Impozitul pe Venit In Context European

Introducere

Tema proiectului meu este denumită ”Impozitul pe venit în context european” și este rezultatul curiozității mele și al unei provocări.

Motivul alegerii acestei teme derivă din dorința de documentare în legătură cu acest subiect, deoarece este unul extrem de important, atât la nivelul Uniunii Europene, al tuturor statelor membre, implicit și al României, cât și la nivel mondial, deoarece ”politica fiscală privind impozitul de venit” este politica care tinde să garanteze libertatea deplină a unei persoane fizice de a-și declara veniturile.

Problema de mare actualitate derivă din faptul aderării României la Uniunea Europeană. Procesul de aderare la Uniunea Europeană a impus realizarea unei reforme profunde în întreg sistemul administrației publice. Agenția Națională de Administrare Fiscală fiind principalul mecanism al colectării veniturilor la bugetul de stat, ea trebuie să asigure pe lângă creșterea gradului de colectare al veniturilor bugetare și creșterea gradului de încredere publică în sistemul de administrare fiscală prin schimbarea modului de abordare a relațiilor cu contribuabilii și prin creșterea gradului de transparență, fără a atinge interesele personale ale contribuabililor. Măsura colectării și mecanizării unitare a impozitelor, taxelor si contribuțiilor sociale trebuie să aibă un efect pozitiv pentru disciplinarea fiscală a contribuabililor. Agenția va urmări realizarea schimbărilor necesare în managementul administației fiscale prin stabilirea unor criterii de evaluare a performanței obținute de personalul din cadrul administrațiilor fiscale.

Impozitele sunt o formă de prelevare a unei părți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil și fără contraprestatie). Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înțeles în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice și/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform, legii datorează impozit.

În ceea ce privește numărul și mărimea impozitelor diferă de la țară la țară, existând astfel țări care fac parte din așa zisul “paradis fiscal”și țări care trăiesc un adevărat”coșmar fiscal”. Una dintre acestea din urmă este și România, care în ultimii 21 de ani, când mulți se așteptau să “o ducem mai bine”, gradul de fiscalitate este împovărător pentru contribuabilii ei care sunt împinși prin instrumentele fiscale neadecvate să pună interesul individual înaintea celui colectiv, astfel evaziunea fiscală ia proporții de la an la an.

“Impozitele pot fi folosite pentru a încuraja (sub forma exonerării) sau pentru a descuraja (pe calea suprataxării) o anumită activitate economică și astfel, fără să înceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, impozitul a devenit un mijloc de intervenție în domeniul economic și social.”

Impozitul asupra veniturilor persoanelor fizice se distinge prin incidența sa deosebit de vastă, dar și prin controversele pe care le stârnește mai ales în privința cotelor de impozitare practicate (progresive sau proporționale). Fiind un impozit direct, plătit și suportat de către indivizi, el este perceput ca elementul central al oricărui sistem fiscal, a cărui așezare și percepere este definitorie pentru aprecierea de ansamblu a caracteristicilor respectivului sistem fiscal.

În primul capitol am punctat geneza și evoluția impozitelor pe veniturilor persoanelor fizice, am surprins politica de impozitare a persoanelor fizice în România și în câteva țări membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Franța, Marea Britanie și Germania.

În al doilea capitol,”Studiu de caz cu privire la calcului impozitului pe venituri din salarii”, am surprins impactul impozitului pe salarii în context european și am realizat un exemplu de calcul al acestui impozit pentru România, Franța și Germania.

În concluziile generae sunt reiterate o parte din cele mai importante concluzii stabilite pe parcurul licenței.

Cap. I.1. Geneza și evoluția impozitului pe veniturile persoanelor fizice

În lumea occidentală, prima țară care a introdus un asemenea impozit a fost Marea Britanie, ca mijloc de procurare a resurselor financiare necesare finanțării războaielor napoleoniene (la sfârșitul secolului al XVIII-lea). S.U.A au introdus și ele un astfel de impozit în anul 1861, tot din necesitatea finanțării unor conflicte armate (războiul de secesiune). De altfel, necesitatea finanțării conflictelor armate a fost cauza principală a apariției acestui tip de impozit în peisajul fiscal modern, mărturie stând și situația Franței, țară care a adoptat acest tip de impozit (l'impot sur le revenu des personnes physiques) în preajma primului război mondial.

Inspirându-se din modelul britanic, prima formă modernă de impozitare a veniturilor personale pe teritoriul actual al Germaniei a fost instituită la sfârșitul secolului al XlX-lea în Prusia de Est. Suedia a introdus acest impozit (pe baze permanente) în anul 1910.

În toate țările Uniunii Europene, statul percepe un impozit pe venitul persoanelor fizice, iar structura fundamentală a sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice este practic asemănătoare în toate țările Uniunii Europene, diferențele apărând în cazul cotelor de impunere care reprezintă procentajele aplicate la sumele impozabile; sumele obținute de contribuabili se încadrează în tranșele de venit stabilite prin lege și în funcție de tranșă în care se încadrează, veniturile respective se impozitează cu o anumită cota de impunere.

Veniturile impozabile se obțin prin deducerea unei sume fixe numită "deducere de baza", din venitul net obținut de contribuabil. Deducerea poate lua diferite forme. Astfel, în unele țări, această deducere se poate prezența sub formă impozitării primei tranșe de venit cu cota 0%, iar în altele se acordă o reducere a obligației fiscale prin "credit al impozitului de baza", adică din impozitul calculat și datorat se deduce o suma fixă, egală pentru toți contribuabilii . Totuși, în cele mai multe țări, se practică deducerea personală de baza, care reprezintă o suma fixă care reduce baza de impozitare a fiecărui contribuabil.

Cu excepția Germaniei care aplică formule fiscale diferite, veniturile care depășesc pragul deducerilor sau care nu sunt impozitate cu cota 0%, sunt repartizate pe tranșe de venit. Numărul transelor de venit variază de la țară la țară: în Suedia venitul se impozitează într-o singură tranșă, în Islanda și Irlanda în două tranșe, în Franța în șapte tranșe, în timp ce în Luxemburg, Mexic, Spania și Elveția venitul se impozitează în opt tranșe . În cadrul unei tranșe, veniturile sunt impozitate la aceeași cota de impunere, cota care crește de la o tranșă la altă. Se obține astfel un impozit progresiv.

Impozitarea veniturilor persoanelor fizice este considerată a răspunde într-o măsură ridicată principiilor generale ale impunerii formulate de A. Smith (echitate, eficiență, comoditate, certitudine). Acesta este și motivul pentru care putem aprecia că o dată cu instituirea impozitelor pe veniturile personale, sistemele fiscale au intrat într-o nouă etapă de evoluție, marcată de preocupări sporite în direcția respectării principiilor impunerii, de natură să determine creșterea eficienței de ansamblu a sistemelor fiscale.

Inițial, impozitarea veniturilor personale era făcută separat pe fiecare sursă de venit și doar ulterior au apărut preocupările de impozitare globală a veniturilor personale, ca un pas înainte în direcția creșterii echității impunerii.

În consecință, în abordarea comparativă a sistemelor de impozitare a veniturilor persoanelor fizice, există o serie de repere structurale specifice ce se cer a fi identificate tocmai pentru a putea evidenția particularitățile unuia sau altuia dintre sistemele fiscale. Aceste repere sunt, în opinia mea, următoarele:

sfera de cuprindere a veniturilor ce intra sub incidența acestui impozit;

„subiectul impunerii", respectiv individul sau familia acestuia (căminul fiscal);

modul de impozitare: global, respectiv pe fiecare sursă de venit;

sistemul de cote aplicate: proporționale, respectiv progresive;

Totodată, tehnicile fiscale de impozitare a veniturilor persoanelor fizice conțin și elemente comune, derivate din cerințele respectării principiilor impunerii. Printre astfel de elemente comune, pot enumera:

existența unui venit minim neimpozabil;

impunerea venitului net (venitul brut diminuat cu cheltuielile generate de obținerea lui);

existența unor deduceri și exonerări (asigurarea corespondenței cu puterea contributivă, dar și obținerea unor finalități economico-sociale);

perioada fiscală egală cu anul financiar (impozitul pe venit este un impozit anual, chiar dacă plățile în contul său se pot face lunar, trimestrial sau semestrial);

preocuparea pentru evitarea dublei impuneri internaționale prin semnarea de către țări a unor acorduri bilaterale sau multilaterale (asigurarea unui tratament fiscal unitar atât rezidenților cât și nerezidenților)

Faptul că țările ce dovedesc o mai mare deschidere către cota unică sunt cele ce provin din fostul bloc comunist poate fi pus pe seama faptului că „aceste țări nu au moștenit complicatul sistem fiscal propriu țărilor Europei occidentale" și sunt mai deschise experimentelor de tot felul, ca urmare a tranziției pe care au traversat-o, perioadă ce a determinat dezvoltarea unor atitudini pozitive și flexibile și capacități de reacție rapidă față de schimbările ce pot interveni în mediul economic.

1.2. Impozitul pe venitul persoanelor fizice în Franța

Impozitul pe venitul persoanelor fizice, în varianta lui franceză, este „probabil unul din cele mai complicate din lume". Acest lucru derivă din faptul că el este așezat într-o manieră progresivă asupra veniturilor (supuse globalizării) realizate la nivelul unui cămin fiscal. Particularitatea constă în acest caz în impunerea căminului fiscal (și nu a individului) ținându-se seama de capacitatea contributivă pe ansamblul gospodăriei (prin luarea în considerare și a situației familiale și personale). Căminul fiscal este reprezentat de persoanele înscrise pe aceeași declarație fiscală la sfârșitul anului. Este vorba despre familii (ce au la bază căsătoria), dar și de uniuni civile (ce au la bază așa-numitul pact civil de solidaritate – PACS).

O caracteristică specifică sistemului fiscal francez este reprezentat de cota fiscală al familiei (quotient fiscal/quotient familial), element tehnic al impozitului pe venit ce servește la stabilirea cotei progresive de impunere.

Subiectul impozabil este reprezentat de persoana fizică ce realizează veniturile, persoană integrată în căminul fiscal din care face parte. Persoanele al căror domiciliu fiscal este în Franța sunt impozitate pentru ansamblul veniturilor realizate în Franța și în străinătate, în timp ce restul persoanelor (ce nu au domiciliul fiscal în Franța) sunt impozitate doar pentru veniturile a căror sursă se află în Franța. Criteriul rezidenței fiscale capătă astfel o importanță deosebită, el stând și la baza convențiile de evitare a dublei impuneri internaționale semnate de Franța.

