. Imprumuturile DE Stat
CUPRINS
Capitolul I : Imprumuturile de stat;
1.1: Continutul economic al creditului public
1.1.1: Imprumuturile de stat. Trasaturi caracteristice;
1.1.2.: Destinatia si rolul imprumutului;
1.2: Tehnica imprumuturilor de stat;
1.2.1: Elemente tehnice ale imprumuturilor de stat;
1.2.2: Operatii prilejuite de imprumuturi de stat.
1.3 : Imprumuturile de stat si emiterea garantiilor de stat.
1.3.1: Competente, proceduri , instrumente.
1.3.2: Titlurile de stat.
Capitolul II : Datoria publica
2.1: Notiuni generale ale datoriei publice;
2.2: Datoria publica a Romaniei, cadrul juridic, structura
si evolutia datoriei publice interne.
Capitolul III : Datoria publica externa
3.1: Particularitatile imprumuturilor externe;
3.2: Factorii care au dus la cresterea datoriei publice externe a tarilor
în curs de dezvoltare ;
3.3: Strategia solutionarii crizei datoriei externe
Capitolul IV : Trezoreria Finantelor Publice
4.1: Finantarea deficitului bugetar;
4.2: Gestiunea datoriei publice.
Capitolul V : Studiu de caz
5.1: Subscrierea de certificate de trezorerie si rascumpararea
certificatelor de trezorerie
Bibiliografie
Capitolul I: Împrumuturile de stat
Continutul economic ala creditului public
Imprumuturile de stat: trasaturi caracteristice
In economia de piata, veniturile procurate de stat din impozite si taxe, precum si cele de la intreprinderile si proprietatile sale adesea nu acopera integral cheltuielile bugetare ordinare. In asemenea situatii, autoritatile publice se adreseaza persoanelor fizice si juridice care dispun de mijloace banesti temporar libere, cerandu-le sa le incredinteze o parte din acestea pentru acoperirea diferentei dintre cheltuielile si veniturile bugetare. Cu alte cuvinte, in caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu resurse de imprumut, adica pe calea creditului public. Bazat pe increderea in solvabilitatea statului, creditul public se realizeaza fie pe calea contractarii directe de catre stat de imprumuturi cu persoanele fizice sau juridice detinatoare de mijloace banesti libere, fie prin intermediul unor institutii specializate – banci, case de economii, case de asigurari sociale si de pensii, societati de asigurari si reasigurari, etc – care colecteaza disponibilitatile banesti de pe piata si pe care le incredinteaza apoi statului pe timp determinat.
In afara de autoritatile publice centrale si locale, aple la resurse de imprumut mai fac si intreprinderile private, publice si mixte, organizatiile cooperatiste, ca si unele categorii sociale, pentru asigurarea desfasurarii normale a activitatii lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea de investitii (credite pe termen mijlociu si lung) ori satisfacerea unor nevoi ale populatiei (credite de consum). Cererea de credit – public si privat – vine din partea autoritatilor publice, a agentilor economici si a populatiei, iar oferta de resurse de imprumut este alcatuita din capitalurile banesti temporar disponibile ale agentiilor economici, capitalurile si rezervele libere ale bancilor si alte institutii financiare, veniturile rentierilor, economiile banesti ale micilor producatori de marfuri, liber-profesionistilor si celorlalte categorii sociale. Avand aceleasi resurse de formare, credirtul public intra in competitie cu creditul privat. Oferta de capital de imprumut fiind limitata, satisfacerea de credite din partea agentiilor economici limiteaza accesul la credite al autoritatiilor publice si invers.
Resursele bansesti care alcatuiesc oferta de cpitl de imprumut sunt puse la disopzitia acelorasi solicitanti care acopera conditiile de acordare a creditului: garantie, termen de rambursare, rata a dobanzii, precum si eventuale alte avantaje. Ajunse la dispozitia beneficiarilor, sumele imprumutate capata destinatii diferite, si anume: servesc drept capital productive, sunt investite in bunuri de folosint indelungata, sau sunt cheltuite in scopuri de consum, sdupa caz. Indiferenrt de destinatie, orice imprumut trebuie sa produca imprumutatorului un anumit venit care constituie insasi ratiunea acordarii sale. Natura acestui venit difera insa in functie de destinatia data imprumutului.
Astfel, imprumutul contractat de un agent economic (societate comerciala cu activitate de productie) la o banca si utilizat de acesta in calitate de capital, contribuie la sporirea masei profitului realizat. Din acest profirt, el cedeaza bancii o anumita parte, sub forma de dobanda, ca pret al imprumutului acordat. Acest mecanism, specific creditului bancar, utilizat in scopuri productive de catre agentul economic, creeaza iluzia ca orice suma de bani acordata cu titlu de imprumut este capabila sa produca dobanda. Ca urmare, in practica s-a generalizat perceperea de dobanzi si la imprumuturile utilizate in scopurile neproductive, cu toate ca in asemenea cazuri, nefiind folosite in calitate de capital, ele nu produc valoare adaugata, din care sa se plateasca dobanda.
Asa stau lucrurile cu resursele banesti mobilizate de stat pe calea creditului public si utilizate pentru finantarea cheltuielilor militare, a celor pentru functionarea serviciilor publice, mentinerea ordinei interne, rambursarea datoriei publice ajunse la scadenta, plata dobanzilor aferente, etc. Cu toate ca imprumuturile de stat folosite in mod neproductiv nu produc valoare, ele sunt totusi purtatoare de dobanzi. In acest caz, plata dobanzii si restituirea imprumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adica in principal pe seama impozitelor si a taxelor.
In legatura cu folosirea imprumuturilor, trebuie mentionat ca sunt si cazuri cand sumele imprumutate de stat capata o destinatie productive. In asemenea situatii. Dobanda se suporta din valoarea adaugata in urma utilizarii productive a imprumuturilor respective.
Din destinatia diferita pe care o capata creditul bancar si cel public decurge deosebirea dintre actiunile si obligatiile emise de societatiile de capital (societati pe actiuni, in comandita pe actiuni, etc), pe de o parte, si obligatiunile imprumuturilor de stat, pe de alta parte.
Actiunile emise de catre o societate de capital reprezinta inscrisuri care certifica detinatorului lor calitatea de coproprietar al acelei societati. Ca titlu de proprietate, actiunile dau dreptul detinatorului lor la o cota-parte din profitul realizat, denumita divident, si care variaza de la un an la altul in functie de rezultatele obtinute.
Obligatiunile puse in circulatie de o societate de capital certifica detinatorului lor calitatea de creditor si-I dau dreptul sa primeasca o dobanda la sumele imprumutate, indiferent de rezultatele financiare obtinute de societatea care a emis obligatiunile. Actiunile, ca si obligatiunile societatilor de capital, n-au valoare proprie, ci reprezinta numai o anumita valoare, si anume capitalul real concretizat in mijloace de munca, obiecte ale muncii si forta de munca, procurate cu banii primiti de la actionari sau de la diverse categorii de creditori pe baza de obligatiuni sau alte inscrisuri. Cu toate ca actiunile si obligatiunile emise de o societate nu au valoare propie, ele circula totusi independent de capitalul real, adica se cumpara, se vand si se gajeaza, ca si cum ar avea o asemenea valoare. Aceste inscrisuri sunt, prin urmare, capitalul iluzoriu sau fictiv.
Obligatiunile imprumuturilor de stat constituie titluri care atesta detinatorului lor calitatea de creditor al statului; desi nu au o valoare proprie, ele circula ca si cum ar avea o asemenea valoare. In masura in care sumele imprumutate de stat nu sumnt folosite in scopuri productive, ci pentru consum, obligatiunile imprumuturilo respective nu au in spatele lor un capital rea, capabil sa produca valoare adaugata. Cu toate acestea, ele dau detinatorului lor dreptul de a primi o dobanda din partea statului care se suporta din resursele bugetare. Prin urmare, obligatiunile imprumuturilor de stat reprezinta dublu capital fictiv.
Dobanda platita de un agent economic unei banci, pentru creditul primit de la acesta, exprima, pe de o parte, relatii de distribuire a valorii adaugate intre participantii la activitatea economica finantata prin credit, iar pe de alta, relatii de distribuire a profitului realizat de agentul economic imprumutat si de banca imprumutatoare.
Dobanda platita de stat pentru mijloacele banesti; imprumutate si utilizarte de acesta in scopuri neproductive exprima relatii de redistribuire a venitului national; se redistribuie, in principal, veniturile persoanelor fizice si juridice, mobilizate la buget pe calea impozitelor si taxelor, in favoarea celor care au acordat bani cu imprumut statului si pentru care incaseaza dobanzi.
Sub raport juridic, imprumutul de stat apare ca o intelegere intervenita intre o persoana fizica sau juridica, pe de o parte, si stat, pe de alta, prin care prima consminte sa puna la dispozitia statului o suma de bani, sub forma de imprumut, pe o perioada determinata, iar acesta din urma se angajeaza sa o ramburseze la termenul stabilit si sa achite dobanda si alte costuri cuvenite.
Imprumutul de stat reprezinta urmatoarele caracteristici:
Imprumutul de stat are caracter contractual . Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilita in mod unilateral de catre stat in sarcina unei persoane fizice sau juridice, imprumutul exprima acordul de vointa al partilor. Aici se cuvine o precizare: conditiile de emisiune si de rambursare a imprumutului, forma si marimea venitului pe care il asigura, precum si alte evelnuale avantaje acordate imprumutatorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale sutatului, fara consultarea prealabila a subscriitorilor potentiali. Persoanele interesate pot sa accepte sau sa refuze in bloc conditiile stabilite de stat, sdar nu pot pretinde sa li se asigure un tratament prefernetial fata de ceilalti subscriitori. Modul in care se stabilesc conditiile de enmisiune si de rambursare a unui imprumut sde stst confera contractului dintr imprumut (statul) si imprumutator (o persoana fizica saiu juridica) cu caracter diferit de cel al contractului de credit bancar, care intervine intre o banca (imprumutator) si o persoana fizica sau juridica (imprumutat). In cazul contractului de credit bancar, conditiile de acordare si de rambursatre a imprumutului se negociaza cu banca cu fiecare solicitant in parte; in plius, acest contract prevedea obligatia imprumutatului sa prezinte o garantie materiala in favoarea imprumutatorului. In cazul imprumutului contractat de stat, acesta nu ofera o asemenea fgarantie imprumutatorilor sai. De regula, imprumuturile de stat au la baza principiul facultativitatii. Istoria a cunoscut insa si cazuri de imprumuturi fortate, cand subscrierea nu a fost lasata la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu. La imprumuturi fortate de stat recurge in imprejurari execptionale, si anume atunci cand independenta nationala, integritatea teritoriala a statului sau cuceririle sociale ale poporului au fost lichidate sau sunt grav amenintate. Sunt cunoscute si cazuri de imprumuturi contractate de stat pentru pregatirea si ducerea de razboaie, reconstructia postbelica a tarii, refacerea economiei distruse de calamitati naturale, inlaturarea urmarilor unor crize economice de mare ampolrare, etc, cand libertatea de actiune a subscriitorilor este mult mai ingradita prin masurile luate de autoritatile publice. Intrucat conditiile de emisiune si de rambursare a unor asemenea imprumuturi sunt mai putin atractive decat in imprejurari normale, pentru plasarea acestora se desfasoara o ampla actiune de popularizare;: se evidentiaza faputul ca obiectivele prevazute a se dfinanta pe c prevazute a se dfinanta pe cale de imprumut sunt de interes national, iar subscrierea la imprumut constituie o datorie patriotica a fiecarui cetatean. Uneori subscriitori sunt pusi insituatia de a alege intre un impozit forfetar extraordinar, avand caracter definitiv si nerambursabil , si un imprumut de stat rambursabil si cu o dobanda sub nivelul pietei.
Imprumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor banesti de care statul are nevoie, imprumutul dse caracterizeaza prin aceea ca se restituie, la termenul fixat, persoanelor fizice si juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispozitia statului, definitiva si nerambursabila. La plasarea unui imprumut, statul stabileste termenul de rambursare a acestuia care poate fi mai apropiat sau mai indepatrtat, in functie de evoliutia previzibila a veniturilor si a cheltuielilor publice. De la aceasta regula, fac exceptie imprumuturile perpetue, la emiterea carora angajamentul statului se limiteaza la plata unei anumite dobanzi creditorilor sai, pe o perioada de timp nedeterminata, fara sa stabileasca un termen de restituire a imprumutului propriu-zis. Lipsa unui angajament expres de rambursare a unui asemenea imprumut nu impiedica insa statul imprumutat sa rascumpere la bursa inscrisurile imprumutului respectiv, in momentul in care acesta operatiune prezinta convenienta economica. Imprumutul de stat asigura detinatorilor de inscrisuri publice, pe langa rambursarea sumei imprumutate, si o anumita contraprestatie. Pentru a putea intra in posesia sumei de bani care ii lipseste si de a o folosi potrivit trebuintelor sale, statul se angajeaza sa achite sistematic, detinatorilor de inscrisuri publice, “pretul:” acestei folosinte. “Pretul” la care ne referim imbraca forma dobanzii, forma castigului ori ambele forme, dupa caz, la care se adauga adesea si alte avantaje materiale. Asa cum s-a mai aratat, imprumutul de stat se deosebeste de impozit, intre altele, prin contraprestatia pe care statul o ofera creditorilor sai. Uneori avantajele oferite de stat la lansarea unui imprumut sunt ulterior restranse. Astfel, in conditiile scaderii ratei dobanzii pe piata capitalului de imprumut, in perioada de criza sau de depresiune, statul poate preceda la conversiunea datoriei sale: preschimba inscrisurile unui imprumut vechi cu o dobanda ridicata cu inscrisuri ale unui imprumut nou cu o dobanda mai redusa. Alteori, avantajele materiale initial oferite de stat creitorilor sai se diminueaza ca urmare a deprecierii accelerate pe care o sufera moneda in care a fost eliberat imprumutul. Desi statul achita in mod sistematic dobanda aferenta si ramburseaza ratele scadente ale imprumutului, totusi sumele ce revin detinatorilor de inscrisuri publice au o putere de cumparare mai mica decat cea incredintata de acestia statului la lansarea imprumutului.
Destinatia si rolul imprumutului
Statul apeleaza la imprumuturi fie din necesitati de trezorerie, fie din necesitati de echilibru bugetar. In primul caz, veniturile bugetare ordinare prevazute a se realiza in anul considerat acopera integral cheltuielile bugetare. Desi pe intregul an bugetul de statse prezinta echilibrat, totusi pe parcursul acestuia, si cu deosebire in primele luni ale anului, poate sa nu existe o concordanta deplina intre termenele la care se incaseaza veniturile si cele la care se efectueaza cheltuielile. Ca urmare, in unele perioade platile devanseaza incasarile, ceea ce provoaca un gol in casa, adica o insuficienta temporara de resurse, in timp ce in altele se inregistreaza un plus de resurse fata de ritmul normal al platilor.
Organul inarcinat cu executia de casa a bugetului trebuie sa cunoasca din timp perioadele in care se profileaza goluri de casa pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara bugetului de stat. In cazul in care toate resursele publice incasate pe teritoriul tarii se colecteaza la Trezoreria finantelor publice, este posibil ca insuficienta de resurse inregistrata la bugetul de stat sa fie acoperita pe seama sumei imprumutate de la o alta institutie de stat care inregistreaza un prisos de resurse. In momentul incasarii veniturilor bugetare prevazute, suma respectiva se restituie institutiei imprumutatoare.
In cazul in care disponibilitatile de resurse ale unor institutii publice nu acopera golul de casa al bugetului, atunci se solicita imprumuturi pe termen scurt la alti detinatori de resurse banesti de pe piata. In ultima instanta se face apel la banca centrala a tarii, sub forma unui avans in contul venuiturilorbugetare viitoare, in limitele si in conditiile prevazute de lege. Resursele banesti imprumutate de la diversi detinatori publice sau privati nu maresc masa semnelor banesti in circulatie, ci mnumai o redistribuire; in schimb, resursele imprumutate de la banca centrala reprezinta o emisiune de bani fara acoperire materiala. Apelul la imprumuturi din necesitati de trezorerie poate avea consecinte nefaste asupra circulatiei banesti ori de cate ori aceasta vizeaza sume importante si nu se ramburseaza la termenele prevazute.
In cazul in care veniturile fiscale si domeniale ordinare nu acopera integral cheltuielile bugetare pe interegul an, pentru finantarea deficitului rezultat statul se imprumuta pe piata interna sau in strainatate. Intrucat uneori deficitul bugetar atinge dimensiuni mari, iar creditul public este totusi limitat, statul apeleaza si la resursele bancii centrale. Aceasta ii asigura imprumutul solicitat punand rotativa in functiune, adica emitand bani fara acoperire. In perioada postbelica deficitul bugetar a acapatat un caracter cronic, numeroase tari ale lumii confruntandu-se cu problema deficitului financiar public.
Astfel potrivit datelor Fondului Monetar International in prima jumatate a anilor ’90, din 24 de tari dezvoltate cuprinse in analiza, 4 au inregistrat excedente la nivelul bugetelor autoritatilor centrale de stat si 20 deficite. Rapoarte la cheltuielile bugetare + imprumuturile acordate – rambursarile de imprumuturi, excedemnte/deficitele au variat in limitele foarte largi de la o tatra la alta, si anume: intre +16,98% (Noua Zeelanda) si – 28,50% (Grecia).
Din 75 de tari in curs de dezvoltare, 24 au inregistrat excedente si 51 deficite, care au variat intre + 67,63% (Singapore) si – 38,95% (Sierra Leone).
Toate cele 11 tari europene aflate in tranzitie au inregistrat deficite cuprinse intre – 0,11%(Cehia) si – 31,98% (Bulgaria).
Asadar, in perioada considerata, in toate cele trei grupuri de tari, la nuivel cientral, dezechilibrele bugetareau fosta mai fercvente decat echilibrele (supraechilibrele); trei partrimi din numarul tarilor cuprinse in analiza au inregistrat deficite si numai un sfert excedente. Pentru finantarea deficitelor, potrivit datelor F.M.I., in tarile dezvoltate, in tarile in curs de dezvioltare din Asia si din Orientul Mijlociu, precum si din tarile europene aflate in tranzitie s-a apelet in mod preponderent la resurse interne si intr-o masura mai mica la cele externe. In schimb, in tarile in curs de dezvoltare din Africa si din emisfera vestica precumpanitoare au fost resursele atrase din strainatate. Intr resursele interne, in frecvente cazuri, figureaza si cele primite de la autoritatea monetara si care sunt generatoare de inflatie.
Pentru imprumuturile contractate pe piata interna, inclusiv la banca centrala, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur. In unele tari emisiunea de bonuri de tezaur este plafonata prin lege, in timp ce in altele aceasta este nelimitata. In acest caz din urma, emisiunea de bonuri de tezaur din instrument de trezorerie ( de acoperire a golurilor temporare de casa) se transforma in mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).
Sumele imprumutate de stat de la banca centrala au cel putin teoretic, caractre rambursabil. Ele urmeaza sa se restituie fie din excedentul bugetar, atunci cand acesta exista, fie din imprumuturile contractate de stat la diverse persoane fizice sau juridice (altele decat banca centrala). Practic, insa, rambursarea acestor imprumuturi are adesea caracterformal: statul stinge imprumururile dsale vechi, primite de la banca de emisiune, pe seama unor imprumuturi noi, contractate la aceeiasi institutie, ceea ce nu duce la diminuarea masei de bani in circulatie.
In Romania, in cursul exercitiului financiar annual, pentru acoperirea decalajului temporar dintre incasarile si platile din contul curent geneal al Trezoreriei statului, banca Nationala a Romaniei poate acorda imprumuturi cu termen de rambursare de cel mult 180 de zile si in conditii de dobanda la nuivelul pietei, pe baza de conventii incheiate ciu Ministerul Finantelor. Suma totala aimprumuturilor acordate nu poate depasi in nici un exercitiu financiar annual aechicvalentul a 7% din veniturile bugetului de stat realizate in anul precedent, iar soldul permanent al imprumuturilor acordate si nerambursate nu poate depasi in nici un moment suma totala rezultata din dublarea capitalului si a fondului de rezerva al Bancii Nationale a Romaniei.
Imprumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se incheie, de regula, pe termene miljlocii si lungi. Rambursarea ratelor scadente si achitarea dobanzilor aferente au dreprt consecinta sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage dupea sine majorarea impozitelor, iar in caz de insuficienta a acestora, contractarea de noi imprumuturi.
