. Impozitul PE Cladiri Componenta A Sistemului DE Impozite Si Taxe Locale

Economie

. Impozitul PE Cladiri Componenta A Sistemului DE Impozite Si Taxe Locale

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

CAPITOLUL 1

Rolul finanțelor publice în dezvoltarea comunităților locale

Autonomia finanțelor publice locale

Comunitățile locale reprezintă colectivități umane, delimitate teritorial din punct de vedere politic și administrativ, care au autorități publice diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care îi asigură suportul material al funcționării. Există și un alt argument puternic, și anume acela, conform căruia, comunitățile locale își cunosc posibilitățile proprii privind resursele bănești de proveniență publică și, mai ales, nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite pentru producerea de servicii publice pe plan local.

Autonomia locală reală presupune o anumită independență financiară la nivelul propus al autonomiei administrative: localitate, zonă, județ, regiune, pornind de la definirea fără echivoc a acesteia, ca și comunitate legal constituită, subordonată statului și investită cu autoritatea de a decide total sau parțial asupra propriilor probleme de gestiune, prin intermediul propriilor organe de administrare. La baza autonomiei locale, în sens administrativ, regăsim următoarele elemente:

comunitatea, care se bucură de autonomie, acționează în baza sistemului legislativ unic al țării căreia îi aparține, unitățile teritoriale neavând drept de legislație proprie;

în contextul autonomiei locale, există un singur Guvern, unitățile teritoriale neavând Guvern propriu;

există organe naționale de jurisdicție, unitățile teritoriale nedispunând de jurisdicție proprie.

În altă ordine de idei, autonomia locală este caracterizată de existența unei comunități care dispune de organe proprii de administrare a căror activitate este orientată spre satisfacerea intereselor cetățenilor. Asupra acestei comunități, statul poate percepe impozite, doar în baza legii, comunitatea având competența și capacitatea de a promova pe teritoriul său orice activitate pe care legea o interzice.

Autonomia locală reprezintă o realitate a economiei de piață, ea funcționând cu rezultate benefice atât în țările comunitare, cât și în alte țări ale lumii. Zonele, regiunile, prezintă diferențieri atât sub aspectul nevoilor și dorințelor membrilor comunității, cât și sub aspectul dezvoltării, ceea ce face necesară adaptarea bugetului la condițiile locale. Pe de altă parte, comunitatea își cunoaște cel mai bine nevoile dar și potențialul de care dispune pentru satisfacerea lor. În contextul necesității unanim acceptate a dezvoltării, se impune realizarea unui număr important de proiecte. Această acțiune poate fi îndeplinită eficient dacă este administrată în regim descentralizat, la nivelul beneficiarului, deoarece este influențată de următorii factori defavorizanți:

cunoașterea condițiilor locale;

asumarea responsabilității de către cei interesați;

reducerea circuitului pe care elementele bugetare trebuie să-l parcurgă (diminuarea birocrației).

În statele democratice, administrația locală se organizează și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Aceasta necesită un cadru legislativ și mecanisme necesare adecvate privind finanțele administrațiilor locale. Prin asemenea reglementări se urmărește delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea primăriilor, de cel aflat în proprietatea statului, crearea instrumentelor administrative necesare autorităților locale pentru îndeplinirea atribuțiilor care le revin acestora; asigurarea condițiilor pentru asumarea responsabilității privind dezvoltarea locală.

Problema consolidării autonomiei locale este o preocupare universală, statele democratice contemporane fiind interesate de aplicarea principiului descentralizării serviciilor publice prin transmiterea, prin lege, a mai multor competențe organelor puterii și administrației locale. De altfel, trebuie subliniat faptul că această preocupare, pentru statele europene, se manifestă în condițiile în care ele nu au cunoscut efectele, „centralismului democratic.” Dar, pe de lată parte, statele respective au avut grijă întotdeauna să coordoneze lucrurile în așa fel încât descentralizarea să nu conducă și la divizarea națiunii. În acest context, justiția și apărarea sunt servicii publice care nu pot fi descentralizate.

Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene fac obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale.

Întocmită de către Consiliul Europei pe baza unui proiect propus de Conferința Permanentă a Autorităților Locale și Regionale din Europa, Carta Europeană a Autonomiei Locale a fost deschisă semnăturilor conform convenției încheiate între statele membre, din octombrie 1985.

Protejarea și întărirea autonomiei locale în Europa prin intermediul unui document, care să explice principiile adoptate de toate statele democratice din Europa, constituie un obiectiv al organelor locale de guvernare, recunoscându-se de la început că un asemenea text ar trebui să țintească la asigurarea adeziunii celor care sunt implicați în apărarea autonomiei locale.

Carta obligă semnatarii să aplice regulile de bază ce garantează independența politică, administrativă și financiară a autorităților locale. Conform Cartei, gradul de autonomie de care se bucură autoritățile locale poate fi privit ca o piatră de încercare pentru o democrație reală.

Între procesul de descentralizare și cel de consolidare a democrației există o relație directă. Autonomia locală și descentralizarea serviciilor publice reprezintă garanția stabilității unei democrații funcționale.

Principiile generale enumerate de Carta Europeană a Autonomiei Locale sunt:

Colectivitățile locale care au dreptul, în cadrul politicii economice naționale, la resursele proprii adecvate, de care să poată dispune liber, în vederea exercitării atribuțiilor lor;

Resursele financiare ale colectivităților locale trebuie să fie proporționale cu responsabilitățile stabilite pentru ele prin Constituție sau lege;

Cel puțin o parte din resursele financiare ale colectivităților locale trebuie să provină din impozite și taxe locale, în proporțiile stabilite la nivelul autorităților locale, în limitele legii;

Sistemul financiar din care fac parte resursele de care dispun comunitățile locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată și dinamică încât să le permită să urmărească, pe cât posibil, evoluția reală a costurilor exercitării competențelor proprii;

Protecția colectivităților locale mai slabe din punct de vedere financiar impune instituirea unor proceduri de ajustare sau a altor măsuri echivalente care să corijeze efectele repartiției inegale a potențialelor surse de finanțare, cât și sarcina financiară care le revine acestora. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să reducă libertatea de opinie a colectivităților locale în cadrul propriului lor domeniu de responsabilitate;

Colectivitățile locale trebuie să fie consultate, într-o manieră adecvată asupra modalităților în care le vor fi alocate resursele redistribuite;

Subvențiile acordate colectivităților locale nu trebuie să fie destinate, în măsura în care este posibil, finanțării unor proiecte expres specificate. Acordarea subvențiilor nu trebuie să aducă atingerea libertății fundamentale a autorităților locale de a-și stabili politici proprii în domeniul lor de competență;

În scopul finanțării propriilor obiective de investiții, colectivitățile locale trebuie să aibă acces, conform legii, la piața națională de capital.

Având în vedere deosebirile teritoriale și demografice ale fiecărei țări, în prezent se constată o mare diversitate de sisteme determinate de mai mulți factori: statutul colectivităților locale , numărul nivelurilor de administrație publică locală, repartizarea competențelor, regimul finanțelor locale.

În Europa există 3 modele, care au influențat organizarea administrativă în statele de pe continentul nostru: modelul francez, modelul britanic și modelul german.

Modelul francez

Unitățile administrativ teritoriale sunt: regiunea, departamentul și comuna. Franța se compune din 21 regiuni, fiecare fiind formată din două până la opt departamente, care cuprind mai multe comune. În total, Franța are aproximativ 36500 de comune, din care 98% au sub 10000 de locuitori.

Intervenția statului în plan local se realizează prin instituția prefecturii.

O caracteristică a modelului francez de organizare administrativ – teritorială este identitatea competențelor la toate structurile.

Modelul francez se regăsește, cu unele modificări, în țări ca Spania, Portugalia, Italia.

Modelul german

Elementul de bază al vieții politice și administrative germane este federalismul. Geneza se datorează landurilor germane ca formațiuni statale preexistente statului. Constituțiile landurilor garantează autonomia colectivităților locale, care dispun și de competența legislativă în materie de drept comun.

Principiul subsidiarității stă la baza modelului german de administrație locală, ceea ce permite evitarea unui centralism excesiv la nivelul landurilor, arondismentele și comunele beneficiind de o reală autonomie și gestiune.

Modelul german se regăsește cu anumite particularități naționale în Austria și Elveția.

Modelul britanic

Acesta este eterogen. Astfel, sistemul de administrație locală din Anglia nu se regăsește în Scoția, în Țara Galilor sau în Irlanda de Nord, care au sisteme specifice de organizare locală. Pentru fiecare din cele trei națiuni – scoțiană, engleză și irlandeză – finanțează câte un minister (Ministerul afacerilor scoțiene, a celor galeze și respectiv nord – irlandeze), care exercită o anumită tutelă asupra administrațiilor acestor regiuni.

Autoritățile locale sunt comitatele și districtele, ale căror sarcini sunt: aplicarea politicii guvernamentale pe plan local; exercitarea unor competențe delegate importante în domenii ca: educația, asigurarea fondului locativ sau protecția socială.

Din punct de vedere al dreptului administrativ, sistemele organizării locale se clasifică în:

Autonomie completă conform căreia comunitățile locale au libertate deplină în administrarea intereselor lor, fără nici un interes din partea autorităților centrale.

Autonomie limitată, pentru rezolvarea pe plan local a principalelor probleme curente, care, în plus, sunt supuse controlului din partea autorităților centrale.

Tutela, conform căreia, problemele locale sunt rezolvate de către autoritățile centrale, administrațiilor centrale revenindu-le competențe doar în acțiuni de mică importanță.

În ceea ce privește formarea veniturilor locale, se disting, de asemenea, trei modalități:

constituirea veniturilor proprii necesare pentru acoperirea cheltuielilor, în virtutea dreptului de a percepe impozite și taxe;

completarea veniturilor proprii, cu sume defalcate din bugetul autorităților publice centrale;

finanțarea integrală de la bugetul central.

Gradul de autonomie rezultă, deci, din următoarele:

independența deplină sau parțială în formarea veniturilor;

competența atribuită pentru contractarea și gestionarea împrumuturilor;

asigurarea echilibrului bugetar și, respectiv, gestionarea excedentului sau deficitului anual;

după felul în care organele administrației publice locale au competența de a introduce impozite și taxe locale.

Autonomia finanțelor publice locale rezultă și din raporturile de interdependență față de verigile superioare; în structura proprie a bugetelor locale, sau între bugetele locale, în general, și bugetul de stat, ca buget general.

În România, după revoluția din decembrie 1989, bazele organizării unitare a finanțelor publice locale au fost puse prin Legea administrației publice locale (Legea nr. 15/2001, publicată în M.O.R. 15/2001, publicată în M.O.R. nr 204 din 23 aprilie 2001), ale cărei prevederi s-au bazat pe cele din Constituție. De asemenea, reglementări referitoare la finanțele locale au fost adoptate succesiv prin Legea privind finanțele publice din 1991, din 1996 și prin cea din 2002, prin Legea privind finanțele publice locale (Legea nr 189/1998, publicată în Monitorul Oficial nr 404 din 22 octombrie 1998) și anual, prin Legile de adoptare a bugetului de stat și O.G. nr 45 privind finanțele publice locale publicată în M.O.R nr 431 din 19.06.2003.

Organizarea finanțelor publice locale

Finanțele publice locale își au originea în automatizarea autorităților teritoriale în administrarea comunităților respective. De asemenea autonomia financiară este strict necesară, autonomia administrativă fiind de neconceput fără asigurarea suportului material al funcționării, manifestarea sa – în contextul autonomiei locale – regăsindu-se în „dreptul fiecărei unități administrativ – teritoriale de a avea buget anual propriu, precum și competența consiliilor de conducere ale comunelor, orașelor și județelor de a adopta bugetele locale stabilind cheltuielile în funcție de trebuințele locale, ca și impozitele, taxele și împrumuturile necesare.”

Organizarea distinctă a finanțelor locale, pe baza autonomiei financiare a administrațiilor locale, permite degrevarea finanțelor centrale de o seamă de cheltuieli, reducerea nr. și amploarea funcțiilor bănești între cele două niveluri structurale ale finanțelor publice, precum și mai clară urmărire a modului cum sunt fondurile constituite. Finanțele locale satisfac mai bine și mai eficient cerințele de utilități publice în teritoriu.

În fiecare țară, raportul dintre finanțele publice centrale și cele locale este diferit.

Gradul de centralizare financiară diferă în funcție de concentrarea administrației țării, de măsura în care organele locale sunt subordonate conducerii centrale. Oricum, obiectivele și acțiunile majore, de interes național, strategic, cele care afectează pe toți cetățenii, cum sunt apărarea, ordinea publică statală, relațiile externe, precum și politicile macrosociale de regularizare, stabilizare și bunăstare, sunt finanțate din fonduri centrale.

Descentralizarea financiară începe să funcționeze dincolo de limita de la care aria utilizării bunurilor și serviciilor publice de interes național începe să se restrângă, iar costul comparativ al luării deciziilor la nivel central devine prea ridicat. Este vorba de anumite utilități cum ar fi: construirea de drumuri, poliția, iluminatul public, gospodărirea comunală, transporturile locale, școlile, etc. descentralizarea poate fi un factor al dezvoltării într-o economie, și permite o mai bună înțelegere a nevoilor unui membru local și a răspunsurilor date, un mai bun control al furnizării serviciilor publice.

Indiferent de gradul de autonomie a comunităților locale, se consideră că la descentralizarea financiară trebuie avute în vedere anumite principii ca fiind cerințe ale stabilității finanțelor publice ale țării cum sunt:

principiul diversității, explicat pe seama varietății de forme și a măsurii diferite a solicitărilor de bunuri și servicii publice;

principiul echivalenței în finanțarea serviciilor publice, explicat pe seama beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetățenilor;

principiul acceptării costului descentralizării determinat de diferențele fiscale regionale, care se interferează cu răspândirea în spațiu a activităților economice;

principiul redistribuirii și stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia comunitățile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice necesare pentru înfăptuirea unor obiective de importanță națională;

principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivități cauzate de transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice, și care prejudiciază înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea. Prevenirea unor astfel de situații implică intervenția guvernamentală cu măsuri corective;

principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină cade în seama autorităților centrale. Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice esențiale (sănătate, educație, siguranță socială) tuturor cetățenilor țării;

principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situația unor colectivități locale a căror balanță dintre nevoi și capacitatea fiscală este deficitară, necesitând compensarea minusului pe resurse prin transferuri guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;

principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de autoritate publică ale finanțelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în limita atribuțiilor și competențelor ce revin fiecăreia. Aceasta înseamnă că resursele financiare publice să fie deopotrivă redistribuite pentru acoperirea cheltuielilor cu funcționarea sectorului public în administrarea statului și în aceea a colectivității locale.

Funcționarea finanțelor locale pe baza descentralizării financiare beneficiază de tehnici comune finanțelor publice.

Efectele obținute în funcționarea finanțelor colectivităților locale se referă mai întâi la preluarea unor atribuții ale finanțelor autorităților publice centrale, apoi la creșterea necesarului de resurse financiare pentru finanțarea cheltuielilor locale, ceea ce a dus în ultima vreme la obținerea dreptului de a se împrumuta pe piața capitalului de împrumut. De asemenea, finanțele locale au câștigat larg, competențe în materie de control juridic și bugetar, autoritățile locale dispunând de un sistem contabil propriu.

