Imprumuturi Publice

Drept

Imprumuturi Publice

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

CARACTERIZARE GENERALĂ A ÎMPRUMUTURILOR PUBLICE CA RESURSĂ FINANCIARA PUBLICĂ

1.1. Trăsăturile caracteristice ale împrumuturilor publice

1.2. Elementele tehnice ale împrumuturilor publice

1.3. Cauzele folosirii împrumuturilor de stat interne

CAPITOLUL 2

ANALIZA DINAMICII ÎMPRUMUTURILOE PUBLICE LA CARE A APELAT ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2000-2014

2.1. Cauze ale contractării de împrumuturi publice în România

2.2. Forme și elemente specifice care caracterizează împrumuturile de stat contractate de România în perioada de referință

2.3. Efecte generate de folosirea împrumuturilor de stat ca resursă financiară

CAPITOLUL 3

ANALIZA DINAMICII ÎMPRUMUTURILOR PUBLICE CONTRACTATE DE STATE ALE UNIUNII EUROPENE ÎN PERIOADA 2000-2014

3.1. Cercetare asupra tendințelor de folosire a împrumuturilor ca resurse financiare publice în state ale Uniunii Europene

3.2. Analiza comparativă a nivelului împrumuturilor în țările Uniunii Europene

3.3. Analiza comparativă a nivelului împrumuturilor contractate de statul român față de statele Uniunii Europene

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Împrumuturile de stat reprezintă un mijloc de îndatorare a statului față de creditorii interni și externi. Statele apelează la împrumuturi fie din necesități de trezorerie, fie din necesități bugetare. Bugetul anual al statului este opera de activitate a legislativului.

În legea bugetului de stat anual, parlamentul aprobă sinteza bugetului de stat pe venituri, cheltuielile, deficitul și sursele de finanțare. Actualitatea studierii temei date rezidă din faptul că, în prezent, în țara noastră, împrumuturile au un caracter cronic, de asemenea, și numeroase țări europene confruntându- se cu problema împrumuturilor publice.

Statele contemporane, pentru a putea avea un grad de acoperire promptă a nevoilor sociale, apelează la surse de finanțare extraordinare (împrumuturi), fie că acestea sunt interne, fie că sunt externe.

Scopul studiului constă în determinarea esenței împrumuturilor publice, precum și a rolului acestora în formarea bugetelor statelor contemporane, a avantajelor și dezavantajelor acestor împrumuturi în diferite state europene, precum și în țara noastră.

CAPITOLUL 1

CARACTERIZARE GENERALĂ A ÎMPRUMUTURILOR PUBLICE CA RESURSĂ FINANCIARA PUBLICĂ

1.1 Trăsăturile caracteristice ale împrumuturilor publice

Pe masura evolutiei lor si sub constrângerea a numeroase necesitati economico-sociale, statele si-au asumat sarcini si atributii din ce in ce mai ample si complexe, care au generat o crestere apreciabila a volumului resurselor banesti necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice impuse de realizarea acestor sarcini si atributii.

In acest context, veniturile ordinare (obtinute de stat din impozite si taxe, precum si cele de la intreprinderile si proprietatile sale) au devenit insuficiente in raport cu necesitatile curente de resurse banesti ale statelor. Astfel, a aparut un deficit bugetar, a carui acoperire a impus apelul statelor la alte resurse. Pe acest fond, in cadrul cuprinzator al creditului, s-a conturat creditul public, prin intermediul caruia statele au inceput sa-si procure complementul de resurse de care au nevoie.
Ca forma specifica a creditului, creditul public reprezinta expresia ansamblului operatiilor prin care statul isi procura o parte din resursele publice necesare acoperirii cheltuielilor publice, in conditiile platii de dobânzi si acordarii altor avantaje in favoarea subscriitorilor, precum si ale unei rambursari viitoare.

In definitia de mai sus, statul nu este reprezentat ca un subiect singular, ci trebuie inteles in pluralitatea determinarilor sale, fiind personificat prin intermediul guvernului, regiilor publice autonome, intreprinderilor sau institutiilor publice, consiliilor locale. Bazat pe increderea in solvabilitatea statului, creditul public se angajeaza prin doua forme distincte, respectiv:

pe calea contractării directe de catre stat (si asimilatele acestuia) a imprumuturilor ce urmeaza a fi angajate de la persoanele fizice sau/si juridice, dispuse sa ofere o parte din mijloacele lor banesti disponibile temporar;

prin intermediul unor institutii specializate – banci, case de economii, case de asigurari sociale, case de pensii, societati de asigurari si reasigurari etc. – care colecteaza o parte din disponibilitatile banesti de pe piata si le pun la dispozitia statului (si asimilatelor sale) pe o perioada de timp determinata si in conditii expres precizate.

Intr-o economie, in afara de autoritatile publice – centrale si locale – apel la resurse de imprumut mai fac intreprinderile private, publice si mixte, organizatiile cooperatiste, anumite categorii ale populatiei, pentru:

asigurarea desfasurarii normale a activitatii lor (credite pe termen scurt);

efectuarea unor investitii (credite pe termen mediu si lung);

satisfacerea unor nevoi ale populatiei (credite de consum).

Prin urmare, cererea de credit – public si privat – este formata din solicitarile autoritatilor publice, unitatilor economice, populatiei, iar oferta de resurse de imprumut este alcatuita din capitalurile si rezervele libere ale bancilor si altor institutii financiare, veniturile rentierilor, economiile banesti ale populatiei.

Având aceleasi surse de formare, creditul public intra in competitie cu creditul privat, resursele banesti temporar disponibile fiind puse la dispozitia acelor solicitanti care accepta conditiile de acordare a creditului, respectiv garantii, termene de rambursare, rate ale dobânzii s.a.

In continuare, vom incerca sa identificam asemanarile si deosebirile intre creditul public si creditul privat.

In general, creditul este rezultatul unui act de incredere si presupune schimbul a doua prestatii disociate in timp. Creditorul acorda debitorului sau bunuri sau mijloace de plata, in schimbul promisiunii acestuia de a-i plati bunurile respective sau de a-i rambursa banii imprumutati, la care se adauga o dobânda, spre a remunera timpul care se scurge pâna la scadenta si riscul pe care creditorul si-l asuma in acea perioada de timp.

Creditul privat a aparut si s-a dezvoltat in cadrul economiei de schimb, pe fondul multiplicarii relatiilor reciproce dintre solicitantii si ofertantii de marfuri. El se practica sub urmatoarele forme:

o creditul comercial, care are ca obiect marfurile tranzactionate;

o creditul bancar, al carui obiect este reprezentat de dreptul de folosinta temporara a unei sume de bani, creditor fiind o institutie specializata, denumita banca.

In strânsa legatura cu creditul bancar a aparut si s-a dezvoltat piata capitalului banesc de imprumut, pe care se manifesta atât cererea de credit privat, cât si cererea de credit public.

Oferta comuna de resurse de imprumut si caracterul limitat al resurselor care formeaza aceasta oferta de capital determina, asa cum am precizat anterior, aparitia unei competitii intre creditul privat si cel public.

De asemenea, intre creditul public si cel bancar mai exista si alte asemanari, cum sunt:

o angajarea resurselor necesare pe baze contractuale;

o plata de dobânzi in favoarea creditorilor;

o folosirea temporara a resurselor angajate si rambursarea la scadenta a acestora.

Alaturi de aceste asemanari, intre creditul public si cel privat exista si deosebiri semnificative.

Prima deosebire se refera la sursa de plata a dobânzii. Astfel, in cazul creditului bancar, capitalul imprumutat, prin valorificare, genereaza obtinerea profitului. Din acest profit, unitatile economice debitoare cedeaza bancii o anumita parte, sub forma dobânzii, ca pret pentru creditul angajat.

Aceasta realitate, specifica creditului bancar, a creat iluzia ca orice suma de bani acordata cu titlu de imprumut este capabila sa produca dobânda. Ca atare, in practica s-a generalizat perceperea de dobânzi si la imprumuturile utilizate in scopuri neproductive, angajate sub forma creditelor de consum (specifice populatiei si in mare masura, autoritatilor publice).

Resursele procurate pe calea creditului public si utilizate pentru finantarea functionarii serviciilor publice, a cheltuielilor militare, pentru mentinerea ordinii publice, plata de dobânzi pentru datoria publica efectiva si pentru rambursarea celei scadente, apar ca mijloace de plata si nu in calitate de capital. De aceea, rambursarea la scadenta a acestor resurse, care se consuma fara a se reproduce, precum si plata dobânzilor aferente se efectueaza pe seama veniturilor bugetare.

De la aceasta regula exista unele exceptii. Astfel când creditul public se utilizeaza pentru finantarea unor lucrari ample in domeniul infrastructurii sau pentru crearea si dezvoltarea de activitati productive, dobânda se suporta din valoarea nou creata in urma utilizarii imprumuturilor respective.

O alta deosebire intre creditul public si cel privat se refera la inscrisurile care certifica creantele generate de raporturile de creditare. Astfel, autoritatile publice emit efecte publice sau titluri de credit public, care atesta calitatea de subscriitori a detinatorilor si certifica dreptul acestora la o anumita dobânda, un anumit câstig sau atât la o dobânda, cât si la un câstig. Societatile de capital care doresc sa obtina resursele banesti de care au nevoie pot sa emita actiuni, obligatiuni, bilete la ordin, trate, cecuri si alte inscrisuri de credit privat (efecte comerciale).

Atât efectele publice, cât si efectele comerciale sunt hârtii de valoare care nu au o valoare proprie, intrinseca si difera din punct de vedere al acoperirii lor. Astfel, efectele comerciale sunt reprezentante ale unei valori exprese, data de capitalul real concretizat in active fixe, materii prime s.a., care s-au cumparat cu banii primiti de la detinatorii titlurilor respective. Aceste hârtii de valoare deoarece circula independent de capitalul real pe care il reprezinta (adica se cumpara, se vând si se gajeaza), formeaza capitalul fictiv sau iluzoriu.

