Impozitele Locale Surse de Venituri ale Administratiilor Locale
CUPRINS
Introducere ………………………………………………………………………………………………………. 4
Capitolul I. Bugetele locale și rolul lor în realizarea autonomiei locale…………………….. 5
1.1. Conținutul economic,funcțiile și rolul bugetelor locale……………………………………….. 5
1.2. Autonomia locală și relația cu bugetul local……………………………………………………… 11
1.3. Prevederile normative privind funcționarea bugetelor locale………………………………. 15
1.4. Colectivitățile locale-cadrul juridic de manifestare a autonomiei locale…………………. 17
1.5. Procesul bugetar la nivelul colectivităților locale……………………………………………….. 20
1.6. Resursele și cheltuielile colectivităților locale ……………………………………………………. 23
Capitolul II. Impozitele și taxele locale – surse de venituri pentru bugetele locale…….. 28
2.1. Delimitări conceptuale privind noțiunile de impozit și taxă…………………………………. 28
2.2. Impozitul și taxa pe clădiri……………………………………………………………………………… 30
2.3. Impozitul și taxa pe teren……………………………………………………………………………….. 33
2.4. Taxa asupra mijloacelor de transport……………………………………………………………….. 37
2.5. Taxe speciale………………………………………………………………………………………………… 38
2.6. Impozitul pe spectacole………………………………………………………………………………….. 39
2.7. Alte impozite și taxe locale……………………………………………………………………………… 40
Capitolul III. Studiu de caz: Analiza bugetului municipiului Ploiești………………………. 41
3.1 Analiza statistică a veniturilor bugetului municipiului Ploiești………………………………. 41
3.2 Analiza statistica a cheltuielilor bugetului municipiului Ploiești…………………………….. 49
Concluzii și propuneri………………………………………………………………………………………….. 63
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………. 67
INTRODUCERE
Sistemul fiscal reprezintă obiectivul politicii fiscale la îndemâna guvernului pentru realizarea unei politici economice a statului respectiv. Veniturile publice sunt veniturile realizate de administrațiile publice. Acestea servesc mai întâi la finanțarea cheltuielilor publice și participă astfel la realizarea politicii economice și sociale a puterii publice. Presiunea fiscală impusă de puterile publice, trebuie, pentru a-și realiza scopul în cadrul politicii fiscale, să răspimdă unor cerințe venite din două direcții diferite: pe de o parte, cea a statului care dorește ca aceasta să fie tot mai mare pentru acoperirea cheltuielilor publice crescânde, și, pe de altă parte, cea a cetățeanului care dorește o presiune fiscală cât mai mică.
Veniturile publice exercită, de asemenea, o influență directă asupra comportamentului persoanelor fizice și juridice și sunt utilizate ca instrumente specifice de intervenție în viața economică și socială.
Prelevările obligatorii înglobează toate sumele vărsate de agenții economici administrațiilor publice, cu condiția ca aceste vărsăminte să nu fie legate de o decizie voluntară și că ele să nu fie însoțite de o contraprestație imediată sau directă individualizată. Aceste vărsăminte cuprind două mari categorii: impozite și contribuții sociale.
Impozitele sunt o formă de preluare a unei părți din veniturile persoanelor fizice sau juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice și realizării intervenției economice și sociale a puterii publice.
CAPITOLUL I. BUGETELE LOCALE ȘI ROLUL LOR ÎN REALIZAREA AUTONOMIEI LOCALE
Conținutul economic,funcțiile și rolul bugetelor locale
Bugetul local apare ca principala componentă a finanțelor locale care derivă din ansamblul finanțele publice și care se individualizează printr-o anumită structură la conturarea căreia participă numărul unităților administrativ-teritoriale dintr-o țară, serviciile publice furnizate, gradul de dezvoltare economică etc.
În Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanțele publice locale, intrată in vigoare de la 1 ianuarie 2007, bugetul local este prezentat ca un document prin care sunt prevăzute și aprobate în fiecare an veniturile și cheltuielile unităților administrativ-teritoriale.
Astfel, bugetele locale reflectă raporturi economice în formă bănească care apar în procesul repartizării venitului național prin care se formează și se repartizează fondurile bănești necesare unor interese ale colectivităților publice locale ce sunt coordonate de acestea.
Finanțele publice locale se caracterizează și printr-un transfer de valoare care se realizează între participanții la relațiile economice de constituire și utilizare a resurselor bănești mobilizate la dispoziția autorităților administrativ-teritoriale.
Transferul de valoare se realizează fără o contraprestație directă și imediată, ceea ce înseamnă că persoana de la care se face transferul de resurse bănești de la bugetul local nu primește un echivalent în bunuri, servicii sau bani.
Finanțele publice locale reflectă participarea persoanelor fizice și juridice sub formă de impozite și taxe la formarea veniturilor bugetelor locale fără o contraprestație directă și imediată. De asemenea, transferul de valoare de la fondurile financiare publice locale către anumite persoane fizice si juridice se efectuează fără o contraprestație directă din partea acestora.
Bugetele locale sunt bugetele unităților administrativ-teritoriale care au personalitate juridică și care „reflectă fluxurile formării veniturilor și efectuării cheltuielilor administrațiilor locale, modalitatea de finanțare a cheltuielilor pe destinații și de acoperire a deficitelor”.
De asemenea, bugetele locale sunt concepute ca planuri financiare prin intermediul cărora resursele mobilizate participă la realizarea obiectivelor unităților administrativ-teritoriale sau „reprezintă instrumentul principal al administrației publice locale în vederea selectării priorităților de finanțare în raport de strategiile de dezvoltare economico-socială ale localităților. Fundamentarea priorităților și opțiunilor privind acțiunile social-culturale economice, serviciile publice care urmează să se finanțeze din bugetul local, precum și măsurile necesare în vederea încasării veniturilor se realizează în procesul elaborării și adoptării bugetului local. Bugetul local constituie instrumentul de asigurare a autonomiei decizionale a autorităților administrației publice locale, de valorificare eficientă a resurselor locale și de îmbunătățire a utilizării fondurilor locale.”
Bugetele locale sunt formate din: bugetele județelor, bugetele municipiilor, bugetele orașelor și bugetele comunelor. Fiecare unitate administrativ-teritorială își întocmește propriul buget ce urmează a fi apoi adoptat de consiliile locale.
În ceea ce privește autoritățile administrației publice centrale, acestea „nu pot stabili sau impune nici un fel de responsabilități autorităților administrației publice locale în procesul de descentralizare a unor servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea responsabilităților”.
Astfel, bugetele locale constituie o componentă distinctă și autonomă a bugetului consolidat prin care se reflectă veniturile și cheltuielile necesare realizării acțiunilor economice și social-culturale din subordinea directă a unității administrativ-teritoriale respective.
După cum subliniază și Tatiana Moșteanu în lucrarea Buget și trezorerie publică: „organizarea distinctă a finanțelor locale pe baza autonomiei lor financiare, permite degrevarea finanțelor centrale de o seamă de cheltuieli, reducerea numărului și amploarea fluxurilor bănești între cele două niveluri structurale ale finanțelor publice, precum și o mai clară urmărire a modului cum sunt folosite fondurile constituite. Finanțele locale satisfac mai bine și mai eficient cerințele de utilități publice în teritoriu”.
În ceea ce privește bugetele locale ca balanțe financiare, acestea includ venituri și cheltuieli conturate într-o anumită structură. O mare parte a veniturilor bugetelor locale sunt constituite din venituri proprii provenite din impozitul pe profit, alte impozite directe, impozite și taxe de la populație, venituri nefiscale precum și alte venituri.
Veniturile provenite de la stat sunt venituri de echilibrare și se constituie în diferența pentru completare până la nivelul cheltuielilor de realizat.
Cheltuielile care se finanțează prin intermediul bugetelor locale au în vedere coordonarea activităților instituțiilor publice și a agenților economici precum și competențele unităților administrativ-teritoriale.
Din bugetele comunelor, orașelor și municipiilor se finanțează învățământul preuniversitar, acțiunile de cultură și religie, asistență socială, ajutoare, serviciile de dezvoltare publică, transporturi, agricultură și alte acțiuni. Prin bugetele județelor se asigură fonduri pentru acțiunile de cultură și religie, asistență socială, ajutoare și indemnizații, servicii de dezvoltare publică, transporturi și alte acțiuni.
Un nivel mai scăzut al veniturilor proprii în bugetele locale reprezintă rezultatul unei dezvoltări economice și sociale diferite de la un județ la altul, de la un municipiu la altul, de la un oraș la altul și de la o comună la alta; această dezvolare diferențiindu-se în funcție de diverși factori de natură politică, istorică, geografică, climă și psihologică.
Astfel, în țările dezvoltate ponderea veniturilor aflate la dispoziția bugetelor locale în totalul veniturilor consolidate este mai mare decât în țările mai puțin dezvoltate. În țările în curs de dezvoltare și în țările în curs de tranziție, aceste ponderi sunt mai mici.
Ponderea cheltuielilor locale în totalul cheltuielilor bugetelor generale consolidate este mai mare. În țarile în curs de dezvoltare și în țările în curs de tranziție, aceste ponderi sunt mai mici.
În România proporțiile privind veniturile și cheltuielile în totalul bugetului consolidat în perioada 1990-1997, față de celelalte țări ce aveau o economie în tranziție sunt cu mult mai mici.
Acest fenomen se regăsește mai ales începând cu anul 1998, an care marchează intrarea în vigoare a Legii privind finanțele publice, respectiv demararea reformei sistemului financiar public.
Funcțiile și rolul bugetelor locale
„Sistemul economic optim considerat a fi în prezent este acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii” .
Galbraith J.K- Știința economică și interesul public
Necesitățile tot mai crescânde ale oamenilor în procurarea bunurilor, în prestarea serviciilor, precum și reușita indivizilor în corelarea necesităților nelimitate și în continuă diversificare, cu resurse limitate și tot mai restrictive depinde de acțiunile raționale pentru alegerea celei mai bune variante a activității economice.
Acest lucru presupune crearea unui sistem economic optim, care este considerat, în prezent, a fi „acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii.”
Finanțele locale reprezintă o componentă importantă în cadrul finanțelor publice datorită serviciilor publice care se desfășoară în cadrul unităților teritoriale însărcinate cu furnizarea acestora. Finanțele publice locale mijlocesc procese de formare, repartizare și utilizare a fondurilor bănești la nivelul unităților administrativ-teritoriale.
Funcția de repartiție a finanțelor publice locale se manifestă prin constituirea fondurilor bănești la nivelul unităților administrativ-teritoriale și redistribuirea lor pentru satisfacerea unor cerințe colective delimitate prin competențele si atribuțiile autorităților administrației publice locale.
Între cele două laturi ale funcției de repartiție a finanțelor publice locale există relații de interdependență sau interconexiuni.
Mobilizarea unor resurse bănești la nivelul unităților administrativ-teritoriale se efectuează în vederea satisfacerii unor cerințe colective. Repartizarea resurselor bănești de către unitățile administrativ-teritoriale pentru realizarea acțiunilor social-culturale, a serviciilor publice, a dezvoltării depinde de mobilizarea lor în cuantumul aprobat și la termenele legale.
Conținutul finanțelor locale este exprimat și prin funcția de control asupra modului în care au fost utilizate fondurile de la dispoziția unităților administrativ-teritoriale.
Datorită raporturilor financiare locale care iau naștere precum și a relațiilor unităților administrativ-teritoriale cu cele ale bugetului statului putem spune că rolul bugetelor locale este unul activ ce vizează obiective îndreptate asupra dezvoltării economice, sociale și culturale regionale (a județelor și orașelor țării). Acest lucru are ca efect direct creșterea nivelului de trai al oamenilor.
Raporturile dintre bugetele locale și bugetul de stat se caracterizează prin faptul că cel din urmă asigură pe de o parte resursele necesare acoperirii cheltuielilor în situația în care veniturile proprii sunt insuficiente, iar pe de altă parte prin faptul că preia sumele cu care veniturile proprii depășesc veniturile planificate.
„În cadrul finanțelor locale apar conexiuni între fondurile locale ce se formează la nivelul județului și cele ale municipiilor, orașelor și comunelor. O altă grupă de conexiuni se referă la raporturile dintre resursele ce se încasează de la bugetele locale și fondurile care se constituie și se folosesc în afara bugetului, deoarece din soldul acestora la sfârșitul anului se preia o parte la bugetul local sau se completează, după caz.”
Fondurile bănești aflate la dispoziția unităților administrativ-teritoriale sunt completate cu sume, cu cote defalcate și transferuri de la bugetul statului.
Relațiile funcționale specifice echilibrului din sistem își găsesc concretizarea în complementaritatea dintre fondurile financiare centralizate și descentralizate și care trebuie delimitate de relațiile interne specifice.
