Imprumuturile Externe Sansa de Redresare sau Eroare Strategica Fmi Si Politicile Anticriza. Studiu de Caz Argentina In Timpul Guvernarii Menem

=== 3db14b1efda3fd1b41a65c524fb337edadb037bb_92421_1 ===

INTRODUCERE

Fondul Monetar Internațional (denumit în continuare „FMI” sau „Fondul”) a fost creat cu scopul de a preveni o întoarcere la haosul financiar care a precedat cel de-al doilea Război Mondial. Fiind o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite, activitatea FMI se concentrează în principal pe aspecte precum balanța de plăți, rata de schimb valutar și politicile monetare. Inițial, FMI s-a concentrat pe probleme macroeconomice, monitorizând politicile macroeconomice și ale cursului de schimb valutar ale țărilor membre și ajutând statele membre în depășirea crizelor balanței de plăți cu credite pe termen scurt pentru îmbunătățirea performanțelor macroeconomice. In ultimii ani, însă, Fondul s-a axat inclusiv pe probleme instituționale și microeconomice, desfășurând activități de supraveghere și de asistența tehnică. FMI acordă credite statelor cu un dezechilibru extern, condiționate de angajamentul țării de a pune în aplicare politici economice care vor restabili echilibrul. 

Joseph E. Stiglitz, în publicația Globalization and Its Discontents (2003), care ocupă un rol important în lucrarea de față, consideră că Fondul și-a depășit atribuțiile specificate în Statut. FMI ar fi trebuit să se limiteze la aspecte macroeconomice în relațiile cu un stat, precum deficitul bugetar al guvernelor, politica monetară, inflația, deficitul de comerț și împrumuturile externe. În schimb, FMI a înclinat către o abordare imperialistă: din moment ce orice problemă structurală putea afecta performanța economică generală și, prin urmare, bugetul guvernului sau deficitul comercial, Fondul a considerat că aproape toate politicile statelor intră în domeniul său de activitate.

Referitor la imperialism, vom utiliza definiția formulată de către Hans Morgenthau. Acesta definește imperialismul în termeni politici, drept „o politică ce urmărește răsturnarea status quo-ului”, în timp ce metodele imperialismului sunt definite prin prisma imperialismului economic. Potrivit lui Morgenthau, imperialismul economic este „o metodă discretă, indirectă, dar destul de eficientă de a dobândi și de a menține dominația asupra altor națiuni”. Morgenthau recunoaște că imperialismul economic implică o schimbare în relațiile de putere dintre națiunea imperialistă și celelalte națiuni, dar nu prin controlarea teritoriului, ci prin controlarea economică. De asemenea, Morgenthau consideră că imperialismul economic este o metodă rațională de dobândire a puterii.

În cazul lucrării de față, vor fi analizate tendințele imperialiste ale FMI și implicit, ale SUA, dată fiind ponderea masivă a americanilor în procesul decizional al Fondului. După cum afirmă David Harvey, „în acest domeniu, SUA nu a fost doar dominantă, ci și hegemonică“ pentru că „a devenit protagonistul principal în proiectarea puterii burgheze de pe tot globul“.

FMI a fost, și este considerat adesea un agent al imperialismului occidental neoliberal. Politicile Fondului sunt caracterizate drept instrumente pentru promovarea și impunerea unor idealuri occidentale neoliberale (precum liberalizarea comerțului, democratizarea și capitalismul) în special statelor aflate în curs de dezvoltare.

Începând cu anii 1980, neoliberalismul a dominat politicile economice ale SUA și ale mai multor state occidentale. Prin FMI și Banca Mondială, puterile vestice, în frunte cu SUA, au reușit să impună politici neoliberale statelor aflate în curs de dezvoltare și celor din Lumea a Treia. În termeni generali, neoliberalismul se bazează pe ideea conform căreia piețele funcționează cel mai bine atunci statul nu intervine și un sistem capitalist nereglementat, prin existența unei piețe libere, este cel mai bun mod de a spori creșterea economică. Măsuri precum dereglementarea afacerilor, privatizarea activităților publice și a bunurilor, reducerea sau eliminarea totală a programelor de asistență socială și reducerea taxelor aplicate întreprinderilor și investiților sunt doar câteva dintre recomandările neoliberalismului. Pe plan extern, neoliberalismul se traduce prin libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalului la nivel internațional.

În acest sens, este ilustrativ considerentul lui Stiglitz potrivit căruia „neoliberalismul este un fel de mantra sau religie. Piețele lăsate singure, în special în țările în curs de dezvoltare, sunt ineficiente. Statul trebuie să intervină în aceste piețe incomplete. Mâna invizibilă, care ar trebui să ofere o mai mare eficiență, este invizibilă deoarece nu există. Prin urmare, teoria neoliberalismului nu are nicio bază. Liberalizarea piețelor de capital expune țările în curs de dezvoltare la un risc enorm”.

Pe parcursul prezentei lucrări va fi analizată, în paralel cu avantajele și dezavantajele recurgerii la împrumuturi acordate de către FMI și cu tendințele imperialiste ale FMI, eficiența politicilor neoliberale promovate de către Fond. Un caz special este reprezentat de situația din Argentina din anii 1990. Sub președinția lui Carlos Saúl Menem (1989-1999), Argentina a reușit să recupereze zeci de ani de instabilitate financiară și de stagnare economică, atingând rate ridicate ale creșterii economice pentru prima dată după 1945 și reușind scăderea inflației la un nivel acceptabil. Se va vedea, însă, că modelul argentinian a început să se îndrepte spre o criză financiară acută către sfârșitul deceniului, în anul 2001 economia Argentinei prăbușindu-se complet. În cadrul acestei lucrări se va analiza perioada premergătoare crizei, respectiv perioada în care Menem a ocupat funcția de președinte al statului argentinian. Vor fi aduse în discuție nenumăratele acorduri de credit încheiate între FMI și Argentina, recomandările FMI cu privire la situația argentiniană (recomandări respectate aproape în totalitate de către administrația Menem), printre care Planul de Convertibilitate al FMI cu privire la Argentina și, în ansamblu, impactul cooperării Argentinei cu FMI asupra economiei argentiniene. Acest episod nefast din istoria economiei Argentinei ne va ajuta în încercarea de a stabili dacă acordurile de credit cu FMI constituie o șansă de redresare economică sau o eroare strategică.

Desigur, pentru o mai bună înțelegere a politicilor FMI, în lucrarea de față vor fi prezentate informații privind înființarea FMI, scopurile acestuia, așa cum sunt descrise în Statutul Fondului, structura și funcțiile acestuia. Vor fi abordate inclusiv aspectele care afectează obiectivitatea FMI, precum preponderența americană în procesul decizional, legăturile strânse cu domeniul politic sau condiționalitatea care însoțește acordurile de împrumut încheiate de FMI. Toate aceste informații se vor regăsi în cadrul primului capitol al prezentei lucrări, denumit Rolul Fondului Monetar Internațional în Promovarea Stabilității Economice și Financiare Internaționale.

În ceea ce privește cel de-al doilea capitol al lucrării de față, Impactul Politicilor Anticriză ale Fondului Monetar Internațional, atenția se va concentra pe politicile anticriză ale FMI și pe impactul acestora asupra economiilor statelor care apelează la Fond pentru accesarea de împrumuturi. O atenție sporită va fi acordată condiționalității impuse de FMI în cazul împrumuturilor, condiționalitate deseori criticată datorită faptului că afectează suveranitatea statelor care solicită astfel de credite. În principal, se va urmări evidențierea avantajelor și a dezavantajelor recurgerii la împrumuturi acordate de către FMI.

Cazul Argentinei din perioada anilor 1990 este extrem de ilustrativ pentru analizarea avantajelor și a dezavantajelor împrumuturilor externe. Astfel, în cadrul celui de-al treilea capitol al acestei lucrări, Impactul Politicilor Fondului Monetar Internațional în Argentina. Guvernarea Menem, se vor analiza politicile FMI cu privire la situația argentiniană. De-a lungul anilor 1980 Argentina s-a confruntat cu o criză a datoriilor și cu hiperinflația, iar alegerea lui Carlos Saúl Menem în funcția de președinte al statului în 1989 și apoi numirea lui Domingo Cavallo în funcția de ministru al finanțelor în 1991 au schimbat radical situația economică a statului argentinian și au marcat începutul unei restructurări neoliberale. Se va observa că în timpul administrației Menem, Argentina a implementat practic toate politicile recomandate de către FMI. Cu toate acestea, în anul 2001 statul argentinian s-a confruntat cu o gravă criză economică, fiind clasificat în acel moment drept cel mai riscant stat din punct de vedere financiar.

1. Rolul Fondului Monetar Internațional în Promovarea Stabilității Economice și Financiare Internaționale.

În evoluția societății s-a conturat și s-a dezvoltat fenomenul activității economice pe plan internațional, fenomen generalizat prin conceptul de „economie mondială”, care reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activități când este implicată majoritatea agenților economici de pe glob. Conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relații economice, creând interdependențe între state: dezvoltarea economiilor naționale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei, generează interrelațiile dintre economiile naționale. Interdependențele economiei mondiale au drept cadru general de mișcare producția și circulația mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piața mondială, toți agenții economici trebuie să se supună unor reguli comune: ale cererii și ofertei, ale concurenței loiale și ale prețurilor internaționale.

Forma modernă a activități financiare și monetare internaționale a început odată cu încheierea tratatului de pace franco-prusac din anul 1871. Tratatul impunea Franței o despăgubire de război, care forma primul flux financiar monetar internațional.

După Primul Război Mondial, relațiile economice dintre statele ieșite din conflict au continuat să se intensifice. Astfel, în anul 1922 a avut loc, la Genova, prima Conferință Monetară Internațională. Aceasta a încercat să găsească soluții pentru rezolvarea crizei economice europene prin adoptarea, la nivelul economiei mondiale, a etalonului aur-devize, prefigurând regulile unui viitor sistem monetar internațional.

Marea Depresiune și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au stopat activitatea de dezvoltare și organizare a activității financiare internaționale, fiind reluată în anul 1944.

În timp ce lumea era încă angajată în cel de-al doilea Război Mondial, reprezentanții a patruzeci și patru de state, conduse de SUA și Marea Britanie, s-au întâlnit la Bretton Woods, New Hampshire, între 1 și 22 iulie 1944, pentru a discuta despre planurile economice post-război. Guvernarea economiei internaționale a fost o idee care a fost posibilă prin anarhia din perioada din timpul războiului. Drept răspuns, statele au căutat să asigure pacea mondială și prosperitatea prin cooperare economică internațională. Acest lucru urma să se bazeze pe piața mondială, în care capitalul și bunurile puteau circula liber, reglementate de instituții globale: FMI, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, cunoscută mai târziu ca Banca Mondială, și Acordul General pentru Tarife și Comerț, care mai târziu a devenit Organizația Mondială a Comerțului.

La sfârșitul războiului, a existat îngrijorarea conform căreia lumea se va scufunda din nou într-o criză. John Maynard Keynes, în special, a fost preocupat de faptul că țările ar reintroduce tipurile de politici pe care le-au urmărit la începutul depresiunii. Statele au încercat să-și protejeze propria cerere globală prin reducerea importurilor, în urma cărora problemele s-au răspândit în alte țări. Keynes a ajutat la crearea FMI pentru a rezolva aceste probleme. El a susținut cu succes că soluția pentru perioade de recesiune era expansiunea fiscală. FMI urma să dețină două funcții: de a oferi bani țărilor în contextul unui declin economic, astfel încât să le permită să urmeze politici fiscale mai expansioniste; și de a pune presiune asupra statelor să aleagă politici expansioniste.

Conferința care a avut loc la Bretton Woods a fost posibilă prin existența a trei condiții. În primul rând, puterea a fost concentrată într-un număr mic de state, în America de Nord și Europa de Vest, având capacitatea de a lua decizii pentru un întreg sistem mondial. Statele comuniste din Europa de Est, cu economiile lor planificate la nivel central, și-au menținut politicile izolate față de economia mondială, și în cele din urmă au avut propriul regim „internațional”. Statele occidentale nu au găsit rivali nici în statele din Lumea a Treia, aflate încă în curs de dezvoltare ca state independente. În schimb, aceste țări au fost pe deplin integrate într-o economie mondială pe care nu au reușit să o controleze. Cea de-a doua condiție care a făcut posibil un succes al Conferinței de la Bretton Woods a fost reprezentată de interesele comune împărtășite de statele puternice, mai ales credințele lor în capitalism și, în special, până la sfârșitul celui de al doilea război mondial, în liberalismul clasic. Nu în ultimul rând, dorința și capacitatea SUA de a-și asuma conducerea a dus la crearea sistemului economic mondial. După cel de-al doilea Război Mondial, economia americană s-a bucurat de o piață uriașă, în creștere, în special în bunuri de larg consum, capacități mari de producție și o monedă puternică.

La sfârșitul războiului, SUA deținea trei sferturi din rezervele de aur din lume. Potrivit lui Eric Hobsbawm, instituțiile în curs de dezvoltare de la Bretton Woods au fost de facto subordonate politicii externe americane.

FMI a fost bazat pe credința că era nevoie de o acțiune colectivă la nivel global pentru stabilitate economică, așa cum Organizația Națiunilor Unite a fost fondată pe credința că era nevoie de o acțiune colectivă la nivel global pentru stabilitate politică. FMI este o instituție publică, a cărei activitate este susținută de plătitorii de taxe din toată lumea. Acesta este un lucru important de menționat, deoarece nu raportează direct acestor cetățeni care îl finanțează și ale căror viață o afectează prin diverse metode.

În ceea ce privește structura Fondului, Consiliul Superior este cea mai înaltă autoritate în cadrul FMI, reunind reprezentanți ai tuturor statelor membre, în general miniștri de finanțe. În cadrul Consiliului funcționează Comitetul Monetar și Financiar Internațional, care analizează problemele politice majore ce afectează sistemul monetar internațional și face recomandări Consiliului. Comitetul pentru Dezvoltare, un comitet comun al Consiliului și al Băncii Mondiale, abordează politica de dezvoltare și alte probleme care afectează statele în curs de dezvoltare, elaborând recomandări. Consiliul Directorilor Executivi, format din 24 de membri (economiile mari, precum SUA și China, au proprii membri, iar restul statelor membre sunt grupate în circumscripții reprezentate de câte un membru), supraveghează activitățile Fondului, examinând problemele de politică, de buget și alte aspecte importante. De asemenea, membrii Consiliului Directorilor au atribuția de a alege Directorul General al FMI.

Potrivit Statutului Fondului, scopurile FMI sunt: ​​să promoveze cooperarea monetară internațională printr-o instituție permanentă, care prevede mecanismele de consultare și colaborare pe probleme monetare internaționale; să faciliteze extinderea și dezvoltarea echilibrată a comerțului internațional și să contribuie astfel la promovarea și menținerea unor niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă și a veniturilor reale, și la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective principale ale politicii economice; să promoveze stabilitatea schimbului valutar, pentru a menține ordonat regimul de schimb între membri și pentru a evita deprecierea ratelor de schimb; să ajute la stabilirea unui sistem multilateral de plăți în ceea ce privește tranzacțiile curente între membri și eliminarea restricțiilor de schimb valutar care împiedică dezvoltarea comerțului mondial; să crească credibilitatea membrilor prin punerea la dispoziția acestora a resurselor Fondului temporar disponibile sub garanții adecvate, oferind astfel posibilitatea de a corecta ajustarea defectuoasă în balanța de plăți fără a apela la masuri de natură să distrugă prosperitatea națională sau internațională; să micșoreze durata și gradul de dezechilibru în balanțele de plăți internaționale ale membrilor.

FMI deține trei funcții principale: de supraveghere a condițiilor financiare și monetare în țările membre și ale economiei mondiale; de asistență financiară în depășirea problemelor majore privind balanța de plăți; de asistență tehnică și servicii de consultanță pentru țările membre.