In conditiile in care veniturile bugetare ordinare nu acopera integral cheltuielile bugetare aprobate pentru anul urmator, guvernul tarii are de ales intre sporirea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) si contractarea de imprumuturi. De cele mai multe ori, guvernul opteaza pentru cea de-a doua solutie, din urmatoarele considerente:
majorarea impozitelor constituie o masura nepopulara, deoarece afecteaza nivelul de trai al populatiei, iar partidul (partidele) de la putere evita sa o aplice de teama sa nu-si piarda electoratul. In tarile cu un nivel ridicat al fiscalitatii, o noua sporire a acesteia se loveste de impotrivirea ferma a categoriilor sociale care ar urma sa suporte sarcina suplimentara;
imprumuturile de stst ofera categoriilor sociale avute un plasament sigur si remunator pentru disponibilitatile lor banesti;
imprumuturile de stst reprezinta un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare decat impozitele directe. Perioada necesara pentru identificarea si evaluarea materiei impozabile, stabilirea si perceperea impozitelor este mai indelungata decat cea de subscriere la imprumut si efectuare a varsamintelor in contul acestuia;
in conditiile in care imprumutul se siolicita la banca centrala, termenul de obtinere a resurselor banesti este si mai scurt decat in cazul in care acesta se plaseaza in randurile populatiei ori al persoanelor juridice (altele decat banca centrala).
In problema rolului imprumuturilor de stat, economistii contemporani au o pozitie diferita de aceea a confratilor lor din perioada capitalismului ascendent. In ceea ce priveste dilema “ impozite sau imprumuturi” pentru finantarea cheltuielilor bugetare, economisti din perioada de ascensiune a capitalismului erau adepti ai solutiei impozitelor si criticau aspru recurgerea la imprumuturi publice. Aceasta deoarece:
dupa opinia lor, activitatea economica trebuie sa se desfasoare in conditii de libera concurenta, pe baza initiativei private, fara nici un amestec din partea statului; cheltuielile publice trebuie reduse la minimum, impozitele sa fie modice spre a nu diminua interesul intreprinzatorilor pentru dezvoltarea activitatii lor economice, iar echilibrarea bugetului de stst sa se asigure exclusiv pe seama veniturilor ordinare (fiscale si eventual domeniale);
imprumuturile antreneaza cheltuieli bugetare suplimentare sub forma de dobanzi, comisioane, prime de rambursare etc, care fac necesara, in final, majorarea impozitelor;
imprumuturile usureaza sarcina fiscala a generatiei prezente, dar impovareaza generatiile viitoare cu cheltuieli reclamate de rambursarea ratelor scadente si plata dobanzilor;
imprumuturile publice afecteaza insasi capitalul natiunii, in timp ce impozitele diminueaza numai veniturile acesteia.
In secolul nostru si mai cu seama dupa criza economica mondiala din 1929 – 1933, numerosi economisti au renuntat la conceptia neamestecului statului in viata economica a tarii, sustinand necesitatea influentarii acesteia cu ajutorul diferitelor parghii economico-financiare, intre care impozitele, imprumuturile, cheltuielile publice, moneda, rata scontului, cursul valutar s.a. nu ocupa ultimul loc. Ei recunosc faptul ca imprumuturile de stat sunt generatoare de cheltuieli bugetare, dar apreciaza ca acestea, folosite ca instrumente de interventie a statului in economie, contrbuie la corectarea ciclului economic, impulsionarea economiei stagnante, restabilirea echilibrului economic etc.
Unii economisti contemporani considera nefondata teza potrivit careia imprumuturile ar constitui un mijloc de transferare a sarcinilor financiare asupra generatiilor viitoare. Dupa opinia lor, afirmatia de mai sus este valabila numai daca privim lucrurile prin prisma imprumutatorului individual: acsesta, in loc sa plateasca astazi un impozit majorat, care sa-i amputeze definitiv veniturile, imprumuta statului o parte din disponibilitatile sale banesti, care ii va fi rambursata ulterior din impozitele majorate.
Judecand insa lucrurile la nivelul intregii societati, optica se schimba: cu suma imprumutata statului se diminueaza partea din venitul national (produsul intern brut) destinata formarii brute de capital ori consumului individual, dupa caz, in momentul lansarii imprumutului, adica afecteaza resursele generatiei prezente. Cu alte cuvinte, fiecare generatie suporta consecintele imprumuturilor contractate de stat in epoca sa si care se materializeaza in schimbarea destinatiei initiale a partii din venitul national (produsul intern brut) incredintate statului: in loc sa se creeze noi capacitati de productie, si deci noi locuri de munca, se vor achizitiona mai multe tunuri, se vor mari efectivele de militari ori se vor majora retributiile aparatului administrativ-politienesc.
Cat priveste generatia viitoare, dupa opinia unor economisti contemporani, aceasta nu va avea o sacina suplimentara de suportat, deoarece plusului de cheltuieli ce vor avea de suportat platitorii de impozite in legatura cu imprumuturile contractate in trecut, ii va corespunde un plus de venituri (dobanzi si restituiri de imprumuturi), ce va reveni creditorului statului.
Afirmatia potrivit careia imprumuturile de stat afecteaza capitalul individual si pe cel al natiunii intregi este respinsa de unii economisti contemporani, pe considerent ca nu imprumuturile distrug capitalul natiunii, ci lipsa de preocupare a unor agenti economici pentru buna intretinere, reparare si modernizare a echipamentelor industriale, a mijloacelor de transport si a instalatiilor energetice, pentru formarea profesionala a forteui de munca, improspatarea cunostinetelor cadrelor etc. in masura in care imprumuturile sunt folosite pentru finantarea reinoirii si dezvoltarii capitalului national, in loc sa fie utilizate in scopuri de consum, imprumuturile il conserva si il multiplica.
In ceea ce ne priveste, consideram ca realitatea zilelor noastre demonstreaza in mod neindoielnic ca imprumuturile constituie un mijloc de procurare a resurselor financiare necesare statului mai costisitor decat impozitele; dobanzile si celelalte avantaje acordate creditorilor statului majoreaza inevitabil cheltuielile publice.
Imprumuturile de stat utilizate in scopuri neproductive reprezinta, fara indoiala, impozite amanate. Apelul la imprumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar nu scuteste societatea de povara acestora, doar intarzie momentul transpunerii ei asupra contribuabililor.
Afirmatia potrivit careia imprumuturile de stat nu provoaca un transfer de sarcini de la o generatie la alta – pe motiv ca judecatile de valoare ar trebui facute la nivelul intregii societati, iar nu al membrilor acesteia luati in mod individual – trece cu vederea procesul de larga redistribuire a venitului national realizat prin intermediul imprumuturilor si al impozitelor intre contribuabili, creditorii statului si beneficiarii cheltuielilor finantate pe seama imprumuturilor. Este adevarat ca imprumuturile de stat produc efecte asupra intregii societati, dar acestea sunt diferite atat sub raport temporal (unele se produc in momentul plasarii lor, iar altele in cel al rambursarii acestora si platii dobanzii aferente), cat si ca sens (unele persoane fizice si juridice profita de pe urma lor, iar altele le suporta povara).
Despre o influenta favorabila a imprumuturilor de stat asupra capitalului nu se poate vorbi, dupa parerea noastra, decat in cazul in care acestea sunt utilizate in scopuri productive. Or, experienta a numeroase tari arata ca, in majoritatea cazurilor, imprumuturile de stat sunt utilizate pentru acoperirea unor cheltuieli neproductive si numai arareori pentru dezvoltarea economiei nationale, pentru obiective si actiuni cu caracter productiv.
Revenind la rolul important al imprumuturilor de stat in redistribuirea produsului intern brut, mentionam ca acesta se manifesta atat pe plan intern, cat si pe plan international. Pe plan intern, imprumuturile contribuie la redistribuirea produsului intern brut, initial in momentul plasarii acestora catre stat. Cu acest prilej, are loc o redistribuire intre partea destinata formarii brute de cpital si cea afectata consumului, deoarece o parte din capitalul banesc temporar liber, care cuprinde si capitalul industrial vremelnic disponibil, este plasata in inscrisuri ale imprumuturilor de statsi se foloseste mai cu seama in scopuri neproductive, in loc sa serveasca la largirea productiei si a circulatiei. Ulterioe, redistribuirea produsului intern brut prin intermediul imprumuturilor are loc in momentul platii dobanzii aferente imprumuturilor si care se suporta in principal din impozite. Subscriitorii la imprumuturile de stat incaseaza dobanzi si prime de rambursare, iar agentii economici realizeaza profit, in masura in care livreaza produse, executa lucrari ori presteaza servicii pentru sectorul public, finantate din resurse imprumutate de stat.
Imprumuturile de stat indeplinesc unrol pozitiv in masura in care sunt folosite pentru dezvoltarea industriei, modernizarea agriculturii, construirea de cai de comunicatie, protectia mediului etc. in asemenea situatii, imprumuturile contribuie la sporirea productiei materiale, la cresterea produsului intern brut si, pe aceasta baza, la asigurarea resurselor necesare rambursarii lor.
Imprumuturile de stat contractate in strainatate contribuie la redistribuirea produsului intern brut intre tarile imprumutatoare si cele imprumutate. La acordarea de imprumuturi, fluxurile financiare pornesc de la tarile imprumutatoare catre tarile imprumutate. Din momentul inceperii restituirii imprumuturilor si al platii dobanzii aferente, directia fluxuriloe financiare se schimba; de data aceasta fluxurile pornesc de la tarile beneficiare de imprumuturi catre tarile imprumutatoare. Daca redistribuirea produsului intern brut al tarii creditoare catre tara debitoare are caracter temporar (imprumutul acordat fiind rambursabil), in schimb platile efectuate de tara debitoare, cu titlu de dobanzi si comisioane, catre tara creditoare, reflecta redistribuirea definitiva si nerambursabila a produsului intern brut pe plan international. Adesea o parte din produsul intern brut al tarilor debitoare este transferata la dispozitia tarilor creditoare prin mecanismul preturilor neechivalente si cel al cursurilor valutare care oscileaza in limite largi fara justificare economica.
Intrucat tarile dezvoltate constituie principalele tari exportatoarede capital, iar tarile in curs de dezvoltare – principalele tari importatoare de capital, este lesne de inteles ca, prin intermediul imprumuturilor contractate in strainatate, are loc redistribuirea produsului intern brut pe plan international.
Tehnica imprumuturilor de stat
Elemente tehnice ale imprumuturilor de stat
La lamsarea unui imprumut de stat este necesara stabilirea catorva elemente tehnice care il definesc din punct de vedere juridic. Pe baza acestora, subscriitorii potentiali fac judecati de valoare cu privire la conventia plasarii disponibilitatilor lor banesti in inscrisuri ale acelui imprumut. Este vorba de : denumirea imprumutului care se contracteaza; valoarea mentionata de fiecare cupiura a inscrisului acelui imprumut; termenul de rambursare; dobanda; eventuale alte avantaje materiale acordate detinatorilor de inscrisuri, pentru a face imprumutul mai atractiv.
Denumirea imprumutului poate sa fie legata de destinatia acestuia. Atunci cand statul doreste sa atraga atentia opiniei publice asupra caracterului exceptional al imprumutului ori asupra obiectivului urmarit prin acel imprumut, considerat de interes national, precizeaza acest lucru in insasi denumirea lui. Spre exemplu: “Imprumutul inzestrarii armatei”, “Imprumutul pentru reconstructie”, “Imprumutul stabilizarii”, etc. in cazul in care imprumuturile se contracteaza cu o oarecare regularitate pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru alte destinatii (constructii de drumuri, etc), in denumirea lor se precizeaza anul contractarii (Imprumutul de stat 1947), nivelul dobanzii (Imprumutul de stat 71/2%), forma pe care o imbraca venitul (“Imprumutul de stat cu castiguri”), dupa caz.
Valoarea nominala, valoarea reala si cursul. Pentru fiecare împrumut contractat pe piațã, statul emite niste înscrisuri, denumite generic efecte publice, titluri, hârtii de valoare, obligatiuni, etc, in cupiuri de o anumitã valoare (spre exemplu:de 100 de lire sterline, 200 de dolari S.U.A., 2 000 de franci francezi, 50 000 de yeni). Suma inscrisã pe titlul unui împrumut de stat, denumitã valoare nominalã, exprima mãrimea creanței pe care deținatorul acesteia (creditorul) o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului fața de deținatorul înscrisului respectiv). Când împrumutul se ramburseazã la termenul pentru care a fost contractat, statul achitã deținatorului înscrisului valoarea nominala a acestuia. Dacã deținatorul dorește sã-și recupereze banii plasați în înscrisuri ale unui împrumut de stat înainte de termen, el poate sã le vânda la bursa. Suma cu care se cumpãra (se vinde) un înscris, denumitã valoare realã, poate sã fie egalã, mai micã sau mai mare decât valoarea nominalã a acesteia. Mãrimea valorii reale depinde de cursul la care coteazã inscrisurile respective la bursã. Cursul exprimã “pretul”cu care se cumparã si se vand 100 de unitați monetare valoare nominalã si acesta poate fi: al pari, adicã egal cu 100; sub pari, adicã mai mic decât 100, sau supra pari, adicã mai mare decat 100. La lansarea unui împrumut, cursul obligațiunii unui împrumut de stat este, de regulã, sub pari și numai arareori al pari sau supra pari. Cursul depinde de raportul dintre cererea si oferta de capital de împrumutul respectiv, ca si de alte avantaje oferite de stat deținatorilor înscrisurilor acelui împrumut. În acest context, folosirea noțiunilor de valoare nominalã si valoare realã este convenționalã, deoarece obligațiunile împrumuturilor de stat, așa cum s-a arãtat mai sus, nu au valoare proprie.
Termenul de rambursare. Din punct de vedere al duratei pentru care se contracteazã, împrumuturile pot fi cu termene precise de rambursare și fãrã asemenea termene. Existã împrumuturi pe termen scurt (contractate pe o perioadã de pãnã la un an inclusiv), pe termen mijlociu (mediu) (pe o perioadã de peste un an pãnã la cinci ani inclusiv) si pe termen lung (pe o perioada de peste 5 ani). La împrumuturi pe termen scurt statul apeleaza atunci când, deși echilibrat pe întregul an, bugetul prezinta neconcordanțe intre momentul incasãrii veniturilor prevazute și momentul efectuãrii cheltuielilor aprobate. La fel se procedeaza in cazul în care veniturile nu se realizeazã în cuantumul prevãzut in buget, sau cãnd apare necesitatea efectuarii unor cheltuieli neprevãzute. În asemenea situații, statul contracteazã împrumuturi cu termene scurte de rambursare.
Împrumuturi pe termene mijlocii si lungi statul contracteazã atunci când are nevoie de resurse banești pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru finantarea unor cheltuieli de investiții de mare valoare.
Pentru împrumuturile pe care le contracteazã, statul poate sã emitã diferite inscrisuri pe care le înmâneaza creditorilor sãi sau fãrã sã emitã astfel de înscrisuri, înregistreazã suma datoratã in evidenta datoriei publice ținutã de Ministerul Finantelor. Prima soluție – aceea a emiterii de titluri de stat materializate – se foloseștem de obicei, atunci cãnd statul se împrumuta la un numãr mare de creditori, iar cea de-a doua – aceea a titlurilor de stat dematerializate – atunci cand este vorba de împrumuturi obtinute de la un numãr limitat de creditori.
Creanțele în cont nu necesita cheltuieli pentru confectionarea înscrisurilor, si, caurmare, nici pentru pãstrarea acestora in depozitele bãncilor. În schimb, ele nu pot fi negociate la bursã, ci numai în afara acesteia, cu indeplinirea anumitor formalitati.
Înscrisurile emise destat poartã denumiri diferite, in funcție pentru termenul pentru care s-a contractat împrumutul și de caracteristicile înscrisurilor respective care, de asemenea, diferã de la o tarã la alta. Astfel, pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, polite de tezaur, certificate de trezorerie, certificate (bonuri) de impozite etc. Polițele de tezaur, spre deosebire de bonurile de tezaur si de celelalte înscrisuri pe termen scurt, sunt supuse dreptului cambial, care reglementeaza conditiile in care pot fi scoase la banci, executate silit etc. Bonurile de tezaur pot fi lombardate la banci si vandute la licitatie la cursuri variabile. Certificatele (bonurile) de impozite sunt inscrisuri purtatoare de dobanda, pe care statul le inmaneaza creditorilor sai pentru plata unor furnituri sau alte angajamente. Detinatorii acestor inscrisuri le pot folosi pentru achitarea impozitelor datorate statului.
Pentru imprumuturile pe termen mijlociu si lung se emit inscrisuri cunoscute sub denumirea de obligatiuni sau titluri de renta, iar pentru cele fara termen, titluri de renta perpetua.
Inscrisurile emise de stat se mai deosebesc si prin faptul ca unele pot fi negociate (inscrisuri cu circulatie libera), in timp ce altele nu pot fi negociate si nici lombardate.
Dobanda. “Pretul”, pe care statul il plateste creditorilor sai pentru folosirea sumei imprumutate imbraca forma:
a dobanzii (venit fix, de care beneficiaza toti detinatorii de inscrisuri, proportional cu valoarea nominala a sumelor imprumutate);
a castigurilor (venituri diferentiate ca marime, de care beneficiaza un numar restrans de detinatori);
forma combinata a dobanzii si a castigurilor sub forma altor avantaje.
La imprumuturile de atat cu donanda, fiecare obligatiune are anexat un numar de cupoane, care se etaseaza periodic (o data sau de doua trei ori pe an) si se prezinta la ghiseul bancii centrale sau al altei institutii desemnate de stat, de unde se incaseaza dobanda cuvenita.
La imprumuturile de stat cu castiguri (premii), castigurile se platesc numai detinatorilor acelor inscrisuri care au iesit castigatoare la tragerile la sorți. Suma totalã a caștigurilor se stabilește ținând seama de rata dobânzii. Cu alte cuvinte, suma pe care statul ar fi platit-omca dobanda – daca imprumutul ar fi fost cu dobanda – se repartizeaza sub forma de castiguri.
In mod teoretic, rata dobanzii la imprumuturile de stat ar trebui sa se situeze la un nivel aprpiat de cel al ratei dobanzii practicate la creditul bancar. Acesta deoarece rata dobanzii este influentata de raportul dintr cererea si oferta de capital, iar cererea vine din partea agentilor economici, a persoanelor fizice, ca si a statului.
In practica insa, adesea rata dobanzii la creditul public difera de cea perceputa la creditul bancar. Pentru a face mai atractive imprumuturile pe care le contracteaza pe piata interna, uneori statul acorda creditorilor sai si alte avantaje decat dobanda: prime de rambursare, castiguri, scutirea de impozite a veniturilor din dobanzi etc. alteori, confruntat cu dificultati serioase in finantarea deficitului bugetar, statul consminte sa acorde dobanzi mai mari persoanelor fizice si juridice detinatoare de mjloace banesti temporare libere, dispuse sa-l imprumute, decat cele acordate de banci la depozitele constituite la acestea. Ca urmare se ajunge ca dobanzile la imprumuturile de stat sa fie mai mici sau mai mari, dupa caz, decat cele practicate de banci.
Ecartul dintre nivelul cel mai ridicat si cel mai scazut al dobanzii la inscrisurile imprumuturilor de stat difera de la o tara la alta, in functie de situatia economica si financiara – valutara a fiecarei tari si de politica practicata de autoritatile abilitate. Tendinta de reducere a ratei dobanzii la imprumuturile de stat este consecinta fireasca a evolutiei preturilor externe ale combustibililor, produselor primare si produselor manufacturate, a modificarilor cursurilor de schimb valutar, ca si a evolutiei indicatorilor care caracterizeaza economiile reale ale tarilor considerate.
In tarile si in perioadele in care procesele inflationiste sunt mai accentuate, nivelul dobanzilor este mai ridicat decat in cele in care moneda prezinta o mai mare stabilitate. Dobanzile la imprumuturile de stat se diferentiaza in functie de termenul de rambursare a acestora; cu cat mai indelungat este acest termen, cu atat mai ridicata este rata dobanzii.
Spre exemplu, randamentul mesiu annual al obligatiunilor de stat pe termen lung a fost mai mare decat rata medie a dobanzii la bonurile de tezaur cu 3,29 puncte procentuale in Canada, cu 2,33 p.p. in Marea Britanie, cu 1,40 p.p. in S.U.A., cu 0,94 p.p. in Italia etc.
Statul intelege s aprotejeze interesele persoanelor care ii imprumuta bani pe perioade mai indelungate, acordandu-le o dobanda mai mare care sa acopere macar partial pierderea suferita de acestea prin diminuarea puterii de cumparare a banilor, ca urmare a inflatiei.
Cele aratate pana aici se refera la rata de emisiune a dobanzii, denumita si rata nominala, deoarece ea se calculeaza la valoarea nominala a inscrisuriloe emise de stat. In cazul in care imprumutul de stat se plaseaza pe piata la un curs sub pari, suma incasata de la subscriitori (valoarea reala) va fi mai mica decat pe care o datoreaza acestora si la care calculeaza dobanzi (valoare nominala). Raportand marimea absoluta a dobanzii datorate de stat creditorilor sai la valoarea reala a imprumutului, va rezulta ca, de fapt, rata reala a dobanzii este mai ridicata decat rata nominala a acesteia.
Spre exemplu, o obligatiune a unui imprumut de stat in valoare nominala de 5 000 unitati monetare (u.m.), cu o dobanda de emisiune de 7% pe an, se plaseaza pe piata la un curs de 80%. In acest caz, desi incaseaza efectiv de la subscriitori numai 4 000 u.m. statul se angajeaza sa ramburseze 5 000 u.m. si sa-I achite o dobanda de 350 u.m. pe an. Raportand marimea absoluta a dobanzii datorate (350 u.m.) la valoarea reala (4 000 u.m.), constatam ca imprumutul respectiv are oa rata reala a dobanzii de 8,75% pe an, care este mai mare cu 1,75 puncte procentuale decat rata de emisiune a acesteia.