O importanță deosebită a finanțelor locale o reprezintă faptul că exercită o mare influență asupra satisfacerii cerințelor de servicii publice. În funcție de managementul adoptat la nivelul fiecărei unități teritorial-administrative, în funcție de modul de organizare a activităților de furnizare a acestora, finanțele locale au cunoscut numeroase modificări calitative și cantitative.
Astfel, în planul resurselor bănești care se mobilizează la dispoziția bugetelor locale s-au înregistrat o serie de mutații care trasează linia ascendentă sau descendentă a dezvoltării economice și sociale din teritoriu.
În ceea ce privește sfera de manifestare a finanțelor locale, aceasta „s-a lărgit pe măsura descentralizării acțiunilor și serviciilor publice care implică resurse bănești mai mari ce se administrează de către autoritățile administrației publice locale.”
Bugetele locale publice au un rol complex care cuprinde mai multe componente cum ar fi: financiare, alocative, distributive, economice.
Rolul economic se referă la influențarea dezvoltării economico-sociale. Rolul alocativ se referă la finanțarea serviciilor publice, decurgând din funcțiile pe care și le asumă statul în general și unitățile administrativ-teritoriale în special în cazul bugetelor locale. Rolul distributiv are în vedere utilizarea unor părți din produsul intern brut mobilizate prin impozite și taxe și distribuite prin intermediul cheltuielilor care se efectuează.
Aspectul formal al bugetului local rămâne, în economia modernă, o chestiune secundară, deoarece conceperea și utilizarea lui îi conferă poziția de instrument financiar de predicție.
Un alt rol pe care îl au bugetele locale manifestat prin trăsătura finanțelor locale publice de transfer de valoare vizează modificarea patrimoniului deținut de participanții în cadrul raporturilor de mobilizare a fondurilor bănești. Prin acesta se exprimă un transfer de putere de cumpărare iar prin contribuirea la impozite și taxe are loc o reducere a puterii de cumpărare a unor persoane și la creșterea puterii de cumpărare și a resurselor la alte persoane.
Bugetele locale reflectă opțiunile de politică economică, socială și financiară ale unităților administrativ-teritoriale. Relațiile economice pe care le exprimă se manifestă dual, pe de o parte ca relații de mobilizare a resurselor bănești ale unităților administrativ-teritoriale, iar pe de altă parte ca relații de repartizare a acestor resurse.
Schimbările din ultimii zece ani s-au reflectat în perfecționarea continuă a esenței și rolului sistemului bugetar.
La ajustarea sistemului la condițiile economice și sociale, aflate în permanentă schimbare, a contribuit formarea unui nou cadru legislativ și normativ, care reglementează structura și funcționarea sistemului bugetar-fiscal.
Astfel, au fost elaborate și actualizate o serie de acte legislative. În ceea ce privește finanțele publice locale trebuie menționată Legea cu privire la finanțele publice locale (1999), respectiv Legii nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanțele publice locale cu funcție de abrogare ce a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007.
Autonomia locală și relația cu bugetul local
În majoritatea țărilor sectorul public nu este organizat ca un sistem centralizat sau unitar, fiind stratificat pe un număr de nivele administrativ-teritoriale, în funcție de specificul fiecărei țări.
Unitățile administrativ-teritoriale (provinciile, regiunile, statele componente ale unei federații, cantoanele, municipiile, comunele), după caz, întocmesc bugete proprii, care sunt aprobate de către organele locale alese, asemănătoare organelor legislative pe plan național. Prin definiție, bugetul local este actul în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale colectivităților locale, pe o perioadă determinată, de obicei un an.
Autonomia locală precum și descentralizarea serviciilor publice așa cum sunt ele prezentate în Legea finanțelor publice locale reprezintă principii în funcție de care își organizează activitatea autoritățile administrației publice locale. Descentralizarea unor acțiuni precum și descentralizarea serviciilor publice poate duce la îmbunătățirea furnizării acestora precum și la o creștere a eficienței.
Autonomia locală implică dreptul autorităților administrației publice locale de a dispune de resurse bănești, de a le utiliza si administra în vederea îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege, de a elabora buget, de a urmări execuția bugetului denumită, autonomie financiară.
În Carta Europeană de la Strasbourg conceptul se regăsește astfel:”dreptul și capacitatea efectivă pentru colectivitățile locale să reglementeze și să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere si în favoarea populației respective, o parte importantă din treburile publice.”
În ceea ce privește întinderea autonomiei locale aceasta este menționată în art. 4 în același document care menționează că răspunderile de baza ale autorităților administrației publice locale sunt prevazute de Constituție sau de lege. Totuși această dispoziție nu impiedică atribuirea unor competențe autorităților administrației publice locale, în scopuri specifice și în conformitate cu legea.
Protejarea și întărirea autonomiei locale prin intermediul unui document întocmirea unui document, care să explice principiile adoptate de toate statele democratice din Europa, constituie un obiectiv al organelor locale de guvernare, recunoscându-se de la început că un asemenea text ar trebui să țintească la asigurarea adeziunii celor care sunt implicați în apărarea autonomiei locale.
Evoluția autonomiei publice locale a determinat evoluția finanțelor locale care la rândul ei a dus la realizarea unei evoluții ascendente a funcționării și organizării unităților teritorial-administrative.
Necesitatea autonomiei locale derivă din două argumente.Un prim argument în susținerea acestei idei îl reprezintă imposibilitatea existenței autonomiei administrative fără o autonomie financiară care să-i asigure un suport material în planul funcționării.
Un al doilea argument în susținerea ideii menționate anterior îl reprezintă faptul că fiecare unitate teritorial-administrativă își cunoaște cel mai bine propriile posibilității cu privire la sursele de proveniență a resurselor bănești și de asemenea își cunosc cel mai bine necesitățile și nevoile privind cheltuielile care trebuiesc acoperite pentru producerea de servicii publice.
În statele democratice, administrația locală se bazează pe principiile descentralizării și autonomiei locale. Aceasta necesită un cadru legislativ și mecanisme necesare adecvate privind finanțele administrațiilor locale. Prin asemenea reglementări se urmărește delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea primăriilor, de cel aflat în proprietatea statului; crearea instrumentelor administrative necesare autorităților locale pentru îndeplinirea atribuțiilor care le revin acestora; asigurarea conditiilor pentru asumarea responsabilităților privind dezvoltarea locală.
Datorită creșterii competenței unităților administrativ-teritoriale precum și a pregătirii și specializării persoanelor însărcinate cu răspunderea constituirii și utilizării resurselor financiare a crescut capacitatea de a influența realizarea activităților economice și sociale prin intermediului modului de funcționare și organizare a activității.
Carta Europeană de la Strasbourg are în vedere anumite principii cu privire la formarea și administrarea resurselor financiare locale.
În cadrul politicii economice naționale, autoritățile administrației publice locale au dreptul la resurse proprii, suficiente, de care pot dispune în mod liber în exercitarea atribuțiilor lor.
Resursele financiare ale autorităților administrației publice locale trebuie sa fie proporționale cu competențele prevăzute de constitutie sau de lege.
Cel puțin o parte dintre resursele financiare ale autorităților administrației publice locale trebuie să provină din taxele și impozitele locale, al căror nivel acestea au competența să îl stabilească în limitele legale.
Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autoritățile administrației publice locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată și evolutivă pentru a le permite să urmeze practic, pe cât posibil, evoluția reală a costurilor exercitării competențelor acestora.
Protejarea unităților administrativ-teritoriale cu o situație mai grea din punct de vedere financiar necesită instituirea de proceduri de egalizare financiară sau de măsuri echivalente, destinate să corecteze efectele repartiției inegale a resurselor potențiale de finanțare, precum și a sarcinilor fiscale care le incumbă. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie sa restrângă libertatea de opțiune a autorităților administrației publice locale în sfera lor de competență.
Autoritățile administrației publice locale trebuie sa fie consultate, de o manieră adecvată, asupra modalităților de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.
Subvențiile alocate unităților administrativ-teritoriale trebuie, pe cât posibil, să nu fie destinate finanțării unor proiecte specifice. Alocarea de subvenții nu trebuie să aducă atingere libertății fundamentale a politicilor autorităților administrației publice locale în domeniul lor de competență.
În scopul finanțării cheltuielilor lor de investiții, autoritățile administrației publice locale trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piața națională a capitalurilor.
Gradul de manifestare al laturii financiare care se desprinde din cadrul autonomiei locale „este influentat de modul de delimitare a competențelor asupra unor acțiuni și servicii publice, de diversitatea și calitatea serviciilor publice, de programele de dezvoltare ale unităților administrativ-teritoriale, de îmbunătățirea managementului cheltuielilor din bugetele locale.”
Autoritățile administrației publice centrale nu pot impune autorităților publice locale să extindă cererea de servicii fără să le fie asigurate mijloacele bănești corespunzătoare necesare în vederea realizării responsabilităților respective.
Competențele și răspunderile ce revin autorităților administrației publice locale în domeniul finanțelor publice locale sunt depline și exclusive, excepțiile trebuind să fie expres prevăzute de lege.
Tot ca o consecință a autonomiei financiare de care se bucură autoritățile publice locale, acestea au dreptul, în limitele legii, de a avea inițiative în acest domeniu. Având autonomie funcțională, unitățile administrativ teritoriale nu mai sunt incluse cu toate veniturile și cheltuielile lor în bugetul de stat, ci numai cu sumele pe care le varsă, respectiv le primesc de la acest buget.
Autonomia locală ar putea fi urmarită deci și dintr-un alt unghi și anume cel care permite unităților administrativ-teritoriale locale să aducă modificări impozitelor și taxelor în sensul diminuării sau majorării acestora precum și dreptul de a stabili și încasa unele impozite și taxe.
De mare relevanță în domeniul bugetelor locale pe lângă principiul autonomiei locale este și principiul descentralizării serviciilor publice sau principiul consultării cetățenilor.
Principiul descentralizării serviciilor publice reprezintă un principiu care privește organizarea și conducerea statului întemeiat pe o largă autonomie acordată autorităților locale din unitățile administrativ-teritoriale. În conformitate cu acest principiu are loc și un transfer limitat al puterii de decizie de la autoritățile publice centrale, la cele locale.
Principiul consultării cetățenilor reprezintă un principiu ce vizează o serie de aspecte complexe și care presupune ca cetățenii să fie consultați în activitatea pe care unitățile administrativ-teritoriale locale o desfășoară în proiectarea și adoptarea bugetelor locale.
Autoritățile administrației publice locale nu dispun de o autonomie financiară totală ci doar de drepturi de folosire și gestionare a resurselor financiare care aparțin județelor, municipiilor, orașelor respectiv comunelor.
Autonomia financiară deplină a autoritățile administrației publice locale ar genera tendințe de separare în cadrul statului pentru a administra resursele financiare în beneficiul locuitorilor unei unități administrativ-teritoriale.
Carta Europeană de la Strasbourg recomandă aplicarea unor proceduri de redistribuire a fondurilor financiare care sa diminueze discrepanțele dintre unitățile administrativ-teritoriale și care să protejeze acele colectivități mai puțin dezvoltate .
Astfel, relațiile care iau naștere între unitățile administrativ-teritoriale locale au în vedere principiul solidarității care presupune un proces de redistribuire a fondurilor bănești între colectivitățile dezvoltate și cele mai sărace.
Comunitățile locale mai bogate dețin o serie de avantaje economice, sociale, demografice care le permit o dezvoltare continuă și echilibrată. Ele au tendința de a învinovăți comunitățile care nu realizează venituri suficiente, pierzând din vedere faptul că, în Europa de azi conceptul de bază pe care se construiește teoria dezvoltării este coeziunea economică și socială.
Acest lucru vizează faptul că dezvoltarea economică și socială trebuie să se bazeze pe o structură spațială echilibrată.
Se consideră astfel că: „dezvoltarea inegală a teritoriilor presupune slăbiciuni economice ale ansamblului și sunt de neacceptat deoarece, la rândul lor, devin sursă de instabilitate politică și economică iar cea mai bună alternativă este solidaritatea comunităților locale, o solidaritate calculată astfel încât să mențină un echilibru între așteptările ambelor tipuri de comunități.”
Concluzia fiind că doar o dezvoltare teritorială echilibrată va determina o dezvoltare economică și nu va determina adâncirea discrepanțelor existente. Principiul echilibrării în vederea eliminării decalajelor economice este unul european. Carta Europeană a Autonomiei Locale conține două articole care susțin principiul echilibrării:
primul prevede protejarea comunităților locale, mai slabe din punct de vedere financiar, adică mai sărace prin folosirea unor mecanisme de echilibrare menite să corecteze efectele înzestrării diferite regionale;
al doilea principiu prevede ca autoritățile locale să fie și ele consultate în ceea ce privește modul de repartizare a resurselor centrale destinate echilibrării.
Gradele diferite de dezvoltare economică dintre localități, județe, orașe și comune reprezintă premisele mecanismelor finanțelor locale de a acționa în sensul reducerii discrepanțelor existente și de constituire a fondurilor locale.