În ceea ce privește funcția de supraveghere, statele membre FMI sunt de acord, ca o condiție a calității de membru, că acestea vor „colabora cu Fondul și cu alți membri pentru a asigura sisteme de schimb ordonate și promovarea unui sistem stabil al ratelor de schimb”. În special, membrii FMI sunt de acord să continue politicile economice și financiare care au scopul unei creșteri economice ordonate și stabile. În special, „Fondul exercită supravegherea fermă asupra politicilor cursului de schimb ale țărilor membre și adoptă principii specifice pentru îndrumarea tuturor membrilor în ceea ce privește aceste politici”, statele membre fiind obligate să furnizeze FMI informații și să se consulte cu FMI la cererea acestuia. Printre mecanismele de supraveghere ale FMI putem menționa Rapoartele Economice Mondiale Bianuale, sistemele de avertizare timpurie a crizelor financiare și întâlnirile bilaterale, multilaterale și regionale.

În conformitate cu articolul IV din Statutul Fondului, personalul FMI organizează întâlniri anuale bilaterale cu oficialii din statele membre. O astfel de misiune constă în vizite efectuate de către personalul FMI în statele membre pentru a colecta informații despre politicile macroeconomice, soliditatea sistemului financiar, și alte informații relevante precum existența locurilor de muncă, politicile de mediu sau evoluțiile instituționale. Ulterior, echipa FMI poartă discuții cu autoritățile în ceea ce privește eficiența politicilor economice și potențialele modificări necesare. Este elaborat un raport și transmis, apoi, către Consiliul Executiv al FMI și către guvernul statului în care a avut loc misiunea.

Există o recunoaștere larg răspândită potrivit căreia funcția de supraveghere trebuie consolidată pentru a crește capacitatea Fondului de a detecta tensiunile financiare incipiente și vulnerabilitățile pe piețele internaționale de capital. FMI are acces la informații cu privire la vulnerabilitățile din fiecare țară și, prin urmare, este într-o poziție unică prin exercitarea acestei funcții.

Referitor la funcția de asistență financiară, în momentul în care statele membre se confruntă cu dificultăți ale balanței de plăți, FMI poate acorda împrumuturi pentru a ajuta statele membre în stabilizarea situației plăților internaționale și în modificarea politicilor pentru a preveni astfel de situații. Statutul FMI prevede că utilizarea resurselor Fondului vor fi temporare și că împrumuturile vor fi rambursate. Pentru a asigura acest lucru, Fondul divide creditele în mai multe tranșe și impune anumite condiții economice statului debitor.

FMI derulează mai multe programe de credite (precum Facilitatea de Finanțare  Extinsă, Facilitatea de Finanțare Compensatorie, Facilitatea de Ajustare Structurală, Facilitatea de Transformare Sistemică, etc.), cele mai multe dintre ele fiind finanțate din cotele subscrise de către statele membre. Cotele sunt linii de credit pe care statele membre ale FMI le transmit Fondului în cazul în care acesta are nevoie de bani pentru finanțarea operațiunilor.

Nu în ultimul rând, operațiunile de asistență tehnică desfășurate de către FMI se concentrează în principal pe gestionarea politicilor financiare și macroeconomice și sunt acordate fiecărui stat membru atunci când le solicită. În acest sens, există cereri pentru asistență în domenii precum transparența, conformitatea cu standardele internaționale, reducerea sărăciei și consolidarea sistemelor financiare.

Deși a rezistat mai bine de douăzeci de ani în această formă configurată inițial, sistemul financiar internațional s-a confruntat cu crize profunde în preajma anilor 1970, aceste crize fiind generate fie de principiile care stăteau la baza funcționării sistemului, fie de faptul că acesta nu mai răspundea la modificările structurale din economia mondială. Faptul că sistemul era legat de dolar și fiecare țară căuta să își consolideze activele de rezervă a generat masive acumulări de dolari la nivelul băncilor centrale (în special cele europene), pe fondul unei politici monetare „relaxate” promovate de SUA. În felul acesta s-a ajuns la situația în care masa de dolari emisă de-a lungul timpului să se localizeze în băncile centrale europene (nevoite să susțină prin cumpărare de dolari paritatea constantă a monedei lor naționale față de moneda americană). Aceste bănci, influențate de politica monetară fragilă promovată de SUA, au preferat schimbarea în timp a dolarilor contra unor active de rezervă mai sigure, aurul, astfel că SUA s-a confruntat într-o perioadă relativ scurtă de timp cu o scădere dramatică a rezervelor sale de aur (care în mai puțin de 20 de ani s-au diminuat la jumătate). În plus, monedele europene au devenit din ce în ce mai puternice, amenințând poziția dolarului. Criza aurului care a scindat piața financiară internațională și a dus la apariția unor piețe paralele puternic dereglementate – piața eurovalutelor – a constituit un alt factor destabilizator al sistemului creat la Bretton Woods.

În anul 1971, președintele S.U.A., Richard Nixon, a decis suspendarea convertibilității dolarului în aur. Astfel, prin Acordul de la Washington, s-a decis eliminarea oricărei constrângeri a dolarului în raport cu aurul și lărgirea marjei de fluctuație la +/-2,25%. Apoi, în 1976, prin Acordul de la Kingston, s-a abandonat în mod oficial principiul fixității ratelor de schimb adoptat la Bretton Woods, „demonetizarea aurului” și aprobarea DST-urilor (Drepturi Speciale de Tragere) drept unități de cont oficiale.

FMI a fost creat inițial pentru a monitoriza și pentru a menține valoarea nominală a sistemului cursului de schimb de la Bretton Woods, și a împrumutat resurse pe bază de fond de rulment în scopul restrâns de a ajuta statele membre în compensarea dezechilibrelor de plăți pe termen scurt pentru a-și apăra ratele de schimb. În 1952, FMI a anunțat, pentru prima oară, condițiile împrumuturilor sale, și de atunci condiționalitatea Fondului s-a schimbat dramatic. Numărul de condiții pe care un stat trebuia să le îndeplinească pentru a primi credite de la FMI a crescut. Tipurile de condiții au evoluat, de la obiectivele macroeconomice generale din anii 1950 și 1960 la „microcondiționalitate“, care precizează condițiile referitoare la punerea în aplicare a politicii în detaliu. Această condiționare are, conform Fondului, două scopuri. În primul rând, se asigură că resursele financiare ale FMI sunt utilizate pentru scopul propus, în beneficiul țării. În al doilea rând, se asigură că FMI va funcționa ca un fond de rulment în beneficiul tuturor țărilor membre.

Condiționalitatea, definită în sens larg drept „un mecanism care leagă finanțarea de politici”, este, prin urmare, o caracteristică centrală a activităților FMI. Deși condiționalitatea a fost inițial un concept vag exprimat în acordurile de la Bretton Woods, s-a dezvoltat în anii 1950, odată cu extinderea activităților de creditare al FMI, și mai ales după 1979.Valoarea numărului mediu de condiții obligatorii pentru acordurile inițiate între 1952 și 1973 a fost de 4,23; între 1974 și 1982 a fost de 7,13; între 1983 și 1990 a fost de 12,07 și între 1991 și 1995/2000 a fost de 12,42.

În funcție de obiectivele sale și de mijloacele de care dispune FMI pentru realizarea lor, se pot distinge următoarele segmente ale activității sale: acordarea de credite pe bază de garanții, limitarea restricțiilor valutare care frânează dezvoltarea comerțului internațional și menținerea parității monedelor naționale ale statelor membre.

Țările care se confruntă cu datorii externe, cu un echilibru precar al plăților, rezerve scăzute, deficite bugetare mari, și care au experimentat o criză valutară recentă sunt susceptibile de a avea nevoie de un acord cu FMI pentru a ajuta stabilizarea poziției lor financiare internaționale. O astfel de situație poate fi un indiciu al eșecului unor politici. Democrații, de exemplu, care sunt dependenți de coaliții mari și care sunt, prin urmare, sensibili la eșecurile în politică, ar trebui să fie atrași în special de acordurile FMI pentru a ajuta la rezolvarea problemelor financiare. Astfel, acordurile FMI în astfel de circumstanțe sunt văzute în două moduri: în timp ce împrumuturile pot contribui la îmbunătățirea fundamentelor economice, acestea sunt, de asemenea, un indicator al eșecului politicii.

Balanța de plăți a unui stat este de linia de bază prin care este evaluată participarea unui stat la programele FMI. O îmbunătățire în balanța de plăți este obiectivul principal declarat al majorității programelor de creditare a FMI și, fără un deficit de plăți, un stat nu ar trebui să aibă nevoie și nici nu ar trebui să fie eligibil pentru un credit. În cazul în care se confruntă cu un deficit de plăți, o țară poate rula propriile rezerve sau poate obține un împrumut internațional. În contextul crizei datoriilor suverane, cheltuirea rezervelor nu a fost o soluție viabilă pe termen lung, iar sursa cea mai fiabilă sursă de împrumut internațional a fost FMI. Alți factori precum poziția datoriei unei țări, nivelul venitului pe cap de locuitor și antecedentele de nerespectare a cerințelor unui împrumut acordat de FMI pot influența capacitatea unui stat de primi un împrumut de la Fond.

Inițial, în conformitate cu acordul de la Bretton Woods, condițiile pentru acordarea creditelor FMI pentru țările membre cereau doar un program eficient pentru stabilirea sau menținerea stabilității monedei țării membre la un curs de schimb realist. După mai bine de cincizeci de ani, această condiționalitate limitată a crescut în ceva mult mai mult. Condiționalitatea de împrumut a devenit o modalitate a FMI de a reglementa întregul ansamblu al politicilor economice ale unei țări. Guvernele sunt obligate să adopte un set de politici economice și măsuri financiare bazate pe ceea FMI consideră că va promova stabilitatea economică și creșterea capacității guvernului de a rambursa creditele și dobânzile.

Împrumuturile FMI sunt furnizate printr-o varietate de facilități concesionale și non-concesionale, care s-au schimbat de-a lungul timpului. Raționamentul FMI este faptul că țările care se confruntă cu o criză fiscală ar trebui să primească împrumuturi de la FMI doar în cazul în care sunt reformate o serie de politici – reformele precise și obiectivele macroeconomice sunt stabilite în condițiile atașate creditelor. FMI susține că aceste reforme sunt necesare pentru a restabili stabilitatea și creșterea macroeconomică a statului debitor. În practică, condițiile au fost adesea controversate, acoperind o gamă largă de domenii care nu sunt întotdeauna legate de competențele de bază ale FMI. În cele mai multe cazuri, un acord de împrumut cu FMI este însoțit de prezentarea unei scrisori de intenție, care este însoțită de un memorandum de politici economice și financiare. Inițiativa pentru elaborarea și trimiterea acestuia cade, în teorie, în sarcina guvernului care urmărește accesarea unui împrumut. În practică, FMI este puternic implicat în elaborarea documentelor de program și în proiectarea condițiilor anexate, deși ar trebui să fie rezultatul unui proces care implică parlamentele și organizațiile societății civile. Extrem de ilustrativă în acest sens este declarația din 2014 a prim-ministrului ucrainean de atunci, Arseniy Yatseniuk: „se vor întruni toate condițiile FMI … pentru un motiv simplu … nu avem alte opțiuni”.

Harvey susține că sistemul internațional stabilit la Bretton Woods a fost conceput nu doar „pentru a coordona o creștere între puterile capitaliste avansate”, ci și „pentru a duce dezvoltarea economică în stil capitalist în restul lumii non-comuniste”. „În acest domeniu, SUA nu a fost doar dominantă, ci și hegemonică” pentru că „a devenit protagonistul principal în proiectarea puterii burgheze de pe tot globul”. Încă de la început, SUA și-a arătat determinarea de a folosi FMI pentru a-și promova propriile interese: non-discriminarea exporturilor SUA, înlăturarea restricțiilor de comerț, rate de schimb stabile și controlul inflației.

Există cel puțin trei motive pentru a suspecta o legătură între FMI și domeniul politicii. În primul rând, mai multe studii au constatat că, deși anumite state nu îndeplineau condițiile dobândirii unui împrumut, FMI a continuat să le acorde credite acestor state chiar și în cazul în care au fost anulate programe anterioare cu aceste state pe motiv de nerespectare a condițiilor. David Finch, un fost membru al personalului FMI, a sugerat, la sfârșitul anilor 1980, că factorii economici nu au putut explica aceste modele: „Datorită faptului că deciziile nu s-au mai bazat pe compatibilitatea cu termene de rambursare, creditarea a fost ghidată din ce în ce mai mult de preferințele politice ale principalelor țări industrializate”.

În al doilea rând, fiecare reprezentant al statelor membre în bordul executiv al Fondului este numit de către guvernului său de origine (sau de către Trezorerie, în cazul Statelor Unite). Astfel, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că pozițiile acestor reprezentanți în cadrul Fondului reflectă interesele politice ale guvernelor naționale. După cum afirmă Fred Smith „FMI este el însuși o instituție politică. Acesta este gestionat de către persoane desemnate politic din țările membre, iar interesele politice ale membrilor săi îi influențează deciziile”.

În cele din urmă, votul ponderat și procedurile de luare a deciziilor din cadrul FMI lasă loc pentru politică. Fiecărui stat membru FMI îi este alocată o cotă, bazată în general pe poziția sa în economia mondială. Cota unui stat membru determină angajamentul financiar maxim la FMI și puterea de vot. În prezent, din cele 189 de state membre FMI, SUA deține 16,53% din ponderea voturilor, urmată de Japonia cu 6,16%, China cu 6,09%, Germania cu 5,32%, Franța și Marea Britanie cu 4,04% fiecare. Pentru cele mai importante decizii ale FMI este necesară o majoritate de 85%, oferind astfel SUA, sau unui grup de state, puterea de veto. Deși directorul general a fost în mod tradițional un european, acesta rareori acționează împotriva intereselor SUA. Acest lucru nu este surprinzător, deoarece directorul general este numit printr-un proces peste care SUA are putere de veto.

În cele mai multe cazuri, FMI, atunci când oferă împrumuturi, finanțează doar o mică parte a cerințelor de finanțare externă a unei țări. Dar aprobarea FMI că politicile economice ale unei țări urmează o direcție favorabilă încurajează investitorii și comunitatea oficială și ajută la generarea unei finanțări suplimentare din aceste surse. Astfel, finanțarea FMI poate acționa ca o pârghie importantă, sau catalizator, pentru atragerea de alte fonduri. Capacitatea FMI de a îndeplini acest rol de catalizator se bazează pe încrederea pe care alți creditori o au în operațiunile sale, și mai ales în credibilitatea condițiilor de politică atașate la împrumuturi. Astfel, FMI acționează ca un „substitut pentru contractele lipsă între suveran și investitorii străini individuali și pentru a ajuta țara-gazdă, prin urmare, să beneficieze pe deplin de liberalizarea contului de capital”.

Condiționalitatea FMI este influențată, prin urmare, și de finanțatorii suplimentari. Sunt incluse în această categorie trei tipuri de actori: state creditoare, investiții financiare private și organizații multilaterale. Fiecare tip de actor are diferite motive în spatele finanțărilor împrumuturilor și, prin urmare, preferințe diferite cu privire la modul în care programele de fond ar trebui să fie proiectate. Lacunele dintre nevoile debitorilor și fondurile de împrumut au fost deseori vizibile de-a lungul istoriei condiționalității Fondului.

FMI a exercitat o influență tot mai mare asupra afacerilor interne prin impunerea condiționalității: aceste proceduri dictează politicile de țară, constrâng politicienii și încalcă suveranitatea.

