Imunitatea Diplomatica

Introducere

Paradigma (neo)liberală internațională preconizează extinderea la scară mondială a democrației și a principiilor drepturilor omului. În aceste circumstanțe, suveranitatea statelor-națiuni este deseori pusă în discuție deoarece, în numele concepției liberale occidentale asupra drepturilor omului, o interveniție în treburile interne ale statelor nedemocratice ar fi oricând legitimă. Această idee este contracarată de unii autori occidentali precum T. Pogge și D. Miller, care argumentează ideea confirm căreia drepturile omului sunt mai curând respectate într-o unitate teritorială, politic determinată, în interiorul statului-națiune, decât într-o guvernare cosmopolită extremă ce ar elimina suveranitatea. În replică, susținătorii (neo)liberalismului afirmă că organizațiile internaționale constituie, prin natura preocupării lor de a asigura un mediu internațional al păcii și securității, al colaborării la nivel economic, politic și sociocultural, unul dintre modelele  cele mai relevante în privința interdependeței actorilor statali. Înscrisă în paradigma instituționalismului de tip (neoliberal), interdependența statelor poate asigura un climat de stabilitate internațională în care folosirea forței nu ar mai fi necesară. Fără îndoială, interdependența pune în discuție problema suveranității statelor ale căror decizii sunt în permanență influențate de actori interguvernamentali sau transnaționali. Totuși, în acest angrenaj al guvernării globale, urmând o logică strict funcționalistă, statele conștientizează necesitatea acțiunii lor prin intermediul rețelelor transguvernamentale care le ajută să reziste în fața complicatelor probleme actuale: terorism, crize economice, schimbări climatice. Și, deși guvernarea globală este departe de ceea ce ne-am dori, unii autori susțin că aceasta ar constitui cel mai bun lucru spre care putem tinde. În contextul acestor discuții privind cadrele și limitele suveranității statelor-națiuni și al recunoașterii tendinței de creștere a interdependenței râmâne conceptul de stat național al secolului XXI același cu cel al secolului al XIX-lea? Conform noii realități internaționale, este desuet să privim suveranitatea națională doar prin prisma dreptul fiecărui stat de a dispune de monopolul politic într-un cadru teritorial determinat dacă provocările internaționale stau sub semnul unei lumi globalizate și globalizante.

Prin urmare, suveranitatea trebuie redefinită ca implicând capacitatea unui stat de a relaționa cu celelalte și nu a de a fi diferit de celelalte. Literatura de specialitate în domeniul relațiilor internaționale se concentrează deseori, pe distincțiile dintre realism și liberalism politic. Totuși, situația organizațiilor internaționale poate fi privită cel puțin dintr-o triplă perspectivă. Astfel, dincolo de interpretarea realistă și de cea liberală, se evidențiază perspectiva constructivistă, a cărei autoritate epistemică a început să fie întrevăzută încă din anii 80-90 ai secolului trecut. Preocupați de posibilitatea menținerii păcii la nivel internațional, adepții constructivismului descriu relațiile dintre state ca depinzând mai curând de conjuncturi politico-sociale decât de specificul naturii umane. Maniera în care statele reacționează în plan internațional nu poate fi niciodată descrisă conform unei axiome deoarece identitățile și interesele acestora sunt deseori diferite și conjuncturale. Spre deosebire de (neo)realism și (neo)liberalism, constructivismul analizează interesele statelor în contextul interacțiunii social-politice, iar raporturile conflictuale sau cooperante nu sunt considerate ca predeterminate. Încă din anul 1992, A.Wendt, în articolul intitulat “Anarchy is What States Make of It: The social construction of Power Politics”, subliniază faptul că (neorealismul) și (neo)liberalismul greșesc atunci când încearcă să descrie o lege a anarhiei, neorealismul, o logică axată pe conflict, iar neoliberalismul, o logica axată pe cooperare. În special politica neorealistă centrată pe forță și amenințarea cu forța induce o incontrolabilă logică a anarhiei, dezavuată de autorul german.

Diplomația ocupă un loc deosebit de important în înfăpturiea politicii actuale mondiale. Ea este chemată sa reglementeze relațiile dintre state în cele mai variate domenii. Complexitatea, diversitatea si interdependența evenimentelor internaționale ale secolului nostru determină rolul și mai important al diplomației, mai ales dacă avem în vedere faptul apariției de noi state pe arena internațională, state cu o politică externă foarte activă, animată de idealul consolidării independenței politice și economice.

Orice societate, pentru a evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie și numai din dorința de a evita dezordinea. O formă de ierarhie există, după cum se știe, în orice societate organizată. Într-o societate evoluată, ordinea devine o necesitate inevitabilă și imperioasă, întrucât complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfășurării pașnice a vieții în comun. Ea este arta de a atrage simpatii pentru țara ta și de a o înconjura de prietenii care să-i protejeze independența, precum și de a reglementa pe cale pașnică diferendele internaționale. Ea este în același timp tehnica răbdătoare care guvernează dezvoltarea relațiilor internaționale.

Arta și știința au și ele convențiile lor, regulile lor și, în egală măsură, constrângerile lor. Nu greșim dacă susținem că diplomația este o artă specială care nu se confundă, nici prin obiect, nici prin metode cu alte activități umane și, ca atare, are nevoie de specialiști care să se dăruiască cu pasiune și devotament total acesteia – diplomații. Pentru multe persoane, diplomații promovează obiectivele guvernului lor prin stratageme subtile și cu o disimulare rafinată, înșelându-și interlocutorii: șefi de stat, miniștri, colegi. Adesea se repetă cu plăcere și cu un aer serios de glumă și anume că "diplomatul este un om cinstit care minte în serviciul țării sale". Desigur, aceasta este doar o glumă, care își păstrează actualitatea. O revoluție în metodele care guvernau relațiile între state s-a produs atunci când acestea au luat obiceiul de a întreține misiuni permanente în capitale străine. Această practică, inițiată în secolul al XV-lea, s-a impus pe măsură ce statele naționale puternice și unificate luau locul suveranităților feudale. Ea s-a generalizat în Europa în secolul al XVII-lea când, după Tratatul de la Westphalia (1648), dezvoltarea relațiilor pașnice a multiplicat problemele care trebuiau soluționate. Cardinalul Richelieu a fost, în al său "Testament politic", marele teoretician al "negocierii permanente". Aceasta constituie actul de naștere al diplomației moderne. Când termenul "diplomație" a apărut în limbaj, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, el făcea trimitere la știința care permitea regăsirea drepturilor înscrise în vechile charte și pe care suveranii puteau să-și susțină revendicările. Din acel moment, termenul a căpătat mai multe sensuri. Noi vom folosi acest termen pentru a desemna tehnica care guvernează dezvoltarea relațiilor internaționale, denumită cândva "negociere", cuvânt care definește mai bine acțiunea ambasadorilor, ca și termenul "negociator", înlocuit apoi de "diplomat", care caracterizează mult mai exact profesia acestora.

Un moment important în istoria diplomației l-au constituit Congresele de la Viena din 1815 când inamicii și învingătorii lui Napoleon au încercat să oblige Franța la o pace distrugătoare. Talleyrand a dovedit calități diplomatice greu de egalat și a reușit prin impunerea unor norme de ceremonial și protocol ca și prin adoptarea, pentru prima dată, a noțiunilor de mare și mică putere nu numai să salveze Franța de la o pace rușinoasă, dar să o și includă printre marile puteri. Viena a intrat în istorie pentru adoptarea, la cele două Congrese din 1815, unora dintre normele de protocol și ceremonial valabile și astăzi.

Este cunoscut faptul că până în 1914, Europa făcea, practic, singură jocurile politicii internaționale, fiind promovată pe scară largă o politică a Curților. Raporturile personale între suverani constituiau o influență puternică asupra relațiilor internaționale. Cercurile conducătoare care se ocupau de relațiile externe erau restrânse, iar secretul constituia regula. Negocierile erau purtate prin intermediul misiunilor diplomatice. Ambasadorii primeau instrucțiuni generale, lăsându-li-se latitudinea indispensabilă pentru a manevra cât mai bine, în funcție de circumstanțe, iar guvernele își acordau timpul necesar pentru a interpreta evenimentele. Se întâmpla rar ca un prim-ministru sau un ministru de externe să se deplaseze pentru o negociere. Asemenea călătorii, care urmăreau întotdeauna un obiectiv politic excepțional, erau pregătite cu mult timp înainte, iar rezultatele pe care întrevederea trebuia să le consacre sau să le dea publicității erau, în general, obținute anterior deplasării respective. Astfel, se puteau menaja prin negocieri discrete, orgoliile și interesele în conflict și se putea pregăti terenul pentru ca opinia publică, iritată în urma unui incident, să accepte un aranjament tranzacțional onorabil. De fapt, din 1878 și până în 1914, "Concertul european" a reglat pașnic toate marile dificultăți și a unit la nevoie, puterile europene pentru a face față unui pericol comun.

Primul război mondial a năruit echilibrul stabilit, Societatea Națiunilor reușind să ofere lumii un nou pupitru unde erau invocate problemele internaționale. Geneva a permis conducătorilor noilor state să întâlnească politicieni mai rodați și să profite de experiența lor, dar atmosfera în care se desfășurau aceste raporturi mondiale se schimbase. Reuniunile de la Geneva erau publice, dar soluționarea diferendelor internaționale nu a fost simplificată de expunerea publică a revendicărilor naționale.

În același timp, sub îndoctrinarea Ligii Națiunilor și, mai apoi, a Organizației Națiunilor Unite, guvernele începuseră să încredințeze organizațiilor internaționale servicii publice cu caracter administrativ, juridic, cultural sau social, ale căror detalii nu interesau pe diplomații de profesie. Astfel, a apărut, simultan cu statele, o diversitate de organisme, de administrații sau de grupări naționale de tehnicieni din toate categoriile, care se întâlneau pentru soluționarea marilor probleme aparținând uneori unei părți importante a umanității. Astfel, un număr mare de persoane străine profesiei de diplomat s-au văzut implicate în viața internațională. Contactele care au luat astfel naștere au jucat un rol foarte important în recunoașterea internațională a activității diplomaților de profesie, marginalizați adeseori de guverne care recurgeau la demagogie și la atitudine agresivă.

Capitolul I. Aspecte generale privind diplomația

I.1 Începuturile diplomației

Diplomația are rădăcini în trecutul îndepărtat încă de la acordurile teritoriale și de bună credință ce existau uneori chiar și în rândul animalelor. Termenul de diplomație provine din vechiul cuvânt grecesc “diplo”, în traducere “dublez”. Aceasta a însemnat acțiunea de redactare a diplomelor sau a actelor oficiale în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimișilor, iar celălalt se păstra la arhivă. Purtătorul unui astfel de dublet se numea diplomat, iar activitatea întreprinsă de el, diplomație. Împrumutat de la grecii antici, cuvântul a intrat în vocabularul politicii diplomatice moderne. Dintre defințiile diplomației, considerată de unii artă, de alții stiință, ne oprim asupra acelei conform căreia diplomația este știința raporturilor și intereselor dintre state sau arta de a media interesele popoarelor între ele, deci într-un sens restrâns, știința sau arta negocierii.

Diplomația a fost cel mai bun mijloc pe care civilizația a fost capabilă să-l inventeze pentru a supraveghea ca relațiile internaționale să nu mai fie guvernate de forță deoarece războiul ca mod de rezolvare a diferendelor internaționale nu este practic si nici lipsit de primejdii. În Dicționarul Oxford se cosideră că diplomația reprezintă conducerea relațiilor internaționale prin negocieri, metode prin care aceste relații se reglementează, la aceasta participând ambasadorii și trimișii. În sens riguros, diplomația nu este o știință așa cum este matematica, după cum nu se poate preciza nici cât este de aproape de domeniul artei. De menționat că în multe definiții nu sunt folosite simultan termenii de știință și artă. În domeniul practicii se întâlnesc atât rigoarea științifică cât și arta diplomatului. Trebuie știut faptul că diplomația reprezintă activitatea care servește și asigură buna funcționare a relațiilor internaționale, scopul ei fiind să creeze condiții optime pentru ca aceste raporturi să se desfășoare normal. Deși sunt autori care consideră că diplomația se ocupă și de raporturile ostile ale statelor, în definirea diplomației trebuie pornit de la caracterul pașnic al acțiunii.

Privind-o din perspectiva unei discipline, diplomația poate fi considerată ca având principii determinate întrucât are la bază anumite noțiuni și un obiectiv precis și distinct, și anume de a regla raporturile existente între state. Între elementele care alcătuiesc definiția diplomației, ideea de “stat” trebuie legat de adjectivul “suveran”. Nu se poate recunoaște o activitate diplomatică în sensul propriu al cuvântului între state care se află în relații de subordonare, deci care nu sunt caracterizate de principiul egalitații suverane. Conceptul de diplomație este echivalent cu cel de dialog. Adaptabilitatea este esența diplomației, respectiv căutarea unor soluții acceptabile de către ambele părți.

Din punct de vedere științific, diplomația are ca activitate studierea relațiilor politice sau juridice ale diverselor state, precum și a intereselor care le generează. Ca artă, dilpomația are ca obiect administrarea afacerilor internaționale, ceea ce implică aptitudinea de a ordona și conduce negocierile politice.

I.2. Diplomația prin școlile ei

De-a lungul istoriei și corespunzător unei perioade îndelungate se observă dominația anumitor școli diplomatice care prin metodele promovate au influențat practica diplomatică a altor țări. Anumite școli diplomatice, exemplul celei franceze, semnificativă ca întindere de timp- sec XVII și XVIII- au introdus și principii general acceptate prin procesul de codificare a dreptului diplomatic. Deosebirile dintre diferitele școli au fost determinate de caracteristicile epocii.

În ordine cronologică, trebuie menționată mai întâi școala diplomatică greacă și romană. Astfel au fost sesizate caracteristicile pe care trebuie să le aibă ambasadorii, considerându-se că singurele lor arme sunt cuvintele și momentele prielnice. Diplomația

greacă a enunțat o serie de principii care se referă la aspecte esențiale ale relațiilor dintre state. Diplomația greacă este considerată ca fiind una dintre cele mai bogate în principii,

oferindu-se și multe sugestii pentru aplicarea ei. Deși romanii nu dădeau dovadă de mobilitate și ingeniozitate asemenea grecilor, ei fiind niste funcționari disciplinați ai metropolei, totuși ei au desfașurat o deosebită activitate diplomatică, mai ales în partea de răsăriteană a Imperiului.

Diplomația bizantină este recunoscută datorită fineții de gândire și dibăciei practice atât de pronunțată încât apoi a ispirat în mare parte diplomația medievală a Veneției, statelor italiene, Rusiei și Turciei. O parte din popoarele medievale au preluat numeroase elemente din diplomația bizantină, și anume: sistemul darurilor, principiul imunității solilor și formulele de tratate sau de negociere, etc.

Diplomația Republicilor Italiene, și în special Școala diplomatică Venețiană este foarte bine cunoscută datorită disciplinei pe care venețienii au introdus-o în arhivele de stat, păstrând cu atențoe scrisorile și rapoartele primite de la trimișii lor diplomatici.

Școala diplomatică Franceză devine preponderentă la începutul secolului al XVII-lea. Diplomația franceză a făcut progrese în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea. Când acesta primea un ambasador străin, ministrul de externe îi pregătea o notiță în care îi indica nu numai subiectele ce trebuiau abordare, dar și ce subiecte trebuiau evitate..

Imperiul Otomană s-a facut recunoscută prin duritate și aroganță în faza ofensivă a Semilunei. Când a început marea lor retragere turcii au acordat o mai mare atenție tratativelor și negocierilor.

Petru cel Mare aduce o serie de înnoiri în diplomația rusă , dar cu toată evoluția rușii nu au renunțat la vechile proceduri și obiceiuri care serveau la înalțarea prestigiului față de țările străine. Francezii au constatat cel mai des că rușii erau aroganți prin întrebările lor.

Diplomația chineză a pus la punct un ceremonial complicat care crea dificultăți diplomaților străini, neobișnuiți cu formulele utilizate la curtea imparatului. În realitate, sub paravanul acestor dispute de stil diplomatic se ascundeau divergențe reale care constituiau fondul relațiilor pe care China le întreținea cu alte state.

