Impozitul pe Avere

CUPRINS

=== Impozitul pe Avere ===

CUPRINS

Capitolul I

Sistemul fiscal

Conceptul de sistem fiscal

Sistemul fiscal, alături de alte sisteme (monetar sau bănesc, de credit și financiar), urmărește realizarea obiectivelor politicii economice și ale celei sociale ale statului. Atunci când el devine frână în realizarea acestor obiective, societatea reacționează pentru reformarea lui, pentru a-l reorienta spre ceea ce ea consideră a fi țelul ei.

În cadrul finanțelor publice, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere și încasare a impozitelor și taxelor printr-un aparat specializat, precum și ca un ansamblu coerent de legi care reglementează impunerea contribuabililor și fundamentează juridic impozitele și taxele.

Conceptele specifice cu care se operează în teoria fiscală sunt extrem de diverse, iar încercările de a stabili semnificațiile standardizate au pus în evidență complexitatea sarcinii de sistematizare și standardizare.

Într-o abordare financiară, conceptul de fiscalitate este definit ca un “sistem de percepere a impozitelor”, iar într-o abordare juridică “sistem de legi referitoare la fisc, la perceperea impozitului”. Apar două elemente de referință: impozitul și fiscul. Impozitul este definit în general prin prisma funcțiilor sale clasice, respectiv ca o contribuție solicitată pentru asigurarea serviciului obligațiilor publice ale statului și colectivităților locale, iar fiscul ca administrație obligată cu perceperea impozitelor. Aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, așezarea și perceperea impozitelor și taxelor nu se pot înfăptui fără existența unui mecanism bazat pe tehnici, metode și instrumente specifice desfășurării activității de urmărire și control.

Există cel puțin două abordări ale conceptului de sistem fiscal. În cadrul primei abordări, sistemul fiscal este văzut ca totalitatea impozitelor dintr-un stat. Cea de a doua abordare, punând accentul pe elementele definitorii ale sistemului general, îl definește prin prisma relațiilor dintre elementele care formează acest sistem.

Prima abordare se bucură de concizie și expresivitate, permițând o analiză pragmatică mai ușoară și mai eficientă a modului în care este constituit și funcționează un sistem fiscal. Astfel, o primă definiție în cadrul acestei abordări consideră sistemul fiscal ,,totalitatea impozitelor și taxelor provenite de la persoane fizice și juridice care alimentează bugetele publice.”

Pentru alți autori, ,,sistemul fiscal este totalitatea impozitelor în care componentele sunt în legătură între ele, ca și cu sistemul politic și aparatul socio-politic.

Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, unii autori consideră că ,,sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode. Procese, cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecți fiscali) între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului.”

Sintetizând pluritatea definițiilor menționate și multe altele ce există în literatura de specialitate putem considera, că ,,sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o parte covârșitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuție specifică și un anumit rol regulator în economie”.

Orice sistem fiscal prezintă următoarele două caracteristici:

1. Exclusivitatea aplicării, care presupune faptul că el se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un sistem de bugete (buget central și bugete locale).

2. Autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă este un sistem fiscal complet, ceea ce înseamnă că acesta conține toate regulile de așezare , lichidare și încasare a impozitelor necesare pentru punerea sa în aplicare.

Dacă un sistem fiscal, prezentând cele două caracteristici de mai sus, a fost elaborat de organele proprii ale teritoriului în care se aplică, se va putea vorbi de autonomie fiscală completă sau de suveranitate fiscală.

În cadrul economiei naționale scopul sistemului fiscal este de a asigura finanțarea economiei publice pe calea prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace de acoperire a nevoilor publice și de a permite autorității publice intervenții în economia națională, pentru corectarea fluctuațiilor nedorite ale ciclurilor economice care apar în economia de schimb.

Sistemul fiscal este un produs al gândirii, deciziei și acțiunii factorului uman, ca urmare a evoluției societății umane, creat inițial pentru a răspunde unor obiective financiare, la care ulterior s-au adăugat obiective de natură economico-socială.

Sistemul fiscal este noțiunea cea mai cuprinzătoare care definește cel mai bine aria de cuprindere a domeniului fiscal și care include și subînțelege conținutul celorlalte noțiuni utilizate în domeniul fiscal.

1.2.Structura sistemului fiscal

Structura reflectă ordinea determinată, relativ stabilă a relațiilor interne dintre elementele sistemului. Funcționarea sistemului fiscal depinde de calitatea relațiilor dintre elementele sale. Luate în mod separat aceste elemente nu pot să asigure realizarea finalității sistemului, constituind elemente pasive pentru sistemul fiscal, până în momentul intervenției deciziei factorului uman.

Ca urmare a diferitelor relații existente, structura unui sistem fiscal se concretizează într-un ansamblu de instrumente fiscale și într-un ansamblu de organe centrale și teritoriale de specialitate, cu competențe generale și speciale, prin care se aplică politica fiscală și se gestionează relațiile fiscale.

Sistemul fiscal trebuie conceput și înțeles ca un tot unitar care este structurat pe trei componente independente:

impozite și taxe ca venituri ale statului;

mecanismul fiscal;

aparatul fiscal.

1. Impozitele și taxele reprezintă veniturile bugetului de stat care provin de la persoanele juridice și fizice. În momentul încasării lor, impozitele și taxele sunt utilizate în vederea efectuării cheltuielilor publice pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor puterii și instituțiilor sale.

2. Mecanismul fiscal reprezintă ansamblul de metode și tehnici de impunere privind veniturile fiscale ale statului, precum și instrumentele impunerii.

a) Impunerea constă în identificarea tuturor categoriilor de persoane fizice și juridice care dețin sau realizează un anumit obiect impozabil, în evaluarea bazei impozabile, în determinarea exactității a cuantumului acesteia. Metode utilizate:

autoimpunerea – este realizată de plătitor în conformitate cu legislația în vigoare;

impunerea directă – se realizează prin evaluarea directă a obiectului impozitului de către organele fiscale sau pe baza declarației subiectului impozabil;

impunerea indirectă – aer la bază informații colaterale;

impunerea forfetară – presupune stabilirea unei sume forfetare de plată pe o perioadă de timp.

b) Instrumentele impunerii. Scopul final al activității de impunere este perceperea impozitelor și taxelor. Pentru aceasta ele sunt consemnate în documente fiscale, care diferă în funcție de conținutul lor, după cum sunt utilizate:

declarația de impunere circulă de la plătitor la organul fiscal teritorial. Printr-un astfel de document, plătitorul de impozit informează organul fiscal cu privire la realizarea obiectului impozabil și a altor elemente care se au în vedere la stabilirea sumelor de plată;

decontul, întâlnit la TVA și accize, care se întocmește lunar.

3. Aparatul fiscal decurge din însăși legile care reglementează impozitele și taxele. Întreaga legislație fiscală și actele normative care reglementează impozitele, taxele și contribuțiile bugetare stabilesc competențe și atribuții care vizează stabilirea, evidențierea, perceperea și controlul veniturilor bugetare, atât pentru administrația fiscală centrală cât și pentru cea locală.

În procesul de soluționare a problemelor financiare sunt implicate multe organe care fac parte din sistemul democrației reprezentative ( Parlamentul României, ca unică autoritate legiuitoare), din autoritatea administrativă (Guvernul României) sau constituie organe specializate ale puterii executive (Ministerul Finanțelor Publice, Banca Națională a României, Casa de Economii și Consemnațiuni, Comisia de supraveghere a asigurărilor, ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale, Consiliile locale) ori compartimente financiare ale agenților economici și instituțiilor publice, după caz.