Figura nr. 1. Instrumentele datoriei publice guvernamentale interne (2007)

Sursa : Ministerul Economiei și Finanțelor (www.mfinante.ro)

Figura nr. 2. Instrumentele datoriei publice guvernamentale interne (2006)

Efectele publice sunt, de regula, nenominative si pot fi negociate, având o circulatie proprie, ca si când ar avea o valoare intrinseca. Deoarece resursele obtinute de autoritatile publice pe baza lor sunt utilizate, in mare masura, pentru acoperirea unor cheltuieli de natura consumului definitiv, efectele publice nu certifica drepturi asupra unui capital real, capabil sa produca valoare adaugata. Cu toate acestea, ele asigura detinatorului lor dreptul de a primi o dobânda din partea statului, care se suporta din resursele bugetare. prin urmare, efectele publice formeaza dublu capital fictiv.

Sub raport juridic, creditul public este expresia unei intelegeri intervenite intre o persoana fizica sau juridica, pe de o parte, si stat, pe de alta parte, prin care prima consimte sa puna la dispozitia statului o suma de bani, sub forma de imprumut, pe o perioada determinata, iar statul se angajeaza sa o restituie la termenul stabilit si sa achite dobânda si alte costuri aferente.

Având in vedere cele mentionate anterior, rezulta ca imprumutului de stat ii sunt caracteristice urmatoarele trasaturi:

1. are caracter contractual, fiind expresia acordului de vointa al partilor;

2. are caracter rambursabil;

3. asigura detinatorilor de inscrisuri publice, pe lânga rambursarea sumei imprumutate si o anumita contraprestatie.

1) Spre deosebire de impozit, care este o prelevare obligatorie, stabilita unilateral de catre stat in sarcina unei persoane fizice sau juridice, creditul public are caracter contractual si exprima acordul de vointa al partilor implicate. Cu toate acestea, acest acord de vointa prezinta o specificitate a sa, deoarece, fara sa se realiice formeaza dublu capital fictiv.

Sub raport juridic, creditul public este expresia unei intelegeri intervenite intre o persoana fizica sau juridica, pe de o parte, si stat, pe de alta parte, prin care prima consimte sa puna la dispozitia statului o suma de bani, sub forma de imprumut, pe o perioada determinata, iar statul se angajeaza sa o restituie la termenul stabilit si sa achite dobânda si alte costuri aferente.

Având in vedere cele mentionate anterior, rezulta ca imprumutului de stat ii sunt caracteristice urmatoarele trasaturi:

1. are caracter contractual, fiind expresia acordului de vointa al partilor;

2. are caracter rambursabil;

3. asigura detinatorilor de inscrisuri publice, pe lânga rambursarea sumei imprumutate si o anumita contraprestatie.

1) Spre deosebire de impozit, care este o prelevare obligatorie, stabilita unilateral de catre stat in sarcina unei persoane fizice sau juridice, creditul public are caracter contractual si exprima acordul de vointa al partilor implicate. Cu toate acestea, acest acord de vointa prezinta o specificitate a sa, deoarece, fara sa se realizeze o consultare prealabila a subscriitorilor potentiali, organele competente ale statului sunt cele care stabilesc:

o conditiile de emisiune si de rambursare a imprumutului;

o forma si marimea venitului pe care il asigura;

o alte avantaje acordate pe care le acorda subscriitorilor.

In acest context, persoanele interesate pot sa accepte sau sa respinga in bloc conditiile stabilite de autoritatile publice, dar nu pot cere sa li se asigure un tratament preferential fata de ceilalti subscriitori.

De regula, imprumuturile de stat au la baza principiul facultativitatii. Practica internationala a cunoscut, insa, si imprumuturi publice fortate, când subscrierea nu a fost lasata la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu.

Statele au recurs la imprumuturile fortate in imprejurari exceptionale, respectiv atunci când independenta nationala si integritatea teritoriala a statului au fost amenintate grav.

De asemenea, sunt cunoscute si cazuri de imprumuturi publice contractate pentru pregatirea si ducerea de razboaie, refacerea economiei distruse de calamitati naturale, inlaturarea urmarilor unor crize economice de amploare s.a., când libertatea de actiune a subscriitorilor este mult ingradita prin masurile luate de autoritatile publice. Chiar daca prospectul de emisiune si conditiile de rambursare ale unor asemenea imprumuturi sunt mai putin atractive, subscriitori apreciaza interesul national si isi fac datoria patriotica de a subscrie.

Imprumuturile publice fortate se manifesta si sub alte forme. Astfel, prin imprumutul fortat direct statul obliga regiile autonome sau intreprinderile proprii sa-si constituie depozite de titluri publice, in proportie de 10-15% din trezoreria proprie. Imprumutul fortat deghizat, reprezinta o alta forma de imprumut public fortat si se manifesta atunci când statul, in calitate de client al diverselor furnituri, inlocuieste, in platile sale, moneda cu bonuri de tezaur, bonuri de impozite, obligatiuni ale imprumuturilor de stat etc.

2) Ca modalitate de procurare a resurselor banesti de care statul are nevoie, imprumutul se caracterizeaza prin aceea ca se restituie, la scadenta, persoanelor fizice si juridice care l-au acordat. De aceea, in momentul plasarii unui imprumut public, statul fixeaza termenul de rambursare a acestuia, care poate fi mai indepartat sau mai apropiat, in functie de evolutia previzibila a veniturilor si cheltuielilor publice.

De la aceasta regula, fac exceptie imprumuturile perpetue, la emiterea carora statul se angajeaza doar sa plateasca anumite dobânzi creditorilor sai, pe perioade de timp nedeterminate, fara sa se precizeze termenele de restituire a imprumuturilor propriu-zise. Totusi, in timp, daca prezinta convenienta economica, statul poate sa-si rascumpere la bursa inscrisurile imprumutului respectiv.

3) Imprumuturile publice nu se acorda cu titlu gratuit, ci in schimbul unor contraprestatii directe la care autoritatile statale se obliga solemn. „Pretul" dreptului de folosinta temporara a sumelor imprumutate poate imbraca forma dobânzii, forma câstigului sau ambele forme, dupa caz, la care se adauga, des, si alte avantaje materiale, inclusiv de natura unor facilitati fiscale.

In anumite situatii, avantajele oferite de stat la lansarea unui imprumut sunt restrânse. Astfel, in perioada de criza sau depresiune economica, in conditiile scaderii ratei dobânzii pe piata capitalului de imprumut, statul poate preschimba inscrisurile unui imprumut vechi cu o dobânda ridicata cu inscrisuri ale unui imprumut nou cu o dobânda mai scazuta printr-o operatiune de conversiune. De asemenea, datorita deprecierii accelerate a monedei nationale, statul poate diminua anumite avantaje materiale oferite initial creditorilor sai.

1.2 Elementele tehnice ale împrumuturilor publice

    Definirea si individualizarea imprumuturilor publice se realizeaza cu ajutorul unor elemente tehnice, care sunt stabilite in actele normative pe baza carora sunt lansate si se angajeaza.
   Pe baza acestor elemente tehnice, subscriitorii potentiali fac judecati de valoare cu privire la conditiile plasarii disponibilitatilor banesti proprii in inscrisuri ale imprumutului public.
  In continuare, vom efectua o prezentare succinta a elementelor tehnice specifice imprumuturilor

1. Denumirea imprumutului constituie acel element tehnic prin care se precizeaza destinatia data de catre emitent resurselor obtinute pe baza sa si anul contractarii imprumutului. Daca se doreste atragerea atentiei opiniei publice asupra caracterului exceptional al imprumutului sau asupra obiectivului urmarit prin acel imprumut, apreciat de interes national, se precizeaza acest lucru prin insasi denumirea lui. Astfel, de exemplu:

când se mentioneaza destinatia: „Imprumutul stabilizarii economiei", „Imprumutul inzestrarii armatei", „Imprumutul pentru inzestrarea fortelor terestre" etc.;

când imprumuturile se angajeaza cu o anumita regularitate, in scopul finantarii anumitor lucrari publice sau acoperirii deficitului bugetar, in denumirea lor se precizeaza anul contractarii („Imprumutul de stat 1998"), nivelul dobânzii („Imprumutul de stat 7%") sau forma veniturilor ce revin subscriitorilor („Imprumutul de stat cu câstiguri", „Imprumutul de stat cu dobânda si câstiguri");

când nu se precizeaza obiectul sau natura imprumutului, acesta poate fi denumit avându-se in vedere numele demnitarului care l-a angajat (de pilda, in Franta au fost angajate: „Imprumutul Pinay – 3,5%", „Imprumutul Ramadier – 5%, 1956", „Imprumutul Valery Giscard d’Estaign – 7%", „Imprumutul Barre – 8%, 1977").

2. Imprumutatul (care apare si sub denumirea de subscris, debitor sau emitent) este autoritatea publica solicitanta a creditului. In cazul imprumutului de stat, acesta devine debitor si emitent, deoarece emite inscrisuri cu denumiri specifice (obligatiuni, bonuri de tezaur, rente de stat s.a.) care atesta:

subscrierea la imprumut;

valoarea efectului public;

anuitatea;

dobânda sau/si câstigul;

scadenta.

3. Imprumutatorii (denumiti si subscriitori, creditori sau depunatori) sunt persoanele fizice si/sau juridice care consimt sa crediteze statul (sau orice autoritate publica), primind, in schimbul sumelor subscrise, obligatiuni, polite sau alte titluri de stat).

4. Titlurile de credit public sunt documente scrise având o forma si un continut stabilite prin actul normativ de lansare a imprumutului, in care se precizeaza sumele subscrise si drepturile creditorilor. Aceste inscrisuri sunt denumite diferit (efecte publice, obligatiuni, titluri publice sau hârtii de valoare), in functie de termenul de rambursare a imprumutului si de caracteristicile lor juridice.