Articolele Statului FMI nu oferă în sine o bază definită pentru amestecul Fondului în politicile interne ale statelor. Perspectiva britanică privind funcționarea FMI a fost parțial inclusă în statut; britanicii considerau că Fondul ar trebui să acorde membrilor săi un acces mai mult sau mai puțin automat la resursele FMI pentru a-i ajuta în soluționarea problemelor în balanța de plăți fără a provoca o deflație severă. De asemenea, aceștia considerau că Fondul nu ar trebui să exercite nicio influență directă sau control asupra politicilor statelor membre. SUA, pe de altă parte, considera că Fondul ar trebui să exercite un control și o verificare asupra tuturor tragerilor și ar trebui să dețină libertatea de a promova politicile domestice pe care le consideră adecvate statelor membre. FMI, promovând în mod clar abordarea americană, a început să își considere obiectivul principal nu doar în termenii acordării de fonduri statelor membre, ci și în termenii împlinirii unei multilateralități a comerțului și ai unei eliminări a restricțiilor valutare.

2. Impactul Politicilor Anticriză ale Fondului Monetar Internațional

În prezent, cele mai multe economii sunt deschise – dacă deschiderea economică este definită drept expunerea la fluxuri externe de bunuri, servicii, forță de muncă și capital. Deschiderea a devenit starea normală a economiilor de piață contemporane: acestea sunt angajate permanent în comerțul extern și sunt parte a convențiilor și organizațiilor internaționale. Deschiderea economică și financiară a devenit unul din aspectele definitorii ale globalizării. Prin urmare, termenul de „economie națională” s-a redus progresiv la un concept statistic: economiile de piață au devenit internaționale în ceea ce privește ordinea lor instituțională, structura apartenenței, normele tehnologice, standardele financiare, practicile de afaceri și alte modalități ale activităților economice.

Deschiderea are consecințe asupra tuturor economiilor, nu doar asupra celor mici sau medii: chiar și SUA este constrânsă să reacționeze intern la condițiile pieței externe. Astfel, deschiderea modelează politicile naționale și duce la interconectarea politicilor: guvernele naționale trebuie să ia în considerare evenimentele economice principale care se petrec în tot restul lumii. Globalizarea este, de altfel, deschidere economică instituționalizată: opțiunile de politică ale statelor sunt influențate și constrânse de norme internaționale. Este greu să se contrazică faptul că statutul de membru în organizații internaționale, precum FMI, limitează acțiunile guvernelor naționale.

Pentru a iniția un acord cu FMI, un guvern care se confruntă cu dificultăți legate de balanța de plăți trebuie să adreseze o cerere de împrumut către Fond. Apoi, FMI elaborează o scrisoare de intenție, denumită și memorandum, în care specifică un program de politici de redresare a dezechilibrul financiar, alături de obiective și valoarea asistenței financiare. Odată ce programul este aprobat, urmează punerea sa în aplicare de către autoritățile naționale ale țării program, de multe ori FMI acordându-le și asistență tehnică.

Normele FMI stipulează că țărilor membre li se permite să împrumute până la de trei ori cota lor pe o perioadă de trei ani, cu toate că această cerință a fost încălcată în mai multe rânduri în cazuri în care FMI a împrumutat sume mai mari.

În programele FMI se pot discerne trei niveluri de recuperare: primul nivel este de a restaura stabilitatea – de obicei, este nevoie de o acțiune imediată pentru țările care se confruntă cu o presiune acută bruscă asupra balanței de plăți; al doilea nivel este de a îmbunătăți soliditatea – pierderea încrederii, în special în sistemele financiare și corporative interne, trebuie să fie combătută prin schimbări instituționale fundamentale; al treilea nivel este creșterea eficienței prin abordarea „dezvoltării gestionate”, care stă la baza politicii economice.

Programele clasice de stabilizare ale FMI implică un set standard de politici pentru a reduce dificultățile în balanța de plăți. Acestea includ măsuri de austeritate fiscală menite să reducă cheltuielile excesive din economia internă, liberalizarea comerțului și demontarea controalelor de schimb valutar, necesitatea unei politici anti-inflaționiste, privatizarea întreprinderilor publice, piețe ale muncii mai flexibile și reducerea dimensiunii sectorului public. Acest lucru a însemnat inclusiv reduceri ale fondurilor alocate educației, asistenței medicale și sectorului social, precum și privatizarea serviciilor de bază.

Din anii 1990, două caracteristici definesc noul mediu de strategii anti-criză. Pe de o parte, globalizarea piețelor financiare, în care nu numai că amploarea intrărilor de capital a crescut, dar și compoziția lor s-a schimbat fundamental. Această caracteristică implică apariția unor noi surse de potențială instabilitate cărora economiile trebuie să învețe să le facă față. Două dificultăți se concentrează în atenția Fondului: în primul rând, intrările de capital pot complica gestiunea economică internă; în al doilea rând, țările care atrag cu succes intrări mari de capital trebuie, de asemenea, să aibă în vedere faptul că accesul continuu la capital internațional este departe de a fi automat, iar condițiile aferente acelui acces nu sunt garantate. În opinia FMI, investitorii financiari și speculatorii ar trebui să îndeplinească rolul pozitiv de impunere a unei discipline asupra guvernelor ceva mai cheltuitoare.

În ceea ce privește capacitățile anticriză ale FMI, acestea se pot clasifica în trei categorii: capacitatea de a prezice criza prin sistemul de supraveghere; capacitatea de a răspunde prin creditare în timpul crizei; capacitatea de a-și revizui politicile și procedurile pentru prevenirea unei eventuale următoare crize.

Supravegherea este sistemul prin care FMI monitorizează politicile economice și financiare ale statelor membre și economia globală. De la sfârșitul anilor 1970, FMI emite recomandări țărilor cu privire la politicile pe care le-ar putea adopta pentru a promova stabilitatea economică și pentru a reduce vulnerabilitatea la crize.

De-a lungul anilor, FMI s-a schimbat dramatic. Fondat pe convingerea că piețele funcționau uneori ineficient, acum deține supremația în piață cu o fervoare ideologică. Fondat pe convingerea că este nevoie de o presiune internațională asupra statelor pentru adoptarea unor politici economice mai expansioniste, astăzi FMI acordă fonduri doar statelor care se angajează în politici precum creșterea taxelor, scăderea deficitului sau contracția economiei. FMI ar fi trebuit să se concentreze asupra crizelor financiare și monetare; dar cum statele aflate în curs de dezvoltare aveau în permanență nevoie de ajutor, FMI a devenit o componentă permanentă în parcursul acestor state.

Cele mai semnificative modificări ale FMI au avut loc în anii 1980, când Ronald Reagan și Margaret Thatcher promovau ideologia pieței libere în SUA și în Marea Britanie. FMI și Banca Mondială au devenit instituțiile promotoare ale acestei ideologii, prin care noile idei erau transmise statelor sărace care aveau nevoie urgentă de împrumuturi. Miniștrii de finanțe ai statelor sărace erau dispuși să se „convertească” pentru a obține fonduri, deși marea majoritate a oficialilor și a populațiilor rămâneau sceptici cu privire la FMI.

Crizele datoriilor în țările în curs de dezvoltare, cu toate că nu erau fără precedent, au devenit amenințări financiare internaționale semnificative atunci când Mexicul a anunțat, în august 1982, că nu mai putea onora serviciul datoriei sale externe. De atunci, instituțiile financiare internaționale, în special Grupul Băncii Mondiale și FMI, au jucat un rol-cheie în sprijinirea statelor membre de face față crizelor datoriilor. Anunțul Mexicului a fost urmat la scurt timp de știri similare din Brazilia, Argentina, Bolivia și Venezuela, precum și Zambia, Zair, Nigeria și Filipine. Rezultatul a fost că între august 1982 și octombrie 1983, 28 de țări au fost nevoite să-și renegocieze datoriile.

Criza datoriilor din anii 1980 le-a acordat SUA posibilitatea de a subordona pe deplin economiile lumii a treia, prin intermediul Programelor de Ajustare Structurală (PAS) promovate de Banca Mondială și de FMI. Începând cu anul 1980, țările în curs de dezvoltare nu au putut să returneze împrumuturile luate de la băncile comerciale occidentale care creditat masiv guvernele lumii a treia de la mijlocul anilor 1970. Banca Mondială și FMI au impus PAS țărilor în curs de dezvoltare care aveau nevoie de împrumuturi pentru a-și reechilibra balanța de plăți. PAS a evoluat pentru a acoperi tot mai multe domenii de politică internă, nu numai de politică fiscală, monetară și de comerț, precum legislația muncii, sănătatea, reglementările de mediu, serviciile publice, politica energetică și achizițiile publice.

Odată cu impunerea propriilor sale programe de ajustare structurală în 1986, FMI a devenit „una dintre instituțiile cele mai influente din lume”. Personalul său dicta condițiile economice ale vieții a peste 1,4 miliarde de oameni în 75 de țări în curs de dezvoltare.

În timpul anilor 1980-1993, 70 de țări în curs de dezvoltare au fost supuse la 566 de programe de ajustare structurală și de programe stabilizatoare cu consecințe dezastruoase; 1980 a devenit cunoscut sub numele de „deceniul pierdut”. Între 1984 și 1990, țările din lumea a treia au transferat, sub PAS, 178 miliarde dolari către băncile comerciale occidentale. Așadar, a avut loc o enormă scurgere de capital din Sud.

După 15 ani de PAS, America Latină, până la sfârșitul anilor 1990, trecea prin „cea mai rea perioada de privațiuni sociale și economice dintr-o jumătate de secol”. Pana în 1997, aproape jumătate din cele 460 de milioane de oameni din regiune a ajuns în pragul sărăciei, o creștere de 60 de milioane de oameni în zece ani. Populațiile, în general, s-au găsit în condiții mai rele decât în ​​1980. Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru America Latină și Caraibe a declarat, în 1996, că „nivelurile [de sărăcie] sunt în continuare în mod considerabil mai mari decât cele observate în 1980, în timp ce distribuția veniturilor pare să se fi înrăutățit în aproape toate cazurile”.

De exemplu, un pachet de stabilizare al FMI implementat în Peru, în 1990, a avut următoarele consecințe: „de la o zi la alta, prețurile la combustibili au crescut de aproape 31 de ori – cu 2968%. Prețul pâinii a crescut de 12 ori – cu 1,150%. Prețurile celor mai multe produse alimentare de bază au crescut de șase sau șapte ori – cu 446% într-o singură lună – dar salariile fuseseră deja comprimate cu 80% în perioada anterioară adoptării acestor măsuri, în august 1990”. PAS a fost mai întâi impusă Mexicului în 1982; în următorul deceniu decesele infantile cauzate de malnutriție s-au triplat, salariul minim a scăzut cu 60%, iar procentul populației care trăia în sărăcie a crescut de la mai puțin de jumătate la mai mult de două treimi.

Debutul crizelor din America Latină a marcat o turnură importantă pentru FMI, rolul său având două consecințe semnificative pe termen lung: a devenit echivalentul unui colector de debite pentru băncile comerciale și a început să promoveze reformele structurale. Considerând FMI un „executor al comunității creditoare”, Karin Lissakers nota că acest comportament de „organizație politică” al FMI „ridică întrebarea spre care parte va înclina” când va fi poziționată între creditori și debitori. Acest rol de „colector de debite” asumat de către FMI i-a afectat în mod semnificativ credibilitatea. În ceea ce privește reformele structurale, mai degrabă decât să se concentreze doar pe dimensiunea deficitelor bugetare, pe amploarea creșterii veniturilor și pe reducerile de cheltuieli necesare pentru a le corecta, Fondul a început să solicite reduceri și creșteri specifice. Pentru a contracara criticile că politicile sale de reforme îi afectează pe cei săraci, sau că înclinația acestuia către austeritate și către exporturi încurajează distrugerea mediului, FMI a adăugat reducerea sărăciei și problemele legate de guvernare pe agenda sa.

Deși astfel de reforme promovate de către FMI ar fi fost necesare de mult timp, multe state au ajuns într-o restructurare financiară și politică aproape completă. Acestea au suferit devaluări valutare permanente, numeroase falimente bancare, colapsul multor sectoare economice, rate ridicate ale șomajului și nemulțumirea populațiilor.

Prin limitarea masivă a cheltuielilor guvernamentale în favoarea rambursării datoriei, condițiile de împrumut ale Băncii și ale FMI au sărăcit statele din lumea a treia. Creșterea economică a stagnat și datoria s-a dublat la peste 1,5 trilioane de dolari până la sfârșitul anilor 1980, ajungând la 3 trilioane de dolari până la sfârșitul anilor 1990. Secretarul General al ONU, Javier Perez de Cuellar, a remarcat, în 1991, că „diferitele planuri de ajustare structurală – care subminează clasele de mijloc; sărăcesc salariații; închid ușile care au început să deschidă privind drepturile de bază la educație, hrană, locuință, îngrijiri medicale; și, de asemenea, afectează ocuparea forței de muncă – de multe ori duc societățile, în special tinerii, în deznădejde”

La o jumătate de secol după înființarea sa, Fondul părea să fi eșuat în misiunea sa. În ciuda faptului că procesele economice au fost studiate și înțelese mai bine în ultimii ani, crizele economice au fost tot mai frecvente în lume. Fiecare piață emergentă majoră care și-a liberalizat piața de capital a trecut prin cel puțin o astfel de criză. Se poate afirma că mai multe politici ale FMI au dus în special la o liberalizare prematură a pieței de capital și au contribuit, prin urmare, la instabilitatea globală. Se consideră adesea că, odată ce avea loc o criză, programele și fondurile FMI nu numai că reușeau să stabilizeze situația, ci o și agravau, în special în cazul statelor sărace.

În prezent, nu există un consens clar în literatura de specialitate asupra eficienței programelor FMI: dacă acestea ajută într-adevăr redresarea în urma unei crize financiare, dacă nu au niciun efect semnificativ, sau mai degrabă dacă înrăutățesc situația.

Baza problemelor FMI și, în general, ale altor instituții economice internaționale, este aspectul legat de guvernare: cine decide acțiunile. Instituțiile sunt dominate nu doar de statele industrializate bogate, ci și de interese financiare și comerciale ale acestor state, iar politicile instituțiilor reflectă întocmai aceste interese. Alegerea conducătorilor acestor instituții simbolizează problemele instituțiilor și, de multe ori, contribuie la disfuncția acestora.

În centrul criticilor aduse FMI în ceea ce privește guvernarea este rolul asumat în cadrul Fondului de către SUA. Interesele americane de a mări fondurile disponibile ale FMI pot fi explicate în cel puțin șase moduri. În primul rând, prin întărirea capacității FMI de a acorda împrumuturi țărilor grav afectate, se susțin exporturile SUA și locurile de muncă, precum și încrederea în piețele financiare, în general. Datorită deceniilor de globalizare, prosperitatea economiei Statelor Unite este strâns legată de prosperitatea economiei mondiale. În al doilea rând, sprijinul FMI distribuie sarcina de combatere a crizelor și de stabilizare a economiilor în întreaga componență a instituției, mai degrabă decât concentrându-se pe umerii SUA și ai altor economii puternice. Apoi, deși adeseori se dezbate legitimitatea FMI, nu există îndoiala că FMI este mai eficient în a impune condiții dure asupra debitorilor atunci când este nevoie decât Statele Unite sau orice alt creditor. Este mult mai eficient ca o instituție multilaterală al cărei debitor este membru să impună aceste condiții decât să o facă guvernele creditoare în mod unilateral. În al patrulea rând, menținerea unei instituții financiare multilaterale robuste reduce necesitatea și atractivitatea facilităților financiare regionale, deoarece SUA beneficiază de menținerea FMI drept un jucător constructiv, capabil să coordoneze răspunsurile bilaterale, regionale și multilaterale. Nu în ultimul rând, un răspuns multilateral la crize consolidează politica externă și interesele de securitate ale SUA.

Criticile FMI provin atât din orientările de stânga, cât și de dreapta, ale spectrului politic. Orientarea antiglobalizare de stânga consideră FMI și Banca Mondială instrumente pentru dominarea țărilor în curs de dezvoltare de către statele bogate sau de către forțele capitalismului internațional. Criticii de dreapta vizualizează aceste instituții ca uzurpând rolul pieței și temperând presiunile asupra statelor în curs de dezvoltare să adopte politici eficiente de promovare a pieței.