Realizarea obiectivelor politicii fiscale, potrivit atribuțiilor și competențelor prevăzute de lege, se face prin structurile centrale și teritoriale ale Ministerului Economiei și Finanțelor și Agenției Naționale de Administrație Fiscală.

Organul de specialitate al administrației publice centrale, care răspunde de realizarea bugetului de stat, după adoptarea acestuia de către Parlamentul României și aplicarea politicii financiare a statului, este Ministerul Economiei și Finanțelor .

Acesta contribuie în mod eficient, transparent și orientat la elaborarea și implementarea Strategiei și Programului de guvernare în domeniul finanțelor publice, în exercitarea administrării generale a finanțelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare și valutare în concordanță cu cerințele economiei de piață și pentru stimularea agenților economici.

Pentru creșterea capacității de administrare a Ministerului Finanțelor Publice prin O.G. nr. 86/2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar-fiscală, s-a înființat Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.), ca instituție publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, care a devenit operațională de la 01.01.2004.

Agenția Națională de Administrare Fiscală a preluat , începând cu data de 01.01.2004, și activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea și soluționarea contestațiilor pentru contribuția de asigurări sociale, contribuția pentru asigurări de șomaj, contribuția pentru asigurările sociale de sănătate și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, datorate de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator.

La nivel central, Agenția Națională de Administrare Fiscală are în structură următoarele direcții generale ori structuri cu atribuții de reglementare, coordonare și sinteză:

1. Autoritatea Națională a Vămilor, care se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică și buget propriu, condusă de un vicepreședinte. Autoritatea Națională a Vămilor asigură aplicarea strategiei și programului de guvernare în domeniul vamal și exercită atribuțiile stabilite prin lege.

2. Garda Financiară, se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, cu buget propriu, subordonată direct președintelui ANAF. Garda Financiară exercită controlul operativ și inopinat, cu excepția controlului fiscal, privind prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte în domeniul economic, financiar și vamal care au efectuat evaziunea și fiscală fiscală.

3. Direcția generală de inspecție fiscală, asigură îndeplinirea în bune condiții și la timp a sarcinilor ce revin Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pe linia exercitării inspecției fiscale privind respectarea legislației fiscale și a celei contabile de către contribuabili, în legătură cu impozitele, taxele, contribuțiile și alte venituri bugetare, precum și în legătură cu prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

4. Direcția de control financiar, asigură îndeplinirea în bune condiții și la timp a sarcinilor ce revin Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pe linia exercitării controlului administrării și utilizării resurselor financiare și respectării reglementărilor financiar-contabile în activitatea desfășurată de agenții economici cu capital integral sau majoritar de stat, în legătură cu îndeplinirea obligațiilor acestora față de stat.

5. Direcția generală de gestiune a impozitelor și contribuțiilor, elaborează normele metodologice și procedurile privind gestionarea dosarelor, funcționarea și actualizarea dosarului contribuabililor, modul de organizare, gestionare și acces la cazierul fiscal, prelucrarea declarațiilor de impozite, taxe, contribuții, precum și declarațiile de venit ale persoanelor fizice.

6. Direcția generală de colectare a creanțelor bugetare, asigură îndeplinirea sarcinilor privind administrarea veniturilor statului reprezentând impozite, taxe, contribuții sociale și alte venituri bugetare, prin intermediul procedurii de colectare.

7. Direcția generală de soluționare a contestațiilor, soluționează în termenele legale contestațiile formulate împotriva deciziilor de impunere a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, ce au ca obiect sume al căror cuantum este de 5 miliard de lei ori mai mare.

8. Direcția de îndrumare și asistență pentru contribuabili, asigură elaborarea, editarea, tipărirea și difuzarea periodică de ghiduri cuprinzând problematica fiscală soluționată la nivelul Ministerului Finanțelor Publice, organizează și derulează campaniile de depunere a declarațiilor de venit de către contribuabilii persoane fizice, etc.

Realizarea Strategiei și Programului Guvernului în domeniul finanțelor publice și aplicarea politicii fiscale în profil teritorial se realizează prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București și Direcția generală de administrare a marilor contribuabili.

Direcția generală a finanțelor publice județeană are în structură următoarele structuri fiscale operative:

1. Direcția de metodologie și administrare a veniturilor statului, care are în structură următoarele servicii, compartimente: metodologie și asistență pentru contribuabili, aplicare a convențiilor de evitare a dublei impuneri, metodologie bilanțuri, gestiune registru contribuabili și declarații fiscale, autorizații, gestionare cazier fiscal, valorificare bunuri.

2. Direcția controlului fiscal, cuprinde următoarele servicii, compartimente: programare, coordonare și sinteză a activității de control fiscal, informații și monitorizare fiscală, conformitate fiscală.

3. Garda Financiară este organizată în teritoriu în baza H.G. nr. 1538/2003, în comisariate regionale.

4. Direcția Trezorerie și contabilitate publică, are în structură următoarele servicii, compartimente: buget și contabilitate publică, administrarea și contabilitatea contului curent al trezoreriei, îndrumarea și verificarea activității trezoreriilor locale.

5. Servicii interne: (biroul) resurse umane, salarizare și pregătire profesională, serviciul financiar, contabilitate, investiții și buget propriu.

6. Servicii și compartimente independente: compartimente de presă, compartiment relații publice, compartiment audit intern, compartiment de inspecție, serviciul juridic, serviciul pentru soluționarea contestațiilor .

La perceperea impozitelor si taxelor își aduc contribuția și alte instituții publice, cum ar fi:

instanțele de judecată, tribunale și judecătorii care percep taxe de timbru pentru litigii și actele care intră sub incidenț acestei taxe;

notariatele publice percep taxe de timbru și de succesiune pentru modificări și autentificări de acte;

primăriile percep taxe pentru eliberări de titluri de proprietate, autorizații de funcționare și alte acte supuse taxelor de timbru;

organele de poliție încasează taxe pentru examinarea conducătorilor de autovehicule, eliberarea permiselor de conducere, eliberarea de pașapoarte;

alte instituții publice asigură în activitatea lor și perceperea de taxe, cum ar fi: taxe pentru proiecte de investiții și înregistrarea mărcilor de fabrică, taxe și alte venituri din protecția mediului.

Menirea aparatului fiscal este ca prin impunere să urmărească și să încaseze veniturile bugetare ale statului și de a combate evaziunea fiscală. Contribuabilii sunt obligați prin Constituția țării la plata impozitelor și taxelor stabilite prin lege. Când legea nu prevede obligația de depunere a declarației de impunere, contribuabilii răspund de calcularea corectă a impozitelor și a taxelor pe care trebuie să le verse la buget în condițiile prevăzute de lege. Nerespectarea regulilor fiscale, prin declararea inexacta sub orice formă a veniturilor sau prin sustragerea bunurilor de la operațiile de vămuire în scopul diminuării materiei impozabile, a altor obligații fiscale, se sancționează potrivit legii.

1.3.Funcțiile și principiile sistemului fiscal

În condițiile economiei de piață, statul nu mai poate interveni în sectorul privat al economiei prin măsuri administrative. El are însă posibilitatea să utilizeze pârghii economico-financiare potrivit cerințelor politicii sale economice, financiare, monetare, sociale, prin care să influențeze activitatea agenților economici.

Sistemul fiscal, prin pârghiile sale oferă posibilități pe care organele statului le pot utiliza în vederea satisfacerii unor cerințe de interes general sau local, ca și în conducerea activității economice și sociale.

Sistemul fiscal asigură trei funcții destinate realizării obiectivelor următoare:

o funcție de finanțare a cheltuielilor publice și care urmărește obiectivul de randament bugetar;

o funcție de redistribuire a veniturilor și a patrimoniilor conform obiectivului de echitate;

o funcție de stabilizare a activității economice sau de corectare a dezechilibrelor în scopuri de eficacitate economică.

