deputații beneficiază de anumite protecții speciale. Așa cum se arată în literatura de specialitate, procecția mandatului parlamentar se realizează prin intermediul:
regimului privind incompatibilitățile;
imunitatea parlamentară;
independența opiniilor;
drepturile patrimoniale.
Aceste metode de protecție a mandatului parlamentar sunt întâlnite în majoritatea constituțiilor moderne, însă îmbracă o formă diferită. Prin intermediul incompatibilităților încearcă să se asigure o independență în exercitarea mandatului parlamentar. Un autor definește incompatibilitățile ca reprezentând acele reguli prin care se interzice unui parlamentar să exercite, pe durata mandatului său, o altă funcție sau ocupație, atât în scopul garantării independenței sale, cât și pentru a asigura probitatea acestuia. Incompatibilitățile nu trebuie confundate cu ineligibilitățile. În timp ce incompatibilitățile desemnează o situație în care parlamentarul trebuie să aleagă între exercitarea mandatului parlamentar și o altă funcție, în cazul ineligibilității, o persoană nu poate candida pentru funcția de parlamentar, din cauza faptului că ocupă o anumită funcție. Spre exemplu, nu au posibilitatea de a candida pentru un mandat parlamentar membrii activi ai armatei sau magistrații. Potrivit art. 71 din Constituția României, reglementează o serie de incompatibilități între demnitatea de parlamentar și o serie de alte demnități sau funcții: Astfel, se prevede că:
o persoană nu poate fi, în același timp, atât senator, cât și deputat;
calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții publice de autoritatea, cu excepția celei de membru al Guvernului;
prin lege organică se pot stabili și alte incombatibilăți ale parlamentarilor.
Este normal ca o persoană să nu poată ocupa, în același timp, atât un mandat de senator, cât și unul de deputat. Asta pentru că ar fi imposibil să îndeplinească atât obligațiile stabilite pentru deputați, cât și cele prevăzute pentru senatori. Această incompatibilitate începe să funcționeze încă din momentul lansării candidaturii, o persoană având posibilitatea de a candida fie pe lista pentru Camera Deputaților, fie pe lista pentru Senat. În literatura de specialitate se arată faptul că această incompatibilitate privește și membrii supleanți. Totodată, demnitatea de parlamentar este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții publice ce implică exercitarea autorității de stat. Astfel, există incompatibilitatea între demnitatea de senator sau deputat și exercitarea funcției de Avocat al Poporului, de Președinte al României, de magistrat, de judecător al Curții Constituționale etc. Totuși, potrivit Constituției României, parlamentarii pot fi și membrii ai Guvernului. Considerăm că într-o viitoare modificare a Constituției, ar fi de dorit eliminarea acestei excepții. Aceasta, întrucât între Parlament și Guvern există un control reciproc. Alte incompatibilități se vor putea stabili prin intermediul legilor organice. Astfel, dacă se va considera că exercitarea altor funcții ar afecta independența sau probitatea parlamentarilor, prin intermediul legilor organice se vor putea stabili astfel de incompatibilități. În principiu, exercitarea demnității nu este incompatibilă cu exercitarea unor funcții private, cu excepția acelora care ar aduce o încălcare independenței sau probității de care se bucură această demnitate publică. Cu privire la drepturile patrimoniale ale parlamentarilor, trebuie subliniat, în primul rând faptul că aceștia primesc o indemnizație lunară. Pe lâgă această indemnizație lunară, parlamentarii mai beneficiază și de alte drepturi patrimoniale sau facilități, care au scopul de a le asigura independența financiară. Totuși, potrivit regulamentelor Camerelor, există posibilitatea reținerii unei părți din indemnizația lunară, în cazul în care un anumit parlamentar a înregistrat absențe nemotivate la lucrările Camerei din care face parte. De asemenea, în cazul în care față de un parlamentar se dispune aplicarea sancțiunii excluderii temporare de la ședințele Camerei din care face parte, indemnizația sa lunară va fi suspendată pentru această perioadă. În afara indemnizațiilor, parlamentarii beneficiază de dreptul la concediu de odihnă, pe durata vacanțelor parlamentare, precum și dreptul la concedii de boală plătite sau la concediu în interes persoanal, pentru un anumit număr de zile. Aspectele privind imunitatea parlamentară, precum și independența opiniilor vor fi tratate, pe larg, în cadrul secțiunii următoare. Așa cum vom vedea, în prezent, Constituția României reglementează în cadrul aceluiași articol, sub denumirea marginală de „imunintatea parlamentară”, atât aspectele ce țin de independența opiniilor, cât și aspectele ce țin de inviolabilitatea mandatului de parlamentar.
2. IMUNITATEA PARLAMENTARĂ
2.1. ASPECTE GENERALE
Imunitatea parlamentară este o instituție ce ține atât de dreptul de dreptul constituțional, cât și de dreptul parlamentar. Acest fapt este normal, având în vedere faptul că imunitatea parlamentară este un concept reglementat prin intermediul Constituției României, în cadrul art. 72. Însă, aparține și dreptului parlamentar, având în vedere faptul că noțiunea de imunitate parlamentară privește chiar mandatul parlamentar, iar nu persoana parlamentarului. Așadar, se asigură protecția mandatului de parlamentar, iar nu protecția persoanei care exercită această demnitate. Totodată, conceptul de imunitate parlamentară este dezvoltat prin intermediul Statutului deputaților și al senatorilor, precum și prin intermediul regulamentelor celor două Camere. Problema imunității parlamentare este una intens discutată, atât în literatura de specialitate, cât și în cadrul diverselor dezbateri politice. Ca urmare a modificării Constituției României din anul 2003, s-au produs anumite modificări și cu privire la imunitatea parlamentară. Însă, acestea nu au fost de esență, în principiu diferind doar modul de reglementare. Astfel, în prezent, în cadrul art. 72 este reglemantată atât problema inviolabilității mandatului parlamentar, cât și problema imunității parlamentare. În literatura de specialitate, imunitatea parlamentară a fost definită ca reprezentând acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat față de eventualele presiuni sau abuzuri care s-ar comite împotriva persoanei sale. Menirea acestei instituții este aceea de a asigura independența, libertarea și siguranța exercitării drepturilor și a îndatoririlor ce îi potrivit Constituției și legilor. Ceea ce este important de subliniat se referă la cine beneficiază de imunitate. Cu privire la acest aspect, întreaga literatura de specialitate este unanimă și arată faptul că ceea ce se protejează este mandatul parlamentar, iar nu persoana parlamentarului. Așadar, după învestirea în funcția de parlamentar, o persoană va beneficia de anumite imunități, însă aceasta se produce în virtutea rolului pe care îl are acesta, iar nu din cauza persoanei care ocupă respectiva demnitate. Sau altfel spus, imunitatea parlamentară are un caracter obiectiv, iar nu un caracter subiectiv. Parlamentarii beneficiază de un regim de drept diferențiat de cel aplicabil celorlalți cetățeni. Scopul acestei protecții suplimentare de care beneficiază mandatul de parlamentar se datorează necesității funcționării instituției Parlamentului. Astfel, pentru a-și exercita în mod eficient