În România, organizarea teritorială a finanțelor publice este așezată pe împărțirea țării în unități administrativ – teritoriale. Ea apare astfel structurată pe niveluri ierarhice în limitele fiecărei unități administrative: județe, municipii, orașe, comune. Organele financiare locale care funcționează în aceste structuri, acoperă prin activitatea lor întregul teritoriu al țării și îndeplinesc atribuții cu caracter financiar în toate localitățile.

Corelarea financiară a bugetelor locale cu bugetul central

Legătura cu bugetul local central poate fi privită prin prisma atribuțiilor ce le revin organelor administrației publice centrale și locale, atribuții care se referă atât la structura veniturilor, cât și cheltuielilor publice. În acest context, legăturile financiare dintre cele două bugete (central și local), prezintă următoarele fluxuri:

Transferurile de fonduri de la bugetul central către bugetele locale, cuprinse în veniturile totale ale bugetelor locale;

Constituirea, în limita a 5% din totalul cheltuielilor, a fondurilor de rezervă la dispoziția Consiliului Local Județean sau a Consiliului Municipal București;

Atribuirea unor surse de venit (impozite și taxe) spre administrare directă (identificare, așezare, stabilire, urmărire, încasare, control), unităților administrative locale;

Preluarea la sfârșitul anului a disponibilităților publice locale, la bugetul de stat, în limita transferurilor acordate;

Constituirea la sfârșitul exercițiului a fondului de rulment, în condiții de excedent bugetar și după efectuarea regularizărilor în limita transferurilor din bugetul de stat;

Contractarea de împrumuturi (interne și externe) din contul general al Trezoreriei statului, de către administrațiile locale, pentru finanțarea cheltuielilor de capital, în anumite condiții stabilite de lege.

În țările occidentale, sfera activităților desfășurate de comunitatea locală s-a aflat în continuă expansiune, chiar dacă rata de creștere a cheltuielilor bugetelor centrale a fost mai mare decât rata de creștere a cheltuielilor bugetelor locale. Trebuie avut în vedere faptul că cele dintâi(cheltuielile bugetelor centrale) includ și transferuri către bugetele locale.

Cheltuielile publice, în general sunt influențate de o serie de factori obiectivi, cum ar fi starea economiei (în creștere sau scădere), dinamica structurilor organizatorice ale administrației (centrale și locale) etc, care determină relația dintre cheltuielile bugetelor centrale și locale. Influența nu vizează atât variațiile volumului total al cheltuielilor publice, cât schimbările privind responsabilitatea acestor cheltuieli, la nivelul central sau local. În mod concret autonomia locală presupune faptul că funcțiile guvernamentale să fie repartizate între autoritatea centrală și autoritățile locale, ale căror puteri sunt bine statuate prin legislație.

Finanțarea activităților locale

Plecând de la faptul că analiza economică justifică descentralizarea, este util și necesar să se analizeze modalitățile de finanțare a celor mai performante producții locale de bunuri și servicii publice.

În alegerea structurilor fiscale proprii, colectivitățile locale se confruntă cu două constrângeri specifice:

Dacă riscul fugii anumitor contribuabili din fața unei structuri fiscale date este cel puțin plauzibil la nivel național, el nu este de neglijat la nivel local;

Statul, apărând ca un fel de garant de ultimă instanță al colectivităților locale, le impune celor din urmă reguli stricte.

În aceste condiții pot fi stabilite mai multe criterii pentru a defini un bun impozit local: „venitul său trebuie să poată fi prevăzut de o manieră rezonabilă; costurile gestiunii sale trebuie să fie cele mai mici posibile; incidența trebuie să fie locală.” Aceste criterii sunt cel mai bine satisfăcute de două impozite:

Impozitul funciar așezat pe valoarea bunurilor imobiliare este printre cele mai clare; punerea sa în aplicare este ușoară; poate fi ajustat la nevoile de finanțare ale colectivității și poate fi folosit în scopuri redistributive;

Impozitul pe cetățean (poll tax sau impozitul pe cel care votează) lovește în mod uniform pe ci care, pe un anumit teritoriu au drept de vot și participă deci la fixarea cantităților consumate din bunurile și serviciile publice furnizate de colectivitățile locale.

Avantajele impozitului funciar derivă din faptul că el este considerat în mod tradițional ca un impozit local. Din această cauză fenomenul evaziunii fiscale aproape că este inexistent legat de acest impozit, iar strângerea lui este foarte bună.

Printre dezavantajele acestui impozit, enumerăm: fixarea mărimii impozitului se bazează pe estimarea valorii bunurilor funciare, operațiune care este, în mod obișnuit dificilă și ambiguă; diferența dintre ratele de impozitare conduce la distorsiuni în alocarea investițiilor, investitorii având tendința de a alege colectivitățile caracterizate prin ratele cele mai mici, ceea ce poate fi un lucru rău din punct de vedere al dezvoltării teritoriale și al eficacității economice etc.

În privința impozitului pe cetățean, principiul acestuia este de a fixa finanțarea cheltuielilor publice ale colectivității în sarcina celor care beneficiază de ele. Aplicarea acestui principiu este considerată a conduce la o reducere a presiunii fiscale, alegătorii văzându-se direct interpelați în calitate de contribuabili.

Rezervele legate de acest impozit sunt următoarele:

Este așezat pe dreptul de vot și este puternic regresiv;

Atunci când se acceptă derogări, costurile administrative ale impozitului devin ridicate;

Fiind un impozit foarte transparent, pateu conduce la reacții nejustificate din partea alegătorilor.

Pentru ca autoritățile locale să-și exercite atribuțiile, servind interesele membrilor colectivității, în slujba cărora se află, dând în acest fel curs autonomiei locale reale, ele trebuie să beneficieze în primul rând de autonomie financiară. Autonomia financiară presupune asigurarea finanțării activităților locale. În finanțarea activităților locale sunt utilizate, de regulă, următoarele modalități:

Transferul unor venituri de la bugetul central la cel al colectivităților locale.

Această formă de finanțare presupune faptul că o parte din venitul colectat de la bugetul de stat este distribuit colectivităților locale. Transferul de la bugetul de stat către bugetele locale se manifestă sub două forme:

Transferuri condiționate, respectiv sumele transferate către bugetele locale sunt alocate pentru anumite activități, utilizarea lor în domeniile pentru care sunt destinate, fiind obligatorie. Transferurile condiționate creează un grad mai mare de dependență a autorității locale fașă de stat diminuând autonomia.

Transferuri necondiționate, respectiv sumele transferate de la nivelul central către bugetele locale pot fi utilizate de către administrația locală, în mod liber. Referitor la transferurile necondiționate, este foarte important de stabilit criteriile de distribuire (numărul populației, nivelul veniturilor comunităților locale, anumite nevoi specifice, etc.), de corectitudinea repartizării depinzând eficiența acțiunii de repartizare, concretizată în acțiunea de dezvoltare locală. Ele reprezintă un sistem mai puțin complicat pentru autoritatea locală care își va motiva deciziile ținând cont și de aceste transferuri.

Așadar, colectivitățile locale nu se bazează, în finanțarea cheltuielilor publice de la acest nivel, numai pe propriile impozite, ci ele primesc și o parte din resurse sub forma subvențiilor de la nivel central. Astfel, în SUA, aceste subvenții descentralizate reprezintă circa o treime din resursele colectivităților locale descentralizate, în Marea Britanie aproximativ 50%, iar în Franța, aproape 40%.

Motivațiile de stat acordate colectivităților locale pot fi:

Pe lângă producția de bunuri locale, se poate dori o producție de bunuri sub tutelă; anumite servicii dependente de măsuri preventive în domeniul sănătății sau de investire în calificarea forței de muncă relevă această preocupare;

Existența unor consecințe directe sau indirecte între colectivități; dacă de investițiile întreprinse de către o colectivitate profită, pe lângă proprii rezidenți, și cei ai unei colectivități învecinate (de exemplu, construirea unui pod), se poate crede că, în afara cazului în care comunitatea respectivă dispune de resurse financiare suficiente, ea produce o cantitate limitată și deci optimală din bunul respectiv sau chiar poate să renunțe la a-l produce; ca urmare, pot exista două situații: să fie impuse la plata unei cote părți a investiției și alte colectivități beneficiare ale investiției sau să beneficieze de o finanțare de la nivel central (subvenție).

Subvențiile primite de colectivitățile locale de la nivel central pot îmbrăca următoarele forme:

subvenții condiționate sau nu: în primul caz, obținerea lor este legată de angajamente specifice din partea colectivităților care le primesc.

subvenții compensatorii sau nu: în primul caz, statul le acordă în măsura în care colectivitatea locală se angajează să facă și ea un efort comparabil, în al doilea caz, ele sunt acordate fără angajament de finanțare complementară din partea colectivității locale. Subvenția compensatorie este întotdeauna condiționată, dar ea se referă și la o constrângere cantitativă pe lângă cea calitativă.

subvenții limitate sau nelimitate: în primul caz, suma lor este strict limitată în valoare absolută din capul locului; în al doilea caz, există un angajament al statului care va putea atinge diferite niveluri, potrivit nevoilor resimțite de colectivitatea locală.

Împărțirea veniturilor (impozitelor/taxelor) între bugetul central și bugetul local

Această formă de finanțare a activităților locale se realizează pe baza unui sistem unic de impozitare valabil pe întreg teritoriul țării. Elaborarea sistemului fiscal, a regulilor de impozitare, a ratelor, termenelor de plată, etc reprezintă atributul autorității centrale respectiv a Ministerului Finanțelor Publice. Această formă de finanțare este cea mai simplă și cea mai eficace, permițând un grad sporit de autonomie a comunității.

Venituri (impozite/taxe) stabilite conform sistemului fiscal național pe întreg teritoriul țării, dar cu rate diferite, stabilite la nivelul comunităților locale. În această situație, impozitul poate diferi de la o comunitate la alta.

Stabilirea de impozite și taxe în cadrul unui sistem diferit al statului, propriu și unic, utilizat doar de administrația locală care l-a stabilit. Utilizarea acestei forme de finanțare depinde de prosperitatea populației din colectivități în ceea ce privește nivelul serviciilor pe care acestea au capacitatea de a le administra. O libertate semnificativă acordată autorităților locale, în stabilirea fiscalității, va genera inegalități de impozitare, cu efecte nefavorabile pe ansamblul țării, în situația în care o anumită egalizare a condițiilor de viață și a nivelului de bunăstare între colectivitățile locale constituie un deziderat național. În același timp necesitatea unei anumite distribuiri a populației și a unei anumite localizări a populației și a unei anumite localizări a activității economice, care se dovedesc cele mai convenabile pe ansamblul țării.

Împrumuturile la care apelează colectivitățile locale

Gradul în care o colectivitate locală utilizează cele cinci forme de finanțare depinde de gradul de autonomie de care se bucură aceasta și de condițiile specifice zonei geografice respective.

În condițiile unei autonomii extinse a autorităților locale, forma de finanțare, prin împărțirea impozitelor între aceasta și stat nu este adecvată, deoarece nu oferă autorității locale posibilitatea controlului asupra dimensiunii reale a activității sale. Aceeași situație apare și în cazul transferurilor de la bugetul central, în cazul celor condiționate, gradul de independență a autorității locale fiind mult mai mic.

În realitate, cele cinci forme de fiscalitate locală se combină cu un anumit nivel de fiscalitate locală, generând o autonomie locală reală. În principiu, autoritățile locale nu stabilesc reguli fiscale proprii, dar au posibilitatea de a se încadra între anumite limite privind aplicarea ratelor fiscale, limite determinate de stat, prin legislația fiscală națională, care este obligatorie. În caz că nu s-ar limita intervenția fiscală locală, ar exista pericolul apariției la anumite colectivități locale, a unor niveluri de impozitare foarte ridicate, în timp ce la alte colectivități nivelul de impozitare să fie foarte scăzut. În această situație poate apărea fenomenul de migrare a forței de muncă și a capitalului, ce ar putea afecta politica economică la nivel național.

Preponderența uneia sau a alteia dintre tipurile de finanțare a activităților locale, diferă, adaptându-se structurii administrative a competențelor, dimensiunilor colectivităților locale, nivelul de trai al populației.

Statul, prin pârghiile sale legislative, influențează dezvoltarea locală controlând aplicarea principiului autonomiei locale, prin reglarea dreptului colectivităților locale de a face împrumuturi, reglându-le transferurile, fixând reguli de conduită în domeniul politicii fiscale și bugetare etc. în toate cazurile însă, intervenția statului, trebuie să aibă un efect stabilizator asupra dezvoltării socio – economice locale.

CAPITOLUL 2

Impozitele și taxele locale – sursă de venituri

a bugetului local

2.1. Aspecte privind procesul bugetar local

Procesul bugetar în cazul bugetelor locale, este un proces de decizie, predominant politic, complex și care se repetă ciclic. El cuprinde următoarele activități: elaborarea proiectului de buget, aprobarea bugetului, execuția bugetară, încheierea și aprobarea contului de execuție bugetară, controlul bugetar.

2.1.1. Elaborarea proiectelor bugetelor locale

Proiectele bugetelor locale se elaborează pe baza proiectelor de bugete proprii ale administrației publice locale, ale instituțiilor și serviciilor publice de subordonare locală. Proiectele bugetelor locale se elaborează de către ordonatorii principali de credite, având în vedere următoarele:

Prognozele principalilor indicatori macroeconomici și sociali, pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum și pentru următorii 3 ani, elaborate de organele abilitate;

Politicile fiscale și bugetare, naționale și locale;

Prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate ale memorandumurilor de finanțare sau ale altor acorduri internaționale, semnate și/sau ratificate;

Politicile și strategiile sectoriale și locale, precum și prioritățile stabilite în formularea propunerilor de buget;

Propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine;

Programele întocmite de ordonatorii de credite în scopul finanțării unor acțiuni sau ansamblu de acțiuni, cărora le sunt asociate obiective precise și indicatori de rezultate și de eficiență; programele sunt însoțite de estimarea anuală a performanțelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: acțiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obținute și estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori preciși, a căror alegere este justificată;

Programele de dezvoltare economico – socială în perspectivă ale unității administrativ – teritoriale, în concordanță cu politicile de dezvoltare la nivel național, regional, județean, zonal sau local.

Proiectul bugetului local se publică în presa locală sau se afișează la sediul unității administrativ – teritoriale, după care, în termen de 15 zile, este supus aprobării consiliului local, județean și Consiliului General al Municipiului București, după caz.

Ordonatorii principali de credite pe baza limitelor sumelor primite, elaborează și depun la direcțiile generale ale finanțelor publice, până la data de 1 iulie, proiectele bugetelor locale echilibrate și anexele la acestea pentru anul bugetar următor, precum și estimările pentru următorii 3 ani, urmând ca acestea să transmită proiectele bugetelor locale pe ansamblul județului Municipiului București la Ministerul Finanțelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an.

Locuitorii pot depune contestații privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data afișării sau publicării acestuia în Monitorul Oficial al României, Partea I. În 5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestațiilor proiectului bugetului local, însoțit de raportul primarului, al președintelui consiliului județean sau al primarului general al municipiului București, după caz, și de contestațiile depuse de locuitori, este supus aprobării consiliului local, județean sau Consiliul General al Municipiului București, după caz, de către ordonatorii principali de credite.