Importanța relativă a acestor diferite funcții a evoluat în cursul timpului în legătură directă cu rolul statului în viața economică.

Dezbaterea asupra fundamentelor și obiectivelor impozitului apare pentru prima dată în economia politică, când Adam Smith enumeră principiile de impozitare (maximele). Până la începutul secolului XX și, de asemenea, până la criza din anii ’30, această dezbatere rămâne centrată pe problema determinării asietei impozitului. După criza din anii ’30 și după al doilea război mondial, sub influența ideilor keynesiste, intervenția statului în economie crește și paralel rolul impozitului se mărește.

Începând cu anii ’70, impozitul devine ținta atacurilor contra intervenționismului excesiv al statului și un element central al dezbaterii ce opune principiile liberalismului celor ale intervenționismului.

1. Funcția de finanțare a cheltuielilor publice

Nivelul prelevărilor obligatorii este în mare parte legat de suma cheltuielilor publice deoarece ele sunt sursă esențială de finanțare. Ele nu reprezintă, însă, unica sursă; existența deficitelor publice necesită recurgerea la alte mijloace de finanțare, precum îndatorarea sau creația monetară.

Suma cheltuielilor publice și a prelevărilor obligatorii nete permite o finanțare privată importantă a producției anumitor bunuri, precum educație, sănătate și protecție socială.

Cheltuielile publice care au progresat cel mai rapid sunt cheltuielile sociale, importanța lor relativă este cauza predominantă a ecarturilor ratelor prelevărilor obligatorii.

2. Funcția de redistribuire a veniturilor

Se disting două reguli de echitate:

una, consensuală, exprimă în mod simplu faptul că sarcina impozitului trebuie să fie în mod echitabil repartizată;

o alta, mai conflictuală, atribuie impozitului un rol de corecție a repartiției veniturilor primare în scopul de a o face mai echitabilă.

Criteriile de echitate sunt normative, de aceea progresivitatea impozitului poate fi considerată de către unii sinonimul justiției, iar de alții total arbitrară.

3. Funcția de corectare a dezechilibrelor

Această funcție este justificată prin ipoteza conform căreia funcționarea spontană a pieței nu permite realizarea optimului colectiv; fiscalitatea poate fi atunci utilizată pentru corectarea eșecurilor pieței, prin internalizarea efectelor externe, de exemplu și această analiză este o analiză microeconomică. Ea poate, de asemenea, să contribuie la realizarea echilibrelor globale în cadrul unei politici bugetare keynesiste și atunci analiza efectelor sale este o analiză macroeconomică.

Semnificația microeconomică relevă într-o concepție keynesistă politica economică. Impozitul este una din variabilele bugetare pe care statul le manipulează în scopuri de stabilizare conjuncturală (politici de acțiune asupra cererii globale) sau structurală (politici fiscale destinate să favorizeze dezvoltarea economică). După cum se adoptă o poziție liberală sau intervenționistă, această funcție a impozitului este mai mult sau mai puțin privilegiată.

Sistemul fiscal are ca trăsătură dezvoltarea unor ramuri din economie prin pârghii de influențare a creșterii producției și eficienței activității întreprinderii. Astfel, se poate stimula producția sau consumul unor mărfuri prin extinderea exportului și reducerea importului. Aceasta se realizează prin taxe vamale și accize mari la importuri.

Prin politica fiscală pe care statul o promovează se urmăresc obiective de ordin social și chiar politic. Se acordă facilități contribuabililor cu venituri relativ mici, fiind scutite de impozite până la un anumit cuantum. Sistemul fiscal intervine cu cote de impozitare foarte mari pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătății: tutun, alcool.

În țara noastră, prin inițierea reformei fiscale s-a urmărit nu numai funcția financiară a statului de a încasa venituri fiscale prin impozite, taxe și contribuții, ci și dezvoltarea economică a întreprinderii. Sistemul fiscal trebuie să se caracterizeze prin așezarea sarcinilor fiscale potrivit principiului justeței sociale. Volumul diferit al impozitului este perceput ținând seama de mărimea venitului sau a averii. Nu se poate vorbi de un sistem fiscal perfect, dar el poate fi perfectibil în concordanță cu dezvoltarea sectorului privat iar statul să dețină în proprietatea sa ramurile strategice ale economiei și cele de interes național.

Procesul impunerii este complex și presupune adoptarea unor măsuri pentru stabilirea mărimii impozitului ce revine contribuabililor persoane fizice și juridice prin aplicarea concretă la un moment dat a unor principii general valabile.

Supunerea procesului impunerii unor principii acceptate la un moment dat a reprezentat din punct de vedere istoric și politic un progres, prin evitarea arbitrariului și prevenirea conflictualizării relațiilor dintre stat și contribuabili.

Potrivit prevederilor art. 3 din Codul fiscal al României, impozitele și taxele reglementate prin acesta se bazează pe următoarele principii ale fiscalității:

Neutralitatea măsurilor fiscale

Certitudinea impunerii

Echitatea fiscală

Eficiența impunerii

a) Neutralitatea măsurilor fiscale:

Principiul neutralității măsurilor fiscale presupune că pentru contribuabilii aflați în aceeași situație fiscală să se perceapă un impozit egal, indiferent de categoria economico-socială a contribuabilului, de forma de proprietate (privată, de stat, mixtă) sau de proveniența capitalului (intern sau străin).

Aplicarea principiului neutralității impozitului înlătură distorsiunile din sistemul fiscal, asigură un mediu fiscal bazat pe egalitatea de șanse și evită conflictualizarea relațiilor între autoritatea fiscală și diferitele categorii de contribuabili din țară sau din străinătate.

Neutralitatea impozitului este percepută și apreciată de investitorii străini ca o manifestare a democrației, a aplicării nediscreționare a legislației fiscale și a existenței economiei funcționale de piață.

b) Certitudinea impunerii:

Principiul certitudinii impunerii presupune că prevederile legislației fiscale să fie clare, precise, să evite ambiguitățile, interpretările diferite ale contribuabililor sau agenților fiscali. Acestea trebuie să fie formulate într-un limbaj ușor accesibil, să asigure înțelegerea corectă și aplicarea unitară în timp și spațiu de către toți contribuabilii și personalul cu atribuții fiscale.

După stabilirea sarcinii fiscale și comunicarea acesteia contribuabilului sau în procesul declarării ei, contribuabilul trebuie să fie asigurat că determinarea mărimii obligației fiscale concordă strict cu prevederile legislației fiscale, că aceasta este definitivă și nu se va modifica.

c) Echitatea fiscală:

Echitatea fiscală este un principiu prin care puterea politică își găsește răsunetul în mediul social. În sensul fiscalității, aplicarea principiului echității înseamnă impunerea diferențiată a veniturilor și a averii contribuabililor în raport de capacitatea contributivă a acestora și stabilirea unui regim neimpozabil pentru veniturile mici ale unor pături defavorizate. Aplicarea acestui principiu presupune stabilirea condiționărilor și a criteriilor tehnice de aplicare care se referă, în principal la:

1. Stabilirea prin lege a valorii minime a venitului neimpozabil și a categoriilor sociale beneficiare. Venitul minim neimpozabil se referă la persoane fizice, iar acesta trebuie să asigure finanțarea condițiilor minime de trai decent ale contribuabilului.

2. Obligația fiscală trebuie stabilită pe verticală, în funcție de capacitatea contributivă a contribuabililor, adică în raport cu mărimea veniturilor sau averii care face obiectul impunerii, precum și de mărimea cheltuielilor necesare întreținerii personale și a familiei. Echitatea verticală proclamă diferențierea impozitului în funcție de mărimea acestuia și se traduce prin stabilirea unei mărimi diferite a impozitului, dacă este diferită capacitatea contributivă a contribuabilului.