mandatul, parlamentarii trebuie să se bucure de o anumită protecție, care să le confere o încredere sporită. Așa cum se arată, imunitatea reprezintă o responsabilitate și nu un privilegiu. Imunitatea parlamentară este necesară pentru a asigura o independență a puterii legislative fațe de celelalte puteri existente în stat. Această independență nu se poate obține dacă s-ar putea angaja răspunderea unui parlamentar pentru opiniile exprimate sau pentru modul în care această își exercita votul. Tocmai de aceea, aceaste imunități parlamentare, se regăsesc, într-o modalitate sau alta, în toate statele contemporane. Însă, este deosebit de important ca parlamentarilor să li se asigure un anumit grad de imunitate, în așa fel încât să poată să își exercite funcția, iar nu o imunitate absolută, ceea ce ar da naștere unor abuzuri. În cazul în care parlamentarii nu ar beneficia de o anumită protecție, s-ar ajunge ca alte autorități sau persoane să conducă, în fapt, procesul legislativ, întrucât membrii parlamentului ar ajunge să se teamă pentru modul în care își exprimă votul. Parlamentarii, acționând ca reprezentanți ai întregului popor, trebuie să beneficieze de o protecție mai mare decât simplii cetățeni, având în vedere rolul deosebit al acestora în cadrul societăților democratice. Trebuie subliniat faptul că, în România, conceptul de imunitate parlamentară a căpătat o conotație negativă, din pricina a două motive principale, din punctul nostru de vedere. În primul rând, există persoane de rea-credință, care se bucură de o încredere a populației, care au transmis idei greșite cu privire la acest concept. Astfel, s-a ajuns să se creadă că un parlamentar beneficiază de o imunitate absolută, el fiind complet iresponsabil, indiferent ce fapte ar săvârși, pe perioada mandatului de parlamentar. Totodată, și parlamentarii au vina lor, întrucât există persoane care apar în mass-media și transmit, în mod greșit, informații cu privire la faptul că beneficiază de o imunitate mai ridicată decât cea prevăzută de Constituție sau de alte acte normative. Considerăm că populația ar trebui să fie informată corect cu privire la definiția noțiunii de imunitatea parlamentară și îndeosebi cu privire la conținutul acestei noțiuni. Un rol important în informarea corectă a cetățenilor îl are mass-media, îndeosebi televiziunile, care ar trebui să invite mai des în cadrul unor emisiuni specialiști de drept constituțional sau de drept parlamentar, care să explice mecanismele funcționării imunității parlamentare.
2.2. ORIGINEA IMUNITĂȚII
Ideea de imunitate s-a născut acum mai bine de 5.000 ani, în Summer. Aici, celor din ce făcea parte din Sfatul bătrânilor, precum și celor din Sfatul celor apți să poarte arme, li s-au acordat pentru prima dată în istorie imunitate. Primii beneficiau de imunitate având în vedere faptul că erau înțelepți, iar cei din a doua categorie primiseră imunitate datorită rolului deosebit în protejarea cetății. Ulterior, imunitatea unor persoane care exercitau anumite funcții publice a apărut în Roma Antică, precum și în Grecia Antică. Astfel, în Roma, tribunii se bucurau de o procecție specială, în scopul de a-și putea exercita, în mod liber și neîngrădit, funcția deținută. Aceia care încălcau această procecție a tribunilor, putea fi executați. Și în Grecia, înainte de a vorbi poporului de la tribună, oratorii își așezau pe cap o coroană de mirt. În acest fel, ei erau protejați împotriva eventualelor consecințe nevaforabile ce ar fi putut apărea, atunci când ei transmitea anumite mesaje, ca reprezentanți ai cetății. Aceste exemple au reprezentat forme incipiente ale imunității parlamentare. Așa cum se poate observa, anumite persoane beneficiau de anumite protecții speciale, având în vedere rolul lor important pentru buna desfășurare a vieții în cadrul cetăților din Antichitate. Însă, imunitatea parlamentară, în forma cunoscută nouă astăzi a apărut în Anglia medievală, reprezentanții poporului dobândind un statut special. Așadar, Anglia a fost primul stat în care a apărut și s-a cristalizat cel mai important aspect al imunității parlamentare și anume, libertarea de exprimare (freedom of speech). De la acel moment, și până în prezent, această libertate s-a consolidat și a primit valențe tot mai puternice, ajungând în prezent la ceea ce constituțiile moderne reglementează ca fiind lipsa răspunderii juridice pentru voturile și opiniile politice exprimate în exercitarea atribuțiilor parlamentare. Camera Comunelor din cadrul Parlamentului Angliei a fost cea care a dat reușit, după lupte aprige cu Coroana și Camera Lorzilor, dreptul la libertatea de exprimare și protecția împotriva arestărilor abuzive. În Anglia acestea erau considerate (și sunt considerat, așa cum vom vedea în capitolul următor) privilegii ale parlamentarilor. Pe măsură ce rolul Camerei Comunelor s-a consolidat și a devenit o adunare deliberativă, aceste privilegii au fost înscrise în statutul Camerei și fac parte din common law. În cursul anului 1397, Camera Comunelor a adoptat o lege prin care era criticată politica fiscală excesivă a Regelui Richard al II-lea. Thomas Haxey era parlamentarul care inițiase această lege, iar Camera Comunelor adoptase această lege. Acest act al lui Thomas Haxey a fost considerat un act de trădare, fiind judecat pentru comiterea acestei fapte și condamnat la moarte. Haxey a trimis o petiție către Parlament în care solicita anularea condamnării, arătând că un parlamentar nu poate fi condamnat pentru că și-a exercitat libertatea de exprimare. La presiunea Camerei Comunelor, Thomas Haxey a fost iertat, fiind eliberat, acesta fiind considerat primul moment în care s-a făcut aplicarea libertății de exprimare a parlamentarilor. Ulterior, parlamentarii englezi au început să dorească consolidarea libertății de exprimare ca un drept, iar nu ca un privilegiu. Astfel, în anul 1523 , sir Thomas More, Speaker-ul Camerei Comunelor a solicitat expres acordarea acestui drept, ceea ce a însemnat o evoluție a libertății de exprimare de la conceptul de privilegiu, la cel de drept. Într-un final, Parlamentul a reușit să își impună punctul de vedere, astfel că în cursul anului 1689, la momentul adoptării „Bill of Rights”, în cadrul art. 9 din acest act, s-a prevăzut expres faptul că dezbaterile parlamentare sunt protejate împotriva oricărui amestec din afară. În acest fel, s-a reuși o consacrare legislativă a libertății de exprimare a parlamentarilor, ce putea fi opusă oricărei persoane, inclusiv regelui. Parlamentul englez a continuat lupta, dorind să obțină și o protecție mai ridicată a parlamentarilor (așa numitele „freedom from actions” și „freedom from arrest”). Cu alte cuvinte, se încerca completarea libertății de exprimare, cu o interdicție împotriva arestării parlamentarilor. Prin intermediul „The Privilege of Parliament Act” din anul 1603 și The Privilege of Parliament Act din 1737, s-a consolidat inviolabilitatea parlamentarilor. Trebuie subliniat faptul că, în prezent, inviolabilitatea parlamentarilor, ce ar consta în imposibilitatea arestării acestora în cauzele penale nu se mai aplică, existând însă obligația de a înștiința cu privire la acest fapt pe Speaker-ul Camerei. Ulterior, imunitățile parlamentarilor s-au dezvoltat și în cadrul celorlalte state europene, acestea fiind înscrise în acte normative, îndeosebi în contextul revoluțiilor din sec. XVIII-XIX.