1.3. Prevederile normative privind funcționarea bugetelor locale
Un loc important în strategia de dezvoltare economică locală și de gestionare eficientă a resurselor locale îi revine reformei administrației locale. Aceasta presupune ca, în plan material-funcțional, să se asigure o implicare a autorităților locale în noi domenii de activitate, prin conferirea competențelor legale și a instrumentelor necesare realizării scopurilor și obiectivelor fixate.
În același timp prin această reformă trebuie să se asigure modificarea, în mod profund și eșalonat, a repartiției puterilor între aleși și funcționari, cât și a competențelor între colectivitățile teritoriale și stat.
Realizarea unei astfel de mutații implică, în primul rând, armonizarea într-un cadru descentralizat a structurii și organizării diferitelor entități teritoriale, modificarea repartiției misiunilor conferite puterilor publice, între cele asumate de către stat, la nivel național, cât și la nivel teritorial, și cele conferite colectivităților locale. E nevoie să se instituie, în egală măsură, creșterea libertății de gestiune a comunelor, mutația instituțională a județului, cât și transformarea regiunilor în colectivități teritoriale cu exercițiu deplin.
Această reformă trebuie să aibă în vedere atât elaborarea Cartei colectivităților locale, cât și stabilirea competențelor și mijloacelor financiare ale acestora.
În egală măsură reforma trebuie să clarifice repartițiile competențelor între stat și colectivitățile locale, având în vedere toate domeniile de activitate, ajutoare sociale, educație, mediu, cultură și sport. Ea trebuie să vizeze creșterea eficacității sistemului administrativ local prin ameliorarea statutului aleșilor locali și al personalului colectivităților locale, să faciliteze cooperarea interregională și participarea cetățenilor la viața locală.
Transferurile de competențe nu implică retragerea nici unei atribuții a colectivităților descentralizate dimpotrivă, ele le conferă acestora atribuții noi. Altfel spus nu trebuie să se urmărească o redistribuire a misiunilor actuale între stat și colectivitățile locale, ci să confere colectivităților locale misiuni noi, care până acum au fost exercitate de stat. În același timp aceste transferuri de competențe nu trebuie să aducă nici o atingere preeminenței statului, ci trebuie să permită să se consacre mai mult misiunilor sale fundamentale legate de suveranitatea națională.
Considerăm însă că este important să nu se permită unei colectivități teritoriale să-și exercite tutela asupra unei alte colectivități, orice caracter ierarhic fiind exclus în relațiile dintre colectivitățile teritoriale. Acestea pot însă să stabilească între ele relații contractuale, atunci când doresc să se asocieze în vederea exercitării competențelor lor.
Colectivitățile locale sunt, ca urmare, considerate autonome, fiecare în sfera lor de competențe, aceste sfere fiind bine separate unele de altele, fiecare colectivitate teritorială putând exersa atribuțiile sale, fără a avea nevoie să facă apel la o altă categorie de colectivitate locală.
Se poate trece astfel de la o schemă administrativă de tip vertical la una de tip orizontal (stat – regiune – județ – comună) fiecare în domeniul său gestionându-și în mod paralel atribuțiile fără a fi supusă controlului unei alte categorii de colectivități.
Descentralizarea trebuie să permită consacrarea intervenționismului economic local, să recunoască influența determinantă a vieții economice asupra afacerilor publice locale și a rolului colectivităților locale în ameliorarea vieții economice.
Unei puteri descentralizate trebuie să-i corespundă o putere desconcentrată, deoarece ar fi inoportun să se întărească puterea anumitor aleși locali, concentrându-se exercitarea atribuțiilor la reprezentații județelor și ai regiunilor, mai ales în ceea ce privește aplicarea regulilor generale și stabilirea convențiilor necesare armonizării acțiunilor puterii publice cu cele ale colectivităților locale.
În vederea perpetuării în diacronie a două modele de stat – unul centralizat și altul descentralizat, reformele instituționale trebuie să fie însoțite de modificări funcționale ce vor putea fi instituite prin acte normative și practica administrativă a perioadei următoare.
Prefacere democratică, mai mult decât o simplă reformă tehnocratică, reforma administrativ-teritorială ar trebui să aibă ca principal scop remedierea crizei democratice, punând capăt polarizării vieții politice de către stat și favorizând dezvoltarea spiritului cetățenesc.
1.4. Colectivitățile locale-cadrul juridic de manifestare a autonomiei locale
În principiu o colectivitate locală poate fi definită ca un sistem deschis caracterizat de anumiți parametri care dau stabilitate și personalitate distinctă grupului respectiv. Sub aspect juridic colectivitățile locale (regiuni, județe, orașe, comune) sunt subiecte de drept distincte de stat, persoane (morale) juridice, reprezentative și nonspecializate recunoscute ca atare de către legiuitor.
La nivel teritorial al statului, prefecturile, direcțiile județene cât și serviciile județene nu sunt persoane juridice: ele reprezintă numai administrații desconcentrate ale statului. În plus există chiar în structura statului entități care, deși sunt autonome pe plan bugetar și îndeplinesc misiuni economice, cu toate acestea nu sunt persoane juridice. Ele au numai bugete anexe atașate bugetului statului.
Acest concept de personalitate juridică indică faptul că acele colectivități care dispun de aceasta au drept obligație apărarea intereselor unui grup, care prin definiție sunt diferite de interesele individuale.
În plan instituțional comunitățile locale sunt reprezentate de organe administrative alese prin vot universal, direct și secret și care reprezintă guvernul (prefectul) și parlamentul (consiliul județean și consiliul local). Legea administrației publice locale definește colectivitatea locală ca fiind: „totalitatea cetățenilor din unitatea administrativ-teritorială”, iar autonomia locală: „dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii”. Din administrația publică locală autonomă fac parte, potrivit articolului 120 din Constituție „autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale alese și primarii aleși în condițiile legii”.
În consecință și cadrul legislativ precizează că autoritatea organelor administrativ-teritoriale se reduce la interesul colectivității locale. Interesul local este deci limita competenței juridice, administrative și operative a autorităților publice locale.
A vorbi de autonomia colectivităților locale pare a fi o tautologie, deoarece autonomia acestora își găsește limitele în caracterul unitar al statului. Pentru unii însă colectivitățile locale nu sunt, cu toate acestea, reductibile la simple rotițe ale statului. În această perspectivă, libertatea de administrare, recunoscută prin Constituție, constituie o specificitate instituțională. În consecință, colectivitățile locale dispun de un câmp de acțiune și de o autonomie instituțională.
Vorbim de o autonomie instituțională a colectivităților locale, întrucât acestea, prezintă o unitate politică anterioară celei a statului, acesta din urmă fiind recunoscut drept o persoană juridică distinctă de tot ceea ce-l încarnează.
Colectivitatea locală corespunde recunoașterii unui grup social și nu unei organizații. Ea poartă în sine însăși propria legitimitate. Colectivitatea locală este recunoscută ca fiind celula de bază a unității. Prin existența adunărilor aleșilor locali, ea reprezintă un loc al reprezentării diversităților legitime.
În această perspectivă, colectivitățile locale pot avea o dublă natură: pe de-o parte, circumscripție administrativă a statului – sub autoritatea ierarhică a reprezentanților lor ele îndeplinesc misiuni de interes general și în acest context sunt supuse principiului unității statului; pe de altă parte, reprezentant al unui grup singular – în această perspectivă, colectivităților locale le sunt recunoscute prin Constituție, un câmp de acțiune care trebuie să se aplice afacerilor locale.
Colectivitățile locale trebuie să dispună de o libertate funcțională, adică să fie capabile să creeze norme pentru a răspunde nevoilor populației.
Problematica colectivităților locale a interesat Uniunea Europeană încă de la constituire, iar, pentru prima dată, Tratatul de la Maastricht de la 7 februarie 1992 definește Uniunea Europeană ca fiind cea în care „deciziile sunt luate cât mai aproape de cetățeni”. Principiul subsidiarității a devenit principiul fundamental în procesul integrării europene.
În același timp problema autonomiei locale este reglementată de Carta Europeană a Autonomiei Locale care a fost ratificată de Parlamentul României. În această Cartă este stabilit conținutul autonomiei locale, organizarea ei, funcționarea ei, atribuțiile și gestionarea resurselor care aparțin unității administrativ-teritoriale.
Știut fiind faptul că organizarea internă a colectivităților locale a apărut înaintea formării statului, iar instituționalizarea autonomiei locale s-a petrecut după consolidarea legislativă a puterii centrale putem spune că între cele două există relații de interdependență, dar și relații antagonice. Acest lucru este determinat de faptul că nu întotdeauna interesul local coincide cu cel național. La nivel politic primează interesul național, iar atunci când este vorba de treburi publice, care țin de administrație, responsabilitatea și primatul aparțin autorităților publice locale.
Interesul local este limitat și de cadrul legislativ existent și care este promovat de centru prin intermediul parlamentului. O limitare mai gravă decât cea a competențelor administrației locale este aceea a autonomiei finanțelor locale, deoarece autoritățile publice locale au mai mult prerogative de percepere de venituri și într-o măsură mai mică de efectuare a cheltuielilor bugetare.
Putem spune astfel că autoritățile publice locale se află sub tutela celor centrale, chiar dacă a fost înlocuită relația ierarhică, prin controlul ierarhic. Competențele administrativ-teritoriale la nivelul comunelor, orașelor, municipiilor, județelor sunt limitate de nivelul resurselor materiale și financiare, de aceea este necesară o mai mare flexibilitate a centrului în alocarea resurselor către comunitățile locale și o mai mare libertate a acestora în utilizarea resurselor financiare obținute în zona respectivă. Este limitată, de asemenea, și implicarea autorităților locale în domeniul social, cultural, al asistenței sociale, datorită intervenției exercitate de organele guvernamentale.
Este deci, credem noi, imperioasă reglementarea raporturilor între interesul național și cel local și armonizarea prin strategii obiective și proiecte comune.
Statul, în orice economie de piață, este implicat atât în plan politic cât și pe plan economic și social, funcția sa de bază fiind asigurarea bunurilor și serviciilor publice.
Creșterea rolului statului în finanțarea funcționării și dezvoltării activităților din domeniul social-cultural (educație, sănătate, cultură, apărare, etc.), precum și din domeniul administrației publice, a determinat creșterea nevoilor sale financiare și ca urmare este necesar și o diversificare a surselor sale de finanțare.
Resursele care contribuie la finanțarea nevoilor financiare ale statului provin din mai multe surse: din participarea statului în economia de piață ca subiect de drept suveran; din relațiile cu organisme naționale (credite solicitate de la Banca de emisiune) și internaționale (credite și donații acordate de organisme financiare internaționale).Locul principal în cadrul resurselor financiare ale statului îl ocupă prelevările obligatorii realizate prin impozite și taxe.
1.5. Procesul bugetar la nivelul colectivităților locale
Instituirea sistemelor bugetare este rezultatul eforturilor depuse (îndeosebi de burghezia aflată în ascensiune) pentru a realiza o anumită ordine în domeniul finanțelor publice.Parlamentele au fost chemate să se pronunțe, periodic, în legătura cu volumul și destinația resurselor financiare ale statului care au fost înscrise într-un document denumit buget de stat.
Etimologic, cuvântul buget provine de la latinescul budge care înseamna sac sau punga cu bani. Cuvântul a circulat în evul mediu, în Franța, sub forma de bouge și bougette iar , în Anglia , sub forma budget, semnificând săculețul sau punga în care, de regulă, erau aduse la Parlament documentele referitoare la veniturile și cheltuielile statului. Un astfel de document a fost întocmit pentru prima dată, în Anglia la începutul secolului al XIII-lea (1215). Pe continentul european termenul de buget a fost utilizat, oficial, la începutul secolului al XIX-lea, în Franța (1806). În țările romăne , cuvântul buget apare în Regulamentele Organice, care definesc sensul termenului biudje prin închipuirea cheltuielilor anului viitor.
Ulterior, noțiunea de buget a evoluat continuu. Noile concepții în domeniul finanțelor publice, au adus profunde transformări noțiunii de buget. Tendința actuală este de a lărgi noțiunea tradițională de buget atât în timp (buget plurianual) cât și în spațiu (buget public national). În același timp, noțiunea de echilibru dobândește un aspect mai general (echilibru economic ) și mai dinamic (echilibru ciclic). Această evoluție se resimte, în mod natural, asupra procedurii de elaborare și aprobare a bugetului, în timp ce în legatură cu execuția și controlul bugetului transformările sunt mai puțin spectaculoase.
Noțiunea de buget poate fi abordată sub mai multe aspecte:
formal;
juridic;
ca instrument al politicii economice și sociale.
Sub aspect formal, bugetul public reprezintă documentul program în care statul înscrie anual mărirea și structura veniturilor și cheltuielilor din cadrul economiei publice.
Sub aspect juridic, bugetul public este actul prin care se prevăd și se aprobă prin lege veniturile și cheltuielile anuale ale statului și ale altor entităti de drept public. Se desprind, de aici, următoarele trăsături ale bugetului public :
caracterul de previziune;
caracterul de autorizare;
caracterul anual.