Diplomația japoneză au folosit aceeași metoda a rezistenței pasive, metodă utilizată de chinezi. Folosindu-se de un ceremonial complex, complicat, solii japonezi tergiversau mereu negocierile.

De menționat este și școala diplomatică arabă, care, pe parcursul unui secol, începând cu deceniul patru al secolului VII, s-a afirmat odată cu Marele Stat Arab. Prin proporțiile sale ar fi putut concura cu Imperiul Roman în perioada înfloririi sale, iar comerțul și moneda arabă au pătruns până în cele mai îndepartate colțuri ale lumii vechi. În cadrul statului arab, printre organizatorii administrației, un rol de seamă îl avea Ministerul corespondenței de stat, având ca principală funcție relațiile externe. Aici au fost elaborate primele forme ale activității administrative si ale ceremonialului.

Diplomația secolului al XIX-lea introduce noi principii în domeniu. Metodele diplomatice au fost supuse unificării pornind de la etichetă si până la reguli de întocmire a tratatelor și acordurilor internaționale. Începând din secolul XIX, se poate vorbi din ce în ce mai puțin de școli. Toate metodele diplomației se disting printr-o importantă unificare și sistematizare, chiar dacă diplomația continuă să promoveze unele trăsături specifice țărilor pe care le deservește.

Școala diplomatică românească: Sedimentată în decursul secolelor pe baza contactelor cu cele mai mari școli, diplomația românească constituie un aspect distinct în istoria diplomației mondiale. Ca primă trasătură a diplomației noastre putem avea în vedere vechimea, întrucât a fost practicată pe teritoriul țării de peste două milenii. În scrierile lui Herodot precum și în alte izvoare sunt menționate tratativele născute prin conviețuirea coloniilor grecesti cu baștinașii.

În statul geto-dac găsim o instituție diplomatică corespunzătoare întinderii și rolului jucat de această țară în perioada greco-romană. În primele secole de consolidare a Moldovei întâlnim mențiuni despre Moldova și Muntenia în documentele diplomatice străine. În perioada când solii lui Ștefan cel Mare sunt primiți cu cinste la curțile Europei și când domnitorul Moldovei și urmașii săi încearcă aplicarea unor scheme politice externe deosebit de ingenioase, în Țara Românească a apărut o carte despre normele de bună conducere a politicii externe și despre practica diplomatică. Învățăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie reprezintă un moment al școlii diplomatice românești care conține în genere toate calitățile ce au fost folosite în momentele de încercare din epocile de mai târziu. În perioada de dependență a Imperiului Otoman au avut loc neîntrerupt contacte cu Ungaria, Polonia, Rusia, Republicile Italiene, etc. Solii au desfășurat o activitate intensă, de multe ori pe ascuns din cauza sancțiunilor impuse de Imperiul Otoman.

I.3. Moduri de abordare diplomatică

De-a lungul timpului au evoluat mai multe moduri de rezolvare a problemelor și disputelor diplomatice.

Arbitrajul și medierea: În diferite cazuri statele recurg la arbitrajul internațional când sunt puse în fața unei probleme ce nu poate fi rezolvată ușor. Pe parcursul istoriei, nu au existat proceduri oficiale sau formale de a rezolva aceste diferende și de obicei se rezolvau prin aplicarea unor principii generale sau a protocolului legat de o lege internațională. Uneori acestea luau forma arbitrajului sau medierii formale. În asemenea cazuri o comisie formată din diplomați era convocată pentru a asculta toate fețele problemei și pentru a lua o hotărâre bazată pe legile internaționale. În epoca modernă, acest tip de probleme sunt rezolvate la Curtea Internațională de Justiție de la Haga sau alte comisii formale, agenții și tribunale, sub conducerea UE. Un exemplu este Tratatul Hay-Herbert, decretat după ce Statele Unite ale Americii și Marea Britanie au supus medierii internaționale o dispută în privința graniței SUA- Canada.

Conferințele: Alteori, soluționarea poate veni prin convocarea unei conferințe internaționale. În asemenea cazuri sunt mai putine reguli de bază si mai putine aplicații formale ale legii internaționale. Totuși, se așteaptă ca participanții să se ghideze singuri în principiile corectitudinii, logicii și protocolului internațional. Unele exemple de conferințe oficiale sunt: Congresul de la Viena (1815)- dupa înfrângerea lui Napoleon, au fost ridicate foarte multe chestiuni diplomatice ce așteptau să fie rezolvate. Acestea includeau forma hărții Europei, hotărârea pretențiilor naționaliste și politice ale unor grupuri etnice ce-și doreau să aibă autonomie politică, rezolvarea cerințelor mai multor puteri europene. Congresul de la Berlin: (13 iunie- 13 iulie 1878) a fost o întalnire dintre Marile Puteri din Europa și conducătorii Imperiului Otoman în Berlin în anul 1878. La începutul războiului ruso-turc (1877-1878), țelul întalnirii a fost recunoașterea condițiilor din Balcani.

Negocierile: Uneori națiunile recurg la negocieri oficiale pentru a rezolva o dispută dintre mai multe națiuni. Acestea sunt similare conferințelor menționate mai sus, deoarece nu există reguli sau proceduri speciale prestabilite. Totuși există un set de principii generale care ajută la definirea cursului unei astfel de proceduri. De exemplu: Acordul de la Camp David stabilit în 1978 de către președintele Jimmy Carter la Camp David pentru a ajunge la o întelegere între prim-ministrul Mechaem Begin al Israelului și președintele Anwar Sadat al Egiptului. După săptămâni de negocieri, acordul a fost semnat , acest lucru ducând la semnarea Tratatului de Pace dintre Israel și Egipt din 1979. Tratatul de la Portsmouth, decretat după ce președintele Theodore Roosevelt a adunat delegații Rusiei și ai Japoniei pentru a se hotărî în legătură cu războiul ruso-japonez. Intervenția lui Roosevelt a aplanat conflictul, în cele din urmă acesta câstigând premiul Nobel pentru Pace.

Recunoașterea diplomatică: Recunoașterea diplomatică este un factor foarte important în determinarea independenței unui stat. Timp de multe decenii după ce a fost declarată independentă, chiar și cei mai apropiați aliați ai Republicii Olandeze refuzau să îi acorde recunoaștere totală. Astăzi există un număr mare de entități independente fără recunoaștere larg răspândită, cum ar fi Autoritatea Palestiniană, care își are propriul serviciu diplomatic, dar cu toate acestea, reprezentanților palestinieni din unele țări vestice nu le este acordată imunitate diplomatică, iar misiunile lor sunt numite delegații. Alte țări nerecunoscute includ Abkhazia, Transnistria, Nagorno și Republica Turcă a Ciprului de Nord.

I.4. Tipuri de diplomație

I.4.1. Diplomația informală

Diplomația informală este folosită de mai multe secole pentru facilitarea comunicării dintre puteri. Cei mai mulți diplomați recrutează figuri înalte din alte națiuni pentru a avea acces neoficial la conducerea țării. În unele situații, cum ar fi cea dintre SUA și Republica Chineză, o mare parte a diplomației este desfașurată prin canale semi-oficiale folosind ca interlocutori membri academici. Acest lucru se întamplă în situația în care guvernele doresc sa-și exprime intenția de a rezolva o situație diplomatică, dar nu doresc să o exprime în mod oficial. Diplomația informală constă în întâlnirea unor academicieni, oficiali militari sau civili, activiști sociali sau figuri publice și angajarea lor într-un dialog, unicul țel fiind cel de a soluționa un conflict.

I.4.2. Diplomația culturală

Diplomația culturală este o parte a diplomației. Ea se referă la un nou tip de diplomație implicând actori nonguvernamentali. În cadrul globalizării, cultura joacă un rol foarte important în definirea identității și relațiilor dintre oameni. Joseph Nye subliniază importanța soft power pe lângă hard power. Când diplomația clasică esuează, o bună cunostință a culturii unor națiuni poate micșora distanța dintre ele. Diplomația culturală devine un subiect pentru studii academice bazate pe eseuri istorice despre SUA, Europa si Războiul Rece.

I.4.3.Diplomația parlamentară

Diplomația parlamentară nu este încă un subiect studiat foarte în detaliu. Diplomația parlamentară s-a dezvoltat rapid în ultimele decenii și pare să crească în relevanță. Termenul de „diplomație parlamentară” poate fi folosit în mai multe sensuri, de obicei diplomația parlamentară este suma activităților internaționale susținute de parlamentari pentru a crește înțelegerea dintre țări, și pentru a se asista reciproc pentru îmbunătățirea controlului guvernului și creșterea legitimității instituțiilor inter-guvernamentale. Deși diplomația a fost până acum mai mult sau mai puțin o arenă rezervată exclusiv executivului, depășirea graniței dintre național și străin a condus la o nevoie și mai mare de parlamentari care să gândească problema care le era pusă în față. O mai mare implicare din partea parlamentelor în afacerile internaționale este în parte rezultatul a ceea ce noi numim „globalizare”. Recunoașterea că activitatea guvernamentală în creștere în organizațiile internaționale trebuie mai bine controlată. Aceasta a crescut o dată cu această nevoie și a condus, în ultimele decenii, la un număr de structuri inter-parlamentare care sunt făcute să faciliteze procesul de examinare. Pe de altă parte, parlamentele au realizat că nu mai pot lăsa guvernele să-și asume întreaga responsabilitate pentru acțiunile de peste hotare. Acum, mai mult ca niciodata, parlamentarii individual și parlamentele ca instituții sunt chemate să-și rezolve partea din problemele complexe care necesită o abordare multifațetată.

Aceste două aspecte ale sarcinii parlamentare internaționale sunt strâns legate și câteodată, mai ales în problemele Adunării Parlamentare a Consiliului European , pot acoperi parțial problema.

I.4.4. Diplomația ad-hoc și diplomația prin misiunile speciale

Diplomația prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit încă de la primele contacte între comunități sau state. Începând din secolul XX misiunile temporare au început să decadă , reducându-se, în principal, la misiuni de reprezentare, având funcții de ceremonial; după al doilea război mondial, rolul lor însă, este în creștere, azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme, nu numai importante, dar și urgente. Misiunile temporare se realizează prin:

1.diplomația ad-hoc

2.prin misiunile speciale.

1. Comisia de Drept Internațional a precizat că diplomația ad-hoc se folosește:

a)prin delegații la conferințele internaționale;

b)prin delegații itinerante, adică delegațiile guvernelor pentru a îndeplini misiuni în mai multe state;

c)prin alte misiuni speciale privind alte situații.

Diplomația ad-hoc reprezintă un fenomen relativ nou în conducerea afacerilor externe; acest termen a fost întrebuințat pentru prima dată de Comisia de drept internațional în anul 1960 și în cursul discuțiilor în Comisia a VI-a a Adunării Generale a ONU. A devenit o necesitate a relațiilor internaționale dezvoltate, fiind un instrument de negociere internațională.

În aceasta categorie se regăsesc agenții de stat cu următoarele caracteristici: elementul diplomatic, adică agenții să fie delegați sau desemnați de către un stat în scopul de a îndeplini o sarcină în raport cu alt stat; elementul temporar, adică misiunea să nu fie considerată ca permanentă, ci să se refere la îndeplinirea unei sarcini determinate de timp; elementul de suveranitate, adică sarcina să constea în reprezentarea statului ca titular al atrbutului de suveranitate față de un alt stat.

Spre deosebire de diplomația ad-hoc, care este definită doar ca doctrină, misiunile speciale sunt reglementate în Convenția privind misiunile speciale din anul 1969; art.1 le definește ca fiind: „o misiune temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat cu consimtământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinabilă”. Diferența dintre diplomația ad-hoc și misiunile speciale este imporantă, întrucât regimul acestora este diferit: dacă apreciem că diplomația ad-hoc este supusă normelor dreptului diplomatic cutumiar, în curs de formare și adesea neprecis, iar misiunile speciale au regimul stabilit prin Convenția cu același nume din 1969.

Capitolul al II-lea: Diplomația la începutul secolului XXI

II.1. Reprezentarea externă a statelor prin misiunile diplomatice

Misiunile diplomatice sunt forme instituționalizate care se folosesc de către state de drept internațional pentru a asigura între ele fie permanența relațiilor diplomatice, caz în care se trimit misiuni diplomatice permanente, fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc, caz în care sunt utilizate misiuni diplomatice temporare.

Instituțiile care asigură permanența relațiilor dintre state, ca subiect de drept internațional, sunt misiuni diplomatice permanente. Acestea au regimul stabilit prin Convenția de la Viena din 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente între state: ambasadele, legațiile, nunțiaturile, internunțiaturile apostolice, înaltele comisariate și înalții reprezentanți. Statele pot întreține relații diplomatice și cu organizațiile internaționale, ca subiecte de drept internațional, dacă acestea sunt organizații interguvernamentale.

Reprezentanțele statelor pe lângă organizațiile internaționale sunt numite misiuni permanente, iar regimul acestora este stabilit de Convenția relativă a relațiilor statelor cu organizațiile internaționale din 1975. La rândul lor, organizațiile internaționale interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care nu sunt membre ale organizațiilor respective, cât și pe lângă alte organizații intenaționale. Este cazul UE care are misiuni la Washington și Tokyo. Tipul, rangul, sediul, funcțiile și statutul acestor misiuni sunt convenite între organizație și statul de reședință.

Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relațiilor internaționale, state sau organizații internaționale interguvernamentale. Misiunile diplomatice temporare organizate de state pentru dialogul dintre ele se numesc misiuni speciale și sunt reglementate de Convenția asupra misiunilor speciale, deschisă pentru semnare la 16 decembrie 1969 la New York, după ce a fost adoptată de Aduna rea Generală a ONU.

Misiunile diplomatice ale statelor trimise cu caracter temporar, la lucrările organizațiilor internaționale interguvernamentale, cum ar fi, de exemplu, la sesiunile Adunării Generale a ONU, se numesc delegații. Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sunt supuse în statul gazdă a organizațiilor internaționale regimului reciprocității. Regimul lor depinde de componența delegațiilor: dacă șeful de stat conduce delegația el se bucură de un regim special evident mai mare decât dacă șeful delegației ar fi un înalt funcționar de stat; ele nu se încadreaza în convenția cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de formare întrucât practica folosirii delegațiilor este de origine recentă.

Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terț, sunt considerate de acesta ca fiind vizite de stat. Organizațiile internaționale pot trimite misiuni temporare în special în cadrul diplomației preventive. Astfel, Națiunile Unite au folosit adesea misiuni temporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al ONU sau din insărcinarea acestuia. Misiunile specializate sunt soluții practice ale ambelor subiecte de drept internațional- deci ale statelor sau organizațiilor internaționale- de a rezolva o sarcină specială, specifică sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. Ele pot fi definite ca misiuni temporare care dureaza în timp, cum ar spune Adolfo Maresca. Misiunile specializate nu se bazează pe reciprocitate, deși au ca scop de a rezolva un interes comun; ele pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva problemele în domeniul economic, cultural sau chiar militar. Cele mai frecvente însa sunt misiunile economice. Deși misiunile specializate se pot studia numai de la caz la caz, câteva reguli comune se pot reține:

– stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistența trebuie să aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistență între statul trimițător și statul de reședință.

– deși se bazează pe principiul egalității și independenței statelor, acordul de stabilire a misiunilor specializate reflectă o inegalitate a părtilor, cel puțin economică, pe care contractanții o recunosc.

De regulă, contribuțiile statelor care încheie acorduri de asistență în vederea dezvoltării sunt inegale, întrucât statul mai bogat acordă credite nerambursabile sau know-how cărora statul primitor este obligat să le dea o destinație convenită. Misiunea specializată are rolul de a sprijini realizarea sarcinilor de această natură, așa cum au fost convenite de statul trimițător în favoarea statului primitor. În anul 1971 Adunarea Generală a ONU a împărțit țările lumii a II-a în două categorii, dupa nivelul dezvoltării Economice LLDC și MASC. Teoretic, toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate, cele mai cunoscute misiuni sunt câteva:

– misiunile franceze de cooperare, care, de regulă, sunt încadrate în cadrul misiunii diplomatice permanente a Franței. Statul de resedință se obligă să garanteze accesul și legatura misiunii franceze de cooperare cu organele sale autorizate să implementeze programul de asistență.