În linii mari, principalele critici aduse FMI sunt: programele de împrumut ale FMI impun austeritate fiscală dură statelor de debitoare; creditele FMI încurajează finanțatorii să investească imprudent, încrezători că fondul îi va salva (așa-numita problemă a hazardului moral); consultanța FMI pentru țările care suferă datorii sau crize valutare doar agravează condițiile economice; în mod iresponsabil, Fondul a împins țările să se deschidă la fluxurile volatile și destabilizatoare de capital străin.

Totuși, guvernele statelor în curs de dezvoltare nu solicită asistență financiară FMI atunci când situația lor economică este una favorabilă; acestea o solicită atunci când au întâmpinat deja dificultăți financiare profunde. Factorii de decizie politică înțeleg că, pe termen scurt, creditele FMI permit ca națiunea debitoare aflată în dificultate să impună politici de austeritate ceva mai blânde decât în cazul în care nu ar apela la FMI. În centrul său, critica austerității confundă corelarea cu cauzalitatea. FMI insistă, desigur, să îi fie rambursat împrumutul, astfel încât, în ​​cele din urmă, țările debitoare trebuie să își transfere către Fond o parte din resurse, care altfel ar fi trecută în programe interne. Cu toate acestea, în mod normal rambursările către Fond se efectuează doar după ce criza a trecut, efectuarea plăților fiind mai ușor de efectuat.

O acțiune promptă a FMI este necesară pentru a corecta ceea ce sunt, în esență, eșecuri ale pieței. O astfel de acțiune este, de asemenea, esențială pentru a preveni contagiunea, deoarece formarea așteptărilor cu privire la situația dintr-o țară nu poate fi separată de contextul regional. Prin urmare, aceste observații indică ceva mult mai profund: un sistem financiar internațional care generează acest tip de hipersensibilitate și, prin urmare, această frecvență ridicată a crizelor financiare, este greșit și trebuie reformat.

Hazardul moral – tendința atât a statelor care împrumută, cât și a creditorilor, de a-și asuma riscuri semnificative din cauza unor asigurări implicite ale planurilor de salvare – se aplică și FMI, și debitorilor. În cazul debitorilor, costurile cetățenilor lor și ale politicilor depășesc cu mult intrările financiare din planurile de salvare. Mai îngrijorător este un anumit hazard moral din partea FMI și a acționarilor săi majori. Extinderea constantă a obiectivelor instituționale și a condițiilor de împrumut a apărut deoarece statele debitoare suportă o parte disproporționată a riscurilor politice, economice și financiare ale programelor FMI. Există dezavantaje minore ale acestor programe în ceea ce privește acționarii principali ai Fondului, conducerea sau personalul acestuia. Din punct de vedere financiar, planurile de salvare conduse de FMI impun puține costuri țărilor industrializate, deoarece creditele au fost aproape întotdeauna rambursate. De exemplu, daunele care au rezultat din manipularea incorectă, de către FMI, a sectorului bancar indonezian au fost suportate în întregime de țară – nu de către FMI sau de către consiliul care a semnat condițiile acordului. Rolul central al FMI în rândul instituțiilor financiare multilaterale înseamnă că Fondul este primul care ajunge în țările lovite de criză – dar, de asemenea, este primul care iese – continuând astfel reducerea riscurilor financiare. În plus, dacă riscurile financiare sunt puține pentru FMI, riscurile politice sunt și mai puține.

Un argument împotriva criticii hazardului moral este faptul că majoritatea țărilor rambursează, în general, împrumuturile FMI. În cazul în care FMI este plătit în mod constant, atunci creditorii privați nu primesc subvenții, astfel încât nu există niciun plan de salvare. Desigur, în ciuda recordurilor de rambursare FMI, puternice în pachetele majore de împrumut în statele curs de dezvoltare, nu există nicio garanție cu privire la viitor, și ar fi cu siguranță greșit să se respingă hazardul moral drept o critică lipsită de importanță.

În special, criticii consideră că FMI determină țările să crească ratele dobânzilor interne atunci când reducerile ar servi mai bine stimulării economiei. FMI este acuzat, de asemenea, că forțează economiile în criză să-și contracte bugetele în mijlocul recesiunilor. Dezbaterea asupra creșterii sau scăderii ratelor dobânzilor este una legitimă. Cu cât ratele dobânzilor cresc mai mult, există mai mult stres asupra economiei și au loc mai multe falimente bancare (de exemplu Mexic în 1995 și Coreea de Sud în 1998). Pe de altă parte, din moment ce în majoritatea țărilor aflate în criză împrumuturile ajung în dolari, o scădere excesivă bruscă a cursului de schimb va provoca, de asemenea, falimente (precum Indonezia în 1998). Guvernele trebuie să găsească un echilibru delicat pe termen scurt și mediu, iar criticii FMI trebuie să recunoască aceste compromisuri dificile.

O altă critică frecventă a comportamentului FMI este că nu a recunoscut specificul economiilor statelor debitoare, oferindu-le același diagnostic ca întotdeauna: problemele în balanța de plăți sunt înrădăcinate în cererile interne excesive cauzate de guvernele cu deficite fiscale persistente. În cazul crizei asiatice, de exemplu, această critică este, cel puțin parțial, nedreaptă. Fondul a recunoscut particularitățile structurale ale economiilor din Asia însă, cu toate acestea, politicile de ajustare pe termen scurt recomandate de FMI au fost, oarecum surprinzător, identice cu cele propuse în cazurile convenționale. Motivul pentru care Fondul a recomandat rate ridicate ale dobânzilor și politici fiscale stricte, în acest caz, a fost de a restabili încrederea piețelor.

Pe de altă parte, graba din ultimul timp a tuturor statelor de a se alătura instituțiilor financiare internaționale ar sugera că țările în curs de dezvoltare au considerat acest lucru drept mai benefic decât alternativa de a nu adera, dar nu se pune în discuție problema dacă acestea ar fi mai bine fără niciuna din aceste instituții multilaterale. Motivele teoretizate pentru existența acestor instituții sunt constrângerea marilor puteri, furnizarea de informații și reducerea costurilor de tranzacție, promovarea reformei în politica internă.

În ceea ce privește constrângerea marilor puteri, instituțiile internaționale pot exercita o oarecare constrângere a anarhiei prezente în sistemul internațional. Acestea fac folosirea forței și a puterii de către statele pentru a atinge obiectivele lor mai puțin probabilă; regulile, normele și procedurile stabilite de aceste instituții pot înlocui, într-o anumită măsură, urmărirea intereselor naționale prin exercitarea puterii. Totuși, dovada puterii de constrângere a FMI sau a Băncii Mondiale este mai puțin evidentă. Așa cum am menționat în cadrul primului capitol al lucrării de față, deciziile din cadrul FMI și Banca Mondială sunt luate prin vot ponderat. De la începutul anilor 1970, aceste instituții au colectat practic fonduri din țările dezvoltate și piețele private de capital pentru a le acorda celor în curs de dezvoltare. Condiționalitatea a fost proiectată de către aceste instituții, cu sprijinul tacit al țărilor dezvoltate. De la sfârșitul anilor 1970, puține state dezvoltate au fost supuse programelor FMI, acestea concentrându-se pe economiile emergente. FMI și-a remarcat pe cont propriu ineficacitatea: „Nicăieri nu există o dificultate mai evidentă decât în efectuarea unei supravegheri mai evidente ​​a relațiilor dintre FMI și țările industriale majore. Supravegherea eficientă asupra politicilor din cele mai mari țări este, evident, esențială în cazul în care supravegherea trebuie să fie uniformă și simetrică pentru toți membrii, dar progresul în atingerea acestui obiectiv a fost lent și ezitant”. Este dificil de susținut că FMI și Banca Mondială constrâng exercitarea puterii de către țările dezvoltate. Din contră, aceste instituții multilaterale pot spori capacitatea țărilor bogate de a pune în aplicare în mod colectiv voința lor asupra țărilor sărace.

Referitor la furnizarea de informații și reducerea costurilor de tranzacție, o critică importantă adusă FMI și Băncii Mondiale este că recomandările de politică au fost inutile, dacă nu chiar au afectat negativ economiile, din moment ce nu au luat în considerare circumstanțele din țările în curs de dezvoltare. De exemplu, Stiglitz, Bhagwati, și alții au criticat FMI pentru exercitarea de presiuni asupra statelor în curs de dezvoltare de a-și deschide piețele de capital. După cum afirmă Stiglitz, problema este că FMI (și, uneori, alte organizații economice internaționale) prezintă ca propuneri doctrine primite și recomandări de politică pentru care nu există un acord pe scară largă; într-adevăr, în cazul liberalizării pieței de capital, au existat dovezi insuficiente în susținere și o cantitate masivă de dovezi împotrivă.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește promovarea reformei în politica internă, consecințele politice interne de membru al FMI și al Băncii Mondiale pot fi importante. Vreeland constata că țările au adoptat programele FMI atât ca o necesitate, cât și ca lipsa unei alte variante. Guvernele au folosit FMI pentru a produce schimbări în politicile pe care le-au dorit, dar, din păcate, aceste modificări nu au produs o creștere economică sau o reducere a sărăciei. Analiza sa demonstrează că programele au fost folosite să promoveze bunăstarea proprietarilor de capital, care tind să fie cele mai bogate grupuri din țările în curs de dezvoltare și, astfel, pot afecta mai multe state în curs de dezvoltare.

Un exemplu al eficienței politicilor FMI poate fi pachetul de creditare acordat Braziliei în august 2002, când piețele erau îngrozite că alegerea iminentă a președintelui de stânga Luiz Inácio Lula da Silva ar induce Brazilia în abandonarea politicilor sale macroeconomice recent stabilite. Cu un acces pe piață blocat brusc și în pragul incapacității de plată, Fondul a intervenit în Brazilia cu 30 de miliarde de dolari, iar împrumutul, cel mai probabil, a contribuit la evitarea unui colaps economic cu efecte de la Manila la Istanbul, și a dejucat perioada benignă de care economiile de piață emergente s-au bucurat în următorii ani. Pe de altă parte, eșecul cel mai notabil a fost Argentina, în anul 2001, când Fondul a fost prea lent pentru a-și retrage sprijinul. Între aceste cazuri complet diferite s-a situat criza din Asia, în care intervenția Fondului a ajutat suficient pentru a înlătura starea de nerambursare, dar nu și de a evita o recesiune profundă. Într-adevăr, cauza principală a crizei a fost tentativa guvernelor din Asia de a-și raporta monedele naționale la dolar, chiar și după ce și-au deschis piețele de capital către fluxuri speculative masive. Fondul, cu toate acestea, a fost prea slab și inconsecvent în eforturile sale de a convinge autoritățile naționale din Asia de necesitatea urgentă de a adopta politici durabile.

Dezvoltarea piețelor țărilor emergente din ultimii ani a creat noi provocări pentru FMI. Multe economii de piață emergente susțin că poziția lor actuală în cadrul FMI nu reprezintă rolul lor în economia mondială. Mai multe țări, în special în Asia de Est și America de Sud, cred că noul lor statut economic ar trebui să le acorde o cotă mai mare și o voce mai puternică în instituție. În plus, multe țări sărace cred că sistemul de cote al FMI este prejudiciat împotriva lor, oferindu-le prea puțină putere de decizie, chiar dacă acestea reprezintă majoritatea debitorilor FMI. Ca răspuns la aceste preocupări, FMI s-a angajat, în 2006, într-un proces de reformă pentru a crește cota membrilor săi în curs de dezvoltare.

Printre cele mai importante aspecte ale reorganizării FMI au fost consolidarea în domeniul managementului, prevenirii și rezolvării crizelor financiare internaționale. După criza din Asia, accentul a fost pus pe prevenirea crizelor.

La începutul anului 2008, mulți comentatori au scris despre FMI că este o instituție globală irelevantă. Creditarea FMI a ajuns la un nivel minim istoric, cu implicația că influența FMI asupra reformei politicii economice prin condiționalitatea aferentă împrumuturilor sale a fost minimă. Multe țări au optat pentru construirea propriilor rezerve internaționale, mai degrabă decât pentru riscul de a fi nevoite să împrumute de la FMI. În plus, studiile au sugerat că în mod frecvent condiționalitatea nu a fost pe deplin pusă în aplicare în țările care au accesat credite de la FMI. Pe lângă aceasta, Fondul s-a dovedit în mare parte neputincios în rezolvarea dezechilibrelor economice mondiale care amenință stabilitatea sistemului financiar internațional. În cele din urmă, au existat critici la adresa guvernării FMI în ceea ce privește sub-reprezentarea economiilor emergente și a țărilor în curs de dezvoltare, subliniind lipsa de legitimitate și faptul că FMI este o instituție în declin și că are nevoie de o reformă. FMI se află într-o continuă reformare, însă la bază situația este aceeași. Desigur, nu putem compara situația FMI din prezent cu cea din anii 1990, de exemplu. Întrucât în lucrarea de față este abordată perioada anilor 1990, fiind studiată criza din Argentina, dimensiunea temporală abordată nu permite o prezentare detaliată a reformelor Fondului lansate de la începutul secolului al XXI-lea. Totuși, este necesar să aducem în discuție faptul că Fondul a fost conștient de vulnerabilitățile sale, iar după fiecare criză financiară au fost propuse noi reforme privind programele, condiționalitatea și politicile Fondului.

Fostul director general al FMI, Dominique Strauss-Kahn, a subliniat că FMI este capabil și gata să ajute cu împrumuturi de criză. În cadrul reuniunilor anuale ale FMI din octombrie 2008, Strauss-Kahn a anunțat că FMI a activat mecanismul de finanțare de urgență cu scopul de a accelera procesul normal pentru acordarea de credite statelor afectate de crize. Mecanismul de urgență permite aprobarea rapidă (de obicei, în 48-72 de ore) a creditelor FMI odată ce s-a ajuns la un acord între FMI și guvernul național. Un al doilea instrument care FMI îl poate folosi pentru a oferi asistență financiară este Facilitatea pentru Șocuri Exogene (FSE). FSE oferă sprijin politic și asistență financiară pentru țările cu venituri mici care se confruntă cu șocuri exogene, evenimente care sunt complet în afara controlului guvernului național. Acestea ar putea include modificări ale prețurilor materiilor prime (inclusiv petrol și produse alimentare), dezastre naturale, precum și conflicte și crize din țările vecine care perturbă comerțul. FSE a fost modificat în 2008, pentru a spori și mai mult viteza și flexibilitatea răspunsului FMI. Prin intermediul FSE, o țară poate avea acces imediat la până la 25% din cota sa pentru fiecare șoc exogen și o suplimentare de 75% din cotă în plăți eșalonate între unul și doi ani.

Încercările FMI de a veni cu o strategie globală pe termen mediu pentru reforma instituțională au fost primite cu puțin entuziasm, iar inițiativele specifice de reformă, în special simplificarea condiționalității, au avut un succes limitat. În principal, nu există nicio bază teoretică sau empirică sigură pe care să se construiască și pe să se poată efectua reforme. Această deficiență se aplică, de exemplu, în proiectarea politicii macroeconomice și a condiționalității, în efectele liberalizării contului de capital și în valoarea împrumuturilor FMI. Implicația este că „cea mai bună hotărâre“ trebuie să se facă pe baza analizei și a dovezilor ce sunt disponibile, în timp ce sunt depuse simultan eforturi pentru a obține o mai bună înțelegere a problemelor de bază. Experiența sugerează că poate exista o prăpastie semnificativă între retorică și realitate. Dacă sunt introduse reforme, acestea vor fi mai eficiente în cazul în care există un angajament instituțional puternic pentru acestea, iar acest lucru poate fi dificil în cazul în care problemele sunt ele însele complexe și în cazul în care există motive legitime pentru dezbatere. În plus, deși o criză creează un mediu în care se poate produce o schimbare, susținerea motivației pentru reformă poate fi dificilă odată ce criza a trecut. Nu în ultimul rând, procesul de reformare a oricărei instituții la nivel global va fi puternic influențat de politică. Acest lucru ar putea crea dificultăți speciale, mai ales că unul dintre scopurile reformei este de a încerca relaxarea constrângerilor politice în care funcționează instituția.