2.3. IMUNITĂȚILE PARLAMENTARE ÎN CONSTITUȚIILE DIN ROMÂNIA
În spațiul românesc, reglementarea expresă a imunității parlamentare a avut loc pentru prima dată în anul 1866, ca urmare a intrării în vigoare a Constituției din timpul domniei lui Carol I. Aceasta a fost și prima Constituție veritabilă a României. Așa cum vom observa, de la 1866 și până în prezent, reglementarea expresă a imunităților parlamentare a fost o constantă a tuturor Constituțiilor României. Chiar și legile fundamentale adoptate în perioada comunistă prevedea aceste imunități. Potrivit art. 51 din Constituția de la 1866: „Nici unul din membrii uneia sau celei-alte Adunari nu pote fi urmarit sau prigonit pentru opiniunile si voturile emise de densul in cursul esecritiului mandatului seu”. Prin intermediul acestui articol, în România se reglementa expres libertatea totală de exprimare a parlamentarilor ce se aflau în exercițiul mandatului său. Potrivit art. 52 din Constituția de la 1866: „Nici un membru al uneia sau celei-alte Adunari, nu pote in timpul sesiunei, sa fie nici urmarit, nici arestat in materie de represiune, de cat cu autorisatiunea Adunarii din care face parte, afara de casul de vina vedita. Detentiunea sau urmarirea unui membru al uneia sau celei-alte Adunari este suspendata in tot timpul sesiunei, deca Adunarea o cere”. Prin acest articol se reglementa inviolabilitatea parlamentarului aflat în exercițiul mandatului, însă doar pentru perioada unei sesiuni. Constituția de la 1923 prevedea, în cadrul art. 54 că „Nici unul din membrii uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opiniunile și voturile emise de dânsul în cursul exercițiului mandatului său”, iar în art. 55 se prevedea că „Nici un membru al uneia sau celeilalte Adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie nici urmărit, nici arestat în materie de represiune, decât cu autorizarea Adunării din care face parte, afară de cazul de flagrant delict. Dacă a fost arestat preventiv sau urmărit în timpul când sesiunea erà închisă, urmărirea sau arestarea trebuiesc supuse aprobării Adunării din care face parte, îndată după deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare. Detențiunea sau urmărirea unui membru al uneia sau celeilalte Adunări este suspendată pe tot timpul sesiunii, dacă Adunarea o cere”. Așa cum se poate observa, nu există deosebiri fundamentale între modul de redactare a imunităților parlamentarilor din cadrul Constituției de la 1923 și din cadrul Constituției de la 1866. Constituția de la 1938 a păstrat tradiția în ceea ce privea modul de reglementare a imunităților parlamentare. Conform art. 56 „Niciunul din membrii uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit pentru opiniunile și voturile de el emise în cursul exercițiului mandatului”, iar potrivit art. 57 „Niciun membru al uneia sau a celeilalte Adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie urmărit sau arestat pentru vine penale, decât cu autorizarea Adunării din care face parte, afară de cazul de flagrant delict.
Detențiunea sau urmărirea vreunuia din membrii Adunărilor este suspendată în tot timpul sesiunii, dacă Adunarea o cere”. Constituția de la 1948 (Constituție adoptată sub regimul comunist), arată în cadrul art. 59 că „ Niciun deputat nu poate fi reținut, arestat sau urmărit, fără autorizarea Marii Adunări Naționale a R. P. R., în timpul sesiunilor, sau a Prezidiului Marii Adunări Naționale a R. P. R., între sesiuni, pentru orice fapte penale, afară de cazurile de flagrant delict, când se va cere de îndată aprobarea Marii Adunări Naționale a R. P. R. sau a Prezidiului Marii Adunări Naționale a R. P. R.”. Așa cum se poate observa, în primul rând, Constituția de la 1948 nu mai prevedea libertatea de exprimare a parlamentarilor, neexitând un text constituțional care să prevadă că aceștia nu răspund pentru opiniile și voturile exprimare în exercitarea mandatului parlamentar. De asemenea, se remarcă faptul că se vorbește doar despre inviolabilitatea deputaților. Acest fapt este normal, având în vedere că în perioada comunistă, în România a funcționat un Parlament unicameral. Nici celelalte două Constituții adoptate în perioada regimului comunist nu au adus modificări semnificative cu privire la imunitățile de care se bucurau parlamentarii. Astfel, potrivit art. 34 din Constituția de la 1952 „Niciun deputat al Marii Adunări Naționale nu poate fi trimis în judecată și nu poate fi arestat fără încuviințarea Marii Adunări Naționale, în timpul sesiunilor, iar între sesiuni – a Prezidiului Marii Adunări Naționale”, iar conform art. 61 din Constituția de la 1965 „Nici un deputat al Marii Adunări Naționale nu poate fi reținut, arestat sau trimis în judecată penală, fără încuviințarea prealabilă a Marii Adunări Naționale în timpul sesiunii, iar între sesiuni, a Consiliului de Stat. Numai în caz de infracțiune flagrantă, deputatul poate fi reținut fără această încuviințare”. Constituția de la 1991, prima adoptată după căderea regimului comunist, în cadrul art. 69 prevedea că ” (1) Deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată, penală ori contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție.
(2) În caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reținut și supus percheziției. Ministrul justiției va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”. De asemenea, în cadrul art. 70 se prevedea că „Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Așa cum se poate observa, prin intermediul Constituției de la 1991, s-a revenit la modul de reglementare a imunităților parlamentare anterior perioadei comuniste. Astfel, pe lângă inviolabilitatea parlamentarului, se prevede expres și faptul că acesta beneficiază de independența opiniilor. Constituția adoptată în anul 1991 a fost modificată în urma referendumului național ce s-a desfășurat în anul 2003. Modificările au vizat și imunitățile parlamentare. Astfel, în prezent, art. 72 din Constituția modificată dispune „(1) Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. (2) Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. (3) În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.” Se poate observa că, între textul inițial al Constituției de la 1991 și textul în forma modificată există anumite deosebiri. În primul rând, se remarcă faptul că, în prezent, atât inviolabilitatea mandatului parlamentar, cât și independența opiniilor sunt reglementate în cadrul aceluiași articol, în cadrul unor alineate diferit. De asemenea, la momentul actul, față de momentul adoptării Constituției de la 1991, parlamentarii pot fi trimiși în judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile exprimate, fără a fi necesară vreo autorizare a Camerei din care aceștia fac parte. Dacă aceste schimbări sunt sau nu oportune, vom observa în cadrul subsecțiunii următoare, în care vom analiza conținutul imunităților parlamentare.