Bugetul este definit ca ansamblul de conturi care descriu, pentru un an financiar, totalitatea resurselor și cheltuielilor statului.
Sub aspect economic, bugetul de stat reprezintă relații economice sub forma băneasca ce iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut în legatură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului. El apare ca un dublu sistem de fluxuri financiare :
fluxuri financiare de mobilizare a resurselor financiare publice;
fluxuri financiare de repartiție ce se degajă în procesul de gestionare a acestor resurse.
În perioda contemporană, bugetul a devenit un instrument privilegiat al politicii economice, atât în planul mijloacelor, cât și al realizării anumitor finalități politice și de justiție socială. Impozitele, taxele, alocațiile bugetare, subvențiile, transferurile etc. sunt tot atâtea instrumente, pârghii de natura economico-financiară, prin care statul intervine pentru realizarea politicii sale în diverse domenii de interes.
Structura sistemului bugetar al fiecărei țări depinde de structura organizatorică a statului.
Din acest punct de vedere, statele pot fi de tip unitar (ca de exemplu, Franța, Olanda, Italia, Grecia, Turcia, România etc.) și de federal (S.U.A.,Canada, Germania, Elveția, Austria, India, Mexic, Brazilia etc..).
Structura sistemului bugetar în statele de tip unitar cuprind două trepte (niveluri):
a) un buget al administrației centrale de stat ;
b) bugetele unităților administrativ-teritoriale cu personalitate juridică (bugele locale).
Statele de tip federal au o structura în trei trepte, care cuprinde:
federația;
statele membre ale federației (landuri,cantoane etc.)
unitați administrativ-teritoriale proprii fiecărui stat membru al federației.
Corespunzător acestei structuri organizatorice, în statele de tip federal, sistemul bugetar este organizat în trei trepte:
1. bugetul federației;
2. bugetul statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federației;
3. bugetele locale.
Componentă a resurselor financiare ale societății, resursele financiare publice reprezintă totalitatea mijloacelor bănești pe care autoritățile publice le încasează de la populație și de la întreprinderi, în virtutea suveranității fiscale și prin relații economice, având ca destinație acoperirea cheltuielior publice.Sursele de formare a acestor resurse sunt produsul intern brut, avuția națională și transferurile primate din străinătate.
Resursele financiare publice se deosebesc de resursele bugetare.Primele se referă la totalitatea resurselor autorităților și instituțiilor publice, precum și la resursele întreprinderilor publice procurate prin intermediul bugetelor proprii (resurse extrabugetare), iar celelalte se referă numai la acele resurse procurate prin intermediul bugetului general de stat și bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale.Prin urmare, resursele bugetare au o sferă mai restrânsă decât resursele financiare publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.
Sectorul de stat are la origine moștenirea patrimoniului public al vechii organizări statale.Odată cu instaurarea capitalismului, statul a creat serviciile publice și infrastructura națională.Începând cu secolul trecut s-a dezvoltat economia de stat prin activități comerciale, bancare, de asigurări, etc.
Amplificarea și dezvoltarea funcțiilor statului contemporan sunt însoțite de creșterea continuă a necesarului de resurse financiare ce nu mai poate fi acoperit din veniturile fiscale și nefiscale.Din acest motiv, guvernele sunt nevoite să apeleze la creditul public, adică la împrumuturi publice interne și/sau externe și la mobilizarea unei părți din veniturile temporar disponibile ale cetățenilor prin case de economii, bănci, societăți de asigurări.Creditul public cuprinde împrumutul de stat, creditele primate de la comunitățile locale, împrumuturile întreprinderilor și instituțiilor publice.
De-a lungul timpului, concepțiile asupra împrumuturilor publice s-au schimbat.Clasicii teoriei economice consideră împrumuturile publice ca impozite anticipate sau impozite pe generația viitoare întrucât aceasta va suporta restituirea sumelor și plata dobânzilor aferente.Altfel spus, el ar constitui un mijloc de aruncare a sarcinilor publice asupra contribuabililor din generațiile ce vor urma și ar reduce disponibilitățile bănești ale pieței de capitaluri.Ca urmare, ei resping ideea recurgerii la împrumuturi, pe care le situează în totală opoziție cu impozitele.
Neoclasicii susțin că împrumuturile, private la nivelul întregii societăți, constituie o trecere de capital din sectorul privat în cel public, iar sarcina sa implică două generații care împrumută și generația rambursării.
Concluzia ce se impune este aceea că împrumutul public reprezintă o necesitate iminentă economiei moderne, iar pentru a nu distruge capitalul națiunii trebuie folosit pentru refinațarea reînnoirii și dezvoltării acesteia.
1.6. Resursele si cheltuielile colectivităților locale
Creșterea cheltuielilor colectivităților locale și problematica determinării resurselor lor reprezintă la ora actuala o preocupare majoră a tuturor țărilor. Oricare ar fi gradul de descentralizare al unei țări, relațiile financiare dintre stat si colectivitățile locale sunt multiple și complexe. Ele reflectă caracterul conflictual al aspectelor financiare ale descentralizării (sau ale regionalizării). Chiar dacă, la prima vedere, descentralizarea este însoțită de numeroase avantaje (ea ia mai bine în considerare nevoile cetațenilor, satisface mai bine exigențele democrației locale, permite respectarea identităților locale, contribuie la îmbunatățirea eficacității acțiunii publice), trebuie să recunoaștem că dimensiunea sa financiară impune numeroase nuanțări, în sensul că aceste transferuri de competențe pot să nu fie însoțite de transferul concomitent și echivalent de resurse financiare, și în plus ar putea exista pericolul ca anumite colectivităti mai sărace din punct de vedere financiar să nu fie capabile să furnizeze un minim de servicii descentralizate.
Problematica referitoare la finanțele publice locale se află în centrul dezbaterilor politice actuale, deoarece toate statele membre ale Consiliului Europei se confruntă cu problema armonizării a doua tendințe divergente: pe de o parte controlul și reducerea cheltuielilor publice și, pe de altă parte, necesitatea de a acorda o cât mai mare autonomie financiară a colectivităților locale.
În toate aceste state se caută soluții de asigurare a unei repartizări cât mai echilibrate a resurselor financiare între diferitele niveluri de organizare administrativă, ținând cont de rigoarea bugetară care se impune la toate nivelurile administrației publice.
Așa cum afirma un autor francez "Autonomia financiară reprezinta condiția sine qua non a descentralizării administrative". Pentru a se realiza autonomia financiară, colectivitățile locale trebuie:
– să dispună de resurse proprii suficiente pentru a face față responsabilităților ce le revin;
– să-și poată determina în mod liber veniturile si cheltuielile;
– să nu fie supuse decât unui control a posteriori privind deciziile lor financiare.
Ca urmare, autonomia financiară a colectivității locale implică crearea unor sisteme ale finanțelor publice locale eficace, echitabile și corelate cu necesitățile și politicile statelor naționale. Obiectivul oricărui sistem de finanțare a colectivităților locale este de a le ajuta să se achite de obligațiile ce le revin ca puteri publice. Nici un sistem al finanțelor publice locale nu este perfect. De altfel, la nivel local, nici un impozit, nici un sistem de tarifare sau de transferuri financiare nu este perfect. Mai mult decât atât, un sistem care este eficace într-o țară nu este în mod necesar adaptabil și în altă țară.
Totuși, deși nu există un sistem universal sau ideal de finanțare a colectivităților locale, există, cu siguranță, anumite principii de care responsabilii politici trebuie să țină cont în deciziile pe care le iau. Aceste principii sunt enunțate în articolul 9 al Cartei Europene a Autonomiei Locale.
O autonomie financiară eficace implică un anumit grad de control al fluxurilor financiare de către colectivitățile locale. Ea se referă la mărirea controlului autorităților locale asupra resurselor financiare, fie în termeni de repartizare a cheltuielilor, fie de generare a veniturilor.
Înzestrate cu competențe descentralizate, colectivitățile locale trebuie să fie în măsură să arbitreze opțiunile lor financiare, fără să fie însă supuse unui control a priori de stat sau tehnic din partea altei autorități, ci doar unui control a posteriori în ceea ce privește legalitatea. Colectivitățile descentralizate trebuie să fie capabile să decidă, în mod liber, nivelul cheltuielilor lor fără a fi constrânse în mod exagerat în ceea ce privește nivelul resurselor. Pentru aceasta, veniturile și cheltuielile trebuie să fie adaptate unor exigențe proprii care să nu ducă la încalcarea libertății de administrare.
Volumul total al resurselor financiare publice este determinat de nivelul cheltuielilor totale, nivel influențat, conform Legii finanțelor publice, de politica financiară a statului, de rețeaua de instituții publice în funcțiune și cele care urmează a se înființa, de numărul de salariați, de obiectivele din domeniul social propuse a se realiza în noul an, de programele de cercetare, de obiectivele stabilite pentru domeniul economic, de finanțarea administrației centrale și locale, de dobânzile aferente datoriei publice, etc.
Reglementarea juridică a cheltuielilor bugetelor unităților administrativ-teritoriale implică stabilirea generică a cheltuielilor tuturor bugetelor locale și repartizarea cheltuielilor între bugetele județelor, orașelor și comunelor.
În acest sens, se prevede „că fundamentarea, dimensionarea și repartizarea cheltuielilor publice locale, pe destinații, respectiv pe acțiuni, activități, programe, proiecte, obiective, și ordonatori de credite, se efectuează în concordanță cu atribuțiile care revin autorităților administrației publice locale și cu prioritățile stabilite de acestea, în vederea funcționării lor și în interesul colectivității locale respective”.
Din cuprinsul clasificației actuale a cheltuielilor bugetelor locale rezultă că, din respectivele bugete, se efectuează următoarele categorii principale de cheltuieli:
cheltuieli social-culturale privind învățământul preuniversitar, instituții medico-sanitare, bibliotecile comunale, orășenești și județene, muzee, teatre și instituții culturale, instituții de asistență socială, cămine de bătrâni și copii, cantine de ajutor social, serviciul pentru protecția copilului și alte acțiuni de asistență socială;
cheltuieli pentru servicii publice, locuințe și mediu, având ca obiect întreținerea și repararea străzilor, iluminatul public, salubritatea localităților întreținerea parcurilor și zonelor verzi din comune și orașe, locuințe, stații de epurare, canalizare, rețele termice și alte unități din domeniul public și de gospodărire comunală;
cheltuieli pentru autorități executive, și anume pentru organele sau autoritățile ce alcătuiesc administrația publică locală, cuprinzând atât cheltuielile de personal și materiale de funcționare, cât și cele de întreținere și de capital necesare acestor necesare acestor instituții și autorități publice;
cheltuieli pentru acțiuni economice, și anume pentru transporturi, comunicații și agricultură, cum sunt cele pentru transportul în comun, drumuri și poduri, unități și instalații de comunicații, prevenirea inundațiilor, circumscripții sanitar-veterinare și altele.
Alăturat acestor categorii principale de cheltuieli ale bugetelor locale, tot în mod generic, sunt prevăzute cheltuieli ale „datoriei publice locale”, în perspectiva contractării de împrumuturi de către autoritățile administrației publice locale. Cheltuielile cu acest obiect se referă la plata dobânzilor datorate anual pentru împrumuturile contractate în anii anteriori și la constituirea unor fonduri de garantare a împrumuturilor.
În bugetele locale se înscrie și fondul de rezervă bugetară la dispoziția autorităților administrației publice locale, în cotă de până la 5% din totalul cheltuielilor, care se poate utiliza pentru finanțarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în cursul exercițiului bugetar, pentru înlăturarea efectelor unor calamități naturale, precum și pentru acordarea unor ajutoare către unitățile administrativ-teritoriale în situații de extremă dificultate. Repartizarea cheltuielilor între bugetele județelor, orașelor și comunelor este determinată de deosebirile ce există între aceste unități administrativ-teritoriale din punctul de vedere al organelor de conducere, al numărului și felului serviciilor publice, ca și al instituțiilor ce alcătuiesc și realizează administrația publică din fiecare dintre aceste unități.
Cheltuielile se repartizează pe categorii de bugete locale în funcție de atribuțiile organelor locale ale administrației de stat și de subordonarea serviciilor publice, respectiv de felul serviciilor și instituțiilor subordonate organelor județene, municipale, orășenești și comunale.
CAPITOLUL II. IMPOZITELE LOCALE – SURSE DE VENITURI PENTRU BUGETELE LOCALE
Delimitări conceptuale privind noțiunile de impozit si taxă
Resursele bugetului constau în: impozite, taxe alte venituri stabilite prin lege. Impozitul este o categorie istorică apărută o dată cu statutul și strâns legată de acesta. Nu există stat fără impozite.Este greu, dacă nu imposibil, de imaginat o societate modernă fără impozite.
Cuvantul „impozit” deriva din latinescul „imponere”, care insemna a stabili cu forta, a impune.