FMI ar fi mai eficientă în acțiunile sale și mai legitimă pentru statele în curs de dezvoltare în cazul în care obiectivul său de menținere a accesului țărilor la piețele globale de capital și la împrumuturi bancare internaționale ar fi mai puțin ambițios. Experții Fondului ar trebui să se concentreze asupra întrebării dacă problema unui stat afectat de criză este una de lichiditate pe termen scurt și, în caz afirmativ, ar trebui să accentueze consilierea și asistența. FMI ar trebui să evite tentația de a utiliza crizele valutare drept o oportunitate de a impune reforme structurale și instituționale fundamentale, indiferent de cât de utile ar putea fi acestea pe termen lung, cu excepția cazului în care sunt absolut necesare pentru a revigora accesul la fonduri internaționale. FMI ar trebui să reziste cu fermitate presiunii venite din SUA, Japonia și alte economii importante de a-și spori comerțul și investițiile ca o parte din condițiile de finanțare FMI.

De-a lungul ultimilor ani, politicile anticriză ale FMI au fost în centrul dezbaterilor privind reforma FMI. Unii au pus la îndoială obiectivele anticriză ale FMI, în timp ce alții au fost preocupați de „hazardul moral“ pe care o astfel de creditare îl poate genera, precum și de natura și amploarea condiționalității FMI. Totuși, FMI joacă un rol important în situații de criză, pentru că activitatea sa este mai eficientă decât activitățile necoordonate ale investitorilor privați în declanșarea ajustărilor de politică din țările afectate de criză. FMI a atins această capacitate în timp prin dezvoltarea unei „tehnologii de creditare“, bazată pe creditare segmentată, o monitorizare atentă și condiționalitate.

Devesh Kapur, în încercarea de a găsi un răspuns la întrebarea dacă FMI este o binecuvântare sau un blestem, afirma că expansiunea puterii și a mandatului FMI este nefavorabilă statelor membre, sistemului financiar global și însuși Fondului. Accentuarea condiționalității implică preluarea de către FMI a unor procese decizionale naționale în cazul unei crize, însă fără o creștere proporțională a responsabilității.

Crizele datoriei recurente în lumea în curs de dezvoltare au fost, și sunt, sobre, dar beneficiile potențiale pentru integrarea financiară sunt enorme. O retragere la scară largă este cu greu un răspuns. FMI cu siguranță poate ajuta, având în vedere că această lume din ce în ce mai globalizată are nevoie de un forum economic global.

În ultimele decenii, frecvența crizelor financiare a crescut, devenind o caracteristică a economiei mondiale. Aceste crize sunt cu atât mai dramatice pentru statele în curs de dezvoltare. Acestea, având resurse limitate, sunt frecvent lovite de crize, iar solicitarea de sprijin din partea FMI a devenit o soluție de rezolvare a crizelor.

În cazul în care se nu există sprijin financiar, există două scenarii: economia se prăbușește în totalitate sau guvernul este nevoit să recurgă la măsuri extreme de austeritate, care ar genera creșterea șomajului, scăderea veniturilor și a nivelului de consum și, în general, ar duce la adevărate crize politice. În cele din urmă, un împrumut din partea FMI poate reduce aceste consecințe.

Potrivit lui Auvien, intervenția economică a FMI poate spori de fapt, stabilitatea economică. Fără asistența Fondului, țările s-ar scufunda și mai adânc în crizele economice și nu ar mai avea nicio speranță de a dobândi finanțare și asistență externă. În aceste condiții, probabilitatea unui protest politic ar fi și mai mare.

Nu putem afirma că FMI nu este important pentru soluționarea crizelor financiare. Totuși, este important de menționat faptul că implicarea FMI ajută statele în curs de dezvoltare în principal pe termen scurt, oferindu-le credite de urgență pentru a evita colapsul total al economiei și, implicit, al sistemului politic. Pe termen lung, însă, politicile FMI, promovând fluxurile de capital străin, implică inclusiv riscul creări unei dependențe de astfel de fluxuri; de asemenea, după cum s-a mai menționat în cadrul acestei lucrări, FMI promovează creșterea ratelor dobânzilor interne, ceea ce afectează economia și valuta națională. Deși poate exista posibilitatea unui boom economic, acest tip de creștere economică este nesănătos alimentat de fluxurile de capital pe termen scurt și de importuri, defavorizând economia națională, investițiile și crearea de locuri de muncă. Pentru a putea demonstra această perspectivă, este necesară abordarea unui caz individual – în cadrul lucrării de față este vorba despre Argentina în timpul președinției Menem.

3. Impactul Politicilor Fondului Monetar Internațional în Argentina. Guvernarea Menem

De-a lungul anilor 1980, Argentina s-a luptat cu criza datoriilor și hiperinflația. Alegerea lui Carlos Menem drept președinte al Argentinei în 1989 și apoi numirea lui Domingo Cavallo pe postul de ministru al finanțelor în 1991 au schimbat scena economică și au marcat începutul unei restructurări neoliberale radicale în Argentina. 

Din 1991 până la criza din 2001, Argentina a implementat practic toate sfaturile FMI, acesta fiind profund implicat în economia argentiniană. Astfel, situația din Argentina este extrem de ilustrativă pentru rolul jucat FMI în sistemul financiar internațional. Evenimentele dezastruoase din timpul crizei ridică semne de întrebare în ceea ce privește relația Argentinei cu FMI, statul fiind subiectul unei succesiuni de programe de credit sprijinite de Fond pe parcursul anilor 1990.

Cazul argentinian este diferit de aproape toate cazurile în care Fondul a acordat împrumuturi masive – pe toată perioada anilor 1990, Argentina a operat sub auspiciile și supravegherea unui program FMI, spre deosebire de alte cazuri de la finalul anilor 1990, precum Mexic, Indonezia, Coreea sau Brazilia, unde programul FMI a fost lansat abia după întrevederea crizei.

Până spre finalul anilor 1990, Argentina a fost considerată țara care a implementat reformele neoliberale mai radical decât orice țară în curs de dezvoltare. Conformându-se politicilor FMI, în special în timpul președinției lui Carlos Menem, Argentina a fost văzută ca un exemplu de succes al FMI și al neoliberalismului.

Odată ajuns la putere, Menem și-a făcut cunoscute intențiile de reformă printr-un acord cu FMI la sfârșitul anului 1989, și a pus în aplicare a Planul de Convertibilitate la mijlocul anului 1991, plan care în cele din urmă a reușit să se stabilizeze economia Argentinei. În 1995 Menem a fost reales drept președinte, fapt ce a confirmat aprobarea populară a agendei economice de la începutul anilor 1990. În timpul administrației Menem s-a remarcat o apropiere fără precedent față de FMI. 

Referitor la relațiile Argentinei cu FMI, președintele Menem declara, în 1998: „Există țări în curs de dezvoltare, care sunt profund stabile, cum ar fi Argentina; și există alte țări care sunt extrem de instabile și care prezintă un pericol pentru economia mondială. A venit timpul să se adopte o abordare universală. (…) Este timpul ca toți să apărăm principiile globalizării. (…) Trebuie să consolidăm și să modernizăm instituțiile de la Bretton Woods. Deoarece FMI și Banca Mondială au un rol vital în restabilirea încrederii pieței și a stabilității, aceste instituții trebuie să fie prevăzute cu un sprijin financiar complet și să fie echipate cu resursele de care au nevoie”.

Pentru a înțelege adevăratul rol al FMI în criza argentiniană este necesar să parcurgem principalele momente din relațiile dintre Fond și Argentina. Ceea ce iese în evidență în perioada anilor 1980-1991 este numărul mare de programe care au fost negociate de către Argentina cu Fondul, toate fără succes. Perioada se caracterizează printr-o recurență a unor noi planuri, probleme de punere în aplicare, prin motive de clemență enunțate de cel mai mare acționar al Fondului și, de fiecare dată, disponibilitatea FMI ca, în cele din urmă, să ofere noi împrumuturi, în ciuda îndoielilor serioase avute de unii membri ai Comitetul Executiv.

În decembrie 1983 Raúl Alfonsin a fost ales președinte al Argentinei, punând capăt dictaturii militare care a durat șapte ani. Sub regimul militar au existat probleme considerabile, după anii de stabilitate relativă 1976-78. Deficitele fiscale au început crească din nou, iar datoria externă a crescut periculos, triplându-se în doar trei ani. După ce Mexic a uimit lumea financiară, în august 1982, cu anunțul său privind incapacitatea de a achita datoria externă, Argentina a abordat curând Fondul pentru asistență financiară, deoarece intra în dificultăți serioase. După negocieri complicate cu Fondul, s-a ajuns la un acord pentru un pachet total de credite de peste 2 miliarde de DST. În timp ce evoluțiile au arătat mai degrabă pozitiv pentru un timp, o vizită a personalului FMI în Buenos Aires, în august 1983, a descoperit o varietate de probleme, în special o pierdere a controlului asupra salariilor care afectau atât bugetul, cât și competitivitatea externă, iar programul nu a reușit.

Sub conducerea lui Alfonsin au fost reluate negocierile cu Fondul privind un nou program. Inițial, acestea nu au avut rezultate, în timp ce situația economiei argentiniene continua să se deterioreze. În martie 1984, patru state din America Latină i-au împrumutat Argentinei 300 de milioane de dolari pentru trei luni, împrumut urmat de unul similar din SUA. Abia la sfârșitul lunii septembrie 1984 Argentina și FMI au căzut de acord asupra unui program de finanțare.  După negocieri proaspete, inclusiv cu băncile străine care au venit cu 6 miliarde de dolari pentru a acoperi deficitul de finanțare, un nou credit de la Fondul a fost convenit.

După negocieri sinuoase s-a încheiat un nou acord cu Fondul în iulie 1987, Argentina obținând beneficiul îndoielii din partea Consiliului Executiv. Îndoielile exprimate s-au dovedit a fi întemeiate, noul program prăbușindu-se în martie 1988. Următoarea mișcare a autorităților argentiniene a fost lansarea Planului Primavera în august 1988, constând dintr-un așa-numit pachet heterodox de măsuri menite să elimine impulsul așteptărilor inflaționiste în creștere. Din nou, programul a prevăzut insuficientă ajustare fiscală și FMI, în lipsa unor politici ferme, a refuzat să reia creditarea în Argentina. La doar șase luni de la introducerea sa, Planul Primavera a eșuat și a dus la hiperinflație.

Eșecul economic dezastruos din anii 1980 a afectat rezultatul alegerilor prezidențiale din 1989. Partidul Radical al președintelui de atunci, Alfonsin, a suferit o înfrângere, iar Peronistul Carlos Menem a devenit noul președinte. În campania sa electorală, Menem a făcut promisiunea de a continua politicile tradiționale Peroniste: a promis salarii mai mari, sprijin pentru cei săraci, și chiar redeschiderea unor fabrici care anterior au fost închise din cauza unor pierderi mari. Dar, o dată în funcție, Menem a făcut o schimbare completă. În loc de politicile populiste promise, a decis – cu sprijinul FMI – urmărirea unui program radical de stabilizare macroeconomică, susținut de reforme structurale cuprinzătoare, privatizare, și deschiderea economiei.

Menem a anunțat imediat un nou program, de data aceasta cu o ajustare fiscală mai semnificativă, având în vedere dimensiunea deficitului public imens (16% din PIB pentru anul 1989). În noiembrie 1989 s-a ajuns la un acord stand-by cu Fondul, dar din nou aranjamentul a fost eclipsat prematur, obstacole politice blocând eforturile de ajustare și reformă. După un alt episod de hiperinflație, care a ajuns la 12.000% pe an, Domingo Cavallo, noul ministru argentinian al finanțelor, a introdus un nou program economic național pentru a combate inflația.

Alegerea lui Carlos Menem în 1989 și apoi numirea lui Domingo Cavallo ca ministru al finanțelor în 1991 au marcat începutul unei restructurări neoliberale radicale în Argentina. Din 1991 până la criza din 2001, Argentina a implementat practic toate sfaturile FMI. Statul argentinian a adoptat o reformă fiscală, privatizarea întreprinderilor de stat, liberalizarea comerțului (inclusiv scăderea unilaterală a tarifelor externe), dereglementarea și adoptarea consiliului monetar, o formă tradițională consacrată a regimului cursului de schimb, introdusă prin Planul de Convertibilitate.

Planul de Convertibilitate adoptat în 1991 a jucat un rol central atât în stabilizarea Argentinei, cât și în eforturile de reformă din anii 1990. Obiectivul principal al acestuia era să pună capăt deceniilor de instabilitate economică și financiară prin asigurarea că statul argentinian va dispune de bani stabili. Acest lucru se putea realiza prin conectarea valorii valutei domestice la paritatea cu dolarul american, cu garanția că peso-ul putea fi schimbat la nevoie cu dolarul. Băncii Centrale Argentiniene i s-a oferit independența față de guvern, sub mandatul că va menține convertibilitatea prin deținerea de rezerve de dolari împotriva datoriilor monetare domestice.

Astfel, în povestea tristă a economiei argentiniene din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, ultimul deceniu al anilor 1990 a reprezentat o tranziție remarcabilă. Revenindu-și după un episod de haos economic și hiperinflație la finalul anilor 1980, politicile președintelor Menem au dus la finalul deceniilor de instabilitate monetară și au lansat economia Argentinei în patru ani de dezvoltare extrem de rapidă și neobișnuită.

În octombrie 1998, președintele Menem a vorbit la reuniunea anuală a Consiliului Guvernatorilor FMI despre puterea și ingeniozitatea Planului de Convertibilitate, descriind experiența economică a Argentinei în anii 1990 ca „un miracol economic absolut”.

Introducerea consiliului monetar prin Planul de Convertibilitate a fost o măsură drastică, care a dus rapid la dezinflație si la redresarea robustă a economiei. A existat, de asemenea, un val de entuziasm din partea comunității internaționale, mai ales că Argentina s-a implicat, în același timp, într-o program de privatizare pe scară largă, ceea ce a atras cantități substanțiale de capital străin. În această atmosferă destul de euforică, au existat specialiști sceptici privire la decizia de a susține un consiliu monetar într-o țară care cu siguranță nu constituie o zonă monetară optimă cu Statele Unite, care a avut una dintre economiile cele mai închise din lumea occidentală și în care reformele structurale, inclusiv în zona esențială a pieței forței de muncă, au fost foarte greu de pus în aplicare.

Printre reformele neoliberale adoptate de Argentina, consiliul monetar a fost cel mai radical. Planul de Convertibilitate a scăzut drastic inflația (de la 2,314% în 1990 la 172% în același an, apoi la 25% în 1992 și la 4% în 1994). Cu toate acestea, în același timp, a pregătit condițiile crizei din 2001. Consiliul monetar a garantat practic convertibilitatea monedei peso în dolari, la o rată fixă ​​unu-la-unu și a limitat tipărirea peso-ului numai la o cantitate necesară pentru a cumpăra dolari pe piața valutară.

Pe de o parte, Planul de Convertibilitate a fost un succes. Inflația a continuat să scadă până când prețurile de consum s-au aliniat cu prețurile internaționale în 1994. Consiliul monetar a fost, de asemenea, de succes din punct de vedere politic, pentru că a oprit hiperinflația fără a produce o recesiune și fără a produce o redistribuire regresivă a veniturilor. Cu ajutorul stabilității financiare furnizate de către consiliul monetar, economia argentiniană a crescut, în medie, cu 8,2% pe an, între 1991 și 1994. Pe de altă parte, din moment ce peso-ul argentinian a fost legat dolar, aprecierea dolarului american în 1995-1999 a dus la aprecierea comparabilă a peso-ului argentinian în raport cu partenerii săi comerciali. Prin urmare, deficitul de cont curent și măsurile referitoare la datorii s-au înrăutățit. Deficitul de cont curent a crescut de la 5,179 milioane de dolari în 1995 la 14.534 milioane de dolari în 1998, iar datoria publică a crescut de la 102.838 milioane de pesos în martie 1998 la 141.252 milioane de pesos în septembrie 2001.