Notiunea de rata reala a dobanzii mai are si sensul de venit net ce revine creditorului de pe urma unei sute de unitati monetare date cu imprumut pe termen de un an si se determina prin corectarea dobanzii nominale cu influenta cresterii (descresterii) preturilor pe piata. Astfel, atunci cand preturile de pe piata interna inregistreaza o crestere de la un an la altul, aceasta diminueaza, practic, venitul realizat de creditor sub forma de dobanda; in schimb, scaderea preturilor majoreaza venitul real ce revine creditorului din dobanzi. Rata reala a dobanzii ce revine creditorului se calculeaza cu ajutorul formulei:
(100 + d n ) x 100
dr = – 100,
I
In care:
dr = rata reala a dobanzii;
dn = rata nominala a dobanzii;
I = indicele de pret al produsului intern brut, fata de anul
precedent luata ca baza, din tara creditorului.
Spre exemplu, la un imprumut acordat cu o dobanda nominala de 10% pe an, in conditiile cresterii preturilor pe piata interna cu 5%, rata reala a dobanzii va fi 4,70% pe an, calculata astfel:
(100 + 10 ) x 100
dr = – 100 = 4,70%
105
Diferenta dintre dobanda nominala (mai mare) constituie o pierdere pentru creditor si un avantaj de egala valoare pentru debitor.
La fel se petrc lucrurile si in cazul imprumuturilor contractate in strainatate. Daca preturile produselor tarii debitoare inregistreaza o scadere pe piata externa, atunci dobanda reala a acestui imprumut va fi mai mare decat cea nominala. In cazul cresterii preturilor la exportul produselor tarii debitoare, dobanda reala va fi mai mica decat cea nominala, ceea ce o va avantaja. In acest caz, rata reala a dobanzii se calculeaza dupa aceeias formula, cu precizarea ca la numitor, in locul deflatorului produsului intern brut, figureaza indicele de pret al produselor exportate de tara debitoare.
Spre exemplu, daca o tara in curs de dezvoltare a contractat un imprumut intr-o tara dezvoltata, cu o dobanda nominala de 17% pe an, iar preturile produselor sale primare au inregistrat, in anul considerat o reducere de 10% fata de anul precedent, rata reala a dobanzii va fi de 30%, calculata astfel:
(100 + 17 ) x 100 11700
100 = 100 = 30%.
100 – 10 90
La o crestere a preturilor respective cu 5%, rata reala a dobanzii va fi de 11, 4% determinata astfel:
(100 + 17 ) x 100 11700
100 = 100 = 11,4%.
100 + 5 105
Alte avantaje conferite detinatorilor de inscrisuri ale imprumuturilor de stat.
O modalitate de a face mai atractiv un imprumut de stat consta in inlocuirea dobanzii cu castiguri. In acest caz, suma care ar fi revenit tuturor detinatorilor de iscrisuri sub forma de dobanda, se repartizeaza detinatorilor de inscrisuri iesite castigatoare la tragerile la sorti. Pentru unii detinatori de disponibilitati banesti, probabilitatea chiar redusa de a realiza un castig mare este mai tentanta decat perspectiva realizarii certe a unui venit de cateva procente pe an sub forma de dobanda.
Statul foloseste calea plasarii imprumuturilor la un curs sub pari pentru a-l face mai atractiv. In mod normal, dobanda la un imprumut de stat ar trebui sa fie stabila la nivelul celei practicate pe piata la creditul bancar acordat intreprinderilor. Cum insa unii subscriitori potentiali, la conditii egale, prefera sa-si plaseze disponibilitatile banesti spre fructificare la banci, statul cauta sa-I atraga oferindu-le un avantaj suplimentar, materializat intr-o dobanda reala mai mare decat cea de emisiune si intr-o prima de rambursare. Aceasta prima reprezinta diferenta dintre valoarea nominala a unui titlu de stat, la care se ramburseaza imprumutul, si valoarea (reala) la care acesta a fost plasat, adica atunci cand cursul de emisiune a fost sub pari, iar la rambursare al pari.
Prima mai poate sa apara si atunci cand inscrisurile unui imprumut de stat se plaseaza la un curs al pari si se ramburseaza la un curs supra pari.
In exemplul de mai sus, din diferenta de curs de 20% (100 – 80), rezulta o prima de rambursare de 1 000 u.m. la fiecare obligatiune. Daca imprumutul respectiv ar fi fost plasat la un curs de 100% si rambursat la un curs de 110%, prima de rambursare ar fi rezultat din diferenta de curs de 10% (110 – 100) si s-ar fi ridicat la 500 u.m. de fiecare obligatiune.
In afara de dobanzi, castiguri si prime de rambursare, unele state acorda detinatorilor de efecte publice si alte avantaje, cum ar fi:
scutirea de impozite si taxe a veniturilor provenind de la anumite imprumuturi si/sau a tranzactiilor la bursa cu efecte publice;
acceptarea de catre stat a unor inscrisuri ale imprumuturilor sale, la valoarea nominala, drept plata in contul impozitelor datorate de catre detinatorul lor inainte de expirarea termenului de rambursare;
in anumite tari, unele inscrisuri ale imprumuturilor de stat se bucura de privilegiul juridic de a nu putea fi supuse executarii silite, in cazul in care detinatorul lor a ajuns in stare de faliment;
garantarea impotriva variatiilor monetare.
Faptul ca in numeroase tari inflatia a capatat un caracter cronic face ca persoanele care isi pastreaza banii in stare lichida (in numerar sau in cont) si cele care ii dau cu imprumut sa piarda sistematic o parte din puterea lor de cumparare. La adapost de acest pericol se afla numai cei care isi plaseaza banii in valori materiale nesupuse deprecierii. Intrucat riscul deprecierii monetare este cert si de mare amploare, inflatia a devinit un obstacol serios in cale dezvoltarii creditului atat public, cat si privat. Pentru a proteja interesele creditorilor sai, statul are la indemana doua solutii: fie sa stabileasca o rata mai inalta a dobanzii care sa acopere deprecierea previzibila a banilor, fie sa ofere o garantie juridica impotriva acestei deprecieri. Prima solutie desi utilizata in practica, nu este pe deplin satisfacatoare, deoarece are la baza o rata supraevaluata a inflatiei, atunci aceasta va crea avantaje nemeriatate creditorilor sai si va scumi nejustificate imprumutul de stat; daca rata dobanzii se bazeaza pe o rata a inflatiei subevaluata, acest lucru nu va proteja interesele creditorilor, dar va reduce costul imprumutului pentru stat.
Cea de-a doua solutie consta in: a) exprimarea imprumutului intr-o alta metoda mai stabila. O asemenea masura se aplica mai cu seama in cazul imprumuturilor contractate in strainatate. Intrucat chiar si monedele care intrecut s-au caracterizat printr-un grad inalt de stabilitate, in ultimii 15 – 20 de ani au suferit o anumita erodare a puterii lor de cumparare, imprumuturile externe se exprima mai frecvent in Drepturi Speciale de Tragere (D.S.T.) sau in European Currency Unit (E.C.U.) care au la baza un cos de valute. b) legarea monedei in care s-a exprimat imprumutul de continutul sau in aur. O asemenea solutie, fezabila, in conditiile in care monedele erau definite printr-o anumita cantitate de aur fin, dupa renuntarea la convertibilitatea acestora in aur, nu mai are aplicabilitate practica; c) indexarea imprumutului. Aceasta solutie consta in legarea valorii imprumutului de aceea a monedei nationale, calculate pe baza indicelui de pret al bunurile de consum, sau a pretului anumitor produse (de exemplu: pretul unei tone de carbune extras sau al unui Kwh) ori a tarifului anumitor servicii (tariful de transport pe calator/km). Aceasta solutie reflecta mai corect mutatiile monetare determinate de modificarile de preturi si tarife pe piata interna, decat cele inregistrate in raport cu alte monede sau cu pretul aurului.
Operatiile prilejuite de împrumuturile de stat
Împrumuturile de stat prilejuiesc o seama de operatii legate de plasarea acestora pe piata, de rambursarea lor, precum si de eventuala modificare a ratei dobanzii si a termenelor de restiruire initial stabilite.
Plasarea împrumuturilor de stat. In practica financiara se intalnesc urmatoarele modalitati de plasare a imprumuturilor de stat:
prin subscriptie publica;
prin intermediul unor consortii (sindicate) bancare;
prin vanzare la bursa.
Plasarea imprumutului prin subscriptie publica se face prin grija Ministerului Finantelor sau a altei institutii specializate, imputernicite de organul de decizie in acest sens.
In vederea asigurarii plasarii integrale a imprumutului, se organizeaza o larga publicitate privind scopul si conditiile lansarii si rambursarii acestuia. Subscriptia publica si varsarea sumelor subscrise se efectueaza la ghiseele deschise de administratiile financiare, perceptii, caserii, case de economii, banci etc, sau direct prin functionari publici. Persoanle care participa la plasarea imprumutului sunt recompensate pe cale de remiza, iar cheltuielile legate de functionarea ghiseelor de subscriere se acopera pe seama unui comision.
In practica plasarii imprumuturilor prin subscriptie publica se intalnesc doua situatii:
cand nu se limiteaza cuantumul imprumutului ce poate fi contractat. In acest caz, fiecare subscriitor efectueaza varsaminte pentru intreaga suma subscrisa, fara nici o restrictie;
cand cuantumul imprumutului se limiteaza. In aceasta situatie, se procedeaza astfel: fie se lasa ca subscrierile sa se desfasoare nestingherit pana la expirarea termenului de subscriere, urmand ca in caz de depasire, pe ansamblu, a plafonului stabilit, sa se limiteze fiecarui subscriitor suma ce poate sa verse (proportional cu cea subscrisa), fie se stabilesc de la inceput limite de subscriere pe fiecare ghiseu sau plasator.
Plasarea împrumuturilor prin consortii (sindicate) bancare se realizeaza prin grija unui grup de banci, care se angajeaza sa efectueze aceasta operatie la cererea organelor competente.
Consortiul bancar fie preia in comision obligatiunile împrumutului, fie le cumpara efectiv. In prima ipoteza, statul intra in posesia sumelor împrumutate pe masura plasarii înscrisurilor de catre consorțiu, caruia ii plateste un anumit comision. Potrivit acestui procedeu, consortiul nu raspunde pentru inscrisurile neplatite. În cea de-a doua ipoteza, consortiul cumpara efectiv înscrisurile imprumutului de la stat, pe care se angajeaza sa le plaseze pe piata. Pentru aceasta operatie, consortiul incaseaza diferenta intre cursul la care vinde inscrisurile catre populatie su cursul la care le-a cumparat de la stat. De aceasta data, inscrisurile care nu au putut fi plasate pe piata, sunt retinute de bancile care alcatuiesc consortiul si intra in portofoliile acestora.
Sub aspect financiar, plasarea imprumuturilor prin consortii bancare este mai costisitoare pentru stat decat cea prin subscriptie publica, intrucat antreneaza cheltuieli importante sub forma de comisioane sau de diferenta de curs, in favoarea bancilor. In schimb, sub aspect tehnic, aceasta modalitate de plasare a împrumuturilor este mai comoda pentru stat decat cea realizata prin subscriptie publica, deoarece, efectuandu-se prin institutii specializate, se poate realiza intr-un termen scurt.
Prin vanzarea la bursa sunt plasate înscrisurile inui imprumut nou, atunci cand statul doreste ca aceasta sa treaca neobservat. Intrucat vanzarea se face prin intermediul agentilor de schimb, cumparatorii nu stiu daca inscrisurile care fac obiectul tranzactiilor la bursa sunt ale unui împrumut vechi, vandute de detinatorii lor, sau ale unui imprumut nou, emis recent de catre stat. Aceasta modalitate prezinta avantajul ca este discreta, comoda si foarte putin costisitoare. Ea nu poate fi aplicata insa pe scara larga, deoarece oferta mare de inscrisuri ar atrage dupa sine reducerea cursului acestora, ceea ce ar micsora randamentul financiar al imprumutului.
Înscrisurile împrumuturilor de stat se emit, de regula, “la purtator”, adica fara înscrierea numelui subscriitorului pe ele. Cand statul are de-a face cu putini creditori, el poate sa emita inscrisuri “nominative” (pe care se inscrie numele creditorului). In asemenea cazuri, sumele imprumutate si dobanzile datorate creditorilor se inscriu in cartea (registrul) datoriei publice.
Modificarea nivelului dobanzii. Asa cum s-a aratat, nivelul dobanzii pe piata nu ramane vreme indelungata constant, ci sufera modificari in functie de raportul dintre cererea si oferta de capital de imprumut. In perioadele in care in care rata dobanzii inregistreaza o scadere apreciabila, statul cauta sa profite de aceasta situatie pentru a-si usura efortul financiar determinat de împrumuturile contractate in conditii mai putin favorabile. In asemenea imprejurari, statul procedeaza la preschimbarea înscrisurilor unui imprumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobanda mai redusa, operatie cunoscuta sub denumirea de conversiune. Faza depresiunii si inceputul fazei înviorarii sunt momentele cele mai favorabile pentru infaptuirea conversiunii, deoarece atunci dobanda atinge nivelul minim.
În practica se cunosc trei tipuri de conversiune:
conversiunea fortata, cand statul ofera detinatorilor de inscrisuri o singura alternativa, si anume aceea de a prezenta la preschimbare titlurile imprumutului vechi, contra titlurilor unui nou imprumut, in decursul unei anumite perioade de timp. La expirarea termenului stabilit, titlurile vechi isi pierd valabilitatea;
conversia facultativa, cand detinatorii inscrisurilor au de optat pentru una din urmatoarele solutii: de a preschimba inscrisurile imprumutului vechi cu inscrisuri ale unui imprumut nou sau de a pastra inscrisurile vechiului imprumut. Daca noul imprumut este emis cu o dobanda mai mica decat noul imprumut, atunci detinatorii inscrisurilor acestui din urma imprumut nu se vor prezenta la preschimbare pentru a nu pierde avantajul pe care il au. Daca imprumutul nou ar mentine dobanda la nivelul împrumutului vechi, atunci statul nu ar mai avea interes sa efectueze conversiunea;
conversiune sau rambursare anticipata, cand detinatorii de inscrisuri au urmatoarele alternative: sa accepte preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut în conditiile stabilite de stat sau sa o refuze si sa solicite rambursarea anticipata a acestuia. In cazul in care numarul celor care prefera rambursarea anticipata este mare, avantajul financiar scontat de stat prin conversiune – reducerea cheltuielilor publice cu plata dobanzilor – poate sa fie in mare parte anihilat de efortul financiar determinat de achitarea inainte de termen a inscrisurilor care n-au fost supuse preschimbarii. Dintre cele trei tipuri de conversiune aratate mai sus, aceasta din urma este mai frecvent folosit.
Prin conversiune statul obtine un avantaj material, concretizat in reducerea cheltuielilor cu plata dobanzii, dar sufera un prejudiciu moral, constand in pierderea creditului pe piata. Cu prilejul lansarii unui nou imprumut, in conditii de dobanda comparabile cu cele practicate de banci, detinatorii de disponibillitati banesti liberevor prefera sa le incredinteze bancilor, iar nu statului.
Pe piata capitalului de imprumut au loc uneori scaderi apreciabile ale cursului obligatiunilor de stat. Daca cursul acestora este sub cel de emisiune, atunci detinatorii înscrisurilor vandute la bursa nu-si recupereaza nici macar suma varsata statului la subscriere. Astfel de fenomene au o înraurire nefasta asupra creditului public, creand dificultati statului la plasarea de noi împrumuturi. Pentru a evita astfel de situatii si a conserva interesul publicului fata de împrumutul al carui curs a scazut sensibil, statul poate proceda la majorarea ratei dobanzii. Aceasta operatiune, denumita arozare, este inversul conversiunii.
Daca statul dispune de resurse financiare si nu are intentia sa contracteze noi imprumuturi in viitorul apropiat, el poate sa profite de pe urma scaderii cursului si sa cumpere la bursa, la un curs avantajos, inscrisurile respective. In acest caz, el nu va face o arozare, ci o rascumparare a imprumutului înainte de termenul de rambursare.
Modificarea termenului de rambursare. Statele care recurg in mod frecvent la împrumuturi pe termen scurt pentru acoperirea deficitelor financiare temporare, ajung sa acumuleze datorii importante care trebuie rambursate la intervale scurte de timp. In asemenea împrejurari, cheltuielile anuale cu rambursarea împrumuturilor ajunse la scadenta pot depasi sensibil resursele financiare ale statului afectate acestui scop in anul considerat. Pentru iesirea din impas, statul proceseaza atunci la consolidarea datoriei sale ajunse la scadenta, adica la preschimbarea înscrisurilor imprumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezau si altele) cu inscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mediu sau lung (obligatiuni si titluri de renta) sau fara termen (titluri de renta perpetua).
Intrucat prelungirea termenului de rambursare a împrumutului înseamna, pentru creditori, cresterea riscului de depreciere a banilor plasati in efecte publice, statul este nevoit sa accepte adesea majorarea ratei dobanzii. In aceste conditii, consolidarea datoriei ofera statului un avantaj imediat, constand in reducerea cheltuielilor publice legate de rambursarea împrumutului ajuns la scadenta pe anul in curs si/sau pe anii imediat urmatori, dar mareste considerabil volumul total al efortului financiar determinat de olata dobanzilor aferente imprumutului respectiv pana la rambursare. În zilele noastre, consolidarea se practica pe scara larga mai cu seama de tarile in curs de dezvoltare care au contractat datorii fata de strainatate si pe care nu le mai pot onora din lipsa resurselor valutare. Consolidarea datoriei externe se poate efectua numai cu acordul expres al principalilor creditori si in conditiile dictate de acestia.
Consolidarea este avantajoasa pentru banci, deoarece ele incaseaza importante comisioane pentru operatia de preschimbare a înscrisurilor împrumutului pe termen scurt cu înscrisuri ale împrumutului consolidat. Cand guvernul are inters sa nu atraga atentia opiniei publice asupra dificultatilor financiare ale statului, in locul unei consolidari fatise aceasta efectueaza o consolidare deghizata, constand in achitarea imprumutului ajuns la scadenta cu banii obtinuti din contractarea unui împrumut nou, de valoare egala sau apropiata. O asemenea solutie este fezabila atunci cand împrumuturile pe termen scurt nu detin o pondere prea mare in totalul datoriei publice, dezechilibrul bugetar pare sa fie de scurta durata, iar detinatorii de bonuri de tezaur si alte înscrisuri similare consmint sa-si plaseze in continuare disponibilitatile lor banesti in astfel de inscrisuri.
Rambursarea împrumuturilor de stat. Prin rambursarea împrumuturilor de stat se intelege rascumpararea titlurilor de credit de la detinatorii lor, restituirea sumelor împrumutate. Rambursarea împrumuturilor poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. In mod expres, statul isi asuma obligatia de a restitui numai împrumuturile cu termen. El poate sa ramburseze si imprumuturile perpetue, fara insa sa fie obligat la aceasta.
Din punct de vedere al momentului rambursarii, distingem împrumuturi care se restituie integral la o scadenta unica si împrumuturi a caror rambursare este esalonata pe o perioada mai îndelungata. Împrumuturile cu scadenta unica prezinta dezavantajul ca obliga statul sa efectueze plati masive la termenul stabilit, ceea ce ridica probleme de natura financiara (asigurarea resurselor financiare necesare), monetara (punerea in circulatie a unor sume importante de bani) si organizatorica (efectuarea de plati, catre un mare numar de persoane fizice si juridice, intr-o singura zi). Pentru evitarea acestor neajunsuri, statul poate sa procedeze fie la cumpararea anticipata la bursa a inscrisurilor care se apropie de scadenta, fie la stabilirea unei perioade de timp, suficient de lungi, in cursul careia urmeaza sa aiba loc rambursarea.
In practica se intalnesc mai multe modalitati de rambursare a împrumuturilor: pe cale anuitatilor ; prin tragere la sorti; prin rascumparare la bursa.
Rambursarea împrumuturilor prin anuitati consta in aceea ca, începand cu cel de-al doilea sau al treilea an de la contractarea împrumutului, statul începe sa achite, pe langa dobanzi, si o parte din suma datorata. Aceasta modalitate se foloseste atunci cand statul are putini creditori cu care convine conditiile de rambursare. Anuitatile se pot stabili fie in sume egale pe toata durata restituirii împrumutului, fie în sume inegale, adica în cote progresive sau regresive.
Cand împrumutul de stat a fost contractat la un mare numar de creditori, statul foloseste, pentru rambursarea acestuia, calea tragerilor la sorti. In momentul lansaruiiîmprumutului, statul stabileste valoarea obligatiunilor amortizabile in fiecare an prin tragere la sorti.