In functie de termenul de rambursare, in cazul imprumuturilor pe termen scurt (de pâna la 1 an) se emit:

bonuri de tezaur (sunt inscrisuri care se adreseaza unei categorii speciale de subscriitori, deoarece nu se supun regulilor dreptului cambial si nu pot fi transmise la cursuri variabile, prin cesiunea de creante; ele pot fi, insa, lombardate la banci si pot fi vândute la licitatii, la cursuri variabile).

certificate de datorie (sunt inscrisuri care au caracteristicile bonurilor de tezaur, dar se vând numai la valoarea lor nominala, având, deci, cursuri fixe).

certificatele sau bonurile de impozite (sunt inscrisuri nepurtatoare de dobânda pe care statul le inmâneaza creditorilor sai pentru plata unor furnituri sau pentru onorarea altor angajamente; detinatorii acestor inscrisuri le pot utiliza pentru achitarea impozitelor datorate statului si nu pot fi transmise decât statului).

politele de tezaur (spre deosebire de inscrisurile prezentate anterior, acestea se afla sub incidenta dreptului cambial, care reglementeaza conditiile in care pot fi scontate la banci, executate silit etc.; de asemenea, acestea pot fi scontate la banci sau pot fi negociate la bursele de valori).

obligatiunile aferente creditului public (sunt titluri de credit emise de catre stat pentru imprumuturile angajate pe termen mediu sau lung si asigura posesorilor acestora un venit fix, de dobânzi anuale; sunt cazuri când sunt atribuite doar câstiguri sau atât câstiguri cât si dobânzi).

titlurile de renta (sunt specifice imprumuturilor fara termen, iar posesorii acestor inscrisuri au dreptul sa primeasca de la stat anumite sume de bani, precizate anticipat, care se platesc periodic, pe toata durata vietii acestora).

In functie de caracteristicile lor juridice, titlurile de credit public pot fi:

nominale (se emit când imprumutul public se adreseaza unui numar redus de subscriitori, iar plata veniturilor aferente si rambursarea sumelor scadente se efectueaza doar catre titulari sau reprezentanti ai acestora);

la purtator (se emit când imprumutul public se adreseaza unui numar mare de subscriitori, iar plata veniturilor aferente si rambursarea sumelor scadente se efectueaza oricarui detinator al acestor inscrisuri si in orice localitate unde functioneaza ghiseele sale de specialitate).

De asemenea, trebuie retinut faptul ca, sumele exigibile, de la autoritatile publice emitente ale imprumuturilor pe termene scurte formeaza datoria publica flotanta, iar cele exigibile pe termene medii si lungi (inclusiv cele fara termen) reprezinta datoria publica consolidata.

5. Cuantumul (marimea) imprumutului public apare atât sub forma cuantumului aprobat de organul legislativ sau executiv, cât si sub forma cuantumului realizat dupa incheierea operatiunilor de plasare.

Cuantumul aprobat se prezinta in urmatoarele forme:

cuantum limitat, ca valoare nominala a unei sume ce urmeaza a fi imprumutata si in ce priveste perioada de timp in care se pot efectua subscrierile;

cuantum nelimitat, când statele solicita imprumuturi deschise (ca suma si/sau ca durata a subscrierii).

Cuantumul realizat este :n functie de conditiile stabilite de autoritatile emitente cu privire la dobânzi, câstiguri si anuitate si evidentiaza increderea/neincrederea potentialilor creditori (subscriitori) in autoritatile emitente.

Cuantumul imprumutului public se determina cu relatia:

Cip = VT · Nr.Te(pl) (1)

unde:
Cip – cuantumul imprumutului public

VT – valoarea unui titlu

Nr.Te(pl) – numarul titlurilor emise sau plasate efcetiv

6. Cursul de emisiune al imprumutului public (Cei) reprezinta pretul, stabilit de emitent, pentru 100 de unitati monetare din valoarea nominala a acestuia.

Totusi, acest curs se stabileste de emitent si in functie de raportul dintre cererea si oferta de capital de imprumut, de nivelul dobânzii si al altor avantaje promise de acesta potentialilor emitenti. In acest context, in practica se utilizeaza:

curs „al pari", când Cei = 100 u.m.;

curs „sub pari", când Cei < 100 u.m.;

curs „supra pari", când Cei > 100 u.m.

De regula, datorita concurentei care se manifesta pe piata capitalului si a inexistentei unor solutii alternative, cursul de emisiune al imprumuturilor publice este „sub pari", subscriitorii beneficiind de o prima de emisiune, data de diferenta dintre valoarea nominala a titlului si suma platita la subscriere.

Când statul emitent are o reputatie buna pe piata capitalului, cursul de emisiune al titlurilor de stat este „al pari" si in mod exceptional „supra pari".

7. Valoarea titlului creditului public, chiar daca este o notiune care se foloseste :n mod conventional (deoarece inscrisurile care certifica imprumuturile publice nu au o valoare proprie), apare sub urmatoarele forme:

ca valoare nominala, reprezinta suma inscrisa pe titlul de credit public si exprima marimea creantei pe care detinatorul acestuia o are de incasat de la stat sau, invers, datoria pe care statul o are de platit detinatorului titlului respectiv;

ca valoare reala, reprezinta suma efectiva cu care se vinde sau se cumpara un titlu de credit public si se manifesta nu doar cu ocazia emiterii si angajarii creditului respectiv, ci si in cursul perioadei de valabilitate a imprumutului angajat, in functie de cursul la care se opteaza la bursa inscrisurile publice negociabile.

8. Veniturile si alte avantaje ce revin subscriitorilor la imprumuturile publice sunt plati efective pe care statul le efectueaza catre creditorii sai, ca „pret" al dreptului de folosinta temporara a sumelor banesti imprumutate, sub forma de: dobânzi, câstiguri, dobânzi si câstiguri, rente, prime de rambursare, precum si anumite avantaje sau facilitati, care nu presupun fluxuri monetare directe.

a) Dobânda reprezinta suma de bani pe care statul o plateste creditorilor sai pentru imprumuturile angajate de la acestia. Nivelul (marimea) dobânzii anuale (Da) se stabileste pe baza ratei dobânzii (d’), care se fixeaza anticipat, prin prospectul de emisiune a imprumutului public si se foloseste relatia:

Da = VT · d’ (2)

unde:
VT – valoarea titlului de credit public

Rata dobânzii la imprumuturile publice se fixeaza la un nivel apropiat de cel al ratei medii a dobânzii la creditul bancar.

Rata medie a dobânzii practicate la imprumuturile publice difera de la o tara la alta, iar nivelul acestora se modifica de la o perioada la alta, inregistrându-se o tendinta de crestere a lor. De asemenea, in tarile si in perioadele in care procesele inflationiste sunt mai accentuate, nivelul ratei medii a dobânzilor la imprumuturile publice este mai ridicat decât atunci când monedele nationale prezentau o stabilitate mai mare.

In fine, este de mentionat ca rata medie a dobânzii la creditele publice creste pe masura ce termenele pe care se angajeaza sunt mai indelungate.

Sintetic si exemplificativ, ilustram ultima afirmatie prin datele din tabelul urmator:

Tabelul nr. 1.1. – Ratele medii ale dobânzilor practicate la imprumuturile publice angajate (%)

Sursa: Talpos, Ioan, Creditul public, Editura Sedona, Timisoara, 2012, p. 44

Dobânda cuvenita subscriitorilor se acorda pe baza detasarii periodice (anual sau de doua ori pe an) a cupoanelor ce sunt anexate fiecarui titlu de credit public cu dobânda.
In functie de cursul de emisiune al imprumutului public, se dimensioneaza rata nominala a dobânzii (d’n) si rata reala a dobânzii (d’r), folosindu-se următoarele relatii:

(3)

si

(4)

unde:

Vn – valoarea nominala a titlului de credit public

Vr – valoarea reala a titlului de credit public

In functie de raportul dintre valoarea reala (incasata de stat cu ocazia subscrierii) si valoarea nominala (incasata pe titlu de credit public), pot sa apara urmatoarele situatii:

daca Vr < Vn, atunci d’r > d’n;

daca Vr = Vn, atunci d’r = d’n;

daca Vr >Vn, atunci d’r < d’n.

b) Câstigurile sunt veniturile incasate de subscriitorii care sunt detinatori ai titlurilor de credit public câstigatoare cu ocazia tragerilor periodice la sorti. Suma totala a câstigurilor se stabileste, in acest caz, la nivelul dobânzilor care se atribuie in varianta titlurilor publice cu dobânda, dar suma se imparte doar posesorilor de titluri de credit public iesite câstigatoare.

Aceste titluri de credit public se emit de catre stat in scopul cresterii atractivitatii unor imprumuturi si se adreseaza acelor subscriitori carora li se pare mai tentanta perspectiva obtinerii unui câstig mare, in comparatie cu realizarea certa a unui venit de câteva procente pe an, sub forma de dobânda.

In concluzie, rezulta ca in cazul titlurilor de credit cu câstiguri sunt subscriitori care risca si devin mari câstigatori, in timp ce pierd dobânda pe care ar fi incasat-o in cazul titlurilor de credit cu dobânda.

c) In cazul imprumuturilor publice cu dobânda si câstiguri subscriitorii accepta o rata a dobânzii mai scazuta, in conditiile in care diferenta de venit astfel rezultata este compensata sau chiar „remunerata" prin câstigurile atribuite sub forma primelor de emisiune si a primelor de rambursare.
d) Rentele sunt sumele de bani pe care statul se obliga sa le plateasca persoanelor fizice care subscriu la imprumuturile publice fara un termen expres de rambursare. Aceste sume de bani, denumite si rente viagere, se platesc regulat, in cuantumuri fixe stabilite anticipat, pâna la sfârsitul vietii subscriitorilor, dupa care, obligatia statului se stinge.

e) Primele de asigurare sunt venituri promise subscriitorilor la imprumuturile publice sau care revin efectiv acestora datorita diferentei, favorabile lor, dintre cursul de emisiune si cursul de rambursare ale obligatiunilor.

f) Avantajele sau facilitatile nonsubstantiale (care nu presupun fluxuri monetare directe) se refera la:

scutirea de impozite a veniturilor incasate pentru imprumuturile subscrise sau pentru titlurile de credit public negociabil procurate in tranzactiile bursiere;

acceptarea, de catre autoritatile fiscale, a unora dintre titlurile de credit public, la valoarea lor nominala, pentru stingerea unor obligatii fata de stat a subscriitorilor;

acordarea privilegiului juridic pentru unele inscrisuri ale imprumuturilor publice de a nu fi expuse executarii silite, in cazul declararii starii de faliment pentru detinatorii acestora;

garantarea juridica a unor imprumuturi publice impotriva deprecierii monetare, prin exprimarea lor intr-o valuta mai stabila sau prin indexarea lor s.a.