3. Pe orizontală, principiul echității presupune stabilirea aceleiași mărimi a sarcinii fiscale pentru persoanele care fac parte din aceeași categorie socială. Astfel, sarcina fiscală a unei persoane fizice dintr-o categorie socială se stabilește în raport cu cea a altei persoane din aceeași categorie socială.

4. Principiul echității fiscale presupune ca impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate persoanele fizice și juridice care realizează venituri sau posedă avere materializată sub orice formă.

d) Eficiența impunerii:

Acest principiu impune asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoanele fizice și juridice , în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiționale majore.

Aparatul fiscal trebuie foarte bine pregătit atât din punct de vedere contabil, cât și fiscal, ca să poată da o soluție corectă, sinceră și la obiect atunci când legea sau normele de aplicare lasă loc interpretărilor.

Capitolul II

Noțiuni teoretice despre impozite

2.1. Definirea și funcțiile impozitelor și a taxelor

Impozitele sunt cunoscute din antichitate și se presupune că au apărut în evoluția societății omenești în cadrul primelor formațiuni statale, fiind determinate de necesitățile întreținerii materiale a celor ce exercitau forța publică, îndeplinind atribuțiile autoritare de conducere statală.

De la apariția lor, impozitele au fost concepute și aplicate diferit, condiționat de dezvoltarea economico-socială și de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat.

Pentru toate societățile, impozitele constituie o necesitate, ele fiind principalul alimentator cu venituri bănești a bugetului, dar și importante instrumente de politică financiară, economică și socială .

Modul în care a fost și este definit impozitul diferă în funcție de cum s-a impus și a fost perceput acesta într-o etapă sau alta, în cursul istoriei sale milenare.

Dintre definițiile date impozitului putem enumera următoarele:

Gaston Jeze consideră că ,,impozitul este o prestație pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație, în vederea acoperirii cheltuielior publice.”

Lucien Mehl și Pierre Beltrame definesc impozitul ca ,,o prestație pecuniară, pretinsă de autoritatea publică de la persoane fizice și morale, după capacitățile lor contributive și fără contraprestație determinată, în principal pentru acoperirea cheltuielilor publice și, în mod accesoriu, cu scopuri intervenționiste ale puterii publice.”

Alain Euzeby înțelege prin impozite ,,prelevări pecuniare pretinse persoanelor fizice și morale, pe cale de autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice și intervenției economice și sociale a puterilor publice”.

Sintetizând pluritatea definițiilor menționate și multe altele ce există în literatura de specialitate putem considera, că impozitul reprezintă o contribuție bănească obligatorie și cu titlu nerambursabil datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice și juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă.

Astfel, impozitul este o contribuție bănească, în sensul că debitorii sunt obligați să participe la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societății, necesare finanțării unor obiective social-economice în folosul societății. Spre deosebire de statele sclavagiste unde impozitul se percepea de regulă în natură, în condițiile statului modern contribuția se realizează numai în formă bănească.

Economistul Rugiero afirmă că: “Statul are chiar dreptul de proprietate asupra unei cote din bunurile cetățenilor până la cuantumul impozitului datorat”, ceea ce arată caracterul de obligativitate pentru plata impozitului în interesul superior al colectivității.

Impozitele moderne, în concepția doctrinei financiare contemporane, sunt mijlocul de realizare a veniturilor publice individualizat și particularizat de elemente esențiale și ireductibile privind forma pecuniară, plata fără contraprestație, stabilirea autoritară unitară, utilitatea lor publică și caracterul juridic obligatoriu.

Elementele esențiale, în ansamblul lor, exprimă specificul procedeului financiar al impozitelor, iar unele dintre aceste elemente sunt și puncte de plecare sau criterii de clasificare a impozitelor:

Forma pecuniară a impozitelor este obișnuită în statele moderne, însă nu este și exclusivă deoarece chiar și în perioada contemporană s-a recurs, alăturat impozitelor datorate și plătite în bani, la impozite în natură.

Impozitele în bani sunt cu totul predominante deoarece și cheltuielile publice se efectuează în bani, respectiv prin repartiția și întrebuințarea unor sume de bani.

Plata impozitelor fără vreo “contraprestație anumită” din partea statului în folosul imediat al plătitorilor este un element esențial, datorită căruia impozitele se deosebesc de taxe, tarife și alte plăți pecuniare cu echivalente specifice.

Particularitatea impozitelor de a fi datorate fără un contraechivalent direct și imediat în folosul plătitorilor de impozite se explică prin rolul lor de principale venituri publice, de mijloc financiar primordial de formare a fondurilor bănești necesare statului sau trebuințelor publice.

Spre deosebire de impozite, taxele sunt și ele plăți bănești, reglementate ca venituri ale bugetului de stat sau ale unor colectivități publice, care însă sunt datorate de cei care beneficiază de anumite servicii, prestări ori alte acte sau activități ale unor organe sau instituții publice.

Particularitatea impozitelor de a fi datorate și plătite fără o contraprestație directă și imediată se înțelege independent și diferit de așa numita “reversibilitate” a lor.

Reversibilitatea impozitelor este exprimată de condițiile generale economice, sociale și culturale create de stat, în folosul tuturor cetățenilor, prin modul de întrebuințare a fondurilor bănești constituite cu ajutorul impozitelor și celorlalte venituri bugetare.

Stabilirea autoritară unitară a impozitelor este un element esențial care prezintă importanță sub două aspecte: cel al instituirii exclusiv de către organele de stat cărora li s-a rezervat această competență și cel al reglementării unitare prin norme fixe aplicabile pe întreg teritoriul statelor și pentru toți contribuabilii.

Instituirea impozitelor exclusiv de către organele parlamentare în mod autoritar a devenit esențială în statele moderne și contemporane pentru a se evita abuzurile aparatului fiscal. Este elementul impozitelor care concordă cu generalizarea lor în statele contemporane, în economiile naționale ale acestor state.

În condițiile generalizării impozitelor în statele contemporane a devenit necesară reglementarea și aplicarea lor pe întreg teritoriul fiecărui stat, respectiv în toate diviziunile administrativ-teritoriale. Ca excepție de la aplicarea organelor de conducere a unităților administrativ-teritoriale de a decide aplicarea unor impozite în raport de condiționări și particularități locale.

Impozitele sunt de utilitate publică în statele moderne, întrucât fondurile bănești formate prin procedeul financiar al impozitelor sunt predestinate acoperirii cheltuielilor publice care se efectuează în interese generale.

Relația dintre impozite, cheltuieli publice și interesele generale este “fundamental și măsura impozitelor moderne”. Relația dintre impozite și cheltuielile publice, implicit dintre impozite și interesele generale ale societății, este consacrată în prezent și în statul nostru prin dispoziția Constituției României din 1991 care prevede – ca îndatorire fundamentală a cetățenilor – că “cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice”.

Caracterul juridic al impozitului este elementul esențial care completează celelalte elemente și îndeosebi stabilirea impozitelor în mod autoritar și unitar, în scop de utilitate publică.

În cadrul finanțelor din statele moderne, după instituirea impozitelor cu consimțământul cetățenilor, aplicarea lor autoritară, unitară și cu scop de utilitate publică pretinde reglementarea lor ca plăți nu benevole ci obligatorii. În acest sens contribuabilii sunt obligați prin norme juridice să plătească impozitele prevăzute de lege și calculate în mod autoritar de către agenții publici, iar neplata impozitelor atrage coercițiunea executării lor silite.