Într-adevăr, conectarea monedei la dolar a acționat în mod aproape miraculos. FMI a sprijinit planul. Aceasta a stabilizat moneda și trebuia să disciplineze guvernul, care nu a putut cheltui dincolo de mijloacele sale prin tipărirea de bani fără a rupe cursul fix. Putea cheltui peste mijlocele sale doar prin împrumut. Și pentru a împrumuta, probabil, ar fi trebui să urmeze politici economice bune. Totuși, exista riscul ca acest sistem să fie sortit eșecului. Nici chiar SUA nu ar fi putut rezista cu o rată de schimb fixă, amintindu-ne de raportarea la aur din Marea Depresiune. Dacă cea mai mare parte a comerțului Argentinei ar fi fost cu Statele Unite ale Americii, Planul de Convertibilitate ar fi avut sens. Dar o mare parte din comerțul Argentinei a fost realizat cu Europa și Brazilia. Cu peso-ul argentinian raportat la dolar, un dolar supraevaluat însemna un peso supraevaluat. Și, în timp ce Statele Unite au fost în capabile să își susțină deficitele comerciale, Argentina nu a putut.

Argentina a experimentat, de asemenea, unul dintre cele mai rapide și cuprinzătoare programe de privatizare din lume, cu veniturile totale în valoare de 14,2 miliarde de dolari pentru perioada 1991-1996. Veniturile din privatizare au servit drept o funcție importantă în ceea ce privește contracararea dezechilibrelor de cont curent și fiscale și în ceea ce privește menținerea unui curs de schimb fix. La începutul anilor 1990, semnalele pozitive furnizate prin deschiderea economiei, privatizarea, precum și ratele ridicate ale dobânzilor în vigoare în raport cu ratele din SUA au ajutat la atragerea masivă de capital străin. Experimentul consiliului monetar a contribuit la reducerea riscurilor și a contribuit în continuare la procesul de generare a fluxurilor mari de capital. Pe de altă parte, valul de privatizări din timpul președinției lui Menem a avut ca rezultat creșterea ratei șomajului, care deja era ridicată.

Perioada de creștere economică a Argentinei a fost întreruptă de declanșarea crizei din Mexic. După criza mexicană, cunoscută și sub denumirea de „Criza Tequila”, a fost mai dificil ca Argentina să își reînnoiască liniile de credit cu băncile străine, fiind obligată să solicite unele împrumuturi pentru a restabili lichiditatea acestora. De obicei, atunci când băncile se confruntă cu o nevoie temporară de lichiditate, acestea primesc asistență de lichiditate de la o bancă centrală. Dar, în Argentina, banca centrală a fost limitată în capacitatea sa de a oferi sprijin temporar băncilor comerciale de către regulile Consiliului Monetar, care nu au permis să se imprime bani care nu sunt acoperiți de rezerve străine. Până în martie 1995, banca centrală a pierdut 5 miliarde de dolari din rezervele sale valutare, mai mult de o treime din total. Sprijinul suplimentar de lichiditate a sistemului bancar autohton a fost epuizat și Argentina a apelat la FMI. Fondul a extins cu un an un aranjament de 4 miliarde DST, iar Banca Mondială a aprobat împrumuturi de peste 1 miliard de dolari în sprijinul sistemului bancar și a siguranței sociale. Autoritățile fiscale au pus în aplicare măsuri restrictive, aproape egale cu 3% din PIB, pe o bază anuală, și a înființat un sistem de asigurare a depozitelor. Situația începuse să se stabilizeze.

În mai 1995, Carlos Menem a câștigat din nou alegerile prezidențiale și victoria sa a pus capăt speculațiilor cu privire la eventuala abandonare a Consiliului Monetar și a parității cursului de schimb fix. Retragerea depozitelor s-a oprit, prețurile stocurilor argentiniene și obligațiunile au fost recuperate și încrederea în sectorul bancar a fost restaurat. Cu toate acestea, această scădere temporară în depozite bancare și secarea lichidității a contribuit în timp la o recesiune economică accentuată.

Economia Argentinei a fost lovită de numeroase șocuri externe, criza din Asia de Est din 1997 constituind unul dintre ele. La mijlocul anului 1997, criza financiară a izbucnit în Thailanda și s-a răspândit rapid în toată regiunea Asiei de Sud-Est. 

Țările afectate de această criză virulentă au fost nevoite să abandoneze regimurile valutare fixe, monedele lor s-au depreciat rapid, iar activitatea economică a scăzut brusc. Economiile emergente de piață și-au pierdut rapid atractivitatea pentru investitorii străini, iar criza a început să se răspândească dincolo de regiunea Asiei de Sud-Est.

Parțial din cauza neînțelegerilor cu FMI, aceasta a devenit o criză financiară globală, ducând la creșterea ratelor dobânzilor pentru toate piețele emergente, inclusiv Argentina. Sistemul ratelor de schimb din Argentina a supraviețuit, dar cu un preț ridicat: creșterea șomajului. Curând, ratele ridicate ale dobânzilor au constrâns bugetul țării, iar raportul datorie-PIB a fost de aproximativ 45%.

Până în 1997, Argentina a depășit majoritatea celorlalte economii din regiune în ceea ce privește creșterea venitului pe cap de locuitor – deși distribuția veniturilor nu s-a îmbunătățit și șomajul a rămas la un nivel ridicat .

Deși investițiile străine directe s-au diminuat de la mijlocul anilor 1990, în paralel cu scăderea activelor de stat care urmau să fie privatizate, intrările de capital au fost menținute la un nivel ridicat, în special prin achiziționarea de obligațiuni argentiniene denominate în dolari. Încântat de această strategie, FMI a fost gata să protejeze Argentina cu credite de back-up, ținând cont de volatilitatea inerentă a capitalului de portofoliu. Această „linie de apărare” a funcționat în timpul crizei Tequila, dar intrările repetate de credite de urgență nu au reușit să reînvie intrările de capital privat sau a economiei ca urmare a crizelor din Brazilia și Rusia din 1998. Până la sfârșitul deceniului, strategia părea să fi ajuns la final.

La sfârșitul anilor 1990, se părea că forțele exogene au uneltit împotriva Argentinei. După încetinirea majoră din 1999 în creșterea economică, care a afectat întreaga regiune, în principal datorită restrângerii fluxurilor de capital după criza din Rusia, alte țări din regiune au început o redresare modestă, în timp ce Argentina intra într-o recesiune prelungită, afectând progresele sale anterioare în ceea ce privește reducerea sărăciei.

Perioada favorabilă din economia Argentinei de la mijlocul anilor 1990 a fost construită pe fundații slabe. Creșterea economică în cursul perioadei, în timp ce era substanțială, pare să fi fost în mare parte din cauza acumulării de datorii internaționale, unei explozii a consumului intern asociat cu o creștere semnificativă a ponderii importurilor în PIB și din cauza veniturilor guvernamentale din vânzarea întreprinderilor de stat. Nu a fost un paradox, prin urmare, că până la sfârșitul deceniului situația a început să se deterioreze.

În 1999 au avut loc alegeri prezidențiale, câștigate de candidatul opoziției, Fernando de la Rua. Principala prioritate economică a noului guvern a fost de a opri recesiunea și de a reduce sărăcia și șomajul și, în același timp, stabilizarea financiară. Noul guvern a pregătit un buget restrictiv pentru anul 2000, care a fost sprijinit financiar de un nou aranjament stand-by pe trei ani cu FMI, în valoare de 5,4 miliarde DST (aproximativ 7 miliarde $), aprobat în martie 2000. Programul FMI a presupus că deficitul bugetului de stat va scădea de la 3,8% din PIB în 1999 la 2,3% din PIB în 2000. Programul a presupus, de asemenea, că scăderea deficitului bugetar ar duce la îmbunătățirea încrederii investitorilor străini, costuri mai mici și un acces mai ușor la finanțarea privată externă. Din păcate, ipoteza că politica fiscală mai strictă ar duce la îmbunătățirea încrederii investitorilor nu s-a materializat. În 2000, situația a continuat să fie dificilă pentru economiile de piață emergente.

Pentru a restabili creșterea economică, Argentina avea nevoie să-și reînnoiască accesul la finanțare externă privată. Dar, la rândul lor, pentru a fi dispuși să investească în Argentina, investitorii străini aveau nevoie de dovezi că economia se redresează. Singura speranță pentru Argentina a fost că asistența financiară a FMI ar ajuta-o să iasă din acest impas, dar situația externă nu s-a îmbunătățit. Având în vedere cursul de schimb, criza economică favorizată de politicile FMI, datoria uriașă, faptul că FMI nu a furnizat nicio strategie economică convingătoare pentru a ieși din încurcătură, că au existat piețe de capital deschise, era foarte puțin probabil că cineva va începe să investească mai mult în Argentina.

Pe tot parcursul anilor 1990, FMI a fost intens implicat în Argentina. În această perioadă, statul argentinian a fost subiectul programelor FMI, atrăgând aproximativ 15 miliarde DST. Pentru a putea privi în perspectivă, perspectivă, în 2002 cota Argentinei în cadrul FMI era de puțin peste 2 miliarde DST. Primele două aranjamentele din 1991 și 1992 au fost aprobate în principal pentru a sprijini programul de stabilizare economică și reformele structurale, în legătură cu introducerea Planului de Convertibilitate. Al treilea aranjament din 1996 a fost aprobat pentru a ajuta Argentina în depășirea problemelor legate de criza mexicană. Aranjamentul extins aprobat în 1998 a avut scopul de a servi ca un cadru politic pentru o consolidare fiscală suplimentară și finalizarea reformelor structurale. La acel moment, Argentina s-a bucurat de un bun acces la piețele internaționale de capital și a decis să trateze acordul ca precauție. Cu toate acestea, vremurile bune nu au încurajat buna gestionare politică. În 1999, acest program s-a încheiat, deoarece autoritățile au ratat mai multe obiective convenite în cadrul acordului, în special în ceea ce privește politica fiscală. Deficitele guvernelor federale si provinciale au fost mai mari decât cele convenite în cadrul programului.

Un alt șoc politic la care Argentina a fost supusă a fost cauzat de actorii internaționali: tehnocrații care au ajuns în Departamentul de Trezorerie al SUA și FMI la sfârșitul anilor 1990, cu noi idei despre modul de a face față crizelor economice. Acești tehnocrați ezitau să ofere pachete de salvare pentru economiile în probleme din teama de a elimina stimulentele pentru auto-reformă (problema hazardului moral). Cel mai bun mod de a ajuta guvernele care se confruntă cu o criză economică, considerau aceștia, era de a oferi ajutor limitat, și numai după ce aceste guverne îndeplineau condiționalități care erau făcute în mod deliberat mai dure cu cât criza devenea mai profundă. Această abordare a fost o politică foarte riscantă pentru democrațiile slabe, provocând ravagii în Argentina.

Politicile economice din Argentina din anii 1980-1990 au avut un sprijin substanțial din rândul elitei de afaceri din țară, în special din partea celor ale căror venituri proveneau din sectorul financiar și al exporturilor de produse primare. Aceste grupuri au câștigat în mod substanțial, iar oficialii din guvernul argentinian au fost activi în formularea și executarea politicilor care au condus la dezastrul de la începutul anilor 2000. În același timp, politicile economice ale țării pe parcursul anilor 1990 au fost dezvoltate sub conducerea FMI. De la sfârșitul anilor 1980, o serie de credite au acordat FMI efectul de pârghie pentru a ghida factorii de decizie politică argentinieni către adoptarea agendei economice conservatoare a Fondului. FMI a cuplat creditele cu condiția ca guvernul argentinian să mențină politica monetară severă și să continue să înăsprească politica fiscală. Reducerea deficitului, care în conformitate cu FMI este cheia stabilității macroeconomice (care, la rândul său, ar trebui să fie cheia pentru creșterea economică), a fost realizată. La începutul lunii iulie 2001, oficialii argentinieni au anunțat reduceri bugetare de 1,6 de miliarde de dolari (aproximativ 3% din bugetul federal), în speranța că aceste reduceri ar reasigura investitorii și ar permite scăderea ratelor dobânzilor.

În timp ce criza din Argentina a întâmpinat un val de tăcere în străinătate, au existat reacții masive pe plan intern. Cum recesiunea din Argentina s-a adâncit după 1999, prăbușirea cererii interne a dus la falimente suplimentare și șomaj. După revolte sociale, guvernul a căzut la 20 decembrie 2001. Argentina a semnalat cea mai importantă stare de nerambursare a datoriei suverane din economică mondială. După ce incapacitatea de plată a Argentinei a devenit vizibilă, nici guvernul SUA, nici FMI nu au propus un plan de salvare. Această tăcere a fost surprinzătoare, mai ales că politicienii argentinieni au conectat incapacitatea de plată de refuzul general față de neoliberalism și consensul de la Washington.

Pe 23 decembrie 2001, noul președinte Adolfo Rodriguez Saá a declarat în mod oficial incapacitatea de plată prin anunțarea unui moratoriu asupra datoriei externe. El a pronunțat, de asemenea, un program economic ambițios pe 26 decembrie, dar a fost înlocuit de Eduardo Duhalde la 30 decembrie. Noul președinte a pus capăt celor 11 ani marcați de Planul de Convertibilitate pe 05 ianuarie 2002, anunțând devalorizarea peso-ului cu 29%, iar la data de 3 februarie guvernul a anunțat un nou pachet economic. Cu toate acestea, toate eforturile lui nu au avut impactul sperat, iar căderea economiei argentiniene a continuat până în 2003.

Criza din 2001 a fost cea mai gravă criză economică din Argentina de la Marea Depresiune. Pe toată perioada anului 2002 FMI și-a menținut atitudinea apatică conform căreia Argentina ar trebui să își rezolve singură problemele economice. Odată țara cea mai bogată din America Latină, Argentina avea în acel moment jumătate din populație sub pragul sărăciei. Până la sfârșitul anului 2002 Argentina încă se afla în criză macroeconomică și încă nu aveau sprijinul FMI.  Deși economia era încă în ruină la începutul anului 2003, peso-ul s-a stabilizat și încrederea consumatorilor a început să crească . În 2003, Argentina avea datorii de 10,8 miliarde de dolari și doar 9,4 miliarde de dolari în rezerve. Prin urmare, în ianuarie 2003 FMI a fost de acord acorde o de linie de credit de 6,78 miliarde de dolari pe 8 luni, cu scopul de a împiedica incapacitatea de plată a statului argentinian. Acesta a fost primul semn al sprijinului FMI pentru Argentina, dar a venit prea târziu, numai după ce Argentina a arătat semne de redresare.

În mai 2003, Néstor Kirchner a devenit noul președinte al Argentinei. Un susținător al „capitalismului național”, acesta a fost dur cu creditorii externi. Pe parcursul negocierilor cu FMI, a implicat incapacitate de plată a datoriei sale către FMI, iar în septembrie 2003 FMI a anunțat o altă asistență financiară care oferea 13,3 miliarde de dolari timp de trei ani, sumă care urma să fie utilizată pentru a rambursa împrumuturile FMI. Acest acord nici măcar nu a stabilit obiective specifice privind surplusul bugetar primar pentru al doilea și al treilea an al programului. După criză, relația dintre FMI și Argentina s-a rupt, încheindu-se oficial în decembrie 2005.

