Impozitele Indirecte

INTRODUCERE

“ Nimic nu este mai durabil ca impozitul”

(Zicală populară)

Una dintre cele mai vechi activități umane o reprezintă comerțul, el prinzând contur o dată cu apariția ideii de proprietate, când omul a conștientizat că anumite bunuri sunt ale sale și că acestea se delimitează de cele care aparțin altor persoane. Odată cu evoluția societății a evoluat și sistemul fiscal, fiecare țară având un sistem propriu menit să asigure realizarea sarcinilor propuse. Azi, toate țările se bazează ca și sursă de formare a finanțelor pe impozite, el fiind instrumentul de dirijare al economiei. În același context și statul depinde de mecanismul impozitelor, el neavând un alt mod de a crea venitul în condițiile economiei de piață, cu alte cuvinte impozitul a devenit o necesitate.

Realitatea vieții economice și sociale de zi cu zi este tot mai mult influențată de fenomenul globalizării. Termenul „globalizare” era utilizat inițial de către experți în cadrul unor reuniuni științifice. Astăzi, îl întâlnim tot mai des în întreaga lume, acolo unde politicieni, economiști, militari, oameni de cultură, și nu numai, își exprimă opiniile privind lumea în care trăim dar mai ales față de perspectivele ei de evoluție. Din această perspectivă atât politicile fiscale, monetare cât și bugetare produc efecte atât naționale, dar și la nivel modial.

Am pornit în creionarea acestei teme tocmai de la considerentul că impozitul este o datorie de onoare, deși mulți cred în această idee. Am ales lucrarea de față tocmai pentru a sublinia importanța impozitelor ca un element de bază în relațiile economice în societate și care a evoluat în timp în funcție de evoluția societății. Această lucrare de licentă evidențiază pe de o parte o prezentarea întregului sistem fiscal românesc, a felurilor impozitelor exitente în sistemul fiscal românesc și o detaliere a impozitelor indirecte, aceasta fiind și axa principală a acestui studiu.

O altă motivație a acestei teme rezidă în faptul că România face parte din Uniunea Europeană din anul 2007 și de asemenea și din alte organisme internaționale și va trebui mereu ca legislația în domeniul fiscal să fie adaptată de către politicieni cu legislația europeană pentru a se putea obține rezultatele beneficiile dorite. Trebuie avut, însă grijă ca să nu se ajungă la un mediu economic care impovăreaza populația cu taxe si impozite deoarece pot aparea consecințe grave care se răsfrâng atât în mediul economic, dar și social, inclusiv educațional. Din păcate consecințele unui mediu economic împovărat de taxe și impozite și a unei populații sufocate de taxe cer de la sine o reformă în domeniul fiscal.

Totodată am ținut să subliniez prin această lucrare că fiscalitatea în țara noastră a fost un element de bază în conturarea României ca stat național, suveran, unitar și indivizibil. Dezvoltarea societății a dus și la o creștere a complexității activității economice a agenților economici cu implicații majore în domeniul fiscal. Aceasta a ajuns să-și pună amprenta asupra economiei prin căutarea continuă a a deciziei optime, dar totodată și asupra performanței unei societăți cu un rol hotărâtor în stabilirea strategiei pe perioada următoare. Deciziile în domeniul fiscal rămân un punct forte și sensibil al oricărei guvernări deoarece impozitele afectează atât societațiile comerciale, cât și populația. Găsirea acelor pârghii economico-financiare, adoptarea măsurilor financiare adecvate pot constitui pe termen lung un echilibru în vederea relansării economico-sociale de care are nevoie o țară aflată in curs de dezvoltare așa cum este și cazul României.

Viața socială coordonează lumea afacerilor, aceasta din urmă regăsindu-se într-un raport de subordonare, iar în acest context consider că sistemul fiscal, prin taxele și impozitele aplicate, caută permanent tehnica de gestionare și organizare a relațiilor economice. În acest context orice reformă fiscal are multiple implicații în sfera economică, politica și socială.

Am decis să studiez această temă pentru a prezenta realitățile sistemului fiscal românesc, legislația incoerentă, uneori ineficientă, reglementarea TVA, necesitatea îmbunătățirii colectării impozitelor și taxelor și diminuarea costurilor ridicate aferente conformării voluntare. Structura lucrării din două capitole în care tratez partea teoretică și apoi un studiu de caz încearcă să evidențieze importanța sistemului fiscal român după modificările legislative ale codului fiscal și de procedura fiscală.

Primul capitol tratează sistemul fiscal roman prin prisma componentelor sale și a funcțiilor prin care se evidențiază. Sistemul fiscal român are un aparat propriu care reprezintă mijlocul prin care statul pune în aplicare legile fiscale. Mecanismul fiscal vizează metodele, tehnicile și instrumentele fiscale care asigura perceperea impozitelor, taxele și contribuțiilor la bugetul statului. Totodată am evidențiat și cele două noțiuni impozite și taxe reglementate diferit, dar având aceeași destinație bugetul de stat. Nu în ultimul rând am descris cele mai importante trăsăturile ale sistemului fiscal român, precum și funcțiile acestuia care au evoluat în timp.

Capitolul al doilea detaliază impozitele printr-o paralelă a acestora cu taxele, evidențiind totodată și importantă și funcțiile impozitelor, precum și o clasificare a acestora în funcție de o varietate de aspecte. De asemenea am tratat modalitățile de plată a impozitelor cu toate noutățile existente în privința plații electronice, dar și cu implicațiile folosirii dateleor cu caracter personal. Tratatea impozitelor indirecte, evidențiind o paralelă cu impozitele directe, modul de colectare, prezentarea detaliată a impozitelor indirecte și a importanței acestora. Am încercat să prezint și faptul că aceste impozite sunt din cele mai “sensibile” și cele care le plătim zilnic în coșul de cumpărături. Creșterea impozitelor indirecte din păcate ne afectează în mod direct și de aceea avem nevoie de o reforma fiscala care să ne protejeze pe toți atât persoane fizice cât și juridice.

Studiul de caz se bazează pe punerea în aplicare a noțiunilor teoretice prin evidențierea impozitui indirect resimțit atât în România cât și în Uniunea Europeană, surprinzând situarea României în Europa, și evoluția acesteia prin compararea TVA-ului, accizelor, taxelor vamale si a taxelor de timbru.

În concluzie indiferet de țară, de regimul de guvernare, de varietatea factorilor care presează sistemul fiscal, impozitele vor forma mereu un sistem complex, cu rol financiar în asigurarea resurselor privind cheltuielile publice. În arhitectura politicii economice impozitul va rămâne temelia creării bogăției unui stat, prin căutarea permanentă a soluției de îmbunătățire a sistemului de colectare a acestor pârghii financiare. Dar din păcate impozitul indirect rămâne dubla impozitare a părții de venit destinată cheltuirii, ceea ce nu mi se pare justificabil și nici moral. Nu trebuie să uităm că “ciclul economic rămâne un fapt încăpățânat al vieții economice cotidiene” care este puternic dependent de ce se întâmpla la fiecare în “casă”. La fiecare agent economic, la fiecare persoană în “casă” unde un “musafir la masă”, întotdeauna prezent și de cele mai multe ori neinvitat, este statul cu impozitele sale .

SISTEMUL FISCAL ÎN ROMÂNIA

Descrierea sistemului fiscal din Romania

Componentele si caractersiticile sistemului fiscal

Un element relațional de bază în cadrul relațiilor economice de piața este sistemul fiscal care funcționează ca un regulator al sistemului economic și de care depinde inclusiv de reușita reformelor economice (cred ca ar trebui sa renunti la “de”….propozitia e gresita gramatical). Componența sistemului fiscal, așa cum preciza profesoara Corduneanu Carmen in lucrarea Sistemul fiscal în știința finanțelor, cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese cu privire la o mulțime de elemente (materia impozabilă, cote, subiecți fiscali) între care se manifesta relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului (sursa bibliografica nu este scrisa corect, lipseste anul, plus ca nu iti apare la sfarsit in bibliografie).

Fiecare stat are propriul său sistem fiscal care a evoluat și s-a perfecționat odată cu evoluția societății, în general, și a statului, în special. Așa cum arată și profesorul Nicolae Hoanata, în lucrarea “Economie și finanțe publice”, “fiscalitatea unui stat acționează asupra altora și viceversa, iar măsurile luate de un stat sau altul de a modifica sau de a păstra dreptul fiscal existent nu sunt neutre în ceea ce privește economiile altor state.” (sursa bibliografica nu este scrisa corect, lipseste anul, plus ca nu iti apare la sfarsit in bibliografie).

Sistemul fiscal este un sistem complex, incluzând în structura sa următoarele trei componente: totalitatea impozitelor, taxelor și a altor venituri fiscale pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe în baza unor reglementări legislative cu caracter fiscal; mecanismul fiscal, care cuprinde metodele, tehnicile și instrumentele fiscale prin utilizarea cărora se asigură dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat; aparatul fiscal, fără de care sistemul fiscal ar rămâne inert, el constituind motorul de punere în mișcare a mecanismului fiscal. Fiecare compenentă a sistemului fiscal are importanța sa, iar toate trei formează un tot unitar. Sistemul fiscal reprezintă produsul final al contractului social stat-cetățeni, instaurat în virtutea dreptului de a institui impozite, taxe parafiscale și contribuții sociale obligatorii care sunt recunoscute și acceptate de cetățeni, căci tocmai la baza statului este contractul social.

Organele de stat cu rol în aplicarea legislației fiscale formează aparatul fiscal. Astfel aparatul de stat devine mijlocul prin care statul își pune în aplicare legislația fiscală. Importanța aparatului fiscal rezidă în rolul de sinteză în elaborarea strategiei și a programului în domeniul finanțelor publice, asigurând oportunitățile conform cerințelor economiei de piață stimulând inițiativa agenților economici. Aparatul fiscal are ca rol îndeplinirea anumitor cerințe care vizează: evidența și gestionarea dosarelor fiscale; întocmirea și depunerea declarațiilor fiscale; executarea creanțelor bugetare; exercitarea controlului fiscal; soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale; asistența contribuabililor. Realizarea obiectivelor se face pe două direcții pe plan local și pe plan central de către Ministerul Economiei și Finanțelor care este un organ de specialitate al statului, în subordinea Guvernului investit cu aplicarea strategiei în domeniul finanțelor publice.

Din componența aparatului fiscal fac parte instituții de stat specializate atât în fiscalitate cât și în parafiscalitate cum ar fi Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, sau alte specializate numai în parafiscalitate cum ar fi Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale; Agenția Națională pentu Ocuparea Forței de Muncă; Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale; Casa Națională de Asigurări de Sănătate. .(nu trebuie punct dupa sanatate)

Ca instituție de specialitate a administrației publice central (ar fi mai potrivit centrale decat central), înființate pentru a îndeplini atribuții în aplicarea politicii de administrare fiscal, ANAF își desfășoară activitatea în domeniul administrării veniturilor bugetare. Începând cu 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, această instituție asigură schimburile de informații intracomunitare în ceea ce privește taxa pe valoare adăugată și accizele, precum și adaptarea procesului de gestiune, colectare și control, astfel încât să răspundă cerințelor administrațiilor fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Înființată în 2015 Agenția Națională pentru Achiziții Publice are ca rol fundamental formularea la nivel de concepție, promovarea și implementarea politicii în domeniul achizițiilor publice, stabilirea și implementarea sistemului de verificare și control al aplicării unitare a dispozițiilor legale și procedurale în domeniul achizițiilor publice, precum și monitorizarea funcționării eficiente a sistemului de achiziții publice .

Autoritatea Națională a Vămilor pune în aplicare politicile vamale și în domeniul accizelor, iar Garda Financiară exercită controlul operativ și inopinat privind prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte care au ca efect evaziunea și fraudă fiscală, cu excepția stabilirii diferențelor de impozite, taxe și contribuții, precum și a dobânzilor și penalităților aferente acestora, a urmăririi, încasării veniturilor bugetare și soluționării contestațiilor. De asemenea există și instituția Trezoreria statului care are ca și obiectiv principal colectarea veniturilor bugetare pe baza evidentelor fiecărui plătitor, dar și aplicarea unui control financiar care vizează încasările la termen ale impozitelor și taxelor, aplicând majorări pentru nerespectarea termenelor legal stabilite. Astfel aparatul fiscal devine mijlocul prin care statul reușește să pună în aplicare legile în domeniul fiscal, căci prin impunere poate să urmărească încasarea veniturilor bugetare și să prevină și să combată evaziunea fiscală. Pentru eficientizarea aparatului fiscal este necesar creșterea gradului de încredere al contribuabilului în sistemul fiscal românesc, acesta din urmă trebuind la rândul său să adopte politici necesare domeniului fiscal (ai putea sa renunti la acest fragment, cel mai important este anaf si l-ai precizat deja … plus ca aici nu ai sursa bibliografica).