– misiunile americane de asistență funcționează în cadrul Programului administrat de Agenția de Dezvoltare Internaționala (US-AID); Agenția are reprezentanți în cadrul ambasadelor SUA.

– organizațiile internaționale pentru asistență și de misiuni de asistență.

Asistența acordată de organizațiile internaționale se referă, în principal, la ajutor economic și asistență tehnică, spre deosebire de asistența acordată de state, care poate fi și in alte domenii; asistența organizațiilor internaționale este funcțională, în sensul că este determinată de însăși competența limitată a organizației. Cea mai reprezentativă organizație economică internaționala este PNUD, care face parte din agentțile specializate ale ONU, si este coordonată de Consiliul Economic și Social (ECOSOC).

Uniunea Europeană administrează Fondul European de Dezvoltare (EDF). Pentru sprijinirea economiilor în tranziție, s-a creat Fondul Phare de asistență, nerambursabil, deschis și pentru România în anul 1991, iar delegații permanenți ai Comisiei Europene au dublă funcțiune: să reprezinte puterea administrativă a UE, care este Comisia Europeana și să supravegheze utilizarea fondurilor, fiind plasați sub o dublă autoritate. Acești reprezentanți au fost numiți, prima dată de fosta Piată Comuna (CEE), care a încheiat, la Lorné (Togo), mai multe convenții cu 46 de țări în curs de dezvoltare din Africa, zona Caraibelor și a Pacificului (ACP) începând cu anul 1975, renuvelate de mai multe ori în anul 1984, prin Convenția denumită Lomé III, s-a stabilit dreptul CEE de a fi reprezentată în fiecare țară a ACP sau regional, prin delegați acceptați de statele respective. Acești delegați au sarcina de a urmări, în fiecare țară din ACP, parte la Convenție, felul de administrare a resurselor Fondului European de Dezvoltare. Reprezentanții rezidenți au și Fondul Monetar International, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, etc.

II.2. Categorii de misiuni diplomatice permanente

Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante, cu rangul cel mai

ridicat, sșeful ei, ambasadorul, face parte din prima categorie, de precădere, așa cum se vede în regulamentul de la Viena din 1815.

b) Nunțiatura este misiunea diplomatică înființată de Sfântul Scaun pe lângă subiectele comunității internaționale și, deși ea are rolul de a-i reprezenta pe lângă o instituție laică ea are și puteri directe în ierarhia ecleziastică locală, potrivit dreptului canonic. Nunțiul este episcop sau arhiepiscop; iar în momentul în care este numit cardinal, misiunea sa încetează. Până în secolul XVI misiunea papala se numea legație, în zilele noastre se numesc legații papale numai misiunile speciale sau temporare. Potrivit regulamentului de la Viena din 1815, nunțiul, șeful misiunii titular de post, face parte din categoria întâi a agenților diplomatici.

c) Legațiunea este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un ministru sau un ministru rezident; aceasta făcând parte din a doua clasă a agenților diplomatici.

d) Internunțiatura apostolică este reprezentanța pontificală care corespunde legației. Titlul de internunțiu poate fi acordat unui secretar de la nunțiatură. În practică internunțiile îndeplinesc aceleași misiuni ca si nunțiatura.

e) Înaltul Comisariat reprezintă misiune diplomatică folosită între statele care întrețin relații strânse, de exemplu statele Commonwealth sau care sunt legate printr-o uniune personală. Înaltul Comisar a luat naștere prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia sa. Franța are, în statele membre ale Comunității de Națiuni, astfel de înalți reprezentanți. Înaltul Comisar prezintă scrisori de acreditare din partea guvernului, al cărui reprezentant este, căci șeful de stat este același atât pentru statul primitor, cât și pentru cel emitent; el este decanul corpului diplomatic în statul respectiv.

II.3. Constituirea unei misiuni diplomatice permanente

Convenția de la Viena din anul 1961 rezervă un singur articol relațiilor diplomatice și "trimiterii de misiuni diplomatice permanente”, stabilind, la art. 2, că acestea se fac prin consimțământul mutual. Convenția nu se ocupă de încetarea activitatii unei misiuni diplomatice permanente, nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar înființarea ei se definește în raport de procedura trimiterii acesteia. Rezultă că dreptul diplomatic folosește noțiunea de trimitere când este vorba de înființarea unei misiuni diplomatice și de rechemare, când activitatea acesteia încetează, temporar sau definitiv.

Așadar, cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conținutul normelor dreptului internațional, nu al normelor dreptului intern, care sunt diferite de la stat la stat. O prima observație este că trimiterea de misiuni diplomatice diferă de stabilirea relațiilor diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiaza trimiterea misiunilor diplomatice. Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special, numit raportul de misiune diplomatică.

Stabilirea relațiilor diplornatice, cum am văzut, este o decizie politică, care privește o atitudine față de un stat, pe când trimiterea de misiuni diplomatice este o hôtărâre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere interesului actual.

Cele două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente. Rezultă că trimiterea de misiuni diplomatice nu este egală cu acreditarea șefului de misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul – in personam – al statului acreditar. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze, în principal, pe principiul reciprocitații, atât sub aspectul deschiderii reprezentanței convenite cât și sub aspectul nivelului acesteia. Dacă acordul a fost făcut, momentul deschiderii acestora nu constituie un aspect al reciprocității. Acordul de înființare a unei misiuni diplomatice se concretizeazä printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferita: o conventie, o declarație, un schimb de note, etc. Părțile convin, de regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:.

a) Nivelul reprezentării (ambasadă sau legație);

b) Sediul misiunii, care poate sä nu fie în capitala statului acreditar; misiunea diplomatică, spre deosebire de misiuniea de pe lângă o organizație internațională, care trebuie să aibă sediul la cel al organizației, poate avea sediul în alt oraș decât capitala.

c) Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenția de la Viena din anul 1961, și, ,,birouri făcând parte din misiune”, deschise în alte localități decât cea în care este stabilită misiunea însăși. Acest acord poate interveni și ulterior. Și, în sfârșit, mentionăm cä decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din Constituția României, Președintele României aprobă, prin decret, înființarea, desființarea și schimbarea rangului unei misiuni diplomatice; acest drept îi este conferit și de Legea nr. 37 din 24 mai 1991. O misiune își poate schimba rangul; sediul poate fi mutat; un oficiu consular se poate transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o misiune temporarä într-una permanentă etc. Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar și statul acreditant? Conform art. 4 al Convenției de la Viena din anul 1963 cu privire la relațiile consulare orice modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimțământul statului de reședință.

II.4. Alcătuirea misiunilor diplomatice permanente și funcțiile acestora

Misiunea diplomatică este compusă din reprezentatul diplomatic numit de un stat și acceptat de altul, împreună cu personalul său (daca este cazul) și instalat în capitala diplomatică a statului de reședință.

Pot exista situații în care doar o singură persoană să reprezinte un stat, acesta fiind conducătorul misiunii.

Termenul de „agent diplomatic”, care în trecut se referea doar la șeful misiunii, include în prezent și membrii personalului diplomatic al misiunii, iar „membrii personalului diplomatic” nu sunt doar funcționarii de carieră ai serviciului diplomatic, ci și atașații, experții desemnați de alte instituții, cu condiția ca aceștia sa aibă un rang diplomatic.

Termenul de „rang diplomatic ” nu este definit, dar este folosit în acest context pentru a descrie sfera posturilor din cadrul unei misiuni diplomatice care, prin tradiție, dau deținătorilor dreptul la totalitatea privilegiilor și imunităților diplomatice. Cu toate că termenul „agent diplomatic” este cel corect pentru descrierea șefului misiunii și a membrilor personalului diplomatic al misiunii, termenul folosit și acceptat în mod obișnuut este cel de diplomat.

Funcțiile misiunii sunt reflectate de structura acesteia, modelul următor fiind valabil chiar dacă în anumite circumstanțe ele sunt îndeplinite de o singură persoană sau de un număr restrâns de persoane: conducerea misiunii/șeful misiunii; cancelaria; secțiile politică, economică, culturală, presă, consulară; atașatul militar; secretariatul, contabilitatea și arhivele; comunicațiile și alte servicii tehnice; personalul de serviciu.

Șeful misiunii este responsabil pentru toate problemele acelei misiuni, el putând să delege diferite funcții personalului misiunii, dar este singurul responsabil pentru desfășurarea misiunii atât față de propriul guvern, cât și față de guvernul pe lângă care este acreditat.

Dincolo de mărimea personalului, există anumite priorități cărora, în mod normal, șeful misiunii le acordă o deosebită atenție:

ducerea la îndeplinire a obiectivelor politico-diplomatice care revin misiunii;

transmiterea către guvernul țării gazdă a opiniilor propriului guvern asupra problemelor importante de interes comun;

raportarea către propriul guvern asupra evenimetelor politice, economice, semnificative din țara de reședință;

informarea guvernului din țara de reședință cu privire la anumite aspecte ale politicii interne și externe a țării sale;

cunoașterea și stabilirea relațiilor cu persoane influente în statul în care este acreditat;

frecventarea unui cerc de relații cât mai larg și variat posibil, pentru a putea duce la îndeplinirea sarcinilor de mai sus.

În statele care au adoptat acest sistem, șeful cancelariei este în mod obișnuit responsabil pentru două funcții importante: coordonarea activităților misiunii și supravegherea administrării misiunii. În alte state, aceste sarcini revin ajunctului șefului misiunii sau sunt delegate altor membri ai personalului diplomatic din cadrul respectivei misiuni.

Șeful cancelariei este, totodată, responsabil de promptitudinea corespondenței. Printre cele mai importante sarcini ale acestuia este aceea de întocmire a unor fișe conținând toate informațiile locale de care are nevoie orice nou conducător de misiune sau membru al personalului în momentul sosirii la post. Respectivele fișe conțin in mod obișnuit o scurtă prezentare a țării gazdă și a situației politice interne, un repertoriu privind problemele de interes practic pentru membrii personalului (informații de ordin medical, de călătorie, informații despre climă, obiceiuri și sărbători, etc) și o listă a personalităților, incluzând persoane cu influență în sferele politice, militare, administrative, industriale, comerciale sau universitare. Cu aceste informații puse la dispoziție, un șef de misiune nou poate înțelege repede situația locală împreună cu particularitățile acesteia.

Problemele politice reprezintă domeniul originar al activității unei misiuni diplomatice, acestea având în vedere chestiunile politice de ordin general, cât și cele interne și externe (inclusiv cele internaționale); acestea din urmă ocupând in momentul de față un loc important în activitatea multor misiuni diplomatice. De problemele politice se ocupă șeful de misiune însuși care este asistat de către unul sau mai mulți diplomați care provin de la ministerul afacerilor externe, uneori aceștia constituind o secție politică.

Însărcinatul cu problemele economice ale misiunii are rolul de a susține prin toate mijloacele posibile interesele economice ale propriul stat; sprijinirea oamenilor de afaceri aflați în vizită, să răspundă la întrebările specifice și, în general, să furnizeze toate informațiile de bază care să permită țării sale să elaboreze o politică comercială adecvată, iar oamenii de afaceri să profite mai ușor de avantajele locale. Acesta se axează în special pe schimbările privind tarifele vamale, regulamentele de import și organizarea licitațiilor, sfătuindu-l pe șeful misiunii asupra oricăror acte sau schimbări de politică economică și comercială ce se pot dovedi utile sau în detrimentul propriei țări.

Sarcinile secției consulare constau în: cunoașterea în țara reședință a culturii naționale din statul acreditant, dezvoltarea relațiilor în domeniul cultural-științific cu statul acreditar, precum și răspândirea operelor științifice și artistice naționale în acest sens, acordarea de burse de studiu, organizarea de conferințe si de expoziții.

Informarea a fost mereu una dintre preocupările majore ale diplomaților, aceștia având ca misiune să facă cunoscută țara lor în străinătate. În practica contemporană, o triplă evoluție marchează și caracterizează cu amprenta sa activitatea de informare a misiunii: extinderea obiectului său la toate domeniile și, în special, la domeniile politic, economic, comercial și cultural; lărgirea audienței până la cuprinderea marelui public; introducerea de noi tehnici – orale, scrise și audiovizuale – și utilizarea mijloacelor moderne de comunicare, mai ales cele ale presei.

Posibilitatea exercitării funcțiilor consulare de către o misiune diplomatică este confirmată chiar prin prevederile convenției de la Viena din 1961 (art.3) „Nicio dispoziție a prezentei convenții nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare”. Diferența dintre secția consulară și alte secții ale unei misiuni diplomatice este faptul că aria teritorială a acesteia nu se întinde în toate cazurile la întregul teritoriu al statului acreditar. În al doilea rând, în cele mai multe misiuni diplomatice, secția consulară este departe de a îngloba toate sectoarele de activitate ale consulatelor; de obicei, aceste activități se limitează la cele privind pașapoartele și vizele, înmatriculări și diverse înregistrări, protecție și asistență consulară.

Problemele militare au interesat dintotdeauna misiunile diplomatice, iar odată cu progresele enorme realizate în diferite domenii militare a apărut nevoia folosirii experților; astfel, statele au recurs fie la numirea de militari ca șefi de misiune, fie la desemnarea acestor specialiști pentru a-l asista pe șeful misiunii. Astfel, atașații militari au apărut ca membri obișnuiți și permanenți ai personalului misiunii. Atașatul militar are în vedere îndeplinirea următoarelor categorii de sarcini: sarcina clasică, prin excelență, este cea de observare și informare asupra situației militare din statul acreditar în privința armamentului, a instituțiilor militare; sarcina de a colabora cu autoritățile militare locale; sarcina de a reprezenta statul său în cursul unor ceremonii oficiale ale statului acreditar; sarcina de consilier tehnic al șefului de misiune.

În funcție de ponderea unor categorii de probleme de care se ocupă, misiunea diplomatică poate avea și alte compartimente precum: biroul pentru migrațiuni, atașați științifici, personalul însărcinat cu comunicațiile, secretariatul, contabilitatea și arhivele.

II.6. Sistarea activității unei misiuni diplomatice

Una din cauzele care pot duce la încetarea unei rnisiuni dipiomatice este ruperea relațiilor diplornatice, fie din cauza apariției unor ostilități, fie din cauza disparitiei unui subject al relațiilor; încetarea misiunii diplomatice este, deci, prifl implicație. O misiune diplomatică permanentă poate înceta în cadrul relațiilor normale dintre subiectele dreptului internațional.

Dacä relațiile dintre subiectele dreptului internațional sunt normale, părțile pot conveni sau agrea încetarea activității unei misiuni diplomatice permanente. In art. 20 a al Convenției privind misiunile speciale, se exprirnă principiul, care se aplică la toate tipurile de misiuni externe. Un stat poate decide unilateral să închidă sau să retragă temporar misiunea sa externă. Aceasta întrucât stabilirea unei misiuni externe este un drept și nu o obligație a statului trimițător; retragerea unei misiuni nu poate fi considerată ca o încălcare a normelor dreptului international. Noțiunea retragerii este mai ales de naturä practica. În anul 1981, din motive economice, Marea Britanie a închis mai multe consulate ale sale; Polonia a închis mai multe reprezentanțe diplomatice de importanță secundară. Interese de securitate au determinat guvernul american în anul 1975 să închidă misiunea sa din Kampala, întrucât guvernul din Uganda a expulzat un număr de șase marinari însărcinați cu securitatea misiunui. Retragerea misiunii, prin voința părților, cu efectele ce le dă denunțarea tratatelor diplomatice, apare ca o ruptură juridică și, de aceea reluarea rnisiunii necesită Un nou consimțământ mutual.

Dacă în cazul suspendării activității unei misiuni diplomatice situația nu trebuie să fie notificată, ea reieșind din cauze objective, retragerea misiunii sau încetarea activității ei trebuie să fie notificate în formele pe care le recomandă dreptul tratatelor în cazul denunțării lor.

Capitolul al III-lea: Imunitatea diplomatică

III.1. Meseria de diplomat

Obiectul diplomației îl constituie strângerea legăturilor unei țări cu altele din diferite zone geografice, dezvoltarea raporturilor amicale cu țările neutre, precum și menționerea relațiilor cu guvernele ostile, prin folosirea metodelor pașnice și a practicii concilierii. În îndeplinirea acestei sarcini imense care este consolidarea păcii, acțiunea șefilor de misiuni diplomatice se poate caracteriza prin patru termeni: reprezentare, protejare, informare, negociere.