În anumite situații, persoana impozabilă poate fi și o societate de persoane, caz în care sub incidența impozitului cad beneficiile societății corespunzător cu cota de participare la capital a fiecărui asociat. Anumite persoane sunt scutite, cel mai adesea din rațiuni sociale.

Contribuabilii a căror venituri nete (venituri brute fără cheltuieli profesionale) sunt sub o anumită limită sunt exonerate de la plata acestui impozit. Pentru anul 2010 limita a fost de 9040 euro pentru persoanele sub 65 de ani și de 9000 de euro pentru persoanele peste 65 de ani.

Obiectul impozitului este reprezentat de veniturile ce intră sub incidența acestui impozit. Pentru persoanele al căror domiciliu fiscal este în străinătate, importanță capătă veniturile care sunt considerate a fi realizate în Franța:

venituri din proprietăți situate în Franța;

venituri din valori mobiliare franceze, precum și venituri din capitaluri mobiliare plasate în Franța;

venituri din exploatațiile situate în Franța;

venituri din afaceri sau operațiuni de lucrative derulate în Franța

câștiguri prestații artistice sau sportive în Franța, ș.a.;

Fiind vorba de un impozit global, veniturile sunt însumate pentru a determina venitul impozabil. Apare astfel problema agregării veniturilor nete din fiecare categorie, în condițiile în care pierderile din anumite activități pot fi imputate fie doar asupra câștigurilor din activități similare, fie asupra câștigurilor globale, fie nu pot fi imputate deloc. În acest context, este necesară prezentarea sintetică a regulilor după care se determină venitul net din fiecare sursă.

Veniturile din salarii, pensii și rente viagere suportă un tratament fiscal diferențiat după cum este vorba de salarii, respectiv de pensii și rente viagere. Venitul net este de determinat prin scăderea din venitul brut a contribuțiilor sociale obligatorii și a sumelor aferente desfășurării activității (cheltuielile profesionale).

În legea franceză, veniturile accesorii salariilor intră sub incidența impozitului (avantajele în natură: mașină de serviciu, locuință de serviciu, etc.) intră în sfera de aplicare a impozitului. Veniturile alternative precum indemnizațiile de șomaj sunt și ele considerate ca fiind impozabile. De regulă, prestațiile sociale sunt neimpozabile dacă sunt determinate de un prejudiciu suferit de contribuabil (accident de muncă, deces al unei rude apropiate, etc.)

În cazul salariilor, cheltuielile profesionale pot fi deduse:

forfetar: deducere de 10% cu un prag minim pentru salariile reduse și un plafon maxim pentru salariile ridicate (pentru a limita inechitățile);

real: deducerea se face pe bază de documente justificative.

Contribuabilul trebuie să aleagă una din cele două variante, neputându-le aplica simultan sau cumulativ. În timp ce prima prezintă avantajul simplității, a doua poate fi mai avantajoasă, dar prezintă dezavantajul furnizării de documente justificative. Fiecare membru a căminului fiscal poate opta pentru varianta care îi convine mai mult, independent de alți membri ai aceluiași cămin.

În sfera pensiilor intră atât pensiile pentru limită de vârstă, cât și pensiile alimentare. Ambele categorii beneficiază de o deducere forfetară de 10% (cu un prag minim pe individ și un plafon maxim pe căminul fiscal).

1.3. Impozitul pe venitul persoanelor fizice în Marea Britanie

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice este unul din cele mai importante venituri bugetare ale Mării Britanii, fiind plătit de peste 27 de milioane de contribuabili. Marea Britanie reprezintă țara de origine a acestui impozit, ce a fost introdus pentru prima dată în anul 1798. La început a fost reglementat ca un impozit temporar, decizia de a-l menține anual fiind de competența Parlamentului. Acest caracter anual avea la bază dorința Parlamentului de a se asigura că va fi convocat de către rege în fiecare an. Caracteristica specifică sistemului de impozitare britanic rezidă în distincția care se face între venituri și câștigurile de capital. Acestea din urmă sunt împărțite în două categorii, respectiv câștiguri de capital pe termen scurt (perioada de deținere a capitalului sub 12 luni) și câștiguri de capital pe termen lung (perioada de deținere a capitalului peste 12 luni). În timp ce primele sunt tratate drept venituri obișnuite, celelalte sunt impozitate separat prin impozitul pe câștigurile de capital, de cele mai multe ori mai redus. Acest lucru a determinat mulți dintre britanici să-și convertească veniturile în capital pe termen lung și să beneficieze de o impozitare mai ușoară.

Subiectul impozitului pe venit îl reprezintă persoana de pe teritoriul Marii Britanii ce realizează venituri indiferent de natura și sursa lor geografică. Nerezidenții sunt impozitați doar pentru venitul realizat în Marea Britanie.

Obiectul impozitului îl reprezintă veniturile realizate de indivizi, indiferent de jurisdicția fiscală în care se întâmplă acest lucru. Nu toate veniturile sunt impozabile, iar determinarea celor impozabile se face după reguli diferite în funcție de natura veniturilor. Determinarea venitului impozabil se face prin însumarea veniturilor din toate sursele, după ce în prealabil, au fost operate deducerile legale pe fiecare sursă. Din acest venit total se scad deducerile personale și se ajunge la venitul impozabil.

În Marea Britanie, veniturile impozabile cuprind:

veniturile din salarii și asimilate lor (employment income);

veniturile din activități independente;

veniturile de pensii (pensii de stat, pensii ale angajatorului, pensii din scheme personale);

veniturile din dobânzi (majoritatea);

veniturile din dividende;

venituri locative;

venituri plătite de societățile de tip trust;

beneficiile de securitate socială: alocația pentru îngrijirea persoanelor cu handicap (Carer's allowance), alocația de șomaj (dacă s-au plătit contribuțiile sociale în cuantumul necesar), indemnizația de concediu medical (din săptămâna 29), ajutorul de deces plătit săptămânal, etc.

În categoria veniturilor neimpozabile se includ:

beneficiile de securitate socială: alocația de maternitate, alocatia pentru copii, alocația pentru persoanele cu handicap, ajutorul de deces în sumă fixă, alocația pentru locuință, plățile pentru combustibil pe timp de iarnă și darurile de Crăciun, îndemnizațiile pentru primele 28 de săptămâni de concediu medical, îndemnizațiile pentru accidente de muncă și invaliditate severă, pensiile pentru văduvele de război și multe altele;

veniturile din dobânzi: dobânzile aferente ISA (Individual Savings Accounts) și cele aferente certificatelor de economii;

veniturile din chirii ;

creditele fiscale pentru muncă și cele pentru copii în întreținere;

veniturile din obligațiunile premium (obligațiuni emise de guvernul britanic, pentru care dobânda se plătește într-un cont din care se vor recompensa obligațiunile ieșite câștigătoare la tragerea la sorți pentru rambursare);

Cotele de impozitare sunt cote progresie compuse (pe tranșe de venit) și sunt diferențiate în raport cu sursa veniturilor. Pentru anul fiscal 2011 – 2012 cotele sunt prezentate în tabelul următor. Cotele aferente celor patru tranșe de venit au denumiri specifice pentru a putea fi delimitate mai ușor în teoria și practica fiscală.

Tab. nr. I.1. Cotele de impozitare a veniturilor persoanelor fizice în Marea Britanie în anul fiscal 2011 – 2012

Sursa: http://www.hmrc.gov.uk/rates/it.htm

1.4. Impozitul pe venitul persoanelor fizice în Germania

Istoria modernă a impozitului pe venit începe în Germania în anul 1891, când Prusia a adoptat o variantă incipientă a acestuia. Dificultățile financiare generate de primul război mondial au determinat reconsiderarea impozitului în anii 1920, 1925 și 1934. În ciuda faptului că este un stat federal, impozitul pe venit este reglementat la nivel național (Bund), fiind așezat și perceput după reguli comune în toate statele membre ale federației (Lănder). Resursele financiare colectate prin acest impozit sunt partajate între federație, landuri și municipalități. Pe lângă impozitul pe venit, în Germania operează și o suprataxă de solidaritate (Solidaritaetszuschlag – introdusă în scopul finanțării dezvoltării Germaniei de Est), ale cărei cote progresive sunt dimensionate în funcție de impozitul anual pe venit.

Subiectul impozitului este persoana rezidentă ce realizează venituri atât în Germania, cât și în străinătate, precum și persoana nerezidentă pentru anumite venituri realizate în Germania. Partenerii într-un cuplu au posibilitatea de a alege între a fi impozitați împreună și a fi impozitați separat. Impozitarea comună are avantajul de a reduce progresivitatea impunerii. Veniturile copiilor nu sunt incluse în veniturile părinților, ci sunt taxate separat.

Obiectul impozitului este reprezentat de veniturile pe care o persoană le poate realiza în urma diverselor activități pe care le întreprinde. Din punct de vedere fiscal, veniturile sunt împărțite în următoarele categorii:

venituri din activităti agricole și forestiere;

venituri comerciale (business income);

venituri profesionale (professional income);

venituri din activități dependente (employment income and income from former employment);

venituri din investiții de capital (dividende și dobânzi);

venituri din cedarea folosinței bunurilor imobiliare sau a celor mobile, venituri din redevențe;

alte venituri (anuități, pensii alimentare, etc.)

Pentru primele trei categorii de venituri, venitul impozabil este văzut ca „profit", respectiv ca diferență între activele nete de la sfârșitul anului fiscal și cele de la începutul anului fiscal. Pentru celelalte patru categorii, venitul este văzut ca surplusul de venituri peste cheltuielile determinate de producerea și menținerea veniturilor. Veniturile din a treia categorie, respectiv veniturile profesionale pot fi determinate prin ambele metode, în funcție de opțiunea contribuabilului. Veniturile nete din toate aceste categorii sunt globalizate, iar ulterior, prin scăderea deducerilor, se determină venitul impozabil.

Începând cu 1 ianuarie 2009, veniturile din investiții de capital (dividende și dobânzi) sunt impozitate separat, final, prin stopaj la sursă, prin aplicarea unei cote proporționale de 25% (26,38% incluzând taxa de solidaritate). Totuși în condițiile în care această rată depășește cota marginală la care contribuabilul este impozitat pentru celelalte venituri, el are posibilitatea să opteze pentru integrarea veniturilor din investiții în venitul global.