Principalele elemente care au diferențiat eforturile Argentinei de cele ale altor țări în curs de dezvoltare în procesul de liberalizare au fost: consiliul monetar; un sistem bi-monetar deplin; un sistem bancar de rezervă fracționară; liberalizarea completă a sistemului bancar; liberalizarea totală a mișcărilor de capital; privatizarea completă a firmelor de stat, inclusiv a aproape tuturor utilităților publice; eliminarea a aproape tuturor barierelor non-tarifare și reducerea tarifelor de la o medie de 40% la începutul anilor 1990 la aproximativ 11% până în 2000, precum și liberalizarea aproape completă a schimburilor cu Brazilia și restul țărilor MERCOSUR; adoptarea în 1994 a unui sistem de pensii mixt; o țară puternic urbanizată, aproape lipsită de un sistem de asigurări de șomaj.

Conform unui raport al Biroului Independent de Evaluare al FMI din 2004, Argentina s-a confruntat cu opt evoluții negative între 1998 și 2000: o reducere drastică a fluxurilor de capital către piețele emergente cupă crizele din Asia de Est și Rusia din 1997-1998; o creștere a aversiunii față de risc a investitorilor internaționali; șocul comercial provenit din scăderea prețului mărfurilor exportate de Argentina; devalorizarea braziliană din 1999 și pierderea ulterioară a cotei de piață în Brazilia; o apreciere seculară a dolarului în raport cu euro, care a erodat competitivitatea Argentinei pe piețele terțe; o creștere bruscă – cu 175 de puncte de bază – a ratei fondurilor federale din SUA între mijlocul anului 1999 și mijlocul anului 2000; recesiunea prelungită în Argentina; deficitul structural de cont curent.

Este surprinzător faptul că s-a instalat starea de nerambursare tocmai în Argentina, o țară care pentru o lungă perioadă de timp a fost considerată un succes al Consensului de la Washington. Aproape până la sfârșitul anilor 1990, FMI și majoritatea analiștilor pieței financiare au considerat Argentina ca fiind unul dintre exemplele adecvate de politică macroeconomică și reforme structurale pentru epoca globalizării financiare.

Foarte apropiat de FMI, președintele Menem declara, în 1998: „Zeci de ani de inflație și haos politic au lăsat Argentina în pragul ruinei sociale. Cu toate acestea, în anii 1990 am reușit să transformăm o economie devastată de hiperinflație, speculații, și corupție sistemice. Soluțiile pentru atingerea acestui miracol economic absolut au fost: voința politică de a întreprinde reformele; consensul social necesar pentru a aduce, prin mijloace democratice, modificări care ar necesita în mod normal, mai mult de o generație; și coordonarea cu instituțiile internaționale, care ne-au oferit sprijin tehnic și financiar. În acest scop, am lucrat cot la cot cu FMI, Banca Mondială și IDB pentru a atinge stabilitatea macroeconomică, aprofundarea reformelor structurale, și adoptarea de politici menite să îmbunătățească destinele economice ale celor mai săraci membri ai societății.

Colapsul catastrofal al economiei argentiniene din 2001-02 reprezintă inclusiv eșecul factorilor de decizie argentinieni de a lua măsurile corective necesare într-un stadiu suficient de timpuriu. FMI, din partea sa, susținută de acționarii săi majori, de asemenea a eșuat în a opri mai devreme sprijinirea unei strategii care, pusă în aplicare, nu a fost durabilă. Pe măsură ce criza s-a adâncit, FMI nu a putut să angajeze autoritățile în dezvoltarea unei strategii alternative care ar fi ajutat atenuarea costurilor finale ale crizei. Regimul de convertibilitate a fost un răspuns eficient la realitatea economică a anilor 1990. Pe de altă parte, succesul său, care a combătut hiperinflația, facilitând o revenire puternică la începutul anilor 1990, a mascat potențiale vulnerabilități pe termen mediu ale regimului.

Argentina este un exemplu al eșecurilor politicilor FMI de a stabili bazele pentru creșterea economică termen lung. Mania FMI pentru reducerea cheltuielilor guvernamentale în vremuri de criză a fost argumentată prin afirmația că bugetele echilibrate sunt fundamentul stabilității pe termen lung și al creșterii economice. FMI deplânge în mod oficial faptul că aceste politici au un impact negativ asupra grupurilor cu venituri mici. Cu toate acestea, oficialii Fondului susțin că aceste politici sunt necesare pentru a asigura stabilitatea pe termen lung. Cel mai important, FMI dirijează guvernele către asigurarea accesului nerestricționat pentru importuri și investiții străine. Practic, experiența anterioară sugerează opusul, că reglementarea extensivă a comerțului extern de către guvernul unei țări a fost un fundament esențial pentru o creștere economică de succes.

Mulți economiști americani au sugerat că criza ar fi putut fi evitată dacă Argentina ar fi urmat cu strictețe sfatul FMI, în special reducerea masivă a cheltuielilor. Mulți latino-americani, cu toate acestea, cred că respectarea în totalitate a planurilor FMI ar fi condus la o criză mai gravă și mai rapidă. La fel ca majoritatea economiștilor din afara FMI, Stiglitz considera că într-o recesiune economică, reducerea cheltuielilor pur și simplu face lucrurile mai rele: veniturile fiscale, ocuparea forței de muncă și încrederea în economie ajung în declin. Cu toate acestea, FMI a recomandat astfel de reduceri, și Argentina le-a respectat, scăzând nivelul cheltuielilor la nivel federal (cu excepția dobânzilor), cu 10% între 1999 si 2001. Reducerile au exacerbat recesiunea; dacă scăderile ar fi fost mai stricte, după cum și-ar fi dorit FMI, tulburările sociale și colapsul economic ar fi intervenit chiar mai repede. 

Nimeni nu se îndoiește de faptul că au fost comise erori în gestionarea regimului de convertibilitatea al Argentinei. Dar este de asemenea clar că comunitatea financiară internațională a jucat un rol important în crearea condițiilor care, în cele din urmă, au dus la prăbușirea sistemului monetar și financiar al țării. Fondul a sprijinit programele economice ale Argentinei pe tot parcursul deceniului. De fapt, la întâlnirea anuală a FMI din 1998, directorul general al Fondului a anunțat că politica economică a Argentinei era „cea mai bună din lume”.

În fața unui mix de politici din ce în ce inconsistente, FMI nu a pus presiuni pentru o modificare a regimului cursului de schimb până când a fost prea târziu. O modificare a consiliului monetar era politic dificilă și o consiliere în acest sens nu a fost acceptată. În retrospectivă, ar fi fost mai bine ca FMI să fi făcut presiuni pentru o astfel de schimbare mult mai devreme, în anii 1990.

FMI a fost criticat din mai multe motive. Unii analiști au dat vina pe FMI că, împreună cu Statele Unite, a sprijinit introducerea modelului economic neoliberal în Argentina, care a dus la criza ulterioară. Alt grup de critici a acuzat FMI că a declanșat criza prin oprirea furnizării de asistență financiară în decembrie 2001. Pe de altă parte, alții au criticat FMI că a continuat să împrumute Argentinei pentru prea mult timp, făcând astfel criza mai gravă.

Experiența dramatică privind capitalul financiar demonstrează încă o deconectare între retorica FMI și realitate. FMI a împins guvernele din țările cu venituri mici să-și liberalizeze piețele de capital, anatema pentru dezvoltare. Apoi, în 1997, piețele de capital deschise ale țărilor din Asia de Est au fost subiectul unui dezastru. În urma anului 1997, se părea că adevărații câștigători de pe piețele de capital deschise au fost societățile financiare cu sediul în alte țări cu venituri ridicate. FMI a încurajat Argentina să urmeze calea politicilor neo-liberale, doar pentru a fi abandonată atunci când aceste politici au dus la colaps economic.

FMI susține Argentina nu a urmărit măsurile necesare și dă vina pe acuzațiile de corupție. Desigur, era necesar ca Argentina să întreprindă alte reforme – dar în cele din urmă sfatul FMI a înrăutățit problema.

Teijeiro susținea că greșeala principală a Fondului a fost un eșec de a consilia în mod adecvat împotriva consecințelor politicii expansioniste defecte. Allen a acuzat Fondul că a fost „excesiv de indulgent” cu Argentina, permițând derapajele din politica fiscală pe parcursul anilor 1990.

Cert este că împrumuturile externe la scară largă pot fi extrem de periculoase pentru sănătatea economică a unei țări, mai ales dacă sunt exprimate în valută străin, ceea se întâmplă de obicei în economiile de piață emergente. Horiguchi susține că una dintre lecțiile cele mai importante din criza financiară din Asia, din 1997-1998, de exemplu, este faptul că gradul excesiv de mare de îndatorare externă a favorizat precipitarea crizei și a complicat soluționarea acesteia.

În timpul celor două mandate prezidențiale deținute de Carlos Menem, Argentina a implementat practic toate sfaturile FMI, acesta fiind profund implicat în economia argentiniană. Dintr-un exemplu al succesului politicilor FMI și al Consensului de la Washington, Argentina s-a regăsit în ipostaza incapacității de plată. Deziluzia reformei neoliberale stabilită în experiența Argentinei este descrisă de Stiglitz astfel: Aceasta este ceea ce se întâmplă cu un elev de nota A-plus al FMI. Dezastrul nu vine din neascultarea FMI, ci mai degrabă din ascultarea acestora.

CONCLUZII

FMI a fost creat cu scopul de a preveni o întoarcere la haosul financiar care a precedat cel de-al doilea Război Mondial. Inițial, Fondul s-a concentrat pe probleme macroeconomice, monitorizând politicile macroeconomice și ale cursului de schimb valutar ale țărilor membre și ajutând statele membre în depășirea crizelor balanței de plăți cu credite pe termen scurt pentru îmbunătățirea performanțelor macroeconomice. In ultimii ani, însă, Fondul s-a axat inclusiv pe probleme instituționale și microeconomice, desfășurând activități de supraveghere și de asistența tehnică.

FMI a fost, și este considerat adesea un agent al neoliberalismului occidental. Politicile Fondului sunt caracterizate drept instrumente pentru promovarea și impunerea unor idealuri occidentale neoliberale (precum liberalizarea comerțului, democratizarea și capitalismul) în special statelor aflate în curs de dezvoltare. Cu alte cuvinte, prin FMI și Banca Mondială, puterile vestice, în frunte cu SUA, au reușit să impună politici neoliberale statelor aflate în curs de dezvoltare. Aspectul legat de guvernare este, de altfel, baza problemelor FMI: cine decide acțiunile și cine își asumă responsabilitatea.

Fiecare reprezentant al statelor membre în bordul executiv al Fondului este numit de către guvernului său de origine (sau de către Trezorerie, în cazul SUA), astfel că există posibilitatea ca deciziile acestora să reflecte interesele politice ale guvernelor naționale. Pe lângă acest aspect, de o importanță vitală este ponderea de vot a Statelor Unite, care îi oferă puterea de veto. În plus, existența unor finanțatori suplimentari (state creditoare, investiții financiare private și organizații multilaterale) influențează condiționalitatea care însoțește împrumuturile Fondului.

Acordarea de credite de către FMI a fost ghidată din ce în ce mai mult de preferințele politice ale principalelor țări industrializate. În primul rând, deși anumite state nu îndeplineau condițiile dobândirii unui împrumut, FMI a continuat să le acorde credite acestor state chiar și în cazul în care au fost anulate programe anterioare pe motiv de nerespectare a condițiilor. În al doilea rând, sumele creditate au depășit în multiple cazuri maximul cotei statului pe trei ani. Ambele cazuri sunt caracteristice cooperării FMI cu Argentina în anii 1990.

După cum s-a ilustrat în prezenta lucrare, programele clasice de stabilizare ale FMI implică un set standard de politici pentru a reduce dificultățile în balanța de plăți. Acestea includ măsuri de austeritate fiscală menite să reducă cheltuielile excesive din economia internă, liberalizarea comerțului și demontarea controalelor de schimb valutar, necesitatea unei politici anti-inflaționiste, privatizarea întreprinderilor publice, piețe ale muncii mai flexibile și reducerea dimensiunii sectorului public. Acest lucru a însemnat inclusiv reduceri ale fondurilor alocate educației, asistenței medicale și sectorului social, precum și privatizarea serviciilor de bază. Accentuarea condiționalității implică preluarea de către FMI a unor procese decizionale naționale, însă fără o creștere proporțională a responsabilității

Programele de împrumut ale FMI impun austeritate fiscală dură statelor debitoare, Fondul promovând ca propuneri doctrine și recomandări de politică pentru care nu există un acord pe scară largă. De exemplu, deși nu este unanim recunoscut, reducerea cheltuielilor guvernamentale, de cele mai multe ori, nu face decât să agraveze recesiunea. Cu toate acestea, FMI a recomandat astfel de acțiuni în toate cazurile; Argentina le-a respectat, scăzând nivelul cheltuielilor la nivel federal cu 10% pe parcursul a aproape doi ani, iar rezultatele nu au fost nici pe departe cele preconizate de către Fond. Prin limitarea masivă a cheltuielilor guvernamentale în favoarea rambursării datoriei, condițiile de împrumut ale FMI prezintă un risc real de sărăcire a populațiilor statelor aflate în curs de dezvoltare.

De aceea, ideea conform căreia programele FMI mai degrabă înrăutățesc situația economică a unui stat a început să fie tot mai prezentă în rândul analiștilor. Politicile FMI au dus în special la o liberalizare prematură a pieței de capital și au contribuit, prin urmare, la instabilitatea globală.

Ca ultimă soluție, implicarea FMI ajută statele în curs de dezvoltare în principal pe termen scurt, oferindu-le credite de urgență pentru a evita colapsul total al economiei și, implicit, al sistemului politic. Pe termen lung, însă, politicile FMI, promovând fluxurile de capital străin, implică inclusiv riscul creări unei dependențe de astfel de fluxuri; de asemenea, FMI promovează creșterea ratelor dobânzilor interne, ceea ce afectează economia națională. Deși poate exista posibilitatea unui boom economic, acest tip de creștere economică alimentată de fluxurile de capital străin pe termen scurt defavorizează economia națională, investițiile și crearea de locuri de muncă. Este exact ceea ce s-a întâmplat în cazul Argentinei.

Din 1991 până la criza din 2001, Argentina a implementat sfaturile FMI, acesta fiind profund implicat în economia argentiniană. Astfel, situația din Argentina este extrem de ilustrativă pentru rolul jucat FMI în sistemul financiar internațional. Evenimentele dezastruoase din timpul crizei ridică semne de întrebare în ceea ce privește relația Argentinei cu FMI, statul fiind subiectul unei succesiuni de programe de credit sprijinite de Fond pe parcursul anilor 1990.

De-a lungul anilor 1980 Argentina s-a confruntat cu o criză a datoriilor și cu hiperinflația, iar alegerea lui Carlos Saúl Menem în funcția de președinte al statului în 1989 și apoi numirea lui Domingo Cavallo în funcția de ministru al finanțelor în 1991 au schimbat radical situația economică a statului argentinian și au marcat începutul unei restructurări neoliberale. În timpul administrației Menem s-a remarcat o apropiere fără precedent față de FMI. 

În perioada 1989-1999, Argentina a reușit să recupereze zeci de ani de instabilitate financiară și de stagnare economică, atingând rate ridicate ale creșterii economice pentru prima dată după 1945 și reușind scăderea inflației la un nivel acceptabil. Modelul argentinian a început, însă, să se îndrepte spre o criză financiară acută către sfârșitul deceniului, în anii 2001-2002 economia Argentinei aflându-se aproape în colaps.

Incapacitatea de plată s-a instalat tocmai în Argentina, o țară care pentru o lungă perioadă de timp a fost considerată un succes al Consensului de la Washington. Nu se poate concluziona de aici decât că perioada extrem de favorabilă din economia Argentinei de la mijlocul anilor 1990 a fost construită pe fundații slabe, în ciuda asistenței aproape permanente a FMI.