Rambursarea prin anuitati si tragere la sorti este specifica împrumuturilor cu termen. În cazul împrumuturilor pe termen lung, statul este obligat sa procedeze la rambursarea acestora la scadenta; el poate insa sa o faca si cu anticipatie, daca legea nu interzice in mod expres o asemenea posibilitate. Cand legea care autoriza contractarea unui împrumut prevede ca acesta nu poate fi rambursat înainte de scadenta (sau in cursul unei perioade de timp determinate), statul nu poate proceda la rambursarea prin anuitati sau tragere la sorti (si nici la conversiunea) a acelui împrumut; el poate insa sa procedeze la rascumpararea la bursa a inscrisurilor respective. Tot prin rascumparare la bursa statul poate sa retraga din circulatie titlurile împrumuturilor fara termen. Statul procedeaza la amortizarea împrumuturilor perpetue, prin grija Ministerului Finantelor sau a altei institutii însarcinate, atunci cand dispune de resurse bugetare, iar înscrisurile respective înregistreaza la bursa un curs scazut (sub pari).
Rambursarea împrumuturilor se efectueaza pe seama:
a fondului special de amortizare;
a resurselor prevazute in buget cu aceasta destinatie;
a excedentelor bugetare.
In primul caz, la dispozitia unei institutii specializate, denumita casa de amortizare, se constituie un fond cu afectatie speciala, din care se achita cheltuielile cu plata dobanzilor si rambursarea împrumuturilor. Acest fond se alimenteaza din anumite venituri publice date in administrarea casei de amortizare, dar mai ales din veniturile monopolurilor fiscale. În cel de-al diolea caz, cheltuielile legate de datoria publica se inscriu in bugetul de stat si se acopera din veniturile bugetare ordinare, fara sa se creeze un fond special de amortizare. In sfarsit, la folosirea excedentelor bugetare se apeleaza pentru rambursarea împrumuturilor fara termen, atunci cand acestea exista si operatia respectiva prezinta interes financiar pentru stat.
În secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, a avut o larga circulatie (si aplicabilitate practica in Marea Britanie) teoria amortizarii automate a împrumuturilor de stat. Elaborata de englezul Dr. Richard Price, aceasta teorie avea la baza principiul dobanzii compuse. Initial, statul rascumpara de pe piata un numar de efecte publice, pe care insa nu le distrugea, asa cum ar fi fost normal, ci le pastra si continua sa le calculeze si sa rezerve dobanzi. Cu suma dobanzii economisite cumpara alte înscrisuri, la care calcula si rezerva dobanzi, pana la retragerea tuturor înscrisurilor din circulatie. La o asemenea solutie s-a renuntat în momentul în care, pentru a-si procura banii necesari rezervarii dobanzii, statul trebuia sa emita noi împrumuturi, care costau mai mult decat împrumutul rambursat.
Alte cai de amortizare a datoriei publice. Împrumuturile contractate de stat se pot stinge (amortiza) nu numai pe cale arambursarii acestora, dar si in urma incapacitatii sale de plata, a deprecierii monetare si a repudierii obligatiilor financiare anterioare asumate. Un stat poate sa ajunga in stare de incapaciatate de plata din cauze politice sau economice. Astfel, participarea unui stat la un razboi, din care a iesit învins sub raport militar si ruinat economic, poate sa conduca la insolvabilitatea acestuia. Reparatiile de razboi, pe care este obligat sa le plateasca statului învingator, si cheltuielile cu refacerea propriei sale economii pot sa absoarba cea mai mare parte a produsului intern brut, încat sa nu-I mai ramana disponibilitati pentru achitarea obligatiilor fata de creditori. In aceste conditii, creditorii se multumesc cu promisiunea statului învins de a le achita, in decursul unei perioade de timp, o anumita parte din datoria restanta cu titlu de arierate financiare. Restul datoriei se anuleaza prin întelegerea tacita sau expresa de creditori.
Un alt exemplu. Unstat poate sa ajunga in stare de încetare de plati ca urmare a unei crize economice profinde prin care a trecut, a unei conjucturi economice internationale nefavorabile, a unei politici economice, financiare ori valutare nechibzuite, a actiunii altor factori endogeni sau exogeni. Statul ajuns în stare de incapacitate de plata solicita creditorilor sai acordul pentru reesalonarea datoriei restante. În anii ’80, numeroase tari in curs de dezvoltare si-au întrerupt platile în contul datoriei lor externe si au cerut rescadentarea împrumuturilor neonorate.
Obligatiile unui stat, izvorand dintr-un împrumut exprimat într-o moneda supusa deprecierii, neprotejat prin indexare sau alta clauza, se pot stinge treptat, ca urmare a inflatiei. Aceasta, deoarece, potrivit legii statul este obligat sa ramburseze împrumutul la valoarea nominala a acestuia. Indiferent de gradul de depreciere a monesdei in perioada scursa de la emisiune si pana la scadenta. Daca in acest interval de timp moneda national a pierdut, sa zicem, 99% din puterea sa de cumparare, creditorii achitati in moneda depreciata nu vor putea formul pretentii fata de stat pentru pierderea suferita ca urmare a inflatiei. Obligatiile statului se considera de jure stinse, chiar daca plata efectuata in moneda depreciata nu acopera decat a suta parte din puterea initiala de cumparare a împrumutului. De facto, 99% din obligatiile statului fata de creditori, in acest caz, s-au stins ca efect al inflatiei. Asadar, deprecierea monedei in care este exprimat împrumutul usureaza efortul financiar al statului împrumutat, in timp ce apreciarea (consolidarea, întarirea) acesteia are efecte diamertal opuse. Statul este avantajat nu numai atunci cand împrumutul a fost exprimat in monesa nationala care s-a depreciat, dar si în cazul in care acesta a fost liberat intr-o moneda straina, care s-a depreciat in raport cu moneda nationala.
În zilele noastre, mai fercvent este fenomenul invers, adica acela al aprecierii monedei in care sunt exprimate împrumuturile externe, in raport cu monedele tarilor debitoare. Astfel, in anii ’80 numeroase tari in curs de dezvoltare au fost împovarate ca urmare a cresterii artificiale a cursului dolarului in care erau exprimate împrumuturile externe.
În practica internationala se cunosc cazuri cand guvernul unei tari refuza, din motive politice, sa onoreze obligatiile statului respectiv, izvorand din împrumuturi contractate pe piata interna sau in straianatate, de catre un alt guvern. Astfel, in urma Marii Revolutii Socialiste din Octombrie guvernul sovietic a repudiat datoria publica mostenita de la guvernul tarist; dupa cel de-al doilea razboi mondial la fel au procedat guvernele cubei, republicii Populare Democrate Coreene si a altor tari cu datorie publica contractata de vechile regiuri. Asadar, in caz de repudiere, statul este solvabil, dar refuza sa ramburseze datoria pblica si sa achite dobanzile aferente din considerente politice, in timp ce in caz de incapaciate de plata, de bancrutã, statul recunoaste obligatiile asumate, dar nu le poate onora din lipsa de resurse financiar-valutare.
Împotriva statelor care repudiaza obligatiile asumate prin împrumuturi externe, statele creditoare exercita presiuni pe cale diplomatica pentru reluarea platilor; interzic bancilor sa le mai acorde noi împrumuturi; le blocheaza disponibilitatile aflate in conturi deschise la bancile avnd sediul pe teritoriul lor; interzic importul de marfuri originare din tarile respective sau instituie embargou asupra exportului unor marfuri catre acele tari; folosesc forta armata sau amenintarea cu forta etc. În cele din urma, unele state debitoare accepta sa negocieze cu statele creditoare conditiile reluarii platii in contul datoriei publice repudiate, consimtind sa le achite o parte din obligatiile respective cu titlu de arierate financiare.
Împrumuturile de stat
Competente, proceduri si instrumente
Guvernul este autorizat sa contracteze împrumuturi de stat interne si externe numai prin Minsterul Finantelor Publice in urmatoarele scopuri:
Finantarea deficitului bugetului de stat, finantarea temporara a deficitelor din anii precedenti ale bugetului asigurarilor sociale de stat, pana la alocarea de sume cu aceasta destinatie, finantarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetelor asigurarilor sociale de stat si bugetul Trezoreriei statului din exercituil curent si refinantarea datoriei publice guvernamentale, in conditii acceptate de Ministerul Finantelor Publice;
Mentinerea in permanenta a unui sold corespunzator in contul curent general al Trezoreriei Statului, stablit de Ministerul Finantelor Publice;
Finantarea unor proiecte sau a altor necesitati aprobate prin hotarare a Guvernului;
Sustinerea balantei de plati si a rezervei valutare;
Alte situatii prevazute de lege.
Instrumentele datoriei publice guvernamentale includ, fara a se limita la acestea:
titluri de stat emise pe piata interna si externa;
împrumuturi de stat de la banci, de la alte institutii de credit, persoane juridice romane sau straine, in conditii rezultate in urma negocierilor;
împrumuturi de stat de la guverne si agentii guvernamentale straine, institutii financiare internationale sau alte organizatii internationale;
împrumuturi temporare din disponibilitatile contului curent general al Trezoreriei Statului in conditiile legii;
garantii de stat.
În procesul contractarii si administrarii datoriei publice guvernamentale, Ministerul Finantelor Publice urmareste tinand cont de conditiile de piata, urmatoarele obiective principale:
optimizarea lichiditatilor pentru efectuarea cheltuielor bugetare;
limitarea riscului de refinantare;
optimizarea pondderii in portofoliu a titlurilor de stat negociabile;
administrarea riscului de curs valutar si a riscului de dobanda;
constituirea dobanzilor la titlurile de stat in dobanzi de referinta pentru activitatea de intermediere financiara din Romania;
diversificarea bazei de creditori;
optimizarea cheltuielilor bugetare cu datoria publica in functie de celelalte obiective.
Guvernul este autorizat sa contracteze datoria publica guvernamentala directa numai prin Ministerul Finantelor Publice, folosin instrumentele mentionate, fara a se limita la acestea.
Titlurile de stat
Ministerul Finantelor Publice este autorizat sa emita titluri de stat exprimate in moneda nationala si in valuta, atat pe piata interna, cat si pe piata externa, la momentele si în cuantumurile considerate oportune, in scopul îndeplinirii obiectivelor prevazute de lege.
Titlurile de stat pot fi emise:
în forma materializata, ca înscrisuri imprimate, cuprinzandmentiuni obligatorii referitoare la emitent, valoarea nominala, rata dobanzii sau a discontului, scadenta, modul de transmisiune si alte elemente specifice fiecarei categorii de titluri; aceste instrumente pot fi utilizate de catre detinatori drept garantii pentru împrumuturi.
În forma dematerializata, ca titluri pentru care emisiunea, probatiunea si transmisiunea drepturilor încorporate se evidentiaza prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont; aceste instrumente pot fi utilizate de catre detinatori drept garantii pentru împrumuturi
Ministerul Finantelor Publice poate delega unor agentii sau altor institutii, pe baza de conventie atributii operationale privind emisiunea titlurilor de stat.
Titlurile de stat dematerializate sau cele emise in forma materializata sunt instrumente negociabile sau nenegociabile.
Titlurile de stat pot fi emise pe termen scurt, mediu si lung. Titlurile de stat vor fi oferite spre vanzare sub conditia ca oferta sa includa cel putin urmatoarele elemente:
denumirea, data emisiunii si valoarea titlurilor de stat oferite;
forma împrumutului de stat reprezentat prin titluri afernte cu discount sau purtator de dobanda;
rata dobanzii, metoda de calcul si datele la care se plateste dobanda, daca este cazul;
data scadentei si optiunile încorporate, daca este cazul.
În luna decembrie a fiecarui an, Ministerul Finantelor Publice va anunta programul de emisiune a titlurilor de stat pe piata interna si externa pentru anul urmator. Acest program poate fi modificat, in cursul anului, in functie de evolutiile pietelor financiare.
Ministerul Finantelor Publice, Banca Nationala si Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare elaboreaza norme de reglementare a activitatilor si operatiunilor pe piata primara si secundara a titlurilor de stat din Romania.
Ministerul Finantelor Publice este autorizat sa ofere compensatii, pentru titlurile de stat emise in forma materializata, care au fost pierdute, furate, distruse sau deteriorate, sub conditia ca titlul de stat sa fie identificabil prin serie, numar si descriere, in conformitate cu reglementarile in vigoare, iar detinatorul sa fi efectuat formaliatile de publicitate, in conditiile legii.
Capitolul II: Datoria publica
Notiuni generale ale datoriei publice
Datoria publica cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autoritațile publice centrale, de unitațile administrativ-teritoriale si de alte entitati publice, de la persoane fizice si persoane juridicepe piata interna si in strainatate si ramase de rambursat la un moment dat. În masura în care se tine seama de deprecierea (sau aprecierea) suferita în timp de moneda respectiva, acest indicator face posibila studierea dinamicii datoriei publice si, pe aceasta baza, desprinderea tendintei înregistrate de aceasta în perioada considerata.
Gradul de îndatorare al tarii la un moment dat se determina prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel stabilit arata in ce masura valoarea adaugata intr-un an este grevata de datoria publica. Sau, altfe spus, daca datoria publica a tarii ar trebui rambursata integral in anul de referinta, cat din produsul intern brut ar trebui utilizat: 30%, 50%, 80% sau mai mult? Sunt cazuri in care nici chiar intregul produs intern brutr realizat intr-un an nu ar fi suficient pentru rambursarea datoriei publice. Acest indicator are o valoare pur teoretica, deoarece nici o tara nu ar putea aloca intregul produs intern brut amortizarii datoriei publice, ci numai partea din aceasta ramasa dupa efectuarea prelevarilor absolut indispensabile la fondul de consum si la formarea bruta de capital.
Pentru a putea face comparatii internationale, este necesar a exprima datoria publica a tarilor cuprinse in analiza intr-o moneda avand o larga circulatie pe plan mondial. Desi calculele facute innr-o asemenea moneda contin un grad mai mare sau mai mic de aproximatie, din cauza flictuatiilor cursurilor de schimb si a neconcordantei dintre puterea reala de cumparare a unei monede exprimata intr-o alta moneda si cursul la care se schimba acele monede, totusi ele ofera informatii utile despre marimea datoriei publice medii pe un locuitor. În practica, în comparatiile internationale, se foloseste dolarul S.U.A.. Drepturile Speciale de Tragere sau Moneda Uniunii Europene (Euro).
Acest din urma indicator – raportul dintre datoria publica si produsul intern brut – trebuie privit cu prudenta, deoarece la acelasi procent din PIB, povara datoriei publice este cu mult mai greu de suportat de o tara in curs de dezvoltare decat una dezvoltata.
Spre exemplu, in Etiopia, datoria publica greveaza produsul intern brut in aceeias proportie (62,8%) ca si in S.U.A. (62,2%); in Etiopia, însa, datoria publica de 90 de dolari pe un locuitor apasa mult mai greu asupra economiei nationale, deoarece produsul intern brut este de numai de 98 de dolari pe locuitor, fata de S.U.A în care datoria publica, desi se ridica la peste 17 000 de dolari pe un locuitor, ea greveaza un produs intern brut de peste 27 500 de dolari pe un locuitor.
Alaturi de indicatorii privind gradul de indatorare a unei tari, un interes deosebit prezinta indicatorii care caracterizeaza efortul financiar anual, pe care datoria publica il reclama. Acest efort se materializeaza in serviciul datoriei publice, care cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise si cele legate de plata dobanzilor si a celorlalte cheltuieli aferente. Efortul financiar sau povara datoriei publicese xprima cu ajutorul mai multor indicatori, printre care: marimea absoluta si marimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice; raportul dintre serviciul datoriei publice si produsul intern brut; raportul dintre serviciul datoriei publice si totalul cheltuielilor publice sau ponderea serviciului datoriei publice in totalul cheltuielilor bugetare, dupa caz. Deosebit de acestia se mai calculeaza: cuantumul annual al dobanzilor; raportul dintre dobanzi si produsul intern brut; ponderea dobanzilor in totalul cheltuielilor publice sau in totalul cheltuielilor bugetare, dupa caz. Indicatorii privind cheltuielile cu dobanzile si comisioanele aferente datoriei publice exprima dimensiunile contraprestatiei pe care statul o datoreaza creditorilor sai in decursul unui an.
În orice caz, povara dobanzilor este mult mai apasatoare in tarile in curs de dezvoltare decat in cele dezvoltate. Aceasta concluzie rezulta din ponderea sensibil mai ridicata a cheltuielilor cu plata dobanzilor in totalul cheltuielilor publice, de10% – 27% in tarile in curs de dezvoltare, fata de 6%- 10% in tarile dezvoltate.
Cuantumul mare al dobanzilor la datoria publica arata cat de importante sun veniturile creditorilor statului care provin direct de la tezaurul public.
Cu titlu de exemplu, aratam ca, in anul 1995, in S.U.A. datoria publica federala avea urmatoarele surse de provenienta: autoritati monetare 10,6%; banci comerciale 7,6%; alte institutii financiare 6,6%; state si administratia locala 11,45; societati 6,2%; persoane fizice9, 4%; fonduri de plasamente monetare1,9%; organizatii internationale si creditori externi 23,4%; alti creditori 22,9%.
Datoria publica fiind concentrata in cea mai mare parte in mainile bancilor, societatilor de asigurare, societatilor comerciale si ale rentierilor din tara si strainatate, este evident ca dobanzile aferente revin in proportie covarsitoare acestor categorii de creditori.
Privita in timp, datoria publica manifesta o tendinta de crestere continua, ceea ce atrage dupa sine in mod inevitabil sporirea dobanzilor aferente, precum si a cheltuielilor publice totale.
Ritmurile mai rapide de crestere a datoriei publice decât a cheltuielilor cu plata dobanzilor aferente, înregistrate in tarile dezvoltate, se explica prin faptul ca autoritatile acestor tari au contractat împrumuturi mai cu seama de pe piata interna, unde nivelul dobanzilor a fost influentat in principal de factori interni economici, financiari si monetari. În schimb în tarile in curs de dezvoltare, în care cheltuielile cu plata dobanzilor la datoria publica au crescut mai rapid decat datoria propriu-zisa, au apelat cu precadere la împrumuturi din strainatate, unde accesul la credite si nivelul dobanzilor au fost influentate pe piata externa a capitalului de împrumut, de factori pe care acestea nu îi pot influenta.
Așa cum s-a mai aratat, statul îsi procura resursele financiare de imprumut atat de pe piata interna cat si externa. Ca urmare, datoria publica contractata in interiorul tarii va fi considerata datorie interna, iar cea contractata peste granita, datorie externã.
Datoria publica a tarilor dezvoltate provine în proportie covarsitoare din surse interne si numai intr-o mica masura sau deloc din exterior. În schimb, tarile în curs de dezvoltare apeleaza pe o scara mult mai larga la resurse straine. Optiunea tarilor industrializate pentru surse interne se explica prin faptul ca acestea, avand o economie dezvoltata si diversificata, dispun de o larga piata interna a capitalului de împrumut, de unde isi pot procura cea mai mare parte a resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar în moneda nationala; resursele valutare necesare si le procura mai cu seama pe seama exportului de marfuri si servicii. Tarile în curs de dezvoltare sunt silite sa apeleze pe o scara mai larga la resursele externe nu numai din cauza slabei dezvoltari a pieței interne a capitalului de împrumut, dar si a insuficientei resurselor valutare obtinute din comertul exterior. Prin împrumuturile facute în strainatate aceste tari îsi completeaza practic, resursele financiare-valutare de care au nevoie. Prin țarile cu o datorie externa precumpanitoare, se numara: Indonezia, Republica Democrata Congo, Maroc, Tunisia, Turcia, Sri Lanka. Alaturi de acestea sunt însa si tari in curs de dezvoltare, în care datoria interna este preponderenta. În aceasta situatie se afla India, Filipine, etiopia, ș.a.
Cu cat ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atat gradul de dependenta economica si financiara a tarilor respective fata de strainatate este mai ridicat. Cheltuielile cu rambursarea imprumuturilor scadente si plata dobanzilor si a comisioanelor aferente constituie o povara grea pentru numeroase tari in curs de dezvoltare.
Un alt element în functie de care se fac judecati de valoare cu privire la structura datoriei publice îl constituie gradul de exigibilitate al acesteia. Sumele exigibile la termen scurt formeaza datoria flotanta, iar cele exigibile la termene mijlocii si lungi – datoria consolidata. Este evident ca pentru o tara conteaza mai mult efortul financiar pe care trebuie sa-l faca pentru rambursarea datoriei scadente si plata dobanzilor aferente in lunile urmatoare, decat cel care se profileaza la un orizont situat peste 5 – 10 ani sau mai multi. De aceea, cu cat ponderea datoriei flotante in totalul datoriei publice este mai mare, cu atat nevoia de resurse financiare este mai presanta, iar procurarea acestora mai dificila.
Structurarea datoriei publice variaza de la o tara la alta si chiar de la o perioada la alta, în functie de conditiile financiar-monetare. Tarile care cunosc procese inflationiste de mari dimensiuni si de lunga durata sunt obligate sa apeleze pe o scara tot mai larga la împrumuturi pe termen scurt si eventual mijlociu. Aceasta, deoarece în conditiile de inflatie cronica, plasamentele în efecte publice pe perioade indelungate fiind supuse unei eroziuni sistematice, înceteaza de a mai fi atractive pentru detinatorii de capital banesc de împrumut, chiar daca produc un venit mediu annual mai ridicat decat împrumuturile pe termen scurt.