2.4. FORMELE IMUNITĂȚII PARLAMENTARE
2.4.1. Aspecte introductive
Există două categorii de imunități parlamentare: primele sunt caracterizate prin inexistența răspunderii (irresponsabilite), care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce privește activitatea legată de exercitarea mandatului său (discursuri, opinii, vot); cele din a doua categorie, denumite și inviolabilități, cuprind reguli speciale privind reținerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care deputații sau senatorii sunt învinuiți de crime sau delicte. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva unor abuzuri, unor urmăriri judiciare nejustificate, arbitrare, declanșate de către executiv sau adversari. Regulile cuprinse în Constituția României la art. 72, așa cum a rezultat acest text în urma revizuirii Constituției asigură imunitatea parlamentară atât în sensul protecției deputaților și senatorilor împotriva urmăririlor judiciare abuzive, cât și al garantării libertății de gândire și acțiune a acestora. Alin. (1) al art. 72 din Constituție arată că nici un deputat sau senator nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dând astfel expresie inexistenței răspunderii parlamentarului. Următoarele două alineate precizează condițiile în care se asigură membrului parlamentului inviolabilitatea pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Astfel, senatorii și deputații pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru astfel de fapte, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte. Aceste măsuri procesuale pot fi luate numai după ascultarea celui în cauză. Trebuie precizat aici și faptul că imunitatea parlamentară a fost restrânsă prin revizuirea textului constituțional doar la domeniul penal, fiind eliminate din cuprinsul protecției juridice aspectele ce se refereau la răspunderea contravențională. Prin revizuirea Constituției s-au adăugat și unele precizări necesare din punct de vedere procesual. Astfel, urmărirea și trimiterea în judecată penală a membrilor parlamentului se pot face numai de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, iar competența de judecată revine doar acestei instanțe supreme. Excepție de la aceste reguli se face doar în cazul infracțiunilor flagrante, când deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției și fără încuviințarea prealabilă a respectivei Camere, dar Ministrul Justiției este obligat să îl informeze neîntârziat pe președintele Camerei cu privire la măsurile luate. În cazul în care plenul Camerei va constata că nu există temeiuri pentru luarea măsurii arestării unui membru al său va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Potrivit dispozițiilor regulamentare cererea de reținere, arestare sau percheziție se adresează președintelui Camerei de către ministrul justiției. Președintele Camerei o aduce la cunoștința deputaților sau senatorilor în ședință publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice spre examinare. Comisia va stabili dacă sunt motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret, a cel puțin jumătate plus unu din membrii săi. Comisia poate solicita ministrului justiției documentele necesare, acesta având obligația de a le pune la dispoziție. În caz de refuz, comisia se adresează Camerei. Comisia întocmește un raport care se înaintează grupului parlamentar din care face parte parlamentarul. În fine, trebuie adăugată regula potrivit căreia cererile privind ridicarea imunității parlamentare se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.
2.4.2. Conținutul imunităților parlamentare
Imunitatea parlamentară este cunoscută, studiată și legiferată sub două forme și anume:
lipsa răspunderii juridice;
inviolabilitatea parlamentarului.
Iresponsabilitatea și inviolabilitatea sunt prevăzute de Constituție în art. 72 având ca obiect asigurarea independenței opiniilor și imunitatea parlamentară. Sub aspect științific, însă, atât iresponsabilitatea pentru voturile și opiniile exprimate, cât și inviolabilitatea parlamentarului fac parte din categoria imunităților parlamentare. Într-o redactare anterioară celei în vigoare Regulamentul Camerei Deputaților și cel al Senatului prevedeau că imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputaților împotriva urmăririlor judiciare și garantarea libertății de gândire și acțiune a acestora. Este adevărat că iresponsabilitatea și inviolabilitatea sunt imunități parlamentare diferite, dar ceea ce le unește este caracterul lor de măsuri de protecție contra amenințărilor sau altor acte de represiune la care ar putea fi supuși parlamentarii din partea unei autorități, organizații sau altei persoane. Ele definesc o garanție ce privește, în ultimă analiză, mandatul Camerelor, nu doar al fiecărui parlamentar în parte, îndeplinirea de către Parlament a competenței și rolului său constituțional. De aceea, imunitatea parlamentară nu constituie un privilegiu, contrar egalității cetățenilor în fața legii și interdicției privilegiilor, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituție. Ea este consecința unui imperativ al statutului constituțional al Parlamentului și al principiului potrivit căruia parlamentarii sunt în serviciul poporului. O democrație pluralistă nu poate exista fără asigurarea independenței și demnității reprezentanței naționale. Este și motivul pentru care imunitatea parlamentară are caracter imperativ, nu constituie un simplu drept subiectiv al parlamentarului la care el ar putea renunța. Ea este de ordine publică și, deci, poate fi invocată din oficiu și oricând, nu doar de cel interesat, făcând parte din statutul parlamentarului care, la rândul său, este de ordine publică.