Figura 1.2 – Elementele tehnice ale imprumuturilor publice

1.3 Cauzele folosirii împrumuturilor de stat interne

Imprumuturile de stat sunt obligatia baneasca generate de un contract, prin care statul obtine fonsuri banesti de la persoanele juridice si fizice creditoare, si se angajeaza sa le ramburseze impreuna cu dobanda, castigurile si cu alte costuri, intr-o perioada de timp determinate. In acelasi timp, imprumutul de stat este un instrument financiar folosit de stat pentru a repartiza, intre generatiile prezente si cele viitoare, sarcinile rezultate dintr-o cheltuiala publica prea mare, care nu poate fi acoperita prin impozite si taxele curente sau prin alte resurse ordinare ale bugetului de stat.

Imprumuturile de stat sunt venituri extraordinare la care se recurge in caz de dezechilibru bugetar, adica atunci cand veniturile ordinare sunt insuficiente pentru a afce fata cehltuilelilor, precum si din necesitati de trezorerie, respective se ivesc unele goluri temporare de resurse bugetare.

Imprumuturile contractate de catre autoritatile publice pot avea diferite destinatii, cum sunt: acoperirea cheltuielilor publice de interes national pentru obiective de investitii productive care nu se pot finanta din resursele bugetare curente; restructurarea economiei nationale; investirea in bunuri de folosinta indelungata; dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii; intretinerea si functionarea serviciilor publice scadente; refinantarea datoriei publice; achizitionarea de mijloace fixe, materii prime si resurse energetice; asigurarea ordinii interne; rambursarea datoriei publice; sustinerea balantei de plati extenre; acoperirea deficitelor bugetare; finantarea cerintelor pe termen scurt ale bugetului de stat. imprumutirle mai pot fi contractate de stat pentru: pregatirea si ducerea razboaielor, reconstructia postbelica a tarii; refacerea economiei distruse de calmitati ale naturii; inloaturarea urmarilor unor crize economice.

Sumele se imprumuta de pe piata financiara. Imprumuturile de stat au la baza solvabilitatea statului. Intreaga activitate referitoare la contractarea si garantarea de imprumuturi interne si externe rambursabile pe termen mediu sau lung si gestionarea datoriei publice se exercita de catre Guvern, prin Ministerul Finantelor. In limta sumei aprobate de Parlament, Guvernul poate contracta imprumuturi de stat de pe piata financiara interna de la persoanele juridice si fizice, in vederea asigurarii resurselor banesti necesare.

In Romania si alte tari, imprumuturile de stat se realizeaza prin emisiuni de valori mobiliare, cum sunt: obligatiuni, bonuri de tezaur, titluri de renta sau alte inscrisuri de stat. vanzarea si rascumpararea acestora, precum si plata dobanzilor si a altor speze aferente se fac direct de catre Ministerul Finantelor sau prin intermediul altor institutii financiare specializate, care dobandesc calitatea de agent al statului, pe baza conventiilor incheiate. Valorile mobiliarea care reprezinta imprumuturi de stat se plaseaza prin subsciptie publica ori prin alte procedee tehnice specifice, adecvate.

Datoria publica interna se gestioneaza de catre Ministerul Finantelor si consta in contractare imprumuturilor de stat, organizarea si tinerea evidentei prin conturi specifice, rambursarea datoriei publice, calculul si plata dobanzii, comisionale si spezele datorate, precum si in efectuarea altor operatiuni specifice.

La aprecierea folosirii unui imprumut de stat trebuie avut in vedere scopul pentru care se emite, conditiile emisiunii lui, precum si consecintele asupra vietei social-economice, asupra producerii si repartitiei bunurilor si, in mod deosebit, efectele asupra categoriilor sociale ale caror venituri provin din munca.

In caz de deficit bugetar, statul poate recurge la imprumutir pe piata interna sau externa. Daca deifictul este mare, statul poate recurge si la resurse ale Bancii Nationale, care emite bani fara acoperire. Imprumuturile constractate la Banca Nationala sunt formal rambursabile. Astefel de imprumuturi se ramburseaza din excedentul bugetar sau din contractarea altor imprumuturi la diferite personae fizice si juridice. De regula, imprumuturile vehi se sting prin contractarea de noi imprumuturi la Banca Nationala, ceea ce nu conduce la redresarea circulatiei banesti.

CAPITOLUL 2

ANALIZA DINAMICII ÎMPRUMUTURILOE PUBLICE LA CARE A APELAT ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2000-2014

2.1. Cauze ale contractării de împrumuturi publice în România

În ceea ce privește destinația și rolul împrumutului public, se poate aprecia că statul recurge la împrumuturi fie din necesități de trezorerie fie din necesități de echilibru bugetar.

În primul caz, deși, pe întregul an, bugetul se prezintă echilibrat sau cu excedent, pe parcursul anului (și cu deosebire ȋn primele luni ale anului) apar devansări ale încasărilor de către plăți, provocând goluri de casă, adicǎ o insuficiențǎ temporarǎ de resurse; acoperirea acestora se realizează fie pe seama sumelor împrumutate de la o instituție publică (corespondent), fie pe seama sumelor împrumutate pe piață sau, în ultimă instanță, de la Banca Centrală.

Organul ȋnsǎrcinat cu execuția de casǎ a bugetului trebuie sǎ cunoascǎ din timp perioadele ȋn care se profileazǎ goluri de casǎ pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara bugetului de stat. In cazul ȋn care disponibilitǎțile de resurse ale unor instituții publice pǎstrate la trezoreria statului nu acoperǎ golul de casǎ al bugetului de stat, atunci se solicitǎ ȋmprumuturi pe termen scurt la alți deținǎtori de resurse bǎnești de pe piațǎ, sau de la Banca Naționalǎ.

În cel de-al doilea caz (dezechilibru bugetar negativ) finanțarea se realizează prin împrumuturi interne sau externe. De regulă, între majorarea impozitelor sau introducerea de impozite noi și apelarea la împrumuturi pentru acoperirea deficitului, autoritățile publice aleg împrumutul public, care constituie un plasament remunerator pentru creditor, oferind avantaje față de impozit, ȋntotdeauna nepopular. In general, Guvernul opteazǎ pentru ȋmprumuturi din urmǎtoarele considerente:

majorarea impozitelor constituie o mǎsurǎ nepopularǎ, care este perceputǎ a conduce la scǎderea nivelul de trai al populației, iar partidele aflate la putere evitǎ sǎ o aplice de teamǎ sǎ nu-și piardǎ electoratul;

ȋmprumuturile de stat oferǎ categoriilor sociale avute un plasament sigur și remunerator pentru disponibilitǎțile lor bǎnești;

ȋmprumuturile de stat reprezintǎ un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare decȃt impozitele directe. Perioada necesarǎ pentru identificarea și evaluarea materiei impozabile, stabilirea și perceperea impozitelor este mai ȋndelungatǎ decȃt cea de subscriere la ȋmprumut și efectuarea vǎrsǎmintelor ȋn contul acestuia;

ȋn condițiile ȋn care ȋmprumutul se solicitǎ la Banca Centralǎ, termenul de obținere al resurselor bǎnești este și mai scurt decȃt ȋn cazul ȋn care acesta se plaseazǎ ȋn rȃndurile populației ori al persoanelor juridice.

Exemple

1) Cheltuielile totale prevăzute în bugetul unui stat (CBo) sunt de 194 miliarde unități monetare (mld. u.m.), iar veniturile totale (VBo) însumează 186 mld. u.m. In condițiile în care cheltuielile totale rămân constante, să se determine care trebuie să fie veniturile totale ale bugetului (VB1) pentru ca deficitul (DB1) să se reducă cu 1,7 mld. u.m.

CB < VB => DB

CBo = 194 mld. u.m. = CB1

VBo = 186 mld. u.m.

DBo = 194 – 186 = 8 mld. u.m. => DB1 = 8 – 1,7 = 6,3 mld. u.m.

VB1 = 194 – 6,3 = 185,7 mld. u.m.

2) Celtuielile totale prevăzute în bugetul unui stat sunt de 200 mld. u.m., iar deficitul este de 8,4 mld. u.m. Veniturile fiscale reprezintă 96% din veniturile totale ale bugetului. Știind că volumul impozitelor directe reprezintă o treime din veniturile fiscale, să se determine care sunt veniturile provenind din impozitele indirecte.

CBo = 200 mld. u.m.

DBo = 8,4 mld. u.m.

Vf = 96% x 191,6 = 183,936 mld. u.m.

Impdir = 1/3 x 183,936 = 61,312 mld. u.m.

Așadar, ȋmprumuturile publice de pe piața internǎ sau externǎ au rolul de a finanța deficitul bugetar rezultat ca urmare a existenței pe parcursul unui an a unor venituri fiscale și nefiscale inferioare cheltuielilor bugetare. Uneori, ȋnsǎ, nivelul deficitului bugetar atinge valori extrem de mari și, deoarece creditul public este totuși limitat, statul apeleazǎ la Banca Centralǎ, care, la rȃndul ei, asigurǎ ȋmprumutul solicitat pe seama emisiunii de bani fǎrǎ acoperire.