Datoria publica a României; cadrul juridic, structura si
evolutia datoriei publice interne.
În țara noastra, Guvernul este autoriazat sa contracteze, prin Ministerul Finantelor, împrumuturi de stat interne si externe, în urmatoarele scopuri:
finantarea deficitului bugetului de stat;
refinantarea datoriei publice;
sustinerea balantei de plati si consolidarea rezervei valutare a statului;
finantarea interna si externa a proiectelor de investitii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritarea ale economiei;
finantarea si dezvoltarea întreprinderilor mici si mijlocii, cu capital majoritar românesc;
finantarea achizitionarii de bunuri si servicii, inclusiv importul de materii prime si resurse energetice;
îndeplinirea obligatiunilor legate de garantiile de stat pentru împrumuturi;
amortizarea si achitarea împrumuturilor guvernamentale si rascumpararea datoriei neachitate, incluzand capitalul, dobanda si alte costuri;
finantarea necesitatilor pe termen scurt ale bugetului de stat;
finantarea cheltuielilor legate de lichidarea consecintelor dezastrelor naturale si ale altor calamitati;
mentinerea în permanenta a unui sold corespunzator în Contul General al Trezoreriei statului;
alte necesitati aprobate prin legi speciale.
Datoria externa mai poate fi contractata pentru:
crearea unor noi locuri de munca si sustinerea întreprinderilor privatizate sau de stat, pe baza prioritatilor economice si sociale stabilite de Guvern;
finantarea restructurarii economiei si constituirea stocurilor strategice, inclusiv productia de bunuri si servicii pentru piata interna si pentru export;
finantarea proiectelor de investitii în infrastructura, inclusiv cele pentru servicii sociale;
finantarea achizitiilor publice.
Rambursarea împrumuturilor de stat se aaigura, dupa caz, din împrumuturi special contractate pentru refinantarea datoriei publice, din resurse ale Contului General al Trezoreriei statului, precum si prin alte resurse stabilite prin dispozitii legale. Rambursarea ratelor de capital, plata dobanzilor si a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate fata de alte obligatii ale statului.
Datoria publica interna reprezinta o obligatie neconditionata a statului, de rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plata a dobanzilor si a altor costuri aferente.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului include:
titlurile de stat eliberate în moneda nationala;
împrumuturile de stat acordate de Banca Nationala a României în conditiile stabilite prin Legea privind statutul Bancii Nationale a României;
împrumuturile de stat contractate la bancile comerciale din România;
împrumuturile de stat contractate la alte institutii de credit din România si de la agentii guvernamentale.
Titlurile de stat eliberate in moneda nationala pot fi emise atat in forma materiala cat si in forma dematerializata. În aceasta din urma forma, emisiunea, probatiunea si transmiterea drepturilor încorporate se evidentiaza prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont. Titlurile de stat exprimate în moneda nationala pot fi emise pe termen scurt, mediu sau lung. Sunt considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe termen scurt bonurile de tezaur si certificatele de trezorerie, precum si alte înscrisuri create de emitent în conditiile legii. Sunt considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe termen mediu obligatiunile de stat avand o scadenta de peste un an si maxim cinci ani de la emisiune, iar pe termen lung obligatiunile de stat avand o scadenta de peste cinci ani de la emisiune.
Titlurile de stat se ofera spre vanzare, cu conditia ca oferta sa includa cel putin urmatoarele elemente:
denumirea, data emisiunii si valoarea titlurilor de stat oferite;
forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile respective – cu discount sau purtator de dobanda;
rata dobanzii, metoda de calcul si datele la care se plateste dobanda, atunci cand este cazul;
scadenta împrumutului si clauza rambursarii în avans, atinci cand este cazul;
Datoria publica externa reprezinta o obligatie neconditionata si irevocabila a statului de rambursare a împrumuturilor contractate în valuta, de plata a dobanzilor si a altor costuri aferente.
Instrumentele datoriei publice externe a României includ:
titlurile de stat eliberate în valuta, emise pe piete financiare interne si externe;
împrumuturile primite de la guvernele altor state, agentii guvernamentale, institutii financiare multilaterale sau alte organizatii internationale;
împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
împrumuturile directe primite de la investitori privati pe termen scurt, mediu sau lung.
În atributiile Ministerului Finantelor cu privire la datoria publica externa, între altele, intra:
examinarea termenilor si conditiilor acordurilor de împrumuturi externe, de pe pietele financiare internationale;
emisiunea, contractarea, administrarea si rambursarea împrumuturilor externe si achitarea costurilor aferente;
analiza conditiilor pentru refinantarea datoriei publice externe si asigurarea ca noile împrumuturi sa se încadreze în plafonul annual de îndatorare externa, corelat cu prevederile anuale ale legii bugetului de stat referitoare la serviciul datoriei publice;
administrarea împreuna cu Banca Nationala a României a rezervei valutarea astatului în vederea asigurarii resurselor necesare cresterii rezervei, utilizarea împreuna cu Banca Nationala a României a rezervei valutare pentru plata serviciului datoriei publice si sustinerea monedei nationale.
Datoria publica externa contractata de Ministerul Finantelor în numele statului se ramburseaza prin Banca Nationala a României. Fondurile obtinute ca urmare a contractarii împrumuturilor externe de catre Ministreul Finantelor în numele statului pentru finantarea deficitului bugetului de stat sunt convertite in moneda nationala prin Banca Nationala a României sau pe piata valutara din România. Rambursarea împrumuturilor externe se va face de catre Ministerul Finantelor care va disponibiliza sumele in lei necesare efectuarii platilor.
Transmiterea împrumuturilor externe contractate de Ministerul Finantelor în numele statului la utilizatorii finali se face pe baza unor contracte de subîmprumut încheiate de Ministerul Finantelor cu respectivii utilizatori.
Împrumuturile externe contractate de Ministerul Finantelor în numele si in contul statului destinate investitiilor si importurilor pot fi acordate institutiilor financiare, spre administrare si rambursare.
Ministerul Finantelor este autorizat sa emita garantii de stat pentru împrumuturi interne exprimate in moneda nationala, contractate de o persoana juridica de la o institutie creditoare pentru finantarea proiectelor sau activitatilor de importanta prioritara pentru Romania sau alte destinatii, în limita si în cuantumul aprobate de Guvern sau de catre Parlament, dupa caz.
Garantia de stat pentru un împrumut intern reprezinta o obligatie indirecta a statului ronân care se executa în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea sa achite, în întregime sau partial, împrumutul, dobanda si alte costuri aferente. În cazul în care o garantie de stat pentru un împrumut intern devine exoigibila, statul este obligat sa efectueze catre institutia creditoare plata datorata de debitorul garantat.
Pentru acoperirea riscurilor financiare ce decurg din garantarea de catre stat a împrumuturilor contractate de persoanele juridice de la institutiile creditoare se constituie Fondul de risc, alimentat din: a) comisioane încasate de la beneficiarii împrumuturilor garantate; b) dobanzile obtinute din plasamentele sumelor aflate în depozit; c) majorarile de întarziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor; d) fondurile bugetare alocate în acest scop; e) alte surse.
Ministerul Finantelor, în numele statului, este autorizat sa acorde garantii de stat pentru împrumuturi externe contractate de agentii economici si de autoritatile publice romane pentru proiecte considerate de Guvern ca avand o importanta prioritara pentru tara noastra. Emiterea garantiilor de stat pentru împrumuturi externe este conditionata de acceptarea de catre Ministerul Finantelor a clauzelor cuprinse in contractele de împrumut încheiate între persoanele uridice si institutiile creditoare.
Pe baza analizei economice si financiare, efectuate de catre Banca de Export-Import a României sau de un alt agent desemnat, a documentatiei prezentate de persoana juridica ce solicita o garantie de stat pentru împrumuturi externe, Ministerul Finantelor sau alt agent, la solicitarea acestuia, determina gradul de risc, care se exprima în procente. În functie de gradul astfel stabilit Ministerul Finantelor determina cuantumul comisionului de risc ce trebuie vizat la Fondul de risc de catre beneficiarul creditului garantat.
Ministerul Finantelor este autorizat sa administreze datoria publica si garantiile de stat pentru împrumuturi ale României.
În acest scop, acest minister:
evalueaza marimea împrumutului astfel încat nivelul de îndatorare sa corespunda necesitatilor României si capacitatii statului de a gestiona datoria;
tine evidenta contabila a datoriei publice contractate si evidenta statistica a garantiilor de stat emise;
urmareste derularea împrumuturilor garantate de stat;
supravegheaza lichiditatile din Contul General al Trezoreriei pentru a avea o balanta a disponibilitatilor corespunzatoare;
elaboreaza annual contul general al datoriei publice.
În cele ce urmeaza ne vom referi la marimea datoriei publice a României, în perioada postdecembrista. În tabelul urmator sunt prezentate date referitoare la marimea absoluta si relativa, precum si la structura datoriei publice, in perioada 1990-1997.
Marimea absoluta si relativa, precum si structura datoriei publice a României,
în perioada 1990 – 1997
Sursa: Calculat pe baza datelor din evidenta Ministerului Finantelor cu privire la datoria publica.
Raportata la produsul intern brut, datoria publica a tarii noastre cvasiiexistenta in 1990 (0,6%), a crescut treptat, ajungand, la finele anului 1997, la 25,6%.
În conditiile în care piata interna de capital a României, în perioada postdecembrista, a fost (si continua sa fie) slab dezvoltata, necesitatile suplimentare de resurse financiare au fost acoperite în proportie covarsitoare pe seama împrumuturilor contractate peste granita. Astfel, în perioada 1990-1997, datoria externa areprezentat peste 75% din datoria publica totala, iar cea interna mai putin de un sfert.
Cea mai mare parte a datoriei publice interne provine de la împrumuturile contractate pentru finantarea si refinantarea deficitelor bugetare înregistrate începand cu anul 1992. cealalta parte s-a format în urma contractarii unor împrumuturi de stat cu destinatie speciala, cum ar fi :
acoperirea pierderilor din activitate înregistrate de întreprinderile de stat în perioada 1989-1990;
acoperirea creditelor neperformante preluate dela bancile de stat, inclusiv a creditelor aferente investitiilor sistate de catre Guvern;
acoperirea pierderilor din calamitati, reflactate în credite bancare nerambursate;
regularizarea unor credite si dobanzi, considerate ca nerecuparabile, la Banca Agricola si Banca Româna de Comert Exterior;
continuarea participarii României la construirea Combinatului minier de îmbogatire a minereurilor acide cu continut de fier de la Krivoi-Rog Ucraina;
alte destinatii aprobate prin alte legi speciale.
La finele anului 1998, ponderea datoriei provenind din împrumuturi de stat contractate pentru acoperirea deficitelor bugetare în datoria publica interna totala preliminata a fost de 68%, iar a celei provenind din împrumuturi de stat cu alte destinatii 32%.
Atat împrumuturile contractatepentru finantarea si refinantarea deficitelor bugetare, cat si cele cu destinatie speciala au fost utilizate în proportie covarsitoare la acoperirea unor cheltuieli de consum.
La contractarea împrumuturilor pe piata interna, pe termene scurte, medii sau lungi, dupa caz, s-au folosit diferite titluri de stat, printre care: certificate de trezorerie, obligatiuni de stat in lei, obligatiuni de stat in valuta, s.a.
Evolutia serviciului datoriei publice interne, în marime absoluta si relativa, in perioada 1992 – 1997, este prezentata în tabelul urmator:
Evolutia serviciului datoriei publice interne a României, în marime absoluta si relativa, în perioada 1992 – 1997.
Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului Finantelor Publice si ale Comisiei Nationale pentru Statistica
În perioada considerata, serviciul datoriei publice interne, în termeni reali, a crescut în mod sistematic. În cuantumul acestui serviciu, cea mai mare parte, si anume 86%-100%, a reprezentat dobanzi si comisioane, ratele de capital rambursate avand o pondere cu totul redusa (2.4% – 14.1%).
În raport cu produsul intern brut, serviciul datoriei publice interne a crescut de la 0.2% la 2.9%, iar în raport cu totalul cheltuielilor bugetului general consolidat de la 0.4% la 8.3%.
CAPITOLUL III: Datoria publica externa
3.1 Particularitatile împrumuturilor externe.
Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În oranduirile precapitaliste si în perioada manufacturiera de dezvoltare a capitalismului împrumuturile externe se întalneau în mod sporadic. O dezvoltare mai mare acestea au capatat abia în perioada masinismului.
În secolul al XX-lea, împrumuturile externe au cunoscut o dezvoltare fara precedent, ca urmare a formarii, pe piata tarilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care isi cauta plasament peste granita in conditii mai avantajoase decat in interior.
Împrumuturile sau creditele externe se pot grupa dupa diferite criterii. Astfel, in functie de destinatie, se disting credite pe marfuri si credite financiare.primele sun mai frecvente si se acorda pentru cumparaturi de marfuri de la creditor sau din tara acestuia. Cele din urma se întalnesc mai rar si se acorda de organisme financiare internationale in valuta convertibila ce se utilizeaza de debitor, potrivit nevoilor sale, fie pe piata creditorului, fie pe o terta piata. Adesea creditele financiare sunt folosite de beneficiarii acestora în scopuri productive, cum ar fi: construirea de întreprinderi extractive, centrale electrice, fabrici producatoare de bunuri de consum, lucrari de irigatii, ferme agrozootehnice, drumuri si poduri, cai ferate, porturi si alte lucrari de infrastructura, etc.
În functie de durata pentru care se acorda, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1-2 ani), mijlocii (3-5 ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare sa fie sufucient de îndepartat pentru a-si putea procura resursele necesare restituirii acestuia si achitarii dobanzilor si a altor cheltuieli aferente. Atunci cand împrumutul capata o destinatie productiva, termenul de rambursare trebuie sa tina seama de momentul punerii in functiune a obiectivului respectiv si de valoarea adaugata ce se poate obtine de pe urma acestuia, cunoscand durata normala de viata a unui asemenea obiectiv. De aceea, în cadrul termenului final se stabilesc trei perioade distincte:
a) perioada de utilizare a creditului; b) perioada de gratie în cursul careia nu se fac plati pentru rambursarea creditului; c) perioada de rambursare propriu-zisa a creditului. Perioada de gratie nu se acorda întodeauna.
În cazul în care suma imprumutata se acorda dintr-o data si se ramburseaza intr-o singura transa, beneficiarul creditului dispune de aceasta pe toata durata creditului. Daca insa suma respectiva se primeste si se ramburseaza in mod esalonat, termenul mediu al creditului va fi mai scurt decat pentru cel care acesta s-a contractat.
Termenele creditelor se stabilesc in functie de destinatia acestora, de rentabilitatea obiectivului pentru care se cintracteaza împrumutul – in cazul in care se utilizeaza in scopuri productive – de valoarea utilajelor încorporate în obiectivul creditat, de practica internationala, de legislatia existenta in tara creditorului si respectiv, in tara beneficiarului, de prevederile unor conventii internationale in materie, etc.
În ceea ce priveste rambursarea creditelor, practica internationala cunoaste urmatoarele modalitati: a) în cote egale; b) în cote inegale, care pot creste progresiv si c) intr-o singura transa, la scadenta.
La acordarea unui credit, împrumutatorul poate sa pretinda o garantie materiala sau una morala. În primul caz, garantia poate sa constea în marfuri, documente de dispozitie asupra marfurilor, actiuni si obligatiuni, depozite ale unor firme, ale unor institutii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri ale domenilui public, s.a.) rezervele de aur si devize ale statului, etc.
În lipsa unor garantii materiale directe, un creditor poate pretinde ca împrumutul pe care intentioneaza sa-l acorde unui stat sa fie garantat de doua sau mai multe state care se bucura de o reputatie nestirbita pe piata capitalului de împrumut. În mod obisnuit, creditorii, guverne, organisme financiare internationale etc, trimit experti în tara debitoare pentru a verifica la fata locului oportunutatea creditelor solicitate, eficienta scontata de pe urma utilizarii acestora, capacitatea de rambursare a sumelor împrumutate, modul de folosire a sumelor acordate s.a.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de catre: a) întreprinderi furnizoare; b) banci si alte institutii financiare (credite bancare); c) guverne (credite guvernamentale); d) organisme financiare internationale (credite financiare);
e) rentieri si alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
Întreprinderile furnizoare, bancile si alte institutii financiare acorda credite pe baze bilaterale; guvernele acorda asistenta publica bilaterala, iar organismele financiare internationale acorda asistenta publica pe baze multilaterale.
Asistenta publica bilaterala se acorda de catre guverneletarilor dezvoltate, grupate in cadrul Comitetului de Asistenta pentru Dezvoltare pentru tarile membre ale O.C.D.E.; guvernele unor tari exportatoare de petrol, mambre ale O.P.E.C. etc. Asistenta bilaterala îmbraca forma ajutoarelor în natura sau in bani, a asistentei tehnice si militare sau a împrumuturilor în conditii privilegiate. Împrumuturile guvenamentale sunt, de regula, împrumuturi legate, acordate tarilor beneficiare pentru achizitionarea anumitor produse de pe pietele tarilor creditoare. Într-o serie de tari dezvoltate, guvernele garanteaza sau asigura creditele pentru exportul de marfuri catre tarile in curs de dezvoltare, prin intermediul unor institutii specializate.
Printre organismele financiare internationale, care acorda asistenta publica multilaterala, se numara:
Banca Nationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D), denumita si Banca Mondiala, înfiintata în 1944, care are sarcina sa mobilizeze resurse de pe piata capitalurilor de împrumut si sa le puna la dispozitia tarilor in curs de dezvoltare pentru finantarea agriculturii, energiei si transporturilor, industriei si a altor obiective; Asociaia Internationala pentru Dezvoltare (A.D.I.), înfiintata în 1960 pentru acordarea de credite preferentiale; Corporatia Financiara Internationala (C.F.I.), înfiintata în 1956 în scopul de a acorda sprijin întreprinderilor private din tarile în curs de dezvoltare. A.D.I. si C.F.I. fac parte din sistemul Bancii Mondiale;
Organismele financiare regionale: Banca Interamericana de Dezvoltare înfiintata în 1959; Banca Africana de Dezvoltare (1963); Banca Asiatica de Dezvoltare (1966); Banca de Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (înfiintata în 1991);
Organismele financiare ale Comunitatii Economice Europene: Fondul European de Dezvoltare (creat în 1957) si Banca Europeana de Investitii (înfiintata în 1958);
Organismele financiare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc: Banca Internationala de Cooperare Economica (înfiintata în 1963) si Banca Internationala de Investitii (înfiintata în 1970).
Din punct de vdere al beneficiarului de credite externe, în calitate de împrumutat pot sa apara: întreprinderi private; banci; guverne, unitati administrativ-teritoriale, întreprinderi de stat si alte institutii de drept public.
În cazul împrumuturilor acordate pe caze bilaterale, de catre tarile dezvoltate, aprobarea acestora este uneori însotita de conditii economice, politice sau militare. Astfel, sumele acordate pentru finantarea unor programe economice pot fi utilizate de catre beneficiarii acestora numai pentru obiectivele agreate de tarile creditoare, chiardaca acestea nu au un caracter prioritar ori nu asigura dezvoltarea echilibrata a tarii debitoare. Acceptarea unor asemenea conditii nu face decat sa mareasca dependenta tarilor beneficiare fata de cele creditoare. Daca cu banii împrumutati tarile în curs de dezvoltare pot sa-si finanteze numai industria extractiva, iar nu si industria prelucratoare ori numai dezvoltarea agriculturii si a întreprinderilor producatoare de bunuri de consum, aceste tari vor fi obligate sa-si valorifice bogatiile naturale sub forma de materii prime ori semifabricate, iar nu si de produse finite. Or, produsele manufactuarate încorporeaza o cantitate mai mare de munca decat semifabricatele ori produsele primare si asigura o mai buna valorificare la export. Pentru produsele industriale necesare economiei acestor tari, ele raman pe mai departe tributare strainatatii.
Creditorii pretind, adesea, ca tarile beneficiare de împrumuturi externe sa utilizeze sumele respective pentru procurari de echipamente si alte produse industrilae din tarile lor ori sa le transporte cu navele aflate sub pavilionul tarii lor. Nu rare sunt cazurile cand acordarea de împrumuturi externe este conditionata de obtinerea de catre marile trusturi si concerne din tara creditoare a unor concesii în tara debitoare, de angajamentul beneficiarilor de împrumut de a livra produsele (minereuri, combustibili sau alte materii prime), obtinute cu ajutorul creditelor externe, agentilor economici din tarile creditoare la preturi avantajoase.