Într-adevăr, într-o oarecare măsură politicile Argentinei au fost inadecvate, iar problemele sale economice au fost agravate de evoluțiile externe extrem de nefavorabile. Nu se pot exclude din calcul eventualele cheltuieli risipitoare și corupte ale administrației argentiniene; nici oportunitatea ca Argentina să fi întreprins și alte reforme. Dar în timpul celor două mandate prezidențiale deținute de Carlos Menem, Argentina a implementat recomandările FMI. Dintr-un exemplu al succesului politicilor FMI și al Consensului de la Washington, Argentina s-a regăsit în ipostaza incapacității de plată. Fiind de acord cu, și încurajând reformele economice, inclusiv Planul de Convertibilitate, Fondul a sprijinit introducerea modelului economic neoliberal în Argentina, factor decisiv în criza economică ulterioară.

Sesizând deficiențele economice ale statului argentinian, FMI nu a pus presiuni pentru o modificare a politicilor economice până când a fost prea târziu. Fondul a continuat furnizarea pentru mult prea mult timp de sprijin financiar în Argentina. Prin urmare, observăm că pe termen lung împrumuturile FMI implică riscul creări unei dependențe de astfel de fluxuri de capital străin. Politicile promovate prin condiționalitatea programelor FMI afectează grav economia națională: creșterea economică este nesănătos alimentată de fluxurile de capital străin și de veniturile pe termen scurt provenite din privatizări, iar rata șomajului poate atinge cote alarmante. Statele aplică politicile recomandate de către FMI drept parte a condiționalității, dar responsabilitatea în cazul unui eșec cade tot pe umerii statelor. În cazul Argentinei, criza a fost provocată de un amestec de politici economice neadecvate și de un context extern nefavorabil, în special începând cu anul 1997. Exemplul cel mai de succes al neoliberalismului promovat de către Fondul Monetar Internațional, în ciuda sprijinului masiv și îndelungat primit din partea Fondului, a ajuns, în timpul crizei, în topul celor mai riscante state din punct de vedere financiar. Prin urmare, întrebarea la care a încercat să răspundă lucrarea de față, și anume dacă împrumuturile externe reprezintă o șansă de redresare sau o eroare strategică, are și un răspuns: analizând prin prisma relațiilor îndelungate dintre Argentina și FMI și a multiplelor împrumuturi și recomandări de politică economică acordate de către Fond statului argentinian, în ciuda cărora nu a putut fi prevăzută și prevenită criza argentiniană de la începutul anilor 2000, recurgerea Argentinei la împrumuturile Fondului Monetar Internațional în anii 1990 înclină în mod considerabil către o eroare strategică.

BIBLIOGRAFIE

Allen, Mark, Some Lessons from the Argentine Crisis: A Fund Staff View, în Teunissen, Jan Joost; Akkerman, Age, „The Crisis That Was Not Prevented. Lessons for Argentina, the IMF, and Globalisation”, Haga, FONDAD, 2003, pp. 120-150.

Auvinen, J.Y., IMF intervention and political protest in the Third World: a conventional wisdom refined, în „Third World Quarterly”, vol.17, nr. 3, 1966, pp. 377-400.

Barnett, Michael N., Finnemore, Martha, The politics, power, and pathologies of international organizations, în „International Organization”, nr. 53 (4), 1999, pp. 699-732.

Bird, Graham; Rowlands, Dane, Does the IMF Perform a Catalytic Role? And what if it doesn’t?, în „World Economics”, vol. 5, nr. 1, ianuarie-martie 2001, pp. 117-132.

Bird, Graham; Rowlands, Dane, The IMF and the Challenges it Faces, în „World Economics”, vol. 11, nr. 4, octombrie-decembrie 2010, pp. 131-156.

Bod, Péter Ákos, The Illusion of Monetary Sovereignty, în Hieronymi, Otto; Stephanou, Constantine, „International Debt. Economic, Financial, Monetary, Political and Regulatory Aspects”, Palgrave Macmillan, 2013, pp. 109-126.

Boughton, James M., Silent revolution: The International Monetary Fund 1979–1989, Washington, DC, IMF, 2001.

Boughton, James M., Who’s in charge? Ownership and conditionality in IMF-supported programs, în Ranis, Gustav; Vreeland, James Raymond; Kosack, Stephen (eds.), „Globalization and the Nation State. The impact of the IMF and the World Bank”, New York, Routledge, 2006, pp. 19-35.

Bradlow, Daniel, Developing Countries Debt Crises, International Financial Institutions and International Law: Some Preliminary Thoughts, în „Washington College of Law Research Paper”, nr. 01, 2009, pp.1-33.

Bran, Paul; Costică, Ionela, Relații Financiare și Monetare Internaționale, București, Editura Economică, 1999.

Carvalho, Fernando J. Cardim, THE IMF as Crisis Manager: An Assessment of the Strategy in Asia and of its Criticisms, în „Journal of Post Keynesian Economics”, iarna 2000/2001, pp. 235-266.

Cavallo, D.; Cottani, J.A., Argentina’s Convertibility Plan and the IMF, în „The American Economic Review”, vol. 87, nr. 2, mai 1997, pp. 17-22.

Corrales, Javier, The Politics of Argentina’s Meltdown, în „World Policy Journal”, toamna 2002, pp. 29-42.

De Beaufort Wijnhold, J. Onno, The Argentine Drama: A View from the IMF Board, în Teunissen, Jan Joost; Akkerman, Age, „The Crisis That Was Not Prevented. Lessons for Argentina, the IMF, and Globalisation”, Haga, FONDAD, 2003, pp. 101-115.

Dieter, H., The Decline of the IMF: Is It Reversible? Should It Be Reversed?, în „Global Governance”, vol. 12, nr. 4, 2006, pp. 343-349.

Dumitrescu, Sterian; Bal, Ana, Economie Mondială, București, Editura Economică, 1999, pp. 19-21.

Finch, C. David, The IMF: The Record and the Prospects, Princeton Essays in International Finance, nr. 175, Princeton, Princeton University Press, 1989.

George, Susan, A Fate Worse Than Debt, London, Penguin, 1988.

Goel, Suresh, Crisis Management: Master the Skills to Prevent Disasters, New Delhi, Global India Publications, 2009.

Gould, Erica R., Money talks: supplementary financiers and IMF conditionality, în Ranis, Gustav; Vreeland, James Raymond; Kosack, Stephen (eds.), „Globalization and the Nation State. The impact of the IMF and the World Bank”, New York, Routledge, 2006, pp. 143-180.

Gould, Erica R., Money Talks: The Role of External Financiers in Influencing IMF Conditionality, Annual Meeting of American Political Science Association, San Francisco, septembrie 2001.

Harvey, David, The New Imperialism, Oxford, Oxford University Press, 2003.

Hayter, Teresa, Aid as Imperialism, Harmondsworth, Penguin Books, 1971.

Helleiner, E., The Strange Story of Bush and the Argentine Debt Crisis, în „Third World Quarterly”, vol. 26, nr. 6, 2005, pp. 951-969.

Henning, C. Randall, US Interests and the International Monetary Fund, în „Peterson Institute for International Economics Policy Brief”, nr. BP09-12, iunie 2009, pp. 1-15.

Hobsbawm, E.J., The Age of Empire 1875–1914, New York, Vintage, 1987.

International Monetary Fund Articles of Agreement, 22.07.1944.

Independent Evaluation Office of the International Monetary Fund, The IMF and Argentina 1991-2001, Washington D.C, International Monetary Fund, 2004.

International Monetary Fund, Conditionality in Fund-Supported Programs-Policy Issues, februarie 2001, Washington D.C.

Ismi, Asad, Impoverishing a Continent: The World Bank and the IMF in Africa, Halifax Initiative Coalition, iulie 2004.

Jonas, Jiri, Argentina: The Anatomy of a Crisis, ZEI Working Paper, Bonn, Center for European Integration Studies, 2002.

Kahler, Miles, The United States and the International Monetary Fund, în Karns, Margaret P.; Mingst, Karen A. (eds.), „The United States and Multilateral Institutions”, Boston, Unwin Myman, 1990, pp. 91-114.

Kapur, Devesh, The IMF: A Cure or A Curse?, în „Foreign Policy”, nr. 111, vara 1998, pp. 114-129.

Lastra, Rosa, The role of the IMF as a global financial authority, în „European Yearbook of International Economic Law”, vol. 2, 2011, pp. 121-136.

Lichtensztejn, Samuel; Baer, Monica, Fondo Monetario Internacional y Banco Mundial: Esstrategias y Politicas del Poder Financiero, Mexico City, Ediciones de Cultura Popular, 1987.

Madaule, J., Istoria Franței, vol. 2, București, Editura Politică, 1973.

Milner, Helen V., Globalization, Development, and International Institutions: Normative and Positive Perspectives, în „Review Essay”, vol. 3, nr. 4, decembrie 2005, pp. 833-834.

Morgenthau, Hans, Politics Among Nations: the struggle for power and peace, New York, A.A. Knopf, 1948.

Mussa, Michael, Argentina and the Fund: From Tripumh to Tragedy, Washington D.C., Institute for International Economics, 2002.

Negruș, M.; Toma, R., Instituții bancare internaționale, Sibiu, Editura Alma Mater, 2002.

Ocampo, José Antonio, The Mistaken Assumptions of the IMF, în Teunissen, Jan Joost; Akkerman, Age, „The Crisis That Was Not Prevented. Lessons for Argentina, the IMF, and Globalisation”, Haga, FONDAD, 2003, pp. 22-28.

Özdemir, Yonca, Does IMF Help Really Help? The Recovery of Argentina and Turkey after the 2001 Financial Crises, Paper prepared for the 3rd Annual Conference on The Political Economy of International Organizations (PEIO), Washington, DC, 28-30 ianuarie 2009.

Păun, Cristian, Aspecte Financiare ale Relațiilor Internaționale, București, Editura Luceafărul, 2003.

Peet, Richard, Unholy Trinity. the IMF, World Bank and WTO, New York, Zed Books, 2009.

Perry, Guillermo; Servén, Luis, The Anatomy of a Multiple Crisis: Why Was Argentina Special and What Can We Learn From It, The World Bank, 2002.

Rogoff, Kenneth, The IMF Strikes Back, în „Foreign Policy”, nr. 134, ianuarie-februarie 2003, pp. 38-46.

Sanders, Bernard, The International Monetary Fund is Hurting You, în „Z Magazine”, iulie/august 1998, pp. 94-95.

Schrieberg, David, Dateline Latin America: The Growing Fury, în „Foreign Policy”, primăvara 1997, pp. 161-175.

Smith, Alastair; Vreeland, James Raymond, The survival of leaders and IMF programs, în Ranis, Gustav; Vreeland, James Raymond; Kosack, Stephen (eds.), „Globalization and the Nation State. The impact of the IMF and the World Bank”, New York, Routledge, 2006, pp. 263-289.

Spero, J.E., The Politics of International Economic Relations, New York, St Martin’s Press, 1985.

Stiglitz, Joseph E., Democratizing the International Monetary Fund and the World Bank: Governance and Accountability, în „Governance: An International Journal of Policy, Administration, and Institutions”, vol. 16, nr. 1, 2003, pp. 111-139.

Stiglitz, Joseph E., Globalization and Its Discontents, New York, W. W. Norton, 2003.

Stiglitz, Joseph E., Argentina's Collapse Incited the Largest Default in History, „The Straits Times”, 10 ianuarie 2002.

Thacker, Strom C., The High Politics of IMF Lending, în „World Politics”, nr. 52, octombrie 1999., pp. 38-75.

Tirole, J., Financial Crises, Liquidity, and the International Monetary System, Princeton, Princeton University Press, 2002.

Vreeland, James Raymond, The IMF and economic development, New York, Cambridge University Press, 2003.

Surse electronice

Damill, Mario; Frenkel, Roberto; Rapetti, Martín, The Argentine Foreign Debt Default and Restructuring, disponibil la http://www.itf.org.ar/pdf/lecturas/lectura63.pdf, accesat la data de 12.05.2017.

Feldstein, Martin, Refocusing the IMF, Foreign Affairs, 1998, disponibil la https://www.foreignaffairs.com/articles/asia/1998-03-01/refocusing-imf, accesat la data de 08.05.2017.

Griffiths, Jesse; Todoulos, Konstantinos, Conditionally yours. An analysis of the policy conditions attached to IMF loans, EURODAD, 2014, disponibil la http://www.eurodad.org/files/pdf/53466a66139aa.pdf, accesat la data de 17.04.2017.

IMF, IMF Members' Quotas and Voting Power, and IMF Board of Governors, actualizat la data de 18.04.2017, disponibil la https://www.imf.org/external/np/sec/memdir/members.aspx, accesat la data de 19.04.2017.

IMF, Statement by Carlos Saul Menem at the Annual Meetings of the Boards of Governors of the International Monetary Fund and the World Bank Group, 1998, disponibil la https://www.imf.org/external/am/1998/speeches/pr05e.pdf, accesat la data de 14.05.2017.

Jeanne, Olivier; Ostry, Jonathan D.; Zettelmeyer, Jeromin, A Theory of International Crisis Lending and IMF Conditionality, august 2015, disponibil la http://www.econ2.jhu.edu/People/Jeanne/Conditionality.pdf, accesat la data de 08.05.2017.

Kirchner, N.,Speech by the President of Argentina, IV Summit of the Americas, Mar del Plata, Argentina, 4 noiembrie 2005, disponibil la http://www.summit-americas.org/iv_summit.html, accesat la data de 13.05.2017.

MacEwan, Arthur, Economic Debacle In Argentina: The IMF Strikes Again, Foreign Policy In Focus, 02.01.2002, disponibil la http://fpif.org/economic_debacle_in_argentina_the_imf_strikes_again/, accesat la data de 13.05.2017.

O’Connell, Arturo, The Recent Crisis – and Recovery – of the Argentine Economy: Some Elements and Background, 2005, disponibil la https://www.peri.umass.edu/media/k2/attachments/chapter12.pdf, accesat la data de 13.05.2017.

Onis, Ziya, Argentine Crisis, IMF and the Limits of Neoliberal Globalization: A Comparative View from Turkey, 2002, disponibil la http://media.library.ku.edu.tr/reserve/resspring06/ECON481-INTL410%20C.Bakir%20Z.Onis/Argentina%20the%20IMF%20and%20the%20Limits%20of%20Neo-Liberal%20Globalization.pdf, accesat la data de 02.05.2017.

Rogoff, Kenneth, Who Needs the IMF?, Brookings, 25.09.2006, disponibil la https://www.brookings.edu/opinions/who-needs-the-imf/, accesat la data de 08.05.2017.

Spiegel, Peter, Ukraine crisis: Nation’s leader agrees to reforms for aid package, Financial Times, 03.03.2014, disponibil la https://www.ft.com/content/75cde896-a300-11e3-9685-00144feab7de, accesat la data de 18.04.2017.

Stiglitz, Joseph E., Argentina, short-changed: Why the nation that followed the rules fell to pieces, The Washington Post, 12.05.2002, disponibil la http://www.yorku.ca/drache/talks/2002/stiglitz_argentina.pdf, accesat la data de 13.05.2017.

Stiglitz, Joseph E., Criticism of Neoliberalism, Interview with Joseph Stiglitz, 05.03.2004, disponibil la https://www.indybay.org/newsitems/2004/03/05/16724701.php, accesat la data de 19.04.2017.

Waters, M.E. Mitchell, From Partnership to Collapse: Argentina and The International Monetary Fund Through Economic Crisis and Recovery, 2007, disponibil la http://ufdcimages.uflib.ufl.edu/UF/E0/02/17/79/00001/waters_m.pdf, accesat la data de 13.05.2017.

Weiss, Martin A., The Global Financial Crisis: The Role of The International Monetary Fund (IMF), CRS Report for Congress, 2009, disponibil la http://www.au.af.mil/au/awc/awcgate/crs/rs22976.pdf, accesat la data de 07.05.2017.