Nu sunt considerate venituri impozabile:

sumele primite ca urmare a asigurărilor de sănătate, asigurărilor de accidente, asigurărilor pentru handicap, etc;

diverse prestații sociale;

plățile unice a unor sume fixe conform schemelor legale de pensii;

bursele pentru activități de cercetare, științifice, artistice, etc.

Cotele de impozitare sunt progresive pe tranșe de venit și diferențiate în funcție de modul de impozitare (individuală/comună). Pentru impozitarea individuală, cotele sunt prezentate în tabelul următor:

Tab. nr. I.2. Cotele progresive compuse de impozitare a veniturilor personale individuale în Germania, în anul 2011

Sursa: prelucrare după http://online.ibfd.org/collections/gthb/html/gthb_de_s_001.html

1.5. Impozitul pe venitul persoanelor fizice în România

Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi introduse atunci când s-a înregistrat o suficientă diferențiere a veniturilor realizate de diferite categorii sociale.

Acest moment este marcat de creșterea numărului muncitorilor și funcționarilor, care realizau venituri sub forma salariilor, a industriașilor, comercianților și bancherilor, care realizau venituri sub forma profitului și a proprietarilor funciari, care obțineau venituri sub forma rentei.

În calitate de subiecte ale impozitului pe venit, apar, așadar, persoanele fizice și cele juridice (societățile de capital) care realizează venituri din diferite surse.

În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se așează pe fiecare persoană care a realizat venituri, fiind deci o impunere individuală. Atunci când veniturile obținute în comun de mai multe persoane nu se pot individuliza, impunerea se face pe ansamblul persoanelor care au participat la realizarea acestora, adica pe o familie sau pe o gospodărie. O astfel de situație se întâlnește la impozitul agricol, unde impunerea individuală este mai dificil de realizat și ar presupune un volum mare de muncă din partea organelor fiscale.

Persoanele fizice rezidente române, cu domiciliul în România trebuie să plătească impozit pentru veniturile din România, cât și pentru veniturile din strainatate. Persoanele fizice nerezidente (străine) trebuie să plătească impozit pentru veniturile din România, cât și pentru veniturile din străinătate, începând cu data de 1 ianuarie 2014 în care aceștia îndeplinesc criteriile de rezidență fiscală în România. În cazul persoanelor fizice nerezidente (străine) sunt aplicabile Convențiile de evitare a dublei impuneri, cu condiția prezentării certificatului de rezidență fiscală, valabil pentru anul/anii pentru care este emis. Persoanele fizice rezidente române, cu domiciliul în România, care dovedesc schimbarea rezidenței într-un stat cu care România nu are încheiată convenție de evitare a dublei impuneri, sunt obligate la plata impozitului pe veniturile din România, cât și pentru veniturile din străinatate, pentru anul calendaristic în care are loc schimbarea rezidenței, precum și în următorii 3 ani calendaristici.

Venituri impozabile

veniturile din salarii;

veniturile din activități independente;

veniturile din cedarea folosinței bunurilor (chirii);

veniturile din pensii de peste 1000 RON lunar;

veniturile din activități agricole, silvicultură și piscicultură;

veniturile din premii și jocuri de noroc;

veniturile din investiții imobiliare;

veniturile din alte surse.

Veniturile neimpozabile:

ajutoarele, îndemnizațiile și alte forme de sprijin cu destinație specială, acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale și din alte fonduri publice, inclusiv cele din fonduri externe nerambursabile;

veniturile realizate din valorificarea bunurilor mobile sub forma deșeurilor prin centrele de colectare, în vederea dezmembrării, care fac obiectul programelor naționale finanțate din bugetul de stat sau din alte fonduri publice;

sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate și despăgubirile în bani sau în natură primite ca urmare a unui prejudiciu material, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale;

sumele primite ca urmare a exproprierii pentru cauză de utilitate publică;

pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvi de război, sumele fixe pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadrați în gradul I de invaliditate, precum și pensiile;

veniturile primite ca urmare a transferului de proprietate asupra bunurilor imobile și mobile din patrimoniul personal (cu excepția acțiunilor considerate ”câștiguri de capital”)

drepturile în bani și în natură primite de militarii în termen, militarii cu termen redus, studenții și elevii unităților de învățământ din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională și persoanele civile, precum și cele ale gradațiilor și soldaților concentrați sau mobilizați;

bursele primite de persoanele care urmează orice formă de școlarizare sau perfecționare în cadru instituționalizat;

veniturile primite de persoanele care au statut diplomatic pentru activitățile desfășurate în România și veniturile primite de oficialii organismelor și organizațiilor internaționale din activitățile desfășurate în România în calitatea lor oficială;

veniturile primite de cetățeni străini pentru activitatea de consultanță desfășurată în România, în conformitate cu acordurile de finanțare nerambursabilă încheiate de România cu alte state, cu organisme internaționale și organizații neguvernamentale;

veniturile primite de cetățeni străini pentru activități desfășurate în România, în calitate de corespondenți de presă, cu condiția ca această calitate să fie confirmată de autorităților române;

veniturile reprezentând avantaje în bani și/sau în natură primite de persoanele cu handicap, veteranii de război, invalizii și văduvele de război și persoane persecutate din motive politice și din motive etnice de către regimul comunist;

premiile obținute de sportivii medaliați la campionatele mondiale, europene și la jocurile olimpice;

premiile și alte drepturi sub formă de cazare, masă, transport și altele asemenea, obținute de elevi și studenți în cadrul competițiilor interne și internaționale;

sumele sau avantajele primite de persoane fizice din activități depedente desfășurat într-un stat străin, indiferent de tratamentul fiscal în statul respectiv;

avantajele planurilor cu opțiune de cumpărare de acțiuni, (stock option plan) în momentul acordării și exercitării acesteia;

sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare efectuate pe durata delegațiilor/ detașărilor;

venitul salarial legat de conceperea și creearea de software (trebuie îndeplinite anumite criterii, atât de către angajator, cât și de către angajat);

sponsorizări și donații;

moșteniri.

Cap.II. Studiu de caz cu privire la calcul impozitului pe venituri din salarii

Specificul României față de țările Uniunii Europene, constă în structura veniturilor încasate la bugetul de stat. În România, veniturile fiscale și bugetare sunt depedente de veniturile din taxele și impozitele indirecte (TVA, accize, taxe vamale etc), în timp ce, în Uniunea Europeană, contribuțiile celor trei mari categorii de impozite și taxe (impozite directe, indirect și contribuțiile sociale) la formarea veniturilor sunt relativ apropiate. În acest context, putem observa că fiscalitatea din România este una medie față de alte țări din Uniunea Europeană, cum ar fi Franța, care se situează la un nivel redus.

În conformitate cu normele europene, indiferent de țara natală a persoanei fizice cu domiciliul fiscal în Uniunea Europeană, ar trebui să i se aplice aceeași modalitate de impozitare ca și cetățenilor țării respective. De exemplu, în țara în care are domiciliul fiscal sau în care obține totalitatea sau cea mai mare parte a veniturilor, persoana fizică are dreptul la:

toate prestațiile familiale și deducerile fiscale pentru cheltuielile ocazionate de creșterea copiilor, chiar dacă acestea au fost efectuate în altă țară din UE;

toate deducerile fiscale pentru dobânda ipotecară, chiar și pentru o casă pe care o deține în altă țară din UE;

prezentarea unei declarații fiscale comune (împreună cu soțul/ soția), dacă această opțiune există în țara respectivă.

După anii ‘90, un număr tot mare de țări din Estul Europei au adoptat cota unică de impozitare. „Rebelii“ Europei, așa cum au fost numiți de Franța și Germania, state oponente diminuării fiscalității, au devenit economii performante și o mare atracție pentru investitorii străini. Ulterior, creșterea statelor care au cota unică de impozitare a forțat țările din Vest să reducă nivelul taxelor și impozitelor. Austria a decis diminuarea taxării companiilor și persoanelor fizice de la 50% la 34%, Spania analizează, ca urmare a creșterii evaziunii fiscale, introducerea unei cote unice de 30% pentru venituri personale. Cabinetul german, inițial cel mai mare oponent al scăderii fiscalității în Europa, a decis reducerea impozitelor aplicate firmelor de la 25% la 19%. Începând cu 1994, istoria a demonstrat că, pentru a deveni o rețeta de succes, reducerea fiscalității trebuie însoțită de o serie de măsuri paralele, destinate susținerii noului sistem, măririi transparenței, atragerii investitorilor și conformării voluntare a contribuabililor.

Pentru studiul de caz am ales să compar impozitul pe venituri din salarii calculat în România, față de încă 4 țări din Uniunea Europeană: Franța, Germania, Belgia și Italia. Am ales aceste țări, deoarece se tot face comparație între România și aceste țări, astfel mi-a captat atenția să studiez mai intens această comparație. Foarte mulți aduc exemplul Franței atunci când vorbesc despre socialism, intervenționism, rolul statului în economie. De asemenea foarte mulți jinduiesc după socialismul din Franța și încearcă să-l copieze și în România. Evident că încearcă să se copieze doar ce este convenabil pentru anumite grupuri de persoane care au interese comune. Motivul principal pentru care am ales Franța printre cele 4 țări este studierea stricteții modelului fiscal francez în comparație cu cel din România.

Se spune că românii muncesc 6 zile pe lună doar pentru plata taxelor. Dublu față de Germania, dar cu o zi mai puțin decât francezii. Deoarece majoritatea angajaților își negociază salariul net, ”foarte mulți din aceștia nu sunt cu adevărat conștienți că diferența dintre salariul brut și cel net reprezintă timpul de lucru efectiv pe care aceștia il prestează într-o lună doar a-și plăti toate aceste către stat”.

Sistemul fiscal din Germania este asemănător cu cel din România în cazul câtorva elemente. De exemplu, angajatorii au obligația să rețină un impozit anticipat din salariu, în contul impozitului pe venitul global. Contribuabilii care obțin altfel de venituri trebuie să efectueze 4 plăți anticipate în contul impozitului pe venitul global. Plata impozitului, care trebuie efectuată pâna la 31 mai a anului următor, atrage dupa sine, dacă nu este efectuată la termen, majorări de întârziere și penalități.