Conditiile de natura politica, impuse la acordarea unor împrumuturi, vizeaza sprijinirea politicii interne si externe a guvernului tarii creditoare, a actiunilor si initiativelor acestuia pe plan international, de catre guvernul tarii beneficiare, respectarea drepturilor omului, instaurarea democratiei etc. uneori guvernul tarii creditoare poate ajunge la o imixtiune fatisa in treburile interne ale tarii beneficiare de împrumut. Alteori, acordarea unor împrumuturi este conditionaata de aderarea tarii beneficiare la anumite aliante militare, de creare de baze militare straine pe teritoriul acesteia, de participarea la anumite actiuni militare, de cumparare de armament din tara creditoare etc.
Este evident ca numai atunci cand împrumuturile externe, acordate de tarile dezvoltate tarilor in curs de dezvoltare, sunt lipsite de orice conditii care le-ar putea afecta independenta lor politica si economica si suveranitatea nationala, acestea pot contribui la pogresul lor economic si social, la înlaturarea decalajelor mari care le separa de tarile industrializate.
Indicatorii privind datoria publica externa.
Notiunea de datorie externa este mai larga decat aceea de datorie publica externa si are mai multe sensuri:
datoria externa bruta în sens larg, care cuprinde sumele de bani si alte valori pe care rezidentii unei tari, persoane fizice si juridice, le datoreaza strainatatii la un moment dat. Aceasta interpretare exhaustiva, cuprinde sumele dtorate de stat, unitatii administrativ-teritorilae si alte entitati de drept public, întreprinderi private si alte organizatii, precum si de persoane fizice unor organisme internationale, guverne, banci si altor institutii publice straine, unor banci private, firme si altor creditori, precum si unor persoane fizice rezidente in strainatate. Datoriile la care ne referim provin din împrumuturi de tot felul,achizitii de bunuri, executari de lucrari si prestari servicii pe credit, investitii directe de capital, îndeplinirea altor obligatii derivand din contracte sau diverse reglementari. Aceasta interpretate care vizeaza toate obligatiile banesti fata de strainatate, indiferent daca au caracter public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenta sau nu a unei garantii, desi corecta, ea nu are aplicabilitate practica, deoarece este extrem de dificila inventarierea tuturor obligatiilor fata de strainatate si, în plus, nu toate acestea sunt exprimate valoric, nu toate au termene precise de achitare sau au termene fie prea scurte, fie prea lungi;
datorie externa bruta în sens restrans, care cuprinde obligatiile banesti fata de strainatate, cu urmatoarele exceptii: – creditele pe termen scurt (sub un an), deoarece acestea constituie operatii financiare curente, indispensabile desfasurarii activitatii economice externe; – investitiile straine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de lichidare; – ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenta publica bi – si multilaterala; – împrumuturile externe cu o perioada de gratie de 10 – 15 ani sau mai mare; împumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau alte reprezentante ale acestora în conditii mai avantajoase decat cele practicate pe piata mondiala; – creditele contractate de persoane fizice su juridice negarantate de autoritatile publice competente.
datoria externa în interpretarea Bancii Mondiale si a celorlalte institutii din sistemul sau care cuprinde: sumele datorate unor creditori publice si privati, in valuta, bunuri sau servicii cu o perioada de rambursare mai mare de un an; sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publica. În aceasta interpretare, datoria externa nu cuprinde datoria persoanelor private catre strainatate negarantata de autoritatile publice; datoria din tranzactiile ci Fondul Monetar International; datoria care poate fi achitata, la optiunea debitorului, în moneda tarii sale; sumele datorate unor creditori rezidenti în strainatate, pentru care nu au fost stabilite termene de plata.
Datoria externa si componentele sale
hdfg
Din punct de vedere al debitorului
Din punct de vedere
al creditorului
*Structura datoriei externe privita dupa termen, debitor si creditor (reprodusa dupa Banca Mondiala 1996)
datoria externa neta, care cuprinde diferenta dintre activele publice si private ale rezidentilor unei tari în strainatate (disponibilitati valutare, împrumuturi acordate, investitii directe, titluri, diverse alte creante si valori) si activele detinute de rezidenti straini în tara considerata (împrumuturi primite de la guverne, agentii guvernamentale si alte entitati publice, credite primite de la banci private, organisme financiare si alti creditori, investitii de capital, titluri, disponibilitati valutare si alte valori apartinand unor persoane publice sau private straine). Adesea, în datoria externa neta se include numai creantele lichide sau usor realizabile fata de strainatate, celelalte creante care nu pot fi mobilizate excluzandu-se din calcul.
Indicatorul datoriei externe nete se foloseste în cazul tarilor care apar, in dubla ipostaza: de creditoare si de debitoare fata de strainatate. În timp, în raportul dintre creantele si angajamentele externe ale unei tari pot sa intervina asemenea mutatii încat acestea din creditor mondial (per sold) sa devina debitor mondial sau invers. Acesta este, spre exemplu, cazul S.U.A., care pana in 1984 erau primul creditor al lumii, iar din anul urmator au devenit cel mai mare debitor net al lumii; cu toate acestea ele raman, dupa Japonia, cel de-al doilea creditor mondial. În plus, ele au o situatie privilegiata, deoarece s-au împrumutat aproape exclusiv în dolari, ceea ce le fereste de riscul penuriei de devizie, la care sunt expuse tarile în curs de dezvoltare importatoare de capital.
Cuantumul datoriei externe difera, evident, în functie de modul în care se determina, bruto sau neto, si de sensul atribuit acestei notiuni de cel care o foloseste.
În legatura cu datoria externa a unei tari, se folosesc diversi indicatori care reflecta gradul de îndatorare fata de strainatate, precum si efortul valutar pe care aceasta îl reclama. Astfel, gradul de îndatorare a unei țari fața de strainatate se exprima cu ajutorul marimii absoluta a datoriei externe, al marimii medii al datoriei externe respective pe un locuitor, al raportului dintre datoria externa si produsul intern brut si al raportului dintre datoria externa si încasarile din exportul de bunuri si servicii.
Indicatorul datoriei externe totale arata suma datorata strainatatii la un moment dat, fara vreo legatura a acesteia cu potentialul financiar – valutar al tarii debitoare si cu esalonarea în timp a rambursarii acesteia. Acest indicator se determina prin transformarea valutelor în care a fost exprimata datoria externa intr-o valuta de larga circulatie internationala.
În anul 1996, spre exemplu, datoria externa a tarilor în curs de dezvoltare debitoare per sold se cifra la 2 148,2 mld de dolari S.U.A.
Indicatorul datoriei externe medii pe un locuitor se determina prin împartirea datoriei externe totale, exprimata intr-o valuta de o larga circulatie internationala, la numarul populatiei si serveste la efectuarea de comparatii în timp pe plan national si international.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externa si produsul intern brut arata cat din produsul intern brut al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acelei datorii. Acest indicator are o valoare teoretica, deoarece datoria se ramburseaza, de regula, în mod esalonat, iar produsul intern brut al unui an numai o parte poate fi utilizata pentru onorarea angajamentelor fata de strainatate.
În anul 1996, datoria externa a tarilor în curs de dezvoltare debitoare pe sold echivala cu 34,5% din produsul intern brut al acestora.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externa si exporturile de bunuri si servicii arata în cat timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria unei tari fata de strainatate pe seama valutei încasate din vanzarile de bunuri si prestarile de servicii peste granita. Si acest indicator are o valoare teoretica, deoarece niciodata nu se foloseste întreaga valuta dobandita pe aceasta cale în scopul restituirii împrumuturilor externe, ci numai o parte din acesta, cealalta parte – mai consistenta- fiind destinata achitarii importurilor de bunuri si servicii, platii dobanzilor si comisionelor aferente datoriei, precum si efectuarii altor cheltuieli.
Gradul de îndatorare a tarii fata de exterior trebuie completat cu efortul financiar – valutar reclamat de datoria externa, care indica povara respectivei datorii în anul considerat.
Efortul financiar-valutar generat de datoria externa este indicat de serviciul datoriei externe, care include rambursarea ratelor împrumuturilor externe (denumite si rate de capital), exigibile in anul considerat, precum si plata dobanzilor, comisioanelor si a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile în acelasi an.
Povara datoriei externe se determina cu ajutorul mai multor indicatori: raportul dintre serviciul datoriei externe si exportul de bunuri si servicii; raportul dintre serviciul datoriei externe si produsul intern brut si raportul dintre dobanda aferenta datoriei externe si exporturi.
În anul 1996, spre exemplu, serviciul datoriei externe al tarilor în curs de dezvoltare debitoare per sold s-a cifrat la 237,4 mld dolari. În acelasi an, serviciul datoriei externe a reprezentat 19,4% din totalul exporturilor de bunuri si servicii. Cu cat rambursarile de împrumuturi, dobanzile si comisioanele aferente acestora absorb o mai mare parte din încasarile din exporturi, cu atat mai încordata va fi balanta de plati externe a unei tari debitoare fata de strainatate.
Cu cat mai mare este efortul valutar reclamat de datoria externa, cu atat mai mici vor fi resursele valutare ale unei tari ramase pentru plata importurilor destinate dezvoltarii economice si socilae a unei tari si aprovizionarii acesteia cu bunuri de consum absolut indispensabile.
Potrivit metodologiei Bancii Mondiale, tarile in curs de dezvoltare debitoare sunt clasificate in functie de doua criterii:
marimea venitului (produsului intern brut) ce revine in medie pe un locuitor, în dolari S.U.A.
de gradul de îndatorare a tarii considerate fata de strainatate.
În functie de marimea venitului, tarile se împart în: a) tari cu un venit mic si tari cu un venit mediu. Sunt considerate ca avand un venit mic tarile cu un produs intern brut mediu pe locuitor de 725 de dolari S.U.A. sau mai mic, iar tari cu un venit mediu, cele cu un produs intern brut cuprins între 726 si 8 955 de dolari. Tarile din acest din urma grup se subîmpart întari cu un venit mediu: a) transa inferioara, care include pe cele cu un produs intern brut de 726 – 2 896 de dolari si b) transa superioara 2 896 – 8 955 de dolari.
Tarile cu un produs intern brut de 8 956 de dolari si peste sunt considerate ca avand venituri ridicate.
În functie de gradul de îndatorare fata de strainatate, tarile se grupeaza în: tari puternic îndatorate; tari moderat îndatorate si tari putin îndatorate. Gradul de îndatorare se masoara cu ajutorul urmatorilor indicatori:
raportul dintre datoria externa si exporturi;
raportul dintre datoria externa si produsul intern brut;
raportul dintre serviciul datoriei externe si exporturi;
raportul dintre dobanzile aferente datoriei externe si exporturi.
Separat de indicatorul care are la baza valoarea nominala a serviciului datoriei externe, se mai calculeaza raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si exporturi, precum si raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si produsul intern brut.
Potrivit metodologiei Bancii Mondiale, gruparea tarilor în functie de gradul di îndatorare a acestora se face pe baza acestora din urma doi indicatori.
Astfel, sunt considerate ca fiind puternic îndatorate tarile cu un venit mic si cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si exporturile de bunuri si servicii este de peste 220% sau cele la care raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si produsul intern brut este mai mare de 80%.
Sunt considerate ca fiind moderat indatorate tarile cu un venit mic si cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externesi exporturi este mai de 220%, dar mai mare de 132%, sau cele la care raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si produsul intern brut este mai mica de 80%, dar mai mare de 48%.
Sunt considerate ca fiind putin indatorate tarile cu un venit mic si cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si exporturi este mai mic de 132%, iar raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si produsul intern brut este mai mic de 48%.
3.2 Factorii care au dus la cresterea datoriei publice externe
a tarilor in curs de dezvoltare
Datoria publica a tarilor in curs de dezvoltare s-a format treptat în perioada postbelica, si cu deosebire în anii ’70 – ’80.
Dupa prabusirea sistemului colonial, ca urmare a revolutiilor de eliberare nationala, pe harta lumii au aparut numeroase state care se caracterizau printr-o slaba dezvoltare economica si sociala: o economie predominant agrara, cu un pronuntat caracter natural; o industrie rudimentara, profilata mai cu seama pe extractia de minereuri si pe prelucrarea materiilor prime agricole; o participare redusa la productia mondiala si la schimburile comerciale internationale, o speranta de viata la nasterea scurta, o rata înalta a mortalitatii generale si infantile, un grad ridicat al analfabetismului, subnutritie etc.
Pentru înlaturarea decalajelor mari care le separau de tarile dezvoltate, tinerele state aveau o singura cale de urmat, si anume aceea a dezvoltarii economice si sociale. Cum însa nu dispuneau de resurse financiar-valutare proprii, de mana de lucru calificata, de cadre de conducere cu experienta tehnica si manageriala, acestea au fost nevoite sa solicite asistenta publica bi si multilaterala, sa atraga capitaluri straine, sa contracteze împrumuturi la banci, la furnizori si la alti creditori.
În anii ’50-’60, gradul de indatorare a tarilor în curs de dezvoltare fata de strainatate crescuse, dar fara ca acesta sa fi fost însotit de rezultate economice si sociale notabile. Qn aceste conditii exista pericolul ca decalajele care le separau de tarile industrializate sa se adanceasca, in loc sa se reduca. De aceea, se punea cu tot mai mare acuitate problema intensificarii transferului de resurse catre tarile in curs de dezvoltare.
Datorie externe a tarilor in curs de dezvoltare se ridica, la sfarsitul anului ’70, la circa 46 miliarde de dolari si provenea în proportie de 70% din surse publice. Principalele tari creditoare erau S.U.A., tarile de vest-europene si Japonia.
În anii ’70, datoria externa a tatilor in curs de dezvoltare a cunoscut o crestere accelerata, ajungand la finele anului 1980, la 315 miliarde de dolari. O data cu sporirea volumului datoriei, s-au produs mutatii importante si in structura acesteia: a crescut ponderea datoriei din resurse private (de la 30% la 53%) si s-a redus în mod corespunor ponderea datoriei din resurse publice.
Cresterea de aproape 7 ori a datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare, in decursul celui de-al optulea deceniu al secolului nostru, a fost in mare masura provocata de criza energetica. Cele doua majorari de preturi ale petrolului brut, din 1973 si 1979-1980, au dezechilibrat mai mult balantele de plati externe ale tarilor in curs de dezvoltare importatoare de combustibili. În plus, aceste tari au suportat si o bina parte din costul suplimentar al titeiului importat de tarile dezvoltate pe care acestea au transferat-o, prin majorarea preturilor produselor manufacturate, asupra tarilor in curs de dezvoltare importatoare de asemenea produse.
Pentru a putea face fata cheltuielilor suplimentare determinate de scumpirea titeiului si a produselor manufacturate, tarile în curs de dezvoltare au contractat importante împrumuturi la banci private din tarile industrilaizate, la alte institutii financiare si la organisme internationale, deoarece resursele lor proprii si ajutoarele nerambursabile primite din strainatate erau insuficiente. Apel la imprumuturi externe, în anii ’70, au facut nu numai tarile in curs de dezvoltare importatoare de combustibili, dar si o serie de tari exportatoare de petrol (Algeria, Nigeria, Iran, Irak, Indonezia, Venezuela), precum si tari mai mari exportatoare de produse manufacturate (Brazilia , Argentina, Coreea de Sud, Israel, Portugalia, Iugoslavia ș.a.).
În ciuda sporirii masive a datoriei lor externe, tarile în curs de dezvoltare privite în ansamblu nu au realizat o crestere economica importanta, deoarece au folosit împrumuturile contractate cu precadere pentru acoperirea deficitului balantei lor comerciale, iar nu pentru dezvoltarea economica propriu-zisã.
Din sumele încasate de tarile mari exportatoare de petrol, o parte a fost cheltuita de acestea pentru nevoi proprii si pentru efectuarea de investitii în strainatate; o alta parte a servit la crearea unor fonduri de ajutorare a tarilor in curs de dezvoltare importatoare de combustibil, iar alta a fost depusa spre pastrare si fructificare la diverse banci în strainatate. Aflate in posesia unor importante disponibilitati în dolari, provenind din tarile mari exportatoare de petrol, precum si din propriile lor resurse, bancile private au acordat împrumuturi solicitantilor din țarile dezviltate, din țarile socialiste si, nu în ultima instanta, celor din țarile în curs de dezvoltare.
Desi înrt-un ritm ceva mai lent ca în deceniul precedent, datoria publica externa totala a tarilor importatoare de capital a continuat sa creasca în anii ’80, ajungand, la finele anului 1990, la 1 413 mld de dolari, din care 82,9% din total reprezentau împrumuturi pe termen lung si 17,1% pe termen scurt.
Aceasta evolutie a datoriei externe reflecta, de fapt, doua tendinte diametral opuse: pe de o parte, cresterea lentaa a transferurilor nete de resurse financiare publice (sub forma finantarii publice multilaterale pentru dezvoltare si a ajutorului public bilateral pentru dezvoltare), iar pe de alta, scaderea treptata a transferurilor nete de resurse financiare private (sub forma împrumuturilor de la bancile private si a creditelor pentru export) de la tarile dezvoltate catre tarile în curs de dezvoltare si apoi la aparitia de transferuri negative de resurse (de la tarile în curs de dezvoltare catre tarile dezvoltate). Aceasta deoarece, începand de prin anul 1982, bancile private nu au mai acordat noi împrumuturi decat în cazuri rare, în schimb ele au continuat sa încaseze dobanzile aferente împrumuturilor anterior acordate si ratele împrumuturilor ajunse la scadenta.
Pentru ilustrare, aratam ca, în anii 1980-1981, transferul net de resurse financiare, publice si private, catre tarile in curs de dezvoltare era pozitiv si se ridica la 36-37 miliarde de dolari anual; în 1982 acesta se redusese la circa 10 miliarde, iar în 1983 ajunsese aproape la zero; din anul 1984 transferul net devine negativ si s-a mentinut astfel pana in 1989; din 1990 si pana in 1997 a fost din nou pozitiv.
Aparitia de transferuri nete negative constituie un fenomen normal la tarile în care, dupa ce au apelat o perioada de timp la credite externe pentru scopuri productive, urmeaza sa le restituie din rezultatele obtinute de pe urma acestora. Transferurile nete negative de resurse financiare, înregistrate cu începere din 1984, reflecta fenomene negative, care împieteaza asupra dezvoltarii tarilor în cauza.
În conditiile crizei economice mondiale si ale climatului economic international nefavorabil din anii ’70 si ’80, si tarile din centrul si estul Europei – Iuoslavia, Polonia, Ungaria, România ș.a – au acumulat importante datorii fata de strainatate.
minus
egal cu
plus egal
cu
minus minus
egal cu
egal cu
*Fluxuri de resurse nete agregate si transferuri nete (pe termen lung) catre tarile în curs de dezvoltare (reprodusa dupa Banca Mondiala 1996.
În conditiile scumpirii creditelor externe, ale instabilitatii preturilor externe, ale fluctuatiilor necontrolate ale cursurilor valutare, ale înaspririi conditiilor impuse de organismele financiare internationale la acordarea de împrumuturi, România nu a mai apelat la noi împrumuturi pe piata externa, iar în aprilie 1989 s-a interzis organelor de stat, unitatilor de stat, cooperatiste si obstesti, precum si unitatilor bancare sa contractezecredite în strainatate. Totodata, s-au luat masuri pentru onorarea angajamentelor asumate fata de creditorii externi si lichidarea înainte de termen a datoriei externe a tarii. Din 1975 si pana in martie 1989 România a platit circa 21 miliarde de dolari, din care dobanzile au reprezentat 7 miliarde.
Criza datoriei externe a tarilor în curs de dezvoltare.
În derularea contractelor de împrumut s-a ajuns la un moment dat în care debitorii nu mai erau în masura sa-si indeplineasca obligatiile asumate fata de creditori, iar acestia din urma nu dispuneau de mijloace necesare care sa le asigure recuperarea creantelor si încasarea dobanzilor aferente. S-a ajuns la o stare de criza a datoriei externe nu datorita marimii absolute a acesteia, ci din cauza imposibilitatii în care se aflau numeroase tari in curs de dezvoltare de a face fata serviciului datoriei lor externe. În anii ’80, aproximativ jumatate din tarile în curs de dezvoltare importatoare de capital au solicitat, o data sau de mai multe ori, reesalonarea datoriilor ajunse la scadenta.
Criza datoriei externe este rezultatul unor acumulari cantitative provocate de factori exogeni si endogeni. Un prim factor îl constituie majorarile succesive ale pretului titeiului, din 1973 si 1979-1980, care au contribuit la cresterea datoriei externe a tarilor importatoare de combustibil. Întrucat o buna parte din resursele financiare externe împrumutate de aceste tari au servit la acoperirea deficitului lor comercial, cresterea datoriei externe nu a dus în mod necesar la dezvoltarea economica a tarilor respective, la sporirea productiei lor industriale si nici la majorarea corespunzatoare a exportului. Reducerea la jumatate a pretului petrolului, in perioada 1982-1987, nu a dus, asa cum era de asteptat, la redresarea situatiei financiar-valutare a tarilor in curs de dezvoltare importatoare de combustibili. Acasta, deoarece avantajele ieftinirii titeiului au fost anihilate de reducerea preturilor la produsele primare, care constituie principalele lor marfuri de export, ca si de majorarea preturilor la produsele manufacturate pe care acestea le importa.