Iatǎ una din cauzele pentru care foarte mulți economiști din secolul trecut și cel prezent, ȋn dilema „impozite sau ȋmprumuturi” pentru finanțarea cheltuielilor bugetare, erau adepți ai soluției impozitelor și criticau aspru recurgerea la ȋmprumuturi publice deoarece:

activitatea economicǎ trebuie sǎ se desfǎșoare ȋn condiții de liberǎ concurențǎ, pe baza inițiativei private, fǎrǎ niciun amestec din partea statului; cheltuielile publice trebuie reduse la minimum, impozitele sǎ se modifice pentru a nu diminua interesul ȋntreprinzǎtorilor pentru dezvoltarea activitǎții lor economice, iar echilibrarea bugetului de stat sǎ se asigure exclusiv pe seama veniturilor ordinare;

ȋmprumuturile antreneazǎ cheltuieli bugetare suplimentare sub formǎ de dobȃnzi, comisioane, prime de rambursare etc., care fac necesarǎ, ȋn final, majorarea impozitelor;

ȋmprumuturile ușureazǎ sarcina fiscalǎ a generației prezente, dar ȋmpovǎreazǎ generațiile viitoare cu cheltueilile reclamate de rambursarea ratelor scadente și plata dobȃnzilor;

ȋmprumuturile publice afecteazǎ ȋnsuși capitalul națiunii, ȋn timp ce impozitele diminueazǎ numai veniturile acesteia.

2.2. Forme și elemente specifice care caracterizează împrumuturile de stat contractate de România în perioada de referință

Economia europeană iese treptat din cea mai gravă recesiune cu care s-a confruntat de decenii. Falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008 a marcat începutul oficial al crizei financiare. Încă de la acel moment, Dominique Strauss-Kahn, directorul general al Fondului Monetar International, anticipa costuri de ordinul a 1.000 miliarde de dolari. Lehman Brothers Holdings, cea de-a patra banca de investiții din SUA, a solicitat falimentul în urma acumulării unui volum uriaș de credite “subprime”. Acestea au fost acordate unor persoane cu resurse financiare discutabile pentru rambursare, „împachetate” pe scară largă și folosite pentru a garanta alte finanțări. Atunci când neplățile s-au acumulat, tot sistemul s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc. Efectele s-au propagat la sute de mari bănci și companii care investiseră în produse bazate pe fluxurile financiare ce urmau să fie generate de rambursarea creditelor subprime. Produse altminteri foarte rentabile pe moment. Criza nu a venit pe neașteptate. Primele semne au fost la începutul lui 2007, când creditele ipotecare cu grad mare de risc au început să afecteze bilanțurile bancare. Banca de investiții Bear Stearns a fost preluată în martie 2008 de JP Morgan Chase, Trezoreria americana a pus sub supraveghere la începutul lui septembrie 2008 bancile ipotecare Freddie Mac si Fannie Mae, dupa ce le-a garantat datorii de 200 miliarde dolari. În 15 septembrie 2008, Lehman Brothers a declarat faliment, Bank of America anunța preluarea Merrill Lynch, a treia bancă mondială de investiții. A doua zi, Fed și guvernul american salvează American International Group (AIG), amenințat de faliment, și îi acorda un ajutor de 85 miliarde dolari, în schimbul a circa 80% din acțiuni. Pe piețele de capital se instalează panica.

Contagiunea în Europa a venit pe filiera înrautățirii semnificative a riscurilor de credit in Marea Britanie, Irlanda si Islanda. Scăderea activității in sectorul imobiliar în urma prăbușirii prețurilor a fost principala cauza a crizei. Marea Britanie a rezistat ceva mai bine datorită dimensiunii economiei. În schimb, atrase de profitabilitatea ridicată, băncile din Islanda și Irlanda au profitat de libera circulație a capitalurilor și s-au lansat în operațiuni foarte riscante. Și asta la volume cu mult peste capacitatea de suportabilitate economiilor lor, ceea ce le-a dus la imposibilitatea de a-și onora obligațiile fără ca statul să poată să le ajute. La momentul declanșării crizei, în România era feerie maximă. Produsul Intern Brut crescuse cu 9,1% în prima jumătate a anului 2008 iar trimestrul trei aducea recordul din toate timpurile de 9,3%. Evident, sectorul construcțiilor se afla la cote greu de imaginat, prețurile o luaseră razna și toți se grăbeau să facă locuințe. Ritmul de creștere al sectorului atinsese un fabulos 33,1% în prima jumătate a anului și 31,1% în trimestrul trei. Alegerile se apropiau iar oferta electorală depășise orice limită rațională. Exemplu edificator, pensiile fuseseră mărite în avans cu trei luni, pe baza unor prognoze fanteziste de creștere, de 6,5% pe 2009 ( rezultatul real avea să fie -7,1%), iar deficitul bugetar o luase pe coclauri, în ciuda încasărilor aduse de creșterea economică. Spre deosebire de țările menționate mai sus, sistemul bancar românesc nu avea, din fericire, probleme majore. Altminteri, statul nu ar fi avut banii necesari pentru a interveni spre a salva instituții financiare cu probleme. Cea mai bună comparație este cu Irlanda, care a terminat anul 2009 cu un deficit de 14,3% din PIB, în timp ce noi, fără a avea vreo bancă cu probleme, am scos un nedorit deficit de 8,3%.

În Europa de Vest, alocarea de bani pentru menținerea stabilității sistemului financiar a dus la politici de austeritate pentru a reduce deficitele bugetare imense ce apăreau. Rezultatul a însemnat, însă, și restrângerea activității economice – respectiv recesiune, cu tăieri de slujbe și scăderea cererii agregate. Din motive de păstrare a sistemului, după ce câștiguri însemnate au fost marcate de unii în sectorul privat (alături de falimentul altora) s-a trecut la „naționalizarea” pierderilor. Moment în care s-a constatat că unele state nu aveau așa-numitul „spațiu fiscal” pentru a face față și simultan crizei financiare și reducerii activității productive.

În unele state membre, finanțele publice au devenit dependente de surse devenituri cu un pronunțat caracter ciclic sau temporar. Acest fapt a contribuit la prăbușirea veniturilor publice din cauza unei contracții puternice a activității economice, în timp ce, îngeneral, cheltuielile publice au fost menținute la nivelurile planificate anterior. Statele membre au permis stabilizatorilor lor automați să funcționeze pe deplin, ceea ce a contribuit la atenuarea impactului crizei globale asupra economiei reale. Cu toate acestea, întrucât nu a fost suficient pentru a opri scăderea cererii și a evita riscul unui colaps al sistemelor financiare, majoritatea guvernelor statelor membre ale UE au pus în aplicare, de asemenea, măsuri fiscale discreționare în temeiul cadrului comun al Programului european de redresare economică, lansat de Comisie în decembrie 2008.

Datele Eurostat publicate arată că, la nivelul UE, datoria publică a ajuns la echivalentul a 80% din PIB, procent în creștere semnificativă față de anul 2007, când ponderea era de 59%. Cu alte cuvinte, sapte ani de criză au generat o creștere a datoriilor cu 2.500 miliarde euro, însă evoluția pe țări arată discrepanțe extrem de mari.

Graficul nr 1.

Graficul 2

Daca ar fi să judecăm cifrele de mai sus am putea spune că ieșirea din criză a fost extrem de costisitoare pentru statele europene, programele de stimulare a economiilor și păstrarea unor deficite bugetare mari determinand o creștere a datoriilor până la un nivel care cu greu va putea fi redus semnificativ în anii următori.

2.3. Efecte generate de folosirea împrumuturilor de stat ca resursă financiară în sectorul public

Conform figurii 1 noi remarcăm trendul crescător al datoriei publice aferente României, ulterior diminuându-se la 5.4% din PIB în anul 2012, ca urmare a eforturilor depuse de decidenții publici in ceea ce privește ajustarea bugetară.

Potrivit figurii 2 noi putem afirma că trendul a fost unul ascendent cu privire la datoria publică aferentă statelor membre ale Uniunii Europene, mai ales în prima jumătate a perioadei analizate. În anul 2012 deficitul bugetar în România (5.4%) este puțin mai mic decât la nivelul statelor europene (5.6%). În România, dacă facem referire la datoria publică, (33.5%) ponderea acesteia în PIB se află cu mult sub media Uniunii Europene (83.1%), situându-se la aproape jumătate din Criteriul de Convergență Nominală aferent Tratatului de la Maastricht.

În Europa, experiențele fiscale și perspectivele diferă foarte mult între țări. Cele 12 state care au preluat inițial moneda euro au înțeles că o monedă comună, combinată cu regimuri fiscale foarte diferite pot da naștere unor periculoase și neloiale comportamente de genul free rider. Pentru a evita acest lucru, în Tratatul de la Maastricht, care a stat la baza uniunii monetare, au acceptat obligația de a păstra datoria națională sub 60 la suta, iar deficitul bugetar sub 3 la suta din venitul național.

Însă, așa cum a fost evident încă de la început și cum se observă foarte clar din tabelul 1, obligația din tratat, s-a dovedit imposibil de aplicat. Franța a declarat că își va reduce deficitul în limitele de la Maastricht când va considera că este convenabil să facă acest lucru. La fel și Germania a urmat același curs. Dacă la început țările mai mici ca Belgia, Grecia sau Portugalia au fost tentate să se supună tratatului, dar pentru că ceea ce nu va fi impus statelor mare poate fi impus celor mici, eforturile lor s-au diminuat în prezent.

Tabel 1. Deficitul bugetar (procent din PIB)

Sursa: Eurostat

În cea ce privește România, nivelul deficitului bugetar este puternic influențat de poziția economiei în raport cu ciclul economic, astfel deficitele reduse obținute pe perioada 2002 – 2007 ascund dezechilibre serioase ale poziției fiscale, în măsura în care se datorează unor creșteri de venituri bugetare obținute pe fondul supraîncălzirii economiei. Deoarece determinarea deficitului structural implică ajustarea ciclică a veniturilor bugetare, eliminându-se componenta generată de excesul/deficitul de cerere, doar rezultatul ajustării oferă o măsură a sustenabilității/nesustenabilității nivelului total al cheltuielilor publice.