Aceste elemente esențiale impozitelor sunt cumulative și se regăsesc în reglementarea și aplicarea practică a impozitelor din toate statele contemporane.

Taxele sunt plățile făcute de persoane fizice sau juridice, de regulă pentru servicii prestate sau activități efectuate în favoarea acestora de către instituții publice.

Reglementările legale prevăd mai multe categorii de taxe:

taxe de timbru;

taxe vamale;

taxe consulare;

taxe locale asupra mijloacelor de transport;

taxe pentru folosirea centrelor publice de desfacere, etc.

Taxele sunt prevăzute în sume fixe, în cote procentuale sau în cote progresive ori regresive.

Între impozite și taxe există unele deosebiri:

a) în cazul impozitului lipsește total obligația prestării unui serviciu direct și imediat din partea statului, situația fiind inversă în ceea ce privește taxele pentru care statul prestează unele servicii;

b) cuantumul lor se determină diferit: la impozit, în principal în funcție de baza impozabilă, pe când mărimea taxei este influențată, în general, de natura serviciului prestat;

c) termenele de plată sunt stabilite la date fixe pentru impozite, iar la taxe, în momentul solicitării sau după efectuarea prestației.

În ceea ce privește deosebirea din punct de vedere al echivalentului, în unele cazuri acesta are un caracter relativ deoarece sunt reglementate și taxele, care numai în parte reprezintă echivalentul serviciului prestat. De exemplu, taxele locale ce se datorează anual de către persoanele fizice sau juridice care posedă mijloace de transport, taxele succesorale, etc.

Unele venituri publice sunt reglementate cu denumiri specifice funcție de condițiile de calculare și plată ori conținutul lor economic diferit. Astfel sunt: contribuția pentru asigurările sociale de stat, contribuția la fondul asigurărilor sociale de sănătate, contribuția de șomaj sau pentru unele fonduri speciale, amenzile administrative și penale.

De altfel, nici denumirea de taxă nu este uneori corect utilizată. Astfel, spre exemplu, taxa pe valoare adăugată este, în realitate, un impozit, și anume impozitul pe cifra de afaceri calculat numai asupra valorii adăugate.

În ceea ce privește rolurile impozitelor, Stephen C.R. Munday precizează că aplicarea unui impozit are ca scop exercitarea a trei roluri funcționale importante :

Un prim rol al impozitelor este acela că, prin intermediul lor, statul își procură resursele financiare necesare pentru acoperirea unei părți a cheltuielilor legate de îndeplinirea atribuțiilor și funcțiilor sale în vedera satisfacerii intereselor generale ale membrilor societății.

Un alt rol important al impozitelor este cel economic, deoarece, prin modul în care este construită fiscalitatea, aceasta poate favoriza sau stopa dezvoltarea economică a țării respective. Referindu-se la rolul impozitelor, economistul francez, Pierre Lalimiere, sublinia că impozitele pot fi folosite pentru a ,,încuraja (sub forma exonerării) sau pentru a descuraja (pe calea suprataxării) o anumită activitate economică.’’

Al treilea rol important al impozitelor este cel social, întrucât prin intermediul lor are loc o redistribuire importantă a sarcinilor fiscale între diferitele grupuri și pături sociale, între personae fizice și juridice , favorizând pe cei cu venituri mai mici și amputând financiar pe cei cu venituri și averi mai mari prin sistemul veniturilor neimpozabile și al progresivității cotelor de impozite.

2.2.Elementele tehnice ale impozitelor și taxelor

Impozitele și taxele prezintă anumite elemente comune precizate chiar de actele normative care le instituie. Aceste elemente sunt date de:

obiectul impozitului;

sursa impozitului;

subiectul impozitului ;

suportatorul impozitului;

cota impunerii (cuantumul impozitului);

termenul de plată;

înlesnirile acordate;

drepturile plătitorului de impozite;

obligațiile plătitorului;

sancțiunile.

a) Obiectul impozitului denumit și „materie impozabilă” sau „bază de impozitare” este elementul care stă la baza așezării impozitului. Reprezintă elementul concret, venitul sau bunul impozabil sau taxabil, care stă la baza așezării acestuia și poate fi diferit de proveniența venitului, scopul urmărit, natura venitului bugetar. Astfel: valoarea (TVA); venitul (venitul persoanelor cu activități individuale, salariu și alte venituri asimilate, dreptul de autor); profitul (impozitul pe profit, impozitul pe dividend); bunurile (imobile, clădiri – impozitul pe clădiri); mijloacele de transport (taxa asupra mijloacelor de transport); anumite fapte (dezbaterea succesiunii – taxa de succesiune; divorțul – taxa de timbru); acte (obținerea unor autorizații – taxa de timbru, pașaportul – taxa de timbru).

Spre exemplu, în cazul impozitului pe salarii, obiectul impunerii îl constituie câștigurile salariale în bani sau în natură din care se scad și deduc o serie de obligații ale salariatului sau sume neimpozabile, denumite deduceri, în situația impozitului pe profit, obiectul impunerii îl constituie profitul impozabil, care nu este același cu profitul contabil.

Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se folosește o anumită unitate de măsură care poartă denumirea de unitate de impunere. Exemplu de unitate de impunere: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit; metrul pătrat de suprafață utilă la impozitul pe clădiri; hectarul la impozitul funciar; bucata; kilogramul; litrul etc.

b) Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul, din venit sau din avere, adică definește substanța din care se achită acel impozit. Reprezintă elementul pe care se fundamentează calculul venitului bugetar. Poate să fie același cu obiectul venitului sau să difere de acesta. De regulă, când obiectul impozitului îl reprezintă venitul, valoarea, profitul sau tariful, acesta este în același timp și bază de calcul. În alte situații, baza de calcul diferă de obiect. Astfel, în cazul impozitului pe clădiri, obiectul de calcul îl reprezintă clădirea dar baza de calcul este valoarea clădirii sau taxele de succesiune; în cazul mijloacelor de transport, obiectul este mijlocul de transport, iar baza, capacitatea cilindrică.

c) Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică (cu personalitate juridică) obligată prin lege la plata unei taxe sau a unui impozit.

În termeni fiscali, subiectul impozitului este identic cu noțiunea de contribuabil sau de plătitor. Astfel, de exemplu, în cazul impozitului pa veniturile din activități independente, subiectul, contribuabilul este meseriașul, comerciantul, avocatul, care realizează venituri din asemenea activități. În cazul impozitului pe profit, subiect și plătitor este persoana juridică în cauză, care a realizat profitul, pe câtă vreme, în cazul impozitului pe salarii, subiectul este salariatul care a realizat venitul salarial, iar plătitorul este angajatorul (întreprinderea, instituția în cauză).

d) Suportatorul de impozit este persoana fizică și/sau juridică ce este de fapt „sancționată „ cu acel impozit pentru câștigul sau averea sa, ori pentru destinațiile pe care le capătă venitul.

De obicei, în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul. Așa este situația în cazul impozitului pe veniturile din activitățile independente, impozitului pe profit, impozitului pe clădiri, terenuri etc.

În situația impozitelor indirecte, de regulă, suportatorul nu este același cu subiectul impozitului, dar mai ales cu plătitorul; este cazul taxei pe valoarea adăugată, a accizelor sau taxelor vamale, când suportatorii sunt consumatorii finali ai produselor sau serviciilor respective care suportă, prin preț și tarif acele impozite. Plătitorii sunt agenții economici –vânzători sau importatori ai acelor bunuri.

e) Cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unități de impunere. În aceste condiții, impozitul poate fi stabilit în cote procentuale pe unitatea de impunere, sau în sume fixe pe unitatea de impunere și se utilizează, de obicei, când bazele impozabile sunt exprimate în unități naturale (impozitul agricol, taxa pe teren, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat).