Impozitul este considerat ca un preț pe care agenții economici și cetățenii trebuie să îl plătească pentru securitatea și serviciile furnizate de stat.
Impozitul este plata (contribuția) bănească obligatorie, generală și definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, efectuată de persoane fizice și juridice din veniturile și averea lor la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul și la termenele prevăzute de lege, fără obligația din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat, necesar pentru satisfacerea cerințelor societății.
Impozitul este un element component al circuitului economic și îndeplinește trei funcții principale:
a) financiară, prin care asigură venituri bugetului de stat și bugetelor locale;
b) economică, fiind un element component al economiei publice și private;
c) politico-socială, prin care se redistribuie unele venituri ale agenților economici și grupelor de populație.
Taxa este un instrument financiar care se concretizează în plata bănească ce se efectuează de către persoane fizice și juridice, către instituții de utilitate publică (notari publici, organe judecătorești) sau către unități economice, de regulă pentru serviciile ce le sunt prestate.
Între impozite și taxe există câteva deosebiri. Astfel, în cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze plătitorului un echivalent direct și imediat, pe când pentru taxă se prestează un serviciu și, pe cât posibil imediat. Cuantumul impozitului se determină în funcție de natura și volumul venitului impozabil/averii, în timp ce mărimea taxei depinde de felul și de costul serviciului solicitat și prestat.
Termenele de plată ale impozitelor sunt stabilite în prealabil prin lege și concordă cu sau urmează perioadelor de realizare a veniturilor impozabile.Termenele de plată ale taxelor se fixează, de obicei, în momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.
Pentru a-și putea exercita funcțiile și sarcinile, organele locale ale puterii și administrației de stat au nevoie de anumite resurse financiare.
Impozitele și taxele locale sunt venituri ale bugetelor unităților administrativ-teritoriale și se folosesc pentru finanțarea cheltuielilor acestor bugete. Impozitele și taxele locale se stabilesc de către consiile locale sau județene, în limitele și în condițiile legii.
Majoritatea impozitelor și taxelor provin de la populație.
Cu toate că bugetele locale au un mare număr de impozite și taxe, totuși cuantumul lor este cu mult sub cerințele de resurse financiare ale acestor bugete. De aceea, în vederea echilibrării, acestor bugete li se pun la dispoziție din bugetul de stat transferuri de fonduri și sume defalcate din impozitul pe salarii.
– impozitul pe clădiri;
Impozite – impozitul pe teren;
VENITURILE – impozitul pe spectacole.
BUGETARE
LOCALE – taxa asupra mijloacelor de transport;
– taxa hotelieră;
Taxe – taxa pentru eliberarea certificatelor,
avizelor și autorizațiilor;
– taxa pentru folosirea mijloacelor de
reclamă și publicitate;
– taxe speciale;
– alte taxe locale.
Alte taxe locale sunt: taxa zilnică pentru utilizarea temporară a locurilor publice și pentru vizitarea muzeelor, a caselor memoriale sau a monumentelor istorice, destinate în scopul obținerii de venit, taxa anuală pentru vehicule lente ș.a.
Plătitorii impozitelor și taxelor locale sunt: persoanele fizice și persoanele juridice, denumite prin legislația fiscală contribuabili. Sunt exceptate instituțiile și unitățile care funcționează în subordinea sau în coordonarea Ministerului Educației și Cercetării.
Caracteristicile impozitelor și taxelor locale:
• sunt o sursă stabilă de venituri ;
• fac parte dintre cele mai deschise și transparente impozite;
• sunt elastice, pot ține pasul cu veniturile, inflația;
• povara fiscală poate fi distribuită în mod proporțional și echitabil având în vedere diferite nivele de venituri;
• cele colectate la nivel local au șanse mai mari pentru a se realiza;
• de obicei instituirea de către guvern a unui nou sistem echitabil și eficient de impozitare, determină ca acesta să fie nepopular.
Impozitul și taxa pe clădiri
Impozitul pe clădiri se plătește de către persoanele fizice sau persoanele juridice care au în proprietate o clădire situată în România.
Impozitul se plătește anual de către persoanele fizice și juridice care au clădiri în proprietate, indiferent de locul unde acestea sunt situate și de destinația ce li se dă. Impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea.
Pentru clădirile proprietate publică sau private a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a comercianților, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similar impozitului pe clădiri.
Pentru calcularea impozitului datorat de persoane juridice, la dimensionarea unei clădiri se are în vedere suprafața construită desfășurată care se determină prin însumarea suprafețelor secțiunilor tuturor nivelurilor sale, inclusiv a celor situate la subsol. În calcul nu se cuprind suprafețele podurilor, cu excepția mansardelor, precum și cele ale treptelor și teraselor neacoperite.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare de 0,1% la valoarea impozabilă a clădirii stabilită în funcție de structura clădirii, zonă și rangul localității.
Zona și rangul localității se determină conform tabelului următor:
Tabelul nr.1 Coeficient de corecție în funcție de zona și rangul localității
Sursa: Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal
În cazul unui apartament amplasat intr-un bloc cu mai mult de 3 niveluri și 8 apartamente, coeficientul de corecție se reduce cu 0,10.
Valoarea impozabilă a clădirii se reduce în funcție de anul construcției acesteia astfel:
a) cu 20% pentru clădirea care are o vechime mai mare de 50 ani;
b) cu 10% pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 30 ani sh 50 ani.
În cazul clădirii utilizate ca locuință, a cărei suprafață construită depășește 150 m2 , valoarea impozabilă a acesteia se majorează cu câte 5% pentru fiecare 50 m2 sau fracțiune din aceștia.
Dacă dimensiunile exterioare ale unei clădiri nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, atunci suprafața construită desfășurată a clădirii se determină prin înmulțirea suprafeței utile a clădirii cu un coeficient de 1,20.
Dacă o persoană fizica are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuință, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează astfel:
a)cu 65% pentru prima clădire în afară celei de la adresa de domiciliu;
b)cu 150% pentru cea de-a doua clădire în afară celei de la adresa de domiciliu;
c)cu 300% pentru cea de-a treia clădire și următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu.
În cazul deținerii a două sau mai multe clădiri în afara celei de la adresa de domiciliu, impozitul majorat se determină în funcție de ordinea în care proprietățile au fost dobândite, așa cum rezultă din documentele ce atestă calitatea de proprietar.
În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv.
Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.
În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.
Impozitul/taxa pe clădiri se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.
Impozitul anual pe clădiri, datorat aceluiași buget local de către contribuabili, persoane fizice sau juridice, de până la 50 lei inclusiv, se plătește integral până la primul termen de plată. În cazul în care contribuabilul deține în proprietate mai multe clădiri amplasate pe raza aceleiași unități administrativ-teritoriale, suma de 50 lei se referă la impozitul pe clădiri cumulat.
Potrivit Codului Fiscal, impozitul pe clădiri nu se datorează pentru:
a) clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;
b) monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee ori case memorialecu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;
c) lăcașuri de cult, aparținând cultelor religioase;
d) patrimoniul unităților și instituțiilor de învățământ de stat, confesional sau particular;
e) clădirile unităților sanitare publicee;
f) clădirile care sunt afectate centralelor hidroelectrice, termoelectrice și nuclearo-electrice, stațiilor și posturilor de transformare, precum și stațiilor de conexiuni;
g) clădirile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință;
h) clădirile funerare din cimitire și crematorii;
i) clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii.
Impozitul si taxa pe teren
Fiecare persoană care are în proprietate teren situat în România, datorează pentru acesta un impozit anual. Impozitul pe teren se plătește la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în raza căreia este situat terenul.
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionărilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz.
Impozitul pe teren se stabilește luând în calcul numărul de metri pătrați de teren, rangul localității în care este amplasat terenul și zona și/sau categoria de folosință a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.
Dacă terenul este situat în intravilan, impozitul pe teren se stabilește prin înmulțirea numărului de m2 ai terenului cu suma corespunzătoare conform tabelului următor:
Tabelul nr.2 Suma corespunzătoare rangului și zonei localității
Sursa: Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal
În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosință decât cea de terenuri cu construcții, impozitul pe teren se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare categoriei de folosință a terenului și zonei, potrivit prevederilor din următorul tabel:
Tabelul nr.3 Suma corespunzătoare categoriei de folosință a terenului și zonei
Sursa: Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal
Suma astfel stabilită se înmulțește cu coeficientul de corecție corespunzător rangului localității, astfel:
Tabelul nr.4 Coeficient de corecție corespunzător rangului localității
Sursa: Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal
În cazul terenurilor situate în extravilan, impozitul datorat se determină prin înmulțirea suprafeței acestuia cu o valoare tabelată stabilită în funcție de destinația terenului și zona în care se află amplasat, după care se ajustează cu un coeficient de corecție.
Tabelul nr.5 Valoarea tabelată în funcție de destinația terenului și de zonă
Sursa: Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal
Impozitul/taxa pe teren se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipație a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie inclusiv, a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.
Impozitul anual pe teren, datorat aceluiași buget local de către contribuabili, persoane fizice și juridice, de până la 50 lei inclusiv, se plătește integral până la primul termen de plată. În cazul în care contribuabilul deține în proprietate mai multe terenuri amplasate pe raza aceleiași unități administrativ-teritoriale, suma de 50 lei se referă la impozitul pe teren cumulat.
Impozitul pe teren nu se datorează pentru:
a) terenul aferent unei clădiri, pentru suprafața de teren care este acoperită de o clădire;
b) orice teren al unui cult religios recunoscut de lege și al unei unități locale a acestuia, cu personalitate juridică;
c) orice teren al unui cimitir, crematoriu;
d) orice teren al unei instituții de învățământ preuniversitar și universitar;
e) orice teren al unei unități sanitare de interes național care nu a trecut în patrimoniul autorităților locale;
f) orice teren deținut, administrat sau folosit de către o instituție publică;
g) orice teren proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale;
i) terenurile care prin natura lor și nu prin destinația dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălți, lacuri de acumulare sau căi navigabile;
j) terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naționale, drumuri principale administrate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România – S.A.;
k) terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii;
2.4. Taxa asupra mijloacelor de transport
Taxa asupra mijloacelor de transport se plătește de către persoanele fizice și juridice românești și străine care posedă mijloace de transport cu tracțiune mecanică și mijloace de transport pe apă.
Taxa asupra mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică se stabilește în funcție de capacitatea cilindrică a motorului , pentru fiecare 200 cm3 sau fracțiune din aceștia (autoturisme, autobuze, autocare, microbuze, autovehicule de până la 12 tone inclusiv, tractoare înmatriculate, motociclete, motorete și scutere).
Pentru atașe, taxa anuală se stabilește la nivelul a 50% din taxa datorată pentru motociclete, motorete și scutere.
Impozitul pe mijlocul de transport se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv.Pentru plata cu anticipație a impozitului pe mijlocul de transport, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv inclusiv, se acordă o bonificație de până la 10% inclusiv, stabilită prin hotărâre a consiliului local.
Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru:
a) autoturismele, motocicletele cu ataș și mototriciclurile care aparțin persoanelor cu handicap locomotor și care sunt adaptate handicapului acestora;
b) navele fluviale de pasageri, bărcile și luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei și Insula Balta Ialomiței;
c) mijloacele de transport ale instituțiilor publice;
d) vehiculele istorice definite conform prevederilor legale în vigoare.
Taxe speciale
Pentru funcționarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice și juridice, consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pot adopta taxe speciale.
Domeniile în care consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pot adopta taxe speciale pentru serviciile publice locale, precum și cuantumul acestora se stabilesc în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 45/2003 privind finanțele publice locale.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice și juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituția/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare și funcționare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestații ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu.Exemplu de taxe speciale: taxa edilitară(pentru refacerea fațadelor la unele imobile), taxa specială pentru protecția civilă, taxa de divorț pe cale administrativă, taxa oficiere căsătorie în afara sediului.
Impozitul pe spectacole
Impozitul pe spectacole este un impozit indirect datorat la bugetul local de persoanele juridice și cele fizice autorizate să organizeze, cu plată, manifestări culturale, artistice, sportive și distractive de videotecă și discotecă.
Impozitul se datorează pentru încasările obținute din aceste manifestări, indiferent de modul de încasare a sumelor (prin vânzarea de bilete, abonamente, prin virament) sau de locul unde sunt organizate manifestările respective.
Plătesc impozitul pe spectacole, persoanele juridice și cele fizice autorizate, care organizează permanent sau întâmplător spectacole cu plată. Astfel,sunt plătitoare ale acestui impozit instituțiile publice artistice de spectacole(teatrele de operă și balet, de operetă, muzicale, circurile etc.).
Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotelor procentuale asupra încasărilor din vânzarea biletelor de intrare și a abonamentelor sau în sumă fixă pe metru pătrat, în funcție de suprafața incintei unde se desfășoară spectacolul. Astfel, cotele de impozit sunt:
a) în cazul unui spectacol de teatru, ca de exemplu o piesă de teatru, balet, operă, operetă, concert filarmonic sau altă manifestare muzicală, prezentarea unui film la cinematograf, un spectacol de circ sau orice competiție sportivă internă sau internațională, cota de impozit este egală cu 2%;
b) în cazul oricărei alte manifestări artistice decât cele enumerate mai sus, cota de impozit este egală cu 5% .
În cazul unei manifestări artistice sau al unei activități distractive care are loc într-o videotecă sau discotecă, impozitul pe spectacole se calculează pe baza suprafeței incintei în care are loc respectiva manifestare.
Impozitul pe spectacole se stabilește pentru fiecare zi de manifestare artistică sau de activitate distractivă, prin înmulțirea numărului de m2 ai suprafeței incintei videotecii sau discotecii cu suma stabilită de consiliul local, astfel:
a) în cazul videotecilor, suma este de până la 2 lei;
b) în cazul discotecilor, suma este de până la 3 lei.
Impozitul pe spectacole se ajustează prin înmulțirea sumei stabilite, cu un coeficient de corecție utilizat și în cazul impozitului pe teren .
Impozitul pe spectacole se plătește lunar până la data de 15, inclusiv, a lunii următoare celei în care a avut loc spectacolul.
Alte impozite si taxe locale
Conform art. 283 din Legea Codului fiscal ,,Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului București sau consiliile județene, după caz, pot institui taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice și pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură și arheologice și altele asemenea.
Consiliile locale pot institui taxe pentru deținerea sau utilizarea echipamentelor și utilajelor destinate obținerii de venituri care folosesc infrastructură publică locală, pe raza localității unde acestea sunt utilizate, precum și taxe pentru activitățile cu impact asupra mediului înconjurător, o taxă zilnică pentru utilizarea temporară a locurilor publice și pentru vizitarea muzeelor, a caselor memoriale, sau a monumentelor istorice de arhitectură și arheologie. Impozitele și taxele locale se aprobă de consiliile locale, județene și de Consiliul General al Municipiului București, după caz, în limitele și în condițiile legii.
CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ: ANALIZA BUGETULUI MUNICIPIULUI PLOIEȘTI
3.1 Analiza statistică a veniturilor bugetului municipiului Ploiești
Realizarea obiectivelor politicilor economice, financiare, sociale, ecologice etc., la nivel local depinde în mare măsură, pe de o parte de nivelul și structura resurselor financiare iar pe de altă parte de modul de repartizare a cheltuielilor publice locale pe destinații. Veniturile si cheltuielile publice ale colectivităților locale sunt cuprinse în bugetul local, care reprezintă un important instrument de planificare și conducere a activității financiare la nivelul unităților administrativ-teritoriale și care reflectă totodată și gradul de autonomie a administrației locale fața de puterea centrală.
Veniturile fiscale sunt impozite directe și indirecte, care s-au încasat în procent de: 92,20% în anul 2011; 94,80% în anul 2012; 79,40% în anul 2013 si 89,18% în anul 2014 față de bugetul aprobat.
Impozitele și taxele cu ponderea cea mai importantă în buget sunt următoarele:
impozite pe clădiri persoane fizice;
impozitul asupra mijloacelor de transport persoane fizice;
alte impozite și taxe de la populație;
impozit pe teren persoane fizice;
impozit si taxa pe clădiri și terenuri de la persoane juridice;
alte impozite directe;
taxa asupra mijloacelor de transport deținute de persoanele juridice;
impozite indirecte.
Bugetul Primăriei jebel a fost structurat în funcție de veniturile reale și de inventarierea materiei impozabile existentă în jebel.
Din contul de execuție al bugetului local rezultă următoarele:
Tabel 4.1 – mii lei –
Analizând evoluția veniturilor totale și a veniturilor proprii, precum și încasările realizate (tabel 4.1) se observă că acestea au un trend crescător.Acest fapt se datorează modificării legislației, creșterii numărului contribuabililor persoane fizice și juridice, achiziționării și construirii de noi clădiri, terenuri, autoturisme, creșterii nivelului impozitelor și taxelor.
Comparând prevederile anuale și încasările realizate se constatată că cel mai mare procent realizat a fost în anul 2012, 96,00% la venituri totale, iar la venituri proprii cel mai mare procent s-a realizat în anul 2012 (100,50%).Acest fapt rezultă din figura 4.1.
Veniturile totale sunt formate din venituri proprii și venituri externe.
Veniturile proprii cuprind:
venituri curente;
venituri din capital;
cote defalcate din impozitul pe venit;
sume defalcate din impozitul pe venit pentru echilibrarea bugetelor locale;
cote defalcate din impozitul pe salarii.
Veniturile externe se compun din:
sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru bugetele locale;
subvenții;
donații și sponsorizări;
încasări din rambursarea împrumuturilor acordate.
În continuare vom analiza ponderea veniturilor externe în total venituri.
Tabel 4.2 – mii lei –
Se poate observa că în total venituri ponderea cea mai mare o au veniturile proprii, acestea fiind încasate în procent mare față de veniturile externe care sunt alocate în procent de la bugetul de stat.
Creșterea veniturilor bugetului se datorează și atragerii de noi investitori, politicii de creditare a personelor fizice în vederea construirii de noi locuințe precum și modificării legislației în funcție de creșterea inflației.
Așa cum am precizat mai înainte creșterea veniturilor la bugetul local se datorează și creșterii numărului de contribuabili persoane fizice și juridice.Făcând o analiză a evoluției contribuabililor persoane fizice și juridice, putem constata că numărul acestora a crescut de la an la an, așa cum rezultă din tabelul urmator:
Tabel 4.3 Evoluția numărului de contribuabili persoane fizice si juridice
De asemenea nivelul impozitelor și taxelor atât la persoane fizice cât și la juridice au avut o evoluție ascendentă conducând la creșterea veniturilor la bugetul local.
Astfel în cazul persoanelor fizice și juridice evoluția impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren se prezintă astfel:
Tabel 4.4 Evoluția impozitului pe clădiri persoane fizice și juridice
Se impune precizarea că, în cazul persoanelor fizice coeficientul de transformare aferent perioadei analizate este: 0,2% pentru anii 2011 si 2012. În cazul persoanelor juridice începând cu anul 2011 se are în vedere și reevaluarea clădirilor, astfel: 4% pentru anii 2011, 2012 și 10% pentru anul 2013 si 2014.
Tabel 4.5 Evoluția impozitului pe teren persoane fizice
Tabel 4.6 Evoluția impozitului pe teren persoane juridice
Din veniturile proprii ale bugetului local, o cotă importantă de venit o constituie veniturile directe compuse din:
impozitul pe clădiri,
impozitul pe teren;
taxa auto;
toate acestea fiind încasate de la persoane fizice și juridice din jebel.
Tabel 4.7 Impozit clădiri – mii lei –
Se observă creșterea de la un an la altul a prevederilor anuale precum și a încasărilor realizate, în primul rând modificării legislației, creșterii numărului de investitori persoane juridice, achiziționării și construirii de noi clădiri atât la persoane fizice cât și juridice.
În anul 2011 si 2012 cota de impozitare pentru clădiri persoane juridice a fost de 2,25% iar în anul 2013 si 2014 cota era de 1,5% din valoarea de inventar a clădirii, explicându-se în acest fel creșterea prevederilor anuale.
Consiliul local a stabilit cota la 4% pentru anii 2011, 2012, această cotă ajungând în anul 2013 si 2014 la 10% (conform Codului fiscal și H.C.L 162/2012si 310/2013), mărind în acest fel veniturile la bugetul local.
Tabel 4.8 Impozitul pe teren – mii lei –
Legislația privind impozitul pe teren s-a modificat de asemenea foarte mult mai ales în cazul persoanelor juridice.
Începând cu anul 2011 s-a introdus impozitul pentru terenul în extravilan, taxa teren pentru terenurile proprietate de stat. Consecința imediată a fost creșterea încasărilor așa cum rezultă din tabelul 4.8.
În anul 2012 conform Legii 571/2011 privind Codul fiscal, se supune impozitării și terenurile de altă folosință decât cea de construcții, conducând la o creștere a veniturilor.
Tabel 4.9 Taxa auto – mii lei –
Ca și în cazul celorlalte impozite prezentate anterior și taxa auto de-a lungul perioadei analizate (2011-2014) a suferit schimbări din punct de vedere legislativ.Totodată creșterea încasărilor se datorează și numărului mare de cumpărări de autoturisme din țară și străinătate atât de către persoanele fizice cât și juridice.Până în anul 2011 nu se făcea o departajare între autoturismele cu capacitatea mai mare respectiv mai mică de 2000 cmc și între autovehiculele mai mari de 12 tone (taxa se calculează în funcție de numărul de axe și de tonaj), s-a introdus taxa pentru autovehiculele lente.În anul 2011 o dată cu intrarea în vigoare a O.G.36/2002 s-a făcut diferențierea pentru aceste autoturisme.
Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate, taxa hotelieră, impozitul pe spectacole sunt impozite indirecte și le regăsim la poziția 21 "Impozit pe spectacole", respectiv poziția 27 "Alte încasări din impozite indirecte" în contul de execuție al bugetului local.
Tabel 4.10 Impozitul pe spectacole – mii lei –
Diferența dintre prevederile anuale și încasările realizate în cazul impozitului pe spectacole se datorează incapacității de a preconiza numărul de spectacole care vor avea loc în cursul anului.
Cea mai mare discrepanță se observă în anul 2014.
Tabel 4.11 Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate
+ taxa hotelieră – mii lei –
Din 2011 s-a stabilit taxa hotelieră rezultând o creștere foarte mare a încasărilor.
În ceea ce privește cauzele care au dus la nerealizarea prevederilor bugetare la persoane fizice, cauza principală o constituie faptul că impozitele s-au mărit continuu și din păcate, există multe persoane cu venituri mici și foarte mici, ceea ce a dus la imposibilitatea acestora de a-și achita la termenele legale datoriile față de bugetul local.
Există de asemenea, persoane rău platnice care se sustrag de la plata impozitelor și taxelor locale, pentru care se vor aplica prevederile O.G. nr.92/2011 republicată privind codul de procedură fiscală.
Procentele cele mai scăzute la încasări persoane fizice de-a lungul perioadei analizate au fost la impozitul pe clădiri în 2011 (56,71%), impozitul pe teren în 2012 (66,00%) și la taxa auto în anul 2013 (45,50%).
Neîndeplinirea prevederilor bugetare la persoanele juridice se datorează faptului că multe dintre acestea intră în procedură de lichidare sau reorganizare judiciară, organele fiscale ale administrației publice locale fiind în imposibilitatea de a mai aplica prevederile O.G nr.92/2011, republicată privind codul de procedură fiscală.
În perioada 2011 – 2014 procentele cele mai scăzute la încasări persoane juridice au fost în anul 2013 la impozitul pe clădiri (82.60%) și la impozitul pe teren (81.60%), iar în anul 2013 la taxa auto (65,90%).
3.2. Analiza statistică a cheltuielilor bugetului municipiului Ploiești
Cheltuielile prevăzute în bugetul de stat pe anul 2014 reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite iar modificarea lor se va face în condițiile legii. Angajarea, contractarea de lucrări, bunuri și servicii, precum și efectuarea de cheltuieli de către ordonatorii de credite se fac numai cu respectarea prevederilor legale și în limita creditelor bugetare aprobate.
În vederea încadrării în nivelul deficitului aprobat prin prezenta lege, Guvernul, la propunerea Ministerului Finanțelor Publice, poate limita deschiderile de credite bugetare pentru efectuarea cheltuielilor bugetare sub nivelurile aprobate, corespunzător veniturilor încasate, cheltuielilor efectuate și prognozei realizării acestuia până la sfârșitul anului.
În structura economică, cheltuielile bugetului de stat pe anul 2014, în sumă de 237.832,1 mld. Lei, se prezintă astfel:
Cheltuielile publice, prin dimensiunea dar și prin modul de repartizare a lor pe destinații, joacă un rol decisiv în creșterea calității vieții în cadrul colectivitățiilor locale, constituind totodată și o premisă esențială în asigurarea unei dezvoltări durabile. Totodată, modul de repartizare a cheltuielilor evidentiază politica consiliului local, prioritățile pe care acesta le are în domeniul economic și social.
Evoluția cheltuielilor Orasului Ploiești în perioada 2011-2014
(prețuri curente ale fiecărui an)
-mii lei RON-
Cheltuielile publice ale municipiului Ploiești au avut în perioada 2011 – 2014 o evoluție descendentă, pe total, nivelul acestora sczând de la 527029 mii lei RON în anul 2011, la 423904 mii lei RON în anul 2014.
Structura cheltuielilor publice, în perioada 2011 – 2014
%
În perioada 2011-2014 s-au produs modificări importante în structura pe destinații a cheltuielilor publice locale.