În cazul României, după cum se vede și din figura 1, mare parte a datoriei publice o datorăm altora. Astfel, suntem datori austriecilor, francezilor sau grecilor (asta dacă ar fi să ne luăm după originea băncilor care activează pe piața din România), suntem datori instituțiilor financiare internaționale, suntem datori instituțiilor financiare din UE. Din perspectiva conturilor naționale, aceasta poate fi interpretată ca export net negativ sau import de capital. Avuția noastră netă scade, iar o parte din patrimoniul nostru va fi deținut de străini.

Figura 1. Evoluția datoriei publice a României (procent din PIB)

Sursa: Consiliul Fiscal

Un alt aspect la fel de important îl reprezintă moneda în care respectiva datorie trebuie plătită. După cum se observă din figura 2 mare parte din datorie trebuie achitată în valută. Prin urmare și cursul valutar are un efect important asupra nivelului împrumuturilor.Astfel aprecierea nominală a euro față de leu între 2006 și 2009 cu circa 23 de procente a dus la o creștere a poverii Mai mult, având în vedere că împrumuturile în valută trebuie returnate în valută, singurele modalități ale statului de a obține valută este: creșterea exporturilor, investiții directe sau alte împrumuturi în valută.

Figura 2. Evoluția structurii împrumuturilor în România în funcție de moneda de denominare (procent din PIB)

Sursa: Consiliul Fiscal

După cum se observă din figura 3, până în 2009, datoria națională a urcat vertiginos de la 30 la 68,1 la suta din PIB. Aceste procente sunt însă sub cele ale datoriei franceze de 77,5 sau sub cele ale datorie germane de 73,2 ca să nu mai vorbim de Italia, cu o datorie publică de 115,8 la suta din PIB.

Figura 3. Împrumuturile în principalele țări din UE în anul 2009 (procent din PIB)

Grav afectate au fost și finanțele publice. Nivelul imprumuturilor s-a triplat în 2009, la nivelul UE-27, atingând 6,79% din PIB, față de 2,25% în 2008. Această deteriorare a fost provocată, în parte, de funcționarea stabilizatorilor automați și de măsurile discreționare adoptate pentru a sprijini economia, dar reflectă și o scădere anormal de drastică a veniturilor, ca reacție la încetinirea creșterii economice.

CAPITOLUL 3

ANALIZA DINAMICII ÎMPRUMUTURILOR PUBLICE CONTRACTATE DE STATE ALE UNIUNII EUROPENE ÎN PERIOADA 2000-2014

3.1. Cercetare asupra tendințelor de folosire a împrumuturilor ca resurse financiare publice în state ale Uniunii Europene

Dobânzile la care se împrumută Grecia de pe piață au trecut joi peste pragul de 10%, după decizia Băncii Central Europene, care și-a modificat poziția față de obligațiunile grecești, transmite AFP.

BCE a informat miercuri seară că nu va mai accepta obligațiuni guvernamental grecești drept garanții pentru creditele acordate băncilor comerciale. Obligațiunile grecești au în prezent un rating de tip „junk”, iar potrivit normelor BCE nu pot fi acceptate drept garanții pentru credite. Până acum Banca Centrală Europeană a făcut o excepție de la aceste norme în ideea de a da o mână ajutor băncilor grecești.

În jurul orei 9.30 ora României, la scurt timp după deschiderea pieței de obligațiuni din zona euro, dobânzile pentru titlurile grecești pe zece ani au urcat la 10,051% de la 9,678% . Singura data când costurile de împrumut ale Greciei au trecut pentru scurt timp pragul de 10% a fost în data de 28 ianuarie, după primele declarații ale noului guvern anti-austeritate, însă două zile mai târziu au revenit sub acest prag.

În sens invers, au scăzut dobânzile pentru țările considerate cele mai sigure pentru investitori în perioade de turbulențe.Dobânzile pentru împrumuturile pe zece ani ale Germaniei au scăzut până la 0,336% de la 0,367% miercuri seara, iar în cazul Franței au scăzut la 0,574% de la 0,594%

De aici rezultă o tendință de scadere a economiei din Grecia începand cu anul 2007, astfel ca în anul 2009 creșterea ei devine negativă. La momentul actual economia Greciei trece printr-o perioada foarte grea, ea fiind una din țările cele mai afectate de criza economică.

Miniștrii europeni de Finanțe au convenit marți, 27 ianuarie 2015, să acorde Ucrainei un nou împrumut în valoare de 1,8 miliarde de euro, în ideea de a ajuta Kievul să evite intrarea în incapacitate de plată, lăsând deschisă opțiunea majorării ajutorului la o dată ulterioară, transmite Reuters.
Potrivit unor diplomați care au luat parte la reuniunea Ecofin, mai multe state membre UE au cerut ca Ucraina să beneficieze în 2015 și 2016 de credite pe termen mediu în valoare de până la 2,6 miliarde de euro.

Comisia Europeană a pus pe masă 1,8 miliarde de euro. Unii ar fi dorit să facem mai mult. Ceea ce este însă urgent astăzi este să începem să implementăm acest pachet deoarece Ucraina are nevoie de el astfel încât Guvernul de la Kiev să nu se confrunte cu o situație insuportabilă. Ucraina depinde de un acord de împrumut în valoare de 17 miliarde de dolari convenit cu Fondul Monetar Internațional însă unii economiști sunt de părere că Kievul ar avea nevoie de ajutoare suplimentare în valoare de 15 miliarde de dolari pentru a face față crizei economice provocate de luptele cu rebelii pro-ruși din estul țării.

Costul de împrumut al Spaniei a atins cel mai scăzut nivel înregistrat vreodată. Randamentele obligațiunilor europene au continuat să scadă joi, iar costul de împrumut al Spaniei a coborât sub 1%, pentru prima oară de când sunt înregistrate astfel de date, ca urmare a programului Băncii Centrale Europene (BCE) de achiziții de obligațiuni. Astfel, randamentul obligațiunilor Spaniei pe termen de 10 ani a scăzut la un minim de 0,984%, potrivit datelor Tradeweb, revenind ulterior la 1,041%, în declin cu 0,04 puncte procentuale. Cei mai mulți investitori se concentrează pe programul de achiziții de obligațiuni. Întrebarea este dacă BCE va găsi să cumpere suficiente obligațiuni

După cum putem observa, in Belgia nivelul datoriei publice a cunoscut fluctuații, înregistrând în anul 2006 88.1% din PIB, în anul 2007 84.2% urmând ca mai apoi sa cunoască o creștere continuă până în anul 2009, când a înregistrat 96.7% din PIB. Exprimată în milioane de euro, datoria publică a crescut de la 280.425 milioane de euro în 2006 la 326.606 milioane de euro în 2009.

În Bulgaria, datoria publică înregistrată se încadrează în plafonul de 60% din PIB impus prin Tratatul de la Maastricht. Astfel în anul 2006 înregistra 22.7% din PIB, adică 11 189 milioane de BGN, nivel ce treptat s-a redus până în anul 2009, când a înregistrat 14.8% din PIB, adică 9.795 milioane de BGN.

În Republica Cehă, datoria publică a cunoscut un trend ascendent, înregistrând în anul 2006, 29.4% din PIB, față de anul 2009 când datoria publică a ajuns să cuantifice 35.4% din PIB, asta însemnând aproximativ 1.282.291 milioane CZK.

În Danemarca în anul 2007 s-a înregistrat cea mai mica datorie publică, însumând 27.4% din PIB, adică 462.786 milioane DKK, iar în anii ce au urmat datoria publică a crescut continuu înregistrând în anul 2008 34.2% din PIB, iar în anul 2009 datoria publică a înregistrat 41.6% din PIB, adică 686.036 milioane DKK.

Germania a cunoscut în perioada 2006-2009 o datorie publică ce depășea plafonul de 60% din PIB impus prin Tratatul de la Maastricht. Astfel în anul 2006, a înregistrat 67.6 puncte procentuale din PIB, ceea ce însemna 151.673 milioane de euro, în anul 2007, 65.0% din PIB, după care pana în anul 2009 a cunoscut un trend ascendent al datoriei, însumând în anul 2009 73.2% din PIB.

Estonia a cunoscut un nivel redus al datoriei publice, înregistrând în anul 2007 3.8% din PIB, ceea ce însemnă 9.268 milioane EEK, iar în anul 2009 un nivel ce atingea 7.2% din PIB, adică 15.501 milioane EEK.

Irlanda a cunoscut, de asemenea, o creștere continuă a datoriei publice încă din anul 2006. Daca atunci datoria publică se ridica la 44.059 milioane de euro (24.9% din PIB), ea s-a dublat până în 2009 ajungând sa însumeze aproximativ 104 667 milioane de euro (64.0% din PIB).

Situatia Greciei este una particulara, datoria publica a sa fiind una excesiva. Inca din anul 2006, dupa cum putem obserba din tabel, datoria acesteia avea un nivel foarte ridicat, cu mult peste plafonul impus prin Tratatul de la Maastricht si anume 97.8% din PIB. In anul 2009 datoria publica a Greciei se ridica la aproximativ 273.407 milioane de euro, depasind pragul de 100% al datoriei publice (115.1% din PIB). Datoria publică a Greciei, de 98 la suta din PIB, este cea mai gravă problema a acestui stat, iar Guvernul face eforturi pentru a atenua presiunea exercitată de acest factor asupra economiei. Grecia, afectata grav de criza globala, are a doua datorie publica din zona euro ca pondere in PTB dupa Italia, de 98 la suta din economia de 250 miliarde euro.

Spania a inregistrat in anul 2006 o datorie publica de 389 507 milioane de euro, adica 39.6% din PIB, iar cu timpul aceasta a crescut ajungand ca in anul 2009 sa inregistreze 559 650 milioane de euro, adica 53.2% din PIB.