Cotele procentuale pot fi de asemenea:

– proporționale, în situația în care procentul de impozit din venit rămâne constant, indiferent de mărimea venitului impozabil. Această metodă de impunere respectă principiul: la venituri egale – impozite egale.

– progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului. Aceste cote progresive au două variante:

cotele progresive simple, sunt acelea în care procentul de impunere aferent unei tranșe a venitului impozabil se aplică întregul venit realizat de contribuabil și care se încadrează în aceea tranșă.

cotele progresive compuse (pe tranșe de venituri) presupun diferențierea acestora pe tranșe de venit impozabil, impozitul rezultând prin calcularea impozitului aferent fiecărei tranșe, prin însumare obținându-se impozitul total de plată.

– regresive, care sunt consecința impozitelor indirecte, deoarece impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu este rezultatul aplicării aceleași cote procentuale, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorilor sau beneficiarilor de servicii.

– degresive, în această situație cotele de impozite cresc până la un nivel al bazei de impozitare, de la care descresc ( pe măsura creșterii bazei de impozitare).

f) Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege atrage după sine obligația contribuabilului de a plăti și majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute și alte sancțiuni care se aplică contribuabililor răi platnici, cum sunt: popririle (de exemplu, pe salarii), punerea sechestrului pe unele bunuri, vânzarea la licitație a acestora etc.

g) Înlesnirile acordate la plată sunt reglementate de cadrul legal și apoi sub formă de scutiri, reduceri, bonificații, amânări, eșalonări.

h) Drepturile plătitorului de impozite: compensarea, atunci când la o scadență a plătit o sumă mai mare decât cea normală, plătitorul are dreptul să compenseze suma plătită în plus cu o parte sau integral din suma ce trebuie plătită la scadența următoare; dreptul al restituire atunci când nu este posibilă compensarea; dreptul la contestație, atunci când plătitorul se consideră nedreptățit în urma controlului.

i) Obligațiile plătitorului sunt stabilite prin legi și precizează calcularea și vărsarea la termen a impozitelor, organizarea evidenței impozitelor și taxelor din care să rezulte cu exactitate baza impozabilă, sumele de plată, modul cum s-au făcut la buget plățile, prin ținerea contabilității și a tuturor intrărilor și ieșirilor de elemente patrimoniale.

j) Sancțiunile sunt consecințele nerespectării termenului legal de plăți a impozitelor sau de neplata obligațiilor fiscale. Sancțiunile sunt date prin majorări de întârziere sau amenzi contravenționale.

2.3.Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri și operațiuni, efectuate în baza legii, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică, cât și una de ordin tehnic.

Din punct de vedere politic, prin impunere se urmărește ca fiecare impozit introdus să răspundă anumitor cerințe, să fie în concordanță cu anumite principii.

Astfel de principii au fost formulate pentru prima dată de Adam Smith, reprezentant de seamă al economiei politice clasice din secolul al XVIII-lea și primul pătrar al secolului al XIX-lea, în lucrarea „ Avuția națiunilor”, publicată în 1776. Aceste principii își au valabilitatea în mare parte și astăzi și stau la baza multor sisteme fiscale din lume. Ele pot fi enunțate astfel:

1. Trebuie ca supușii fiecărui stat să contribuie, pe cât posibil, la susținerea statului, în raport cu posibilitățile lor respective, adică în raport cu venitul de care, sub protecția acelui stat se bucură.

2. Impozitul pe care fiecare persoană este obligată să-l plătească trebuie să fie bine precizat și nu arbitrar.

3. Orice impozit trebuie să fie perceput la timpul și în modul care reiese a fi cel mai convenabil pentru contribuabil ca să-l plătească.

4. Orice impozit trebuie să fie astfel conceput încât să scoată și să înstrăineze din buzunarele populației cât mai puțin posibil, peste atât cât poate aduce în tezaurul public al statului.

Cu timpul, prin știința finanțelor, principiile arătate mai sus au fost, într-un fel, sistematizate astfel:

Principii de echitate fiscală

Principii de politică financiară

Principii de politică economică și socială

Principii social-politice

– Principiile de echitate fiscală cer ca sistemul de impozite să îndeplinească, în principal, următoarele condiții:

– să fie general, respectiv să fie impuse toate persoanele, fără nici o discriminare;

– să fie egal, adică la venituri egale să corespundă impozite egale;

– să se întemeieze pe legi clare și precise.

2. Principiile de politică financiară cer ca un impozit să aibă randament fiscal ridicat, să fie stabil și elastic. Cu alte cuvinte, aceste principii cer ca impozitele să fie capabile să se adapteze nevoilor bugetare, respectiv să poată fi majorate ori de câte ori cheltuielile bugetare cer acest lucru, și să poată fi diminuate, când acestea din urmă scad.

De asemenea, ele trebuie să aibă un randament fiscal ridicat, care presupune o stabilitate și o elasticitate a impozitului, respectiv, să nu fie supus oscilațiilor determinate de conjunctura economico-socială.

Pentru ca impozitele să aibă un randament ridicat, ele trebuie să fie universale, să fie datorate de toate persoanele care realizează venituri de aceeași natură sau posedă același gen de avere și, bineînțeles, să cuprindă întreaga materie impozabilă.

3. Principiile de politică economică și socială cer a fi găsite acele metode și tehnici specifice care să asigure păstrarea permanentă a izvoarelor impozitelor.

4. Principiile administrative se referă la dinamica lor, cum se așează sau cum se percep impozitele. Aceste principii se pot rezuma astfel:

impozitele trebuie să fie certe;

– comoditatea perceperii, alegerea celei mai bune variante a locului, timpului și modului în care să se facă plata;

Capitolul III

Impozitele pe avere

3.1.Impozite asupra averii propriu – zise

Impozitele asupra averii propriu-zise, pe proprietățile imobiliare, se prezintă mai ales sub forma:

1) impozitelor pe clădiri;

2) impozitelor pa terenuri;

3) taxei asupra mijloacelor de transport.

Impozitul pe clădiri:

În România, impozitele asupra averii propriu-zise au denumiri asemănătoare celor practicate pe plan internațional, respectiv „impozit pe clădiri” și „impozit pe teren”. Impozitul pe clădiri este un impozit anual, de tip proporțional, așezat asupra clădirilor de orice fel, situate în municipii, orașe, comune sau sate, indiferent de modul cum sunt folosite și de destinația acestora.

Atât veniturile din impozitul pe clădiri, cât și cele din impozitul pe teren, în România , reprezintă venituri ale bugetelor locale. Impozitul pe clădiri este datorat atât de persoanele fizice, cât și de cele juridice, cu excepția instituțiilor publice și a altor subiecți expres prevăzuți de lege, care posedă proprietăți sub această formă.

Calitatea de subiecți (plătitori) a impozitului pe clădiri o au persoanele fizice care dețin în proprietate clădirile impozabile și persoanele juridice. În categoria persoanelor juridice sunt incluși comercianții, cultele religioase și unitățile locale ale acestora, filialele, sucursalele și reprezentanțele autorizate să funcționeze pe teritoriul României, aparținând persoanelor fizice sau juridice străine și orice alte entități cu personalitate juridică, cu excepția instituțiilor și unităților care funcționează în subordinea sau în coordonarea Ministerului Educației și Cercetării.

Pentru clădirile aflate în proprietate de stat, calitatea de subiect a impozitului pe clădiri revine persoanelor juridice care le administrează sau le folosesc. De asemenea, în cazul clădirilor ce constituie fondul locativ de stat, impozitul se datorează de unitățile specializate care le administrează.