Structura organizatoriă a mecanismului fiscal

O activitate economică eficientă se bazează pe o politică fiscală eficace. În acest context totalitatea procedeelor tehnice și metodelor prin care se realizează acțiunea de urmărire și percepere a impozitelor și taxelor poartă denumirea de mecanismul fiscal. În cadrul mecanismului fiscal un rol important îl are impunerea fiscală, adică un complex de măsuri, tehnici și operațiuni, stabilite în baza legii, prin care se stabilesc tipurile de impozite, obiectul impozabil, mărimea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice prin a căror aplicare statul trebuie să-și procure veniturile sale fiscale. Sistemul legal de impunerea fiscală trebuie să corespundă condițiilor concrete din perioada respectivă, din fiecare țară; el trebuie să asigure așezarea echitabilă a sarcinilor fiscale și obținerea unui randament fiscal ridicat (atentie nu este un site de specialitate, ci unul in care auditorii isi promoveaza o afacere…si atunci cand precizezi un site trebuie sa fie un autor care a scris articolul, exceptie fac siteurile guvernamentale).

În cazul impunerii se întâlnesc anumite forme și anume: autoimpunerea, impunerea directă, impunerea indirectă și forfetară, la acestea adăugându-se impunerea individuală și globală, provizorie și definitivă. Foarte important în cadrul impunerii rămâne modul de percepere a contribuabilului asupra taxelor și impozitelor care este proporțional cu gradul de colectare a taxelor și impozitelor. Impunerea se bazează pe numite principii bine stabilite în decursul anilor și care se referă la: echitate fiscal, certitudine, comoditate, dar și un randament fiscal ridicat. Astfel, aceste principii pun în lumină două laturi una economică și altă tehnică. (aici nu ar trebui sa ai sursa bibliografica?)

Situația autoimpunerii se aplică persoanelor juridice în cazul în care acestea sunt cele care prezintă obiectul impozabil, evaluează baza de impunere și determină obligația de plată la buget (erau prea multe cuvinte “in”). În acest caz apare propria răspundere a celui ce declară obiectul impozabil. Există și situația când obiectul impozabil se stabilește în funcție de realizările dintr-un an și astfel avem impunere provizorie și respectiv definitivă. Noul Cod de procedură fiscală prevede, printre altele, apariția unei noi metode de control, modificarea perioadei supuse inspecției fiscale, în timp ce inspectorii fiscali pot emite începând din acest an un nou tip de decizie: decizia de impunere provizorie. În funcție de modul de desfășurare a activității ce aduce un venit impozabil impunerea poate fi individuală, când persoanele fizice realizează venituri independente, și colectivă, când venitul impozabil vizează un întreg colectiv .

După modul de evaluare a obiectului impozabil exista trei feluri de impunere și anume: directă, indirectă și forfetară.

Impunerea directă există în momentul în care organele fiscale obțin direct informațiile necesare evaluării obiectului impozabil, prin declarația de impunere întocmită și depusă de contribuabil. Declarația fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele prevăzute de reglementările legale în vigoare. Conform acestei declarații se va stabili și nivelul impozitului datorat statului. Nedepunerea declarației fiscale dă dreptul organului fiscal competent în administrarea contribuabilului să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor și contribuțiilor se efectuează de compartimentul cu atribuții în gestiunea declarațiilor fiscale din cadrul organului fiscal competent, denumit în continuare compartiment de specialitate.

În mod contrar informațiile furnizate organelor fiscale prin terțe persoane, adică în mod indirect, asupra activității ce aduce venit reprezintă impunerea indirectă. Impunerea forfetară este definită de situația în care obiectului impozabil i se atribuție o anumită valoare în funcție de care se va calcula și impozitul datorat. După modul cumulării compenențelor bazei de calcul impunerea poate fi partială, când există o singură sursă de venit impozabil, și globală când există mai multe surse de venit impozabile care se și însumează.

Pentru îndeplinirea scopului impunerii, adică identificarea obiectului impozabil pe fiecare contribuabil, evaluarea corectă și stabilirea cuantumului impozitului datorat, există anumite instrumente unde sunt toate informațiile colectate. Cele mai importante taxe, impozite și alte contribuții se regăsesc în: declarațiile fiscale și deciziile de impunere emise de organul fiscal. Prevederile relative la declarația fiscală sunt cuprinse în Titlul V al Codului de procedură fiscală, iar declarația fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele stabilite de acesta. În cazul în care Codul fiscal nu prevede, Ministerul Economiei și Finanțelor va stabili termenul de depunere a declarației fiscal .

Potrivit precizărilor din Normele de aplicare, declarațiile fiscale sunt documente prin care se declară:

a) impozitele, taxele și contribuțiile datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligația calculării impozitelor și taxelor revine plătitorului;

b) bunurile și veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii, stabilirea impozitului și a taxei se face de organul fiscal;

c)impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligația de a calcula, de a reține și de a vărsa impozite și taxe. (ai putea sa renunti la aceste norme de aplicare)

Declarația fiscală se întocmește prin completarea unui formular pus la dispoziție gratuit de organul fiscal. În declarația fiscală contribuabilul trebuie să calculeze cuantumul obligației fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege. Declarația fiscală Aceasta trebuie însoțită de documentația cerută de prevederile legale. Declarația fiscală se semnează si semnata de către contribuabil sau de către împuternicit.

Data depunerii declarației fiscale este data înregistrării acesteia la organul fiscal sau data depunerii la poștă, după caz. În situația în care declarația fiscală se depune prin mijloace electronice de transmitere la distanță, data depunerii declarației este data înregistrării acesteia pe pagina de internet a organului fiscal, astfel cum rezultă din mesajul electronic de confirmare transmis ca urmare a primirii declarației. Potrivit modificărilor aduse prin O.G. nr.29/2011, data depunerii declarațiilor prin mijloace electronice de transmitere la distanță pe portalul e-România este data înregistrării acestora pe portal, astfel cum rezultă din mesajul electronic transmis de sistemul de tranzacționare a informațiilor, cu condiția validării conținutului declarațiilor. Aceste prevederi se aplică corespunzător și declarațiilor privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate, depuse la organul fiscal competent sau la oficiile acreditate de Ministerul Finanțelor Publice, în format hârtie, semnat și ștampilat, conform legii. Nedepunerea declarației fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat (poti sa renunti la partea aceasta ) .

Conform modificărilor, intrate în vigoare în ianuarie 2016, decizia de nemodificare a bazei de impozitare cuprinde o mențiune referitoare la audierea contribuabilului și informarea acestuia cu privire la aspectele constatate de inspecția fiscală și consecințele fiscale. Aceste mențiuni se regăsesc la capitolul Discuția finală din raportul de inspecție fiscală. Printre noutăți se află și creșterea perioadei de timp în care un contribuabil poate contesta deciziile primite, adică în termen de 45 de zile de la comunicare, în loc de 30 de zile de la comunicare, ca până acum. (poti sa renunti la partea aceasta )

Prin intermediul Ordinului ANAF nr. 3706/2015, Fiscul a creat formularul “Decizie privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale”, care poate fi emis în cazul în care, în urma unei inspecții fiscale, se constată diferențe ale bazelor de impozitare, dar fără stabilirea de diferențe de obligații fiscale principale. Alături (spatiu dupa punct) de aceste decizii sunt și cele de rambursare TVA, deciziile de restituire de impozite, taxe, contribuții și alte venituri. În cazul unui control fiscal, fie el inopinat sau tematic, se vor emite procese verbale, respective process verbal de costatare sau sancționare contravențională atunci când sunt întrunite elementele unei infracțiuni. Prin intermediul Ordinului ANAF nr. 3838/2015, care a intrat în vigoare la începutul acestui an, Fiscul a aprobat noi modele pentru formularele folosite în activitatea de control a Direcției generale antifraudă fiscală, și anume: proces-verbal; proces-verbal de ridicare/restituire de înscrisuri; proces-verbal de sigilare/desigilare; invitație; nota explicativă.

Tot Ordinului ANAF nr. 3838/2015 prevede și “Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală” reprezintă actul administrativ emis de organele de organele de inspecție fiscală, în aplicarea prevederilor legale, privind obligativitatea contribuabililor de a îndeplini măsurile stabilite și se aplică pentru consemnarea măsurilor dispuse de organele de inspecție fiscală în cadrul acțiunile de inspecție fiscală/control începute după data de 1 ianuarie. Formularul poate fi întocmit atât în timpul, cât și după finalizarea unei inspecții fiscale generale sau parțiale, a unui control inopinat sau a unei constatări la fața locului, în cazul în care organele de inspecție fiscală stabilesc măsuri în sarcina contribuabilului/plătitorului . (poti sa renunti la partea aceasta )

În concluzie sunt foarte importante într-un sistem fiscal metodele, tehnicile și procedeele de impunere,care diferă în funcție de felul contribuabilului, de natura taxei, de baza de calcul, de instrumentele folosite, dar și de necesitatea atragerii resurselor la bugetele locale și central.Astfel (spatiu dupa punct) se poate afirma că un sistem fiscal poate fi apreciat numai prin prisma tuturor consecințelor sale pe plan economic-social și nu doar în funcție de tipul și numărul impozitelor.

Descrierea taxelor și impozitelor

Termenul de impozit este de origine latină provenind de la impozitum, noțiune care definește o obligație publică. Impozitul apare odată cu statul fiind strâns legată legat de acesta. Termenul de impozit definește o plată imperativă adresată atât persoanelor fizice cât și celor juridice, dar fără o contraprestație din partea statului, de aceea are și un caracter nerambursabil și definitiv. Istoria impozitului reflectă transferul de valoare de la o persoană cu putere mai mică la cineva cu o putere mai mare. Subiectul referitor la “impozit” devine sensibil încă din antichitate, atunci când se instituiau diverse taxe: tribut de la învinși, domene, regalia, taxe pentru importul-exportul de mărfuri. Odată cu introducerea termenului de impozit ne găsim deja în fața unui alt nivel de dezvoltare a economiei, a statului în general. Impozitul apare din perspective unei necesități a întreținerii material a celor ce dețineau autoritatea.

Așa cum arata Franklin D Roosevelt “ impozitele, până la urmă, sunt cotațiile pe care le plătim pentru privilegiul de a fi membrii unei societății organizate” (unde a zis asta? La ceva conferinta? Si mai ales in ce an?). Opinia asupra impozitelor a fost diferită de-a lungul timpului și prindea contur diferit în funcție de fiecare țară. Odată cu dezvoltarea societății și termenul de impozit a căpătat o concepție nouă. Definirea impozitului ilustrează și atitudinea societății față de impunerea fiscală. Deși pare o noțiune cunoscută, este mai degrabă una neînțeleasă, dar culmea necesară, este acel rău necesar din viața noastră (mi se pare o formulare care o intalnesti la o vorba cu prietenii in oras….ai putea renunta la raul necesar din viata noastra….la toata propozitia ). Văzut încă de Toma d’Aquino (anul si cartea),ca un jaf legalizat, completat mai târziu de Adam Smith (anul si cartea),, care interpreta impozitul drept o povară aplicată de către stat pe cale legislativă, deci un dăunatător al societății, este totuși o necesitate a statului pentru a exista și pentru a se dezvolta, așa cum arată și caracterul său oarecum dual, J. Sismondi (anul si cartea), arată că impozitul este considerat drept victimă și, în același timp, drept un bine, dacă serviciile acordate de către stat pe seama acestei victime ne aduc folos.

În România impozitul apare încă din comună primitivă, urmând o evoluție de durată, trecând prin proprietatea privată, apariția claselor sociale, a forțelor de producție, a statului, a aparatului de stat. Azi impozitul este bine reglementat de lege și are atât un rol financiar cât și unul social, urmărindu-se asigurarea bunăstării, securității și justiției. El poate fi definit ca vărsământ obligatoriu efectuat fără contraprestație, în favoarea administrație publice, de către persoanele fizice și juridice, pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă .

Conform dicționarului de termini fiscali taxa reprezintă suma plătită, în temeiul unui act normativ, de o persoană fizică său persoana juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un comerciant, o instituție publică sau un serviciu public. Conform Codului de Procedura Fiscală în art. 1 pct.36 se arată că taxa este prelevarea obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, cu ocazia prestării unor servicii de către instituții sau autorități publice, fără existența unui echivalent între cuantumul taxei și valoarea serviciului. Din definiții rezultă clar că taxa este o plată făcută anticipat de un contribuabil persoană fizică sau juridică pentru serviciile prestate în favoarea acestora de un agent economic, o instituție sau un serviciu de utilitate publică.

Taxele se clasifică după natura lor în: judecătorești, de notariat, consulare și administrative; după obiectul operațiunii ce se efectuează: de timbre și de înregistrare. Totodată există și taxele speciale, care sunt taxe locale hotărâte de Consiile Locale în funcție de necesitățile fiecărei comunități, și taxe parafiscale, care se realizează în folosul unor persoanele fizice și juridice pentru scopuri speciale și nu figurează în bugetele publice. Trebuie făcută o distincție importantă intre contribuție și taxă deși uneori sunt confundate prin prisma faptului că ambele apar pe fundalul unei prestații, dar spre deosebire de taxe caracterul contribuției este unul facultative, iar între costul prestației și cuantumul contribuției nu există echivalență, în condițiile existenței obligativității plății, se aseamănă cu impozitele. O altă distincție importanta vizează taxa și prețul mărfurilor sau tarifele serviciilor, în acest caz pe de o parte taxa are o valoare simbolică, iar prețurile și tarifele înglobează totalitatea cheltuielilor de aprovizionare, producție, desfacere.

a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane în mod direct și imediat.

Într-o economie de piață concurențială impozitele și taxele se caracterizează prin varietate și mobilitate. Politica fiscală a unui stat depinde de dimensiunea și numărul impozitelor și taxelor publice, prin prisma faptului că mediul de afaceri va da feedback-ul în cazul fiscalității. Profesorul Ovidiu Nicolescu (anul si cartea),, apreciază în lucrările sale că, prin cele 225 de impozite și taxe, tindem să devenim o “țară a impozitelor”, iar mediul de afaceri este mai puțin atractiv comparativ cu alte țări din Centrul și Sud Estul Europei.

1.2 Trăsăturile și funcțiile sistemului fiscal

Odată cu evoluția societății s-a creat și un produs al acțiunii și gândirii umane cu acțiune în sfera financiară și apoi și în cea economică și socială și anume sistemul fiscal. Sistemul fiscal reprezintă expresia voinței politice a societății dintr-un teritoriu bine definit, independent și suveran, statul suveran politic și fiscal exercitand o putere fiscală în cadrul teritoriului său geografic .

Conceptul de sistem fiscal are două accepțiuni:

a) ansamblul măsurilor stabilite, cadrul legal adoptat, în vederea realizării veniturilor bugetelor publice;

b) ansamblul instituțional-administrativ destinat realizării veniturilor bugetelor publice.

Sistemul fiscal este ansamblu impozitelor și taxelor instituite și percepute de la contribuabili într-un areal determinat, în limitele unui cadru legislative aprobat de forurile competente. Sistemul fiscal poate fi definit și prin prisma relațiilor dintre elementele care formează acest sistem, astfel poate fi un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente între care se manifestă relații care apar ca urmare a legiferării și perceptarii impozitelor, în scopul realizării obiectivelor sistemului. În general sistemul fiscal este unul complex alcătuit din materia impozabilă, subiecții sistemului fiscal și elementele modificabile, adică cotele de impunere. O abordare simplă a profesorului I. Condor in lucrarea “Drept financiar (1998)” arată că sistemul fiscal este constituit din impozitele și taxele provenite de la persoanele juridice și persoanele fizice care alimentează bugetele publice.

Inclusiv Dicționarul explicativ al limbii române arată că în practică este des întâlnit termenul de fiscalitate adică “Sistem de percepere a impozitelor și taxelor prin fisc. Totalitatea obligațiilor fiscale ale cuiva.” Notiunea de fisc, utilizată în literatura de specialitate, este definită ca “administrație însărcinată cu calculul și perceperea impozitelor” sau ca “instituție de stat care stabilește și încasează contribuțiile către stat, urmărește pe cei care nu și-au plătit în termen aceste contribuții etc.”

Sistemul fiscal interacționează cu celelalte sisteme ale statului tocmai pentru îndeplinirea obiectivelor politicii economice și sociale ale statului. Mai mult sistemul fiscal acționează direct sau indirect asupra mediului economico-social, care la rândul său poate acționa asupra sistemului fical. Un sistem fiscal trebuie să îndeplinească o serie de cerințe pentru a fi funcțional: să creeze resurse bugetare stabile, să reducă costurile de administrare a aparatului de stat, să fie transparent, simplu, flexibil și chiar adaptabil în cotext internațional. Astfel rezultă și o serie de funcții ale sistemului fiscal : finanțarea cheltuielilor publice, redistribuirea veniturilor conform principiului echității, stabilizarea activităților economice (sursa bibliografica?). Aceste funcții pot fi privite și ca de mobilizare?????, economică, socială și de control si se clasifica in:

Funcția de mobilizare evidențiază punerea la dispoziția statului a resurselor bugetare, iar nivelul prelevărilor obligatorii este determinat de mărimea cheltuielilor publice, determinând astfel și cele două sisteme fiscale: liberal și intervenționist.

Funcția economică vizează corectarea dezechilibrelor în scopuri de eficienta economică. Impozitul este un instrument de politică economică și poate juca un rol în sensul stimulării, descurajării sau stabilizării unor comportamente ale operatorilor economici.

Prin funcția socială se încearcă să se asigure protecția sociala pentru anumite categorii de contribuabili care realizeaza venituri reduse sau prezintă situații personale deosebite , cât și stimularea agenților economici care utilizează forța de muncă cu randament redus (dizabilități) .

Prin funcția de control se are în vedere verificarea respectării legislației în vigoare. Într-o economie de piață statul nu poate interveni asupra activității economice prin măsuri administrative, ci prin instrumente și pârghii economice, financiare și fiscale. Controlul trebuie să fie ferm, sistematic, operativ, inopinat, principal, exigent și intransigent .

Principiile care guvernează sistemul fiscal român sunt: principiul avantajului, principiul capacității de a plăti, principiul de neutralitate, eficienta impunerii și certitudinea impunerii. Ansamblul măsurilor întreprinse de către organele fiscale pentru stabilirea obiectului impozabil, dimensionarea mărimii impozitului și perceperea la bugetul public a impozitelor reprezintă asieta impozitelor.

Trăsăturile sistemului fiscal sunt : universalitatea, echitatea și unitatea, adică ceea ce inseamna ca impozitul trebuie să-i vizeze pe toți, să respecte anumite criterii de impunere, fără niciun fel de discriminare. În efortul de modernizare a sistemului fiscal, a reconstrucției acestuia după evenimentele din 1989, trebuie remarcate demersurile făcute pentru evitarea impunerilor în cascadă. Impozitul pe circulația mărfurilor a fost înlocuit cu taxa pe valoare adăugată. Totodată reglementările fiscale au urmărit evitarea impunerii multiple a profitului. Așa cum precizează un specialit (care specialist?) în taxe în România fiscalitatea este un instrument cu ajutorul căruia pot stimula sau decuraja anumite sectoare de activitate și nu numai o sursă de scos niște bani de către stat. Este necesară o schimbare fundamentală în ceea ce privește abordarea fiscalității în România care să aibă la bază o îmbunătățire a mediului economic și pe cale de consecință calitatea vieții. Soluțiile sunt strâns legate de o schimbare esențială a voinței politice, o privire mult mai atentă asupra capitalul investițional, cu accent pe cel românesc, schimbare care nu se poate face decât în timp, nu într-o noapte sursa bibliografica nu este corecta.

În acest moment în țara noastră este nevoie de o reformă majoră a sistemului fiscal pentru a avea un sistem fiscal modern, echitabil și eficient, care să evidențieze surse de finanțare a activităților economice și sociale. Fiscalitatea din România este plină de contradicții. Legislația fiscală a ajuns să reprezinte un domeniu atât de vast și necunoscut multora, încât  în fiecare zi contribuabilul se vede învins de un sistem birocratic și corupt. Avem zeci de declarații, lunare, trimestriale sau anuale de depus, amenzi, controale abuzive din partea Fiscului, dobânzi și penalități de întârziere mari, modificări aduse legislației peste noapte. Sistemul fiscal din România are nevoie urgentă de o reformă serioasă, altfel nu vom putea avea pretenția să ne considerăm un stat european . O reformă în domeniul fiscal trebuie să vizeze simplificarea legislației, reducerea numărului de taxe și utilizarea sistemului informatic și îmbunătățirea acestuia pentru a-și putea dovedi eficienta.

În ansamblul măsurilor de așezare și percepere a impozitelor, pentru asigurarea eficienței sistemului fiscal este importantă creerea și optimizarea unui mecanism fiscal constituit dintr-un set de instrumente, metode și tehnici folosite pentru realizarea funcțiilor sistemului fiscal, în condițiile respectării principiilor fiscale.

Mai mult România este membră a Uniunii Europene tocmai de aceea trebuie să se realizeze concordanță cu politica financiară, economică și socială europeană. Un rol deosebit în eficientizarea sistemului fiscal românesc l-a avut elaborarea și aprobarea în anul 2003 a codului fiscal. Pentru asigurare stabilității legislației fiscale este reglementat în legea de aprobare a codului fiscal că acesta se modifica și se completează numai prin lege, promovată, de regulă, cu șase luni înainte de intrarea în vigoare a acesteia și orice modificare sau completare a codului fiscal intră în vigoare cu începere din prima zi a anului următor celui care a fost adoptată prin lege .

Diferențele existente între sistemele fiscale ale diferitelor țări pot afecta fluxurile comerciale, de servicii, mișcările de capital, migrarea forței de muncă, decizia unei societăți comerciale de a-și stabili rezidența . Armonizarea fiscală a devenit multidimensională influențând întreaga sferă de cuprindere a sistemelor fiscale. Aceasta trebuie să se facă prin principiile egalizării și diversității, pentru realizarea obiectivelor economice, prin metode administrative, respective prin reglarea către piață. Totodată trebuie create condițiile necesare pentru o reformă fiscală, care să o favorizeze și să-i ofere timpul necesar pentru punerea ei în aplicare. Consider că înainte de o reformă fiscală în România trebuie să existe o reformă a statului, care trebuie să elimine birocrația existentă în palierele sale, iar statul să asigure manifestarea liberei concurențe și să sprijine mediul economic.

DESCRIEREA ȘI CLASIFICAREA IMPOZITELOR

2.1. Impozite și taxe: diferențe, rol și funcții

Articolul 56, alineatul 1 din Constituția României prevede ca “cetățenii au obligația să contribuie prin impozit și taxe la cheltuielile publice”, pornind de la acest articol este de la sine înțeles că cele două noțiuni sunt diferite și nu trebuie confundate. Spre deosebire de originea latină a cuvântului impozit, cuvântul “taxa” provine din limba greacă, “taxis” având sensul de fixare de impozit. Atât impozitele cât și taxele se stabilesc conform principiului “nullum impositum sine lege”, adică în conformitate cu dispozițiile legale. Astfel art. 139 alin.1 din Constituție prevede că “impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”, iar potrivit art.139 alin.2 “impozitele și taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau județene, în limitele și condițiile legii”.

O caracteristică comună o reprinzinta modul de plată atât a impozitului cât și a taxelor și anume banii, spre deosebire de începuturile societății atunci când acestea se percepeau în produse. În comparație cu impozitul, care are un caracter general și obligatoriu, ce rezultă din legalitatea acestuia, un caracter definit și nerambursabil, taxa dă dreptul plătitorului la beneficiul unui contraserviciu direct și imediat, chiar dacă nu există echivalență între suma achitată și serviciu primit. Și totuși un impozit rămâne justificat atunci când este folosit numai în interesul cetățenilor. Atât plătitor de impozit cât și cel de taxă știe că sunt sume precis determinate, pe de o parte pentru impozit conform legii, pentru taxa conform solicitării făcute de o persoană fizică sau juridică către o intituție sau organ public. În comparație cu impozitul unde există un anumit termen de efectuare a plății, în cazul taxelor plata trebuie făcută imediat și direct către instituții de stat specializate bibliografie?.