2.1.2. Aprobarea bugetelor locale

Bugetele locale și celelalte bugete se aprobă astfel:

bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe și interne și bugetele fondurilor externe nerambursabile, de către consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz.

bugetele instituțiilor publice, finanțate integral sau parțial din bugetele locale, de către consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, în funcție de subordonarea acestora.

bugetele instituțiilor publice, finanțate integral din venituri proprii, inclusiv rectificarea acestora de către conducerea instituției, cu avizul conform al ordonatorului principal de credite.

Pe parcursul exercițiului bugetar consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pot aproba rectificarea bugetelor anunțate anterior în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii de rectificare a bugetului de stat, precum și ca urmare a unor propuneri fundamentale ale ordonatorilor principali de credite.

Prin aprobarea bugetelor se autorizează, pentru anul bugetar, veniturile și cheltuielile după caz. Sumele aprobate, pa partea de cheltuieli, prin bugetele locale și celelalte bugete, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite. Angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor angajate. Angajarea și utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrag răspunderea celor vinovați, în condițiile legii.

Proiectele de buget se aprobă de consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, în termen de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În cazul în care consiliile locale, județene sau Consiliul General al Municipiului București, după caz, nu aprobă proiectele bugetelor locale în termenul prevăzut, direcțiile generale ale finanțelor publice dispun sistarea alimentării cu cote și sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și cu transferuri consolidabile, până la aprobarea acestora de către consiliile locale, județene sau Consiliul General al Municipiului București, după caz. În această situație din bugetele locale se pot efectua plăți numai în limita celorlalte venituri încasate.

Dacă legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea exercițiului bugetar, se aplică în continuare bugetele anului precedent, până la aprobarea noilor bugete, limitele lunare de cheltuieli neputând depăși de regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepția cazurilor deosebite temeinic justificate de către ordonatorii de credite, sau, după caz, ½ din sumele propuse în proiectele de buget, în situația în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent.

2.1.3. Execuția bugetelor locale

Execuția sau exercițiul bugetar constă în realizarea veniturilor ți efectuarea cheltuielilor bugetare, cuprinzând ansamblul actelor și operațiunilor destinate a conduce la realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor prevăzute în bugetul aprobat. În vederea realizării execuției bugetare sunt îndeplinite acte și operațiuni cu privire la încasarea, păstrarea și eliberarea fondurilor bănești în și din bugetul local.

În procesul execuției bugetare cheltuielile parcurg următoarele faze: angajament, lichidare, ordonanțare, plată.

Execuția bugetară la orașe, municipii, sectoarele municipiului București, județe și municipiul București se bazează pe principiul separării atribuțiilor persoanelor care au calitatea de contabil.

Operațiunile specifice angajării, lichidării și ordonanțării cheltuielilor sunt în competența ordonatorilor de credite și se efectuează în baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituțiilor publice.

Veniturile și cheltuielile prevăzute în bugetele locale se repartizează pe trimestru, în funcție de termenele legale de încasare a veniturilor și de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor. Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetelor locale se aprobă de către:

Ministerul Finanțelor Publice, pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și pentru transferurile de la acest buget, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de Direcțiile Generale ale finanțelor publice, în termen de 20 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, partea I.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele proprii și bugetele instituțiilor și serviciilor publice subordonate, în termen de 15 zile de la aprobarea sumelor și a transferurilor, de la bugetul de stat.

Conducătorii instituțiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri din bugetele locale și din celelalte bugete, sunt ordonatorii secundari sau terțiari de credite, după caz.

Ordonatorii principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale și prin bugetele instituțiilor publice și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispozițiilor legale.

Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pe unități ierarhic inferioare ai căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite, și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispozițiilor legale.

Ordonatorii terțiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor unităților pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate și în condițiile stabilite prin dispozițiile legale.

Ordonatorii de credite au obligația de a angajași de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.

Ordonatorii de credite (principali, secundari și terțiari) răspund de:

Elaborarea și fundamentarea proiectului de buget proprii;

Urmărirea modului de realizare a veniturilor;

Angajarea, lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare aprobate și a veniturilor bugetare posibil de încasat;

Integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituției pe care o conduc;

Organizarea și ținerea la zi a contabilității și prezentarea la termen a situațiilor financiare asupra situației patrimoniului aflat în administrare și execuției bugetare;

Organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziții publice și a programului de investiții publice;

Organizarea evidenței programelor, inclusiv a indicatorilor aferenți acestora;

Organizarea și ținerea la zi a evidenței patrimoniului, conform prevederilor legale;

Alte atribuții stabilite de dispozițiile legale.

Angajarea, lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor din fonduri publice se aprobă de ordonatorul de credite, iar plata acestora se efectuează de către contabil. Angajarea și ordonanțarea cheltuielilor se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv propriu.

Transferurile către bugetele locale, în cadrul limitelor prevăzute în bugetul de stat se efectuează de către Ministerul Finanțelor, prin direcțiile generale ale finanțelor la cererea ordonatorilor principali de credite, în funcție de necesitățile execuției bugetare.

Creditele bugetare aprobate prin bugetele locale pot fi folosite prin deschideri de credite efectuate de către ordonatorii principali de credite ai acestora, în limita sumelor aprobate, potrivit destinației stabilite și cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective.

Pentru anumite categorii de cheltuieli se pot efectua plăți în avans de până la 30%, în condițiile dispozițiilor legale (art. 50, alin. 8 din Legea Fianațelor Publice Locale).

Execuția de casă a bugetelor locale se efectuează prin unitățile teritoriale ale trezoreriei statului, evidențiindu-se în conturi distincte:

veniturile bugetare încasate pe structura clasificației bugetare;

efectuarea plăților dispuse de persoanele autorizate ale instituțiilor publice, în limita creditelor bugetare și destinațiilor aprobate;

efectuarea operațiunilor de încasări și plăți privind datoria publică internă și externă rezultată din împrumuturi contractate sau garantate de autoritățile administrației publice locale, inclusiv a celor privind rambursarea la scadență și plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și altor costuri aferente;

efectuarea altor operațiuni financiare în contul autorităților administrației locale;

păstrarea disponibilităților reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri și înțelegeri guvernamentale și de la organisme internaționale, și utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate.

alte operațiuni financiare prevăzute de lege.

Exercițiul bugetar anual coincide cu anul calendaristic și se încheie pe baza normelor metodologice elaborate de ministerul Finanțelor.

2.1.4. Încheierea exercițiului bugetar

Încheierea exercițiului bugetar anual constă în esență, în elaborarea și aprobarea contului anual de execuție a bugetelor locale.

Ordonatorii principali de credite întocmesc și prezintă spre aprobare consiliilor locale, județene și Consiliului General Al Municipiului București, după caz, până la data de 31 mai a anului următor, conturile anuale de execuție a bugetelor locale, în structura următoare:

la venituri:

prevederi bugetare inițiale;

prevederi bugetare definitive;

încasări realizate.

la cheltuieli:

credite bugetare inițiale;

credite bugetare definitive;

plăți efectuate.

Trimestrial , ordonatorii principali de credite întocmesc situații financiare asupra execuției bugetare, care depun la direcțiile generale ale finanțelor publice; după valorificare acestea întocmesc și depun la Ministerul Finanțelor Publice situații financiare centralizate privind execuția bugetelor, la termenele și potrivit normelor stabilite de acesta.

Excedentul anual al bugetului local rezultat la încheierea exercițiului bugetar, după efectuarea regularizărilor în limita sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum și a transferurilor consolidabile din bugetul de stat sau din alte bugete, se utilizează, în ordine pentru:

rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și a altor costuri aferente acestora;

constituirea fondului de rulment.

Disponibilitățile fondului de rulment sunt purtătoare de dobândă, se păstrează într-un cont distinct, deschis pe seama fiecărei unități administrativ teritoriale, la unitățile teritoriale ale trezoreriei statului, în afara bugetului local, și pot fi utilizate, temporar, pentru acoperirea golurilor de casă provenite din decalaje între veniturile și cheltuielile anului curent, precum și pentru acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la finele exercițiului bugetar.

Fondul de rulment poate fi utilizat și pentru finanțarea unor investiții din competența autorităților administrației publice locale sau pentru dezvoltarea serviciilor publice locale în interesul colectivității.

Utilizarea fondului de rulment și contul de execuție al acestuia se aprobă de consiliul local, județean și Consiliul General al Municipiului București, după caz, în afara bugetului local.

Execuția bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.

Orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată, lichidată și ordonanțată, în cadrul prevederilor bugetare, și neplătită până la data de 31 decembrie se va încasa sau se va plăti după caz, în contul bugetului pe anul următor.

Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.

Disponibilitățile din fondurile externe nerambursabile și cele din fondurile publice destinate cofinanțării contribuției financiare a Comunității Europene, rămase la finele exercițiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor cu aceeași destinație. Aceste fonduri se utilizează și potrivit acordurilor încheiate cu partenerii externi.

Ministerul Finanțelor Publice elaborează Sinteza anuală a veniturilor și cheltuielilor publice locale, pe care o prezintă Guvernului, împreună cu concluziile și propunerile în ce privește rolul acestora în îndeplinirea sarcinilor organelor administrației publice locale.

2.1.5. Controlul execuției bugetului local

Urmează regulile generale ale controlului execuției bugetare și vizează controlul politic și legislativ (efectuat de Parlament), controlul jurisdicțional (efectuat de Curtea de Conturi) și controlul administrativ (controlul ierarhic intern).

2.2. Veniturile și cheltuielile bugetului local

2.2.1. Veniturile bugetului local

Veniturile bugetelor locale se constituie din:

veniturile proprii formate din: impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri și cote defalcate din impozitul pe venit;

sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;

subvenții primite de la bugetul de stat și de la alte bugete;

donații și sponsorizări.

Fundamentarea veniturilor bugetelor locale se bazează pe constatarea și evaluarea materiei impozabile și a bazei de impozitare în funcție de care se calculează impozitele și taxele aferente, evaluarea serviciilor prestate și a veniturilor obținute din acestea.

În funcție de modul lor specific în care se face constatarea și perceperea veniturilor, acestea se pot grupa în venituri ordinare și venituri extraordinare.

Veniturile ordinare se realizează în special din impozitele și taxele locale, alte venituri locale.

În principiu, principalele venituri locale reprezentate de impozite și taxe, se referă la impozitele directe reale (obiective). Acestea sunt reglementate fie prin legi (în acest caz textul stabilind competența organelor locale în instrumentarea acestor impozite și taxe), fie prin veniturile locale care fac obiectul bugetelor locale sunt cuprinse o paletă largă de impozite și taxe, printre care putem enumera:

impozitul pe clădiri;

impozitul pe teren;

taxa asupra mijloacelor de transport;

impozitele pe veniturile liber – profesioniștilor, meseriașilor și ale altor persoane fizice independente și asociații familiale;

impozitul pe spectacole, etc.

Aceste venituri sunt curente, ordinare, deoarece ele au caracterul unor venituri permanente, curente urmarea faptului că sunt reglementate prin legi ori prin alte acte normative, nelimitate în timp.

Veniturile extraordinare ale bugetelor locale reprezintă venituri cu caracter temporar, acordate în mod excepțional de la bugetul statului sau pe alte căi și care vin să completeze veniturile extraordinare ale unităților administrativ – teritoriale. Caracterul lor excepțional este dat tocmai de temporaritatea lor fiind reglementate prin norme cu caracter temporar, valabile pentru unul sau mai multe exerciții bugetare.

În categoria veniturilor extraordinare ale bugetelor locale, se includ, în principiu, următoarele venituri:

Atribuirea unor impozite și taxe de al bugetul de stat către bugetul local. Printr-un act de decizie (dispoziție guvernamentală sau a Ministerului Finanțelor), are loc o cesiune de drepturi de la bugetul statului către bugetele locale prin cedarea dreptului de a încasa unele impozite și taxe, de regulă cu caracter general, în favoarea unităților administrativ – teritoriale;

Aplicarea reală a autonomiei locale administrative prin descentralizarea serviciilor ministerelor, conduce în timp la organizarea serviciilor financiar – fiscale proprii ale consiliilor locale, care vor gestiona întreaga problematică a impozitelor și taxelor, a tuturor veniturilor atribuite. În acest fel, prin descentralizare veniturile atribuite nu mai au caracter de venit extraordinar, devenind venituri ordinare ale bugetelor loacel.

Sume defalcate din anumite impozite și taxe generale. Acestea reprezintă sume de bani ce intră la bugetul local, prin aplicarea unor cote procentuale din impozitul/taxa respectivă, în vederea completării veniturilor proprii ale bugetelor locale. Competența defalcării cotelor procentuale care împart suma totală a impozitului în cele două părți (partea ce revine bugetului de stat și partea ce revine bugetului local), aparține Parlamentului, care o stabilește prin Legea bugetară anuală.

Adiționalele reprezintă venituri ce iau naștere prin aplicarea unor procente „care adaugă celor (procentelor) în temeiul cărora se calculează respectivele impozite, în scopul completării veniturilor ordinare ale bugetelor locale”. Adiționalele sunt reglementate de Parlament care le stabilește prin lege, respectiv prin Legea bugetară anuală sau în mod excepțional, prin legile care reglementează sursele respective de venit(impozitul, taxa). Adiționalele se aplică la surse de venituri ale bugetului de stat, sumele rezultate în favoarea bugetelor locale având rol de echilibrare a acestora din urmă.

Subvențiile reprezintă sume de bani, stabilite și acordate prin Legea bugetară anuală de la bugetul de stat (partea de cheltuieli), bugetelor locale, destinate să completeze veniturile bugetelor unităților administrativ – teritoriale.

Împrumuturile reprezintă o modalitate prin care autoritățile locale urmăresc două obiective: echilibrarea anuală a bugetului local, pe de o parte și atragerea unor fonduri necesare pentru realizarea unor investiții publice de interes local, pe de altă parte.

Consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pot aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi interne sau externe, pe termen scurt, mediu și lung, pentru realizarea de investiții publice de interes local, precum și pentru refinanțarea datoriei publice locale.

Contractarea de împrumuturi este posibilă doar cu votul a 2/3 din numărul membrilor ce compun consiliu (local, județean sau Consiliul general al Municipiului București).

Împrumuturile interne pot fi angajate și fără garanția statului cu condiția informării prealabile a Ministerului Finanțelor Publice, în timp ce împrumuturile externe pot fi contractate direct sau pot fi garantate de către autoritățile administrației publice locale numai cu avizul unei comisii de autorizare a acestor împrumuturi, ale cărei componentă și funcționare se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Datoria publică locală reprezintă o obligație generală care trebuie rambursată, conform acordurilor încheiate, din veniturile proprii ale unității administrativ – teritoriale.

Instrumentele datoriei publice locale, sunt, în principal, următoarele:

Titluri de valoare, care pot fi emise direct de către autoritățile administrației publice locale sau prin intermediul unor agenții sau al altor instituții specializate;

Împrumuturi de la societățile comerciale bancare sau de la alte instituții de credit.

Legea Finanțelor Publice locale nr. 45/2003, în art. 58-62 precizează condițiile în care se pot contracta împrumuturi, modul de garantare a împrumuturilor, modul de rambursare a datoriei publice locale, controlul excepțional efectuat de Curtea de Conturi, etc.