Noțiunea de reprezentare constituie elementul primordial. Ambasadorul reprezintă guvernul țării sale în fața autoritățile/statului în care este trimis. El este investit cu autoritatea necesară de a vorbi în numele guvernului său, ceea ce constituie baza oricărei negocieri. Însărcinat să primească și să transmită comunicările pe care le schimbă cele două guverne, șeful de misiune diplomatică este intermediarul permanent și sigur al raporturilor între state, ca sursă oficială și însărcinată să prezinte orice informații referitoare la țara sa.

Conduita publică, precum și viața particulară a ambasadorului și a misiunii sale trebuie să fie ireproșabile. Conduita morală a diplomaților ar trebui să constituie un criteriu esențial al selecției și afectării lor. Un stat care, cu bună știință, este reprezentat de o persoană care nu merită respect, nu se respectă pe sine.

În sfârșit, fiecare guvern trebuie să acorde personalului pe care îl trimite în exterior să-l reprezinte mijloacele necesare pentru a oferi autorităților cât și populației locale cea mai bună imagine posibilă despre țara lor.

Ambasadorii trebuie să poată organiza acțiuni protocolare ori de câte ori interesele, circumstanțele o impun, ei având în această privință responsabilități deosebite. Astfel, diplomaților le va fi ușor să se întâlnească cu autoritățile mai importante ale țării lor de reședință, precum și cu colegii lor străini. În același timp, este necesar să se stabilească contacte cu notabilitățile locale, reticente și dificil de contactat câteodată, ceea ce presupune abilitate și tact.

Relațiile personale care se pot crea cu acest prilej vor fi întotdeauna dintre cele mai prețioase pentru evoluția, de care ambasadorul este responsabil, al bunelor relații dintre cele două state.Oricare acțiune care tinde să influențeze pe căi indirecte politica internă a țării de reședință, ca și încercarea de a culege pe căi disimulate informații secrete constituie o abatere gravă a îndatoririlor membrilor misiunii diplomatice. Guvernul țării de reședință are dreptul să expulzeze diplomații care recurg la asemenea practici.

În timpul discuțiilor, ambasadorul trebuie în permanență să pună de acord punctele de vedere ale guvernului său cu acelea ale guvernului pe lângă care este acreditat. Aceasta este negocierea care constă în găsirea de soluții, pe cale amiabilă, diplomatică, de acorduri tranzacționale și onorabile. Negocierea este una di sarcinile cele mai pasionante și, uneori, dintre cele mai ingrate și mai decepționante ale meseriei de diplomat. Negocierea a fost definită ca fiind "arta posibilului". Într-adevăr, nu se poate negocia decât dacă există dorință comună de a întreține, pe plan general, relații pașnice și amicale, iar pe plan secundar, de a se găsi o soluție unei probleme controversate. Este necesar să existe obiectul negocierii, adică punctele de vedere a două guverne asupra unei probleme în litigiu să fie suficient definite, pentru ca o ajustare a lor să fie întrevăzută. Trebuie, în sfârșit, să existe dorința de a negocia o problemă; în lipsa acesteia negocierea nu ar putea ave loc. Aceasta presupune ca ambii interlocutori să fie dispuși să recurgă, dacă este posibil, la unele concesii pentru a face posibilă apropierea pozițiilor antagonice. Există, pe de altă parte, maniera de a negocia, care este întotdeauna individuală și subiectivă. Ambasadorul trebuie să procedeze astfel încât punctul său de vedere să prevaleze printr-o discuție purtată cu măsură și curtoazie. Numai într-o asemenea împrejurare se dovedesc a fi eficiente temperamentul personal al unui ambasador, simpatiile pe care a știut să le dobândească și încrederea pe care a câștigat-o. De asemenea, numai într-o astfel de împrejurare sunt puse la încercare imaginația sa, suplețea inteligenței sale, pregătirea sa profesională, întrucât el trebuie să aibe experiența carierei sale anterioare în ceea ce privește metodele de conciliere sau de căutare a tranzacțiilor onorabile și echitabile. Într-o astfel de împrejurare, intră în joc activitatea de informare a misiunii diplomatice.

Misiunea trebuie să cunoască mobilurile care determină propriul său guvern să acționeze, obiectivul minim pe care acesta îl urmărește, rezultatul minim pe care acesta dorește să-l obțină, precum și maximum-ul pe care acesta poate să-l admită. Misiunea diplomatică trebuie să se documenteze în prealabil asupra punctelor de vedere ale guvernului străin, asupra reacțiilor, posibilităților acestuia, asupra limitelor în care acesta dorește și poate să evolueze. Această activitate de informare se completează prin aprecierea oportunității momentului în care se poate angaja negocierea sau a momentului în care este mai bine ca aceasta să fie suspendată, chiar întreruptă, dar numai după ce s-a păstrat o portiță de ieșire onorabilă, care să permită rezolvarea ulterioară a sarcinii încă neîndeplinite. Succesul pe care ambasadorul va putea să-l obțină în negocierile sale va depinde într-o bună măsură de considerația partenerului față de comportamentul său în viața publică și particulară de relațiile pe care va fi știut să le stabilească și de autoritatea pe care a știut s-o obțină în manevrarea și conducerea dialogului. El nu va trebui să uite discreția necesară în acțiune, precum și, îndatorirea de a fi modest; triumfurile diplomatice aparente lasă într-adevăr în urma lor sentimente de umilință și o dorință de revanșă care compromit soliditatea. În această parte a activității sale, șeful de misiune trebuie să dea dovadă, în același timp, de discernământ și forță de convingere. La toate acestea se adaugă, în relațiile cu autoritățile și notabilitățile țării de reședință, amabilitatea indispensabilă care, ea însăși, poate să determine interlocutorii rezervați, chiar reticenți, să se simtă în largul lor; suplețea spiritului atât de necesară pentru adaptarea argumentelor sale la interlocutori, precum și forța de convingere care este dată în același timp de cunoașterea profundă a problemelor de calitatea raționamentului, și de claritatea expunerilor. Numai în negociere se măsoară valoarea profesională a diplomaților și arta cu care ei știu să acționeze.

În toate împrejurările, prima îndatorire a unui diplomat este de a fi de bună credință. El nu va fi ascultat, nu va fi urmat, nu va ajunge la un rezultat solid dacă interlocutorii săi nu cunosc că este un om care angajează efectiv guvernul său, care știe încotro se îndreaptă și până unde poate merge, care poate să justifice cu argumente solide pozițiile pe care le adoptă și care dorește sincer să ajungă la o soluție rezonabilă și satisfăcătoare a problemei încredințate spre dezbatere. Dacă autoritatea sa profesională sau valoarea sa morală sunt contestate, reticențele interlocutorilor vor împiedica negocierea să ajungă la o soluție sănătoasă și eficientă. Dacă este prins mințind, atunci va fi definitiv discreditat. Aceasta nu înseamnă că diplomatul este obligat să spună în orice moment întregul adevăr. Există negocieri în timpul cărora revelația prematură poate să împiedice încheierea fericită a acestora. El are întotdeauna dreptul să refuze să răspundă dacă i se pune o întrebare insidioasă. Este meseria lui să știe să deturneze cursul unei discuții, dacă observă că aceasta este orientată spre un subiect delicat. Folosirea minciunii este interzisă cu desăvârșire. Numai în timp de război, când interesul național sau al aliaților este în joc, se întâmplă ca declarațiile false să devină practică curentă.

Ambasadorul trebuie să cunoască politica țării sale și a țării de reședință, precum și a aliaților și adversarilor. El trebuie să aibă simțul evaluării situațiilor și cunoștințelor generale necesare pentru a-și ghida reacțiile. Cultura sa îi va da mijloacele de a-și orienta căutările asupra unei anumite probleme, de a găsi lucrarea de specialitate care să-l edifice și de a fi capabil s-o citească cu folos. El trebuie să aibă o cultură vastă în domeniile economic, juridic, istoric, literar etc., fără a fi în mod necesar un specialist. Acesta trebuie, pe de altă parte, în virtutea intereselor importante care îi cad în sarcină, să aibă un spirit vigilent și obiectiv, un caracter prudent și rezervat, o judecată sănătoasă și rece. El trebuie să se obișnuiască să folosească întotdeauna un limbaj moderat. Nu trebuie să arate simpatii pasionante sau antipatii violente, care ar putea să dăuneze raționamentului său liber. El trebuie să aibă un caracter constant și o mare rezervă de răbdare și indulgență, iar soția sa trebuie să posede aceleași calități. Diplomatul trebuie să fie învățat să-și orienteze inteligența și imaginația nu spre dezbateri polemice (polemica fiind o formă a lenevirii spiritului și prelungirea sa nu este niciodată constructivă), ci spre căutarea unor soluții negociabile, echitabile și pașnice. Totodată, diplomatul trebuie să aibă o fire curioasă: acela care nu se interesează de particularitățile țării în care trăiește și ale țărilor vecine, care nu le vizitează, nu poate să-și facă bine meseria. El trebuie să aibă un spirit cosmopolit, adică să fie capabil să manifeste în mod obiectiv interes și simpatie față de persoane și afaceri din țări străine, chiar dacă acestea sunt total diferite de acelea din țara sa.

Diplomatul trebuie să aibă abilități de comunicare si să cunoscă limbi străine.O altă calitate esențială a diplomatului este sociabilitatea. Societatea diplomatică este un mediu restrâns, închis, supus unor reguli stricte, deși nescrise. Diplomații care activează într-un loc se vor putea întâlni ulterior în alte părți, în timpul carierei. Procedeele bune sau rele care vor fi marcat relațiile lor nu vor putea să aibă repercursiuni asupra noilor lor raporturi și să nu influențele asupra ducerii la bun sfârșit a problemelor de interes național care le-au fost încredințate. Și aceasta nu este totul. "Ceea ce este de trei ori necesar unui diplomat -scrie

Martens- este tactul. "Tactul presupune respectarea conveniențelor pe care numai un

spirit mediocru le poate disprețui".

III.2.Imunitățile si privilegii diplomatice

Regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice și personalului acesteia este format nu numai din imunități și privilegii, ci și din drepturi, facilități, scutiri, libertăți, care pot fi examinate separat.

O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit; dar, pentru înfăptuirea lor, membrii misiunii și aceasta însăși trebuie să se bucure de garanții care să le faciliteze desfășurarea activităților și să împiedice orice abuz din partea autorităților statului acreditar. Aceste garanții sunt asigurate prin imunități și privilegii, în principal. Examinate din punct de vedere al obligațiilor statului acreditar, imunitățile și privilegiile privesc două categorii mari de acțiuni:

a) autorităților statului acreditar li se impune o limitare a competenței lor atunci când subiecte sunt misiunile diplomatice și personalul acestora: instanțele nu se pot sesiza și, deci, nici judecă anumite cauze, autoritățile de siguranță și de poliție sunt lipsite de dreptul de exercitare a constrângerii în anumite limite, organele vamale nu pot face, în cazurile date, control, vamal și nici pretinde taxe etc.;

b) al doilea grup de acțiuni se referă la exceptarea de unele obligații, care revin în mod normal cetățenilor, a misiunilor diplomatice și personalului acestora: scutiri fiscale, scutiri vamale, scutiri parafiscale, scutiri de contribuții etc.

Prima categorie privește dreptul procedural, cea de-a doua dreptul material. Mai puțin subliniată, există și o a treia componentă a regimului de garanții pe care le acordă statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia. Este cazul obligațiilor cominatorii generale, care revin statului acreditar ca atare, acțiuni menite să garanteze, în plus, anumite drepturi subjective ale misiunilor diplomatice și personalului acestora. Exemplu, potrivit art. 25 din Convenția de la Viena din anul 1961, statul acreditar este obligat să acorde toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcțiilor unei misiuni diplomatice.

Există și obligația de a se permite exercitarea unor drepturi subiective proprii, obligație prevăzută la art. 27 al sus numitei Convenții, care impune statului acreditar obligația de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice cu guvernul acesteia; art. 20 din Convenția de la Viena din anul 1961, acordă dreptul misiunii și șefului său de a arbora drapelul statului acreditant pe clădire, pe reședință și pe mijloacele de transport etc., drepturi care pot fi exercitate de misiune fără ca statul acreditar să se opună.

Codurile penale și de procedură penală ale statelor restrâng sfera de competență a autorităților lor represive atunci când subiecte ale legii interne ar fi membrii personalului diplomatic.

De aceea, s-a susținut că dreptul intern reglementează o parte a relațiilor diplomatice. În sprijinul acestei idei s-a invocat faptul că scutirea vamală și fiscală se face prin legea internă, care stabilește excepțiile de taxe vamale, de impozite etc. Intervenția legii interne în limitarea competențelor autorităților interne nu face decât să confirme existența dreptului specific personalului diplomatic, statornicit de dreptul diplomatic, cutumiar sau convențional. Uneori, regimul vamal, cum am arătat, nu este decât o ofertă de reciprocitate, care devine normă de drept diplomatic dacă este acceptată. Și, în sfârșit, subliniem că deși garanțiile acordate misiunii diplomatice au avut la bază curtoazia, în special, privilegiile, astăzi acestea sunt obligatorii, întrucât au devenit norme de drept internațional.

Principiul teritorialității – specific aplicării normei juridice în spatiu – presupune că pe teritoriul unui stat acționează numai jurisdicția acelui stat, reglementând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu, excluzând acțiunea legilor altor state. Aplicarea principiului teritorialității nu este absolută, deoarece necesitatea menținerii dezvoltării relațiilor cu alte state – a relațiilor internationale – impun admiterea unor excepții de la acest principiu, derogări care se numesc „excepții de extrateritorialitate”. Excepțiile de extrateritorialitate se stabilesc de regulă prin tratate sau convenții bilaterale sau multilaterale dintre state, pe bază de reciprocitate sau se acordă în mod unilateral. În condițiile în care în aplicarea excepțiilor de extrateritorialitate se ține seama de principiile dreptului internațional, de principiile egalității suverane a statelor, al reciprocității, al liberului consimțământ, ele nu afectează principiul suveranității naționale. Dimpotrivă, ele facilitează expansiunea relațiilor internaționale. Principiul imunității diplomatice este una dintre cele mai vechi elemente ale relațiilor externe.

Imunitatea diplomatică presupune:

– imunitate de jurisdicție;

– inviolabilitatea personală a reprezentanților diplomatici;

– inviolabilitatea clădirilor reprezentanței diplomatice;

– inviolabilitatea mijloacelor de transport aparținând reprezentanței diplomatice;

– inviolabilitatea corespondenței diplomatice.

Pe lânga cele enumerate mai sus personalul diplomatic beneficiază și de alte facilități ca: scutirea de taxe și impozite personale, de taxe vamale, de prestații personale și altele.În cazul în care un reprezentant diplomatic încalcă jurisdicția țării în care a fost acreditat, guvernul țării de reședintă îl poate declara persoana non grata, ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui, urmând să răspundă pentru faptele sale în fața instanțelor statului său. Personalul tehnic și administrativ beneficiază de o imunitate restrânsă, neavând imunitate de jurisdicție, imunitatea privind doar actele săvârșite în cadrul exercitării funcțiilor lor oficiale. În cazul consulilor și consulatelor excepțiile sunt similare și sunt stabilite pe baza de reciprocitate. Ansamblul excepțiilor, în cazul misiunilor diplomatice și al agenților diplomatici, de la legislatia statului de reședința poartă denumirea de statut diplomatic, iar în cazul consulatelor și consulilor poartă denumirea de statut consular. Cea mai recentă lege privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României este Legea nr.269 din 17 iunie 2003, în care la art.3, alin.(2) se specifică: „Pe perioada cât se află în misiune în străinatate, membrilor Corpului diplomatic și consular li se aplică și prevederile tratatelor la care România este parte, precum și alte reguli care decurg din normele dreptului internațional.”

Capitolul al IV-lea: Cadrul de acțiune și demers diplomatic

IV.1. Componentele acțiunii diplomatice

În practica diplomatică există modalități foarte diverse de acțiune pe care misiunile diplomatice și ministerele de externe, atunci când este vorba de state, sausecretariatele organizațiilor internaționale ori delegațiile permanente ale acestororganizații internaționale, le folosesc în vederea realizării funcțiilor care le revin. Inspeță, realizarea acelor funcții fundamentale principale: funcția de reprezentare, denegociere, de informare, de apărare în general și promovare a intereselor statului sauorganizațiilor internaționale pe care oficiile diplomatice respective le reprezintă.