Deosebiri între impozit și taxă există și în modul de stabilire al cuantumului acestora. Pe de o parte impozitul este în funcție de venitul impozabil, de valoarea bunului deținut , al amplasării acestuia, în timp ce valoarea taxei este influențată de natura serviciului prestart. Chiar dacă sunt mai puține, există și taxe care se percep fără un echivalent direct și imediat, exact așa cum sunt și impozitele. Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor directe și anume: caracter obligatoriu; titlu nerambursabil; urmărire în caz de neplată. Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plățile pe care le fac diferite persoane fizice sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituții de drept public.

Ca si o caracteristică comună o reprezintă elementele tehnice ale impozitelor care vizează subiectul impozitului, suportul impozitului, obiectul impozitului, sursa impozitului, unitatea impozabilă, cota impozitului, asieta, termenul de plată, sancțiunile fiscale. Dar există și niște deosebiri esențiale si anume in cazul subiectul plătitor care în cazul impozitului bine determinat fiind fie persoana fizică, fie cea juridică obligată prin lege la plata, iar în cazul taxei subiectul se cunoaște doar atunci cand se cere prestarea unui serviciu sau lucrări din partea statului sau a unei instituții publice sau indeplinirea unui act.

O deosebire esențială (trebuie sa o muti mai sus…dupa paragraful cu deosebiri) este dată și de faptul că impozitul este o prelevare obligatorie, deci nu se poate acoperi delimita exact pentru ce cheltuiala publică este afectată si nici în ce valoare respectându-se astfel principiul universalității finanțelor publice care arată că “veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu exceția donațiilor și sponsorizărilor, care au stabilite destinții distincte”, pe când taxa acoperă o anumită parte din cheltuielile instituțiilor publice care au eliberat un anumit act pentru contribuabil (cine a zis fraza dintre “”?). Atlfel spus dacă impozitul este o contribuție pentru acoperirea cheltuielilor generale ale societății, în cazul taxelor acestea acoperă doar cheltuielile cu serviciile solicitate.

Dacă impozitul are un adevărat lanț în stabilirea valorii, urmând anumite etape ce presupun stabilirea mărimii obiectului impozitului, determinarea cuantumului impozitului și perceperea sau încasarea impozitului, taxa se datoreaza și se plătește în momentul în care se solicită un act sau un serviciu ce se va efectua de o instituție publică, altfel spus are un caracter anticipativ. Cât privește plata, obligativitatea la plata impozitului, în cazul impozitului răspunderea revine în totalitate contribuabilului, iar în cazul taxei neîndeplinirea obligației de plată revinei persoanei care stabilește această taxă din partea instituției publice și care a intocmit și eliberat un act sau un serviciu, deci contribuabilul este exonerat de răspundere. În privința destinației în cazul impozitului acesta ia drumul bugetului de stat, pe când în cazul taxei aceasta se varsă la bugetul local. În cazul taxei cel care suportă taxa este chiar cel ce o plătește, în cele mai multe cazuri, pe când în cazul impozitului cel ce va suporta impozitul diferă de plătitor. Mai mult taxele nu se încaseaza indirect de la contribuabil ca și impozitul.

Instituirea impozitelor este un drept al statului, o creație a gândirii umane pentru că puterea publică să poată asigura anumite utilități publice. Obligațiile pe care le au atât persoanele fizice cât și cele juridice sunt variate și odată cu dezvoltarea economică a statului tot mai apăsătoare. Trecerea la o economie de piată s-a bazat pe impozite ca și pârghii de acționare în economie, deci introducerea impozitelor a pornit tocmai de la o necesitate în funționarea statului.

Așa cum arată și în Webster’s Encyclopedie Unabridget Dictionary of the English Language impozitul “este o sumă de bani cerută de guvern pentru întreținerea sa sau pentru anumite facilități sau servicii percepută asupra venitului, proprietății vânzării,etc”. Rolul impozitelor este unul financiar, social și economic, fiind elementul de intervenție în economie. Rolul financiar este cel de procurarea e resurselor financiare pentru acoperirea cheltuielilor publice. În funcție de gradul de dezvoltare al statului aceste impozite pot avea variații în totalul veniturilor statului. Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, în sensul că impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor bănești necesare acoperirii cheltuielilor publice .

În condițiile complexe ale mecanismelor pieței concurențiale și în legătură directă cu încercările statelor moderne de a utiliza impozitele ca mijloace de intervenție în economie, în practică financiară contemporană se remarcă o anumită accentuare a rolului impozitelor pe plan economic. Astfel felul și dimensiunea lor, prin înlesnirile și înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu activitatea economică. Asa cum afirmă si Gaston Jeze (unde afirma???in ce lucrare?? Si in ce an???) “impozitul este o prestație pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație, în vederea acoperirii cheltuielilor publice”. Pe plan social, rolul impozitelor este de redistribuire a unei părți din produsul intern brut între veniturile diferițelor persoanele fizice și juridice. Totodată dicționarul economic și social consemnează că “impozitul este o prelevare obligatorie realizată în profitul administrației publice, care nu dă dreptul unei contraprestații directe, ci la servicii furnizate in mod gratuit de colectivitate.”

La fe de importante sunt și obiectivele sociale pe care le urmărește să le realizeze politica fiscală prin diverse activități care vizează reduceri, scutiri, de impozite pentru unele categorii socio-profesionale, supraimpozitarea unor activități sau produse cu caracter distructiv asupra persoanei .

Rolul impozitelor se manifestă prin utilizarea lor ca instrument al redistribuirii unei părți importante a produsului intern brut. Această redistribuire apare în procesul imobilizării la buget a impozitelor directe și indirecte, și impune resdistribuirea resurselor bugetare, utilizarea lor în raport cu criteriile de ordin social. Acest process Procesul are o influență mai mult sau mai puțin intensă asupra comportamentului economic al diverselor categorii de contribuabili. Instrument de finanțare a cheltuielilor publice, impozitul a devenit si un instrument de politică economică și socială necesar în stabilizarea macroeconomică, mai ales prin intermediul funcțiilor sale: fiscală, de stimulare, de reglare, de redistribuire, de control.

Pornind de la ceea ce afirma Pierre Lalumire (in ce carte si an??) arată că: “impozitele pot fi folosite pentru încurajare (sub forma exonerării) sau descurajarea (pe calea suprataxării) o anumită activitate economică” funcția fiscal este cea care strânge veniturile la buget pentru ca apoi să le redistribuie. Astfel impozitele au si un rol de stimulare a activității economice cu rezultate ce trebuie sa se concretizeze într-un timp scurt. Funcția de stimulare este ca balanța pe de o parte favorizarea celor ce plătesc la timp și pedepsirea celor ce-și uită obligațiile, astfel impozitul devine o parghie a politicii sociale a statului. Funcția de reglare se manifesta in condițiile dezvoltării unei economii de piață concurențiale. Astfel prin această funcție in cadrul persoanele juridice se influențează prețurile mărfurilor sau serviciilor, dar și în cazul persoanelor fizice se resimte prin modul de învestire a banului. Funcția de reglare intră în relație directă cu funcția fiscală, deoarece aceasta din urmă pune în lumină atitudinea contribuabililor față de formarea bugetului de stat, iar prin funcția de reglare statul este cel care manifestă o anumită atitudine față de contribuabili. Impozitul devine element central în distribuirea și redistribuirea resurselor publice, iar funcția de redistribuire reflectă tocmai acest fapt.

În concluzie taxa se diferențiază de impozit prin anumite trăsături caracteristice: reprezintă o plată neechivalentă a cheltuielii pentru serviciul prestat, reprezintă o contribuție stabilită în sarcina contribuabilului pentru a acoperi doar o parte din serviciul prestat, este anticipativă, este unică pentru același tip de act sau serviciu, sancțiunea neplății este nulitatea actului, răspunderea pentru neplata taxei revine prestatorului nu contribuabilului .

2.2. Clasificarea impozitelor după principalele trăsături de fond si de formă

În practica de zi cu zi se întâlnește o diversitate de impozite care pot fi grupate după criterii ca: obiect, scop urmărit, trăsături de formă și fond, frecvența impozitelor și inclusiv după instituția care le administrează. Clasificarea impozitelor evidențiază varietatea și particularitățile acestora. După trăsăturile de fond și de formă întâlnim impozite directe, care la rândul lor se grupează în reale și personale, precum și impozite indirecte.

Impozitele directe se datorează pentru venitul obținut sau pentru averea deținută. În cazul acestor impozite subiectul și plătitiorul sunt aceeași persoană, de aceea au incidență directă asupra subiectului plătitor. Impozitele directe Ele au caracteristică principala faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice și juridice, în legătură cu veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impunere prevăzute de lege. Acestea se încasează direct de la contribuabil la termenele de plată prestabilite de lege. În cazul lor în intenția legiuitorului, subiectul și suportatorul impozitului sunt una și accesași persoană cu toate că în practică această suprapunere nu este uneori valabilă. Pentru că țin seama de puterea contributivă și de situația personală a subiectului impozabil, impozitele directe sunt de regulă mai preferate decât impozitele indirecte din perspectiva echității fiscale .

Conform asezării lor, impozitele directe se subdivide în reale si personale. Impozitele reale, se mai numesc obiective sau pe produs si se stabilesc asupra obiectelor materiale, fără a se ține seama de situația contribuabilului. Impozitele personale, denumite si subiective, sunt opusul celor reale se calculează asupra veniturilor vizând situația contribuabilului.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri și al prestării unor servicii sau al importului sau exportului de bunuri, lucrări sau servicii. Impozitele indirecte sunt instituite asupra vânzării unor bunuri, prestării anumitor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianți sau prestatori de servicii și suportate de către consumatorii bunurilor și serviciilor cumpărate. În funcție de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupează în: taxe de consumație, monopoluri fiscale și taxe vamale.

Cea mai veche și mai simplă formă de impozitare o constituie impozitarea directă. În acest caz plătitorul știe din timp cuantumul și faptul că acest tip de impozit are un caracter definitiv. Aceste impozite se stabilesc nominal, se suportă direct de cei care le plătesc , nu sunt transferabile, se încasează de la subiectul impozitului la termenele stabilite și se percep cu ocazia consumului. Impozitele directe se percep conform principiului echitații fiscale, riscul în cazul lor fiind descurajarea muncii și evaziunea fiscală.

Conform art.41 din legea 51/2003 sunt supuse impozitului pe venit veniturile obținute din: activități independente, salarii, cedarea folosinței bunurilor, mobile sau imobile, din invenstiții financiare, din dividende, din venituri impozabile din dobânzi, din transferul titlurilor de valoare, pensii, care depăsesc lunar suma de 1000 de lei, unele activități agricole, premii și din jocuri de noroc, transferul proprietăților imobiliare din patrimonial personal, alte sume.

Impozitul pe venit conform Codului fiscal se prevede că datorează plata impozitului pe venit, contribuabilii: persoanele fizice rezidente; persoanele fizice nerezidente care desfășoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România; persoanele fizice nerezidente care desfășoară activități dependente în România; persoanele fizice nerezidente care obțin alte categorii de venituri prevăzute de lege.

În România cota unică de impozitare este de 16% aplicându-se oricărei surse de venit, iar perioada impozabilă corespunde anului fiscal care este același cu anul calendaristic. Pentru impozitele directe există anumite criterii de delimitare: administrativ, fiscal și economic. Perceprea impozitelor directe se face în baza unui registru de rol nominativ, o listă alfabetica cu materiile impozabile deținute și impozitele ce trebuie plătite. Ideea este susținută și de profesorul Nicolae Hoanta în lucrarea “Economie și finanțe publice” (anul?) distincția dintre impozitele directe si cele indirecte are la origine criterii: juridic, pe care se bazeaza notiunea de rol nominative, incidenta impozitului, personalizarea, elasticitatea. Deși nu creează precizie criteriul economic este legat de fenomenul incidentei impozitelor, iar criteriul fiscal evidențiază faptul că impozitul direct vizează un element de bogăție, de durabilitate .

Alături de impozitele directe, orice țară apelează și la cele indirecte, care îmbracă forma impozitelor pe cheltuieli. Acestea se percep cu prilejul vânzării unor bunuri, prestări de servicii sau activități de export-import. În practică, suportătorul impozitului este, de regulă, o persoană diferită decât cea a subiectului impozabil (contribuabilul). Fiind un impozit stabilit asupra consumului, prin această formă de impunere nu se poate asigura echitatea fiscală.