Sistemul belgian de impunere a veniturilor percepe pentru veniturile din dobânzi, de capital sau din transferul drepturilor de proprietate asupra valorilor mobiliare un impozit retinut la sursa de 25%, 20%, 15%. Pentru veniturile care se globalizeaza se aplica cote progresive de la 25% la 55% asupra venitului global, din care s-au scazut în prealabil deducerile (donatii, pensii alimentare) si reducerile (pentru copii în întreținere).

Specificitatea sistemului belgian consta în tratamentul special acordat contribuabililor căsătoriți care susțin financiar singuri familia. Pentru acestia, 30% din veniturile lor, dar nu mai mult de 270.000 franci belgieni (BEF), este alocat partenerului și se impozitează separat pe numele acestuia. De asemenea, contribuabilii cu activități independente pot aloca partenerilor (soților/soțiilor) lor, 270.000 BEF2, daca aceștia au participat la afacere.

2.1. Bază de cercetare

Popescu Alexandra este angajată cu normă întreagă la S.C. Bios-București, din februarie 2007 și obține lunar un salariu brut de 1700 lei și un spor de vechime de 5% din salariul de bază. În luna martie 2013 doamna Popescu este trimisă în delegație în interes de serviciu în Piatra Neamț pe o perioadă de 4 zile, delegație pentru care primeste suma de 200 lei reprezentând contravaloarea îndemnizației de deplasare și suma de 2300 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de cazare și transport. Începând cu luna ianuarie 2014 societatea comercială oferă angajaților tichete de masă în limitele legale, valoarea unui tichet de masă este de 9 lei. Contribuabila are în proprietate 2 apartamente, iar pe unul dintre ele îl închiriază pe o perioadă de 1 an (1 ianuarie-31 decembrie a.c). În conformitate cu contractul încheiat, salariatul obține un venit lunar (chirie) în sumă de 800 lei.

Persoana fizică discutată, care obține și venit din salariu, a realizat următoarele câștiguri în cursul anului 2013: câștig brut la Loto 500 lei; câștig brut la cazinou Star 4900 lei, în luna iulie. În luna august ca urmare a participării la un concurs de cultură generală, contribuabilul câștigă un premiu în valoare de 1000 lei.

Determinați impozitul pe venit datorat de persoana fizică dacă aceasta are în întreținere 2 copii minori, impozitul anual anticipat, precum și valoarea totală netă a câștigurilor obținute de către persoana fizică în cursul anului 2013.

2.2. Determinarea impozitului pe venit în diferite state europene

Calculul impozitului pe venit în România

Determinarea impozitului pe venit din salarii

Venit brut=1700+5%*1700+90+153=2008 lei

Venit asimilat=2,5*1*4*13=130 lei=>70 lei-venit asimilat salariului

Tichete de masa= (21-4)*9 lei=153 lei

-CAS:10,5%*(2008-153)=195 lei

-CASS:5,5%*(2008-153)=102 lei

-CFS:0,5%*(2008-153)=9 lei

=Venit net=1702 lei

-Deducere 450*(1-)=224 lei

Venit impozabil= 1478 lei

Impozit=16%*1478=236 lei

=Venit încasat=1242 lei.

Determinarea impozitului din cedarea folosinței bunurilor

Venit brut= 12 luni*800 lei=9600 lei

Venit net= Venit brut-25%*Venit brut= 9600-25%*9600=7200 lei

CAS:5,5%*Venit net= 5,5%*7200=396 lei

Impozit=16%*Venit net=16%*7200=1152 lei

Venit încasat=7200-396-1152=5652 lei

Determinarea impozitului din jocuri de noroc și premii

Premii: Impozit=16%* Venit net=16%*(1000-600)=64 lei

Venit încasat=Venit brut-Impozit=1000-64=936 lei

Jocuri de noroc: Impozit=25%*Venit net=25%*(4900-600)=1075 lei

Venit net=Venit brut-Impozit=4900-1075+500=4325 lei

Calculul impozitului pe venit în Franța

Venitul brut agregat este determinat prin adăugarea rezultatelor tuturor categoriilor de venit, după ce se aplică măsurile specifice de diminuare (ușurare) a materiei impozabile. Venitul net agregat este determinat prin aplicarea deducerilor personale și alocațiilor. Acesta este apoi divizat cu un coeficient pentru a obține venitul net impozabil pe porțiune de familie. Rata de impunere este apoi aplicată la acest rezultat, iar impozitul astfel calculat este apoi multiplicat cu același coeficient pentru a obține sarcina fiscală brută (această procedură greoaie poate fi însă înlocuită prin folosirea unei formule de calcul, precizată de la an la an în legislația fiscală). După stabilirea sarcinii fiscale brute se produce o serie de corecții pentru a se obține sarcina fiscală netă. Aceste corecții presupun parcurgerea următoarelor etape:

1. se verifică dacă coeficienții limită ai venitului se respectă;

2. se deduce un credit fiscal, cunoscut în practică sub denumirea „décote”;

3. se aplică apoi coeficienții de reducere și creditele fiscale acordate;

4. se adaugă impozitul calculat cu ratele reduse asupra câștigurilor de capital, incluzând drepturile de autor și dobânzile;

5. se adaugă creditele care nu mai sunt permise (aprobate);

6. se deduc „avoirul fiscale”, creditele fiscale străine și prelevările non finale.

Coeficienții, menționați mai sus, pentru determinarea venitului net impozabil pe cap de familie (quotient familial) se aplică, pentru anumiți contribuabili, în scopul reducerii progresivității impozitului pe venit și sunt cuprinși între 1 (nivel de la care cresc cu 0,5 de la caz la caz) și 6,5, diferențiat în funcție de situația personală a subiectului impunerii (starea civilă, numărul și starea fizică a persoanelor aflate în întreținere ș.a).

Ratele de impunere progresive pe porțiune (cotă) de familie și tranșele de venit aferente (în EURO) sunt: până la 4.191: 0%; între 4.191 – 82.427: 7,05%; între 8.242 – 14.506: 19,74%; între 14.506 – 23.489: 29,14%; între 23.489 – 38.218: 38,54%; între 38.218 – 47.131: 43,94%; peste 47.131: 49,58%

Perioada impozabilă este, în general, anul calendaristic.Contribuabilii care obțin venituri din afaceri pot fi evaluați pe o perioadă contabilă, care poate fi fixată liber de către plătitor. Impozitul este colectat pe perioada anului financiar prin plăți anticipate. Acestea sunt realizate în două rate, fiecare egală cu o treime din impozitul final încasat al penultimului an. Data acestor plăți este 15 februarie și 15 mai. Diferența rămasă de achitat este plătită în septembrie sau octombrie, când un ordin de plată este emis de autoritatea fiscală. Alternativ, contribuabilul poate opta pentru plăți lunare, ultima rată din acestea fiind noiembrie sau decembrie. Contribuabilii au obligația de a depune o declarație de impozit, pentru anul precedent, până la data de 1 martie, cu excepția celor care obțin venituri din afaceri, care depun acest document fiscal până la 31 martie. Impozitul este calculat pe baza acestei declarații. Micile afaceri pot fi evaluate opțional pe baze indiciare, prezumtive.

Pe exemplu nostru, valorile sunt următoarele:

Determinarea impozitului pe venit din salarii (curs valutar 1 euro=4,396 lei)

Venit brut=1700+5%*1700+90+153=2008 lei=456 euro

-Contribuții la asigurări sociale=8%*456=37 euro

=Venit net=456-37=419 euro

Impozit pe venit=5,5%*419=23 euro

=Venit încasat=396 euro.

Determinarea impozitului din cedarea folosinței bunurilor

Venit brut= 12 luni*800 lei=9600 lei=2183 euro

Venit net= Venit brut-25%*Venit brut= 2183-25%*2183=1441 euro

CAS:14%*Venit net= 14%*1441=201 euro

Impozit=5,5%*Venit net=5,5%*1441=80 euro

Venitul încasat=1441-201-80=1160 euro

Determinarea impozitului din jocuri de noroc și premii=6400 lei=1455 euro

Premii: Impozit=2%* Venit net=2%*1455=29 euro

Venit încasat=Venit brut-Impozit=1455-29=1426 euro

Calculul impozitului pe venit în Germania

În Germania, impozitul nu este unic așa cum este în România, tuturor cetățenilor aplicându-li-se aceeași cota (16%) , indiferent de nivelul veniturilor. Ba mai mult, în Germania impozitul se calculează în funcție de 2 criterii diferite:

1. importanța muncii făcute

2 situația familială a angajatului.

Având în vedere primul criteriu, impozitul este progresiv, prima tranșă de impozitare este de 15% și se aplică tuturor veniturilor anuale obținute până la valoarea de 7.664 euro. (Eingangsteuersatz sau rata minimă de impozitare). Pentru următoarea tranșă de venit cota de impozitare crește la aproximativ 24%, iar începând de la 12.740 €, cota de impozitare continuă să crească, plafonul cotei de impozitare fiind de 42%. Dacă un angajat depășeste nivelul brut de 17.900 de euro anual, atunci el este obligat să plătească și o taxă suplimentară de 5,5%, așa-numită taxa de solidaritate, adica taxa instituită în vederea reconstrucției (reunificarii) Germaniei de Est.

Scriam că al doilea criteriu este situația familială a angajatului. Aici s-au stabilit șase clase de impozitare care diferă în funcție de situația familială a fiecăruia. Astfel:

Clasa I este clasa pentru angajații necăsătoriți;

Clasa II este clasa de impozitare pentru angajații care cresc singuri unul sau mai mulți copii (divorțați sau necăsătoriți);

Clasa III este clasa de impozitare avantajoasă pentru angajații căsătoriți cu copii, partenerul urmând să fie clasificat în clasa V de impozitare, (de obicei clasa 3 se stabilește pentru soțul cu veniturile mai mari, acolo unde există diferențe majore între venituri);

Clasa IV este pentru angajații căsătoriți, fiind perfect identică cu clasa I, dar în cazul acesta și partenerul obține clasa IV;

Clasa V este clasa de impozitare dezavantajoasă pentru căsătoriți în cazul în care partenerul se află în clasa III;

Clasa VI este clasa de impozitare pentru angajații care obțin mai mult de un salariu brut peste 400 de euro lunar.