Lipsa răspunderii juridice
În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală, libertate de gândire și acțiune, astfel încât mandatul să fie exercitat eficient. Specificul muncii parlamentare presupune participarea la dezbateri, exprimarea de opinii, luări de atitudine (deseori critice), participarea lor la vot (deseori deschis). Pentru ca această participare să fie reală, parlamentarul trebuie să aibă siguranța că poziția sa deschisă, principială, nu-l va expune unor urmări juridice. Întrucât are ca scop garantarea independenței opiniilor, lipsa răspunderii juridice constă din interdicția, prevăzută de art. 72 din Constituție, de tragere la răspundere juridică a deputaților sau senatorilor pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului lor. Deci ea apără pe parlamentar în considerarea actelor săvârșite în exercițiul mandatului său, cum sunt votul, amendamentele, luările de cuvânt, întrebările și interpelările, rapoartele și avizele prezentate din partea comisiei din care face parte etc. Cu alte cuvinte, iresponsabilitatea privește actele intrinseci mandatului, nu cele extrinseci exercițiului acestuia, urmărind să apere libertatea de expresie și de decizie a parlamentarului. De aceea, în mod necesar, ea este absolută, atât în sensul că nu poate fi ridicată, cât și în cel că se referă la toate actele de exercitare a mandatului parlamentar și la toate formele de răspundere juridică. De asemenea, ea este perpetuă, apărând pe parlamentar nu numai pe perioada mandatului, ci și după aceea. Ceea ce excede, însă, exercițiului mandatului nu intră sub incidența acestei imunități. Parlamentarul nu este peste lege. Art. 16 alin. (2) din Constituție prevede expres că „Nimeni nu este mai presus de lege”. De aceea, actele parlamentarului ce nu sunt în exercițiul funcției sale pot atrage răspunderea lui, cum ar fi opiniile exprimate în presă, televiziune, radio, discursuri la reuniuni publice – deoarece exercitarea mandatului este la Parlament, în organele sale de lucru, sau la tribuna acestuia, în îndeplinirea unei misiuni, stabilite de Camere etc, – incitarea la violență sau conducerea unei manifestări având ca scop violarea ordinii publice, proferarea de insulte – libertatea luptei politice implicând confruntarea de idei și argumente – traficul de voturi sau traficul de influență, în general actele private. În asemenea situații i se aplică dreptul comun. Prin extrapolare, considerăm că iresponsabilitatea acoperă și pe cei ce informează asupra celor întâmplate la Parlament dar numai în măsura în care o fac cu bună credință și nu cu scop de agitație, prin reluarea tendențioasă a unor dezbateri și deformarea lor. Garantarea independenței opiniilor în confruntarea politică din Parlament nu-i un privilegiu, astfel încât nu poate legaliza un abuz. De aceea, iresponsabilitatea juridică pentru votul și opiniile exprimate nu exclude răspunderea disciplinară pentru încălcarea regulamentelor, răspunderea politică a parlamentarului și nici răspunderea sa penală sau civilă pentru săvârșirea unor fapte străine mandatului pe care îl exercită. În schimb, ea privește actele săvârșite de parlamentar în incinta Parlamentului cât și în afara ei, dar în exercițiul unei însărcinări stabilite de Camere. Din cele arătate, rezultă că iresponsabilitatea este o imunitate de fond, întrucât privește actele intrinseci mandatului și funcțională, întrucât privește exercițiul acestuia. Ea se referă la orice fel de răspundere: penală, civilă, contravențională etc, chiar dacă prin acțiunile sale aduce prejudicii sau aceste acțiuni ar putea fi considerate infracțiuni.
Inviolabilitățile
Spre deosebire de iresponsabilitate, inviolabilitatea este o imunitate de procedură și se referă exclusiv la răspunderea penală și la cea contravențională dacă implică trimiterea în judecată sau aplicarea unei sancțiuni privative de libertate. Este un aspect al imunității parlamentare; ea protejează mandatul dar și parlamentarul împotriva urmărilor penale sau contravenționale, pentru acțiuni străine mandatului, abuzive sau vexatorii. Potrivit art. 72 din Constituție: „(2) Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru faptele care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține înaltei Curții de Casație și Justiție. (3) în caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”. În general, inviolabilitatea parlamentară se referă numai la faptele străine exercitării mandatului. Ea are ca scop să împiedice ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-și exercita funcția ca urmare a unor urmăriri represive și arbitrare, inspirate din motive politice. Deci, inviolabilitatea nu suprimă represiunea, ci întârzie momentul urmăririi penale și judecătorești, pentru săvârșirea unei infracțiuni sau contravenții, în scopul de a nu abate un parlamentar de la exercitarea funcției sale. Ea este, deci, temporară, adică pe durata exercitării mandatului. Dacă ar fi perpetuă, s-ar transforma într-un privilegiu care, prin natura lui, este ireconciliabil cu democrația, cu libertatea și cu responsabilitatea inerentă demnității umane. Deci inviolabilitatea nu implică iresponsabilitatea. De aceea, așa cum s-a arătat, ea este o imunitate de procedură, nu de fond, întrucât întârzie declanșarea procedurii represive și, deci, suspendă cursul acțiunii penale sau contravenționale potrivit adagiului contra non valentum agere non curit prescriptio. Totodată, Camerele Parlamentului pot ridica imunitatea, încuviințând reținerea, arestarea sau percheziția. De asemenea, potrivit alin. (3) al art. 72 din Constituție, în caz de infracțiune flagrantă parlamentarul poate fi reținut și supus percheziției, ministrul justiției fiind însă obligat să informeze neîntârziat președintele Camerei astfel încât plenul Camerei să poată dispune revocarea măsurii dacă va aprecia că nu e întemeiată. Situația specială a infracțiunilor flagrante se justifică prin aceea că în asemenea ipoteză, în general, orice dubiu cu privire la mașinațiuni politice oculte dispare. Infracțiunea flagrantă este, de regulă, evidentă.
Ridicarea imunității este de competența plenului Camerei care, în acest scop, va trebui să aprecieze dacă măsura este serioasă, adică are în vedere fapte determinate, și loială, adică nu e inspirată din motive politice. De aceea, Camera nu are a se pronunța asupra calificării juridice sau a temeiniciei imputației, întrucât ar însemna să impieteze asupra independenței autorității judecătorești. În principiu, imunitatea parlamentară fiind regula și ridicarea ei excepția, cererea de încuviințare a declanșării represiunii penale sau contravenționale ar trebui respinsă cât timp nu există serioase motive pentru a fi acceptată. În orice caz, autorizarea urmăririi prin ridicarea imunității este întotdeauna specializată. Ea are în vedere numai faptele pentru care a fost cerută și aprobată. Pentru alte fapte, parlamentarul este apărat de inviolabilitate fiind, deci, necesară o nouă încuviințare. Întrucât, așa cum s-a arătat, ridicarea imunității nu are nici o semnificație asupra calificării juridice a faptei, ea nu are valoarea unei prezumții de vinovăție. Este o altă consecință a faptului că inviolabilitatea reprezintă o imunitate de procedură, nu de fond. Pentru același motiv, refuzul de a încuviința măsurile solicitate nu are semnificația unei prezumții de nevinovăție. Încuviințând sau respingând cererea, Camerele Parlamentului nu se transforma într-un organ de jurisdicție. Ele nu „spun dreptul”, ceea ce este un atribut exclusiv al instanței de judecată, întrucât competența lor privește exercițiul mandatului, fiind îndreptățite numai să aprecieze dacă urmărirea este suficient de motivată pentru a justifica întreruperea acestui exercițiu. După cum arăta Jean Gicquel, inviolabilitatea asigură integritatea fizică a reprezentanței naționale. Potrivit art. 109 alin. (2) din Constituție, Camerele Parlamentului au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor iar, potrivit art. 71 alin. (2) din Constituție, calitatea de parlamentar nu este incompatibilă cu aceea de membru al Guvernului. Cererea de urmărire penală – implică și ridicarea imunității care, însă, se poate face numai potrivit procedurii parlamentare specifice pentru adoptarea acestei măsuri. Într-un sens larg, tot o măsură de protecție este și competența Înaltei Curții de Casație și Justiție de a judeca faptele penale și contravenționale ale parlamentarilor după ridicarea imunității parlamentare.
CAPITOLUL IV.
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
În cadrul prezentului capitol vom discuta despre modul în care se aplică imunitățile parlamentare în cadrul altor state, pentru a observa dacă existe deosebiri fundamentale față de modul de aplicare a acestora în dreptul constituțional din România. În ultima parte a acestui capitol vom vedea și anumite propuneri de modificare a Constituției României, în materia imunităților parlamentare.