În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de 0,2% în mediul urban și de 0,1% în mediul rural asupra valorii impozabile a clădirii, determinată potrivit criteriilor și normelor de evaluare.

Baza de impozitare, în cazul persoanelor fizice, este stabilită de organele fiscale potrivit unor norme și criterii, prin înmulțirea suprafeței (metri pătrați) cu valoarea impozabilă pe metru pătrat, stabilită în funcție de felul construcției (din cărămidă, beton, pereți din lemn, cărămidă arsă, instalațiile pe care le posedă- electrice, alimentare cu apă, încălzire – locul de situare- oraș, comună-destinația acesteia), conform tabelului următor:

Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcție de amplasarea clădirii, prin înmulțirea sumei determinate cu coeficientul de corecție corespunzător, prevăzut în următorul tabel:

În cazul în care, contribuabilii, persoanele fizice, care dețin mai multe clădiri cu destinația de locuință, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:

cu 15% pentru prima clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 50% pentru cea de a doua clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 75% pentru cea de a treia clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 100% pentru cea de a patra clădire și următoarele, în afara celei de la adresa de domiciliu.

În cazul persoanelor juridice impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale, care poate fi cuprinsă între 0,5% și 1,5% asupra valorii de inventar a clădirii.

În cazul persoanelor juridice care nu au efectuat evaluări în ultimii trei ani cota impozitului va fi stabilită de consiliile locale între limitele de 5 și 10%, fiind aplicată la valoarea de inventar a clădirii în cauză, iar pe clădirile amortizate integral cotele (0,5 – 1%) se reduc cu 15%.

Valoarea impozabilă o constituie valoarea de inventar a clădirilor și construcțiilor speciale înregistrate în evidențele contabile ale contribuabililor conform prevederilor legale.

Impozitul pe clădiri se determină prin aplicarea cotei de impozitare asupra bazei de impozitare.

Impozitul pe clădiri se stabilește pe baza declarației de impunere depusă de contribuabil și se plătește trimestrial în patru rate egale, astfel, până la 15 martie, până la 15 iunie, până la 15 septembrie, până la 15 noiembrie.

De la plata impozitului sunt exceptate o serie de entități și construcții, printre care instituțiile publice, monumentele istorice, lăcașurile de cult, clădirile aflate în domeniul public al statului, amenajările funerare din cimitire, crematorii, clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, clădirile trecute în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale etc.

Impozitul pe teren

În categoria impozitelor percepute la bugetele locale din România se include și impozitul pe teren, care este un impozit anual, stabilit în sumă fixă pe ha de teren, diferențiat în intravilanul localităților, pe ranguri de localități și categorii de folosință a terenurilor, pe zone, iar în extravilanul localităților impozitul se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în ha, cu suma corespunzătoare stabilită pentru fiecare din cele patru categorii de zone, înmulțită cu coeficientul de corecție.

Impozitul pe teren este datorat de cei care dețin în proprietate terenuri situate în municipii, oraș și comune, în intravilanul și în extravilanul localităților.

În cazul unui teren amplasat intravilan, impozitul pe teren se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în ha, cu suma corespunzătoare, prevăzută în tabelul următor:

Impozitul pentru terenurile amplasate în extravilan se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în ha, cu suma corespunzătoare stabilită pentru fiecare din cele patru categorii de zone, înmulțită cu coeficientul de corecție. Coeficientul de corecție este stabilit în funcție de fiecare zonă și de rangul localității în extravilanul căreia este amplasat terenul.

Încadrarea terenurilor pe zone și categorii de folosință, în intravilan și extravilan, se face de către consiliile locale, în funcție de poziția terenurilor față de centrul localității, de rețelele edilitare, precum și de alte elemente specifice fiecărei unități administrativ-teritoriale, conform documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism, registrelor agricole, evidențelor specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau altor evidențe agricole ori cadastrale.

Și în cazul impozitului pe teren, ca și în cazul impozitului pe clădiri, legiuitorul stabilește o serie de scutiri, după cum urmează:

a) terenul aferent unei clădiri, pentru suprafața de teren care este acoperită de o clădire;

b) orice teren al unui cult religios recunoscut de lege și al unei unități locale a acestuia, cu personalitate juridică ;

c) orice teren al uni cimitir, crematoriu;

d) orice teren al unei instituții de învățământ preuniversitar și universitar, autorizată provizoriu sau acreditată;

e) orice teren al unei unități sanitare de interes național care nu a trecut în patrimoniul autorităților locale;

f) orice teren deținut, administrat sau folosit de către o instituție publică, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice;

g) orice teren proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a altor instituții publice, aferent unei clădiri al cărui titular este oricare din aceste categorii de proprietari, exceptând suprafețele acestuia folosite pentru activități economice;

h) orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru perioada cât durează ameliorarea acestuia ;

i) terenurile care prin natura lor și nu prin destinația dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălți, lacuri de acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activitățile de apărare împotriva inundațiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecție definite în lege, precum și terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeței solului ;

j) terenurile legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigație, terenurile aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele și stațiile de pompare aferente acestora, precum și terenurile aferente lucrărilor de îmbunătățiri funciare, pe baza avizului privind categoria de folosință a terenului, emis de oficiul județean de cadastru și publicitate imobiliară;

k) terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naționale, drumuri principale administrate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România – S.A., zonele de siguranță a acestora, precum și terenurile din jurul pistelor reprezentând zone de siguranță;
l) terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii;
m) terenurile trecute în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale în lipsa de moștenitori legali sau testamentari.

3. Taxa asupra mijloacelor de transport

O formă a impozitului pe avere îl constituie și taxa asupra mijloacelor de transport care aparțin persoanelor fizice și juridice. Acest gen de impozit este un impozit pe proprietate, dar și unul care are în vedere serviciile pe care statul le oferă proprietarilor de mijloace de transport de a circula pe drumurile publice.

Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România datorează o taxă anuală pentru mijlocul de transport, cu unele excepții prevăzute de lege.

Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru:

a) autoturismele, motocicletele cu ataș și mototriciclurile care aparțin persoanelor cu handicap locomotor și care sunt adaptate handicapului acestora;

b) navele fluviale de pasageri, bărcile și luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei și Insula Balta Ialomitei;

c) mijloacele de transport ale instituțiilor publice;

d) mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localități, dacă tariful de transport este stabilit în condiții de transport public.

Calculul taxei :

În cazul oricăruia dintre următoarele mijloace de transport cu tracțiune mecanică, taxa asupra mijlocului de transport se calculează în funcție de capacitatea cilindrică a acestora, prin înmulțirea fiecărui 500 cmc sau fracțiune în aceasta cu suma corespunzătoare din tabelul următor:

În cazul unui ataș, taxa pe mijlocul de transport este de 50% din taxa pentru motocicletele, motoretele și scuterele respective.

O altă formă a taxei asupra mijloacelor de transport este cea instituită asupra mijloacelor de transport marfă cu masă totală autorizată de peste 12 tone, cu două sau trei axe, pe tipuri de suspensie, pentru care legea stabilește taxe fixe variind de la 1.100.000 de lei la 7.101.000 de lei.

De asemenea, pentru combinații de autovehicule ( un autovehicul articulat sau tren rutier) de transport marfă cu masă autorizată de peste 12 tone, în funcție de tipul suspensiei, sunt instituite taxe care sunt cuprinse între 1.302.000 de lei și 8.876.000 de lei.

În cazul unei remorci, al unei semiremorci sau rulote care nu face parte dintr-o combinație de autovehicule taxa asupra mijlocului de transport este :

până la 1 tonă inclusiv 70.000 lei ;

peste 1 tonă , dar nu mai mult de 3 tone 240.000 lei ;

peste 3 tone , dar nu mai mult de 5 tone, 370.000lei ;

peste 5 tone 460.000lei.