Participarea unui stat la viața internațională depinde în primul rând de capacitatea și de voința sa de a înțelege sensul mesajelor pe care le primește și de a elabora asemenea mesaje din partea sa pentru alte state. Fie că este vorba de semnale scrise, verbale sau de gestică, aceste elemente joacă un rol esențial în comunicarea diplomatică. O parte din aceste semnale pot fi de multe ori tacite. Ramura de măslin sau drapelul alb au semnificațiile lor, ca simbol de pace sau de predare, în funcție și de sistemele de referință culturale sau religioase. Uneori ele pot fi interpretate în sensuri diferite. Astfel, tăcerea poate însemna aprobare, dar și refuz; surâsul poate fi defensiv sau poate reprezenta o încercare de a disimula adevăratele sentimente. Chiar exprimarea prin cuvinte poate fi ambiguă și interpretabilă în sensuri diferite. În consecință, comunicarea în diplomație implică în primul rând interpretarea gesturilor, a sensului mesajelor, propunerilor, pornind de la uzanțele diplomatice, de la școala și tradiția diplomatică și ținând seama de condițiile concrete în care acestea au fost făcute.

Acțiunile diplomatice se realizează practic prin două categorii mari de mijloace:

-mijloace scrise, în care intră corespondența diplomatică și

-mijloace orale, dintre care cel mai obișnuit și mai cunoscut este demersul diplomatic.

Pentru a putea fi folosite cu eficiență aceste modalități de acțiune diplomatică, astăzi se cere mult mai mult decât pe vremea lui Harold Nicholson, unul dintre autorii de referință în materie de drept diplomatic, care considera că: “solul are nevoie de două calități fundamentale, are nevoie de o memorie fidelă și de o voce puternică”. El spunea într-una dintre lucrările traduse în limba română, că: “cel mai bun instrument aflat la dispoziția unui guvern pentru a convinge alt guvern va rămâne întotdeauna vorba unui om onest. Pe lângă cele două calități principale, el se referea de fapt și la onestitatea pe care trebuie să o aibă agentul diplomatic. Sigur însă că agentul diplomatic, pe lângă faptul că este un om onest, pe lângă faptul că are o memorie fidelă, bună și o voce puternică, are nevoie și de alte calități pentru a-și putea îndeplini sarcinile care îi revin. El trebuie în primul rând să posede cunoștințele lingvistice necesare, pentru că de cele mai multe ori contactul internațional pune față în față sau alături oameni, persoane sau instituții care folosesc limbi diferite. Cunoașterea unor limbi de circulație internațională, a limbilor diplomatice, este de asemenea o condiție esențială pentru reușita acțiunii diplomatice. Diplomatul trebuie să cunoască foarte bine conținutul problemei, de obicei se spune despre un diplomat că este omul care știe absolut totul despre nimic.

Această definiție este mai degrabă o definiție ironică a profesiei, pentru că, ca să-și poată îndeplini într-adevăr sarcinile care îi revin, diplomatul trebuie să cunoască foarte bine dosarul problemei în care urmează să acționeze din punct de vedere diplomatic. De asemenea, diplomatul trebuie să dispună de pregătirea de specialitate necesară, de noțiuni, de cunoașterea mijloacelor de acțiune, etc.

În legătură cu toate aceste lucruri, trebuie menționat în final că de fapt calitatea principală pe care trebuie să o aibă agentul diplomatic în acțiunea sa este aceea că trebuie să fie convingător în toate pozițiile pe care le exprimă în acțiunea sa, să fie elocvent în toate acțiunile pe care le întreprinde. Filosoful francez La Rochefoucauld spunea că: “La veritable eloquence consiste a dire tous ce qu’il faut et a ne dire ce qu’il ne faut pas”. Acest citat reprezintă un principiu foarte important pentru activitatea oricărui diplomat. Dacă ești plin de elocință și vrei să fii convingător, trebuie să fii capabil să folosești toate elementele, să spui tot ceea ce trebuie spus și, bineînțeles, mai ales să nu spui ceea ce nu trebuie spus.

b) Mijloace ale acțiunii diplomatice.

Pentru acțiunea diplomatică este nevoie de cel puțin trei lucruri importante:

– În primul rând de stil diplomatic; este nevoie să ai claritate și conciziune în prezentările, în expunerile pe care le faci. Pornind de la ideea foarte simplă că nimeni nu are nici timpul nici răbdarea, de a te asculta foarte mult. Stilul diplomatic se caracterizează prin aceste două elemente: claritate și conciziune. Trebuie să fii scurt, cât mai scurt cu putință și în același timp să fii foarte clar În expunerea ta.Comunicarea diplomatică implică însă și alte elemente importante. Ea cere un spirit deschis și flexibil, capacitatea de a înțelege, cu răbdare și bună credință, logica și argumentele interlocutorului, pentru că pericolul unor neînțelegeri și erori are o rată de creștere exponențială odată cu creșterea diversității partenerilor care provin din zone culturale diferite. De aceea stilul diplomatic se caracterizează prin prudență și moderație tocmai pentru a preveni interpretările excesive care pot avea consecințe negative. Deși există o diversitate destul de importantă în lumea globalizată, practica diplomatică folosește elemente codificate care au o relevanță universală. Diplomatul trebuie să fie capabil să utilizeze atât limbajul cât și gesturile codificate pentru a prezenta întotdeauna o imagine favorabilă pentru el și țara sa în contactele pe care le are și de a evalua impactul acestora asupra interlocutorilor săi. De exemplu, o vizită, chiar dacă nu urmărește obiectivul precis de a obține ceva concrete, este un semn de bunăvoință. Este cazul, de exemplu, a vizitelor de prezentare pe ca ambasadorii și ceilalți diplomați le fac cu ocazia prezentării la post. La fel și participarea la acțiunile protocolare și rămânerea un timp suficient poate fi un semnal de acest fel.

– În al doilea rând, trebuie să ai calitățile necesare și capacitatea de a folosi limbile diplomatice. A existat o adevărată evoluție în ceea ce privește folosirea limbilor diplomatice. În Europa Evului Mediu și a Renașterii, limba diplomatică era considerată latina. Acesta era instrumentul diplomatic care se folosea în relațiile internaționale. A urmat apoi o perioadă destul de lungă în care una dintre limbile diplomatice care s-a menținut cel mai mult timp a fost franceza, poate și datorită faptului că Franța a fost printre primele țări care a organizat un serviciu diplomatic și chiar o academie, o școală diplomatică. Unul dintre cardinalii foarte cunoscuți, Richelieu, a fost printre primii oameni care au pus bazele unor organizări științifice sau profesioniste a activității diplomatice și în consecință franceza a fost, de fapt, limba diplomatică și continuă să fie și astăzi una dintre limbile diplomatice. După crearea Ministerului de Externe al României, ca urmare a Unirii Principatelor, cât și după primul război mondial, limba internă în care se redactau documentele de lucru și comunicările între oficiile diplomatice românești și centrale era limba franceză. Limba franceză a venit în România prin filiera rusă, de aceea în Moldova foarte mult timp se spunea, fără ironie, în mod foarte serios că “vorbește franceza perfect ca un ofițer rus”, pentru că ei aveau o școală de limba franceză foarte dezvoltată. În mare măsură dacă vrem să avem o indicație în legătură cu limbile diplomatice, putem să ne uităm la limbile oficiale ale Organizației Națiunilor Unite care se folosesc și vedem că, pe lângă franceză se folosește engleza, rusa, spaniola, araba și chineza. Evoluția tehnică a favorizat însă răspândirea largă a câtorva limbi, în special limba engleză, care prin ușurința lor și prin marele număr de utilizatori, au început să se impună pe plan internațional. În diplomație un rol important îl joacă și limba franceză, mai ales pentru țările latine, care au un avantaj direct în utilizarea sa.

Dacă pentru utilizarea limbilor, franceză, engleză și chiar pentru spaniolă, sunt argumente foarte importante pentru că există un număr mare de țări care folosesc în comun limbile respective, pentru rusă deja este mai discutabil. Ea a fost acceptată ca limbă oficială având în vedere că organizația Națiunilor Unite a fost creată după al doilea război mondial, moment în care Europa era împărțită în “blocul de est” și “blocul de vest” și limba rusă era un vehicul folosit nu numai de către Uniunea Sovietică, ci și de țările din est; chiar și în serviciul diplomatic românesc, o bună perioadă de timp, până aproximativ în 1964, pregătirea de specialitate a diplomaților se făcea la Moscova, în cadrul unui institut specializat în relații internaționale. În consecință, limba rusă era folosită de un număr foarte mare și important de state. Chineza, deși este folosită de o singură țară, totuși o țară care potrivit unui recent recensământ are 1,3 miliarde oameni s-a considerat că trebuie să constituie și ea una din limbile oficiale.

Astăzi nu se mai poate vorbi de o limbă diplomatică unică. Au rămas aproape toate pe poziții de egalitate din punct de vedere juridic la Organizația Națiunilor Unite cu observația că, limba care totuși domină astăzi în materie diplomatică, limba negocierilor, este din ce în ce mai mult, limba engleză. În ceea ce ne privește pe noi, pe români, este mult mai ușor și traducerile sunt mult mai fidele (în afară de cei care cunosc foarte bine limba engleză) în situația în care se folosește limba franceză pentru că, sunt mai greu de tradus în română textele în limba engleză, pentru că topica este diferită și filozofia este alta, decât în limba franceză. Și astăzi România este una din țările francofone care participă la mișcarea francofonă, și mulți dintre diplomații noștri folosesc limba franceză, considerată ca cea mai bună limbă pentru discursuri. La noi ca și în alte țări, pe lângă folosirea limbilor internaționale sau a limbilor diplomatice, există practica de a forma specialiști care cunosc și limbi specifice, limitate la o anumită țară. Cunoașterea unor asemenea limbi de către un specialist oferă o deschidere, o posibilitate de acțiune mult mai mare, mai ales în statele unde presa, radioul sunt numai în limba țării respective. Un exemplu clasic este China, țară în care, dacă nu știi limba chineză este destul de greu. Observația că orice informație este foarte filtrată dacă este într-o limbă străină, este deja o informație care a fost prelucrată, care a fost pusă în forme oficiale. Dacă cunoști limba locală, limba chineză în speță sau altă limbă, sigur

că ai un acces mult mai mare la informație și poți să-ți faci o părere mult mai bună.

Putem spune că există o influență culturală foarte serioasă și mai ales există un lucru care le afectează capacitatea lor de analiză. În momentul în care vorbești o limbă locală și ai

contacte și te înțelegi cu oamenii, există premise foarte serioase ca să nu fi extrem de obiectiv atunci când judeci țara și oamenii respectivi. Important este să poți comunica, să te faci înțeles și să poți la rândul tău să înțelegi, iar pentru acest lucru, folosirea limbilor diplomatice este un element esențial. În cadrul ONU a fost de altfel elaborat un dicționar special pentru echivalarea termenilor folosiți în documentele organizației, pentru că de multe ori o traducere ad literam poate schimba sensul unei formulări. Dezvoltarea diplomației multilaterale, prin conferințe și organizații internaționale, a avut drept efect și crearea unei alte meserii cea a interpreților simultani care traduc în paralel cu intervențiile delegaților.

– cel de-al treilea element important al acțiunii diplomatice este cunoașterea terminologiei diplomatice, a noțiunilor și expresiilor care se folosesc, cunoașterea modalităților de comunicare, inclusiv a modului în care se redactează documentele cu caracter diplomatic. Un alt element este înțelegerea și aplicarea noțiunilor de drept internațional.

– Confidențialitatea în materie diplomatică joacă un rol important. Cunoașterea intențiilor poate fi un dezavantaj. Avantajele confidențialității sunt atât de evidente că au făcut din ea o regulă a diplomației. Este mai degrabă un comportament decât o normă. Fiecare alege ceea ce

consideră că este secret. În epoca modernă nu mai este ce a fost, datorită numărului mare de persoane implicate în adoptarea deciziilor și presei. Publicitatea este pentru diplomație foarte utilă.

IV.2. Mijloacele orale ale acțiunii diplomatice

Cel mai important mijloc oral de acțiune diplomatică îl reprezintă demersul diplomatic. Demersul diplomatic poate fi definit ca o acțiune care este întreprinsă de misiunea diplomatică pe lângă guvernul statului acreditar sau pe lângă organele unei organizații internaționale, în vederea îndeplinirii funcțiilor sale. Este de fapt o comunicare oficială făcută cu scopul de a apăra sau de a promova un interes anume, specific al statului acreditar, a statului trimițător. Demersul diplomatic reprezintă mijlocul clasic cel mai important de acțiune în materie diplomatică și noțiunea de demers diplomatic acoperă atât fondul comunicării, ceea ce transmiți prin intermediul demersului tău, cât și procedura, modul de a comunica tema respectivă.Ambele sunt acoperite de noțiunea de demers diplomatic.

a) Elemente legate de tipurile de demers diplomatic:

În primul rând trebuie precizat faptul că un demers diplomatic se poate face pe baza unor instrucțiuni speciale sau a mandatului general pe care îl are un agent diplomatic. Există două mari categorii de instrucțiuni, din partea ministerului de externe sau a secretariatului organizației internaționale pe care o reprezinți, trebuie să ai un mandat de a face un demers diplomatic sau se poate folosi mandatul general pe care îl are orice agent diplomatic. Agentul diplomatic are un mandat de a promova, de a apăra interesele statului și el poate să manifeste inițiativa necesară care este efectuată pe baza mandatului general pe care îl are. Numai demersurile foarte speciale sau care au o anumită importanță se fac pe baza unei instrucțiuni precise.

b) Clasificarea demersului diplomatic:

Avem o primă clasificare, pe care am putea să o prezentăm astfel: există demersuri oficiale și demersuri oficioase. Când se transmite un răspuns oficial din partea statului pe care îl reprezinți sau în momentul în care ai o solicitare de o manieră foarte solemnă, demnă și serioasă, el capătă un caracter foarte oficial. În unele cazuri, prezentarea unui asemenea demers oficial poate creea anumite situații delicate și de aceea în practica diplomatică, de multe ori demersul oficial este, fie înlocuit, fie precedat de demersuri neoficiale (oficioase), pentru a preveni crearea unor situații delicate.

Spre exemplu, demersurile oficioase sunt recomandabile în locul demersurilor oficiale în cazurile în care se cere eliberarea unor cetățeni ai țării pe care o reprezinți. De foarte multe ori, cererile de eliberare ale unor cetățeni sunt undeva la limită pentru că dacă ei au făcut obiectul unor arestări sau a unei alte măsuri, care de obicei se întemeiază pe anumite dispoziții, situația devine foarte complicată. În asemenea cazuri, prezentarea unui demers oficial foarte agresiv și ferm poate să creeze situații delicate care să fie contraproductive pentru oamenii respectivi.

Un exemplu pentru un astfel de caz este situația a doi cetățeni români din Irak la care s-au găsit în portbagaj două cauciucuri de mașină. Ei au fost prinși, arestați, judecați și condamnați la pedeapsa cu moartea, furtul fiind extrem de grav sancționat în țările islamice, în general prin tăierea mâinii drepte, dar în cazul respectiv a fost o sentință de condamnare la moarte. Ei erau condamnați, erau în pușcărie, așteptau executarea sentinței și sigur că prezentarea unui demers oficial care să exprime un protest avea șanse puține să reușească pentru că sentința era bazată pe niște acte care fuseseră întocmite de către poliție, procuratură, trecuse prin instanțe, era o hotărâre definitivă. Puteai să găsești niște argumente, inclusiv faptul că ei nu cunoșteau limba, dar șansele erau foarte mici ca să reușească un asemenea demers și s-au preferat până la urmă demersurile neoficiale, oficioase, încercându-se determinarea unei decizii care să nu pună în discuție sentința judiciară respectivă, ci să rezolve problema oamenilor respectivi. Urmare a acestei acțiuni diplomatice, cetățenii români au scăpat și s-au întors în țară, iar acest exemplu relevă faptul că sunt cazuri în care un demers oficial este mai bine să fie precedat sau chiar înlocuit de un demers neoficial sau de un demers oficios.

A doua clasificare cuprinde demersurile normale și demersurile confidențiale.