1. IMUNITĂȚILE PARLAMENTARE ÎN DREPTUL COMPARAT
Bineînteleș, nu doar Constituția României reglementează în mod expres imunitățile de care se bucură parlamentarii, în vederea exercitării în mod optim a exercitării mandatului parlamentar încredințat de către popor.
1.1. FRANȚA
Potrivit art. 26 din Constituția Franței, revizuită în anul 2008:
„1.Niciun membru al Parlamentului nu poate fi pus sub urmărire penală, cercetat, arestat, deținut sau judecat pentru opiniile sau voturile exprimate în exercitarea atribuțiilor sale. 2. Niciun membru al Parlamentului nu poate face obiectul, în materie criminală sau corecțională, unei arestări sau supus oricărei alte măsuri privative sau restrictive de libertate, decât cu autorizarea Biroului adunării din care face parte. Această autorizare nu este necesară în caz de infracțiune comisă în flagrant delict sau de condamnare definitivă. 3. Pe durata sesiunii, arestarea, măsurile privative sau restrictive de libertate ori urmărirea penală a unui membru al Parlamentului sunt suspendate. Dacă acest lucru este solicitat, Camera interesată se reunește de drept în ședințe suplimentare pentru a permite, dacă este cazul, aplicarea alineatului menționat mai sus” De asemenea, potrivit art. 27 alin. (1) din Constituția Franței, mandatul imperativ este nul. Așa cum se poate observa, modul de reglemere al imunităților parlamentare în Constituția Franței este foarte asemănător cu imunitățile parlamentare reglementate de Constituția Franței. În dreptul constituțional francez s-a arătat că necesitatea protejării mandatului parlamentar rezidă din faptul că acesta trebuie exercitat în mod liber, fără a exista posibilitatea ca independența mandatului parlamentar să fie limitată prin acțiuni ale executivului sau puterii judecătorești. În doctrina constituțională franceză s-a arătat faptul că imunitățile parlamentare îmbracă două forme:
iresponsabilitatea pentru voturile și propunerile efectuate în exercitarea mandatului;
inviolabilitatea.
Iresponsabilitatea are un caracter absolut, ea asigurând libertatea de exprimare a parlamentarului și permițându-i acestuia să își exprime propriile convingeri. Cu toate acestea, iresponsabilitatea nu semnifică o imunitate totală a parlamentarului, având în vedere faptul că aceasta funcționează doar pe durata mandatului și doar în limitele stabilite de Constituție. Cu alte cuvinte, după finalizarea mandatului, persoana care a exercitat mandatul nu va răspunde pentru modul în care și-a exercitat mandatul, însă va putea răspunde pentru faptele comise după momentul încetării mandatului parlamentar. La fel ca și în Constituția României, Constituția franceză reglementează și inviolabilitatea. Prin aceasta, parlamentarii nu pot fi arestați sau supuși altor măsuri privative sau restrictive de libertate, decât cu autorizarea Camerei din care fac parte. Așadar, parlamentarii francezi sunt apărați împotriva tututor măsurilor preventive care se pot dispune în cursul fazei de urmărire penală. Cu toate acestea, nu există niciun impediment pentru a se putea dispune arestarea sau o măsură preventivă în caz de crimă (cea mai gravă formă de infracțiune reglementată de dreptul penal francez), în caz de flagrant ori în cazul în care a intervenit o condamnare definitivă. Mai mult, nu se poate dispune detenția, o măsură privativă sau restrictivă de drepturi și nici măcar începerea urmăririi penale, în cursul sesiunilor parlamentare, pe această durată aceste măsuri fiind suspendate. Cu toate acestea, dacă există o solicitarea expresă, Adunarea din care face parte parlamentarul cu privire la care se solicită dispunerea unei astfel de măsuri, se va reuni în cadrul unor ședințe parlamentare și va dispune cu privire la solicitarea primită. Așa cum se poate observa, Constituția Franței asigură un plus de protecție mandatului parlamentar față de Constituția României. Aceasta pentru că, potrivit Constituției franceze, în exercitarea mandatului parlamentar, persoana care ocupă funcția de parlamentar este protejat împotriva oricărei măsuri preventive, în timp ce, Constituția României asigură doar protecție împotriva acelor măsuri preventive cu caracter privativ de libertate. Mai mult, așa cum am arătat, în Franța, pe durata sesiunilor parlamentare, măsurile ce se pot dispune împotriva parlamentarilor se suspendă. La fel ca și în România, și în Franța, imunitățile acordate de Constituție se referă la mandatul parlamentar, iar nu la persoana parlamentarului.
1.2. SPANIA
În Constituția Spaniei, imunitatea parlamentară este reglementată în cadrul art. 71 din Constituție. Potrivit acestuia:
”1. Deputații și senatorii se bucură de inviolabilitate pentru opiniile exprimate în exercitarea atribuțiilor lor. 2. Pe durata mandatului, deputații și senatorii se bucură totodată de imunitate și nu pot fi arestați decât în caz de flagrant delict. Aceștia nu pot fi inculpați și nici trimiși în judecată, fără autorizarea prealabilă a Camerei din care fac parte. 3. În cadrul procedurilor penale împotriva deputaților și senatorilor, instanța competentă este Secția Penală a Curții Supreme.”
De asemenea, conform art. 67 pct. 2 din Constituția Spaniei, se arată faptul că parlamentarii nu sunt ținuți de un mandat imperativ. Așadar, Constituția Spaniei reglementează trei forme ale imunității:
inviolabilitatea (art. 71-1);
imunitatea (art. 71-2);
privilegiul de jurisdicție (art. 71-3).
Așa cum se poate observa, textul constituțional spaniol, în privința imunităților, se aseamănă destul de mult cu textul din Constituția României. Cu toate acestea, se poate observa faptul că, prin intermediul Constituției Spaniei, se asigură o protecție suplimentară mandatului parlamentar. Parlamentarii spanioni nu pot fi nici măcăr inculpați sau trimiși în judecată fără autorizarea prealabilă a Camerei din care fac parte. În plus, aceștia nu pot fi arestați fără autorizarea prealabilă a Camerei din care fac parte și beneficiază și de o protecție absolută pentru opiniile exprimare și voturile efectuate în exercitarea mandatului parlamentar. Potrivit unei decizii a Tribunalului Constituțional din Spania, s-a decis faptul că instanța de contencios constituțional are competența de a controla, din punctul de vedere al conformității cu prevederile Constituției, toate actele Congresului Deputaților și ale Senatului. Așadar, Tribunalul Constituțional are competența de a verifica și constituționalitatea deciziilor prin care Camera competentă a dispus cu privire la solicitarea privind obținerea unei autorizări prealabile privind anumite măsuri procesuale privind un anumit parlamentar.