Veniturile fiscale constând din: veniturile și taxele, precum și veniturile nefiscale, celelalte resurse ce asigură finanțarea cheltuielilor bugetelor locale, au următoarea alcătuire, conform anexei nr 1 din Ordonanța de Urgență privind Finanțele Publice Locale nr. 45/19 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 431, partea I.

2.2.2. Cheltuielile bugetului local

Cheltuielile bugetelor locale sunt structurate pe: părți, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum și alineate și paragrafe, după caz.

Fundamentarea, dimensionarea și repartizarea cheltuielilor bugetelor locale, pe ordonatori de credite, pe destinații, respectiv pe acțiuni, activități, programe, proiecte, obiective, se efectuează în concordanță cu atribuțiile care revin autorităților administrației publice locale, cu prioritățile stabilite de acestea, în vederea funcționării lor și în interesul colectivităților locale respective.

Fundamentarea și aprobarea cheltuielilor bugetelor locale se efectuează în strictă corelare cu posibilitățile reale de încasare a veniturilor bugetelor locale, estimate a se realiza.

Consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pot aproba colaborarea sau asocierea pentru realizarea unor lucrări și servicii publice locale. De asemenea, consiliile unităților administrativ – teritoriale pot participa cu capital sau cu bunuri, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, la constituirea de societăți comerciale sau la înființarea unor servicii de interes public local ori județean. Fondurile necesare materializării colaborării, asocierii, participării cu capital social sau cu bunuri la societățile comerciale în vederea realizării de lucrări și servicii în interesul comunității, se asigură din bugetele locale.

În tehnica bugetară se statuează o serie de reguli stricte, valabile și în cazul bugetelor publice locale. Astfel, în bugetele locale, nu se pot înscrie și nu se pot aproba cheltuieli fără asigurarea resurselor financiare corespunzătoare.

Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale (art. 14, alin 2 din Legea Finanțelor Publice Locale).

Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetul local și nici nu poate fi angajată și efectuată din acest buget, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială (art. 14 alin 3 din Legea Finanțelor Publice Locale).

După aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte normative, cu implicații asupra acestora, dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare aferente exercițiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele locale respective (art. 14 alin. 5 din Legea Finanțelor Publice Locale).

Alocațiile pentru cheltuielile de personal nu pot fi majorate prin virări de credite bugetare de la un capitol la alt capitol al clasificației bugetare și de la un program la altul se aprobă de consiliul local, județean și Consiliul General al Municipiului București, pe baza justificărilor corespunzătoare ale ordonatorilor principali de credite, și se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor începând cu trimestrul al III-lea al anului bugetar.

Virările de credite bugetare în cadrul aceluiași capitol bugetar, inclusiv între programele aceluiași capitol, sunt în competența fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu și bugetele instituțiilor și serviciilor publice subordonate și se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor, începând cu trimestrul al II-lea al anului bugetar.

Având în vedere criteriile care stau la baza elaborării clasificației bugetare, gruparea cheltuielilor se face în cheltuieli de personal și cheltuieli materiale. Cheltuielile de personal, cheltuielile materiale, alături de alte cheltuieli (subvenții, dobânzi aferente datoriei publice, rezerve), formează cheltuieli curente. Cheltuielile totale cuprinse în bugetul local, cuprind:

Cheltuieli curente;

Cheltuieli de capital;

Împrumuturi de acordat;

Rambursarea de credite externe și plăți de dobânzi și comisioane aferente acestora (dacă este cazul)

Practica bugetară utilizează criteriul funcțional în stabilirea structurii cheltuielilor cuprinse în bugetele proprii ale unităților administrativ – teritoriale.

Structura cheltuielilor prevăzute în bugetele locale, este prezentată în anexa nr. 2, conform Ordonanței de Urgență privind finanțele publice locale nr. 45/19 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 431, partea I.

Legea Finanțelor Publice Locale aduce o serie de elemente noi privind stabilirea obiectivelor de investiții, actualizarea valorii totale a investițiilor potrivit evoluției indicilor de prețuri, sporirea componentelor consiliilor unităților administrativ – teritoriale, în materie de investiții și cheltuieli pentru investiții, ce constau în principal din următoarele:

Cheltuielile pentru investițiile județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, după caz și ale instituțiilor și serviciilor publice de subordonare județeană și locală care se finanțează potrivit legii, din bugetele locale și din împrumuturi, se înscriu în programul de investiții al fiecărei unități administrativ – teritoriale, care se aprobă, ca anexă la bugetul local, de către Consiliul unității administrativ – teritoriale.

Obiectivele de investiții și celelalte cheltuieli asimilate investițiilor se cuprind în programele de investiții anuale, anexe la buget, numai dacă în prealabil, documentațiile tehnico – economice, respectiv notele de fundamentare privind necesitatea și oportunitatea efectuării cheltuielilor asimilate investițiilor au fost elaborate și aprobate potrivit dispozițiilor legale.

Ordonatorii principali de credite stabilesc prioritățile în repartizarea sumelor pe fiecare obiectiv înscris în programul de investiții, în limita fondurilor cu această destinație, asigurând totodată realizarea obiectivelor de investiții în cadrul duratelor de execuție aprobate.

În programul de investiții se nominalizează obiectivele de investiții grupate pe: investiții în continuare (în curs), investiții noi și poziția globală, sub denumirea de alte „cheltuieli de investiții”, pe categorii de investiții.

Poziția globală „alte cheltuieli de investiții” cuprinde următoarele categorii de investiții:

Achiziții de imobile;

Datorii independente;

Cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de fezabilitate, proiectelor și altor studii aferente obiectivelor de investiții;

Cheltuieli de expertiză, proiectare și de execuție privind consolidările și intervențiile pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor produse de acțiuni accidentale și calamități naturale (cutremure, inundații, incendii) și cheltuieli legate de realizarea acestor investiții;

Lucrări de foraj, cartarea terenului, determinări seismologice, consultanță, asistență tehnică și alte cheltuieli asimilate investițiilor potrivit legii;

Poziția globală se detaliază în anexă distinctă de către ordonatorul principal de credite, pe bază de note de fundamentare, care vor cuprinde elemente referitoare la necesitatea, oportunitatea și alți indicatori caracteristici unor asemenea investiții și se aprobă de către consiliul local, județean și Consiliul General al Municipiului București, după caz, o dată cu bugetul local.

Documentațiile tehnico – economice ale obiectivelor de investiții noi, a căror finanțare se asigură integral sau în completare din bugetele locale, precum și ale celor finanțate din împrumuturi interne și externe, contractate direct sau garantate de autoritățile administrației publice locale, se aprobă de consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz.

Documentațiile tehnico – economice ale obiectivelor de investiții noi, care se finanțează din împrumuturi externe și în completare, din transferuri de la bugetul de stat și din alte surse, precum și ale celor finanțate integral sau în completare din împrumuturi externe contractate ori garantate de stat, indiferent de valoarea acestora, se supun spre aprobare Guvernului (art. 40, alin. 2 din Legea Finanțelor Publice Locale).

Valoarea obiectivelor de investiții noi, respectiv a investițiilor destinate prevenirii sau înlăturării efectelor produse de acțiuni accidentale și de calamități naturale, ale căror documentații tehnico – economice au fost aprobate potrivit competențelor prevăzute fiecărui consiliu al autorității publice locale, este estimativă până la contractarea execuției lucrării conform prevederilor legale privind achizițiile publice.

Limitele valorice privind competențele de aprobare a documentațiilor tehnico – economice ale obiectivelor de investiții noi se pot modifica prin Hotărâre a Guvernului, în funcție de evoluția prețului.

2.3. Prezentarea generală și rolul impozitelor și taxelor

Impozitul cât și taxa sunt instrumente financiare cu caracter istoric a căror apariție este legată de existența statului și a banilor. În orice orânduire socială sistemul veniturilor publice (în speță impozitele și taxele), este determinat de forma de proprietate asupra mijloacelor de producție și relațiilor marfă – bani. Astfel, impozitele și taxele au fost definite în mod diferit în funcție de etapa istorică pe care au traversat-o și căreia i-au servit.

Impozitele reprezintă contribuții bănești obligatorii cu titlu nerambursabil datorate, conform legii bugetului de stat de către persoane fizice și persoanele juridice pentru veniturile pe care le obțin sau pentru bunurile pe care le posedă, prelevările având titlu nerambursabil fără o contraprestație directă și imediată.

Impozitul a cărei rădăcină etimologică provine din latinescul „impositum” este unul dintre cele mai vechi și tradiționale mijloace financiare aflate la dispoziția statului. În trecut expresia corespundea în mod general pentru dările ce trebuiau plătite statului. Prin termenul generic de „dare” se înțelegeau însă pe lângă impozite și taxe și „contribuțiile speciale(impozitul însă are un înțeles mai precis)”.

Termenul românesc de impozit corespunde celui francez „impot”, celui italian „imposta”, celui german „steuner”, celui latin „subsidium”, acestea având sensul de ajutor, susținere, sprijin, încercându-se definirea diverselor roluri pe care le au impozitele și taxele.

Dreptul de a introduce impozite îl are statul și, îl exercită, de cele mai multe ori prin intermediul organelor puterii centrale (Parlamentul), iar uneori, și prin organele administrației de stat locale. Parlamentul se pronunță cu introducerea impozitelor de stat de importanță națională (generală), iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite în favoarea unităților teritoriale.

Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă în general suma de bani plătită de o persoană fizică sau juridică, pentru un serviciu prestat plătitorului de către stat sau instituțiile sale. Taxa conține pe lângă costul serviciului prestat și unele elemente de impozit.

Cea mai cunoscută clasificare a impozitelor și taxelor este clasificarea în funcție de modul de percepere. Conform acestui principiu deosebim:

Impozite directe, care se stabilesc în sarcina contribuabililor persoane fizice sau juridice, prin aplicarea unor cote de impozit asupra veniturilor sau averii acestora (impozitul pe venit , impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe dividende). Impozitele directe sunt acelea la care nu este posibilă translatarea sarcinii fiscale la o altă persoană.

În materia impozitelor și taxelor directe se mai poate face o subclasificare în funcție de criteriile care au stat la baza așezării impozitelor directe, acestea grupându-se la rândul lor în:

Impozite reale;

Impozite personale.

Apariția acestei subclasificări a fost determinată tot de evoluția sistemului fiscal, impozitele reale caracterizându-se prin faptul că se stabileau asupra unor obiecte materiale (pământul, casele), fapt ce a generat impozit funciar, impozit pe clădiri (fără a ține seama de situația personală a subiectului impozabil), ele numindu-se din acest punct de vedere impozite obiective (fiind stabilite pe baza unor criterii exterioare, care dădeau o imagine despre materia impozabilă). Ulterior, impozitele reale au evoluat, percepându-se asupra unor produse (asupra unor genuri de activități) și asupra capitalurilor așa cum a fost cazul impozitului pe activitățile industriale, comerciale și profesii libere, impozitul pe capitalul mobiliar.

Impozitele directe personale, spre deosebire de cele reale, țin seama în primul rând de persoana (de subiectul impozitului) așezându-se în legătură cu veniturile și averea sau indiferent de acestea. Ca exemplu în acest sens se întâlnesc: impozitul pe suflet (capitația); impozitul pe donațiuni, impozitul pe succesiuni, impozitul pe avere, impozitul pe venit, etc.

Impozitele indirecte se stabilesc asupra bunurilor vândute, serviciilor prestate sau lucrărilor executate și de regulă sunt incluse în prețul cu amănuntul (de exemplu: TVA, accizele, taxele vamale, taxele de timbru, alte taxe indirecte ca de exemplu taxele pentru eliberarea de licențe și autorizații de funcționare, impozitul pe spectacole).

Impozitele indirecte nu se stabilesc direct și nominativ asupra contribuabililor, ci asupra unor bunuri și servicii de care beneficiază contribuabilii. O altă particularitate a impozitelor indirecte este faptul că legea stabilește plătitorul dar destinatarul rămâne necunoscut chiar și după realizarea impozitului.

Calitatea impozitelor indirecte ar fi însă randamentul fiscal mai mare, în sensul că ele sunt plătite aproape inconștient prin includerea în prețul de vânzare al mărfurilor.

Interesantă este o altă particularitate ce se poate stabili din compararea celor două tipuri, în sensul că impozitele directe vizează existența venitului sau averii în timp ce impozitele vizează utilizarea (cheltuirea) acestora.

Impozitele servesc ca pârghie de politică economică prin chiar modul în care sunt așezate și percepute, de aceea impozitele se manifestă ca instrumente de stimulare sau frânare a unor activități sau regiuni economice, de stimulare sau prohibire a consumului unor mărfuri și servicii în cadrul unui anumit stat sau în relațiile acestuia cu exteriorul.

În acest sens Gabriel Ardant afirmă: „impozitul a încetat a mai fi grăuntele de nisip care să jeneze mecanismul pieței devenind din regulatoarele și motoarele acestui mecanism, impozitul are atât rolul alimentării cu fonduri a bugetului statului, cât și pe acela al unui factor de echilibru în economie”. Afirmația sa este continuată de Pierre Lalumiére: „impozitele pot fi folosite pentru a încuraja prin exonerare sau pentru a descuraja pe calea suprataxării o anumită activitate economică, fără să înceteze de a fi mijloc de intervenție în domeniile economic și social”.

Rolul impozitelor și taxelor se manifestă pe plan financiar, economic și social dar în mod diferit de la o etapă la lata de dezvoltare a economiei.

Rolul cel mai important este pe plan financiar, deoarece acesta constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Pe plan economic rolul impozitelor și taxelor se concretizează în utilizarea acestora de către stat ca instrument de intervenție în activitatea economică pentru stimularea sau frânarea unor activități.

Pe plan social, rolul impozitelor și taxelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părți importante din P. I. B. între clase și pături sociale, între persoanele fizice și cele juridice.

Limita impozitelor într-o anumită țară este influențată atât de factori externi sistemului de impozitare, cât și de factori interni ai acestuia.

Dintre factorii externi sistemului de impunere amintim:

Nivelul P. I. B. pe locuitor – de regulă limita impozitelor este mai ridicată când venitul pe locuitor este mai ridicat;

Nivelul impozitelor în alte țări – capitalurile au tendința de a migra spre țările cu o fiscalitate mai redusă;

Prioritățile stabilite de stat în ceea ce privește destinația veniturilor publice – limita impozitelor este mai ridicată în cazul în care cheltuielile cu educația și sănătatea au o pondere mai ridicată în totalul cheltuielilor publice;

Natura instituțiilor publice – limita impozitelor este mai redusă în țările cu organe de conducere ale statului alese în mod democratic comparativ cu aceea din statele cu regimuri totalitare.

Dintre factorii proprii (interni) sistemului de impunere, amintim:

Progresivitatea cotelor de impunere – impozitele au o pondere mai mare în P.I. B. în țările în care progresivitatea cotelor de impunere este mai accentuată.

Modul de determinare a materiei impozabile – este deosebit de important de cunoscut faptul că din venitul brut se acordă anumite reduceri pentru a se ajunge la venitul net sau impozabil.