Ca regulă generală toate demersurile diplomatice sunt demersuri normale, mai puțin cele care dacă ar fi cunoscute ar putea afecta soluționarea problemei respective. Nu este vorba despre diplomația secretă, ceea ce se cunoștea în secolele trecute, în care o parte foarte importantă a activității diplomatice nu era cunoscută, era ținută secretă și nu era vorba numai de demersuri, era vorba chiar de documente oficiale, de tratate internaționale care nu se prezentau în parlament, care erau secrete și care nu erau cunoscute.

Demersul confidențial nu înseamnă în nici un caz o întoarcere la acest tip de diplomație secretă, ci pur și simplu este vorba de a păstra anumite elemente care fac obiectul demersului, pentru că dacă ele ar ajunge la cunoștința publicului, mai ales în presă și așa mai departe, ar putea afecta soluționarea problemei respective și ar putea creea dificultăți pentru ambele părți care sunt implicate într-un asemenea demers.

Legat de diplomația secretă, au fost doi oameni politici care au luat măsuri împotriva diplomației secrete, asta se întâmpla după primul război mondial când a început să fie pusă în discuție această manieră de diplomație în “spatele ușilor închise”. Unul a fost președintele Statelor Unite, Wilson, de altfel un vizionar, lui i se datorează și crearea Ligii Națiunilor, organizație care a fost creată ca să salveze omenirea de un război și Vladimir Ilici Lenin. Vladimir Ilici Lenin fiind însă într-o structură statală mult mai autoritară, a luat una dintre măsurile foarte decise de a lupta împotriva diplomației secrete și a început să publice în ziarul “Pravda” toate tratatele secrete încheiate de Imperiul Rus țarist cu alte state. Era perioada în care “Pravda” în fiecare zi publica articole despre diplomați, iar aceștia citeau zilnic “Pravda” să vadă dacă nu a fost cumva semnat un tratat de ei și care este făcut public.

A existat o reacție foarte fermă împotriva acestei diplomații secrete și în România au existat asemenea cazuri. În Parlamentul României, tratatul dintre România și Ucraina a fost supus ratificării fără scrisoarea anexă, fără protocolul anexat la tratat, ceea ce a creat, pe bună dreptate, reacții pentru că la nivelul Parlamentului atunci când se ratifică un asemena tratat internațional trebuie să fie prezentate toate documentele care fac parte din pachetul respectiv.

– A treia categorie: demersuri orale și demersuri scrise.

Dintre demersurile orale cele mai cunoscute și mai folosite sunt, în ordine: declarația, notificarea și comunicarea.

Declarația – este un demers oral prin care se exprimă o poziție politică de principiu sau o poziție politică pe o anumită temă, pe o temă dată.

Notificarea – este un al doilea tip de demers oral și, spre deosebire de declarație, într-o notificare se aduce la cunoștință o stare de fapt sau o stare de lucruri. În notificare nu se exprimă poziții politice de principiu, ea este un demers mai grav care exprimă poziții politice ale unei stări de fapt sau ale unei stări de lucruri, conține și aprecieri în legătură cu un anumit comportament al statului, care a condus la crearea stării de fapt sau a stării de lucruri care face obiectul demersului.

Comunicarea – este un act de informare prin care se aduce la cunoștința ministerului de externe sau a secretariatului organizației internaționale un anumit element specific. Spre exemplu, indicarea faptului că România a ratificat un tratat, indicarea faptului că a fost adoptată o lege care afectează relațiile și se comunică și textul respectiv.

– O a doua categorie sunt demersurile scrise sau comunicările oficiale care se fac sub forma unor documente.

– Pe lângă aceste demersuri orale și scrise, o altă categorie este cea a demersurilor mixte și de foarte multe ori în practica diplomatică demersurile orale și scrise sunt efectuate împreună, atunci când se face fie o declarație fie o prezentare, dar se adaugă la această prezentare sau la această declarație sau la această notificare și un document scris.

– Putem avea demersuri individuale sau colective, inclusiv demersuri paralele, sunt demersuri care se fac individual de către un stat sau de către un agent diplomatic sau demersuri colective care se întâlnesc mai ales în practica țărilor Uniunii Europene care au o anumită coordonare a politicii externe, au o politică externă și de securitate comună sau chiar demersuri paralele atunci când este vorba de situații care afectează un număr mai mare de țări.

Prezentarea demersului diplomatic este una dintre modalitățile importante de acțiune, prin care reprezentantul statului, un agent diplomatic, prezintă, fie aprecieri politice, fie o stare de fapt, fie notifică un anumit lucru ministerului de externe sau secretariatului organizației internaționale pe lângă care este acreditat. În momentul în care se prezintă un asemenea demers diplomatic există o regulă aproape obligatorie de a avea o reacție la demersul diplomatic. Un demers diplomatic nu trebuie să rămână fără reacție, fără răspuns. În ceea ce privește această reacție la demersul diplomatic, ea este la latitudinea statului acreditar care, de obicei, pornind de la principiul egalității suverane a statelor folosește cam aceeași cale pe care a folosit-o cel care a prezentat demersul diplomatic și pentru a reacționa la acest demers. De cele mai multe ori este recomandabil ca la orice demers diplomatic să existe și o reacție rapidă, pe loc. Acesta este de fapt un lucru care rămâne la latitudinea și depinde de cel care primește în audiență sau cel care primește de fapt demersul respectiv din partea agentului diplomatic. Reacția standard care se folosește în asemenea cazuri este: “Am luat notă de demersul dumneavoastră care va fi examinat cu toată atenția și vă vom comunica cât mai repede posibil un răspuns la demersul dumneavoastră”. Este reacția standard pentru că ea nu lasă demersul fără reacție, fără răspuns, dar în același timp nu implică în nici un fel persoana care efectuează reacția respectivă și nici autoritățile statului pe care persoana respectivă o reprezintă în legătură cu conținutul demersului sau poziția finală pe care o va adopta statul respectiv față de demersul diplomatic.

O a doua cerință obligatorie în legătură cu demersul diplomatic este faptul că asupra efectuării oricărui demers diplomatic trebuie efectuat un raport. Orice agent diplomatic care efectuează un demers, fie pe baza unor instrucțiuni speciale primite de la guvernul său, fie pe baza competenței generale, a funcțiilor generale care revin unei ambasade, este obligat să raporteze asupra efectuării demersului respectiv, să raporteze asupra reacției pe care a primit-o la demersul pe care la efectuat și, întotdeauna acest raport este bine să conțină, pe lângă descrierea demersului și a reacției pe care a avut-o, cât mai fidelă, să conțină și aprecieri ale persoanei care a făcut demersul respectiv. Aprecieri privind modul în care a fost primit demersul, modalitatea de efectuare a reacției la demersul respectiv, pentru că astfel de elemente sunt extrem de importante pentru a evalua care este impactul demersului și care sunt acțiunile ce trebuie întreprinse în continuare; aprecierile și evaluările celui care prezintă demersul, sunt foarte importante pentru a putea decide ulterior care sunt modalitățile de acțiune.

IV.3. Mijloacele scrise ale acțiunii diplomatice

a) Corespondența diplomatică externă

Corespondența diplomatică poate fi transmisă cu ocazia efectuării unui demers diplomatic și se poate transmite prin curieri speciali sau chiar prin poșta obișnuită. De obicei ea se realizează prin documente care în mod generic pot fi numite note diplomatice.

Notele diplomatice sunt de fapt toate comunicările oficiale pe care un stat sau organizație internațională le adresează altui stat sau altei organizații internaționale.

Câteva categorii concrete de documente diplomatice care se folosesc drept note diplomatice.

– Cea mai cunoscută, cea mai larg răspândită, cea mai des uzitată este nota verbală. Nota verbală este o comunicare scrisă care se face pe o hârtie cu antetul instituției care o elaborează. Nota verbală nu se adresează nimănui, ea este redactată la persoana a treia și nu se semnează. Conține de obicei anumite formule tip de introducere și de încheiere. Nota verbală deși nu se semnează, poartă întotdeauna la sfârșitul textului dactilografiat al comunicării o apostilă, inițialele celui care a redactat nota verbală și o ștampilă a instituției de la care provine pentru a preveni adăugarea unor elemente care nu au fost dactilografiate inițial.

Formula folosită în practica noastră este: “Ministerul Afacerilor Externe (Ambasada României) la … prezintă salutul său Ministerului Afacerilor Externe sau ambasadei respective și are onoarea de a-i comunica următoarele: … textul propriu-zis al comunicării”. Se observă că formula de adresare este la persoana a treia. La încheierea textului se folosește o formulă de încheiere care de obicei în sistemul nostru este: “Ministerul Afacerilor Externe (ambasada) folosește acest prilej pentru a reînnoii ambasadei sau ministerului asigurarea înaltei sale considerațiuni”. După care se apostilează, se pune ștampila și aceasta este garanția că acesta este textul oficial care a fost transmis.

– Un al doilea tip foarte important de document scris a corespondenței diplomatice o reprezintă nota circulară. Nota circulară este de fapt o notă cu același conținut, cu un conținut similar, pe care ministerele de externe o trimit mai multor ambasade atunci când, fie doresc să comunice anumite elemente care privesc mai multe țări, fie doresc să le invite la o anumită acțiune folosind această modalitate de comunicare, respectiv, nota circulară.

– Mai există și o a treia categorie de documente diplomatice scrise care este reprezentată de schimbul de note verbale cu conținut identic care sunt folosite pentru a încheia un acord. Este o modalitate simplificată de a încheia acorduri internaționale printr-un schimb de note verbale. Una dintre părți, cea care inițiază acordul respectiv, trimite o notă verbală, iar cealaltă parte îi confirmă primirea notei verbale, îi redă tot conținutul pe care l-a avut nota verbală și în final exprimă acordul ca această notă verbală împreună cu răspunsul să constituie un acord internațional. Este o formă simplificată care nu mai trece prin toată procedura de încheiere a unui acord internațional în lume și cu o anumită formă.

– Următorul tip de document de corespondență diplomatică îl reprezintă nota semnată.

Nota semnată este deja un document mai solemn, un document care este adresat ministrului de externe, un document care este semnat de expeditor. El este redactat la persoana întâia, cu formule de politețe care țin seama de limbă și sigur, de situația la carese referă nota respectivă. Nu pot fi niște formule extraordinare de politețe pentru că subiectul este de regulă foarte dur.

– Următorul document de corespondență diplomatică este scrisoarea personală. Scrisoarea personală este adresată ministrului de externe și este semnată de expeditor, dar este însă mai puțin formală decât nota semnată. Ea trebuie să aibă la bază o relație deja stabilită. Sigur că nu poți să scrii o scrisoare personală ministrului de externe dacă nu l-ai întâlnit cel puțin o dată, dacă nu ai avut un minim de relație înainte de a te angaja în corespondența respectivă. Față de celelalte documente prezentate până acum, scrisoarea personală nu angajează statul sau organizația respectivă ci numai pe cel care a scris-o și a semnat-o, respectiv, pe expeditor. Fiind vorba despre un ambasador, reprezentantul unui stat, ea nu angajează statul pe care îl reprezintă persoana respectivă.

– O altă formă de corespondență diplomatică scrisă este nota colectivă. Nota colectivă este o formă deosebit de solemnă, prin care mai mulți reprezentanți diplomatici ridică o problemă care îi afectează pe toți. O asemenea notă colectivă poate fi semnată de către toți reprezentanții diplomatici care se alătură acestui demers și, în acest caz, ea este prezentată într-o audiență comună la care participă toți semnatarii și poate fi sub foma unor note separate care însă se transmit simultan și în aceeași zi, pentru ca demersul să fie un demers colectiv.

– Un alt tip de corespondență diplomatică, care s-a răspâdit foarte mult, inclusiv în administrația românească post revoluționară, este aide memoire-ul, cunoscut și sub denumirea de pour memoire sau pro-memoria. Scopul acestui document, al aide memoire-ului este de a rezuma o problemă care a fost discutată sau care urmează a fi prezentată pentru a evita erorile, pentru a evita ca în urma discuțiilor, părțile respective să plece cu impresii sau chiar cu elemente diferite. Aide memoire-ul nu este semnat și nu conține formule de curtoazie, de deschidere sau de încheiere.

– Memorandumul reprezintă un alt tip de document scris al acțiunii diplomatice și este de obicei folosit pentru a prezenta poziția statului pe o anumită problemă. Prezentarea nu ține de o anumită lungime a documentului, deci poți să prezinți pe larg, mai amplu, problema respectivă. De obicei, el prezintă foarte complet poziția statului într-o anumită problemă conținând și argumente, date istorice și statistici, adică tot ceea ce este nevoie pentru ca poziția unui stat, pe o anumită temă specifică să fie foarte clar prezentată. Uneori este folosit și în alte scopuri, spre exemplu, propunerea Finlandei pentru convocarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare din Europa, care a condus la adoptarea Actului Final de la Helsinki a fost transmisă tuturor statelor care au fost invitate sub forma unui memorandum al guvernului finlandez cu privire la convocarea unei conferințe europene pentru securitate.

– Un alt tip de document diplomatic îl reprezintă cartea albă. Cartea albă, ca și memorandumul, ca și aide memoire-ul, este folosită tot pentru a face prezentări cât mai mari, cât mai cuprinzătoare pe o anumită temă.

Ca exemplu, Ministerul de Externe al României, în primăvara anului 1997 a elaborat o Carte Albă intitulată “România și NATO” care în perspectiva reuniunii de la Madrid, era concepută să fie un document care să justifice sau să dea argumente pentru cererea României de a fi admisă în NATO. Ea conținea și prezentări despre România, care din cele mai vechi timpuri a fost o țară europeană și după cultură și după economie și cu avantaje și cu argumente. Aceste tipuri de prezentări sub formă de Carte Albă se fac și de alte ministere, fie pe o anumită temă specifică, fie pe teme mai generale și elaborează asemenea documente care se dau și altor state decât cele direct interesate.

– Ultimul tip de document diplomatic, un document foarte dur îl reprezintă ultimatumul. Ultimatumul este un document diplomatic prin care se exprimă o poziție ultimă și irevocabilă. De obicei, ultimatumul cere celui căruia îi este adresat, statului căruia îi este adresat, adoptarea urgentă sau imediată a unor măsuri și exprimă direct sau mai voalat amenințări cu utilizarea tuturor mijloacelor, inclusiv cu folosirea forței dacă aceste măsuri nu vor fi adoptate, nu vor fi luate.

Într-un ultimatum se cere și un răspuns imediat, un răspuns din partea statului căruia îi este adresat tocmai pentru că acest răspuns este necesar în vederea adoptării măsurilor de amenințare, de retorțiune care sunt, de obicei evocate.

Ca exemplu, ultimatumul URSS-ului (26-27 iunie 1940) privind cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului Herța, prezentat ambasadei României de la Moscova, respectiv, ambasadorului Grigore Gafencu. Un ultimatum, un document extrem de clar care cerea retragerea imediată a autorităților române și a armatei române din aceste teritorii și făcea referire directă la faptul că în caz contrar URSS va interveni cu forțele sale armate pentru realizarea alipirii teritoriilor respective. Au fost foarte multe încercări atunci în Consiliul de Coroană și la nivel politic de a face un răspuns care să mai amâne adoptarea unei asemenea decizii dar ele au fost respinse și finalul este așa cum se prezintă astăzi. România s-a retras din teritoriile respective, decizie care este contestată, considerându-se că prin această retragere ne-am privat de un argument foarte important la Conferința de Pace de la Paris. Sigur, astăzi se pot face evaluări în legătură cu ce-ar fi trebuit să fie făcut într-o anumită situație, dar este mult mai greu să fii în situația respectivă și să fii obligat atunci să iei o decizie într-un anumit context cum era și contextul respectiv, mai ales că ultimatumul respectiv era o consecință a Pactului Ribbentrop – Molotov semnat de Uniunea Sovietică cu Germania, iar presiunile au venit din ambele părți, nu numai din partea Rusiei. Asta a fost înțelegerea realizată prin Pactul Ribbentrop – Molotov, o anexă la Pactul Ribbentrop – Molotov, în care se revendicau aceste teritorii.

b) Corespondența diplomatică internă.