3.3. GERMANIA
Conform art. 47 din Constituția Germaniei, care vorbește despre imunitățile de care beneficiază membrii Bundestag (una din cele două camere ale Parlamentului):
„ 1. Un membru nu poate fi niciodată supus procedurilor judiciare sau acțiunii disciplinare ori tras la răspundere în orice alt mod în afara Bundestagului, pentru un vot exprimat sau pentru orice discurs ori dezbatere în Bundestag sau în oricare dintre comisiile acestuia. Această dispoziție nu se aplică declarațiilor defăimătoare. 2. Un membru nu poate fi judecat sau arestat pentru o infracțiune pasibilă de pedeapsă, fără acordul Bundestagului, excepție făcând cazul când acesta este arestat în timpul comiterii infracțiunii sau în ziua următoare. 3. Acordul Bundestagului este necesar și pentru orice restrângere a libertății persoanei unui membru sau pentru inițierea procedurilor împotriva unui membru, în baza articolului 18. 4. Orice procedură penală sau orice procedură inițiată în baza articolului 18 împotriva unui membru și reținerea sau altă restrângere a libertății persoanei sale sunt suspendate la cererea Bundestagului”.
În esență, Constituția Germaniei reglementează două forme ale imunității parlamentare:
iresponsabilitatea pentru voturile exprimate și discursurile avute în cadrul Bundestagului, cu excepția cazului în care acelor declarații cu caracter defăimător pentru alte persoane;
inviolabilitatea, ce se transpune prin necesitatea acordului Bundestagului pentru a se putea dispune luarea unei măsuri de restrângere a libertății unui membru ori pentru a se putea dispune trimiterea în judecată a acestuia.
Cu toate acestea, o singură metodă de protecție a mandatului parlamentar funcționează în mod real, respectiv cea privind iresponsabilitatea pentru voturile exprimate și discursurile din cadrul Bundestagului. Aceasta pentru că, în ceea ce privește inviolabilitatea, practica parlamentară din ultima perioadă este în sensul în care, la începutul fiecărei sesiuni parlamentare, se adoptă o hotărâre de către membrii Bundestag, prin care se decide să se aprobe în mod automat orice solicitare de ridicare a imunității parlamentare, fără a mai exista o analiză a dosarului privind pe parlamentarul în cauză. Așadar, în practică, dreptul constituțional german conferă o protecție mai redusă membrilor Bundestag decât Constituția României.
2. JURISPRUDENȚĂ C.E.D.O.
În cadrul acestei secțiuni vom analiza o decizie recentă a Marii Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului, în care a fost analizată problema imunității parlamentare în cadrul unui stat european. Este vorba despre Hotărârea Kart c. Turciei din 3 decembrie 2009. În fapt, reclamantul era inculpat în două dosare penale, înainte de a deveni parlamentar. La momentul dobândirii statutului de parlamentar, ambele cauze s-au suspendat (una în faza de urmărire penală, iar cealaltă în cursul judecății), având în vedere dispozițiile Constituției Turciei cu privire la inviolabilitatea mandatului parlamentar, precum și dispozițiile Codului de procedură penală din Turcia. Reclamantul a înaintat un memoriu Parlamentului, prin care solicita ridicarea imunității parlamentare, pentru a putea fi judecat, invocând dreptul la un proces echitabil. În motivarea memoriului, acesta a arătat faptul că imunitatea acordată de Constituție are rolul de a proteja independența parlamentarilor în exercitarea mandatului, iar nu pentru a reprezenta o cauză de nepedepsire a acestora. Mai mult, acesta a arătat faptul că imunitatea parlamentară are un caracter relativ și temporar. Dosarele privind cererea de ridicare a imunității au rămas pe rolul Adunării generale timp de mai bine de doi ani, până la încheierea primului mandat, în acest interval ele nefiind analizate. Între timp, reclamantul a dobândit un al doilea mandat parlamentar. Având în vedere dispozițiile Constituției Turciei, niciun parlamentar asupra căruia planează suspiciunea că ar fi comis o infracțiune, înainte sau după momentul alegerii sale în cadrul organului legislativ, nu poate fi arestat, interogat, deținut sau deferit justiției, cu excepția cazului în care Adunarea Națională a dispus ridicarea imunității acestuia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând cauza a arătat faptul că nu ține de competența sa să facă o analiză in abstracto privind compatibilitatea dintre regimul imunităților parlamentare din Turcia și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, Curtea a arătat faptul că este de competența ei să analizeze in concreto, dacă a fost încălcat dreptul reclamantului de a avea acces la un tribunal, în maniera în care acest drept este reglementat în cadrul art. 6 alin. (1) din Covenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis faptul că, întârzierea procedurii parlamentare cu privire la ridicarea imunității parlamentare este de natură a afecta dreptul reclamantului de a vedea cauza sa judecată de o instanță. Totuși, această întârziere nu este de natură a încălca însăși esența dreptului de a avea acces la un tribunal. Aceasta întrucât, având în vedere și faptul că, pe durata suspendării cauzelor penale din pricina imunității parlamentare se suspendă și durata cursului prescripției răspunderii penale, imunitatea parlamentară reprezintă un obstacol procedural cu caracter temporar, obstacol care însă nu anulează dreptul persoanei de a beneficia de soluționarea definitivă a cauzei sale. Totodată, Curtea a arătat că reclamantul nu poate renunța la beneficiul inviolabilității, reglementat în scopuri clar definite de Constituția Turciei, arătând faptul că o renunțare individuală la imunitatea parlamentară nu poate produce aceleași efecte ca o decizie a Adunării parlamentare prin care s-ar dispune ridicarea imunității parlamentare. În concluzie, Curtea Europeană a apreciat faptul că, raportat la circumstanțele concrete ale prezentei spețe, neridicarea imunității parlamentare de către Adunarea parlamentară nu a adus o încălcare dreptului de acces la un tribunal, în modul în care este reglementat acesta prin prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, neexistând o disproprție între această măsură și scopul legitim care a condus la adoptarea unei astfel de soluții din partea Parlamentului. În cadrul opiniilor separata formulate la această hotărâre importantă pronunțată de C.E.D.O., judecătorii arată faptul că, din motivarea și soluția oferite acestei cauze, reiese faptul că o persoană nu poate beneficia în același timp de două drepturi fundamentale: dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial și de a fi judecat într-un termen rezonabil și dreptul fundamental de a fi ales în cadrul Parlamentului. Cu alte cuvinte, o persoană trebuie să aleagă doar unul dintre aceste două drepturi, nefiind posibilă exercitarea lor simultană.
Având în vedere atât dispozițiile constituționale ale altor state europene, așa cum am arătat în cadrul acestui capitol, precum și jurisprudența C.E.D.O., nu considerăm că, în prezent, Constituția României, în forma revizuită în cursul anului 2003 stabilește superimunități pentru persoanele care exercită un mandat parlamentar. Observăm faptul că, într-o manieră asemănătoare se asigură protecția mandatului parlamentar și în alte țări europene. Așadar, nu considerăm că, într-o viitoare revizuire a Constituției României ar trebui să se intervină asupra conținutului imunității parlamentare. Cel mult, pentru a nu mai exista interpretări greșite a textelor constituționale, s-ar putea ca cele două forme ale imunității parlamentare, respectiv iresponsabilitatea și inviolabilitatea, să fie reglementate în cadrul unor articole distincte.