O comparație între cele două tipuri de impozite evidențiază dacă un sistem fiscal este sustenabil, poate progresa, se poate adapta sau nu reformelor. Distincția dintre cele două feluri de impozite pornește de la relațiile diferite dintre autoritatea de impunere și contribuabil, adică dacă este stabilită direct pe persoană fizică sau juridică sau depinde de cât de mult se implică contribuabilul in consum. Impozitele directe prezintă un randament scăzut, dar o stabilitate ridicată, pe când impozitele indirecte se caracterizează printr-un randament ridicat. Elasticitatea legală este un avantaj major al impozitelor directe tocmai datorită faptului că se aplică asupra unor situații stabile, pe când la fiscalitatea indirectă nu se poate oscila după cum se modifică cotele impunerii. Totuși fiscalitatea indirectă beneficiază de o elasticitate economică, care vizează acte juridice și fapte materiale, care constituie însăși viața economică și de aceea este normal ca fiscalitatea indirectă să oscileze odată cu variațiile activității economice. În cazul impozitelor directe exista puține cheltuieli de aducere a acestora la bugetul statului, pe când în cazul impozitelor indirect acestea beneficiază de anumite reduceri la plata, ca și avantaj pentru contribuabili, tocmai pentru colectarea acestora la visteria statului. Impozitul direct se evidențiază prin echitate. Se încearcă mereu să existe proporționalitate directă între personalizarea impozitului și evaziunea fiscală. Un avantaj al impozitului indirect îl reprezintă colectarea rapidă.

Impozitele directe sunt evidente pe când cele indirecte sunt uneori foarte greu de perceput, fiind ascunse în prețul bunurilor sau serviciilor. Costul perceperii impozitelor indirecte este uneori atât de mare încât este motivul principal pentru care unele impozite pot dispărea. Mai mult un dezavantaj major al impozitelor indirecte este dat de faptul că ele presupun multe formalități și controale, doar evoluția tehnicii fiscale a reușit să învingă ridigitatea unor proceduri fiscale.

Ambele forme de impozitare au ca dezavantaj inechitatea prelevării în cazul impozitelor directe, deoarece ele afectează inegal clasele sociale, respectiv în cazul impozitelor indirecte când contribuabilul este suprataxat, indiferent de categoria socială căruia îi aparține contribuabilul. În cazul impozitului direct trebuie să existe un personal bine pregătit și destul de numeros, ceea ce presupune costuri din partea statului, pe de altă parte împovărarea fiscalității cu diverse impozite indirecte atrage după sine scădere a competitivității statului. Totuși impozitele indirecte vor constitui o sursă importantă de resurse la dispoziția statului. Impozitul indirect poate compensa o personalizare excesivă și abuzivă a impozitelor directe. Deși acestea s-au diversificat și extins foarte mult în capitalism, nu se dovedesc suficiente pentru necesarul sporului de venituri la bugetul statului, astfel încât asistăm și la extinderea impunerii indirecte.

2.2.2 Alte clasificări ale impozitelor

Impozitele se mai pot clasifica altfel:

După obiectul impunerii întâlnim impozitul pe venit, pe bunuri și impozite pe consum.

După scopul urmărit prin instituirea lor de stat impozitele pot fi financiare sau de ordine. Impozitele financiare se îndreaptă doar spre obținerea de venituri publice, iar cele de ordine vizează obținerea veniturilor, dar și stimularea unor activități în funcție de interese statului.

Impozitele ordinare și cele extraordinare le întâlnim în funcție de perceperea lor la bugetul de stat.

În funcție de instituțiile care le administrează se diferențiază impozite în statele federale și impozite în state unitare. În cele federale întâlnim impozite federale, ale statelor , provinciilor sau regiunilor membre ale federației, precum și impozite locale. În statele unitare se diferențiază impozite ale administrației central de stat și impozite ale administrației locale.

Diversitatea impozitelor existente poate fi clasificată după o serie de criterii științifice.

Dupa scopul urmărit există impozite financiare cu scopul principal de procurare a resurselor financiare; impozite de ordine ce au scopul de a realiza un obiectiv (de exemplu, a limita consumul unor bunuri considerate nocive, ca băuturile, tutunul)

După frecvența cu care se realizează se intâlnesc impozite permanente ce sunt predominante, și ele se încasează periodic si impozite incidentale care se încasează ocazional, doar în cazuri deosebite.

După cota aplicată sunt impozite cu cote specifice care se calculează multiplicând o unitate de măsură (greutate, volum, număr etc,) cu o sumă fixă (exemplu, taxa de afișaj); impozite cu cote ad-valorem ce se calculează prin înmulțirea unei cote (tarif, rată) cu o bază de impozitare. Cotele de impozitare pot fi: cote proporționale când se aplică o cotă fixă asupra unei baze impozabile, cote progresive atunci cand se aplică o cotă care crește odată cu creșterea bazei impozabile, cote regresive degresive se aplică o cotă care scade odată cu creșterea bazei impozabile.

În funcție de scopul urmărit de stat prin instituirea lor, impozitele se clasifică: impozite financiare, obișnuite; impozite de ordine. Impozitele financiare, obișnuite, sunt cele instituite de stat în scopul realizării celei mai mari părți a veniturilor bugetului public. Impozitele de ordine sunt instituite în scopul limitării consumului unor bunuri sau a restrângerii unor acțiuni, precum și pentru realizarea unor deziderate ce nu au un preponderant caracter fiscal. Astfel, pentru limitarea alcoolismului și a consumului de tutun statul instituie accize ridicate asupra alcoolului și tutunului. Astfel după cum am arătat, impozitele de ordine încearcă corectarea comportamentului persoanelor fizice și juridice atât prin forța coercitivă, prin suprataxare, dar în mod deosebit prin forța lor de stimulare, prin intermediul scutirilor și al detaxărilor.

În țara noastră impozitele și taxele sunt grupate și nominalizate prin clasificarea indicatorilor financiari aprobată prin legea bugetară anuală pentru fiecare buget în parte, inclusiv pentru fondurile speciale. Astfel un sistem fiscal poate fi apreciat nu doar după numărul și felul impozitelor ci și prin prisma tuturor consecințelor pe care le produce pe plan financiar, economic și social.

2.3. Modalități de plată a impozitelor

În România autoritatea abilitată în ceea ce privește stabilirea impozitelor este statul, care-și exercită dreptul prin intermediul Parlamentului, ca și organ central, dar și prin organele administrației centrale de stat locale. România a avut întotdeauna creat cadrul juridic necesar pentru recurgerea la procedura de colectare a creanțelor fiscale, de la stabilirea titlului de creanță la modalități de stingere a creanțelor pentru contribuabilii care nu-și achită prin conformare voluntară obligațiile bugetare. Odată impuse impozitele trebuie plătite. De-a lungul trimpului s-a înrădăcinat ideea de a plăti la începutul anului impozitele și de a scăpa astfel de o grijă și de a beneficia de 10% reducere dacă își plătesc integral dările la stat până la data de 30 martie. Astfel întâlnim încă din primele zile ale anului adevărate cozi la ghișee, deși există mai multe modalități de plată: prin mandat poștal, ordin de plată, prin internet banking, cu cardul bancar, dar și direct pe site-ul ghișeul.ro.

Conform art.1 din Hotărârea de Guvern nr. 1235 din 6 decembrie 2010, privind aprobarea realizării Sistemului național electronic de plată online a taxelor și impozitelor utilizând cardul bancar, s-a aprobat realizarea ghișeului virtual de plăți, denumit “Sistemul național electronic de plată online a taxelor și impozitelor utilizând cardul bancar” (ȘNEP), ca parte componentă a Sistemului electronic național (SEN), în conformitate cu termenii și condițiile prezenței hotărâri. Se pot achita taxele și impozitele locale cu cardul oricând, de oriunde ai acces la internet, întrucât sunt aproape 200 de primarii din România care acceptă această modalitate de plată. La plata cu cardul a taxelor și impozitelor la ghișeu sau online nu se percepe nici un comision. Într-o lume a informației și a rapidității ne-am fi așteptat ca site-ul ghișeul.ro să fie cel mai accesat cu putință și să eliminăm astfel așteptatul la coadă. Deși inaugurat încă din 2011 acest site pentru plata impozitelor și taxelor presupune serie de proceduri birocratice.

Conform declarației lui Antonio Eram, director general al firmei Netopia “Mie mi se pare că numai în România puteai să dai numele ghișeul.ro la un serviciu de online, care prin definiție este o chestie, o găurică în geam, unde trebuie să te apleci să plătești. Exact același lucru au reușit să-l facă online. Ca să plătești taxele și impozitele prin ghișeul.ro trebuie să te duci la administrația financiară să faci șase hartii, după ce ai făcut online alte două, să-ți dea o parolă cu care să intri pe ghișeul.ro. (…)Și după ce plătești să constați că banii nu s-au dus unde trebuie, nu au fost încasați…”

Oare doar birocrația omoară România? Există neîncredere în mediul online ? Există protecție a datelor în mediul online de efectuare a plăților sau nici nu ne gândim la așa ceva? Singura modificare în bine a plăților online s-a făcut începând din 25 martie, 2016 a anunțat Agenția pentru Agenda Digitală a României. Dacă până acum contribuabilii trebuiau să de deplaseze până la sediul primăriei sau fiscului local ca să-și ridice datele de acces, de acum contul poate fi creat fără a pleca din fața calculatorului, cu condiția să aibă un card emis de una dintre următoarele bănci: BCR, Raiffeisen, Unicredit, BRD, AlphaBank, Patria Bank, CEC, Transilvania, BRCI, Idea Bank, OTP, Veneto, Cetelem și Piraeus.

După introducerea datelor personale (CNP, nume, prenume, telefon) și a celor ale cardului, contul va fi creat iar user-ul și parola, trimise pe adresa de mail indicată de utilizator, în vreme ce până acum trebuiau ridicate personal de la instituția unde se plăteau taxele, impozitele locale sau amenzile. Această complicație birocratică era justificată prin faptul că “Ghișeul.ro procesează date cu caracter personal”, iar “pentru a asigura protecția deplină a acestor date și implicit a titularilor lor de drept (utilizatorii sistemului) este necesară identificarea persoanei care ridică datele de acces de către funcționarii instituției publice. Astfel o persoană nu poate ridica datele de acces decât pentru contul personal”.

Convingerea mea este că pentru anumite categorii de persoane, care nici măcar nu au acces la internet acest sistem online nu are nicio importanță, apoi rămâne promovarea acestui site și multitudinea documentelor solicitate și nu în ultimul rând, poate câțiva dintre noi se gândesc unde ajung datele mele cu caracter personal. În concluzie mult doresc să ajungă la ghișeul fizic și nu la cel virtual, să aibă o chitanță în mâna și să fie astfel convins că plata e făcută și nu are datorii la stat. Trăim într-o lume a informației și a datelor, a internetului și a comerțului. În această lume virtuală și rapidă un aspect tot mai important îl reprezintă datele cu caracter personal în general și protecția acestora date în special. Consider de actualitate această situație a datelor cu caracter personal o întâlnim în viața de zi cu zi, în diverse activități private sau publice când ne utilizăm datele fie prin crearea unui cont bancar, fie prin plata unui impozit, fie prin achiziționarea unui produs online sau chiar prin deschiderea unui cont de socializare. Protecția datelor cu carcter personal este o activitate complexă cu arhitectură distinctă, în plus trebuie privită ca o componentă a sistemului de reglementare a societății informaționale și apoi un rol important i se va atribui autodeterminării, reglementărilor voluntare și tehnice ca mecanisme eficiente de realizare a dreptului la protecția datelor.

“În ultimii ani, datele cu caracter personal au fost folosite ca monedă de schimb fără știința consumatorilor. În mod particular, utilizatorii de servicii online au constatat scăderea dramatică a controlului asupra datelor lor personale. La începutul lui 2012 Comisia care comisie??? a trasat o linie clară, toate elementele pentru o utilizare într-un cadru legal centrat pe consumator sunt prezente în această propunere. Acestea nu trebuie să rămână doar niște valori de referință, ci trebuie să devină standarde în activitatea de zi cu zi. Astăzi, Uniunea Europeană face un important pas înainte pentru a reda dreptul asupra datelor personale acelora îndreptățiți să le dețină, consumatorilor”, a declarat președintele Asociației pentru Protecția Consumatorilor din România, Costel Stanciu.

În concluzie rămâne impetuos necesar ca fiecare entitate să respecte regulile de folosire a datelor personale, precum și să se semnaleze publicului larg pericolele create de dezvăluirile de date personale.