Pe lângă aceste documente diplomatice care sunt documente utilizate în raporturile dintre oficiile diplomatice și ministerele de externe sau între misiunile diplomatice și secretariatele organizațiilor internaționale, există și o corespondență diplomatică internă care se folosește în acordurile dintre ambasade și ministerul său de externe, dintre ambasadă și țara pe care o reprezintă, autoritățile țării pe care o reprezintă.

– În primul rând sunt telegramele, fie cifrate, fie în clar, care se pot transmite prin cele mai diverse mijloace; se pot transmite prin radio, prin telex, prin computer, etc. Se pot transmite prin cele mai diverse mijloace, sunt cifrate, ai nevoie de un cod pentru a le putea decodifica, pentru a înțelege ce scrie în ele sau se pot transmite în clar, text obișnuit.

Telegrama este prin definiție un document care trebuie să fie foarte scurt și foarte concis. Ea nu este un document care se întinde pe mai multe pagini. În general, o telegramă trebuie să aibă sub o pagină sau maximum o pagină. În momentul în care devine un document prea lung ea nu poate avea forma unei telegrame. Avantajul telegramei este că, potrivit regulilor Ministerului Român de Externe, telegrama trebuie să fie trimisă întotdeauna destinatarului căruia îi este adresată și ea se poate adresa, cu același text mai multor persoane.

– Din ce în ce mai mult se folosește acum în corespondență și poșta electronică, fie parolată, fie în clar, așa numitul sistem de infograme, pe care îl folosește și ministerul de externe, care sunt comunicări ale ambasadelor cu ministerul și invers. Ele au avantajul de a ajunge foarte rapid și direct la destinatar, cu posibilitatea de a transmite mai multor persoane același mesaj.

– Un alt tip de corespondență internă sunt scrisorile și adresele, pe care și ambasadele și ministerele de externe le trimit unii altora. Scrisori și adrese care se transmit prin intermediul poștei ordinare, prin intermediul curierilor diplomatici, a unor curieri ocazionali sau în sistemul nostru s-a folosit și se folosește și astăzi, sistemul curierilor TAROM, prin comandantul unei aeronave.

– Un alt tip de corespondență îl reprezintă scrisorile circulare. Scrisorile circulare pe care ministerul de externe le adresează ambasadelor prin care le informează asupra unor anumite aspecte, conținând anumite probleme pe care le consideră că au relevanță pentru activitatea diplomatică, fie le cere anumite informații, anumite acțiuni pe care urmează să le întreprindă. Se pot face și sub formă de telegrame circulare care se trimit mai multor oficii și au avantajul de a le putea transmite unui număr foarte mare de ambasade, practic tuturor ambasadelor care au posibilitatea de comunicare cu țara.

Spre exemplu, în problemele crizei irakiene, a problemelor Orientului Mijlociu, se transmite o circulară către ambasade ca ele să cunoască elementele legate de stadiul unor probleme, de evoluțiile acestora, astfel încât să le poată utiliza în contactele lor.

– Ultima formă de corespondență internă o reprezintă rapoartele. Rapoarte au constituit și constituie și astăzi una dintre cele mai importante forme de activitate diplomatică. Ele pot fi rapoarte finale la încheierea de misiuni, în care ambasadorul sau un diplomat prezintă un raport de activitate care nu este limitat la activitatea sa. Un raport conține și aprecieri, în legătură cu dezvoltarea relațiilor respective de care el s-a ocupat pe domeniul lui și poate fi însoțit de o listă de persoane care să fie contactate pentru rezolvarea problemelor respective.

Există chiar și posibilitatea ca aceste rapoarte de sfârșit de lucru să fie întocmite și de personalul care nu este angajat. Soțiile ambasadorilor pot facea asemenea rapoarte care să folosească succesorilor pentru a le prezenta anumite elemente de interes, orice informări care pot fi utile succesorilor lor.

Pe lângă aceste rapoarte de încheiere de misiune există și rapoarte pe teme specifice. Acestea nu sunt elaborate la încheierea de misiune ci sunt elaborate în măsura în care diplomatul sau oficiul respectiv consideră că tema este suficient de importantă ca să facă obiectul unui asemenea document.

Studiu de caz: Raporturi diplomatice între Coreea și Japonia

Amiciția și colaborarea dintre Coreea de Sud si Japonia este fundamentală pentru pacea și bunăstarea peninsulei coreene și a Asiei de Est in secolul 21, deoarece cele două dezvoltă aceleași valori de bază ale democrației și economiei de piață.

Coreea de Sud și Japonia, în colaborare cu superputerea SUA, au jucat un rol în Războiul Rece. Luând în considerare actualele probleme regionale legate de diviziunea continuă a peninsulei, dezvoltarea armelor nucleare ale Coreei de Nord, ridicarea Chinei ca putere mondială, răspândirea amenințărilor de terorism și arme de distrugere în masă, înrăutațirea mediului și miscările de creștere a cooperării economice regionale, importanța legăturilor dintre cele două țări rămâne de nedisputat.

Totuși, cei doi vecini nu au putut să stabilească o relație prietenească orientată spre viitor bazată pe interese strategice mutuale, din cauza disputelor teritoriale și fricțiunilor de-a lungul istoriei. Relațiile asimetrice s-au dezvoltat cu conflicte prelungite asupra chestiunilor politice și diplomatice, contrar interdependenței din ce în ce mai adâncite în domeniul economic, cultural și civic. Diviziunea s-a intensificat în special în timpul administrației Roh Moo-hyun. Poziția de bază a Seulului față de Tokio s-a schimbat de la quiet diplomacy la răspunsuri dure în cele mai multe domenii, înghețând interacțiunile diplomatice. În ultimul timp ,așteptările pentru inbunătațirea relațiilor dintre cele două țări ,au crescut odată cu accentuarea administrației lui Yasuo Fukuda asupra diplomației asiatice. Coincide cu chemările guvernamentale ale lui Lee Myung-bak pentru diplomația cooperativă in noua Asie. Încă din anii 90’ guvernele successive ale Coreei, au promis un nou capitol în relațiile orientate către viitor cu Japonia, dar toate au sfârșit cu confruntări și conflicte. Cronologia relațiilor Coreea de Sud – Japonia indică faptul că problemele dintre cele două națiuni sunt de natură structurală , nu ceva ce poate fi adresat unui guvern sau lider politic. Optimismul excesiv asupra schimbărilor de lideri în cele două țări ,nu vor ajuta la promovarea unor relații mai bune. Ceea ce este de dorit reprezintă o insușire obiectivă a dezvoltării bilaterale din ultimii cinci ani.

I. Relațiile dintre Coreea și Japonia: 2003-2007

1. Politica administrației Roh asupra Japoniei

a) Dispute diplomatice asupra revendicărilor istorice și teritoriale. Relațiile Coreea –Japonia din timpul administrației Roh Moo-hyun pot fi împarțite în trei faze; 1.urmărirea relațiilor prietenești și cooperative;2 un război diplomatic asupra problemelor teritoriale și istorice 3.recuperarea parțială.

La instaurarea sa din 2003 guvernul populist al lui Roh a propus o perioadă de pace și prosperitate în Asia de Nord Est și relații cooperante active cu Japonia. La summitul din iunie al aceluiași an, Roh și prim ministrul japonez Junichiro Koizumi au fost de acord să creeze un parteneriat de pace și prosperitate în Asia de Nord Est . La urmatorul summit cu Koizumi pe insula Jeju in iulie 2004 Roh a declarat că Seulul va da la o parte problemele istorice pentru a stabili relații orientate către viitor. Roh și Koizumi au fost deasemenea de acord să se angajeze in diplomația de navetă, un schimb de vizite anuale.

În februarie 2005 japonezii au declarat 22 februarie ziua Takeshima, ceea ce a marcat începutul celei de a doua faze. Roh a luat o poziție dură cerând recunoașterea vinei Japoniei asupra transformărilor istorice și denunțând revendicarea teritorială a Dokdo. El și-a prezentat punctul de vedere în scrisoarea către poporul Cooreei de Sud. Consiliul de Securitate Nationala a adoptat o nouă doctrină pentru diplomația japoneză pentru a sprijini poziția președintelui.

În aprilie 2005 ministerul educației a aprobat o carte de istorie care a prezentat viziunea asupra războaielor agresive ale Japoniei în Asia, iar în octombrie Koizumi a vizitat controversatul Altar Yasukuni, ignorând obiecțiile din partea Cooreei de Sud si Nord si a Chinei. Diplomația de navetă a fost inlocuită cu ceea ce mass- media a denumit război diplomatic. În martie 2006 o nouă carte de istorie care accentua suveranitatea Japoniei asupra Dokdo a obținut aprobarea ministerului educației, iar în aprilie Agenția de Siguranță Maritimă Japoneză a anunțat un plan ocenografic care acoperea o mare parte din zona economică a Cooreei de lângă Dokdo. Acestea l-au făcut pe Roh să emită o declarație specială prin care a afirmat că Dokdo nu este doar un subiect de dispută teritorială ci simbolul recuperării complete a suveranitații Cooreei prin corectarea greșelilor istoriei.

În ultimii doi ani, odată cu administrațiile lui Shinzo Abe și Fukuda relațiile s-au imbunătățit considerabil, dar încă nu au atins maximul de potențial.

Expansiunea schimburilor economice, culturale și sociale.

Schimburile economice, sociale și culturale au continuat să se extindă chiar și in timpul administrației Roh. Volumul schimburilor bilaterale a crescut permanent de la 45 miliarde $ în 2002 la 53.5 miliarde $ în 2003, 67.8 miliarde de $ în 2004, 72.4 miliarde $ în 2005, 78.4 miliarde $ în 2006 si 82.6 miliarde $ în 2007. Din 2006, Japonia este al doilea cel mai mare partener de comerț al Coreei de Sud, în timp ce Coreea se situează pe locul trei pentru Japonia. Și numărul de vizitatori între cele două țări a crescut considerabil în ultimii ani, de la 3.59 milioane la 4.83 milioane în 2007. În 2006, Japonia a fost destinatia numărul 1 pentru Coreea, și de asemenea a constituit cel mai mare grup de vizitatori pentru Japonia.

Dezvoltarea nepotrivită a relațiilor bilaterale în diferite domenii s-a intensificat în timpul administrației Roh. Totuși, fricțiunile asupra istoriei și a altor probleme politice nu au împiedicat interdependența generală între cele două țări. Se poate chiar spune că interdependența economică și afundarea culturală au dus la integrarea peste-graniță, absorbind șocurile conflictelor politice și diplomatice. Într-un fel, relațiile Coreea-Japonia au evoluat la un stadiu mai matur în ultimii ani.

2. Înfăptuiri și nerealizări ale administrației Roh

a) Chestiunile istorice și teritoriale. Acuzațiile administrației Roh împotriva Japoniei asupra chestiunilor istorice și teritoriale au făcut-o să fie mai constientă desensibilitatea diplomatică a acestor probleme, Japonia luând o pozitie mai prudentă. Abe, cu o tendință ideologică conservatoare și mai mare decât a predecesorului lui, Koizumi, s-a abținut să viziteze Altarul Yasukuni în timpul mandatului de un an.

b) Rezultate pozitive din partea disputelor istorice. Administrația Roh a presat eforturile pozitive ale Japoniei de a rezolva chestiunile legate de istoria războaielor sale agresive și ocupației Coreei și stabilirea unor sisteme de compensare a victimelor. Astfel de acțiuni, pe termen lung, sunt asteptate să calmeze sentimentele anti-Japonia din Coreea de Sud și să contribuie la cimentarea unor relații mai prietenoase. Solicitările repetate ale guvernului asupra unor probleme cum ar fi victimele coreene ale atacului cu bombă atomică de la Hiroshima și Nagasaki, recuperarea rămășițelor muncitorilor coreeni care au murit în Japonia și a altor probleme legate de al doilea război mondial, au produs rezultate vizibile.

c)Absența extinsă a diplomației.

O dată cu apariția în prim plan a problemelor implicând dispute teritoriale sși istorice, indiferența mutuală a dominat în domenii în care colaborarea strânsă era necesară, și anume în problema nucleară a Coreei de Nord, cooperarea regională , și mai mult decât orice, legăturile bilaterale economice. Roh a căutat să separe cooperarea economică și schimburile culturale de politicile sale intransigente asupra relelor abătute asupra Japoniei în trecut. El a menținut canalele de dialog oficiale, cum ar fi conferințele ministeriale. Totuși, suspendarea diplomației la nivel de summit a adus nori asupra cerului relațiilor bilaterale. Fricțiunile diplomatice au făcut să fie greu pentru cele două guverne să facă pași bine coordonati cu privire la Coreea de Nord în procesul de denucleanizare multilaterală și acest lucru a stânjenit și mai mult relația lor în timp ce problema nucleară exacerba. Summitul Roh-Koizumi de la Kagoshima în decembrie 2004 a fixat țelul de a ajunge la o concluzie practică pană la sfarșitul lui 2005.

Seul a rămas indiferent la dialogul strategic inițiat de Tokio implicând SUA, Australia și Japonia, precum și la eforturile Japoniei de a deveni membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. În același timp, Japonia nu a sprijinit candidatura lui Ban Ki-moon la Secretariatul General al ONU și nominalizarea Coreei de Sud ca gazdă a Jocurilor Olimpice de Iarnă în Pyeongchang la expoziția mondiala de la Yeosu. Din păcate, acestea au arătat neîncrederea reciprocă dintre cele două guverne, care a fost în mare parte generată de absența diplomației de summit.

3. Răspunderea pentru înrăutățirea relațiilor bilaterale

Există opinii conflictuale în privința responsabilitații pentru deteriorarea relațiilor diplomatice dintre Seul și Tokio sub administrația lui Roh. Politicienii conservatori și comentatorii din Japonia discreditează opoziția lui Roh în privința manualelor de istorie și revendicările teritoriale asupra Dodko ca fiind o mișcare populistă de a acestuia pentru a crește sprijinul pentru guvernul său. Ei considerau că relatțiile se vor imbunatați în momentul în care conservatorii vor prelua puterea.

Pe de altă parte, opinia dominantă în Coreea de Sud este că relațiile dintre cei doi vecini s-au agravat din cauza lipsei de constiință istorică corectă din partea japonezilor, care ignoră varietatea de idei și atitudini găsite în societatea japoneza cu privire la problemele istorice. Între timp, mai multi experți în relația Coreea de Sud- Japonia consideră că vina este de ambele parți; Japonia pentru ușurința cu care a abordat problema Dodko, și Coreea de Sud pentru reacția prea dură. În dezbateri în privința cărei țări este responsabilă pentru discordia continuă, răspunsul ar trebui găsit în recunoașterea faptului că acele conflicte pe probleme istorice și teritoriale sunt o problemă structurală care nu poate fi atribuită unui regim sau conduceri anume. Unii s-ar putea aștepta ca relațiile bilaterale să se imbunatațească o dată cu schimbarea conducătorilor unei țări, dar istoria ne-a arătat că schimbarea unui conducător sau guvern nu garantează legături mai bune. În spatele chestiunilor istorice și teritoriale care sunt în prim plan din 1990 sunt factori structurali complecși care au apărut încă de la sfarșitul regimului Războiului Rece.

În Coreea de Sud democratizarea politică a crescut interesul poporului pentru relațiile externe dar și influența lor în procesul diplomatic. Așadar pentru a ușura și pentru a încheia conflictele istorice și teritoriale este nevoie de o rețetă pe termen lung pentru a ințelege mai bine istoria, iar eforturi pe termen scurt sunt necesare pentru a preveni agravarea disputelor. Prudența liderilor politici și simțul civic matur al poporului sunt necesare de ambele parți. Liderii politici trebuie să realizeze că exploatarea chestiunilor istorice si teritoriale ca un instrument politic nu va servi intereselor naționale.