Un alt factor exogen, care a contribuit la criza datoriei externe a tarilot în curs de dezvoltare, l-a constituit nivelul ridicat al dobanzilor percepute la creditele externe. Este suficient de aratat ca, pana în 1977, rata medie anuala a dobanzii practicata de banci se situa sub 8% pe an; dupa 1978 aceasta începe sa creasca, situandu-se între 10% si 19% (iar în Franta si Italia a atins niveluri si mai ridicate) în perioada 1979-1984, dupa care descreste treptat pana la 7%-8%; spre sfarsitul anilor ’80 asistam, în unele tari, la o noua majorare a ratei dobanzilor la creditele contractate în strainatate. În conditiile în care preturile produselor primare pe piata externa, în anii ’80, au manifestat tendinta de reducere, rata reala a dobanzii în unii ani s-a situat mult peste nivelul celei nominale.
Întrucat o buna parte din împrumuturile contractateerau purtatoare de dobanzi variabile, pe masura ce rata acestora crestea, cresteau si sumele datorate cu acest titlu de catre tarile debitoare. Ca urmare, pentru a putea achita dobanzile si ratele scadente, tarile în curs de dezvoltare erau silite sa contracteze noi si noi împrumuturi. Cu alte cuvinte, o parte apreciabila din datoria externa a tarilor respective este urmarea directa a politicii creditelor scumpe promovate de tarile dezvoltate.
Asadar, dobanzile percepute la împrumuturile acordate tarilor în curs de dezvoltare au atins, spre sfarsitul anilor ’70 si în prima jumatate a anilor ’80 , niveluri neobisnuit de ridicate.
În anii 1990-1996, evolutia dobanzilor bancare a fost sinuoasa, fara însa sa mai înregistreze niveluri atat de ridicate ca în perioada 1978-1984.
Un alt factor care a contribuit la declansarea crizei datoriei externe l-a constituit politica bugetara expansionista a S.U.A.. Cresterea cheltuielilor publice ale Statelor Unite ale Americi, ca urmare a cursei înarmarilor si a altor cauze, într-un ritm mai rapid decat acela al veniturilor publice, a atras dupa sine înregistrarea de importante deficite bugetare. Pentru finantarea acestora, statul a contractat noi si noi împrumuturi, unele la intern, altele în strainatate. Pentru a procura sume mari de bani de care avea nevoie, aceasta a majorat rata dobanzii, ceea ce a actionat ca un magnet, atragand importante capitaluri disponibile, mai ales în tarile vest-europene si în Japonia. Pentru a opri hemoragia de capital, tarile respective, la randul lor, au majorat rata dobanzii pe pietele interne. Pe masura cresterii de resurse financiare în S.U.A. dolarul s-a întarit, deoarece plasamentele pe piata americana erau mai bine remunerate decât în alte tari dezvoltate.
Asadar, politica bugetara expansionista a S.U.A a sanctionat de doua ori tarile in curs de dezvoltare: o data prin practicarea unor dobanzi excesiv de ridicate, ceea ce a dus la scumpirea creditelor externe, si în celelalte tari creditoare, iar a doua oara prin aprecierea nejustificata a dolarului, in raport cu alte monede, ceea ce a dus la cresterea poverii datoriei externe exprimate în dolari. Numeroase tari în curs de dezvoltare au fost penalizate prin politica financiar-monetara americana în virtutea faptului ca trei patrimi din împrumuturile bancare internationale au fost eliberate în dolari. În perioadele de crestere a ratei dobanzilor si de aprecierea a dolarului, aceste tari si-au vazut majorata, de la o zi la alta, povara datoriei externe, fara putinta de aparare. Ulterior, avantajele rezultate pentru tarile debitoare din reducerea nivelului dobanzilor si din scaderea cursului dolarului au fost anihilate de efectele modificarilor de preturi pe piata externa.
La declansarea crizei datoriei externe au contribuit si greselile savarșite de unele țari în curs de dezvoltare în orientarea politici lor economice si financiar-valutare. Este vorba de utilizarea, în anumite cazuri, a resurselor împrumutate pentru: finantarea unor importante obiective cu caracter neproductiv ori a deficitelor bugetare; – realizarea unor obiective economice cu o eficienta economica scazuta, care nu asigurau rambursarea împrumuturilor externe si plata dobanzilor si comisioanelor aferente; – achizitionarea de armament din import. În alte cazuri, lipsa unui control valutar corespunzator a permis scoaterea din tara a unor importante sume de bani în valuta si depunerea lor în conturi personale la banci din strainatate.
Bancile private poarta si ele raspunderea pentru criza datoriei externe. Aceasta, deoarece, în perioada de crestere rapida a ofertei de resurse de pe piata capitalurilor de împrumut, determinata de majorarea pretului petrolului brut, bancile respective au acordat adesea credite fara discernamant: pentru obiective productive, ca si pentru infrastructura; pentru import de echipamente industriale, ca si pentru achizitii de armament; pentru acoperirea deficitului balantei comerciale, ca si pentru finantarea deficitului bugetar. Folosirea neproductiva sau cu eficienta economica scazuta a împrumuturilor a facut imposibila, în numeroase cazuri, rambursarea la termen a ratelor scadente si achitarea dobanzilor aferente.
Faptul ca factorii exogeni au jucat un rol hotarâtor în declansarea crizei datoriei externe a tarilor în curs de dezvoltare, iar contextul international a oferit un cadru prielnic actiunii factorilor endogeni, a imprimat problemei datoriei externe un pronuntat caracter politic. Daca tarile în curs de dezvoltare îndatorate nu pot fi facute responsabile de criza energetica, de criza economica mondiala, de fluctuatiile preturilor externe, de instabilitatea sistemului monetar international, de politica dobanzilor ridicate sau de politica bugetara expansionista a unor tari dezvoltate, ele nu pot fi obligate sa suporte consecintele acestora, materializate, între altele, în povara datoriei externe.
Criza datoriei externe constituie o problema politica nu numai pentru faptul ca ea isi are originea în sistemul actual al relatiilor economice internationale, dar si pentru ca efectele sale afecteaza grav stabilitatea tarilor debitoare, deregleaza economia mondiala în ansamblu, ameninta pacea si securitatea internationala.
Strategia solutionarii crizei datoriei externe.
Înca de la izbucnirea crizei datoriei externe, bancile creditoare au stabilit o pozitie comuna cu Fondul Monetar International cu privire la modul de solutionare, a crereilor tarilor debitoare, ajunse în stare de incapacitate de plata, de reesalonare a platilor scadente. Pentru fiecare caz în parte s-au organizat discutii în cadrul Clubului de la Paris, la care au participat principalele banci creditoare si reprezentantii tarii debitoare. Discutiile s-au referit exclusiv la împrumuturile acordate sau garantate de organisme guvernamentale ale tarii creditoare; împrumuturile private negarantate si creditele pe termen scurt s-au discutat separat de catre partile interesate. Dupa convenirea liniilor generale ale acordului de reamintire a datoriei, s-a trecut la încheierea de acorduri bilaterale cu fiecare creditor în parte.
Reesalonarea a fost conceputa ca o masura exceptionala constand în amanarea, pe timp de cativa ani, a unei parti din datoria exigibila în anul considerat; cealalta parte a datoriei exigibile si dobanzile în totalitate au ramas în sarcina debitorului si nu au fost supuse reesalonarii. Cu prilejul negocierii împrumuturilor, bancile au acceptat reesalonarea partiala a datoriei exigibile, pe termene scurte si cu conditia majorarii ratei dobanzii peste nivelul prevazut în contractul initial. În plus, tarile care se confruntau cu dificultati financiar-valutare au fost obligate sa întocmeasca programe de masuri vizand redresarea, intr-un anumit termen, a situatiei si reluarea normala a platilor catre strainatate.
Programele respective urmareau reducrea cheltuielilor tarii debitoare cu caracter de investitii si de consum si disponibilizare, pe aceasta cale, a resurselor necesare reducerii deficitului în valuta: – stimularea exportului si limitarea importului pe calea devalorizarii monedei nationale; – majorarea ratei dobanzii si limitarea creditului bancar. Maurile aratate nu au dat rezultate scontate, dovedindu-se contra indicate. Astfel, reducrea cheltuielilor de investitii si limitarea drastica a importurilor au dus la diminuarea productiei, în unele cazuri, stagnarea sau încetinirea ritmului de crestere a acesteia, în altele: au dus la cresterea somajului si la diminuarea veniturilor populatiei. Efecte negative asupra conditiilor de trai ale populatiei au avut si masurile de reducere a cheltuielilor bugetare cu caracter social. Devalorizarea monedei nationale a dus la scumpirea importului incompresibil, ceea ce a generat fenomene inflationiste. Masurile îndreptate spre stimularea exportului nu au produs efecte scontate, între altele si din cauza accentuarii protectionismului de catre tarile dezvoltate. Dupa aplicarea programelor de masuri s-a înregistrat o oarecare îmbunatatire a soldului balantelor comerciale ale tarilor în curs de dezvoltare debitoare, dar aceasta nu atat pe seama cresterii exporturilor, cat mai ales pe calea reducerii importurilor. Or, aceasta evolutie nu a facut decat sa limiteze si mai mult posibilitatile de dezvoltare economica a tarilor respective, în loc sa le stimuleze.
Conditiile severe impuse de bancile creditoare la reesalonarea datoriei se explica prin faptul ca acestea considreau ca dificultatile tarilor debitoare se datoreaza unei lipse temporare de lichiditati care va disparea dupa o scurta perioada de amanare a platilor, ca urmare a masurilor de ajustare stabilite de autoritati.
Cu toate masurile luate de tarile în curs de dezvoltare debitoare, acestea nu si-au putut redresa situatia economica si financiar-valutara. În aceste conditii, în 1985 s-a reconsiderat strategia initiala a solutionarii datoriei externe. Noua orientare a acestei strategii prevedea adoptarea de politici globale de ajustare macroeconomica si structurala în tarile în curs de dezvoltare; acordarea de noi împrumuturi tarilor respective de catre bancile comerciale; atribuirea unui rol sporit al Bancii Mondiale si a altor banci de dezvoltare, în sensul acordarii unui volum de credite mai mare si mai eficace pentru restructurari economice. În anii care au urmat, bancile comerciale au dat dovada de mai multa suplețe în relatiile cu tarile în curs de dezvoltare ajunse în stare de încetare de plati: au acceptat reesalonari pe perioade mai lungi, au redus comisioanele percepute si marjele de intermediere etc. Cu toate acestea, volumul total al datoriei externe al țarilor în curs de dezvoltare a continuat sa creasca (de la 918 mld dolari în 1985 la 1135 mld dolari în 1989), iar partile cu titlu de rambursari si dobanzi sa reprezinte un important transfer de resurse financiare catre tarile creditoare. Ritmul mediu annual de crestere a datoriei externe a tarilor în curs de dezvoltare a continuat sa devanseze pe acela al cresterii economice. Toate acestea demonstreaza ca strategia solutionarii crizei datoriei externe, conceputa de bancile creditoare si de organismele financciare internationale, a fost neadecvata si de aceea nu a dat rezultate scontate.
Nereusita strategiei, a programelor justate din anii ’80 s-a datorat faptului ca ele au fost îndreptate împotriva simptomelor crizei, în loc ca ea sa se ocupe de cauzele profunde ale acesteia. Strategia în cauza pornea de la aprecierea eronata potrivit careia criza datoriei externe ar fi fost promovata exclusiv de orientare gresita a politicii interne ale tarilor în curs de dezvoltare si nu de factorii pe care pe care aceasta nu-I poate influenta. Desi criza datoriei externe este o criza a dezvoltarii, strategia internationala nu a subordonat problema rambursarii împrumuturilor si platii dobanzilor obiectivului central al politicii tarilor debitoare – dezvoltarea economica si sociala a acestora. Pornind de la o premisa eronata, strategia respectiva prevedea masuri numai pentru tarile debitoare pe care le considera vinovate de producerea crizei. Tarile creditoare nu participau la suportarea costului reajustarii, nu renuntau la datoriile în suferinta si nici la dobanzile aferente, nu-si asumau sarcini concrete de acordare de noi împrumuturi tarilor în curs de dezvoltare sau de facilitare a accesului produselor acestor tari pe pietele lor. Cat priveste institutiile financiare internationale, acestea nu au acceptat reesalonarea datoriilor scadente si, în plus, au lasat în întregime riscul valutar în seama tarilor debitoare, ceea ce le creeaza dificultati financiare suplimentare.
Întrucat fenomenul insolvabilitatii a capatat dimensiuni alarmante, bancile private, guvernele tarilor creditoare si institutiile financiare internationale au imaginat noi solutii pentru asanarea bilanturilor bancilor creditoare, încasarea creantelor si a dobanzilor aferente.
Printre acestea, se numara:
transformarea datoriei în suferinta fata de bancile creditoare în participatii ale acestora la capitalul diferitelor societati producatoare de bunuri primare sau manufacturate de pe teritoriul tarii debitoare;
înlocuirea creantelor neonorate la termen cu titluri care sa garanteze bancilor creditoare dreptul de participare la veniturile realizate din exporturile de marfuri ale tarilor debitoare;
crearea unei institutii internationale avand drept obiectiv achizitionarea de la banci a creantelor în suferinta la un pret mai mic decat cel real. Pentru plata creantelor, institutia respectiva ar urma sa emita înscrisuri pe termen lung, purtatoare de dobanda, pe care sa le amortizeze pe seama resurselor recuperate de la tarile debitoare;
valorificarea creantelor bancare în suferinta sa se realizeze prin intermediul pietei, prin vanzare propriu-zisa contra numerar; prin înlocuirea lor cu hartii de valoare; prin rascumparare de catre tara debitoare, la un pret redus;
capitalizarea dobanzilor, adica transformarea dobanzilor neonorate în împrumuturi purtatoare de dobanzi, dupa expirarea unei perioade de gratie;
construirea unei case de asigurare, care sa preia asupra sa riscul nerambursarii împrumuturilor acordate.
Tinand seama de persistenta si de implicatiile crizei datoriei externe, ca si de hotararea cu care țarile în curs de dezvoltare reclamau solutionarea problemelor cu care se confruntau, bancile creditoare au început sa prezinte debitorilor lor, cu prilijul negocierii conditiilor de reamenajare a datoriei, solutii “la alegere”, “optionale”.
Aceste solutii merg pe linia recuperarii în cat mai mare masura a datoriilor restante, a încasarii integrale a dobanzilor aferente, a obtinerii de garantii suplimentare din partea debitorilor, a acordarii de noi împrumuturi, conditionat de realizarea programelor de ajustare.
Solutiile la care ne-am referit si care reflecta interesele bancilor private, ale tarilor creditoare si ale institutiilor financiare internationale, nu satisfac cerintele tarilor în curs de dezvoltare puternic afectate de criza datoriei externe, nu duc la solutionarea globala a problemei datoriei externe.
Reprezentantii tarilor în curs de dezvoltare au aratat, în repetate randuri, ca problema datoriei externe nu este numai de ordin economic sau financiar, ci o problema politica internationala, a carei solutionare nu mai sufera amanare. De aceea, nu o data au cerut ca guvernele tarilor debitoare, guvernele tarilor creditoare, bancile si institutiile financiare internationale sa actioneze fara întarziere pentru gasirea celor mai potrivite solutii de reglementare a problemei datoriei externe, fara de care nu se pot concepe înlaturarea dezechilibrelor economiei mondiale, accelerarea cresterii si dezvoltarii economice si sociale.
De asemenea, acestia au solicitat adoptarea unei noi strategii politice bazate pe împartirea raspunderii si cooperarea tuturor partilor interesate, care sa tina seama de nivelul de dezvoltare al fiecarei tari si de masura în care ea poate face fata serviciului datoriei externe. În acest sens, s-a propus anularea datoriilor pentru tarile cele mai slab dezvoltate si reducerea, în diferite proportii, a datoriilor celorlalte tari în curs de dezvoltare, în functie de venitul lor national pe locuitor; reesalonarea datoriei curente pe 15-20 de ani si limitarea cuantumului serviciului acestei datorii la 10% din veniturile anuale realizate de tarile debitoare din export.
Țarile în curs de dezvoltare au aratat, nu o data, ca pentru solutionarea problemei datoriei externe nu este suficienta reesalonarea datoriilor restante ale tarilor care se confrunta cu greutati financiare deosebite si ca se impune cu necesitate luarea de masuri pentru solutionarea globala a acestei probleme. Este vorba de transformarea împrumuturilor acordate tarilor maislab dezvoltate în ajutoare nerambursabile, precum si reducerea datoriilor celorlalte tari în curs de dezvoltare în functie de valoarea la care acestea coteaza pe piata secundara a capitalurilor de împrumut; diminuarea sensibila a dobanzilor percepute de banci si institutiile financiare internationale la împrumuturile acordate tarilor în curs de dezvoltare; prelungirea termenelor de rambursare si a perioadei de gratie; plafonarea serviciului datoriei externe la un anumit procent din veniturile anuale din exporturile de marfuri ale tarilor debitoare; stavilirea transferului invers de resurse financiare de la tarile în curs de dezvoltare la cele dezvoltate si reluarea fluxurilor financiare normale de catre acestea din urma; revizuirea conditiilor în care institutiile financiare internationale acorda împrumuturi pentru redresare si dezvoltare; reducerea obstacolelor tarifare si netarifare care împiedica penetratia produselor tarilor în curs de dezvoltare pe pietele tarilor capitaliste dezvoltate, majorarea preturilor la produsele de baza si stabilizarea cursurilor valutare; adoptarea unui mecanism de împartire a riscului valutar între bancile creditoare si institutiile financiare internationale, pe de o parte, si tarile debitoare, pe de alta parte; democratizarea centrelor de decizie în relatiile financiar-valutare internationale, instaurarea unei noi ordini economice internationale.
Fata de rezultatele slabe obtinute de numeroase tari în curs de dezvoltare pe linia redresarii lor economice si financiare, tarile puternic industrializate au facut noi propuneri pentru solutionarea crizei datoriei externe. Aceste propuneri vizau noi formule de reducere a datoriei externe, de diminuare a serviciului datoriei externe, de rascumparare de catre statele creditoare a datoriei neonorate la scadenta la cursul pietei secundare, de garantare a datoriei restructurate de catre guvernele statelor debitoare etc.
Țarile industrializate creditoare au convenit sa aplice untratament diferntiat tarilor debitoare, atunci cand acestea solicita reamenajarea datoriei lor externe, în functie de dezvoltarea lor economica si de gradul de îndatorare fata de strainatate.
Astfel, tarile cele mai sarace si cele mai îndatorate beneficiaza de tratamentul cel mai avantajos, cunoscut sub denumirea de “Conditiile de la Toronto îmbunatatite”, care ofera posibilitatea reducerii datoriei. țarilor cu venituri medii, transa inferioara puternic îndatorate, li se aplica “Conditiile de la Houston”, iar celorlalte tari debitoare – conditiile standard ale Clubului de la Paris.
În urma relaxarii conditiilor de restructurare a datoriei externe, acceptate de tarile creditoare, o serie de tari în curs de dezvoltare debitoare a încheiat acorduri cu bancile creditoare, care au permis reducerea volumului datoriei externe si/sau reducerea serviciului datoriei externe, rescadențarea datoriei ramase, iar în unele cazuri, obtinerea de noi împrumuturi.
Asemenea acorduri au încheiat: Mexic, Filipine, Costa Rica si Venezuela (în 1990); Uruguay (1991); Filipine si Nigeria ( 1992); Argentina si Iordania (1993); Brazilia si Republica Dominicana (1994); Ecuador (1995); Panama si Peru (1996). În baza acordurilor încheiate, reduceri ale datoriei lor externe în sume mai importante au obtinut: Mexic (20,6 mld. dolari S.U.A.), Argentina (18,8 mld), Brazilia (4 mld), Nigeria (3,3 mld), Venezuela (3,2 mld), Ecuador ( 2,6 mld), Peru (2,2 mld), etc. De reduceri ale serviciului datoriei externe au beneficiat: Mexic (22,4 mld de dolari), Venezuela (10,3 mld), Filipine (2,6 mld), Nigeria ( 2 mld), Argentina (12,2 mld), Brazilia (4 mld), Peru (2 mld), Ecuador ( 1,9 mld), etc. Noi împrumuturi au obtinut: Mexic (4,4 mld de dolari), Venezuela (6,1 mld), Brazilia (4 mld), Uruguay (0,4 mld), Filipine (0,5 mld).
Cuantumul datoriei restructurate a celor 13 țari mentionate, prin acordurile încheiate în intervalul 1990 – 1996, s-a cifrat la 177 mld. de dolari.
Asadar, în urma încheierii acordurilor de restructurare a datoriei externe din perioada 1990 –1996, s-au obtinut unele rezultate pozitive, constand în reducerea cuantumului datoriei externe a unor tari, prin anulare de catre creditori, prin transformarea creantelor bancare în participatii la societati comerciale ori prin rascumparare la cursul pietei secundare de catre debitori; s-au mai obtinut reducerea serviciului datoriei externe, prelungirea termenelor de rambursare ori contractarea de noi împrumuturi. Cu toate acestea, nu se poate spune ca problema datoriei externe a tarilor debitoare a fost solutionata; exista înca nu putine tari în curs de dezvoltare si în tranzitie care fac cu greu fata poverii datoriei externe. De aceea, se impun, în continuare, eforturi sustinute din partea creditoarilor, a institutiilor financiare internationale, ca si a debitorilor, pentru solutionarea globala a acestei probleme.