2.4. Aspecte privind impozitele și taxele locale

Potrivit Hotărârii nr. 44 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 112, partea I din 6 februarie 2004, principalele impozite și taxe locale sunt după cum urmează:

Impozitul pe clădiri;

Impozitul pe teren;

Taxa asupra mijloacelor de transport;

Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor;

Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate;

Impozitul pe spectacole;

Taxa hotelieră;

Taxe speciale;

Alte taxe locale.

Persoanele fizice și persoanele juridice, în calitatea lor de contribuabili, au obligația să contribuie prin impozitele și taxele locale stabilite de consiliile locale, de Consiliul general al Municipiului București sau de consiliile județene, după caz, între limitele și în condițiile legii, la cheltuielile publice locale.

La stabilirea impozitelor și taxelor locale se va avea în vedere respectarea următoarelor principii:

Principiul transparenței – autoritățile administrației publice locale au obligația să își desfășoare activitatea într-o manieră deschisă față de public;

Principiul aplicării unitare – autoritățile administrației publice locale asigură organizarea și executarea în concret, în mod unitar, a prevederilor, fiindu-le interzisă instituirea altor impozite sau taxe locale, în afara celor prezentate anterior.

Principiul autonomiei locale – consiliile locale, Consiliul General al Municipiului București și consiliile județene stabilesc impozitele și taxele locale între limitele și în condițiile prevăzute în Codul fiscal. Acest principiu, corespunde Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, ratificată prin Legea nr. 199/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997.

Impozitele și taxele locale anuale se calculează prin rotunjire, în sensul că fracțiunile sub 500 lei inclusiv se neglijează, iar ceea ce depășește 500 lei se întregește la 1000 lei, prin adaos (conform art. 15, alin. 1, din Hotărârea nr. 44 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal).

Ori de câte ori, din acte, din măsurători sau din calcule, după caz, suprafața pentru determinarea impozitelor și taxelor locale are o mărime exprimată în fracțiuni de m2, acesta nu se rotunjește (conform art. 15, alin. 4 din Hotărârea nr. 44 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal).

Pentru calculul termenelor se au în vedere prevederile art. 101 din Codul de procedură civilă, respectiv:

Termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul;

Termenele stabilite pe ore încep să curgă de la miezul nopții zilei următoare;

Termenul care începe la data de 29, 30 sau 31 a lunii și se sfârșește într-o lună care nu are o asemenea zi se va considera împlinit în cea din urmă zi a lunii;

Termenele stabilite pe ani se sfârșesc în ziua anului corespunzător zilei de plecare;

Termenul care se sfârșește când serviciul este suspendat se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, nu se consideră zile de lucru cele care corespund repausului săptămânal.

2.4.1. Impozitul pe teren

Impozitul pe teren se datorează bugetului local al unității administrativ – teritoriale unde este situat terenul. Pentru terenurile pe care la dețin în proprietate în România, persoanele fizice și persoanele juridice, în calitatea acestora de contribuabili, datorează un impozit anual, oriunde ar fi situate aceste terenuri, în comune, în orașe sau în municipii, atât pentru cele din intravilan, cât și pentru cele din extravilan.

În cazul în care terenul este închiriat, concesionat sau arendat în baza unui contract de închiriere, de concesiune ori de arendare, după caz, impozitul pe teren se datorează de proprietarul său.

Impozitul pe teren nu se datorează pentru:

Orice teren al unui cult religios recunoscut de lege;

Terenul aferent unei clădiri pentru suprafața de teren care este acoperită de o clădire;

Orice teren al unui cimitir, crematorii;

Orice teren al unei unități sanitare de interes național care nu a trecut în patrimoniul autorităților locale;

Orice teren al unei instituții de învățământ preuniversitar și universitar, autorizată provizoriu sau acreditată;

Terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii;

Terenurile trecute în proprietatea statului sau a unităților administrativ – teritoriale în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, etc.

Impozitul pe teren se stabilește luând în calcul numărul de metri pătrați de teren, rangul localității în care este amplasat terenul și zona și/sau categoria de folosință a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.

În cazul unui teren situat în intravilan, impozitul pe teren se stabilește prin înmulțirea numărului de metri pătrați cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel:

Impozitul pe terenurile situate în intravilan

Tabel nr. 1

În cazul unui teren amplasat în extravilan, indiferent de rangul localității, categoria de folosință și zona unde este situat, impozitul pe teren este de 10000 lei/ha.

Impozitul pe teren se plătește anual, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 noiembrie, inclusiv.

Pentru plata cu anticipație a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

Declarația de impunere pentru stabilirea impozitului pe teren pentru persoanele fizice, se completează potrivit Anexei numărul 3.

Exemplu de calcul al impozitului pe teren-proprietate a persoanelor fizice:

Date despre teren:

zona unde se află terenul – extravilan;

suprafața terenului: 0,0607 ha;

suprafața construită la sol a clădirilor: 245 m2 ;

Consiliul General al Municipiului București a hotărât, în anul 2003 pentru anul 2004 majorarea impozitului pe teren cu 37,9%.

Calcularea impozitului:

a. se determină suprafața pentru carte se datorează impozit pe teren: din suprafața terenului deținut în proprietate se scade suprafața construită la sol, respectiv:

607 m2 – 245 m2 = 362 m2 ;

b. se determină impozitul pe teren:

suprafața prevăzută mai sus se înmulțește cu 10.000 lei pe ha sau, pentru ușurarea calculului se înmulțește cu un leu pe m2 , respectiv:

362 m2 1 leu/ m2 = 362 lei;

– deoarece în anul fiscal 2003 pentru anul 2004 Consiliul General al

Municipiului București a hotărât majorarea impozitului pe teren cu 37,9% suma determinată mai sus se majorează cu acest procent sau se înmulțește cu 1,379, respectiv:

362 lei 1,379 = 499,198 lei;

fracțiunea de 499,198 lei fiind sub 500 lei se neglijează impozitul pe

teren astfel calculat se rotunjește la 0 lei.

2.4.2. Taxa asupra mijloacelor de transport

Orice persoană care în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România datorează o taxă anuală pentru mijlocul de transport, care se plătește la bugetul local al unității administrativ – teritoriale unde persoana respectivă își are domiciliul, sediul sau punctul de lucru. În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, taxa asupra mijlocului de transport se datorează de locatar.

Taxa asupra mijlocului de transport nu se aplică pentru următoarele mijloace:

Autoturismele, motocicletele cu ataș și mototriciclurile care aparțin persoanelor cu handicap locomotor și care sunt adaptate handicapului acestora;

Mijloacele de transport ale instituțiilor publice;

Navele fluviale de pasageri, bărcile și luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Marea Brăilei și Insula Balta Ialomiței;

Mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public de pasagerii în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localități dacă tariful de transport este stabilit în condiții de transport public.

Taxa asupra mijloacelor de transport se calculează în funcție de mijlocul de transport, conform celor prevăzute în următorul tabel:

Tabel nr. 2

În cazul mijloacelor de transport pe apă, taxa mijlocului de transport este egală cu suma corespunzătoare din tabelul următor:

Tabel nr. 3

Taxa asupra mijloacelor de transport se datorează începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea au fost dobândite, iar în cazul înstrăinării sau radierii în timpul anului din evidențele autorităților la care au fost înmatriculate taxa se dă la scădere începând cu data de întâi a lunii în care a apărut una din aceste situații.

Pentru înregistrarea mijloacelor de transport în evidențele compartimentelor de specialitate ale autorităților administrației publice se utilizează declarațiile fiscale, după cum contribuabilul este persoană fizică sau juridică. La declarația fiscală se anexează o fotocopie de pe cartea de identitate, precum și fotocopia certificată „pentru conformitate cu originalul” de pe contractul de vânzare – cumpărare, sub semnătură privată, contractul de schimb, factura, actul material (de donație, certificatul de moștenitor, etc), hotărârea judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă sau orice alt document similar.

Taxa asupra mijlocului de transport se plătește anual, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 noiembrie, inclusiv.

Pentru plata cu anticipație a taxei auto, datorată pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

În cazul unui mijloc de transport deținut de un nerezident, taxa asupra mijlocului de transport se plătește integral în momentul înregistrării mijlocului de transport la compartimentul de specialitate al autorității de administrație publică locală.

Pentru mijloacele de transport declarațiile de impunere se depun în termen de 30 de zile de la data dobândirii acestora la compartimentul de specialitate ale autorității administrației publice locale în a cărei rază administrativ – teritorială contribuabilii își au domiciliul. Declarația de impunere pentru stabilirea taxei asupra mijloacelor de transport se completează potrivit anexei numărul 3 din prezenta lucrare.

Exemplu de calcul al taxei asupra mijloacelor de transport- proprietate a persoanelor fizice

Exemplu de calcul privind taxa asupra mijloacelor de transport aferentă anului 2004, în cazul unui autoturism având capacitatea cilindrică de până la 2000 cm3:

A. Datele despre mijlocul de transport:

-autoturism care are capacitatea cilindrică de 1.002 cm3 .

B. Explicații privind modul de calcul al taxei asupra mijloacelor de transport.

1. Se determină numărul de fracțiuni a 500 cm3, respectiv:

1.002 cm3 : 500 cm3 = 2,004; pentru calcul se consideră 3 fracțiuni a 500 cm3;

2.Se determină taxa asupra mijloacelor de transport.

a. se identifică suma corespunzătoare unui autoturism cu capacitatea cilindrică de până la 2000 cm3 inclusiv respectiv 65.000 lei/500 cm3

b. numărul de fracțiuni prevăzut la punctul 1. se înmulțește cu suma prevăzută mai sus respectiv:

3 fracțiuni a 500 cm3 65.000 lei/500 cm3 =195.000 lei;

c. Având în vedere prevederile art.296 Cod Fiscal și considerând că în anul fiscal 2003 pentru anul fiscal 2004. autoritatea deliberată a hotărât majorarea taxei asupra mijloacelor de transport cu 46,3% suma determinată la subpc. 2.2 se majorează cu acest procent sau pentru ușurarea calculului această sumă se înmulțește cu 1,463:

195.000 lei 1,463=285.285

Potrivit normelor metodologice de aplicare a Codului Fiscal fracțiune 285 lei fiind sub 500 lei se neglijează, taxa asupra mijloacelor de transport astfel determinată se rotunjește la 285.000 lei.

2.4.3. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și a autorizațiilor

Orice persoană care trebuie să obțină un certificat, aviz sau altă autorizație trebuie să plătească o taxă de eliberare a acestora la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizația necesară.

Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și a autorizațiilor nu se datorează pentru:

certificat de urbanism sau autorizație de construire pentru lăcaș de cult sau construcție anexă;

certificat de urbanism sau autorizație de construire pentru dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi care aparțin domeniului public al statului;

certificat de urbanism sau autorizație de construire, pentru lucrările de interes public județean sau local;

certificat de urbanism sau autorizație de construire, dacă beneficiarul construcției este o instituție publică;

autorizație de construire pentru autostrăzile și căile ferate atribuite prin concesionare, conform legii.

2.4.4. Taxa pentru serviciile de reclamă și publicitate

2.4.4.1. Taxa pentru serviciile de reclamă și publicitate

Orice persoană, care beneficiază de serviciile de reclamă și publicitate în România în baza unui contract sau a unui alt fel de înțelegere încheiată cu o altă persoană datorează plata taxei prevăzute cu excepția serviciilor de reclamă și publicitate realizate prin mijloace de informare în masă scrise și audiovizuale.

Taxa pentru servicii de reclamă și publicitate se varsă la bugetul local, lunar, până la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de reclamă și publicitate. Taxa se datorează de la data intrării în vigoare a contractului.

2.4.4.2. Taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate

Orice persoană care utilizează un panou, afișaj sau structură de afișaj pentru reclamă și publicitate într-un loc public datorează plata taxei anuale către bugetul local al administrației publice locale în raza căreia este amplasat panoul, afișajul sau structura de afișaj respectivă.

Consiliile locale pot impune persoanelor care datorează taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate să depună o declarație anuală la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale.

2.4.5. Impozitul pe spectacole

Contribuabilii care organizează manifestări artistice, competiții sportive sau alte activități distractive de videotecă și discotecă, pe teritoriul României au obligația de a plăti impozitul pe spectacole, calculat în cote procentuale asupra încasărilor din vânzarea abonamentelor și biletelor de intrare sau, după caz, în suma fixă, în funcție de suprafața incintei, în cazul videotecilor și discotecilor.

Impozitul pe spectacole se plătește lunar, până la data de 15, inclusiv, a lunii următoare celei în care se organizează spectacolul, la bugetele locale ale comunelor, ale orașelor sau ale municipiilor, după caz, în a căror rază de competență se desfășoară spectacolele. La nivelul municipiului București impozitul pe spectacole se face venit la bugetul local al sectoarelor în a căror rază de competență se desfășoară spectacolele.

Pentru manifestările artistice și competițiile sportive, impozitul pe spectacole se stabilește asupra încasărilor din vânzarea abonamentelor și a biletelor de intrare, prin aplicarea următoarelor cote:

2% pentru manifestările artistice de teatru, de operă, de operetă, de filarmonică, cinematografie, muzicale, de circ și pentru competițiile sportive interne și internaționale;

5% pentru manifestările artistice de genul: festivaluri, concursuri, cenacluri, serate, recitaluri sau alte asemenea manifestări artistice ori distractive care au un caracter ocazional.

Impozitul pe spectacole nu se aplică spectacolelor organizate în scopuri umanitare.

Orice persoană care datorează impozitul pe spectacole are obligația de a depune o declarație la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale, până la data stabilită pentru fiecare plată a impozitului pe spectacole. Formatul declarației se precizează în normele elaborate în comun de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor.

2.4.6. Taxa hotelieră

Consiliul local poate institui o taxă pentru șederea într-o unitate de cazare, într-o localitate asupra căreia consiliul local își exercită autoritatea, taxă care se încasează de către persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea, o dată cu luarea în evidență a persoanelor cazate. Unitatea de cazare are obligația de a vărsa taxa colectată la bugetul local al unității administrativ – teritoriale în raza căreia este situată aceasta.

Taxa se determină pe baza cotei stabilite de consiliile locale între 0,5% și 5% aplicată la tarifele de cazare practicate de unitățile hoteliere.

2.4.7. Taxe speciale

Pentru funcționarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice și juridice, consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pot adopta taxe speciale. Acestea, prin regulamentul aprobat, vor stabili condițiile și sectoarele de activitate în conformitate cu prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 45/2003 privind finanțele publice locale, precum și modul de organizare și funcționare a serviciilor publice pentru care se propun taxele respective și modalitățile de consultare și de obținere a acordului persoanelor fizice și juridice beneficiare ale serviciilor respective.

2.4.8. Alte taxe locale

Consiliile locale sau consiliile județene pot institui o taxă zilnică de până la 100.000 lei pentru utilizarea temporară a locurilor publice și pentru vizitarea muzeelor, a caselor memoriale sau a monumentelor istorice, de arhitectură și arheologie.

Consiliul local sau consiliul județean poate institui taxe zilnice de până la 100.000 lei pentru deținerea sau utilizarea echipamentelor destinate în scopul obținerii de venit.

Consiliul local poate stabili o taxă anuală de până la 300.000 lei pentru vehicule lente.

Sumele provenite din taxele de mai sus constituie venituri proprii ale bugetelor locale și se calculează și se plătesc anticipat, în conformitate cu procedurile elaborate de consiliul local.