Deficitul public ai Franței a atins la finele anului 2008 nivelul de 3,4 la suta din Produsul Intern Brut, de la 2,7 procente din PIB în 2007. Datoria publica a atins nivelul de 1.327,1 miliarde de euro, sau 68 la suta din PIB, față de 63,8 la suta din PIB ia finele Iui 2007, potrivit unei evaluări preliminare publicata de Institutul de statistica din Franța (Insee).. în 2008 deficitul public al Franței s-a degradat cu 14,6 miliarde de euro. Creșterea slabă a veniturilor publice (plus 2,3 procente), mai lenta decât cea a cheltuielilor publice (care au crescut cu 3,7 procente), este o consecință a crizei economice care a diminuat veniturile la buget și a necesitat interveția financiara a statului, ceea ce explica creșterea deficitului. Împrumuturile Franței au crescut puternic în special la finele lui 2008, cu 42,9 miliarde de euro în trimestrul patru 2008, pana la 1.327,1 miliarde de euro la sfârșitul anului, adică 68 de procente din PIB. Sub efectul planului de relansare economica decis pentru combaterea recesiunii, deficitul public și datoria publică a Franței ar urma să crească în acest an pentru a ajunge la 5,6 la suta din PIB și respectiv 73,9 la suta din PIB, potrivit ultimelor estimări ale guvernului.Comisia Europeana a demarat în luna februarie o prima etapa a procedurii pentru deficit excesiv împotriva a șase țări, printre care Franța și Spania. Comisia vrea să pună presiuni asupra statelor membre ale Uniunii Europene pentru a-și reduce deficitele publice sub limita maxima de trei la suta prevăzuta în Pactul de Stabilitate.

Italia are cel mai mare nivel al împrumuturilor din Eurosistem, si anume 115.8% din PIB in anul 2009. Inca din anul 2006, aceasta tara a cunoscut o datorie publica ce depasea 100% din PIB, astfel ca in anul 2006 avea 106.5% din PIB, in 2007 103.5% din PIB, iar in anul 2008 106.1% din PIB adica 1.663.452 milioane de euro.

Gradul de îndatorare a Ciprului a scazut pe perioada 2006-2009, de la 64.6% in 2006 din PIB la 56.2% din PIB in anul 2009.

Letonia a cunoscut in anul 2007 cea mai mica datorie publica, insumand 9.0% din PIB, adica 1 330 milioane LVL, urmand ca mai apoi aceasta sa creasca pana la 36.1% din PIB in anul 2009.

Împrumuturile Lituaniei au inregistrat o scadere nu foarte semnificativa in perioada 2006-2008, de la 18.0% din PIB la 15.6% din PIB in 2008, iar in anul 2009 aceasta a crescut cu 13.7% din PIB fata de anul 2008.

Luxemburg fiind o tara mica, a cunoscut si un nivel scazut al gradului de îndatorare, astfel ca in anul 2006 a inregistrat 2.225 milioane de euro, adica 6.5% din PIB, urmand ca pana in anul 2009, aceasta sa se dubleze (14.5% din PIB, adica 5 464 milioane de euro).

Ungaria a cunoscut in perioada 2006-2007 un nivel al datoriilor ce depasea plafonul de 60% din PIB impus prin Tratatul de la Maastricht, insumand astfel: in anul 2006 – 65.6% din PIB, in anul 2007- 65.9% din PIB, in anul 2008, 72.9% din PIB, iar in anul 2009 78.3 % din PIB.

Datoria Maltei nu a cunoscut variatii importante, mentinandu-se in jurul nivelului de 63.7% din PIB in anii 2006 si 2008, respectiv 69.1% din PIB in anul 2009.

Olanda s-a incadrat in plafonul stabilit prin Tratatul de la Maastricht pana in anul 2008, iar in anul 2009 l-a depasit cu aproximativ 0.9% din PIB.

Gradul de îndatorare al Austriei a crescut, de asemenea, depasind plafonul impus tarilor din Eurosistem de 60% din PIB. Astfel ca in anul 2009, a inregistrat 66.5% din PIB, iar exprimat in milioane de euro aceasta datorie a ajuns la suma de 184 105 milioane de euro.

Polonia a cunoscut o crestere a nivelului datoriei publice de la 47.7% din PIB in anul 2006, la 51.0% din PIB in anul 2009.

In Portugalia gradul de îndatorare in anul 2006 era de 64.7%, depasind plafonul impus tarilor din Eurosistem de 60% din PIB inca din anul 2006. Astfel ca in anul 2009, a inregistrat 76.8% reprezentant o crestere semnificativa in comparatie cu anul 2006 si continua sa creasca.

Slovenia se mentine in limite de 60% din PIB impus tarilor din eurosistem, ea avand in 2006 o datorie de 26.7% si in urma adoptarii monedei euro in 2007 a cunoscut o usoara scadere de 23.4%, urmand ca in anul 2009 să înregistreze 35.9% din PIB.

Slovacia avea o datorie de 30.5% in anul 2006, iar in urma adoptarii monedei euro in 2009 inregistreaza o crestere fata de anul 2006, inregistrand 35.7% din PIB.

Îndatorarea Finlandei se mentine inca in limitele impuse de Eurosistem avand la sfarsitul anului 2009 o datorie de 44% din PIB urmand sa cresca dupa cum sustin unii specialisti

Nivelul Suediei este de 45.7% in anul 2006 cunoscat o scadere la nivelul anilor 2007-2008, urmand ca la finele anului 2009 sa creasca din nou ajungand la 42.7%

Tabelul nr.2. Situatia împrumuturilor la nivel regional si local (%) in Tarile Uniunii Europene.

3.2Analiza comparativă a nivelului împrumuturilor în țările Uniunii Europene

Pe lângă evoluțiile istorice ale datoriei publice prezintă și o prognoză realizată de Fondul Monetar Internațional. Un prim exemplu îl constituie Marea Britanie, care are cel mai ridicat grad de libertate economică din Europa, după Irlanda. În 2000 a avut un nivel al gradului de îndatorare de 30 la suta din PIB. Partidul Laburist, ales în 1997 după 12 de ani de guvernare conservatoare a revenit cu un mare elan legat de creșterea cheltuielilor publice. Au reconciliat acest entuziasm cu care au cheltuit cu dictatele prudenței fiscale susținând că finanțarea prin împrumuturi a sănătății, educației, și securității interne, respectiv poliției, nu este un act iresponsabil. După cum se observă din figura 3, până în 2009, datoria națională a urcat vertiginos de la 30 la 68,1 la suta din PIB. Aceste procente sunt însă sub cele ale datoriei franceze de 77,5 sau sub cele ale datorie germane de 73,2 ca să nu mai vorbim de Italia, cu o datorie publică de 115,8 la suta din PIB. Dar nu-i așa: atunci când faci parte dintr-o uniune a bunăstării de ce să nu îți dorești să fii și tu un stat al bunăstării?

Problema nu ar fi fost nivelul său ci rata de creștere a acesteia. Apoi a venit așa-numita „criză” care a început cu problemele legate de creditele ipotecare rezidențiale americane. Era normal să apără atât țapul ispășitor cât și salvatorii.

Țapul ispășitor: sistemul bancar mondial, care prin însăși natura afacerii bancare depinde de discreție, a fost declarat în gura mare la un pas de colaps. Ca rezultat, într-adevăr s-a îndreptat spre marginea prăpăstii de unde a fost salvat de la prăbușire prin injecții urgente de capital și garanții date atât de americani cât și de toate guvernele europene importante.

Ca orice măsură întreprinsă în grabă apar și urmările. După cum se observă din tabelul 1, absolut toate statele au plătit sub o formă sau alta, deficitele bugetare căpătând valori enorme. Evident că toate țările au început să ia măsuri de reducere a acestor împrumuturi România, dacă ar fi să credem ce spune statul, ar urma sa-și reducă nicelul de îndatorare de la 8,3 la sută cât era în 2009 la 3 la sută în 2015. Greu de crezut că un stat care stimulează activitatea economică printr-o implicare din ce în ce mai mare, respectiv un stat care în momente de recesiune stimulează economia prin creșterea TVA, va reuși să se țină de promisiune. Cu atât mai mult cu cât în continuare se împrumută de la Fondul Monetar Internațional.

În Marea Britanie, scenariul Trezoreriei prevedea o reducere treptată la 5,5 la suta până în 2014 și o creștere a datoriei ca pondere în PIB la 76 la suta, doar un pic peste media din Europa de Vest. La fel ca și în România nu se explică clar modul în care reducerea deficitului urmează să fie realizată, chiar dacă reducerea cheltuielilor este, fără îndoială, în mod tacit asumată.

Însă, ambele țări, pentru a-și îndeplini ținta, fac prognoze spectaculoase legate de creșterea economiei: 3,25 la sută începând cu 2011 pentru Marea Britanie și de la 1,5 în 2011 până la 4,7 la sută în 2014 pentru România. În cazul în care rata medie a dobânzii la datorie, pentru Marea Britanie, ar fi de 5 la sută, costul dobânzilor la prognozata datorie de 76 la suta din PIB ar fi de 3,8 la suta din PIB, cu un punct procentual mai mult decât în prezent. Pentru a realiza acest lucru și pentru a obține și o reducere a deficitului la 5,5 la suta, cheltuielile, mai puțin cele cu dobânda, ar trebui să fie micșorate cu 7,9 la suta din PIB.

Scăderea deficitelor bugetare, indiferent la ce țară din UE ne referim, devine și mai puțin probabilă dacă analizăm structura și nivelul cheltuielilor bugetare. După cum se observă din figura 4, cheltuielile bugetare, pentru 2009, sunt, ca procent din PIB, foarte ridicate, ajungând la un maxim de 58,2 la sută pentru Danemarca. România se plasează pe ultimul loc în cadrul UE cu 40,4 la sută din PIB (82 la sută din media UE27). Pentru toate statele UE cea mai însemnată componentă a cheltuielilor este asistența socială. Nimic surprinzător pentru această uniune a bunăstării.

Numai că pentru unii, bunăstarea aceasta vine prin redistribuire, iar redistribuire înseamnă impozitare și în niciun caz stimularea activității economice. Iar cum gestionarea acestor cheltuieli care provin din impozite implică birocrație, nici nu e de mirare că după asistență socială cele mai mari cheltuieli sunt cele cu remunerarea angajaților din sectorul public. Pentru România cheltuielile de personal au crescut foarte rapid, atât ca urmare a sporirii numărului angajaților publici, cât și a creșterii rapide a salariilor acestora (o creștere cu 150 la sută în 2008 față de 2004, comparativ cu o creștere cu 100 la sută în sectorul privat). Singura cheltuială care ar putea aduce și beneficii, cea cu cheltuielile de capital – care sunt reprezentate de cheltuielile pentru investiții -, este relativ mică: de la 2,7 la 7,7 la sută din PIB.