Taxa asupra mijloacelor de transport pe apă se stabilește anual, pentru fiecare mijloc de transport în parte.

Pe baza tabelelor certificate de consiliile locale de domiciliu, persoanele fizice care locuiesc în Delta Dunării și Insula Mare a Brăilei sunt scutite de plata taxei pentru bărcile și luntrile folosite pentru transportul de uz personal.

Taxa asupra mijloacelor de transport se datorează începând cu data de 1 a lunii în care au fost dobândite, fiind calculate de organele fiscale teritoriale, pe raza cărora contribuabilii își au domiciliul sau sediul, pe baza declarației de impunere depusă de aceștia.

În afara scutirilor deja menționate, în regim de scutire se află și mijloacele de transport ale instituțiilor publice, precum și autovehiculele folosite pentru transportul de călători în comun ale persoanelor juridice având acest profil de activitate.

Determinarea taxei asupra mijloacelor de transport se face de către compartimentele de specialitate ale autoritățile administrației publice locale în a căror rază teritorială își au domiciliul contribuabilii, sediul sau punctele de lucru, după caz, pe baza declarației de impunere.

Taxa asupra mijloacelor de transport se plătește trimestrial în rate egale până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru. În cazul dobândirii mijloacelor de transport în cursul anului, taxa datorată se repartizează în sume egale, la termenele de plată rămase până la sfârșitul anului.

Taxa datorată se achită integral la data luării în evidență de către organele fiscale, în cazul persoanelor fizice sau juridice străine care solicită înmatricularea temporară a unor mijloace de transport taxabile.

3..2.Impozitele pe circulația averii

Impozitele pe circulația averii au în vedere modificarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile de la o persoană fizică sau juridică și se manifestă în principal sub forma impozitului pe contractele de vânzare – cumpărare a unor bunuri mobile și imobile, pe circulația valorilor mobiliare ( acțiuni, obligațiuni), pe succesiuni, donații.

În România aceste genuri de impozite sunt reprezentate mai ales sub forma taxelor de timbru în cotă procentuală regresivă pe tranșe de valoare progresivă, în raport cu prețul ( la vânzare – cumpărare) ori în funcție de evaluarea imobilelor sau masei succesorale, după caz.

Spre exemplu, actele între vii, translative ale dreptului de proprietate și ale altor drepturi reale ce au ca obiect bunuri imobile, inclusiv actele care au ca obiect constituirea ca aport la capitalul social a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra bunurilor imobile, se impozitează astfel:

3% până la o valoare de 25.000.000 lei, dar nu mai puțin de 50.000 de lei;

până la un miliard de lei impozitul este de 6.000.000 de lei, la care se adaugă 0,75% pentru ceea ce depășește 5.000.000 de lei;

peste un miliard de lei, impozitul este de 9.750.000 de lei, la care se adaugă 0,50% pentru ce depășește un miliard un leu.

În cazul taxei pe succesiune, impozitul este:

3% până la valoarea de 10.000.000 de lei, dar nu mai puțin de 10.000 de lei;

până la 100.000.000 de lei impozitul este de 1.100.000. de lei, la care se adaugă 0,75% pentru ceea ce depășește 50.000.001 leu;

peste 100.000.001 leu, impozitul este 1.600.000 de lei plus 0,50% pentru ceea ce depășește 100.000.001 leu.

De asemenea, acest fel de impozit, sub forma taxelor de timbru în activitatea notarială, se mai calculează și sub forma unei cote proporționale asupra prețului sau evaluării prin expertiză; în situația transferului proprietății asupra mijloacelor de transport, în cazul celor cu tracțiune mecanică este de 0,50% din preț, dar nu la o valoare mai mică decât cea înscrisă în evidențele fiscale după care se plătesc impozite.

Ca și în alte țări, în România s-a instituit un impozit pe donații, asemănător ca și cuantum celui pe succesiune, pentru a descuraja eludarea actelor de vânzare – cumpărare sau a celor de succesiune.

Pentru circulația capitalurilor sub forma valorilor mobiliare între (acțiuni) persoane fizice, prin Ordonanța de Guvern nr. 73/1999, cu modificările și completările ulterioare a fost instituit un impozit de 1% asupra câștigului din actele de vânzare – cumpărare a valorilor mobiliare. Persoanele juridice includ în profit aceste câștiguri, asupra căruia se aplică apoi cota impozitului pe profit.

3.3.Impozitul pe sporul de avere

În cazul impozitului pe sporul de avere, obiectul îl reprezintă plusul sau sporul de avere înregistrat la unele bunuri într-o anumită perioadă (în perioadele de conflicte militare, spre exemplu).

Acest gen de impozite nu este instituit în țara noastră.

De asemenea, o formă a unui impozit direct datorat de persoanele juridice este și impozitul pe reprezentanță, care este de 4.000 de euro anual. El este datorat de orice persoană juridică străină care are reprezentanță autorizată să funcționeze în România, potrivit legii.

Capitolul IV

Concluzii

Politicii economice, în general, și celei fiscale, în special, le revin responsabilități considerabile în asigurarea climatului corespunzător pentru finanțarea pe calea fiscalității a acțiunilor social culturale și economice ale comunităților locale.

La un nivel al satisfacerii identice sau al pierderii unui surplus echivalent, un impozit direct aduce mai multe încasări statului decât un impozit indirect. Deoarece impozitul direct se consideră că nu angajează perturbări de piață, ci doar un simplu transfer de resurse, se subliniază prin urmare, ideea că impozitul direct trebuie să fie preluat impozitului indirect.

În cadrul politicii fiscale este important de luat în considerare efectele posibile generate atât de reducerea, cât și de majorarea fiscalității, nu doar pe termen scurt, ci și pe termen lung. Astfel, dacă se dorește finanțarea creșterii cheltuielilor publice prin mărirea impozitelor, se poate ajunge la diminuarea veniturilor agenților economici și la atenuarea inflației. Când se acționează în sensul reducerii impozitelor și a presiunii fiscale, se poate favoriza deficitul bugetar. Luând în considerare efectele fiscalității pe termen lung, se ajunge la concluzia că, deși nivelul mai ridicat al impozitelor mărește veniturile totale, totuși reducerea impozitelor are ca efecte mărirea veniturilor bugetare, deoarece, în măsura în care ea stimilează investițiile, duce la lărgirea bazei de impozitare.

Referitor la legislația fiscală din România adoptată după anul 1990 aș vrea să menționez câteva aspecte deficitare, cum ar fi:

– existența unei legislații stufoase, în unele cazuri greu de înțeles și de aplicat, nu numai de contribuabili, dar și de autoritatea fiscală , ceea ce a permis aplicarea neunitară și chiar discreționară;

– instabilitatea legislației, schimbarea repetată a acesteia fără o fundamentare riguroasă;

– cuprinderea în unele norme de aplicare a unor prevederi care exced celor prevăzute în ordonanțe, ordonanțe de urgență și legi, cauzele respective fiind câștigate în instanțele judiciare de către contribuabili.

Pe lângă pericolul transferării activității în economia subterană există unul și mai periculos, și anume acela al sedimentării crezului psihologic transmisibil altor contribuabili că statul se sprijină pe aplicarea discreționară a legislației fiscale pe care o adoptă și o patronează.

Toate acestea au condus la slăbirea autorității administrației fiscale în fața contribuabililor și chiar la creșterea neîncrederii populației în clasa politică, afectând profund mediul de afaceri din România perceput de o mare parte din investitorii strategici străini ca nestimulativ, lipsit de performanță și de viziune viitoare.

BIBLIOGRAFIE