Am facut această enumerare succintă pentru a vă forma o idee. Avantajul acestui sistem este că angajații căsătoriți pot stabili în funcție de salariul pe care îl câstigă și eventual, în urma unei consultații cu un contabil, ce clasă de impozitare este recomandată partenerilor lor de viață. În general, romanii aflați la muncă pe teritoriul german sunt încadrați în clasa 1 de impozitare (necăsătoriți, fără persoane în îngrijire), încadrare dezavanatajoasă, dar românii nu știu lucrul acesta la momentul angajării. Plata impozitului se face astfel: angajatorul reține impozitul pe venit, cu fiecare plată a unei remunerații și plătește suma direct către administrația financiară.

2. asigurarea de sănătate – Krankenversicherung – (aproximativ 14,4% din salariul brut)- se plătește 50 % de către angajator și 50 % de către angajat;

3.asigurarea de îngrijire – Pflegeversicherung – (1,7% din salariul brut), respectiv 1,95% dacă angajatul are cel putin 24 de ani și nu are copil.

4. asigurarea pentru șomaj – Arbeitslosenversicherung – (6,5% din salariul brut) se plătește 50% de către angajator și 50 % de către angajat;

5.asigurarea pentru pensie – Rentenversicherung – (19,5% din salariul brut) se plătește 50 % de către angajator și 50 % de către angajat;

În plus, angajatorul mai trebuie să plătească în favoarea angajatului său: asigurare privată în caz de boală ( în caz de neplată este total răspunzător pentru riscul financiar în caz de boală a angajatului) și asigurarea legală în caz de accident sau boală profesională.

Determinarea impozitului pe venit din salarii (curs valutar 1 euro=4,396 lei)

Venit brut=1700+5%*1700+90+153=2008 lei=456 euro

– Asigurare de sănătate=14.4%*456=66/2=33 euro (fiind plătită 50% de către angajator și 50% de către angajat)

– Asigurare de îngrijire=1.7%*456=8 euro

– Asigurare pentru șomaj=6.5%*456=30/2=15 euro (fiind plătită 50% de către angajator și 50% de către angajat.)

– Asigurare pentru pensie=19,5%*456=89/2=44,5 euro fiind plătită 50% de către angajator și 50% de către angajat

=Venit net= 456-33-8-15-44,5=363,5 euro/lună*12 luni= 4362 euro anual

Impozit pe venit=15,5%*4362= 677 lei anual/12 luni= 56 euro lunar

=Venit încasat=363,5-56=307,5 euro.

Determinarea impozitului din cedarea folosinței bunurilor

Venit brut= 12 luni*800 lei=9600 lei=2183 euro

Impozit=20%*Venit brut=20%*2183=436 euro anual/12luni=36 euro

Venit încasat= Venit brut-impozit= 2183-436=1747 euro

Determinarea impozitului din jocuri de noroc și premii=6400 lei=1455 euro

Impozit=3,5%* Venit net=3,5%*1455=51 euro

Venit încasat= 1455-51=1404 euro

Calculul impozitului pe venit în Belgia

Regimul fiscal Belgian poate lesne rivaliza cu Olanda sau Luxemburg în materie a legislației favorabile privind implantarea societatilor de holding.

Impozitul pe venit, pentru totalitatea veniturilor din Regat și din străinătate, este datorat de persoanele fizice rezidente, adică de acele persoane care au domiciliul în Belgia sau care și-au plasat averea în această țară. Nerezidenții sunt impozitați numai pentru veniturile obținute din Belgia.

Determinarea venitului net impozabil se face la nivelul fiecăreia dintre cele patru categorii de venituri prevăzute de legislatia fiscală belgiană: veniturile de natură imobiliară, veniturile de natură imobiliară, venituri de natură mobiliară, veniturile profesionale și veniturile diverse (din diferite prestații ocazionale, rente, jocuri de noroc, premii etc.).

a) În materia veniturilor de natură imobiliară, se face distincție între imobilele situate în Belgia și imobilele situate în străinătate:

pentru imobilele situate în Belgia, venitul net anual se apreciează în funcție de venitul cadastral și de destinația imobilului respective, care, permite determinarea venitului net de natură imobiliară:

imobilul nu este închiriat: venitul net este venitul cadastral; pentru această situație, în care proprietarul imobilului locuiește în aceasta, legea fiscală acordă o deducere de 4017 €, majorată cu 325 € pentru soț/soție sau copii aflați în întreținere;

imobilul este închiriat sau constituie reședința secundară a proprietarului: venitul net este venitul cadastral majorat cu 40%;

imobilul este folosit de proprietar pentru propria afacere sau activitate profesională: nu se datorează impozit;

imobilul este închiriat unei alte persoane pentru a exercită o activitate profesională: venitul net este reprezentat de chirie( care nu poate fi mai mică decât venitul cadastral indexat), din care se scad anumite cote de cheltuieli forfetare (10% pentru terenuri, 40% pentru clădiri).

pentru imobilele situate în străinătate, venitul net este reprezentat de valoarea locativă netă (dacă imobilul nu este închiriat), respective de venitul net (dacă imobilul este închiriat).

b) În material veniturilor de natură mobiliară, sunt luate în calcul dividendele, dobânzile și alte venituri similare. Nu sunt impuși în baza de impunere primi 1500 de € obținuți de fiecare familie din depozitele curente.

c) În rândul veniturilor profesionale se include salariile și indemnizațiile, remunerațiile directorilor și administratorilor, profitul din activități agricole, industriale sau comerciale, veniturile din exercitarea unei profesii liberale, indeminzatiile de șomaj, invaliditate, boală, pensile.

Schematic, veniturile profesionale se determina după o procedura care cuprinde 6 etape:

deducerea din totalul veniturilor de acest tip a contribuțiilor sociale obligatorii;

luarea în calcul a cheltuielilor deductibile;

evidențierea “cheltuielilor economice”;

deducerea pierderilor fiscale;

deducerea “cotei de asistență” sau a “cotei maritale”;

compensarea pierderilor fiscale între soți.

Cotele de impunere oscilează între 25% pentru venituri mai mici de 6.480 € și 50% pentru venituri mai mari de 29.740 €.

Cele mai importante contribuții de asigurări sociale, plătite trimestrial de catre angajatori, sunt contribuțiile generale și contributiile speciale.

Ratele de impunere utilizate pentru determinarea contribuțiilor generale sunt:

Tabel II.1. Ratele de impunere utilizate pentru determinarea contribuțiilor generale

Sursa: http://www.scritub.com/economie/finante/FISCALITATEA-IN-BELGIA94721.php

O contribuție adițională de 1,69% este datorată dacă statul de salarii include cel puțin 10 persoane ce au calitatea de subiect al regimului de asigurări sociale.

În completare, o contribuție de vacanță de 16,27% este datorată în legătură cu muncitorii care lucrează în regimul de lucru denumit „cordon albastru (bleu)”. Această constă dintr-o contribuție trimestrială de 6% și o contribuție anuală de 10,27%, aplicate asupra unei baze de impunere reprezentând 108% din salariile brute ale anului anterior. Rată totală a contribuțiilor speciale este 2,64%.

Atât contribuțiile generale, cât și contribuțiile speciale sunt calculate asupra unei baze de impunere egală cu remunerația brută a angajaților.

În cazul muncitorilor încadrați în regimul special de muncă denumit „cordonul albastru” baza impozabilă se determina prin multiplicarea veniturilor salariale brute ale angajaților cu un coeficient de 1,08%.

În completare, există următoarele contribuții ale angajatorilor:

8,86% din primele angajatorilor pentru schemele de pensii private;

1,55% din ceea ce depășește 26 025 de euro pe trimestru, față de contribuțiile de asigurări sociale ale angajatorului aferente anului anterior;

33% din beneficiile marginale referitoare la companiile de mașini;

5% din salariile plătite studenților care nu mai sunt subiecți ai contribuțiilor de asigurări sociale.

Contribuțiile de asigurări sociale plătite de angajatori sunt cheltuieli deductibile de afaceri în cadrul procedurii de impunere a venitului corporațiilor.

Determinarea impozitului pe venit din salarii (curs valutar 1 euro=4,396 lei)

Venit brut=1700+5%*1700+90+153=2008 lei=456 euro

-Asigurare de sănătate=3,8%*456=17 euro

– Plata de boală=2,35%*456=11 euro

– Asigurare pentru șomaj=1,46%*456=7euro

– Asigurare pentru pensie=8,86%*456=40 euro

=Venit net=456-17-11-7-40=381 euro

-Deducere=23%* Venit net=23%*381=88 euro

Impozit pe venit=7%*381=27 euro

=Venit încasat=381-27+88=442 euro.

Determinarea impozitului din cedarea folosinței bunurilor

Venit brut= 12 luni*800 lei=9600 lei=2183 euro

Impozit=12,5%*Venit brut=12,5%*2183=273 euro anual/12 luni=23 euro

Venit încasat= Venit brut-impozit= 2183-273=1910 euro

Determinarea impozitului din jocuri de noroc și premii=6400lei=1455 euro

Impozit=1,25%* Venit net=1,25%*1455=18 euro

Venit net=Venit brut-Impozit=1455-18=1437 euro

Calcul impozitului pe venit în Italia

Sistemul italian de impozitare este reglementat de Codul General de Impozitare, care este actualizat anual prin Buget (Legge Finanziaria).

Sistemul fiscal italian se bazeaza pe impozitarea directa (IRPEF – impozitul pe venit, pentru persoanele fizice, IRPEG – impozitul pe profit, pentru persoane juridice, ILOR- impozitul pe veniturile rezultate din afacerile pe plan local) si pe cea indirecta (TVA si alte taxe).

Persoanele rezidente sunt impozitate pe venitul global realizat in tara si in strainatate (exceptand cazurile in care Italia a incheiat acorduri de evitare a dublei impuneri cu anumite tari, cum este si cazul Romaniei), iar cele nerezidente sunt impozitate numai pe veniturile realizate in Italia.

Recent, în ședinta de Guvern din 30 iunie 2011, s-a stabilit Delegarea Guvernului în materia realizării reformei fiscale și a sistemului de asistență socială.

Reforma fiscală are ca obiectiv modernizarea și simplificarea, după 40 de ani, a sistemului fiscal italian.

Guvernul dă asigurări că reforma nu va fi în deficit. Guvernul va fi delegat să elimine sau să reducă total ori parțial sistemele de exceptare, excludere și favorizare fiscală acumulate până în prezent (circa 470 de regimuri speciale în valoare de 150 de miliarde de euro).