CAPITOLUL 3

Impozitul pe clădiri – componentă a sistemului de impozite și taxe locale

Reguli generale

În majoritatea țărilor lumii, clădirile formează unul dintre obiectele cele mai reprezentative ale averii impozabile.

În România, impozitul pe clădiri este un impozit anual; de tip proporțional, așezat asupra clădirilor de orice fel, situate în municipii, orașe, comune sau sate, indiferent de modul cum sunt folosite și de destinația acestora. Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire. Impozitul pe clădiri se datorează către bugetul local al unității administrativ – teritoriale în care este amplasată clădirea.

În cazul unei clădiri, aflată în administrarea sau în folosința, după caz, a altei persoane și pentru care se datorează chirie în baza unui contract de închiriere, impozitul pe clădiri se datorează de către proprietar.

În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comună ai clădirii datorează impozitul pentru spațiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. Dacă nu se pot stabili părțile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă.

Clădirea reprezintă orice construcție care servește la adăpostirea de oameni, de animale, de obiecte, de produse, de materiale, de instalații și de alte asemenea.

Persoanele fizice și persoanele juridice, pentru clădirile de orice fel, pe care le dețin în proprietate, indiferent unde sunt situate acestea în România, datorează impozit pe clădiri, cu următoarele excepții:

Contribuabilii sunt scutiți de la această obligație;

Pentru clădirile pe care le dețin în proprietate nu se datorează acest impozit.

Identificarea proprietăților atât în cazul clădirilor cât și în cel al terenurilor cu sau fără construcții, situate în intravilanul localităților rurale și urbane, precum și identificarea domiciliului fiscal al contribuabililor se fac potrivit Codului de procedură fiscală aprobat prin O. G. rr. 92/2003.

Fiecare proprietate situată în intravilanul localităților se identifică prin adresa acesteia, individualizată prin denumirea proprie a străzi și a numărului de ordine atribuit după cum urmează:

Pe partea stângă a străzii se începe cu numărul 1 și se continuă cu numerele impare, în ordine crescătoare, până la capătul străzii;

Pe partea dreaptă a străzii se începe cu numărul 2 și se continuă cu numerele pare, în ordine crescătoare, până la capătul străzii.

În cazul blocurilor de locuințe, precum și în cel al clădirilor alipite situate în cadrul aceleiași curți – lot de teren, care au un sistem constructiv și arhitectonic unitar și în care sunt amplasate mai multe apartamente, adresa domiciliului fiscal.

Sunt considerate clădiri distincte, având elemente proprii de identificare a adresei potrivit celor enunțate anterior, după cum urmează:

Clădirile distanțate spațial de celelalte clădiri amplasate în aceeași curte – lot de teren, precum și clădirile legate între ele prin pasarele sau balcoane de serviciu;

Clădirile alipite, situate pe loturi alăturate, care au sisteme constructive și arhitectonice diferite – fațade și materiale de construcție pentru pereții exteriori; intrări separate din stradă, curte sau grădină – și nu au legături interioare;

Adresa domiciliului al oricărui contribuabil, se înscrie în registrul agricol, în evidențele compartimentelor de specialitate ale autorităților administrației publice locale, precum și în orice alte evidențe specifice cadastrului mobiliar – edilitar.

La elaborarea și aprobarea nomenclaturii stradale se au în vedere prevederile Ordonanței Guvernului nr. 63/2002 privind atribuirea sau schimbarea de denumiri, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 646 din 30 august 2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 48/2003.

Fiecare proprietate situată în extravilanul localităților atât în cazul clădirilor, cât și în cel al terenurilor cu sau fără construcții, se identifică prin numărul de parcelă, acolo unde acesta este posibil, sau prin denumirea punctului potrivit toponimiei (denumirii) specifice zonei respective, astfel cum este înregistrată în registrul agricol.

În cazul în care clădirea este administrată sau folosită de late persoane decât titularul dreptului de proprietate și pentru care locatarul sau concesionarul datorează chirie are redevență în baza unui contract de închiriere, locațiune sau concesiune, după caz, impozitul pe clădiri se datorează de către proprietar.

Scutiri de la plata impozitului pe clădiri

Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru:

clădirile instituțiilor publice și clădirile care fac parte din domeniul public și privat al unei unități administrativ – teritoriale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice.

Instituțiile publice reprezintă o denumire generică ce include Parlamentul, Administrația Prezidențială, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituții publice autonome, unități administrativ – teritoriale, precum și instituțiile și serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanțare.

clădirile care, potrivit legislației în vigoare, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee sau case memoriale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice.

clădirile care, prin destinație, constituie lăcașuri de cult aparținând cultelor religioase recunoscute de lege și părțile lor componente locale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice.

clădirile instituțiilor de învățământ preuniversitar sau universitar, autorizate provizoriu sau acreditate, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice.

clădirile unităților sanitare de interes național care au trecut în patrimoniul autorităților locale.

clădirile aflate în domeniul public al statului și în administrarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, cu excepția incintelor pentru activități economice.

clădirile aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, atribuite conform legii.

construcțiile și amenajările funerare din cimitire, crematorii.

clădirile sau construcțiile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii.

clădirile trecute în proprietatea statului sau a unităților administrativ – teritoriale în lipsă de moștenitori legali sau testamentari.

oricare dintre următoarele construcții:

sonde de țiței, gaze, sare;

platforme de foraj marin;

orice centrală hidroelectrică, centrală termoelectrică, centrală nuclearo – electrică, stație de transformare și de conexiuni, clădire și construcție specială anexă a acesteia, post de transformare, rețea aeriană de transport și distribuție a energiei electrice și stâlpi aferenți acesteia, cablu subteran de transport, instalație electrică de forță;

canalizări li rețele de telecomunicații subterane și aeriene;

căi de rulare, de incintă sau exterioare;

galerii subterane, planuri înclinate subterane și rampe de puț;

puțuri de mină;

coșuri de fum;

turnuri de răcire;

baraje și construcții accesorii;

diguri, construcții – anexe și cantoane pentru intervenții la apărarea împotriva inundațiilor;

construcții hidrometrice, oceanografice, hidrometeorologice, hidrotehnice, de îmbunătățiri financiare, porturi, canale navigabile cu ecluzele și stațiile de pompare aferente canalelor;

Poduri, viaducte, apeducte și tuneluri;

Terasamente;

Cheiuri;

Platforme betonate;

Împrejmuiri;

Instalații tehnologice, rezervoare și bazine pentru depozitare;

Construcții de natură similară stabilite prin hotărâre a Consiliului Local.

Prin sintagma incinte care sunt folosite pentru activități economice menționată la punctul 1-4 și 6, se înțelege spațiile utilizate pentru realizarea oricăror fapte de comerț astfel cum sunt definite în Codul comercial, ce excedează destinațiilor specifice categoriilor de clădiri care nu sunt supuse impozitului pe clădiri.

Prin sintagma clădirile, care, prin destinație, constituie lăcașuri de cult, menționată la punctul 3 se înțelege bisericile – locașurile de închinăciune, casele de rugăciuni și anexele acestora. Termenul locaș este variantă a termenului locaș.

Anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea oricărui cult recunoscut în România, cum ar fi: clopotnița, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, casa parohială cu dependințele sale, destinată ca locuință a preotului/preoților slujitori/personalului deservant, troița, chilia, precum și alte asemenea. Prin așezământ cu caracter social – caritabil se înțelege căminul de copii, azilul de bătrâni, cantina socială sau orice altă incintă destinată unei activități asemănătoare.

Cultele religioase cunoscute oficial în România, organizate potrivit statutelor proprii sunt persoane juridice. Pot fi persoane juridice și componentele locale ale acestora, precum și așezămintele, asociațiile și congregațiile prevăzute în statutele lor de organizare și funcționare, dacă acestea au elemente constitutive ale persoanelor juridice, potrivit prevederilor Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 178 din 4 august 1948, cu modificări și completările ulterioare.

Construcțiile de natură similară celor de la punctul 11 litera a-r, avizate prin hotărâre a consiliilor locale, sunt scutite de impozit pe clădire pe durata existenței construcției, până când intervin alte modificări. Pentru a putea beneficia de aceste prevederi, contribuabilii proprietari ai construcțiilor speciale respective trebuie să depună cererea pentru avizarea construcțiilor speciale în scopul scutirii de la plata impozitului pe clădiri, model stabilit la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale ale comunelor, orașelor și municipiilor pe a căror rază administrativ – teritorială se află construcțiile speciale. În această cerere se prezintă detaliat elementele de identificare a construcțiilor speciale pentru care se solicită aprobarea consiliului local/Consiliului General al Municipiului București, însoțită de declarația pe propria răspundere a semnatarului cererii că acele construcții speciale nu întrunesc elementele constitutive ale clădirii pentru care se datorează impozitul pe clădiri.

Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirea unei persoane fizice dacă:

Clădirea este o locuință nouă realizată în condițiile Legii locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau

Clădirea este realizată pe bază de credite, în conformitate cu Ordonanța de Urgență nr. 19/1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe, aprobată și modificată prin Legea nr. 82/1995, cu modificările și completările ulterioare.

Această scutire de impozit se aplică pentru o clădire timp de 10 ani de la data dobândirii acesteia. În cazul înstrăinării clădirii, scutirea de impozit nu se aplică noului proprietar al clădirii.

Prin hotărârile adoptate de către consiliile locale/Consiliul General al Municipiului București se menționează nominal contribuabilii care au depus cereri, construcțiile avizate ca fiind de natură similară construcțiilor speciale pentru care nu se datorează impozitul pe clădiri, precum și cazurile de cereri respinse.

Construcțiile care au fost avizate prin hotărâre, ca fiind de natură similară construcțiilor speciale sunt scutite de impozit pe clădiri pe durata existenței construcției, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a fost adoptată hotărârea de aprobare, până când intervin alte modificări.

În cazul în care construcția avizată ca fiind de natură similară construcțiilor speciale care sunt scutite de impozit pe clădiri intervin modificări ulterioare datei depunerii cererii, contribuabilii în cauză au obligația ca în termen de 30 zile calendaristice de la data apariției modificării să depună:

Declarația fiscală, atunci când acea construcție se supune impozitului pe clădiri, sau

O nouă cerere urmând procedura inițială de avizare.

În cazul construcției care are elementele constitutive ale clădirii și pentru care, prin hotărâre a Consiliului local/Consiliului General al Municipiului București, s-a respins cererea, contribuabilul respectiv datorează impozitul pe clădiri.

Anual, în luna ianuarie, pentru clădirile și construcțiile speciale pe care le au în proprietate la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent, contribuabilii care beneficiază de prevederile de la punctul 2 au obligația să depună la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale ale comunelor, orașelor și municipiilor în a căror rază se află clădirile și construcțiile speciale în cauză, declarației pe propria răspundere că la aceste construcții speciale nu au intervenit modificări de natură să conducă la datorarea impozitului pe clădiri, fără nici o altă aprobare/avizare din partea Consiliilor locale/Consiliul General al Municipiului București. În această declarație, în mod obligatoriu, se va menționa hotărârea autorității deliberative, prin care construcțiile care au fost avizate sunt considerate ca fiind de natură similară construcțiilor speciale.

Pentru construcțiile stabilite ca fiind de natură similară construcțiilor speciale, prin hotărâri ale Consiliilor locale/Consiliul General al Municipiului București, adoptate în anul 2003, nu se datorează impozit pe clădire în anul 2004.

În cazul construcțiilor ce au fost avizate în anul 2003 pentru anul 2004, prin hotărâre ale Consiliilor locale/Consiliului General al Municipiului București, pentru a putea beneficia, începând cu anul 2005, de scutirea de impozit pe clădiri pe durata existenței construcției, până când intervin alte modificări, contribuabilii respectivi, trebuie să depună cererea, până cel târziu la data de 30 aprilie 2004.

Clădirile aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, atribuite conform legii, prevăzute la punctul 7 sunt cele ce intră sub incidența prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 533/2002 privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 391 din 7 iunie 2002 cu modificările ulterioare.

Potrivit articolului 10 aliniatul 2 din Legea locuinței nr. 114/1996 republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea locuinței nr. 114/1996, pentru contribuabilii persoane fizice, titulari ai contractelor de construire a unei locuințe cu credit sau ai contractelor de vânzare – cumpărare cu plata în rate a locuințelor noi care se realizează în condițiile art. 7-9 din legea menționată mai sus, scutirea de la plata impozitului pe clădiri se acordă pe timp de 10 ani de la plata de întâi a lunii următoare celei în care a fost dobândită locuința respectivă.

Beneficiarii de credite, în condițiile prevederilor Ordonanței de Guvern nr. 19/1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcției de locuințe, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 28 din 28 ianuarie 1994 aprobată cu modificare prin Legea 82/1995, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de Urgență nr. 19/1994, sunt scutiți de la plata impozitului pe clădiri pe o perioadă de 10 ani de la data de întâi a lunii următoare celei în care a fost dobândită clădirea respectivă.

Persoanele fizice beneficiare de credite care au dobândit locuințe, în condițiile Ordonanței de Guvern nr. 19/1994, beneficiază de scutirea de la plata impozitului pe clădiri începând cu această dată până la data dobândirii locuințelor.

Aceste scutiri se acordă pe bază de cerere, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care persoanele beneficiare prezintă la compartimentele de specialitate ale administrației publice locale următoarele documente:

Originalul și copia actelor care le atestă această calitate;

Contractul de construire a unei locuințe cu credit;

Contractul de vânzare – cumpărare cu plata în rate a locuinței sau contractul de dobândire a locuinței;

Procesul – verbal de predare – primire/preluare a locuinței în cauză, numai pentru o clădire.

În cazul înstrăinării locuințelor dobândite în temeiul Ordonanței de Guvern nr. 19/1994 și a Legii nr. 114/1996, noii proprietari nu mai beneficiază de scutire de la plata impozitului pe clădiri.

Atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, inclusiv instituțiile publice, pentru clădirile pe care le dețin în proprietate, au obligația să depună declarațiile fiscale la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale ale comunelor, orașelor, municipiilor sau sectoarelor municipiului bucurești, în a căror rază se află clădirile, chiar dacă pentru acestea nu datorează impozit pe clădiri sau sunt scutite de la plata acestui impozit. Declarațiile fiscale în cazul acestor persoane se depun o singură dată pe durata existenței clădirii, până când intervine orice modificare de natura celor care privesc, conform articolului 254, aliniatul 6 din Codul fiscal:

Situația clădirii;

Situația juridică a persoanei fizice sau a persoanei juridice.

Calculul impozitului pe clădiri pentru persoane fizice

În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii.

Cota de impozitare este diferențiată, în funcție de locul în care se află clădirea, respectiv de 0,2% pentru mediul urban și cota procentuală de 0,1% pentru mediul rural.