Capitolul IV: Trezoreria Finantelor Publice
4.1 Finantarea deficitului bugetului de stat
Notiunea de trezorerie se utilizeaza în mai multe sensuri, dar pentru noi, în finantele publice, o socotim a fi institutia statului care are rolul si se ocupa cu administrarea, gestionarea si pastrarea fondurilor publice.
Trezoreria este “fata monetara” a finantelor publice, în timp ce bugetul este fata financiara a administratiei statului sau organelor sale locale. În tara noastra, institutia “Trezoreria statului” s-a înfiintat prin H.G.nr 78/15.02.1992 si functioneaza conform cu prevederile Ordonantei Guvernului nr. 66/24.08.1966 republicata în Monitorul Oficial nr.32/28.08.1998.
Trezoreria statului este o institutie financiara publica cu obiective, sarcini si operatiuni specifice încasarilor si platilor, în lei si în valuta, care, dupa caz, privesc:
veniturile si cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale de stat, bugetelor locale si bugetelor institutiilor publice;
veniturile si cheltuielile fondurilor speciale, care se constituie si se utilizeaza potrivit reglementarilor în vigoare;
veniturile si cheltuielile institutiilor publice care potrivit reglementarilor legale se administreaza in regim extrabugetar;
datoria publica interna si externa, inclusiv evidenta si plata serviciului datoriei publice interne si externe;
alte venituri si cheltuieli ale sectorului public, reglementate prin dispozitii legale, inclusiv drepturile de încasat si obligatiile de plata ale statului, la baza carora stau acorduri si conventii guvernamentale.
Functiile trezoreriei sunt legate, pe de o parte, de traditia existenta de-a lungul timpului în diverse tari, si pe de alta parte de modernizarea si extinderea lor în zona finantelor publice. Astfel sunt recunoscute doua grupuri de functii: functiile traditionale si finctiile contemporane.
Functiile traditionale sunt recunoscute din vechime practicate în toate statele cu trezorerii publice, îmbracand “haina” de casier si bancher al statului:
functia de casier al statului care include executia ordonata încasarilor si platilor efectuate de administratia de stat sau locala si de catre corespondentii sai (institutii publice, întreprinderi publice, fonduri speciale, emisiunea bonurilor de tezaur etc.);
functia de bancher sau de banca a statului. Intrucat trezoreria vehiculeaza o “masa: baneasca importanta, o poate folosi pe termene scurte si foarte scurte si în alte scopuri decât pentru sistemul bugetar, ca de pilda: în calitate de banca de depozit pentru acoperirea unor deficite bugetare temporare, a unor datorii publice, emițand certificate de depozit, bonuri de tezaur etc; în calitate de banca de afaceri acordand împrumuturi pe termen scurt întreprinzatorilor publice, plasamente financiare etc.
Functiile contemporane – acestea sunt functii noi sau complementare celor traditionale. Sunt contemporane în dezvoltarea pietei monetare, alaturi de cea a capitalurilor; ele se împletesc într-o anumita masura – functia de mentinere a echilibrului monedei prin controlul efectuat asupra intrarilor si iesirilor de devize straine pe care îl face împreuna cu BNR; functia de regularizare a economiei prin care statul, prin intermediul trezoreriei si a altor institutii publice, intervine asupra emisiunii de împrumuturi publice, marimii taxei de scont, drepturilor statului ca actionar etc.
Contul general al Trezorerieistatului functioneaza la Banca Nationala a României, iar soldul activ se formeaza din disponibilitatile trezoreriei centrale din Ministerul Finantelor si din disponibilitatile trezoreriei din cadrul serviciilor publice descentralizate ale Ministerului Finantelor.
Soldul contului general al trezoreriei statului se cuprinde in bilantul Bancii Nationale a României.
Disponibilitatile aflate în contul general al Trezoreriei statului pot fi utilizate în urmatoarea ordine:
acoperirea temporara a deficitului curent al bugetului statului;
acoperirea temporara a golurilor de casa înregistrate de bugetele locale;
acoperirea temporara a deficitului curent al bugetului asigurarilor sociale de stat si a deficitelor temporale ale bugetelor fondurilor speciale;
efectuarea de plasamente financiare pe termen scurt, prin Banca Nationala a României – care actioneaza ca agent al statului;
împrumuturi pe termen mediu si lung pentru finantarea si refinantarea deficitelor anuale ale bugetului de stat.
Pentru disponibilitatile din contul general al Trezoreriei statului pentru care exista obligatia bonificarii de dobanzi, precum si pentru plasamentele financiare pe termen scurt, efectuate de Banca Nationala a României, trezoreria plateste, respectiv încaseaza dobanzile corespunzatoare.
Asa cum s-a aratat, pe langa functia de casier public, trezoreria are misiunea de a asigura echilibrul dintre licjhiditatile provenite din încasarile de venituri ale statului si platile exigibile.
Soldul bugetar cunoaste doua abordari complementare, exprimand diferit aceeias realitate:
în prima abordare, în optica circuitului trezoreriei, soldul care trebuie sa fie finantat, exprimat în moneda nationala, este acela al miscarii fondurilor statului care rezulta din operatiile de executie ale legii bugetare ce afecteaza direct lichiditatea trezoreriei, adica diferenta dintre cheltuielile si încasarile bugetare care se regleaza în bacnote, cecuri, viramente bancare sau moneda straina;
in cea de-a doua abordare, este definit soldul executiei bugetare, ceea ce se finanteaza prin orice mijloace, prin care depozitele corespondentilor sunt doar unul dintre ele. Aceasta abordare ofera posibilitatea de întelegere si operationalizare a finantarii deficitelor de trezorerie.
Conceptele cu care se opereaza în aplicarea celei de-a doua abordari, sunt:
Distinctia între sistemele executiei bugetare: de gestiune si de exercitiu. Astfel, pentru trezorerie, notiunea care intereseaza nu este aceea a exercitiului bugetar, ci aceea operationala a gestiunii pe o perioada stricta de un an. Astfel, executarea operaevazute în legea anuala a bugetului depaseste perioada stricta a unui an, evidentiindu-se operatiuni de trezorerie efectuate în contul anului pentru care s-au autorizat veniturile si cheltuielile. Contabilitatea unui exercitiu comporta operatiuni autorizate printr-o singura lege a bugetului, si anume a anului “n”, însa executata în cursul a trei ani consecutivi, “n-1”, “n” si “n+1”.
Efectul de profit: neconcordanta ritmurilor de miscare a veniturilor, pe de o parte, si de efectuare a cheltuielilor, pe de alta parte. Pentru punerea de acord a acestor ritmuri intervine atoria publica. Pentru limitarea costului acesteia, trezoreria are interesul de a reduce la minimum îndatorarea marginala în timp si de a prevedea amploarea sarcinilor maxime pe care urmeaza sa le suporte, precum si momentul în care aceste sarcini vor fi suportate de catre trezorerie.
Pentru aceasta trebuie analizate fluctuatiile în timp, în cursul anului bugetar, ale încasarii veniturilor si ale efetuarii cheltuielilor, care genereaza iregularitati si dezechilibre de-a lungul anului respectiv.
Impactul amortismentelor imprumuturilor deja contractate. În timp ce statul se confrunta cu problema finantarii noilor deficite, el trebuie sa ramburseze împrumuturi anterioare, ajunse la scadente. Daca plata dobanzii aferente datoriei publice constituie o cheltuiala bugetara, care influenteaza direct determinarea soldului bugetar executor, lipsa de resurse în raport cu cheltuielile aprobate genereaza o nevoi de finantare, pentru care statul organizeaza colectarea de alte resurse.
Confruntandu-se deseori cu situatia de gol de resurse, trezoreria apeleaza la împrumuturi. Odata stabilita nevoia de finantare a deficitului, se apeleaza la instrumentele adaptate, care sa poata fi utilizate intr-o maniera compatibila cu orientarile politicii financiare. Categoriile de instrumente folosite se grupeaza în termeni reali în: instrumente nenegociabile si instrumente negociabile.
Instrumentele nenegociabile. Pe langa depozitele corespondentilor trezoreriei, din aceasta categorie fac parte:
Bonurile de trezorerie garantate. Acestea sunt la purtator, au o scadenta unica (3, 5, 7 ani); rata dobanzii este garantata, fiind de regula, fixa; pot dispune de facilitati fiscale. Au o utilizare traditionala, în prezent este restransa, fiind plasate, în tarile occidentale, întreprinzatorilor particulari, micilor comercianti, artizanilor etc. Acest instrument este înlocuit cu noi instrumente mai mult flexibile, oferind subscriitorilor posibilitatea de reînnoire la rata dobanzii la piata.
Fondurile particulare, rezultate din depozitele deschise particularilor, folosite în unele tari occidentale, din motive de garantare suplimentara a securitatii acestora.
Finanțãrile de la Banca Centralã. Trezoreria poate apela la “ajutoare” de la Banca Centrala sub forma împrumuturilor remunerate sau nu. Asemenea ajutoare sunt reclamate deseori de impactul cursului de schimb valutar asupra soldului bugetar.
Instrumentele negociabile. Din aceasta categorie fac parte:
Emisiunea de bonuri de trezorerie în contul curent. Trezoreria emite pe piata monetara efecte pe termen scurt în contul curent, conform procedurilor de adjudecare la care participa bancile si marile institutii financiare, care fac oferte de subscriere, indicand volumul si ratele de dobanda propuse.
Împrumuturi obligatare pe piata financiara. Acestea constau în realizarea unor operatii cu caracter exceptional, bazate pe reglementari speciale, pentru emisiuni si plasamente de titluri de stat, denunmite obligatiuni, pe termene medii si lungi. În prezent, statele fac eforturi pentru modernizarea politicii emisiunilor de titluri de stat.
Împrumuturile externe. Acestea csunt folosite mai ales în perioadele de criza, de refacere si constructie economica; sunt contractate, în general, pe termene lungi, fiind destinate investitiilor. Rambursare lor este legata de obtinerea de excedente ale resurselor în perioadele de expansiune si crestere economica ca rezultat al efectelor utilizarii acestor împrumuturi. Daca asemenea efecte pozitive nu se produc, cresterea datoriei externe reprezinta o componenta importanta a dobanzii ulterioare a bugetului, cand statul trebuie sa gaseasca solutii de rambursare, de reamenajare a platilor în contul datoriei externe. Apelul la alte împrumuturi pentru refinantarea datoriei genereaza fenomenul consolidarii datoriei publice.
Restrictii ale gestiunii finantarii deficitului bugetar
A. Limitarea sarcinii datoriei publice. Sarcina datoriei publice cuprinde dobanzile, care au cunoscut o crestere importanta. Astfel, dobanzile devin o frana în calea descresterii deficitelor bugetare.
Modalitatile de limitare a sarcinii datoriei publice pot fi: cresterea numarului de corespondenti (deponenti) cu conturi la trezorerie si îmbunatatirea remunerarii acestora; apelarea la modalitati active si eficiente de finantare a deficitelor (împrumuturi cu dobanzi mai mici); modificarea proportiilor îmntre bonutrile emise cu dobanzi sau discounturi retinute anticipat si bonurile cu dobanzi platibile la scadenta, cu respectarea ecartului temporal între nivelurile rate dobanzii adoptate.
B. Respectarea restrictiilor politicii monetare, prin: limitarea creatiei monetare generate de trezorerie, care, oricum, este plafonata annual definita de autoritatea monetara. Principalul instrument de creatie monetara al trezoreriei este format din depozitele unor corespondenti, adica activele întreprinderilor si particularilor, care pot proveni din reglarea platilor între trezorerie si agenti economici, fie din reglarea platilor între agentii economici care îsi afecteaza în acest scop depozitele.
Daca trezoreria nu beneficiaza de asemenea depozite, ea trebuie sa solicite bancilor sa creeze în contul sau mijloace de plata necesare pentru a putea efectua cheltuielile. Calea folosita în acest caz este aceea a imprumuturilor. Un asemenea împrumut are trasaturile celui acordat de un agent comercial, care nu trebuie sa genereze cresterea masei monetare, cu exceptia cazului în care agentul respectiv utilizeaza împrumutul pentru a putea pune în circulatie noi mijloace de plata între agentii economici. Or, împrumutul acordat trezoreriei de catre sistemul bancar este introdus în circuitul platilor, prin intermediul cheltuielilor publice.
C. Evitarea efectelor de evictie pe pietele de capitaluri. Este important de stiut, din punctul de vedere al trezoreriei, daca, prin dimensiunea si mijloacele de interventie, statul nu poate obtura accesul pe piata al celorlalti emitenti de titluri, privandu-I astfel de o resursa importanta si utila. Efectul de evictie se refera la partea statului pe piata obligatara, respectiv pe piata noilor emisiuni. Acest efect poate degenera fluxurile financiarea economice, provocand irelevanta ratei dobanzii. Asemenea efect trebuie corelat cu scadrea reala a resurselor bugetare, generate de cresterea sarcinii datoriei publice sau de emisiunile anterioare de titluri.
4.2 Gestiunea datoriei publice
Gestiunea datoriei publice cuprinde ansamblul operatiunilor efectuate de catre statul debitor, contribuind la îndeplinirea obligatiilor înscrise în contractele de înprumut sau asumate prin lege.
Pe de o parte, este necesara o gestiune corecta a datoriei pentru linistea furnizorilor de fonduri, iar pe de alta parte, pentru asigurarea de avantaje statului în cautarea de resurse pe piata capitalului de împrumut.
Gestiunea sanatoasa consta în asigurarea compatibilitatii între obiectivele macroeconomice ale cresterii si ale deficitului curent care rezulta, pe de o parte, si volumul si conditiile aporturilor de capitaluri disponibile, destinate atat asigurarii serviciului datoriei deja subscrise, pe de alta parte. În practica, se considera ca acasta restrictie limiteaza volumul noilor împrumuturi exterioare în anumite transe, în functie de durata si de rata dobanzii, precum si ca, în consecinta, ajusteaza variabilele economice pertinente (în ultima analiza, rata de crestere a PIB).
Obiectivele gestiunii datoriei publice sunt: crearea unei structuri a gestiunii; utilizarea judicioasa a fondurilor împrumutate; plata regulata a sumelor scadente; informatia completa asupra situatiei debitorului; elaborarea unor politici de îndatorare.
Capacitatea debitorului de a asigura serviciul datoriei se bazeaza pe: posibilitatea tarii debitoare de a renunta la o suma din PIB si din economisire, echivalenta serviciului datoriei cat si pe posibilitatea de a schimba aceasta economie contra devize (aceasta fiind legta de comertul exterior al tarii debitoare).
Actiunile circumscrise gestiunii datoriei publice cuprind:
1) Crearea unei structuri institutionale a gestiunii. Deoarece obiectivele sunt fixate, mijloacele pentu a le atinge nepermitand existenta solutiilor alternative originale, structurile gestiunii datoriei nu sunt independente, ele avand numai o relativa autonomie în raport cu administratia centrala. Pot exista doua tipuri alternative de organizare a gestiunii datoriei.
Prima alternativa cantoneaza gestiunea datoriei în sanul administratiei centrale, la un departament sau o directie din cadrul Ministerului Finantelor, de functionare ale acestuia fiind înscrise în bugetul ministerului. Aceasta directie participa, în general, la negiocieri de împrunmut, însa ea nu are competenta de a angaja statul, aceasta ramanand la esalonul ministerial.
A doua alternativa considera gestiunea datoriei realizata de un organism autonom, avand propriul buget de functionare si propriile resurse (venituri alocate), administrarea acestora facandu-se dupa principiile unor institutii financiare de tip privat.
Perin calitatile sale, este evident ca o structura capabila sa asigure o gestiune eficace a datoriei publice trebuie sa se bazeze pe autonomie si sa dispuna de un ansamblu de mijloace suficiente. Corolarul autonomiei va fi responsabilitatea acestei organizari în fata organelor de control asupra gestiunii care se concentreaza în aceseali maini, ceea ce în administratie este normal separat, adica, ordonantarea cheltuielilor si plata lor, capacitatea de angajare a statului si plata datoriei sale.
În cazul organizarii autonome, remunerarea personalului si celelalte cheltuieli s-ar putea corela cu rezultate obtinute în gestiunea datoriei si cu fondurile puse la dispozitia organismului: eficacitatea gestiunii se masoara prin resursele financiare captate, prin castigurile din cursul de schimb, prin evitarea diobanzilor de întarziere.
2) Utilizarea fondurilor acordate. Este vorba de a utiliza mobilizarea corecta a finantariilor acordate, problema utilizarii fondurilor punandu-se atat la nivelul de proiecte, cat si la nivelul gestiunii datoriei propriu-zise.
La nivelul proiectelor si în perspectiva unei strategii sau a unei politici de îndatorare, se pune problema pertinentei recurgerii la împrumut.
Din punct de vedere al gestiunii datoriei publice propriu-zise, ofertele de finantare sunt studiate în special în functie de costul împrumutului si de rentabilitatea asteptata a proiectului.
Din punct de vedere al echilibrului economico-financiar al tarii, veniturile generate de proiect (public sau privat) vor trebui sa fie cel putin echivalente împrumuturilor angajate pentru proiect, daca nu, mai mari.
La nivelul datoriei, utilizarea împrumuturilor este prima sarcina a compartimentului gestiunii datoriei publice: un împrumut fiind acordat, fondurile fac obiectul deblocajelor (trageri, utilizari, varsaminte) pe masura avansarii realizarii proiectului. În prealabil însa, procedurile de concretizare a împrumuturilor trebuie sa fie îndeplinite, exceptand cazurile cand fondurile nu ar putea fi mobilizate.
3) Rambursarea. Aceasta desemneaza plata dobanzilor si amortizarea principalelor scadente convenite. Rambursarea, se stabileste luand în considerare: puterea de a rambursa, adica de a dispune de resursele necesare, nu numai în moneda nationala, dar si în alte devixze; alegerea momentelor rambursarii; stapanirea procedurilor si a circuitelor de reglare si de miscare a fondurilor internationale, în scopul efectuarii platilor la timpul necesar, nici prea devreme, pentru a nu imobiliza fara profit trezoreria disponibila, nici prea tarziu, pentru a nu plati dobanzi de întarziere.
Interesul de a cunoaste cat mai bine momentul cand sa se ramburseze este evident: nu numai pentru a evita penalitatile sau alte cheltuieli care pot atinge foarte rapid valori ridicate, avand în vedere volumul de împrumuturi puse în joc, dar si pentru realizarea unei imagini de bun platitor, adica de bun debitor, creditorii fiind sensibili la respectarea scadentelor. În aceste conditii, furnizorii de fonduri vor avea o atitudine binevoitoare la solicitarea unor noi împrumuturi, garantand astfel capacitatea de îndatorare a tarii si chiar acordand srijinul unor avantaje financiare debitorului bun platnic.
Mijlocul pentru a asigura un astfel de serviciu consta în a prevedea, pe lânga perioadele de prelucrare a documentelor necesare, mijloacele si înregistrarile bugetare corespunzatoare scadentelor împrumuturilor statului si apoi de a fi asigurate de catre beneficiarii de împrumuturi, provizioane regulat constituite, astfel încat prin aceasta sã se angajeze, daca va fi cazul, capacitatea de garant al statului.
4) Evidenta îndatorãrii. Aceasta cuprinde în primul rând actiunile de stabilire a situatiei si clasificarilor datoriei publice sub diverse forme si în diversele sale expresii (volume, amortismente, scadente, surse de finanțare etc). În al doilea rând, este vorba de a raspunde, pe baza acestor situatii si a acestor statistici, de starea prezenta si de evolutia trecuta si viitoare a datoriei.
5) Actiunile îndatorãrii. Pentru ca sa-si gaseasca justificare informatia asamblata trebuie sa permita, începand cu cel mai simplu referat, reflexia asupra îndatorarii; reflexia asupra politicii (strategiei de îndatorare si a marilor sale probleme, si anume: cum se administreaza datoria publica; cresterea acesteia; cum se amortizeaza scadentele pentru a se evita dificultatile de trezorerie .
Dificultatile de rambursare pot fi evidentiate intr-un scadentar previzional general, ele fiind consecinta aglomerarii scadentelor pe o perioada scurta de timp. Prevederea anticipata a acestor dificultati este necesara în vederea operationalizarii unor mijloace de actiune specifice ca: constituirea provizioanelor, mobilizarea extrabugetara de fonduri dela institutiile financiare; “descoperirea de trezorerie” în evidenta Bancii Centrale; rambursarile anticipate; raportarea scadentelor; consolidarea sau renegociarea anumitor elemente ale datoriei.
Eliminarea acestor dificultați (puncte fierbinti), pe lânga faptul ca suprimã problemele de trezorerie, are ca efect restaurarea capacitații de îndatorare. Reparația scadențelor în timp (pe an si în interiorul fiecãrui an) acționeaza asupra determinarii importantei si a eșalonãrii operațiunilor ce vor fi realizate.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Imprumuturile DE Stat (ID: 134632)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.