Proiectul de reformă fiscală vizează: reducerea unor impozite și taxe (impozitul pe venit, TVA-ul, impozite asupra serviciilor și accize), reducerea la trei a cotelor de impozitare progresivă asupra veniturilor personale (20%, 30%, 40%), creșterea bazei de impozitare prin revizuirea înlesnirilor și deducerilor fiscale, simplificarea obligațiilor tributare, facilități specifice pentru realizarea de investiții externe, raționalizarea facilităților existente în vederea concentrării în regimuri de favorizare a natalității, a muncii și a tinerilor, eliminarea graduală a impozitului regional asupra activităților productive – IRAP (un impozit local care se aplică activităților productive exercitate în fiecare regiune), reducerea evaziunii fiscale, reordonarea taxării activităților financiare etc.

Reforma sistemului de asistență socială are ca obiectiv raționalizarea acestuia și eliminarea suprapunerilor de competențe, a abuzurilor și a risipei. Asistența socială va fi organizată la nivelul entităților teritoriale și al organizațiilor voluntare, non-profit, în timp ce Institutul Național de Asistență Socială (INPS) va avea doar un rol de coordonare. Aprobarea legii este prevăzută până la finalul lui 2012.

Impozitul pe venit pentru persoanele fizice reprezintă impozitul aplicat veniturilor obținute anual de o persoană fizică. Valoarea IRPEF este direct proporțională cu nivelul veniturilor dobândite.

Venituri supuse impozitării:

cele realizate din munca angajată (lavoro dipendente);

cele realizate din activități independente (lavoro autonomo);

pensiile și alocațiile;

cele obținute din valorificarea bunurilor imobile (terenuri, clădiri, apartamente etc);

veniturile de capital și veniturile diverse de natură financiară.

Nu sunt supuse impozitării:

salariul de până la 8.000 euro/an rezultat din munca angajată;

pensiile de până la 7.500 euro/an primite de pensionarii cu vârstă de până la 75 de ani;

pensiile de până la 7.750 euro/an primite de pensionarii cu vârstă de 75 de ani sau peste;

alocația de întreținere acordată de foștii soți de până la 7.500 euro/an;

venitul de până la 4.800 euro rezultat din munca autonomă sau alte tipuri de venit indiferent de durata perioadei lucrative;

veniturile care nu depășesc suma de 185,92 euro, obținute din valorificarea terenurilor.

Cotele de impozitare a veniturilor anuale ale persoanelor fizice pot varia, de la an la an, în funcție de prevederile Legii Bugetului în vigoare.

venituri impozabile sub 15.000 euro → cotă de impozitare aplicată:23%;

venituri impozabile între 15.001 și 28.000 euro → cotă de impozitare aplicată:3.450 euro + 27% din ce depășește 15.000 euro;

venituri impozabile între 28.001 și 55.000 euro → cotă de impozitare aplicată: 6.960 euro + 38% din ce depășește 28.000 euro;

venituri impozabile între 55.001 și 75.000 euro → cotă de impozitare aplicată:17.220 euro + 41% din ce depășește 55.000 euro;

venituri impozabile peste 75.001 euro → cotă de impozitare aplicată: 25.420 euro + 43% din ce depășește 75.000 euro.

Modul de calcul:

Venitul supus impozitării = Venitul total realizat – sumele deductibile

IRPEF se calculează prin aplicarea cotelor de impozitare venitului impozabil, după care se scad sumele scutite.

Sumele deductibile din venitul total realizat (deduzioni dal reddito):

valoarea totală a contribuțiilor de asigurări sociale;

alocațiile periodice acordate soțului / soției în urma separării legale și efective;

cheltuielile medicale generale și cele de asistență specifică pentru persoanele cu handicap;

deducerea cu locuința.

Scutirile de impozit / detrazioni d’imposta

Anumite sume pot fi scutite de la plata impozitului pe venit, dacă se îndeplinesc anumite condiții. În cazul lucrătorilor angajați, există scutiri care se acordă în funcție de situația personală sau familială a contribuabilului sau în funcție de tipul de venit dobândit. Anumite scutiri se acordă în cazul în care contribuabilul face dovada că a suportat cheltuieli medicale, cheltuieli funerare, cheltuieli de asigurare, cheltuieli de școlarizare, cheltuieli ocazionate de obținerea unui credit pentru achiziționarea unei locuințe. De asemenea, sunt prevăzute scutiri din plata IRPEF pentru înlocuirea sau achiziționarea de aparatură electrocasnică, pentru achiziționarea de mobilier, pentru chiriașii cu un venit redus, etc.

Scutiri „de bază” (sau teoretice)

Trebuie raportate la perioada lucrată în cursul anului. Suma respectivă nu poate fi mai mică de 690 euro. Dacă raportul de muncă este pe perioadă determinată, scutirea efectivă nu poate fi mai mică de 1.380 de euro.

Pentru un venit total anual de până la 8.000 de euro → valoarea scutirii: 1.840 euro

Pentru un venit total anual cuprins între 8.001 și 15.000 euro → valoarea scutirii: 1.338 + [502 x (15.000 – venit total) / 7.000]

Pentru un venit total anual cuprins între 15.001 și 55.000 euro → valoarea scutirii: 1.338 x (55.000 – venit total) / 40.000

Dacă venitul total este cuprins între 23.000 și 28.000 de euro, scutirea de care poate beneficia un lucrător angajat poate crește de la 10 la 40 de euro.

Scutiri pentru membrii de familie avuți în întreținere

Contribuabilii care au membri de familie în întreținere au dreptul la scutirea unor sume din IRPEF datorat anual. Pentru a putea fi considerat în întreținere, membrul de familie trebuie să fi obținut în 2013, un venit mai mic de 2.840,51 Euro.

Sunt considerați membri de familie avuți în întreținere:

soțul/soția de care lucrătorul nu este legal și efectiv despărțit;

fiii (naturali, recunoscuți, adoptați sau încredințați spre creștere);

alte rude (numai dacă trăiesc alături de contribuabil sau dacă primesc de la acesta o pensie alimentară care nu rezultă din măsuri ale unei autorități judiciare): părinți (și adoptivi), frați și surori, descendenți ai fiilor, gineri, nurori, socri.

Scutirile sunt raportate la fiecare lună, iar contribuabilul poate beneficia de acestea, pentru perioada pentru care dovedește că are acest drept.

Contribuabilul are dreptul să beneficieze de scutiri pentru soț/soție și pentru copii aflați în întreținere, chiar dacă aceștia nu locuiesc cu acesta și nu au reședința în Italia.

Scutirile pentru copii se acordă independent dacă aceștia au depășit anumite limite de vârstă sau dacă urmează sau nu cursuri de ucenicie gratuite. Scutirile se acordă unuia dintre părinți în următoarele cazuri:

când celălalt părinte este în întreținere;

pentru copii contribuabilului rămas văduv, care recăsătorindu-se, nu s-a despărțit apoi legal și efectiv;

pentru copii adoptați, sau încredințați contribuabilului, dacă acesta este căsătorit și nu este legal și efectiv separat.

În următoarele cazuri, pentru primul copil se poate solicita, dacă este mai convenabil, aplicarea scutirii prevăzute pentru situația în care unul dintre soți se află în întreținere:

când celălalt părinte lipsește sau nu și-a recunoscut copii naturali și contribuabilul nu este căsătorit sau dacă este căsătorit și ulterior s-a despărțit legal și efectiv.

atunci când există copii adoptați, sau încredințați unui singur contribuabil și acesta nu este căsătorit sau dacă este căsătorit, ulterior s-a despărțit legal și efectiv.

Scutirile pentru copii depind de numărul copiilor avuți în întreținere, vârsta copiilor, de existența sau nu a unui handicap, recunoscut conform art. 3, Legea nr. 104/92.

Scutirea de bază pentru copii aflați în întreținere este de 800 de Euro (900 de Euro pentru copii cu vârstă mai mică de 3 ani).

Respectiva sumă se mărește cu:

220 de euro, dacă copilul are handicap (recunoscut conform Legii 104/92);

200 de euro pentru fiecare copil începând cu primul, atunci când familia este compusă din mai mult de 3 copii.

Scutirea pentru soț: scutirea „teoretică” pentru soțul aflat în întreținere este de 800 de euro. Scutirea efectivă variază în funcție de venit. Singura situație în care se dispune o sumă fixă (690 Euro) a atunci când venitul total al beneficiarului este cuprins între 15.001 și 40.000 de euro. În această situație și mai ales pentru cei pentru care venitul este cuprins între 29.001 și 35.200 de euro, este prevăzută o ușoară creștere a valorii scutirii fixe.

Scutiri pentru alți membri de familie: scutirea pentru alți membri de familie avuți în întreținere este de 750 de euro. Această sumă se micșorează, pe măsură ce valoarea venitului total crește.

Familii numeroase: pentru familiile numeroase, în care sunt cel puțin 4 copii în întreținere, este prevăzută, pe lângă scutirile obișnuite, o scutire ulterioară de 1.200 de euro. Această sumă se acordă integral și nu depinde de nivelul de venit al beneficiarului. Scutirea trebuie să fie repartizată, în măsură de 50%, între părinții care nu sunt separați legal și efectiv. În caz de separare legală și efectivă sau de anulare, scutirea se acordă părintelui care are în întreținere copii, prin hotărâre judecătorească. Aceste criterii de repartizare nu pot fi modificate pe baza înțelegerii dintre părinți. De asemenea, dacă unul dintre părinți este în întreținerea celuilalt, cel din urmă beneficiază de întreaga valoare a scutirii.

Dacă scutirea ulterioară de 1.200 de euro este mai mare decât impozitul brut, diminuat cu celelalte scutiri ce se aplică, contribuabilul are dreptul la restituirea sumei care a depășit valoarea impozitului datorat.

Există și impozite adiționale aplicate venitului și plătite la bugetele regionale și comunale de către toți contribuabilii (rezidenți sau nu) pentru care, în anul de referință, s-a plătit IRPEF.

Determinarea impozitului pe venit din salarii (1 euro=4,396)

Venit brut=1700+5%*1700+90+153=2008 lei=457 euro*12 luni=5484 euro/ an

Regimul fiscal Italian spune că venitul din salariu sub 8000 euro/ an nu se impozitează.