Valoarea impozabilă a unei clădiri se determină prin înmulțirea suprafeței construite desfășurate a clădirii, exprimată în metri pătrați, cu valoarea corespunzătoare din tabelul următor:

Tabelul nr. 4

Pentru determinarea valorii impozabile a clădirilor, stabilită pe baza criteriilor și normelor de evaluare prevăzute în tabelul de mai sus, se au în vedere instalațiile cu care este dotată clădirea, respectiv:

Se încadrează pentru aplicarea valorilor impozabile prezentate în coloana a 2-a acele clădiri care sunt dotate cumulativ, cu instalații de apă, de canalizare, electrice și de încălzire, după cum urmează:

Clădirea se consideră dotată cu instalație de apă dacă alimentarea cu apă se face prin conducte, dintr-un sistem de aducțiune din rețele publice sau direct dintr-o sursă naturală – puț, fântână sau izvor – în sistem propriu;

Clădirea se consideră că are instalație de canalizare dacă este dotată cu conducte prin care apele menajere sunt evacuate în rețeaua publică;

Clădirea se consideră că are instalație electrică dacă este dotată cu cablaje interioare racordate la rețeaua publică sau la o sursă de energie electrică – grup electrogen, microcentrală, instalații eoliene sau microcentrală;

Clădirea se consideră că are instalație de încălzire dacă aceasta se face prin intermediul agentului termic – abur sau apă caldă de la centrale electrice, centrale termice de cartier, termoficare locală sau centrale termice proprii – și îl transmit în sistemul de distribuție în interiorul clădirii, constituit din conducte și radiatoare – calorifere, indiferent de combustibilul folosit – gaze, combustibil lichid, combustibil solid, precum și prin intermediul sobelor încălzite cu gaze/convectoarelor;

Se încadrează pentru aplicarea valorilor impozabile prevăzute în coloana a 3-a acele clădiri care nu se regăsesc în contextul menționat la punctul 1, respectiv cele care nu au nici una dintre acele instalații sau au una, două ori trei astfel de instalații.

Mențiunea cu privire la existența sau inexistența instalațiilor se face prin declarația fiscală.

În situația în care, pe parcursul anului fiscal, clădirea încadrată pentru aplicarea valorilor impozabile prevăzute în coloana „Clădire fără instalații de apă, canalizare, electricitate sau încălzire (lei/m2)” din tabel face obiectul aplicării valorilor impozabile prevăzute în coloana a 3-a, ca efect al dotării cu toate cele 4 instalații, modificarea impozitului pe clădiri se face începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a apărut această situație, necesitând depunerea unei noi declarații fiscale. În mod similar se procedează și în situația în care clădirea dotată cu toate cele 4 instalații, pe parcursul anului fiscal, se elimină din sistemul constructiv oricare din aceste instalații, pe bază de autorizație de desființare eliberată în condițiile legii.

Suprafața construită desfășurată a unei clădiri se determină prin însumarea secțiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, loggilor sau ale celor situate la subsol, exceptând suprafețele podurilor care nu sunt utilizate ca locuință și suprafețele scărilor și teraselor neacoperite.

Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcție de amplasarea clădirii, prin înmulțirea sumei determinate conform celor prezentate mai sus, cu coeficientul de corecție corespunzător, prevăzut în următorul tabel:

Tabel nr. 5

Ierarhizarea funcțională a localităților urbane și rurale, potrivit legii nr. 351/2001 cu modificările și completările ulterioare, este următoarea:

Rangul O – capitala României, municipiu de importanță europeană;

Rangul I – municipii de importanță națională, cu influență potențială la nivelul european;

Rangul II – municipii de importanță interjudețeană, județeană sau cu rol de echilibru în rețeaua de localități;

Rangul III – orașe;

Rangul IV – sate reședință de comune;

Rangul V – sate componente ale comunelor și sate aparținând municipiilor și orașelor.

Delimitarea zonelor și stabilirea numărului acestora atât în intravilanul, cât și în extravilanul localităților, se stabilesc prin hotărârile adoptate de către consiliile locale, în funcție de poziția terenului față de centrul localității, de rețelele edilitare, precum și de alte elemente specifice fiecărei unități administrativ – teritoriale, pe baza documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism, a registrelor agricole, a evidențelor specifice cadastrului imobiliar – edilitar sau a oricăror alte evidențe agricole sau cadastrale.

Numărul zonelor din intravilanul localităților poate fi egal sau diferit cu numărul zonelor din extravilanul localităților.

Identificarea zonelor atât în intravilanul, cât și în extravilanul localităților se face prin literele: A, B, C și D.

În cazul unui apartament amplasat într-un bloc cu mai mult de 3 niveluri și 8 apartamente, coeficientul de corecție se reduce cu 0,10.

În cazul unei clădiri finalizate înainte de 1 ianuarie 1951, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.

În cazul unei clădiri finalizate după 31 decembrie 1950 și înainte de 1 ianuarie 1978, valoarea impozabilă se reduce cu 5%.

Dacă dimensiunile exterioare ale unei clădiri nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, atunci suprafața construită desfășurată a clădirii se determină prin înmulțirea suprafeței utile a clădirii cu un coeficient de transformare de 1,20%.

Suprafața construită desfășurată a unei clădiri, ce stă la baza calculului pe clădiri datorat de persoanele fizice, rezultă din actul de proprietate sau din planul cadastral, iar în lipsa acestora, din schița/fișa clădirii sau din alte documente asemănătoare.

Dacă în documente este înscrisă suprafața construită desfășurată a clădirii, determinată pe baza măsurătorilor pe conturul exterior al acesteia, pentru determinarea impozitului pe clădiri nu se ia în calcul suprafața utilă, și, implicit nu se aplică coeficientul de transformare.

În categoria clădirilor supuse impozitului pe clădiri datorat de persoanele fizice se cuprind:

Construcțiile de locuință, respectiv unitățile construite formate din una sau mai multe camere de locuit, indiferent unde sunt situate, la același nivel sau la niveluri diferite, inclusiv la subsol sau la mezanin, prevăzute, după caz, cu dependințe și/sau alte spații de deservire.

Construcțiile menționate la litera a) dezafectate și utilizate pentru desfășurarea de profesii libere;

Construcțiile anexe situate în afara corpului principal de clădire, cum sunt: bucătăriile, cămările, pivnițele, grajdurile, magaziile, garajele și alte asemenea;

Construcțiile gospodărești, cum sunt: pătulele, hambarele pentru cereale, șurele, fânăriile, remizele, șoproanele și alte asemenea.

Orice alte construcții proprietatea contribuabililor, neprevăzute la literele a) – d), care au elemente constitutive ale clădirii.

Pentru calculul impozitului pe clădiri, în cazul persoanelor fizice, sunt necesare următoarele date:

Rangul localităților unde se află situată clădirea;

Teritoriul unde se află:

în intravilan sau

în extravilan.

Zona în cadrul localității, potrivit încadrării de la punctul 2.

Suprafața construită desfășurată a clădirii, respectiv:

cea determinată pe baza dimensiunilor măsurate pe conturul exterior al acesteia; sau

în cazul în care clădirea nu poate fi efectiv măsurată pe conturul exterior, suprafața utilă a clădirii se înmulțește cu coeficientul de transformare de 1,20.

Tipul clădirii și instalațiile cu care este dotată aceasta.

În cazul apartamentului, dacă acesta se află amplasat într-un bloc cu mai mult de 3 niveluri și 8 apartamente.

Data finalizării clădirii, respectiv:

înainte de 1 ianuarie 1951;

după 31 decembrie 1950 și înainte de 1 ianuarie 1978 sau

după 31 decembrie 1977.

În cazul celor care au în proprietate 2 sau mai multe clădiri utilizate ca locuință, precum și care dintre aceste clădiri sunt închiriate, în vederea majorării impozitului datorat de contribuabil.

Majorarea stabilită în condițiile articolului 287 din Codul fiscal pentru impozitul pe clădiri.

Exemplu de calcul al impozitului pe clădiri – proprietate a persoanelor fizice:

A.I. Exemplu de calcul pentru impozitul pe clădiri aferent anului 2004, în cazul unui apartament utilizat ca locuință, care este prima în afara celei de la adresa de domiciliu, proprietatea unei persoane fizice (Stoian Robert)

Date despre apartament:

rangul localității unde este situat apartamentul: O;

teritoriul unde se află: în intravilan;

zona în cadrul localității, potrivit încadrării de la litera b): A;

suprafața utilă a apartamentului: 107,44m2;

tipul clădirii: cu pereți din cărămidă arsă și dotată cu toate cele 4 instalații;

amplasat într-un bloc cu mai mult de 3 niveluri și 8 apartamente (4 etaje și 15 apartamente);

data finalizării: 31 decembrie 1950;

prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu și nu este închiriată;

Consiliul General al Municipiului București a hotărât în anul 2003 pentru anul 2004, majorarea impozitului pe clădiri cu 48,7%.

Explicații privind modul de calcul al impozitului pe clădiri:

Se determină suprafața construită desfășurată a apartamentului.

Deoarece dimensiunile exterioare ale apartamentului nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, acesta având pereți comuni cu apartamentele învecinate, suprafața construită desfășurată se determină prin înmulțirea suprafeței utile cu coeficientul de transformare de 1,20.

Suprafața construită desfășurată=107,44m2x1,20=128,928m2.

Se determină valoarea impozabilă a acestui apartament.

Suprafața construită desfășurată se înmulțește cu valoarea corespunzătoare clădirii cu pereți din cărămidă arsă, dotată cu toate cele 4 instalații, astfel:

Vi=128,928m2x5.900.000 lei/m2=760.675.200 lei

Se identifică coeficientul de corecție, corespunzător zonei A și rangul O, respectiv 1,30. Deoarece apartamentul este situat într-un bloc cu mai mult de 3 niveluri și 8 apartamente, acest coeficient se reduce cu 0,10, determinând acest coeficient de corecție specific acestui apartament:

Coeficient de corecție=1,30 – 1,10 = 1,20;

Valoarea impozabilă se ajustează cu coeficientul de corecție:

Viajustată= 760.675.200 lei x 1,20 = 912.810.240

Apartamentul fiind finalizat înainte de 1 ianuarie 1951, valoarea impozabilă se reduce cu 15% sau pentru ușurarea calculului Vi se înmulțește cu 0,85:

Vi = 0,85 x 912.810.240 lei = 775. 888. 704 lei

Se determină impozitul pe clădiri anual:

asupra valorii impozabile se aplică cota de impozitare specifică mediului urban, respectiv 0, 2%.

Ic = 0,2% x 775.888.704 =1. 551.777,408 lei

Potrivit prevederilor punctului 15, aliniatul 2 și 3 litera c din Codul fiscal, fracțiunea de 0,408 lei de întregește la un leu, prin adaos, iar impozitul astfel calculat se rotunjește la 1.551.778.

Deoarece apartamentul este prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu, potrivit prevederilor 252 aliniatul 1 litera a) din Codul fiscal, impozitul pe clădiri determinat la punctul 3 litera a. se majorează cu 15%:

Ic = 1.551.778 x 15% = 1.784.544, 70 lei ≈ 1.784.545 lei

Deoarece, în anul 2003 pentru anul 2004, Consiliul General al Municipiului București a hotărât majorarea impozitului pe clădiri cu 48,7% impozitul determinat la punctul 3, litera b. se majorează cu acest procent:

Ic = 1.784.545 x 148,7% = 2.653.618,415 lei

Potrivit prevederilor punctului 15, aliniatul 1 fracțiunea de 618,415 lei depășind 500 lei se majorează la 1000 lei, impozitul pe clădiri astfel determinat se rotunjește la 2.654.000 lei.

Declarația de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în cazul persoanelor fizice aferentă acestui exemplu se completează potrivit anexei numărul 4.

Declarația de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri aferent unei persoane fizice ce deține în proprietate o cașă situată pe strada Antim Ivireanu se completează conform anexei numărul 5.

Obligațiile de plată ale unui contribuabil, persoană fizică (Gămănuși Ioana) se stabilesc conform „Procesului verbal – înștiințare de plată” a impozitului pe clădiri și terenuri, conform Ordonanței de Guver nr. 36/2002 privind impozitele și taxele locale, completată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 299/2002, potrivit Anexei nr. 6. Gămănuși Ioana este proprietara unei case situată pe strada Antim Ivireanu, având pivniță tencuită, mansardă și subsol. Suprafața utilă a corpului principal este de 274,36 m2, mansarda are o suprafață de 55,14 m2, subsolul o suprafață de 8,55 m2 și pivnița are o suprafață de 65 m2.

Majorarea impozitului datorat de persoanele fizice ce dețin mai multe clădiri

Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuință, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:

Cu 15 % pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

Cu 50% pentru cea de-a 2-a clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

Cu 75% pentru cea de-a 3-a clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

Cu 100% pentru cea de-a 4-a clădire în afara celei de la adresa de domiciliu.

În cazul deținerii a 2 sau mai multe clădiri în afara celei de la adresa de domiciliu, impozitul majorat se determină în funcție de ordinea în care proprietățile au fost dobândite, așa cum rezultă din documentele ce atestă calitatea de proprietar.

Persoanele fizice ce dețin două sau mai multe clădiri în afara celei de la adresa de domiciliu sunt obligate să depună o declarație specială la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în raza cărora își au domiciliul, precum și la cele în raza cărora sunt situate celelalte clădiri ale acestora. Modelul declarației speciale va fi cel prevăzut prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului.

În cazul persoanelor fizice care dețin în proprietate mai mult de 5 clădiri utilizate ca locuință, altele decât cele închiriate, impozitul pe clădiri majorat pentru fiecare dintre acestea, se calculează prin înmulțirea impozitului pe clădiri determinat potrivit articolului 251 din Codul fiscal, cu 200% sau, pentru ușurarea calculului, prin înmulțirea cu 2,00.

Pentru stabilirea impozitului pe clădiri majorat ordinea în care proprietățile au fost dobândite se determină în funcție de anul dobândirii clădirii, indiferent sub ce formă, rezultat din documentele care atestă calitatea de proprietar.

În cazul în care în același an se dobândesc mai multe clădiri utilizate ca locuință, ordinea este determinată de data dobândirii.

În cazul în care la aceeași dată se dobândesc mai multe clădiri utilizate ca locuință, ordinea este cea pe care o declară contribuabilul respectiv.

În cazul persoanei fizice care deține în proprietate mai multe clădiri utilizate ca locuință, iar domiciliul sau reședința sa nu corespunde cu adresa nici uneia dintre aceste clădiri, prima clădire dobândită în ordinea stabilită este asimilată clădirii de la adresa de domiciliu.

Declarația fiscală pentru stabilirea impozitului pe clădiri majorat, se depune separat pentru fiecare clădire la compartimentele de specialitate ale administrației publice locale din unitățile administrativ – teritoriale unde sunt situate clădirile. Pentru veridicitatea datelor înscrise în declarațiile fiscale întreaga răspundere juridică o poartă contribuabilul atât în cazul în care este semnatar al declarației respective, cât și în cazul în care semnatar al declarației este o persoană mandatată în acest sens de contribuabil.

Calculul impozitului pe clădiri datorat de persoanele juridice

În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.

Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,5 și 1%, inclusiv.

Prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înțelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii și care, după caz, poate fi:

costul de achiziție, pentru clădirile dobândite cu titlu oneros;

costul de producție, pentru clădirile construite de persoana juridică;

valoarea actuală, estimată la înscrierea lor în activ, ținându-se seama de valoarea clădirilor cu caracteristici tehnice și economice similare sau apropiate, pentru clădirile obținute cu titlu gratuit;

valoarea de aport pentru clădirile intrate în patrimoniu în cazul asocierii/fuziunii, determinată prin expertiză, potrivit legii;

valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru clădirile reevaluate în baza unei dispoziții legale;

La determinarea valorii de inventar a clădirii se are în vedere însumarea valorilor tuturor elementelor și instanțelor funcționale ale acesteia, cum sunt: terasele, scările, ascensoarele, instalațiile de iluminat, instalațiile sanitare, instalațiile de încălzire, instalațiile de telecomunicații prin fir și altele asemenea; aparatele individuale de climatizare nu fac parte din categoria elementelor și instalațiilor funcționale ale clădirii.