2.4. Notiuni generale si ierarhizarea impozitelor indirecte

Parghia aflată în mâna statului prin care se poate regla consumul in funcție de starea economiei este impozitul indirect. Economistul Milton Friedman, laureat al premiului nobel pentru economie, recomandă utilizarea impozitelor indirect pentru eliminarea sau diminuarea forte a celor directe, deoarece în acest fel se formează pentru cerere sau ofertă preturi de piață ce reflectă ansamblul mediului de tranzacții , fără a mai fi necesară corectarea rezultatelor financiare finale ale operațiunilor economice cu impactul pe care il are impozitarea veniturilor si a averii.

În același context Iulian Văcărel, membru al Academiei Române, arată preferința autorităților fiscale pentru impozitele indirecte, ca fiind rezultatul a ceea ce se numește comoditate. Tot acest economist ține să arate cateva caracteristici de bază ale impozitelor indirecte: intervalul scurt de timp intre momentul deciziei de instituire și momentul când devin operaționale, cheltuieli modice de așezare, percepere și urmărire, voaleaza imaginea statului ca inițiator si beneficiar, lăsând impresia că cel ce comercializează este beneficiar și inițiator. (,,Spre o “nouă filozofie” în materie de resurse financiare publice”, în Economistul)

În acest sens impozitele indirect vizează nu doar inteprinderile in relația cu statul cât și consumatorii finali, asigurând totodată si reglarea circuitului economic la nivelul agenților economici. “Companiile trebuie să fie conștiente de accentul tot mai pronunțat pe care autoritățile fiscale îl pun pe respectarea obligațiilor privind impozitele indirecte. Într-o măsură tot mai mare, organizațiile din diverse țări încep să utilizeze tehnologii avansate de raportare a obligațiilor fiscale, colectare a informațiilor și auditare a activităților desfășurate de compania în cauză. Cu toate că un număr tot mai mare de state solicită companiilor să depună datele în format electronic, gradul de armonizare a cerințelor de raportare a obligațiilor privind impozitele indirecte este încă redus în anumite state, ceea ce se adaugă obligațiilor de respectare a legislației în domeniu la nivel mondial, existând riscul de a face erori”, explică Jean-Marc Cambien, Indirect Tax Partner, în cadrul Ernst & Young România.

Astfel impozitele indirecte par “invizibile” si se pot utiliza cu ușurință în preluarea unei părți din veniturile populației, fără ca aceasta să-și dea seama. Deci impozitul indirect nu poate fi urmărit constant si în mod concret. Impozitele indirecte reusesc să preieie din veniturile persoanelor prin intermediul prețului, prin includerea lor în prețul produselor și tariful serviciilor.

În privința impozitelor indirecte acestea apar sub diverse forme și anume:

Taxele de consumație care sunt obligatorii, fără o contraprestație, sunt cele mai răspandite și cu ponderea cea mai mare la incasările din impozite indirecte. În cadrul acestora se regăsesc taxe de consumație pe produs, adica accizele, si respectiv taxe generale pe vânzări, adică taxa generală de consumație pe valoare adaugată.

Taxele vamale apar ca urmare a intervenției statului in comerțul internațional. Intervenția statului poate fi pe de o parte directă, prin reglementarea schimburilor, și pe de altă parte indirectă, adică prin cotele de impunere prevazute de lege.

Monopolurile fiscale care apar în situația în care statul comercializează în exclusivitate un anumit produs.

Taxele de înregistrare și de timbre care apar în momentul in care se solicita un serviciu statului. Aceste taxe se clasifică după obiectul operațiuni ce trebuie taxată în: taxe de timbre și taxe de înregistrare. În cadrul taxelor de timbru se deosebesc următoarele feluri: timbru literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric și al artelor plastice. Totodată aceste taxe după natura lor se clasifică în: taxe judecătorești, taxe de notariat, taxe de consulare și taxe de administrație. În cadrul acestei grupe sunt cuprinse și anumite tarife care se percep la Oficiul Național de Cadastru, Oficiul de Autorizare si Control in Turism.

2.4.1. Accizele

Statul, prin intermediul accizelor, urmăreste atât colectarea unor venituri mai mari la bugetul de stat, dar si determinarea comportamentului consumatorului, prin pret, pentru anumite categorii de produse care au un efect negativ asupra sănatații populației. După aderarea României la Uniunea Europeană, procedura de instituire a acestui impozit a suportat un process de armonizare cu practicile din uniune .

Acciza face parte din categoria impozitelor indirecte. Potrivit Codului fiscal, în România, produsele supuse accizelor se împart în:

– produse supuse accizelor armonizate: a) alcool si băuturi alcoolice; b) tutun prelucrat; c) produse energetice si electricitate.

– alte produse supuse accizelor: a) cafea verde; b) cafea prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori; c) cafea solubilă, inclusiv amestecuri cu cafea solubilă. d) benzină .

Accizele au luat o mare dezvoltare după cel de-al doilea razboi mondial, reprezentând unul dintre cele mai importante venituri ale bugetelor statelor contemporane, în unele țări ajungând până la 50% din totalul veniturilor bugetare indirect . Accizele reprezintă taxe specifice pentru consum care se restituie bugetului de stat pentru fabricarea sau importul și pentru vânzarea anumitor bunuri . Ca impozitul să aibă în mod constant un randament ridicat, se aplică asupra unor accize, iar aceste produse sunt consummate in cantitati mari si nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele. Prin urmare accizele se stabilesc asupra unor produse care au cerere nelogistică, cum ar fi: alcoolul, vinul, berea, apele minerale, produse petroliere, tutun, cafea, ceaiul, uleiurile minerale, spirtul etc.

Conform Codului fiscal, în România se folosesc accizele amortizate și accizele neamortizate.

Accizele amortizate trebuie respectate în toate țările membre, inclusiv in România si sunt stabilite la niveluri minime de la data aderării in Uniunea Eurpeana prin legislația comunitară. Prin urmare s-a hotărât ca majorarea accizelor pentru anumite produse să se facă gradual până în anul 2010, supuse accizelor amortizate, conform graficului de creștere întocmit cu acceptul autoritătii comunitare. În România accizele amortizate se utilizează pentru produse din producția internă sau din import, si anume: bere, vinuri (vinuri liniștite și spumoase), băuturi fermentate, altele decât bere si vinuri (băuturi fermentate liniștite cu o anumită concentrație alcoolică, alte băututri fermentate spumoase cu o anumită concentrație alcoolică), produse intermediare ( toate produsele care au o concetrație alcoolică ce depășește 1,2% în volum, dar nu depășește 22% în volum), alcoolul etilic (produse care au o anumită concentrație alcoolică, țuică și rachiuri de fructe, în general, produse care conțin băuturi spirtoase si potabile), tutun prelucrat (țigarete, țigări și țigări din foi, tutun de fumat), produse energetic (benzină cu și fără plumb, motorină, petrol lampant, gaz petrolier lichefiat, gazul natural, păcură, carbine și cocs), energie electrică (energie electrică furnizată către consumatorii finali).

Accizele armonizate, denumite în continuare accize , sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra consumului următoarelor produse:

a) alcool si băuturi alcoolice

b) tutun prelucrat

c) produse energetice și energie electrică

Sfera de aplicare a accizele armonizate sunt venituri datorate la bugetul statului și care se colecteaza. Accizele devin exigibile în momentul eliberarii pentru consum și în statul membru in care se face eliberarea pentru consum. Conditiile de exigibilitate și nivelul accizelor aplicabile sunt cele în vigoare la data la care accizele devin exigibile in statul membru in care are loc eliberarea pentru consum.

Plătitorii de accize au obligația de a se înregistra la autoritatea competentă. Orice plătitor de accize poartă raspunderea pentru calcularea corectă și plata la termenul legal a accizelor către bugetul de stat și pentru depunerea la termenul legal a declarațiilor de accize la autoritatea competentă .

Termenul de plată a accizelor este până la data de 25 inclusiv a lunii urmatoare, celei în care acciza devine exigibilă, pe baza declarației privind obligațiile de plată depusă la organul financiar până la aceeași dată, prin virament sau în numerar, după caz, în contul bugetului de stat deschis la unitățile teritoriale ale Trezoreriei Statului. Pentru produsele de import, plata accizelor se face la organele vamale, in momentul înregistrării declarației vamale de import. În funcție de volumul accizelor, al impozitului la țitei și gaze naturale și de alte situații specifice ale plătitorilor, Ministerul Finanțelor poate stabili și alte termene de paltă. Ministerul Finantelor poate aproba –în cazuri justificate – eșalonarea, amânarea plății accizelor, precum si reeșalonarea, amânarea, reducerea sau scutirea de plată a majorarilor de întârziere .

Orice plătitor de accize, cu excepția importatorului autorizat, are obligația de a depune lunar la autoritatea competentă o declarație de accize, indiferent dacă se datorează sau nu plata accizei pentru luna respectivă. Declarațiile de accize se depun la autoritatea competentă de către plătitorii de accize până pe data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă declarația. Orice plătitor de accize are obligația de a depune anual la autoritatea competentă decontul privind accizele, conform dispozițiilor legale privind obligațiile de plată la bugetul de stat, pana la data de 30 aprilie a anului următor celui de raportare.

Produsele accizabile sunt scutite de plata accizelor cand produsele respective sunt destinate pentru:

a) livrarea in contextul relațiilor diplomatice sau consulare;

b) organizațiile internaționale recunoscute ca atare de către autoritațile publice ale României și de către membrii acestor organizații, în limitele si in condițiile stabilite prin convențiile internaționale privind instituirea acestor organizații sau prin acordurile de sediu;

c) forțele armate ale oricărui stat parte la Tratatul Atlanticului de Nord, altul decat România, pentru uzul forțelor armate în cauza, pentru personalul civil însoțitor sau pentru aprovizionarea popotelor ori a cantinelor acestora;

d) consum în cadrul unui acord încheiat cu țări terțe sau cu organizații internaționale, cu condiția că acordul în cauză să fie permis ori autorizat în ceea ce privește scutirea de la plata taxei pe valoarea adaugată .

Accizele neamortizate pot fi utilizate pentru anumite produse (altele decât cele supuse accizelor amortizate), iar stabilirea nivelului acestora este de competent statului român. Nivelul accizelor neamortizate vor putea fi reduse treptat, iar în unele cazuri vor putea fi eliminate, in funcție de înțelegerile cu autoritățile comunitare.

În România, accizele neamortizate se practică la diferite produse, cum sunt: cafeaua verde, cafeaua prăjită și cafeaua solubilă; confecții din blănuri natural (fac excepție cele de iepure, oaie și capră); articole din cristal; bijuterii din aur și/sau din platină (cu excepția verighetelor); produse din parfumerie; arme si arme de vânătoare, altele decât cele de uz militar; iahturi și alte nave și ambarcațiuni cu sau fără motor pentru agrement; motoare cu capacitate de peste 25 CP destinate iahturilor și altor nave si ambarcațiuni pentru agrement. La accizele neamortizate, care se utilizează la produsele menționate, apar in calitate de plătitor operatorii economici, respective persoanele juridice, asociații familiale și persoane fizice autorizate care produc sau achiziționeaza un teritoriu comunitar ori din afara acestuia asemenea produse. Plata accizelor neamortizate la bugetul de stat se face diferit pentru produsele din producția internă sau produsele provenite din teritoriul comunitar sau din import. Pentru produsele din productia internă, accizele se plătesc pana la data de 25 inclusiv a lunii următoare celui în care accizele devin exigibile. Iar pentru produsele provenite din teritoriul comunitar sau din import, plata accizelor se face în ziua lucratoare imediat urmatoare celei in care a fost recepționate produsele sau la momentul înregistrării declarației vamale de import. Exigibilitatea accizelor neamortizate devine astfel: la data efectuării livrării, pentru produse din producția internă, la momentul recepționării acestora, pentru produsele care provin din teritoriul comunitar, la data înregistrării vamale de import, pentru produsele care provin din țări din afara Uniunii Europene .

Accizele neamortizate se datorează o singură dată și se calculează prin aplicarea sumelor fixe pe unitatea de masură asupra cantităților produse și comercializate, importate sau achizitionate intracomunitar, dupa caz. Plătitorii de accize neamortizate care produc si comercializeaza produsele în România și achiziționeaza sau importă din teritoriul Uniunii Europene sunt operatorii economici. Plătitorii de accize care produc bunuri sunt operatorii economici care au în proprietate materia primă și care produc aceste bunuri cu mijloace proprii sau le transmit spre prelucrare la terți, indiferent dacă prelucrarea are loc în România sau în afara României. Termenul de plată a accizelor neamortizate este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care intervine exigibilitatea accizelor. Plata accizelor se face la data exigibilitătii accizelor.