Cele mai semnificative dintre aceste modificări se referă la creșterea ponderii cheltuielilor destinate sănătații de aproape 3 ori, respectiv de la 0,33% în anul 2011, la 3,92% în anul 2014, a celor pentru cultură, recreere și religie de la 6% la 11,22% și reducerea ponderii cheltuielilor cu combustibilul și energia (subvenții acordate pentru energia termică livrată populației) de la 8,79% la 4,72%. Aceste modificări reflectă pe de o parte politica economică, financiară, socială etc., promovată de consiliul local iar pe de alta parte, schimbările intervenite în legislația privind finanțele publice locale.
Un aspect important în ceea ce privește repartizarea cheltuielilor publice ale orașului Ploiești, îl reprezintă acela că cea mai mare parte a acestora (aproximativ 30%) sunt alocate pentru învățământ (deoarece cea mai mare parte din finanțarea de bază și complementara a învățământului preuniversitar provine de la bugetul local) și cea mai mică parte (sub 1% în majoritatea cazurilor) pentru sănătate.
Ponderi importante în totalul cheltuielilor publice ale municipiului Ploiești, dețin și cheltuielile din domeniul transporturilor și cel al locuințelor, serviciilor și dezvoltării publice.
Grafic 1.
Anul 2011
Grafic 2.
Anul 2014
Graficul anterior pune în evidență aspectele menționate, reliefând foarte sugestiv atât structura cheltuielilor publice ale municipiului Ploiești cât și modificările structurale ce au avut loc în perioada analizată.
Putem constata de asemenea din grafic o creștere importantă (de la 32.5% în anul 2011 la 37.07% în anul 2014) a ponderii categoriei "alte cheltuieli". La aceasta categorie am cuprins – în afară de cheltuielile cu sănătatea, care după cum precizăm anterior, sunt nesemnificative – cheltuielile cu autorități publice și acțiuni externe, cheltuieli cu alte servicii publice generale, cheltuieli reprezentând tranzacții privind datoria publică și împrumuturi,cele pentru ordine publică și siguranță națională și cele pentru protecția mediului. Dintre acestea cea mai mare pondere o au cheltuielile pentru protecția mediului reprezentând 13.87% în anul 2011 respectiv 8.99% în anul 2014.
Dinamica nominală a cheltuielilor orasului Ploiești în perioada 2011-2014
-%-
Tendința de creștere a nivelului cheltuielilor, înregistrată pe total, nu s-a regăsit în aceeași
proporție sau chiar s-au înregistrat diminuări la unele categorii. Dinamica nominală a cheltuielilor publice totale ale orașului Ploiești indică o scădere a acestora în anul 2014 comparativ cu anul 2011.
Indicatorii privind dinamica cheltuielilor publice locale, arată tendința de crestere, menținere sau diminuare a efortului financiar la nivelul comunităților locale.
Prin cheltuielile bugetului local înțelegem ansamblul actelor și operațiilor de utilizare a resurselor publice mobilizate la dispoziția statului.
Pentru a avea o imagine a dimensiunii creșterii reale a cheltuielilor bugetare este necesară urmărirea evoluției acestora în corelație cu Produsul Intern Brut. Aceste cheltuieli au influență directă asupra sistemului economic. Influența directă se manifestă asupra producției și asupra consumului, astfel cheltuielile de personal, cheltuielile de ajutor social exercită o acțiune pozitivă asupra consumului care implicit duce la creșterea producției.
Cheltuielile bugetare reprezintă relații de repartiție a fondurilor fixe. În condițiile trecerii la economia de piață în România s-au produs modificări în ceea ce privește conținutul și structura cheltuielilor bugetare. Efectuarea cheltuielilor bugetare din fondurile financiare ale statului poate avea loc numai dacă se respectă anumite principii. Cheltuielile bugetare se fac numai în condițiile exercitării unui control financiar riguros și cu un sever program de economii. Orice cheltuială publică se poate efectua numai din bugetul administrației locale în funcție de subordonarea instituției publice. Sumele alocate cheltuielilor bugetului local sunt nerambursabile (finanțare bugetară).
Ca urmare a faptului că în actuala etapă se iau în considerare efectele economice ale cheltuielilor publice se observă o evidentă tendință de creștere a acestora. Creșterea rapidă a cheltuielilor bugetare față de Produsul Intern Brut este rezultatul influenței factorilor: economici (creșterea Venitului Național sau Produsul Intern Brut pe locuitor); sociali, administrativ – politic; de ordin extern.
În general, creșterea cheltuielilor bugetare locale este folosită ca o politică financiară ceea ce a dus la gestionarea de către organele bugetare locale a unor bugete deficitare și posibilitatea echilibrărilor pe alte căi decât folosirea veniturilor fiscale și nefiscale.
După adoptarea proiectului bugetului local se trece la executarea de casă, prin aceasta înțelegându-se toate măsurile și acțiunile care se referă la procurarea resurselor bugetare precum și la cheltuirea acestora.
Conform principiului unicității de casă este interzisă efectuarea de cheltuieli directe din veniturile încasate.
Execuția plății de cheltuieli constă în repartizarea de resurse bugetare în vederea efectuării cheltuielilor bugetare. Aceasta se realizează prin ordonatorii de credite. Ei au dreptul să primească de la buget resursele bugetare sub forma creditelor bugetare, să le utilizeze direct sau să le repartizeze ordonatorilor inferiori.
Din bugetele locale se finanțează acțiuni social – culturale, sportive, de tineret, inclusiv ale cultelor, acțiuni de interes local în beneficiul colectivității, cheltuieli de întreținere și funcționare a administrației publice locale, cheltuieli cu destinație specială, precum și alte cheltuieli prevăzute prin dispoziții legale.
Consiliile județene, Consiliul General al Municipiului București și consiliilor locale, după caz, pot aproba colaborarea sau asocierea pentru realizarea unor lucrări și servicii de interes public local. Colaborarea sau asocierea se realizează pe bază de convenții sau contracte de asociere, în care se prevăd și resursele financiare reprezentând contribuția fiecărei autorități a administrației publice locale implicate.
Convențiile sau contractele de asociere se încheie de către ordonatorii principali de credite, în condițiile mandatelor aprobate de către fiecare consiliu implicat în colaborare sau asociere. Consiliile locale pot participa cu capital social sau cu bunuri la societăți comerciale, pentru realizarea de lucrări și servicii de interes public local. Consiliile locale vor crea, vor organiza și vor urmări asigurarea serviciilor publice de interes local, pe baza unor studii tehnico – economice, fie prin gestionarea directă a acestora, fie prin delegarea gestiunilor persoanelor fizice sau juridice prin încheierea de contracte corespunzătoare.
În bugetele locale se înscrie fondul de rezervă bugetară la dispoziția consiliului local în cotă de până la 5% din totalul cheltuielilor. Aceasta se poate utiliza, pe baza hotărârilor consiliilor respective, precum și pentru înlăturarea efectelor unor calamități naturale. Fondul de rezervă bugetară poate fi majorat, în cursul anului, de către consiliul local din disponibilitățile de credite bugetare care nu mai sunt necesare până la sfârșitul anului.
Consiliile locale pot aproba și pot utiliza, în întregime, sumele încasate din veniturile proprii peste cele aprobate prin bugetele locale, pentru suplinirea cheltuielilor prevăzute în aceste bugete, în următoarele condiții:
depășirea încasărilor să fie realizată pe total venituri aprobate prin bugetul local respectiv și să se mențină până la finele anului;
bugetele respective să nu aibă împrumuturi restante, precum și dobânzi și comisioane neachitate, aferente împrumuturilor contractate.
Cheltuielile pentru investiții care se finanțează prin bugetele locale și din împrumuturi, se înscriu în programul de investiții al fiecărei unități administrativ – teritoriale, care se aprobă ca anexă la bugetul local de către consiliul local.
Obiectivele de investiții se înscriu în programul de investiții, numai dacă, în prealabil, documentațiile tehnico – economice, respectiv notele de fundamentare privind necesitatea și oportunitatea efectuării cheltuielilor de investiții, au fost elaborate și aprobate potrivit dispozițiilor legale.
Ordonatorii principali de credite stabilesc prioritățile în repartizarea sumelor pe fiecare obiectiv înscris în programul de investiții, în limita fondurilor cuprinse în proiectul de buget cu această destinație, asigurând, totodată, utilizarea rațională și eficientă a acestor fonduri, precum și realizarea obiectivelor de investiții în cadrul duratelor de execuție aprobate. În bugetele locale nu se pot înscrie și nu se pot aproba cheltuieli fără asigurarea resurselor financiare corespunzătoare.
Cheltuielile prevăzute în capitolele și articolele de cheltuieli au destinație precisă și limitată.
În cursul execuției bugetare, în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative a căror aplicare atrage micșorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin bugetele locale, inițiatorii au obligația să prevadă și mijloacele necesare acoperirii golurilor de venituri sau sporului de cheltuieli. Alocațiile pentru cheltuielile de personal aprobate pot fi majorate prin virări de credite bugetare. Virările de credite bugetare de la un capitol la alt capitol al clasificației bugetare se aprobă de către consiliul local pe baza justificărilor corespunzătoare ale ordonatorilor principali de credite și se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor, începând cu trimestrul al III-lea al anului bugetar.
Virările de credite bugetare în cadrul aceluiași capitol bugetar sunt în competența fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu și bugetele instituțiilor și serviciilor publice subordonate, și se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor, începând cu trimestrul al III-lea al anului bugetar.
Factorii care influențează dinamica cheltuielilor publice
Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creșterea cheltuielilor publice impune o delimitare a acestora în următoarele categorii:
factori demografici, care se referă la creșterea populației și modificarea structurii acesteia pe vârste și pe categorii socio-profesionale. O astfel de evoluție determină creșterea cheltuielilor publice legate de plata salariilor funcționarilor publici, a celor cu caracter social-cultural, precum și a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;
factori economici, care se referă la dezvoltarea economiei și modernizarea acesteia pe baza cercetării științifice, a noilor cerințe ale utilizării resurselor și ale creării de bunuri materiale și servicii. Bugetul joacă rolul de filtru și asigură redistribuirea pe principii mai echitabile și bazate pe eficiență;
factori sociali – creșterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează preocuparea statului ca, prin efortul financiar, să aloce resurse pentru amortizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care necesită asistență socială;
urbanizarea reprezintă un factor de creștere a cheltuielilor publice, antrenând resurse financiare atât pentru crearea și dezvoltarea centrelor urbane, cât și pentru finanțarea unor unități publice caracteristice mediului respectiv;
factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creșterea cheltuielilor publice legate de desfășurarea conflictelor armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile ale acestora pe plan economic sau social;
factori de ordin istoric, care acționează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli și de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin împrumuturi publice;
factori politici, care se referă la creșterea considerabilă a sarcinilor statului, la transformarea concepției politice cu privire la funcțiile statului pentru care se recurge la procedura cheltuielilor publice.
Creșterea continuă a cheltuielilor publică ridică trei forme de probleme: de ordin politic, financiar și științific.
Problemele de ordin politic se referă la influența creșterii cheltuielilor publice asupra structurilor politice și asupra aspectelor tehnice ale politicii financiare. Astfel, creșterea cheltuielilor publice exercită presiuni asupra necesității grupării unor state pentru a efectua unele cheltuieli de interes comun, pentru care fiecare stat în parte nu ar putea face față.
Problemele de ordin financiar se referă la corelațiile dintre tendințele de creștere a cheltuielilor publice și cele ale creșterii avuției naționale și produsului intern brut, punctul optim al acestui raport definit, pe de o parte de limita maximă a impozitelor în produsul intern brut, care nu poate fi atinsă și, pe de altă parte, de avantajele sociale ale creșterii cheltuielilor publice. Primul aspect se referă la proporția în care produsul intern brut poate fi redistribuit prin cheltuieli publice. Cel de-al doilea vizează proporția cheltuielilor publice în produsul intern brut care trebuie determinată din punct de vedere al utilității acestora. Punctul optim este atins atunci când avantajul social al creșterii cheltuielilor publice este depășit prin inconvenientul social al prelevărilor publice. Acest optim poate varia în funcție de conjunctura economică. Astfel, perioada de prosperitate poate fi folosită pentru reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de economii sau pentru rambursarea datoriei publice. În perioada de depresiune creșterea nivelului cheltuielilor publice poate să fie folosită pentru stimularea economică.
Problemele științifice privesc cunoașterea volumului cheltuielilor publice și se referă la instituțiile finanțelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului și de apreciere a rezultatelor, de aplicare a soluțiilor descoperite în cercetarea științifică.
Destinația cheltuielilor bugetului local
Cheltuielile pentru cheltuielile județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, după caz, și ale instituțiilor și serviciilor publice de subordonare județeană și locală care se finanțează, potrivit legii, din bugetele locale și din împrumuturi, se înscriu în programul de investiții al fiecărei unități administrativ-teritoriale, care se aprobă ca anexă la bugetul local de către consiliul local, județean și Consiliul General al Municipiului București, după caz.