În cursul lunii mai a fiecărui an fiscal pentru anul următor, consiliile locale adoptă hotărâri privind stabilirea cotei pe baza căreia se calculează impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice, cotă care poate fi cuprinsă între 0,5% și 1%, inclusiv. În cazul municipiului București această atribuție se îndeplinește de către Consiliul General al Municipiului București.

Pentru clădirile contribuabililor persoane juridice, impozitul se calculează de către consiliile locale, asupra valorii de inventar înregistrată în evidența contabilă a acestora. În cazul municipiului București, această atribuție se îndeplinește de către Consiliul General al Municipiului București.

În cazul unei clădiri care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului imediat după reevaluare.

În cazul unei clădiri care a fost dobândită înainte de 1 ianuarie 1998 și care după această dată nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri este stabilită de consiliul local între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii, până la data primei reevaluări, înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice.

În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar se aplică următoarele reguli:

impozitul pe clădire se datorează de proprietar;

valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea clădirii înregistrată în contractul de leasing financiar.

Impozitul pe clădiri pe perioada de leasing se determină pe baza valorii negociate între părți, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, se înscrie în contract. În cazul contractelor în care valoarea negociată este în valută, plata impozitului pe clădiri se face în lei la cursul B. N. R. din data efectuării plății. Începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care expiră contractul de leasing, impozitul pe clădiri se determină după cum contribuabilul este persoană fizică sau persoană juridică.

Valoarea negociată între părți corespunde valorii totale a contractului de leasing.

Valoarea impozabilă a clădirilor, proprietatea persoanelor juridice, care a fost recuperată integral pe calea amortizării, se reduce cu 15%.

Impozitul pe clădiri este datorat de persoana juridică atât pentru clădirile aflate în funcțiune, în rezervă sau în conservare, cât și pentru cele aflate în funcțiune și a căror valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării.

Dobândirea, înstrăinarea și modificarea clădirilor

În cazul unei clădiri care a fost dobândită sau construită de o persoană în cursul anului, impozitul pe clădire se datorează de către persoana respectivă cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care a fost dobândită sau construită.

Prin expresia clădire dobândită se înțelege orice clădire intrată în proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice.

În cazul unei clădiri care a fost înstrăinată, demolată sau distrusă, după caz, în cursul anului, impozitul pe clădire încetează a se mai datora de persoana respectivă cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost înstrăinată, demolată sau distrusă. În cazul clădirilor dobândite sau înstrăinate prin acte între vii, translative ale dreptului de proprietate data dobândirii sau înstrăinării este cea menționată în actul respectiv.

Dacă clădirile sunt dobândite prin hotărâri judecătorești, data dobândirii este data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

Impozitul pe clădiri, precum și obligațiile de plată accesorii acestuia, datorate până la data de întâi a lunii următoare celei în care se realizează înstrăinarea între vii a clădirii, reprezintă sarcina fiscală a părții care înstrăinează. În situația în care prin certificatul fiscal eliberat de către compartimentul de specialitate se atestă existența unei asemenea sarcini fiscale, notarul public va refuza autentificarea actului notarial până la prezentarea documentului în original privind stingerea obligațiilor respective.

În cazul extinderii, îmbunătățirii, distrugerii parțiale sau al ale altor modificări aduse unei clădiri existente, impozitul pe clădire se recalculează începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a fost finalizată modificarea.

Orice persoană care dobândește sau construiește o clădire are obligația de a depune o declarație de impunere la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile de la data dobândirii sau construirii.

Orice persoană care extinde, îmbunătățește, demolează, distruge sau modifică în alt mod o clădire existentă are obligația să depună o declarație în acest sens la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile de la data la care s-au produs aceste modificări.

Atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, pentru clădirile executate potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată în monitorul Oficial al României, partea I, nr. 3 din 13 ianuarie 1997, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 50/1991, data dobândirii se consideră după cum urmează:

pentru clădirile executate integral înainte de expirarea termenului prevăzut în autorizația de construire, data întocmirii procesului – verbal de recepție, dar nu mai târziu de 15 zile de la data terminării efective a lucrărilor;

pentru clădirile executate integral la termenul prevăzut în autorizația de construire, data din acesta, cu obligativitatea întocmirii procesului – verbal de recepție în termenul prevăzut de lege;

pentru clădirile ale căror lucrări de construcții nu au fost finalizate la termenul prevăzut de autorizația de construire și pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilității autorizației, în condițiile legii, la data expirării acestui termen și numai pentru suprafața construită desfășurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speță pereți și acoperiș. Procesul – verbal de recepție se întocmește la data expirării termenului prevăzut în autorizația de construire, consemnându-se stadiul lucrărilor, precum și suprafața construită desfășurată în raport de care se stabilește impozitul pe clădiri.

Data dobândirii sau construirii clădirii determină concomitent, în condițiile Codului fiscal următoarele:

datorarea impozitului pe clădiri;

diminuarea suprafeței de teren pentru care se datorează impozitul pe teren cu suprafața construită la sol a clădirii respective;

Contribuabilii sunt obligați să depună declarațiile fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în a căror rază se află clădirile, în termen de 30 de zile de la data dobândirii acestora.

Declarațiile fiscale se depun în termen de 30 de zile de la data dobândirii sau de la data apariției oricăreia dintre următoarele situații:

intervin schimbări privind domiciliul fiscal al contribuabilului;

se realizează modificări ce conduc la recalcularea impozitului pe clădiri datorat;

intervin schimbări privind situația juridică a contribuabilului de natură să conducă la modificarea impozitului pe clădiri.

Contribuabilii persoane fizice și juridice sunt obligați să depună declarațiile fiscale, chiar dacă aceștia beneficiază de reducere sau de scutire la plata impozitului pe clădiri, ori pentru clădirile respective nu se datorează impozit pe clădiri.

Contribuabilii persoane fizice care dețin mai multe clădiri utilizate ca locuință sunt obligați să depună și declarația specială, atât la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în a căror rază își au domiciliul, cât și în cele în a căror rază sunt situate clădirile respective.

Contribuabilii persoane juridice calculează impozitul pe clădiri anual și depun declarația fiscală până la data de 31 ianuarie a fiecărui an fiscal la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în a cărei rază – teritorială se află clădirea.

Plata impozitului pe clădiri

Impozitul pe clădiri se plătește anual, în patru rate egale, respectiv:

rata I – până la data de 15 martie, inclusiv;

rata a II-a – până la 15 iunie, inclusiv;

rata a III-a – până la 15 septembrie, inclusiv;

rata a IV-a – până la 15 noiembrie, inclusiv.

Pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

Calculul impozitului pe clădiri datorat pentru perioade mai mici de un an fiscal se face după cum urmează:

impozitul anual determinat se împarte la 12, respectiv la numărul de luni dintr-un an fiscal;

suma rezultată în urma împărțirii prevăzută la litera a) se înmulțește cu numărul de luni pentru care se datorează impozitul pe clădiri.

Pentru clădirile dobândite în cursul anului, impozitul pe clădiri, datorat de la data de întâi a lunii următoare celei în care aceasta a fost dobândită și până la sfârșitul anului respectiv, se repartizează la termenele de plată rămase, iar ratele scadente sunt în funcție de ratele trimestriale determinate pentru impozitul anual, proporțional cu numărul de luni pentru care se datorează impozitul pe clădiri.

Exemple de calcul privind determinarea ratelor, la termen de plată, în cazul impozitului pe clădiri:

Exemplul 1: Considerăm că un contribuabil datorează impozitul pe clădiri anual de 1.883.000 lei, potrivit prevederilor articolului 255, aliniatul 1 din Codul fiscal, coroborate cu cele ale punctului 71 aliniatul 1 din Codul fiscal, acesta se plătește în 4 rate egale astfel:

rata I – până la data de 15 martie, inclusiv – 470.750 lei;

rata a II-a – până la 15 iunie, inclusiv – 470.750 lei;

rata a III-a – până la 15 septembrie, inclusiv – 470.750 lei;

rata a IV-a – până la 15 noiembrie, inclusiv – 470.750 lei.

Impozitul pe clădiri aferent unei luni se determină împărțind impozitul anual la numărul de luni aferente unui an fiscal, respectiv:

Ic = 1.883.000 lei : 12 luni = 156.916,66 lei

Impozitul astfel calculat se rotunjește la 156. 917 lei, în sensul că fracțiunea de 0,66 lei se întregește la un leu prin adaos.

Exemplul 2: dreptul de proprietate se dobândește în luna ianuarie:

Se calculează impozitul pe clădiri datorat, proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului fiscal, începând cu data de 1 februarie, respectiv:

Impozitul datorat = 156.917 lei/lună x 11 luni =1.726.087 lei

Impozitul pe clădiri prevăzut la litera A. se plătește la termenele de plată rămase până la sfârșitul anului fiscal:

rata I – până la data de 15 martie, inclusiv – 313.837 lei;

rata a II-a – până la 15 iunie, inclusiv – 470.750 lei;

rata a III-a – până la 15 septembrie, inclusiv – 470.750 lei;

rata a IV-a – până la 15 noiembrie, inclusiv – 470.750 lei.

Exemplul 3: Dreptul de proprietate se plătește în luna februarie.

Se calculează impozitul pe clădiri datorat, proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului fiscal, începând cu data de 1 martie, respectiv.

Impozitul clădire datorat = 156.917 lei/lună x 10 luni = 1.569.170 lei

Impozitul pe clădiri prevăzut la litera A. se plătește la termenele de plată rămase până la sfârșitul anului fiscal, respectiv:

rata I – până la data de 15 martie, inclusiv – 156.917 lei;

rata a II-a – până la 15 iunie, inclusiv – 470.750 lei;

rata a III-a – până la 15 septembrie, inclusiv – 470.750 lei;

rata a IV-a – până la 15 noiembrie, inclusiv – 470.750 lei.

Exemplul 4: Dreptul de proprietate se dobândește între 1 și 15 octombrie inclusiv.

Se calculează impozitul pe clădiri datorat, proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului fiscal, începând cu data de 1 noiembrie, respectiv.

Impozitul clădire datorat = 156.917 lei/lună x 2 luni = 313.384 lei

Impozitul pe clădiri prevăzut la litera A. se plătește la termenele rămase la sfârșitul anului fiscal, respectiv:

rata I – până la data de 15 martie, inclusiv – 0 lei;

rata a II-a – până la 15 iunie, inclusiv – 0 lei;

rata a III-a – până la 15 septembrie, inclusiv – 0 lei;

rata a IV-a – până la 15 noiembrie, inclusiv – 313.834 lei.

Exemplul 5: Dreptul de proprietate se dobândește între 16 și 31 octombrie inclusiv.

Se calculează impozitul pe clădiri datorat, proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului fiscal, începând cu data de 1 noiembrie, respectiv.

Impozitul clădire datorat = 156.917 lei/lună x 2 luni = 313.384 lei

Având în vedere prevederile articolului 254 aliniatul 5 din Codul fiscal, cum ultimul termen de plată prevăzut este înăuntrul celor 30 de zile în care contribuabilul are obligația să depună declarația fiscală pentru clădirile dobândite, termenul de plată pentru impozitul datorat, menționat la litera A., este de 30 de zile de la data dobândirii clădirii, respectiv între 16 și 30 noiembrie inclusiv.

Exemplul 6: Dreptul de proprietate se dobândește în luna noiembrie.

Se calculează impozitul pe clădiri datorat, proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului fiscal, începând cu data de 1 decembrie, respectiv.

Impozitul clădire datorat = 156.917 lei/lună x 1 luni = 156.917 lei

Având în vedere prevederile articolului 254 aliniatul 5 din Codul fiscal, cum ultimul termen de plată prevăzut este depășit, plata se consideră în termen dacă impozitul datorat menționat la litera A., se plătește până la expirarea perioadei de 30 zile de la dobândire, înăuntrul căreia contribuabilul are obligația să depună declarația fiscală pentru clădirile dobândite, dar nu mai târziu de ultima zi lucrătoare a lunii decembrie a anului fiscal respectiv.

Exemplul 7: Dreptul de proprietate se dobândește în decembrie.

Având în vedere că impozitul pe clădiri se datorează cu data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost dobândită, adică începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor, pentru anul curent nu se datorează impozit pe clădiri.

Prin plata cu anticipație se înțelege stingerea obligației de plată a impozitului pe clădiri datorat aceluiași buget local în anul fiscal respectiv, până la data de 15 martie inclusiv.

În situația în care contribuabilul a plătit cu anticipație până la data de 15 martie inclusiv impozitul pe clădiri pentru care a beneficiat de bonificație, iar în cursul aceluiași an fiscal înstrăinează clădirea, scăderea se face proporțional cu perioada cuprinsă între data de întâi a lunii următoare celei în care s-a realizat înstrăinarea și sfârșitul anului fiscal, luându-se în calcul suma efectiv încasată la bugetul local.

Consiliile locale adoptă hotărâri privind stabilirea bonificației de până la 10% inclusiv, în cursul lunii mai a fiecărui an pentru anul fiscal următor. La nivelul municipiului București, această atribuție se îndeplinește de către Consiliul General al Municipiului București.

Exemplul 8: Exemplu privind calculul restituirii de sume în cazul unui contribuabil care a plătit cu anticipație impozitul pe clădiri:

Un contribuabil persoană fizică a avut stabilit pentru un an fiscal impozitul pe clădiri în sumă de 2.147.000 lei.

În unitatea administrativ – teritorială în care se află situată clădirea, consiliul local a stabilit prin hotărâre acordarea unei bonificații de 7% pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri.

La data de 24 ianuarie contribuabilul a plătit integral impozitul pe clădiri datorat, respectiv: 1.996.710 lei, acordându – i-se o bonificație de 150.290 lei.

La data de 1 mai înstrăinează clădirea;

Potrivit datelor prevăzute la litera a) – d), acestui contribuabil trebuie să i se restituie următoarea sumă:

1.996.710 lei : 12 luni = 66.393 lei/lună;

66.393 lei/lună x 7luni = 1.164.751 lei,

unde „7” reprezintă numărul de luni începând cu data de 1 iunie și până la 31 decembrie.

Restituirea către contribuabil se face în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de restituire la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale.

Bibliografie

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: . Impozitul PE Cladiri Componenta A Sistemului DE Impozite Si Taxe Locale (ID: 134251)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

. Impozitul PE Cladiri Componenta A Sistemului DE Impozite Si Taxe Locale

Copyright Notice

Controlul Calitatii Produselor Apicole

Solutii de Finantare a Unui Business

Continuitatea Serviciilor Publice

Dezvoltarea Unei Pagini Web Pentru Prezentarea Unui Hotel

Eurobarometrele Oglinda Neincrederii Cetatenilor

. Finantari pe Termen Scurt, Gestiunea Creditului, Stocurilor Si Trezoreriei (s.c. Xyz S.a.)

Copyright Notice

Similar Posts