Determinarea impozitului din cedarea folosinței bunurilor

Venit brut= 12 luni*800 lei=9600 lei=2183 euro

Impozit=0.76%*Venit brut=0.76%*2183=17 euro anual/12 luni= 1,41 euro

Venit încasat= Venit brut-impozit= 2183-17=2166 euro

Determinarea impozitului din jocuri de noroc și pensii=6400lei=1455 euro

Impozit=2%* Venit net=2%*1455=29 euro

Venit net=Venit brut-Impozit=1455-29=1426 euro

Concluzii valorice privind comparația celor 4 țări: România VS. Franța, Germania, Belgia și Italia

Pentru simplificarea interpretărilor, am realizat următorul tabel cu valorile privind impozitul total plătit în fiecare țară și suma încasată de o persoană fizică din salarii, chirii, respectiv jocuri de noroc și premii, convertite în euro indiferent de moneda de schimb a țării.

Tabel II.2

Sursă proprie

Deși, în prezent, România este considerată țara cu una dintre cele mai reduse cote din Uniunea Europeană, la impozitul pe venitul persoanelor fizice, în comparația făcută între România, Franța, Germania, Belgia și Italia se observă că impozitul total plătit cel mai mare îl deține țara noastră. Acest lucru se datorează multitudinii de impozite și taxe pe care le impune statul, pentru ca o persoană fizică să le plătească.

Italia se află pe primul loc la categoria ”cel mai mare salariu încasat” cu 457 EURO, urmată îndeaproape de Belgia, Franța, apoi Germania și în final România. Aceste sume s-au datorat tuturor contribuțiilor, impozitelor și taxelor plătite de persoana fizică, respectiv 31, 68, 132, 143 și 574 euro. Se observă că valorea cea mai mică a impozitului total plătit îi revine Italiei, iar cea mai mare revenindu-i ultimei clasate, România, diferența de 61% fiind semnificativă. ”Este discutabil dacă asigurările sociale reprezintă taxe în sine, însă din punctul de vedere a costurilor, acestea pot fi materiale”, de unde am putea concluziona că motivul situației prezentate poate fi asigurările sociale. Componentele de securitate socială pot varia semnificativ atât în funcție de țară cât și în funcție de tipul de angajat și angajator.

Pentru categoria venituri din cedarea folosinței bunurilor, pentru o chirie încasată de 2183 euro pe an, se observă că Italia se clasează pe locul întâi privind veniturile încasate, după înregistrarea impozitului din aceste venituri, urmată de Belgia, Germania, România și Franța. Aceste valori se datorează cotelor de impozitare practicate în fiecare țară respectiv : Italia- 0,76%, Belgia-12,5%, Franța-5,5% în cazul căreia se plătește și CAS, la fel și în România-16% și Germania-20%.

Urmărind aceste procente, observăm că altul ar fi clasamentul dacă venitul net la care s-ar aplica aceaste cote nu ar mai implica și calcularea CAS-ului atât în Franța cât și în România. Cu toate acestea persoanele fizice cele mai privilegiate, în cazul obținerii unui venit din cedarea folosinței bunurilor sunt cele din Italia.

Venitul net calculat pentru Germania este suma pe care o datorează lunar un chiriaș proprietarului, îmulțită cu numărul de luni din perioada contractului de chirie. Astfel, Germania, este țara care în urma diminuării venitului net cu impozitul, proprietara rămâne cu valoarea cea mai mare din astfel de venituri.

Făcând referire la venitul net calculat de țara care ocupă locul al II-lea la această categorie, Belgia am putea spune că acesta se calculează la fel ca cel din Germania, dar diferența apare la cota de impozitare care este mai mică cu 8,5%.

Mergând la penultima poziție, ocupată de România, obervăm că în formula de calcul a venitului net mai apare o cotă de 25% care diminueaza venitul brut realizat de un proprietar. Această cotă reprezintă o cheltuială deductibilă aferentă venitului din chirii, denumită cheltuială forfetară. Cota finală de calcul care se aplică venitului brut este de 12% (16%*(100%-25%)). Există situația în care beneficiarul de venituri din cedarea folosinței bunurilor are încheiate în decursul unui an calendaristic mai mult de 5 contracte de închiriere, situație în care vorbim de o altă cotă de impozitare, distinctă de 12%, aplicată veniturilor, și anume de 16% , astfel vorbim de o nouă încadrare a activității întreprinse de beneficiar, și anume venituri din activități indepedente. În această încadrare este și persoana fizică discutată de noi.

În prezent, România are una dintre cele mai reduse cote din Uniunea Europeană la impozitul pe venitul persoanelor fizice. Cu o rata de impozitare de 16%, România se afla între Serbia (cu venituri impozitate progresiv, cu o rată minimă de 10% și una maximă de 14%) și țările dezvoltate din UE, în care predomină, la fel, sistemul progresiv. Dintre cele 12 țări noi membre ale UE (zece care au aderat în mai 2004 și două în ianuarie 2007), majoritatea au cote de impozitare mai ridicate decât România.

Ultima poziție ocupată în studiul de comparație a celor cinci țări, este a Franței, cu o valoare a impozitului din cedarea folosinței bunurilor de 80 euro, ducând la un venit încasat de 1160 euro, chiar dacă cota este doar 5,5%, foarte mică față de prima țară clasată.

Diferența majoră se poate observa din faptul că în cazul României și al Franței se pune în calcul și contribuția la asigurările sociale pe care o plătește proprietarul. Totuși cota de impunere a CAS-ului este de 14% în cazul Franței, oferindu-i ultimul loc.

În țările puternic industrializate, impozitul pe venit deține până la 50% din totalul veniturilor fiscale (Germania, 24,5%). La nivelul Uniunii Europene, noile state membre au o structura a impozitelor pe care le aplică, diferită în comparație cu primele 15 state ale Uniunii. În timp ce în vechile state membre ponderea veniturilor bugetare obțtinute de pe urma impozitelor directe, indirecte și a contribuțiilor sociale este relativ constantă, în cadrul noilor state membre impozitele directe înregistrează o parte mai mică în total venituri obținute la bugetul de stat. Cele mai mici ponderi ale impozitelor directe sunt înregistrate în Bulgaria (aproximativ 20,1%), Slovacia(20,4%), și România(21,4%).

Unul dintre motivele pentru aceste diferențe poate fi găsit în cotele de impozitare mai mici aplicate în noile state membre asupra veniturilor persoanelor fizice și a celor juridice. Cât despre progresivitate, unele state au redus substanțial rolul acestora, adoptând cota de impozitare fixă. (Romania, Slovacia). Pentru a exemplifica cele amintite mai sus, în Franța, impozitele directe dețineau în total venituri bugetare 27,8%, iar contribuțiile sociale, 37,2%. În România, impozitele directe reprezintă doar 21,4% din total venituri, iar contribuțiile sociale 24,2%.

O altă categorie de venituri pe care am implicat-o în studiul de caz este și venitul din jocuri de noroc și premii. La un venit de 1455 euro pe lună, clasamentul este următorul: Belgia, Franța și Italia cu aceeași valoare, Germania și România. Diferențele nu se fac la primele patru țări clasate ci între acestea și România, de 242 euro. Privind calculul venitului net la primele țări care este același: suma tuturor veniturilor la care se aplică cota corespunzătoare fiecărei țări. Însă, România are o bază de calcul diferită. Astfel se aplică o cotă de 16% veniturilor din premii, dar doar pentru ce depășește 600 lei. Iar pentru veniturile din jocurile de noroc, diferă cota, respectiv 25%, pentru aceeași regulă.

Reforma sistemului fiscal naște în continuare multe controverse în România. Succesul sau eșecul ei depinde de momentul în care este aplicată, mediul economic în care este implementată și măsurile acompaniatoare – reducerea cheltuielilor publice, impunerea de constrângeri tari rău-platnicilor, flexibilizarea Codului Muncii etc. În România, opiniile pro cota unică vorbesc despre creșteri de venituri la buget, "magnet" pentru investițiile străine, crearea de locuri de muncă etc. Părerile contra recunosc cotei unice de impozitare doar avantajul reducerii birocrației fiscale (simplitatea ei administrativă), imputându-i lipsa de echitate.

În concluzie, România nu are cote excesive de impunere, dar cei care le platesc le percep în acest fel datorita veniturilor mici în comparatie cu ale altor tari, sarcina fiscala îngreunându-se și din cauza celor care nu plătesc impozitele și alte obligații către stat. „Nu cotele sunt mari, ci sumele la care se aplică. Trebuie acționat asupra tranșelor de venituri, în sensul lărgirii lor în special în zona cotei maxime de 40%. Chiar și pe fondul anunțatelor modificări, sistemul de impozitare este mai avantajos pentru persoanele juridice decât pentru persoanele fizice”

”Tendințele de reducere a fiscalității din regiune vor afecta negativ și România în atragerea investitorilor dacă nu vom crea și noi un avantaj comparativ"

Deși există multe persoane care susțin că într-o societate modernă și decentă este bine ca cei bogați să plătească mai mult și chiar s-au vehiculat ipoteze potrivit cărora cota de impozit de 40% aplicată salariilor mari, până la introducerea cotei unice de impozitare , ar fi foarte mică și că ar trebui ca nivelul impozitelor să ajungă până la 80% pentru cei cu venituri mari, se pare că un impozit la acest nivel nu va rezolva în nici un fel problema. Încercând să extragă prea mulți bani de la contribuabili prin avalanșă greoaie a treptelor de impozitare, ministerul de finanțe îi stimulează să găsească alte cai pentru a-și masca veniturile. Or, exact cei înstăriți și cu venituri mari au mijloacele și expertiză pentru a o face (prin firme, investiții, asigurări), iar statul aleargă zadarnic după ei, pentru că vor fi totdeauna cu un pas mai inventive; acest fapt arată că , cu cât un sistem de impozitare este mai complicat și progresiv, cu atât el va apasă mai tare, paradoxal, pe cei cu venituri mici. Cu cât el include mai multe excepții, deduceri, regimuri speciale, etc, cu atât el poate fi exploatat mai ușor de cei înstăriți, care au avantajul resurselor materiale, de cunoaștere și o puternică motivație pentru a o face. Așa se explică de ce o impozitare mai simplă, ușoară și neutră a dus în Rusia la sporirea spectaculoasă a încasărilor la bugetul de stat.