Obiectivele de investiții și celelalte cheltuieli asimilate investițiilor se înscriu în programul de investiții, numai dacă, în prealabil, documentațiile tehnico-economice și respectiv notele de fundamentare privind necesitatea și oportunitatea efectuării cheltuielilor de investiții au fost elaborate și aprobate potrivit dispozițiilor legale.
Ordonatorii principali de credite stabilesc prioritățile în repartizarea, pe fiecare obiectiv înscris în programul de investiții, în limita fondurilor cuprinse în proiectul de buget cu această destinație, asigurând totodată utilizarea rațională și eficientă a acestor fonduri, precum și realizarea obiectivelor de investiții în cadrul duratelor de execuție aprobată.
În programul de investiții se nominalizează obiectivele de investiții în continuare, precum și obiectivele de investiții noi. În programele de investiții se cuprind într-o poziție globală sub denumirea alte cheltuieli de investiții:
achizițiile pe imobile;
dotările independente;
cheltuielile de proiectare pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate și a celor de fezabilitate, aferente obiectivelor de investiții noi;
cheltuielile de proiectare și de execuție privind consolidările și intervențiile pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor produse de acțiuni accidentale și calamități naturale;
alte cheltuieli legate de realizarea investițiilor.
Poziția globală se detaliază prin liste separate de către ordonatorul principal de credite, pe bază de note de fundamentare, care vor cuprinde elemente referitoare la necesitatea, oportunitatea și alți indicatori caracteristici unor asemenea investiții și se aprobă de către consiliul local, județean și Consiliul General al Municipiului București, după caz, odată cu bugetul local.
Documentațiile tehnico-economice ale obiectivelor de investiții noi, a căror finanțare se asigură integral sau în completare din bugetele locale, precum și cele din împrumuturi interne și externe, contractate direct de autoritățile administrației publice locale, se aprobă, după caz, de către consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București.
Ordonatorii principali de credite, conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de subordonare locală, care au calitatea de ordonatori secundari sau terțiari de credite pentru investițiile proprii a căror valoare nu depășește 2 miliarde lei, aprobă documentațiile tehnico-economice, cu avizul prealabil al consiliului local, și al Consiliul General al Municipiului București, după caz.
Documentațiile tehnico-economice pentru obiectivele de investiții noi, ale căror valori depășesc plafoanele maxime prevăzute anterior se aprobă de către Guvern.
Documentațiile tehnico-economice pentru investițiile destinate prevenirii sau înlăturării efectelor propuse de acțiuni accidentale sau calamități naturale, elaborate și avizate potrivit dispozițiilor legale, precum și notele de fundamentare privind celelalte cheltuieli de investiții cuprinse în poziția globală alte cheltuieli de investiții se aprobă de către ordonatorii principali de credite.
După aprobarea documentațiilor tehnico-economice, actualizarea valorii totale a fiecărei investiții, potrivit evoluției indicilor de prețuri, se face pe răspunderea și cu aprobarea fiecărui ordonator de credite în calitate de investitor.
Valoarea obiectivelor de investiții noi, după caz, a investițiilor destinate prevenirii sau înlăturării efectelor propuse de acțiuni accidentale și de calamități naturale, ale căror documentații tehnico-economice au fost aprobate potrivit competențelor prevăzute legal, este estimativă până la contractarea execuției privind achizițiile publice.
Limitele valorice privind competențele de aprobare a documentațiilor tehnico-economice ale obiectivelor de investiții noi se pot modifica printr-o hotărâre a Guvernului, în funcție de evoluția indicilor de prețuri.
În bugetele locale nu se pot înscrie și nu se pot aproba cheltuieli fără asigurarea resurselor financiare corespunzătoare.
Cheltuielile prevăzute în capitolele și articolele de cheltuieli au destinație precisă și limitată.
În cursul execuției bugetare, în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative a căror aplicare atrage micșorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin bugetele locale, inițiatorii au obligația să prevadă și mijloacele necesare acoperirii golurilor de venituri sau sporului de cheltuieli.
Alocațiile pentru cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate prin virări de credite bugetare.
Virările de credite bugetare de la un capitol la un alt capitol al clasificației bugetare se aprobă de către consiliul local, județean și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pe baza justificărilor corespunzătoare ale ordonatorilor principali de credite și se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor, începând cu trimestrul al III-lea al anului bugetar.
Virările de credite bugetare în cadrul aceluiași capitol bugetar sunt în competența fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu și bugetele instituțiilor și serviciilor publice subordonate, și se por efectua înainte de angajarea cheltuielilor, începând cu trimestrul al III-lea al anului bugetar.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Bugetele locale reflectă relațiile economice în formă bănească prin care se formează și se repartizează fondurile bănești necesare realizării acțiunilor economice, social – culturale și a altor acțiuni de competență locală, respectiv ce sunt coordonate de organele locale.
Bugetele locale se elaborează, se adoptă și se execută de organele locale ale puterii și administrației de stat.
Existența unui număr mare de probleme ce vor trebui să fie rezolvate pe o bază socială mai largă decât cea a comunității individuale și pe care statul nu le poate rezolva eficient și operativ, impune constituirea unor asociații de comunități locale, cooperarea intercomunitară putând oferi forme diverse de soluționare. Comunitățile locale reprezintă colectivități umane, delimitate teritorial din punct de vedere politic și administrativ, care au autorități publice diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a acestora nu este necesară pentru că aceasta este cea care-i asigură suportul material al funcționării. Luând în considerare sfera de activitate a comunităților locale, se pot deduce în mod necesar rațiuni care să reclame existența unui anumit grad de autonomie bugetară la nivelul comunității.
Pot fi întâlnite zone pentru care să nu existe nici o rațiune valabilă pentru a aplica soluții standardizate la nivel național, existând însă rațiuni primordiale pentru a lua în considerare nevoile și interesele locale, utilizând cunoașterea condițiilor locale pentru a găsi cea mai bună soluție.
Sfera de activitate a comunităților locale s-a extins în țările occidentale, în condițiile în care totuși, rata de creștere a cheltuielilor bugetare de stat a fost mai mare decât rata de creștere a cheltuielilor bugetare locale (bugetul de stat incluzând însă și anumite transferuri).
În majoritatea țărilor cu economie de piață consolidată, funcțiile guvernamentale sunt repartizate între autoritatea centrală și autoritățile locale, ale căror puteri sunt fie protejate printr-un statut, fie conferite de către autoritatea publică.
Administrația locală, în statele democratice, se bazează pe principiile descentralizării și autonomiei locale. Acest lucru cere existența uni cadru legislativ și mecanisme adecvate privind finanțele și administrațiile locale. Prin aceste reglementări se urmărește delimitarea patrimoniului public aflat în proprietate primăriilor, de cel aflat în proprietatea statului, crearea instrumentelor administrative necesare autorităților locale pentru îndeplinirea atribuțiilor care le revin acestora, asigurarea condițiilor pentru asumarea responsabilității privind dezvoltarea locală.
În statele democratice contemporane problema consolidării autonomiei locale este o problemă universală, acestea fiind interesate de aplicarea principiului descentralizării serviciilor publice, prin transmiterea prin lege, a mai multor competențe organelor puterii și administrației locale. Această preocupare pentru statele europene se manifestă în condițiile în care ele nu au cunoscut efectele centralismului democratic. Statele democrate au avut grijă mereu să coordoneze lucrurile în așa fel încât descentralizarea să nu conducă și la divizarea națiunii. Justiția și apărarea sunt servicii publice care nu pot fi descentralizate.
Protecția colectivităților locale mai slabe din punct de vedere financiar impune instituirea unei proceduri de ajustarea sau a altor măsuri echivalente care să corijeze efectele repartiției inegale a potențialelor surse de finanțare, cât și sarcina financiară care le revine acestora. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să reducă libertatea de opinie a colectivităților locale în cadrul propriului lor domeniu de competență.
Colectivitățile locale au dreptul în cadrul politicii economice naționale, la resursele proprii adecvate, de care să poată dispună liber, în vederea exercitării atribuțiilor lor.
Sistemul financiar din care fac parte aceste resurse de care dispun comunitățile locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată și dinamică încât să le permită să urmărească evoluția reală a costurilor exercitării competențelor proprii. Resursele financiare ale colectivităților locale trebuie să fie proporționale cu responsabilitățile stabilite pentru ele prin Constituție sau prin lege.
Comunitățile locale își cunosc posibilitățile proprii privind resursele bănești de proveniență publică și mai ales nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite. Colectivitățile locale trebuie să fie consultata asupra modalităților în care le vor fi alocate resursele redistribuite. O parte din resursele financiare ale resurselor locale trebuie să provină din impozite și taxe locale, în proporțiile stabilite la nivelul autorităților locale, în limitele legii. Colectivitățile locale trebuie să aibă acces la piața națională de capital în scopul finanțării propriilor obiective de investiții.
Având în vedere deosebirile teritoriale și demografice ale fiecărei țări, în prezent se constată o mare diversitate de sisteme determinate de mai mulți factori: statutul colectivității locale, numărul nivelurilor de administrație locală, repartizarea competențelor, regimul finanțelor locale.
Finanțele publice locale își au originea în autonomizarea autorităților teritoriale în administrarea comunităților respective. Raportul dintre finanțele publice centrale și cele locale este diferit în fiecare țară. Gradul de centralizare financiară diferă în funcție de concentrarea administrației țării, de măsura în care organele locale sunt subordonate organelor centrale.
Obiectivele și acțiunile majore de interes național (apărarea, ordinea publică, relațiile externe, protecția mediului etc.) sunt finanțate din fondurile centrale.
Descentralizarea financiară începe să funcționeze dincolo de limita de la care aria utilizării bunurilor și serviciilor publice de interes național începe să se restrângă iar costul comparativ al luării deciziilor la nivel central devine prea ridicat. De la o unitate administrativ teritorială la alta există deosebiri în ceea ce privește cererea de utilități publice și posibilitățile de oferire a lor. Comunitățile locale au relații variate între ele, sunt deschise – aceasta implică autofinanțarea locală.
Funcționarea finanțelor locale pe baza descentralizării financiare beneficiază de tehnici comune finanțelor publice centrale. Finanțele locale au câștigat largi competențe în materie de control juridic și bugetar, autoritățile locale dispun de un sistem contabil propriu.
Guvernul, ca administrator, trebuie să poarte un dialog permanent cu acele segmente ale societății civile care îi reprezintă interese ale grupurilor sociale, urmărind evoluția și soluționarea problemelor acestora.
Trebuie acționat în sensul debirocratizării care va genera elaborarea și aplicarea unor criterii de performanță la nivelul administrației publice și delegarea autorității, cu scopul sporirii operativității și eficienței mecanismelor administrate. Reforma administrației publice are în vedere obiective majore cum sunt: consolidarea descentralizării și autonomia locală administrativă susținută financiar.
Procesul democratizării societății românești este condiționat de reforma administrației publice locale. Descentralizarea este o dimensiune primordială a reformei administrației publice, urmărind conștientizarea și implicarea crescândă a colectivităților locale în gestionarea problematicii regionale locale.
Din moment ce bugetul este instrumentul prin care se comunică și se planifică acțiunile administrației locale, conducătorii acesteia trebuie să facă un efort deliberat pentru a afla ce cred cetățenii despre programele și politicile curente, precum și de serviciile prestate în acest context. În mod frecvent, atunci când își stabilesc politica bugetară și prioritățile, conducătorii administrației locale se bazează doar pe opiniile celor din subordine și al managerilor regiilor autonome. Astfel, adevăratele necesități și preferințe ale cetățenilor pot fi distorsionate semnificativ.
Procesul de întocmire a bugetului local necesită în prealabil o bună înțelegere a comunității și a nevoilor sale specifice. Acest lucru poate fi realizat prin discuția directă cu locuitorii și prin strângerea datelor în informații de la nivelul întregii comunități. Primăriile trebuie să implice cetățenii din comunitate chiar în procesul întocmirii bugetului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Mladen Luise, Note de curs, https://ush.blackboard.com,
Mladen Luise, Manolescu Gheorghe, Buget si trezorerie, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012;
Moșteanu Tatiana si colectiv, Buget si trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2008;
Gheorghe Mate, Finanțe Publice,Editura Universitaria Craiova 1998
Belean Pavel, Anghelache Gabriela, Risti Lucia, Gînguță Alina, Bugetul public si Trezoreria publică în România, Editura Economică, București, 2007;
Văcărel Iulian (coordonator), Finanțe publice, ediția a VI-a, Editura Didactică si Pedagogică, București, 2007;
Legea finanțelor publice nr. 500/11.07.2002 (cu modificările ulterioare);
Legile anuale ale bugetului de stat;
Legea finanțelor publice locale nr.273/20.06.2006 (cu modificările ulterioare).
XXX – Codul Fiscal al României, Titlul IX – Impozite și taxe locale
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impozitele Locale Surse de Venituri ale Administratiilor Locale (ID: 141217)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.