Operatorul economic care produce, achizitioneaza din alte state membre ale Uniunii Europene sau importă produse supuse accizelor neamortizate trebuie să se autorizeze la autoritatea competentă, potrivit prevederilor din normele metodologice. Operatorul economic care nu are domiciliul fiscal in România și intenționează să desfășoare activități economice cu produse accizabile, pentru care are obligația plății accizelor în România, va desemna un reprezentant fiscal stabilit în Romania pentru a îndeplini obligațiile .

Această ethnică fiscală permite diminuarea substantială a posibilităților de fraudă, pentru că în cazul stabilirii taxelor vamale ad-valorem există posibilitatea diminuării valorii in vamă și astfel plata unor accize mai mici. Dezavantajul soluției este că valorile pe unitatea cantitativă nu se pot adapta automat la oscilațiile cursului monedei .

Practica fiscală din Uniunea Europeana prezintă situații diferențiate ale nivelului accizelor la băuturi alcoolice. Astfel, în Suedia nivelul accizei (care este cel mai mare în cadrul țărilor membre ale UE) la 1 hl alcool pur este de 6,7 ori mai mare decât nivelul minim întâlnit în Italia. Având în vedere că în Suedia se practică acciza cea mai mare și la vinuri se poate afirma că este vorba de o preocupare (întâlnită și în țările nordice) pentru estomparea consumului de alcool. Diferențe importante apar și între nivelurile accizelor percepute asupra tutunului. De exemplu, acciza specifică la 1000 țigarete în Regatul Unit este de peste 30 de ori mai mare decât cea din Spania, iar acciza ad-valorem din Franța este de aproape 3 ori mai mare decât cea din Irlanda. De menționat că la țigarete, care dețin ponderea în cadrul produselor din tutun, accizele în țările membre ale UE, reprezintă cel puțin 57% din prețul cu amănuntul, care include toate impozitele, inclusiv TVA. Totodată, și în ceea ce privește nivelul accizei la unele produse petroliere există diferențe mari între nivelul minim și cel maxim întâlnit în cadrul UE .

2.4.2. Taxa pe valoare adaugată (TVA)

Impozitele pe consum au menirea să completeze veniturile fiscale obtinuțe din impozitele directe fiind eficiente din punct de vedere al randamentului fiscal, fapt pentru care ocupă un loc important în toate sistemele fiscale moderne . Având în vedere preocuparea țărilor din Uniunea European de armonizare a legislației privind impozitele indirecte, dar și avantajele impozitării cifrei de afaceri nete, s-a ajuns astfel la inlocuirea impozitării pe cifra de afaceri brută cu cea netă, adică mai exact cu taxa pe valoarea adăugată.

Aplicarea TVA in România se bazează pe Codul fiscal. Astfel ca Noul Cod fiscal, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016 aduce modificări importante inclusiv sistemului de cote de taxă pe valoarea adăugată (TVA). Astfel, în acest an, cota standard de TVA scade de la 24% la 20%, iar pentru anumite livrări de bunuri și prestări de servicii se va aplica o cotă de TVA redusă, de 9% sau chiar 5% în anumite cazuri. Potrivit unei decizii a Uniunii Europene, TVA devine un impozit obligatoriu pentru țările membre ale Uniunii Europene. TVA reprezintă veriga principală a mecanismului de impunere indirectă. Modul de percepere a impozitului exclude impunerea multiplă . Cota standard de TVA care se aplică de toate țările Uniunii Europene pentru livrarea de bunuri și prestarea de servicii nu este mai mică de 15 %. Țările Uniunii Europene pot aplica una sau două cote reduse, a căror valoare nu este mai mică de 5 %, pentru livrarea de bunuri specifice sau prestarea de servicii specifice enumerate în Anexa a III a Directivei. De asemenea, în anumite condiții se aplică câteva prevederi care sunt derogări de la aceste reguli.

Mecanismul de determinare a TVA în România, ca în majoritatea țărilor Uniunii Europene, este indirect. Astfel, mai întâi se determină TVA colectată aferentă vânzărilor și TVA deductibilă aferentă cumpărărilor, pe baza documentelor justificative. Apoi, se determină TVA de plată, dacă taxa colectată este mai mare decât cea deductibilă, sau TVA de recuperat în situația contrară .

Caracteristicile principale ale TVA sunt: universalitatea, deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor și serviciilor din economie, rezultate atât din activitatea curentă de exploatare cât și din activitatea de fructificare a capitalurilor disponibile; neutralitatea, cotele stabilite se aplică tuturor activităților din economie, transparent, subiectul impozabil; știe marimea impozitului; eficacitatea, întrucât, ca o taxă cumulativă este percepută la fiecare tranzacție de bunuri și servicii.

Calcularea taxei pe valoare adaugată implică două operațiuni succesive: calculul taxei datorate, care constă in aplicarea la baza de impozitare a ratei în vigoare atunci cand survine fatul generator și determinarea taxei deductibile, achitată în amănunt . Cotele de impozitare pentru calcularea TVA în România sunt conform Noului Cod Fiscal: cota generală aplicabilă începând cu 1 ianuarie 2016 pentru TVA este de 20%. Se aplică urmatoarele cote reduse: cota de 9% pentru medicamente, cazarea in sectorul hotelier, alimente, servicii de restaurant si catering. Se extinde aplicarea cotei reduse de 5% pentru cărti, manuale scolare, reviste si pentru accesul la evenimente culturale sau sportive, accesul la muzee, case memoriale, târguri sau expoziții. Se pastreaza cota de TVA de 5% si pentru vânzarea de locuințe sociale in schimb se modifică condițiile de aplicare în sens favorabil cumpărătorului.

Faptul generator reprezintă, conform art 134 din Codul Fiscal, evenimentul (actul ori faptul juridic) prin care se naște creanța față de bugetul de stat. Exigibilitatea taxei reprezintă, conform art. 134 alin. (2) C. fisc., data la care autoritatea fiscală devine îndreptățită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată. Și în materie de TVA, obligațiile fiscale sunt stabilite cu termen, fiind datorate cumulat pentru o anumită perioadă fiscală (lună, trimestru) în perioada fiscală următoare. Dreptul de a solicita plata se naște concomitent cu faptul generator, termenul legal privește doar executarea obligației patrimoniale. Exigibilitatea plății taxei reprezintă data la care o persoană are obligația de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1) C. fisc. Exigibilitatea plății taxei intervine la data obligației de a depune decontul de TVA ori altă declarație, termenul fiind comun pentru depunerea declarației (lato sensu) și efectuarea plății. În cazul persoanelor impozabile care aplică sistemul TVA la încasare, exigibilitatea taxei intervine la data încasării contravalorii integrale sau parțiale a livrării de bunuri ori a prestării de servicii .

Conform Codului Fiscal, art.145 taxa aferentă achizițiilor (TVA deductibilă) se deduce din taxa aferentă operațiunilor impozabile (TVA colectată), cu condiția unei legături faptice și juridice, între ceea ce s-a consumat și ceea ce s-a produs ca rezultat al activității persoanei impozabile. Pentru exercitarea dreptului de deducere este necesară existența unei legături directe și imediate dintre o operațiune de intrare și o operațiune sau anumite operațiuni de ieșire''. Prin deducere se transmite costul taxei către consumatorul final.

Legislația fiscală limitează dreptul de deducere doar la taxă achitată sau datorată pentru bunuri și servicii care urmează a fi folosite pentru operațiuni taxabile, operațiuni scutite cu drept de deducere, operațiuni neimpozabile în Romania, dar care ar da drept de deducere în situația în care ar fi realizate în România, precum și anumite categorii de operațiuni neimpozabile care totuși dau drept de deducere. Din acest motiv, în practică, numai persoanele înregistrate normal în scopuri de TVA, au, în principiu, drept de deducere a taxei aferente achizițiilor, inclusiv pentru achizițiile efectuate înainte de înregistrare, în anumite condiții. În cazul în care raspunsul la întrebarea 2 este acela că deducerea TVA în România este solicitată de o persoana impozabilă care nu este exclusă de la dreptul de deducere a taxei aferente achizițiilor. Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă TVA-ul aferent achizițiilor, dacă bunurile și/sau serviciile achiziționate sunt destinate realizării de operațiuni precum: operațiuni taxabile; operațiuni rezultate din activități economice pentru care locul livrării sau prestării se consideră ca fiind în strainatate, dacă taxa ar fi fost deductibila în cazul efectuării acestor operatiuni în Romania; operațiuni scutite cu drept de deducere, precum exportul, livrările intracomunitare, livrările de bunuri, transportul aferent unui export de bunuri și altele asemenea; operațiuni bancare și de asigurare scutite, pentru care se poate exercita dreptul de deducere, cand clientul este stabilit în afara Comunității sau când aceste operațiuni sunt în legatură directă cu bunuri ce vor fi transportate într-un stat din afara Comunității; transferul total sau partial de active, daca taxa s-ar fi aplicat acestui transfer .

Dreptul de deducere nu se accordă pentru: TVA-ul aferent achizițiilor realizate de întreprinderile mici; TVA-ul aferent achizițiilor de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție și antichități pentru a caror livrare furnizorul a aplicat regimul special; TVA-ul aferent achizițiilor de bunuri și servicii utilizate de agențiile de turism pentru prestarea serviciului unic pentru care se aplică regimul special. Mai mult, este explicit exclus dreptul de deducere pentru taxa datorată sau achitată: de o persoană în numele și în contul altei persoane; pentru achizițiile de băuturi alcoolice și produse din tutun, cu excepția cazului în care aceste produse sunt destinate revanzării sau pentru a fi utilizate pentru prestări de servicii.

O persoană impozabilă cu regim mixt este o persoană impozabilă care efectuează atât livrări de bunuri și/sau prestări de servicii care dau drept de deducere, cât și livrări de bunuri și/sau prestări de servicii care nu dau drept de deducere. În acest caz, o astfel de persoană impozabilă va avea un drept limitat de deducere la TVA. Din 1 ianuarie 2016 au apărut anumite modificări la deducerea TVA pentru persoana impozabilă cu regim mixt și pentru persoana parțial impozabilă reglementate de Legea nr. 227 /8.09. 2015 privind Codul Fiscal, modificată prin O.U.G. nr. 50/27.10.2015. Conform art. 146 din Codul Fiscal pentru deducerea TVA-ului aferent achizițiilor , persoana impozabilă trebuie să: dețină o factură care conține informațiile prevăzute de lege; în anumite situații specifice (când pentru achizițiile sale persoana impozabilă este obligată la plata taxei prin mecanismul taxării inverse) trebuie să dețină o factură sau, dupa caz, o autofactură, și să înregistreze taxa ca și taxa colectată în decontul său de TVA; pentru taxa achitată pentru importul de bunuri, să dețină o declarație vamală de import care să mentioneze persoana impozabilă ca importator al bunurilor din punct de vedere al TVA și care să menționeze taxa datorată; pentru taxa datorată pentru importul de bunuri în regim de amânare a plății, să dețină o declarație vamală de import care să menționeze persoana impozabilă ca importator al bunurilor din punct de vedere al TVA și să înregistreze taxa ca și taxa colectată în decontul său de TVA; pentru taxa datorată pentru o achiziție intracomunitară de bunuri, să dețină o factură sau, dupa caz, o autofactură și să înregistreze taxa ca și taxa colectată în decontul său de TVA; pentru taxa datorată pentru o achiziție intracomunitară asimilată, să dețină o autofactură și să înregistreze taxa ca și taxa colectată în decontul de TVA.