II. Așteptări de la noul guvern

Abordarea practică

Filozofia lui Lee în afaceri diplomatice și de securitate plasează interesele naționale desupra principiilor ideologice. Aceasta constă în principal în diplomația cooperativă a noii Asii și un parteneriat intens Coreea-Japonia. Diplomația sa pragmatică, trecând de ideologii liberale și conservatoare intărește alianța Coreei cu S.U.A. și diplomația asiatică pro activă. Aplicând doctrina MB în privința Japoniei noul guvern caută să restabilească relațiile amicale cu Tokio prin abordări pragmatice fiind de

părere că administrația Roh a fost excesiv de ideologică in gestionarea chestiunilor istorice și teritoriale. În ochii lui Lee, Roh a obținut foarte puține prin quiet diplomacy sau punând principiile ideologice în fața intereselor practice. Principiul de bază al politicii noului guvern se aliniază cu accentuarea relațiilor cu Coreea de Sud, China, și alți vecini asiatici ai cabinetului Fukuda. În special cu Seul guvernul Tokio este cunoscut pentru summiturile regulate și alți pași practici pentru imbunătățirea relațiilor. Lee și-a expus în mod repetat intenția de a promova relații de cooperare orientate către viitor cu Japonia printr-un trimis la Tokio imediat după alegerea sa, și întâlnirea cu Fukuda, prima dată in Seul în ziua inaugurarii sale iar mai apoi in Tokio, când s-a întorsdin Statele Unite. Fukuda a promis că va face eforturi pozitive pentru a deschide o nouă eră de cooperare între cele două țări.

2. Tratarea problemelor majore în așteptare:

a) Problemele istorice și teritoriale: va fi foarte dificil să ne asteptăm la o concesie din partea Japoniei asupra chestiunilor istorice. Așadar, celor două țări li se cere să stabilească un sistem de management al crizei pentru a preveni afectarea altor aspecte ale relațiilor lor, sau cel puțin minimizarea impactului asupra istoriei. Dacă Coreea de Sud compensează în mod corect victimele războiului, acest lucru va ajuta la schimbarea sentimentelor anti-japoneze. Identificarea victimelor și recuperarea rămășițelor acestora ar trebui aranjată cu cea mai mare seriozitate din partea guvernului japonez. Cu privire la disputele teritoriale asupra Dodko, Coreea de Sud ar putea evita transformarea acestora în probleme diplomatice permanente, pentru a-și putea păstra controlul asupra insulițelor.

Totuși, eforturile de a securiza rapoartele istorice și de a-și colecta precedente internaționale pentru a sprijini poziția Coreei ar trebui să continue.

b) Problema nord-coreeană: recunoscând importanța rolului Japoniei în mânuirea problemelor ce implică Coreea de Nord din punctul de vedere strategic al oridinii regionale peninsula coreeană și Asia de Nord-Est, Seul ar trebui să incerce să mențină cooperarea strânsă cu Tokio. În discuțiile multilaterale pentru a rezolva problema nucleară nord-coreeană și alte procese internaționale. Pe de altă parte, cooperarea Japoniei cu Coreea de Nord este esențială pentru deschiderea și reformarea sistemului nord-coreean, pentru reconstrucția sa economică, și reunificarea și prosperitatea peninsulei coreene. Cu condiția ca relațiile SUA-Coreea de Nord să se imbunătățească o dată cu denuclearizarea nordului în viitor, diferențele pot apărea în politicile Coreei de Nord de la Seul și Tokio. Așadar, cooperarea trilaterală dintre Washington, Seul și Tokio ar trebui menținută și intărită. Japonia trebuie să rămână în procesul multilateral al denuclearizarii nordului, o condiție prealabilă dacă dorește să îmbunătățească relațiile Japonia- Coreea de Nord. Normalizarea relațiilor dintre Tokio și Pyonyang vor contribui la stabilizarea ordinii regionale.

c) Cooperarea economică: problema deficitului comercial dintre Coreea și Japonia va fi un subiect major pentru noul guvern în tratarea relațiilor diplomatice ale Japoniei și necesită o abordare pe termen lung. Este urgent să ușureze deficitul care a ajuns la 30 miliarde $ în 2007 , luând în considerare înrăutațirea situației economice internaționale. Sunt necesare eforturi inter-guvernamentale pentru a încuraja transferul de tehnologie japonez și investițiile în Coreea. Ca reacție la relațiile înstrăinate din ultima parte a administrației Roh, societatea coreeană are așteptări mari și este optimistă în privința imbunătățirii relațiilor cu Japonia. Dar așteptările prea mari ar putea fi contra productive. Comentariile oficialilor în privința posibilelor constrângeri asupra problemelor istorice ar putea instiga la izbucniri anti-japoneze în momentul în care Japonia nu ar răspunde cu pașii adecvați. Implementarea acordurilor existente este importantă în construirea relațiilor productive.

Diversificarea summiturilor, a canalelor de dialog între Coreea de Sud și Japonia, discuțiile regulate la nivel ministerial și dialoguri strategice, contactele oficiale și neoficiale ar trebui făcute în diverse domenii, incluzând economia și securitatea, pentru a identifica problemele dintre cele două națiuni și pentru a explora noi domenii de cooperare. Schimbările frecvente de putere și politicieni din ultimii ani din ambele țări au slăbit rețeaua de politicieni.

Este de dorit ca Japonia și Coreea să stabilească și să opereze sisteme de cooperare multilaterale și multistratificate cu SUA, China, Rusia și alți actori regionali. Dialogurile strategice la nivel ministerial dintre Seul, Washington și Tokio ar putea fi folosite pentru discutarea chestiunilor regionale generale, în același timp menținându-se discuțiile pentru rezolvarea problemei nucleare din Coreea de Nord. Cele trei puteri, Coreea de Sud, Japonia și China, trebuie să regularizeze summiturile, conferințele și dialogurile ministeriale.

Activitățile om la om lărgite dintre Coreea, Japonia și China vor fi fundația pentru viitoarea integrare economică în Asia de Nord-Est și crearea unei singure comunități civice în regiune. Experiența Japoniei în contribuțiile internaționale va fi de ajutor în promovarea viziunii noului guvern a Coreei Globale. Japonia, pe baza experienței anterioare dorește să-si mărească rolul în summitul G-8, la Conferința pentru Dezvoltarea Africii și în alte rețele internaționale asupra mediului, resurselor și energiei. În prezent, diferențele în politica asupra schimbării climatului blochează eforturile celor două țări de a prezenta proiecte globale. Dar experiența bogată a Japoniei poate oferi noului guvern al Coreei de Sud lecții importante.

Relațiile Coreea de Sud-Japonia sunt un factor cheie în determinarea ordinii viitoare a Asiei de Nord-Est și a lumii. Împărtășind aceleași valori ale democrației și economiei de piață, cele două țări trebuie să se ajute reciproc pentru a-și crește importanța în comunitatea regională si globală. Coreea si Japonia trebuie să inițieze un dialog concret asupra rolurilor lor în chestiuni vitale cum ar fi securitatea regională, proliferarea nucleară, mediu, resurse, energie și integrare economică pentru a-și atinge țelurile comune.

Concluzii

În interiorul unui stat regula legii prevalează, iar cei care încalcă legea sunt pedepsiți. Dar în afara teritoriului unui stat nu există asemenea legi și alegerea între anarhia și armonia la nivel internațional revine statelor. Acestea se pot manifesta responsabil sau iresponsabil, pașnic sau agresiv; o simplă atitudine negativă poate fi benefică sau dăunătoare pentru că fiecare stat face parte dintr-o comunitate și nu numai acțiunile sale, dar și inacțiunile sale pot afecta întreaga comunitate.

Obiectivul principal al fiecărui stat în relațiile sale cu alte state este de a influența colaborarea în avantajul său maxim; dar, în același timp, are obligativitatea de a formula politicile sale față de alte state în interesul unei armonii la nivel mondial, evitând războaiele și risipirea bogației. Unul din aspectele politicilor naționale ce revine guvernului este formularea politicii externe, în timp ce managementul relațiilor internaționale revine în sarcina diplomatului.

În toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor. Marile puteri ale lumii, toți marii șefi de stat au recurs la serviciile diplomației și ale diplomaților pentru atingerea scopurilor în cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaților sau dușmanilor precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficiență sporită în mediul continental și mondial.

Diplomația definită ca „știință și artă“, ca „o profesiune distinctă, de o complexitate deosebită“, implicând mânuirea cu inteligență a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, îndeosebi, de știința dreptului și relațiilor internaționale. Nicolae Titulescu apreciază că „diplomația sintetizează mai multe științe“, prin care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajati.

Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredințat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaților li s-a încredințat misiunea să negocieze tratate de pace sau de aliantă, întelegeri în probleme de însemnătate majoră pentru statele respective, convenții mutilaterale, în care interesele statelor trebuie să fie cât mai bine reflectate.

Națiunile lumii au cunoscut momente de confruntare și colaborare, de bătălii militare și relații pașnice, de unitate și dezbinare. Rolul avut de diplomație și diplomații în aceste evoluții a fost acela de a tatona „terenul“ pentru încheierea armistițiilor și pentru încetarea ostilităților; pentru încheierea păcii și convenirea condițiilor menținerii și consolidării unor relații pașnice, după semnarea tratatelor de pace.

Complexitatea mandatului diplomatic și dificultațile – nu de puține ori greu de depășit – în finalizarea sa conferă diplomației „un statut distinct“, situând-o între „cele mai complicate profesiuni“, atrăgea atenția cercetătorul britanic J.W. Burton în lucrarea sa de referință. Printre aspectele politice care au suscindat interesul față de această zonă se numără și rolul jucat de diplomație în planul politici externe.Se poate porni de la o sumă de concepte și principii ferme ale politici interne și externe constând în preluarea initiațivelor și angajarea totală în abordarea intereselor externe precum și efortul jucat fără ezitare pe arena politică a lumii cu scopul de exprima interesele statului. Delimitarea acestei trăsături poate fi făcută dupa zonele de interes prin îndepartarea axelor disputelor zonale, conformarea față de prevederile legale internaționale, nerecurgerea la forță în reglementarea conflictelor,contribuția exprimată pentru înlăturarea divergențelor pe plan zonal și internațional.

În baza acestor concepte s-au format treptat nuanțe specifice ale desfășurării și derulării actelor diplomatice, existența sa fiind ca o garanție de natură socială de exprimare la nivel internațional al formelor și intereselor entităților statale. Amatorismul și improvizația în sistemul diplomatic implică riscuri imense și pot avea consecințe de o gravitate deosebită. Numirea în funcții diplomatice a unor oameni a căror pregatire nu are nimic comun cu problematica existentă în relațiile internaționale și nici o bună instruire vor fi puși în situația să semneze acte prin care angajează statul, ale căror consecințe nu vor fi în masură să le înțeleagă. Harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au schimbat și se vor produce schimbări în multe privințe prin încheierea și desfacerea alianțelor, prin întocmirea și semnarea de noi acorduri și tratate,prin noi înțelegeri și noi forme de cooperare instituite, care nu de putine ori au fost încălcate sau modificate. Prin respectarea fermă a regulilor și principiilor stabilității diplomația și actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă. Charles Maurice de Talley Perigort ( 1754-1838), unul dintre cei mai mari diplomați ai Franței și ai lumii, a jucat un rol important în conturarea și adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (1814- 1815). Congresul de la Viena delimita creearea unor forme stabile și a unor reguli ce caracterizau diplomația cu privire la autonomia, caracterul și relațiile specifice ale clasei alcătuitoare descriind-o în două ipostaze deschisă și secretă.

Diplomații au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potențial subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.

Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomaților și protectia acestora factor ce crează un mediu de desfășurare cu caracter special deoarece ei îndeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul ce-l reprezintă. Deplina protecție și inviolabilitatea diplomațiilor servește încrederii reciproce și bunei convietuiri a popoarelor. Rolul diplomației pe aria politică este o adaptare continuă la climatul și dezvoltarea societății umane. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca formă evolutivă a confruntărilor militare. Evoluția relațiilor comerciale în convenirea celor mai avantajoase tranzacții se arată ca o nouă cale în creerea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau înclina axa lumii în favoarea lor. R. Finley Delaney notează în International Communication in the New Diplomacy că „exigențele s-au accentuat în ultimii ani în domeniul diplomatic“. Factorii de decizie politică care au înțeles că „diplomația este o stiință“ n-au precupețit mijloacele implicate de pregătirea temeinică a diplomaților. Iar investiția făcută pentru instrucția unor oameni de elită în acest domeniu și-a aratat efectul. În lucrarea Communication Analysis and Comprehensive Diplomacy, Bryant Wedge atrage atenția asupra faptului că, „în afara unor cunoștințe temeinice în domeniul dreptului și relațiilor internaționale“ și „în domeniile conexe“, diplomații trebuie „să aibă talentul de a-și valorifica cunostințele în scopul finalizării obiectivelor diplomatice urmărite“. Diplomația economică a trecut pe primul plan, ca urmare a preponderenței relațiilor de import-export, a schimburilor comerciale în general și a deplasării centrului de greutate din zona politică „în sfera afacerilor“, a cooperării și confruntării economice. Tactul diplomatic trebuie să însoțească toate actele și acțiunile intreprinse de corpul diplomatic. Un diplomat instruit și talentat va avea priceperea „să se retragă la momentul oportun“ sau „să insiste asupra soluției pentru care are mandat“ atunci când intuiește că sunt șanse de reușită.

Cunoștințele de specialitate – absolut necesare oricărui diplomat de profesie – trebuie completate de arta acestuia de „a le valorifica cât mai bine cu putință“, în condițiile în care „cu tactul diplomatic de care trebuie să dea dovadă“ și prin „eleganța limbii“ se impune în fața partenerilor. În circumstanțele actuale, diplomația economică ocupă un loc tot mai important în relațiile internaționale.

Globalizarea tot mai accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomație care să le protejeze și promoveze cât mai bine interesele, astfel încât – în acest sistem global care se structurează în prezent – fiecare popor să-și ocupe locul pe care îl merită. Având în vedere dificultățile cu care se confruntă fiecare națiune în perspectiva ocupării unui asemenea loc, factorii politici de decizie au obligația să acorde atenția cuvenită negocierilor diplomatice, folosind în derularea lor cei mai pregătiți diplomați.

Bibliografie

Dicționare

Dicționar diplomatic, Ed. Politică, București, 1979

Dicționar de relații internaționale. Secolul XX, Ed. Polirom, Iași, 2008

Mic dicționar politic român, Ed. Politică, București, 1967

Cărți

Bold, Emilian, I., Diplomația de conferințe, Ed. Junimea, Iași, 1991

Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Ed. Fundației „România de Mâine”,București, 2000

Caraiani Gh., Potecea Valeriu, “Negocierea în afaceri internaționale – Strategii, tactici, uzanțe diplomatice și de protocol”, Ed. Wolters Kluwer Romania

Carpinschi, A. Margarit, D.,“Organizatii internationale”, Ed. Polirom, 2011

Gray S. Colin, “Războiul, Pacea și Relațiile Internaționale“, Ed. Polirom, 2010

Feltham, R.G., Ghid de diplomație, Ed.Institutul European, 2005

Iacob, Gh., Introducere în diplomație, Ed. Axis, Iași, 1998

Klebes, Heinrich, Diplomația parlamentară, Institutul Român de Studii Internaționale (IRSI) Centrul de Informare și Documentare al Consiliului Europei la București, București, 1998

Kissinger, Henry, Diplomația, Ed. All, 1998

Limbeanu, George, Diplomație, protocol și ceremonial, Editura Arhipart, Sibiu, 2005

Malița, Mircea, Diplomația. Școli și Instituții, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975

Malița, Mircea, Jocuri pe scena lumii, Ed. C.H. Beck, București 2007

Mazilu, Dumitru, Tratat privind teoria și practica negocierilor, Ed. Lumina Lex, 2002

Mazilu, Dumitru, Diplomația. Drept diplomatic și consular, Ed.Lumina Lex, 2003

Mazilu, Dumitru, Diplomație europeană, Ed. Lumina Lex, 2008

Nicholson, Harold, Arta diplomatică, Ed. Politică, București, 1966

Preda, Cristian, Introducere în știința politică, Ed. Polirom, 2010

Rizescu, Gh.,Diplomația parlamentară: rolul ei în soluționarea problemelor internaționale, Ed. Lumina Lex, București, 1994

Riordan, Shaun ,Relații internaționale moderne, Ed. Antet, București, 2004 Ed. Lumina Lex, București, 1994

Stan, P., Darius, George, Rolul diplomației în buna conviețuire a statelor, Ed. A.I.T. Laboratories, București, 2005

Tănasie, Petre, Uzanțe diplomatice și de protocol, Ed. U.C.B., 1993

WEB

www.mae.ro

http://biblioteca.regielive.ro/

https://ro.wikipedia.org

http://digitaldiplomacy.ro/

http://www.viitorultrecutului.ro/

www.cdep.ro