În fapt, situația economiei românești trebuie văzută în corelație atât cu fenomenul evaziunii fiscale interne, cât și din perspectiva concurenței între țările Europei de Est în privința atragerii capitalului străin. În acest context, inițiativa guvernului de introducere a cotei unice reprezintă o decizie pozitivă., întrucât taxele și impozitele au scăzut în regiune sub nivelul din România și trebuiau luate măsuri pentru menținerea competitivității și atragerea investitorilor pe piață românească. Într-o Uniune Europeană cu protecție socială ridicată, dar și taxe pe măsură, vor intră anul acesta mai multe țări care au redus radical fiscalitatea. Stabilitatea conferită de iminentă aderării, taxele mici și forță de muncă mai ieftină decât în Vest funcționează deja că un magnet.

Discrepanța dintre venituri a scăzut, media rămânând aceeași . Românii “statistici" adică cei care sunt angajați cu contract individual de muncă nu primesc foarte mult la salariu, dar sunt mai mulți. Dezamăgire mare printre cei care se așteptau să se bucure de banii pe care statul nu-i mai ia. Acolo unde s-au produs, măririle salariale au fost compensate, aproape prompt, prin alte taxe și impozite. O compensare de bun augur. Experiență a cincisprezece ani le-a dovedit și românilor că banii în plus aruncați fără discriminare nu înseamnă o putere de cumpărare mai mare, ci au ajutat doar la crearea unei nații de „milionari de carton".

Concluzii și propuneri

După șapte ani de criză economică, majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene (UE) se confruntă încă cu presiunea diminuării deficitelor bugetare. Creșterea economică și a gradului de ocupare a forței de muncă, mult așteptată la nivelul Uniunii Europene, poate fi realizată, conform opiniei Consiliului European, numai prin consolidarea fiscală și investiții care să asigure o creștere viitoare.

Tendințele fiscale, observate în anul 2012 la nivelul statelor membre UE, de altfel definitorii pentru ultimii cinci ani, în sensul creșterii veniturilor bugetare, au vizat în principal transferarea poverii fiscale dinspre aria impozitelor și taxelor directe spre cele indirecte concomitent cu lărgirea bazelor de impozitare și introducerea de noi taxe, susținute de asemenea și de o serie de măsuri în sensul diminuării fraudei și evaziunii fiscale și colaborării între state în privința schimbului de informații.

În general, creșterea taxelor indirecte a fost percepută că fiind mai ușor de administrat și având impact asupra întregii mase de contribuabili consumatori, comparativ cu o creștere a taxelor directe la nivelul indivizilor sau al companiilor.

State precum Franța, Luxemburg, Portugalia, Marea Britanie au luat măsuri în sensul majorării cotelor de impozit pe venit pentru persoanele cu venituri ridicate. Marea Britanie a majorat în 2010 o cotă superioară de impozitare de la 40% la 50% pentru veniturile de depășesc 150.000 lire sterline. Franța a majorat în 2011 cota superioară de impozitare de la 40% la 41%. State precum Danemarca, Ungaria și Finlanda au luat măsuri în sensul diminuarii cotelor de impozit pe venit. Danemarca a redus în 2010 cota superioară de impozitare de la 63 % la 56.1% Ungaria a introdus în 2011 cota unică de impozitare de 16%, cota superioară de impozitare fiind anterior de 32% . Alte state precum Grecia, Franța, Irlanda, Letonia, Luxemburg, Cehia, Estonia, Portugalia, Spania au luat și măsuri de extindere a bazei de impozitare.

Din punct de vedere al taxelor directe, se poate observa la nivel european o tendință generală de menținere sau ușoară diminuare a cotelor de impozitare însoțită de multe ori de lărgirea bazei de impozitare. Astfel de măsuri, orientate spre crearea unui mediu investițional atractiv, vizează în mod special procesul investițional într-un anumit teritoriu întrucât, de cele mai multe ori, s-a constatat că acesta este influențat în cea mai mare măsură de cota de impozitare și mai puțin de modul de determinare a bazei impozabile.

Alte state care și-au menținut cotele de impozitare au luat măsuri în sensul diminuării drepturilor de deducere. Astfel, începând cu 2012, Spania a introdus condiții speciale privind limitarea deductibilității cheltuielilor cu dobânzi la împrumuturile intragrup și a cheltuielilor financiare, în timp ce Franța intenționează, conform draftului de buget pregătit pentru 2013, să limiteze suplimentar deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile ce depășesc 3 milioane de EUR la 85% în 2013, respectiv 75% începând cu 2014. Alte măsuri au vizat introducerea de noi limitări cu privire la pierderile fiscale ce pot fi reportate în perioadele viitoare.

În ceea ce privește România, cota aplicabilă impozitului pe venit, de 16%, este una dintre cele mai reduse din UE, impozite mai mici aplicate firmelor fiind întâlnite în Cipru și Bulgaria (10%), Irlanda (12.5%), Letonia și Lituania (15%).

În ciuda acestui avantaj, care ar putea atrage investiții străine, contribuțiile sociale sunt la un nivel foarte ridicat datorita neplafonarii contribuției la fondul de sănătate și acționează practic ca un impozit suplimentar peste cota unica de 16%.

Un alt dezavantaj al mediului fiscal românesc îl reprezintă multitudinea de declarații, precum și lipsa accesului la informatii on-line (e.g. fișa pe plătitor) sau relația cu funcționarii publici.

“Nu în ultimul rând, interpretarea inconsistentă și uneori abuzivă a legislației fiscale de către autoritășile de control, lipsa jurisprudenței, funcționarea precară a procesului de contestație și a celui juridic în privința fiscalității, funcționarea precară a sistemului de asistență contribuabil, reprezintă alte bile negre pentru sistemul fiscal din România”

„În ceea ce privește impozitarea indivizilor, se observă la nivel european o tendința de creștere a impozitării la nivelul persoanelor fizice cu venituri mari, state precum Franța, Luxemburg, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii luând măsuri în sensul majorării cotelor de impozit pe venit pentru aceste persoane. Că măsuri suplimentare, unele din aceste țări au introdus și reguli de amnestie fiscală pentru rezidenții care declara veniturile nedeclarate în anii anteriori sau măsuri legate de schimbul de informații cu anumite țări (de exemplu cu Elveția).

De asemenea, numeroase din statele membre s-au orientat în ultimii ani și spre introducerea unor diverse noi taxe care să aducă venituri suplimentare la buget, atenția statelor membre dar și a UE fiind îndreptată în ultima vreme, cu precădere, spre impozitarea tranzacțiilor din sectorul financiar. Astfel, în timp ce introducerea la nivelul UE a unei taxe pe tranzacțiile financiare este încă în dezbatere, numeroase state inclusiv Germania, Franța, Austria, Portugalia, Olanda, etc. și-au exprimat intenția cooperării în acest sens sau unele au introdus deja taxe similare pentru tranzacțiile din sectorul financiar-bancar din țările lor.

Concluzionând, măsurile fiscale adoptate de România în aceste „vremuri” dificile se încadrează în tendințele generale observate la nivelul UE printre care notăm majorarea impozitării persoanelor fizice sau a proprietăților lor (de exemplu a taxelor locale pentru persoanele care au mai multe proprietăți), etc.

Bibliografie

Florescu Dumitru, Coman Paul, Bălașă Gabriel, Fiscalitatea în România –, Editura ALL Beck, București, 2011

Minea Mircea Ștefan, Costaș Cosmin Flavius, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III , Editura Rosetti, București 2010;

Iulian Văcărel, Politici fiscale si bugetare in Romania 1990-2000, Ed. Expert

Iulian Văcărel, Finanțe publice , Editura didactică li pedagogicp, București, 2007

Iulian Văcărel, Cunoaște România- membră a Uniunii Europene, Ed. Economică, București, 2008

Iulian Văcărel și colectivul ,“Finanțe Publice”, Editura Didactică si Pedagogică, București, 2009

Georgeta Vintilă, “ Fiscalitate. Metode și tehnici fiscale”, Editura Economică, București, 2011

Lucian Țâțu, Șerbănescu Cosmin, Miricescu Emilian, Nică Adrian, Cataramă Delia, Ștefan D., “Fiscalitate de la lege la practicĂ”,Ediția 8 a, Ed. C.H. Back, București,2013;

www.mfinante.ro

www.capital.ro

www.fibiz.ro

www.recadd.ro/attachments/article/29/MihaelaGondor.pdf

http://www.deloitte.com/assets/Dcom

Romania/Local%20Assets/Documents/RO/Tax%20and%20Legal/ro_TaxSurvey_102309.pdf

http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Contribuabili/scurt_ghid.htm

http://www.taxhouse.ro/img/file/Taxhouse-Taxand%20Romania_Unde%20se%20afla%20Romania%20in%20contextul%20fiscal%20actual%20al%20Europei.pdf

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/trezorerie/sisteme_imp_UE_directe_indir_contributii.pdf

Bibliografie

Florescu Dumitru, Coman Paul, Bălașă Gabriel, Fiscalitatea în România –, Editura ALL Beck, București, 2011

Minea Mircea Ștefan, Costaș Cosmin Flavius, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III , Editura Rosetti, București 2010;

Iulian Văcărel, Politici fiscale si bugetare in Romania 1990-2000, Ed. Expert

Iulian Văcărel, Finanțe publice , Editura didactică li pedagogicp, București, 2007

Iulian Văcărel, Cunoaște România- membră a Uniunii Europene, Ed. Economică, București, 2008

Iulian Văcărel și colectivul ,“Finanțe Publice”, Editura Didactică si Pedagogică, București, 2009

Georgeta Vintilă, “ Fiscalitate. Metode și tehnici fiscale”, Editura Economică, București, 2011

Lucian Țâțu, Șerbănescu Cosmin, Miricescu Emilian, Nică Adrian, Cataramă Delia, Ștefan D., “Fiscalitate de la lege la practicĂ”,Ediția 8 a, Ed. C.H. Back, București,2013;

www.mfinante.ro

www.capital.ro

www.fibiz.ro

www.recadd.ro/attachments/article/29/MihaelaGondor.pdf

http://www.deloitte.com/assets/Dcom

Romania/Local%20Assets/Documents/RO/Tax%20and%20Legal/ro_TaxSurvey_102309.pdf

http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Contribuabili/scurt_ghid.htm

http://www.taxhouse.ro/img/file/Taxhouse-Taxand%20Romania_Unde%20se%20afla%20Romania%20in%20contextul%20fiscal%20actual%20al%20Europei.pdf

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/trezorerie/sisteme_imp_UE_directe_indir_contributii.pdf