Prin urmare este greu de crezut că aceste cheltuieli pot și se vor a fi diminuate semnificativ având în vedere situația economică și costul politic al celor care guvernează. Aritmetica simplă de mai sus ne transmite un mesaj amar. Atâta timp cât deficitul bugetar ca procent din PIB depășește rata de creștere a PIB-ului, raportul dintre deficit și PIB va avea un trend ascendent. Într-un studiu al Deutsche Bank se estimează că gradul de îndatorare a României ca pondere în PIB va depăși 50 de procente până in 2020, în condițiile în care în ultimii zece ani aceasta, și pe fondul creșterii economice, a crescut cu doar 1,2 puncte procentuale. Plata de dobânzii pentru această datorie va presupune tăieri de cheltuieli la care nici un guvern ales nu ar supraviețui.

Întotdeauna există și o soluție, deși adesea este una rea, pentru fiecare problemă. Soluția, cel puțin pentru datoria în lei este la îndemâna statului. Voit sau din greșeală, a și început să o pună în practică prin creșterea TVA ceea ce a dus la o creștere a inflației anuale (conform cu BNR, în aprilie 2011 rata inflației s-a situat la 8,34%). Așadar, dacă într-o societate democratică problema datoriei generează un cerc vicios care nu poate fi soluționat sub stabilitatea prețurilor, atunci stabilitatea prețurilor va fi sacrificată. Și exemple avem: după al doilea război mondial, într-un mediu cu inflație în creștere, datoria națională în Marea Britanie era în jur de 150 la sută. Prin anii 70, ajutată de șocul petrolier, inflația sa accelerat ajungând înainte de alegerile din 1979 la aproape 25 la sută. Cercul vicios a fost rupt printr-o reducere brutala a datoriei naționale în termeni reali. De la un nivel mai scăzut, reducerea în continuare în anii Thatcher a devenit realizabilă. Înainte ca noul guvern să înceapă să cheltuiască pe serviciile publice, prin anii 2000, ponderea datoriei la 30 la suta din PIB părea a fi la un nivel sigur.

O primă rostogolire a datoriilor a fost posibilă la încheierea acestui ciclu așa cum arată și datele analizelor de la Banca Central Europeană. Mare parte din datoriile care au reușit să fie rostogolite cu ajutorul pieței primare sau secundare avea un nou vârf de rambursare în 2008 și 2009. Din păcate, nimeni nu avea să anticipeze că acest ciclu se va suprapune peste criza financiară izbucnită în 2008, iar eventuala reeșalonare a datoriilor va deveni extrem degreu de realizat mai ales în țările cu poziții fiscale delicate.

S-ar putea ca marea problemă a zonei euro să fie lipsa unui sistem fiscal comun care să poată să absoarbă o marte din aceste șocuri. Doar că acest tip de instituție supranațională nu poate fi realizat fără o unificare politică mai mare, care să întărească coordonarea politicilor economice, așa cum prefigura și De Grauwe în analiza sa din 2014: „Solidaritatea comună nu poate fi evitată într-o uniune monetară, chiar dacă acest lucru implică să stai la masă cu păcătoșii.”

3.3. Analiza comparativă a nivelului împrumuturilor contractate de statul român față de statele Uniunii Europene

România a plătit cea mai mare parte a împrumutului de 20 de miliarde de euro de la FMI, Uniunea Europeană și Banca Mondială. Numai anul trecut au fost restituite aproape 3 miliarde de euro în contul Fondului. Banii au fost plătiți atât de Banca Națională cât și de Ministerul de Finanțe.Dacă luăm în considerare și împrumutul de la Banca Mondială, vom achita ultima rata în 2023. Dar până atunci trebuie să spunem că am plătit cea mai mare parte din datorie. Dacă ne aducem aminte, România a împrumutat aproape 20 de miliarde de euro.Cea mai mare parte s-a dus la BNR, ca rezevă.

Circa 2,2 miliarde de euro au ajuns la Finațe pentru acoperirea unui deficit temporar, cauzat de neîncrederea investitorilor în puterea guvernului de a-și mai plăti datoriile.Banii împrumutați au venit în tranșe. Așa că la sfârșitul lui 2009 aveam de plătit 6,1 miliarde de euro, apoi 9,8 și în final 10,5 miliarde în 2011. De atunci sumele datorate au scăzut continuu până la 1,3 miliarde de euro în 2015. În 2014 din totalul de 2,9 miliarde plătite Fondului Monetar, 561 de milioane au fost plătiți de către Ministerul de Finanțe iar restul de către BNR. În 2016 Românai termină de achitat ratele împrumutului de la FMI În paralel, plătim și datoria de 6 miliarde către Uniunea Europeană. În 2014 am plătit 1,5 miliarde de euro. Mai avem de plătit 3,5 miliarde până în 2019. După acest an mai avem de achitat un miliard de euro către Banca Mondială în 2022 și 2023.

Rambursarea împrumuturilor se face în tranșe, însă Finanțele se confruntă deja cu o datorie publică în creștere rapidă de la o lună la alta.

Necesarul de finanțare al României a fost și rămâne ridicat, pentru acest an fiind estimat la circa 70 mld. lei (circa 16 mld. euro). Necesarul de finanțare include aproximativ 11 mld. lei în contul deficitului bugetar care ar urma să fie ajustat semnificativ, la 1,9% din PIB.

În plus, în mai 2012 a ajuns la scadență un împrumut de 700 mil. euro contractat de pe piețele internaționale în 2002, dar și o emisiune de titluri pe piața internă, denominată în euro, în sumă de 793,8 mil. euro.

Până acum autoritățile au plătit doar dobânzi aferente împrumutului record semnat cu FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială în urmă cu aproape trei ani – cel mai mare împrumut din istoria României și cât jumătate din bugetul țării. Dobânda anuală plătită la FMI este de 3,5%, calculată la soldul tragerilor efectuate până la data respectivă și nerambursat, costul fiind comparabil cu cel al resurselor primite de la CE.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Apreciez că prezenta criză financiară și economică a condus la creșterea deficitelor bugetelor publice și la intensificarea gradului de îndatorare, atât în România cât și în statele membre Uniunii Europene. Potrivit modelului de regresie creșterea economică afectează negativ datoria publică. Variabila dependentă are un coeficient ce are panta dreptei negativă iar conexiunea dintre cele două este una negativă de tip liniar, astfel încât dacă PIB-ul crește datoria publică din PIB va scădea. În cazul în care ponderea datoriei publice în PIB va scădea este de preferat ca statele membre Uniunii Europene să diminueze deficitul bugetar și să garanteze o creștere economică sustenabilă. Realizând o comparație între gradul de îndatorare al României cu statele membre ale Uniunii Europene, putem afirma că țara noastră este statul cel mai puțin îndatorat, aflându-se cu mult sub limita precizată de Tratatul de la Maastricht și de Pactul de Stabilitate și Creștere.

BIBLIOGRAFIE

Albu, Lucian-Liviu, Pelinescu, Elena, Sustenabilitatea datoriei externe (versiunea februarie 2012), Centrul Român de Politici Economice, București, 2012

Băcescu, Marius,Băcescu-Cărbunaru, Angelica, Macroeconomie și politici macroeconomice, Editura All Educational, București, 2008

Brezeanu, Petre – Finanțe europene, Editura C.H. Beck, București, 2011

Călin Magdalena – Datoria publică, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2010

Cerna, S, Banii și creditul în economiile contemporane: Elemente de analiză monetară, Ed. Enciclopedică, București, 2013

Gaftoniuc, Simona, Finanțe internaționale, Editura Economică, București, 2010

Gheorghe Matei, Marcel Dracea – Finanțe publice – teorie, grile, aplicații, Ediția a III a, Editura Sitech, Craiova, 2012

Hoanță Nicolae, Economie și finanțe publice, Editura Polirom, Iași, 2010

Narcisa Roxana Moșteanu, Finanțe Publice, concepte cheie, aplicații practice, teste grilă, Editura Universitară, București, 2014

Marin, Dinu, Mereuță, Cezar, Economia României 1990-2012, Compendiu, Editura Economică, București, 2013

Moceanu Răzvan, Împrumuturi pentru restructurare de la Banca Mondială, articol publicat în revista “Tribuna Economică” nr. 42/2014;

Moșteanu Tatiana – Buget și trezorerie publică, Editura Tribuna Economică, București, 2011

Moșteanu Tatiana – Finanțe – Buget. Sinteze teoretice și aplicații practice, Ed. Economică, 2011

Paja,Mariana – Datoria externă – opțiuni referitoare la perfecționarea structurii, gestiionării și managementului, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2011

Pavel Belean, Gabriela Anghelache, – Finanțele publice ale României, Editura Economică, Ediția a III a, 2013

Turliuc, V., Boariu, A., Stoica, O. Monedă și credit, : Ed.Economică , București, 2005,

Văcărel Iulian – Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2006

Văcărel Iulian, Tatiana Moșteanu, Finanțe publice, Ediția a VI a, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2007

O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 privind datoria publică, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.439 din 28 iunie 2007

Site-uri:

http://www.ccre.org/docs/note_conjoncture_en.pdf

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-22042010-BP/EN/2-22042010-BP-EN.PDF

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/Rap_datpub_30sept2009eng.pdf

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/Rap_dat_publ_31dec2009eng.pd

http://books.google.com/books?id=qy9vMM4lQ9YC&pg=PA60&dq=public+debts+of+italy&hl=en&ei=jqTzS5-0LMXt-

.http://books.google.com/books?id=nv2MSecMQqkC&pg=PA27&dq=public+debts+of+italy

http://www.ziare.com/articole/datoria+publica+romania

www.efin.ro

www.capital.ro

www.newsin.ro

www.epp.eurostat.ec.europa.eu