CONCLUZII
Parlamentul este oglinda fidelă a istoriei și prezentului națiunii, face parte integrantă din aceasta, se înscrie în speranțele națiunii cu valorile și limitele acesteia. Parlamentul nu este și nu poate fi ceva exterior aluatului din care rezultă. Categorie juridico-statală universală, parlamentul se regăsește în concret ca Parlament al unei anumite țări. Tocmai în această ipostază el se prezintă cu trăsături și dimensiuni proprii, specifice, particulare. Rezultă, fără putință de tăgadă, un mare adevăr. Atunci când formulăm la adresa parlamentului critici sau laude, acestea ni se adresează chiar nouă, electoratul României. Nu trebuie să uităm nici o clipă că parlamentul este coloana vertebrală a statului de drept, democratic și pluralist. Fără parlament reprezintă o simplă iluzie, după cum fără opoziție parlamentul devine o jalnică înșelătorie. Parlamentul constituie practic un pilon necesar al edificiului unei vieți publice democratice, cel mai necesar dintre toate lucrurile bune și rele ce ne aparțin nouă oamenilor în perspectiva dezvoltării națiunii. Poate nu atât sistemul de alegere și compoziția politică a Parlamentului sunt cauza unei neîmpliniri ale vieți parlamentare românești. Dar totuși și aici s-ar putea realiza o calitate sporită, prin conștientizarea electoratului care va putea să întrevadă dacă aleșii au capacitatea de a se ridica la înălțimea demnităților pe care le vor exercita. Viața parlamentară românească poate fi sprijinită eficient și de către presă. Raporturile parlament-presa trebuie să fie întemeiate pe adevăr și pe respectul reciproc, trebuie să se realizeze într-un climat de demnitate și responsabilitate. Speculațiile ieftine, stilul exagerat caustic și critic, uneori lipsa responsabilității profesionale, sunt departe de ideea de perfecționare. Așa cum am observat pe parcursul prezentei lucrări, Constituția României reglementează două forme ale imunității parlamentare: lipsa răspunderii juridice, cu privire la voturile și opiniile exprimate în cursul exercitării mandatului de parlamentar și inviolabilitatea, ce se manifestă prin imposibilitatea supunerii unui parlamentar la o măsură privativă de libertate, fără a exista autorizarea prealabilă a Camerei din care face parte. Având în vedere aceste aspecte, nu considerăm că putem discuta despre superimunități de care s-ar bucura parlamentarii români. Nu există niciun impediment în ceea ce privește trimiterea în judecată a unui parlamentar sau condamnarea sa definitivă, așa cum se prevede în cazul altor Constituții ale statelor europene. Nu vedem de ce este necesar ca un parlamentar să fie arestat preventiv, anterior momentului condamnării definitive. Într-adevăr, așa cum vedem în practica judicară, deși Codul de procedură penală stabilește faptul că măsura arestului preventiv e o măsură excepțională, putem afirma faptul că arestul preventiv este cea mai întâlnită măsură preventivă, uneori chiar nejustificat. Dar, de la imposibilitatea de a dispune o astfel de măsură preventivă privativă de libertate și până la a discuta de superimunități parlamentare este o cale lungă. Tocmai de aceea, ar fi de dorit ca presa și mai ales anumiții specialiști de drept (îndeosebi procurori), să nu mai dezinformeze populația cu privire la modul de funcționare a imunității parlamentare. Aceasta întrucât, în România, populația are o cultură juridică redusă, iar atunci când văd persoane importante din sistemul judiciar sau din presă că discută despre superimunități ale parlamentarilor, încep să creadă acest lucru.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, monografii
1. Aristotel, Politica, IV, traducere și comentarii de Alexandru Baumgarten, Editura Iri, București, 2001.
2. Baltador Mihai, Constituția pe înțelesul tuturor, Centrul Regional de formare Continuă pentru Administrație Publică Locală, Sibiu, 2003.
3. Boboș Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999.
4. Călinoiu Constanța, Duculescu Victor, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2005.
5. Chiriță Radu, Drept constituțional. Instituții și proceduri. Caiet de seminar, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2014.
6. Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ion, Tănăsescu Elena Simina, Constituția României revizuită- comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004.
7. Dănișor Dan Claudiu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I- Teoria generală, Ed. Sitech, Craiova, 2006.
8. Deaconu Șerban, Instituții policitice, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015.
9. Deleanu Ion, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dretul comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2006.
10. Drăganu Tudor, Drept constituțional și instituții parlamentare. Tratat elementar, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
11. Iancu Gheorghe, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
12. Iancu Gheorghe, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2008.
13. Ionescu Cristian, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2004.
14. Ionescu Cristian, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2012.
15. Muraru Ion, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ed. a XI-a, Ed. All Beck, București, 2003.
16. Muraru Ion, Avocatul Poporului- instituție de tip ombudsman, Editura All Beck, București, 2004.
17. Muraru Ion, Constantinescu Mihai, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, București, 2005.
18. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina (coordonatori), Apostol-Tofan Dana, Baias Flavius, Ciobanu Viorel Mihai, Cioclei Valerian, Condor Ioan, Crișu Anastasiu, Deaconu Ștefan, Popescu Andrei, Popescu Sorin, Selejan-Guțan Bianca, Tomescu Milena, Vedinaș Verginia, Vida Ioan, Zamșa Cristina, Constituția României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2008.
19. Muraru Ion, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 13-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
20. Selejan-Guțan Bianca, Drept constituțional și instituții politice, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2008.
21. Uglean Gheorghe, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Ed. Fundației ”România de Mâine”, București, 2005.
II. Articole și studii de specialitate
1. Bălan Marius, Considerații privind principiul separației puterilor în stat, în Analele Științifice ale Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Tomul LIV, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2008.
2. Gilla Claudia, Gilla Florin Valeriu, Repere în formarea instituției imunității parlamentare- experiența engleză în R.D.P. nr. 1/2010.
3. Năstase Adrian, Despre imunitatea parlamentară, disponibil la https://adriannastase.ro/2015/02/12/despre-imunitatea-parlamentara-2/.
4. Turianu Cornel, Conceptul de imunitate parlamentară, disponibil la http://corneliuturianu.blogspot.ro/search/label/Imunitatea%20parlamentara.
5. Voicu Marin, Imunitatea parlamentară. Drept european și jurisprudența CEDO, disponibil la https://www.juridice.ro/348962/imunitatea-parlamentara-drept-european-si-jurisprudenta-cedo.html.
III. Legislație
1. Constituția României.
2. O.G. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.
IV. Resurse internet
1. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org.
2. http://www.cdep.ro.
3. http://codex.just.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imunitatea Parlamentara (ID: 116484)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.