Conform prevederilor din actul normativ al Fiscului, declarația 300 se depune în noua variantă începând cu declararea obligațiilor fiscale aferente primei perioade fiscale din anul 2016. Astfel, persoanele impozabile pentru care perioada fiscală este luna calendaristică trebuie să depună declarația 300 lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se depune decontul. Concret, acestea mai au timp până joia viitoare, pe 25 februarie, inclusiv, să completeze formularul în noua variantă. Formularul electronic a fost actualizat deja de Fisc. Conform Ordinului ANAF nr. 588/2016, care reglementează noul formular al decontului de TVA adaptat la prevederile noului Cod fiscal, decontul de taxă cuprinde suma taxei deductibile pentru care ia naștere dreptul de deducere în perioada fiscală de raportare și, după caz, suma taxei pentru care se exercită dreptul de deducere, suma taxei colectate a cărei exigibilitate ia naștere în perioada fiscală de raportare și, după caz, suma taxei colectate care nu a fost înscrisă în decontul perioadei fiscale în care a luat naștere exigibilitatea taxei, precum și alte informații prevăzute în modelul stabilit de autoritățile fiscale. „Datele înscrise incorect într-un decont de taxă se pot corecta prin decontul unei perioade fiscale ulterioare și se vor înscrie la rândurile de regularizări”, se precizează în Codul fiscal, la art. 323. Conform codului de procedura fiscal nedepunerea la termen a declarației 300 este sancționată cu amendă de la 1.000 la 5.000 de lei, pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii și mari și cu amendă cuprinsă între 500 și 1.000 de lei, pentru celelalte persoane juridice, precum și pentru persoanele fizice. TVA-ul rămâne un impozit pe consum cu o amploare variabilă care ocupă un loc important în toate sistemele moderne fiscale.

2.4.3. Taxe vamale

Taxele vamale reprezintă impozite indirecte percepute de către stat asupra bunurilor și serviciilor atunci când acestea trec granițele vamale ale statului. Ele reprezintă cel mai vechi instrument de politică comercială de natură fiscală, constituind o sursă importantă de venit pentru bugetul de stat cu impact direct asupra prețului produselor care fac obiectul comerțului exterior. Dar după aderarea României la Uniunea Europeana, în 1 ianuarie 2007, acest venit al bugetului de stat a scăzut considerabil ca pondere in buget .

Taxele vamale apar ca o consecință a intervenției statului în comerțul internațional. Intervenția poate fi directă sau indirectă. Intervenția directă a statului vizează măsuri cantitative asupra importurilor sau exporturilor sau prin reglementarea schimburilor. Intervenția directă ridicată poate duce la deteriorarea relațiilor dintre state cu efect direct în rapoartele economice. Intervenția indirectă o reprezintă chiar impozitarea schimburilor internaționale. Perceperea taxelor vamale sunt considerate o masură de protejare a producătorilor naționali împotriva concurenței străine, pe de o parte, dar și ca o barieră în dezvoltarea comerțului liber.

Taxele vamale sunt stabilite sub forma unor cote procentuale proporționale diferențiate în funcție de bunurile importate sau sub forma unor sume fixe, precum și combinații ale lor prevăzute în codul vamal. Taxele vamale practicate pe plan mondial sunt diferențiate în funcție de criteri economice, politice, financiare astfel:

după obiectul impunerii vamale: taxe vamale de export; taxe vamale de import taxe vamale de tranzit (eliminate astăzi).

după modul de percepere: taxe vamale “ad valorem”; taxe vamale specifice; taxe vamale mixte.

după modul de stabilire a taxelor vamale: taxe vamale autonome; taxe vamale convenționale (contractual); taxe vamale conventionale; taxe vamale preferentiale; taxe vamale de retorsiune.

4)dupa scopul impunerii: taxe vamale cu caracter fiscal si taxe vamale cu caracter protectionist.

Impunerea taxelor vamale se realizează la frontieră diferențiat pe categorii de bunuri. Trebuie facută o importantă diferențiere între doua categorii:

Taxele vamale fiscale: sunt aplicate asupra acelor bunuri care nu sunt produsepe teritoriul național. Aceasta este soluția cea mai comodă de-a impozita asemenea bunuri, cu evident scop fiscal, pentru a nu se pune problema protejării unui sector indigen, pentru că acesta nici nu exista in cazul de față.

Taxele vamale protecționiste: sunt aplicate acelor categorii de bunuri care fac atat obiectul importului căt și al producției indigene. Ca atare acest impozit afectează toți consumatorii bunurilor respective, indiferent de locul în care sunt produse. Cumpărătorul bunurilor importate va suporta direct taxa vamală inclusă în preț, iar cumparatorul bunurilor indigene va suporta același preț, în condițiile în care producătorul indigen se aliniază la prețurile bunurilor importate. Statul va beneficia doar de taxa vamală aferentă bunurilor importate, pentru că în cazul bunurilor indigene singurii care beneficiază de pe urma situației create sunt producătorii indigeni. În perioada actuală rolul protecționist al taxelor vamale este mult diminuat, prin măsuri concertate la scara internațională, fiind considerate mult mai importante beneficiile liberalizării și dezvoltării comerțului internațional.

În funcție de obiectul lor, taxele vamale pot fi de export si de import. Taxele vamale de export sunt așezate asupra valorii exporturilor și sunt puțin frecvente deoarece frânează exportul, ceea ce are efecte negative asupra balanței comerciale. Motivația introducerii lor este, în general, de două feluri: economică: taxarea materiei prime cu scopul de a încuraja prelucrarea ei în țară, cu efecte pozitive în ce privește numărul locurilor de muncă și eventuala creștere a încasărilor valutare pe seama exporturilor de produse finite rezultate din prelucrare; fiscală: taxarea unor produse exportabile cu caracter de monopol sau quasimonopol natural, care au mare putere competitivă pe alte piețe, de regulă materii prime sau puțin prelucrate. Taxele vamale de import sunt așezate asupra importului exprimat valoric sau fizic și sunt generalizate în toate țările. Perceperea lor se face în sarcina importatorului și în momentul depunerii de către acesta în vamă a documentelor doveditoare ale apartenenței respectivei partide de import .

După modul de percepere al taxei întâlnim: taxele vamale ad-valorem presupun utilizarea unei cote procentuale definite care se aplică asupra bazei de impozitare (valoarea în vamă). Acest tip de taxe vamale sunt cel mai întâlnite. Utilizarea lor are avantajul simplității, dar prezintă neajunsul fiscal al variației randamentului, ca urmare a modificărilor frecvente a prețurilor pieței mondiale. Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea de măsură a utilității importate. Taxele vamale mixte se practică atunci când taxele vamale ad-valorem nu sunt suficient de eficace ca mijloc de protecție în condițiile în care prețurile mărfurilor importate înregistrează importante scăderi.

După modul de stabilire a taxelor vamale există: taxele vamale autonome sunt stabilite de către stat în mod independent și nu pe baza unor convenții internationale. De regulă, aceste taxe se percep asupra mărfurilor care provin din țările cu care statul respectiv nu are încheiate acorduri comerciale și nu se aplică în relațiile cu aceste state clauza națiunii celei mai favorizate negocierilor, constituind o barieră în calea schimburilor comerciale dintre state; taxele vamale convenționale se stabilesc de către stat prin înțelegere cu alte state, în baza acordurilor stabilite; taxele vamale preferențiale sunt taxe reduse care se aplică anumitor categorii de mărfuri din anumite state și care nu se aplică mărfurilor provenind din alte state, iar taxele vamale de retoresiune se aplică de către stat ca represalii și ca raspuns la politica comercială neloială a altor state .

Valoare de vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul a taxelor vamale stabilite procentual, specific sau mixte, prevăzute în tariful vamal al României. Valoare în vamă reprezintă prețul extern al mărfii obținut prin înmulțirea costului unitar al unui produs cu numărul de produse. În această valoare se include: cheltuielile de transport ale mărfurilor importate până la frontier română, cheltuielile de încărcare sau descărcare și de manipulare ale mărfurilor din import, aferente parcursului extern; costul asigurării pe parcursul extern .

Datorită uniunii vamale, în Uniunea Europeană: taxele vamale la frontierele dintre statele membre sunt de domeniul trecutului și avem un sistem uniform de taxare a importurilor provenind din țări terțe. Agenții vamali asigură buna desfășurare a fluxurilor comerciale și, în același timp, îndeplinesc și alte misiuni având ca scop protecția cetățenilor europeni. Uniunea vamală este o zonă unică de comerț, în care toate bunurile circulă liber, indiferent dacă au fost fabricate în Uniunea Europeană sau importate din afara acesteia. Astfel, un telefon mobil produs în Finlanda poate fi trimis în Ungaria fără taxe vamale și fără control vamal. Pentru produse fabricate în afara Uniunii Europene taxa vamală este percepută, în general, doar la prima intrare pe teritoriul Uniunii Europene, după care nu mai sunt necesare alte taxe sau controale. Cu toate acestea, activitatea vamală rămâne un domeniu vital, dată fiind cantitatea mare de bunuri care intră pe teritoriul Uniunii. Anual, serviciile vamale ale Uniunii Europene gestionează aproximativ 16% din importurile mondiale, adică peste 2 miliarde de tone de mărfuri și prelucrează peste 270 de milioane de declarații vamale .

România aplică Tariful Vamal Comun  care a fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de eliminare a taxelor vamale între țările membre Uniunii Europene și cu formarea uniunii vamale. Aplicarea tarifului vamal comun se face direct, fără adoptarea unei legislații naționale specifice. Aplicat uniform în toate Statele Membre ale Uniunii Europene, Tariful Vamal Comun are rolul de:  principal instrument de politică comercială al Uniunii Europene; cea mai importantă formă de protecție a industriei comunitare față de concurența loială a terților; principal instrument de negociere în plan multilateral, plurilateral și bilateral, pentru partea comerțului cu bunuri (produse industriale, inclusiv pești și produse din pește, produse agricole).

  Atunci când valoarea în vamă nu poate fi determinată pe baza prețului de tranzacție, ea se determină prin parcurgerea succesivă a următoarelor regulilor de evaluare până la prima în conformitate cu care această valoare poate fi stabilită: valoarea de tranzacție a mărfurilor identice vândute pentru export în Comunitate și exportate în același sau aproximativ același moment cu mărfurile care se evaluează; valoarea de tranzacție a mărfurilor similare vândute pentru export în Comunitate și exportate în același sau aproximativ același moment cu mărfurile care se evaluează; valoarea bazată pe prețul unitar care corespunde vânzărilor în Comunitate de mărfuri importate sau de mărfuri identice sau similare importate totalizând cantitatea cea mai mare, către persoane care nu au legătură cu vânzătorii; valoarea calculată egală cu suma: costului sau valorii materialelor și fabricării sau altor transformări în procesul de fabricare a mărfurilor importate; valorii profitului și cheltuielilor generale egale cu cele care se reflectă în mod obișnuit în vânzările de mărfuri de aceeași natură sau tip cu mărfurile evaluate care sunt fabricate de producători în țara exportatoare pentru a fi exportate în Comunitate; cheltuielilor de transport și costul asigurării mărfurilor importate, precum și cheltuielile de încărcare și manipulare legate de transportul mărfurilor importate până la punctul de introducere a mărfurilor pe teritoriul vamal al Comunității. Determinarea valorii în vamă nu trebuie să se bazeze pe anumite elemente, cum ar fi: prețul de vânzare în Comunitate pentru mărfuri produse în Comunitate, prețul mărfurilor de pe piața internă a țării exportatoare, valori în vamă minime, arbitrare sau fictive, etc .

Serviciile vamale joacă un rol esențial în lupta împotriva mărfurilor periculoase, traficului ilegal, fraudei, terorismului și criminalității organizate, facilitând, în același timp, comerțul legitim. Diferențele în materie de istorie, geografie și rute comerciale fac ca unele state membre să suporte povara în mod disproporționat, însă niciunul nu poate răspunde în mod eficient provocărilor globalizării acționând pe cont propriu. În 2013, Comisia a prezentat planuri pentru stabilirea unui serviciu mai robust și mai unificat până în 2020 prin realizarea procesului de modernizare, soluționând lacunele și reformând structurile de guvernanță și management ale uniunii vamale. În acest context, un rol central va avea programul “Vamă 2020”, care se bazează pe inițiative similare din perioada 2007-2013. Programul a început în 2014 și se va derula pe o perioadă de 7 ani, dispunând de un buget de peste 500 de milioane de euro. Acesta va sprijini cooperarea dintre autoritățile vamale, facilitând crearea de rețele, inițierea de acțiuni comune și de cursuri de formare pentru personalul vamal. De asemenea, va finanța sistemele informatice pentru a sprijini crearea unui mediu vamal electronic paneuropean, care să permită schimbul de informații în timp real .

2.4.3. Taxele de timbre

Taxa de timbru reprezintă un impozit indirect care constă în plata serviciilor sau lucrărilor efectuate de diferite instituții ale statului, care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte sau presteaza servicii pentru persoane fizice sau juridice . Fiind inclusă în categoria de impozit taxa de timbru, are un caracter obligatoriu si este preluată cu titlu nerambursabil. Dar totuși există o difereță între taxa de timbre și impozit. În cazul impozitelor acestea se preiau la buget fără o contraprestație din partea statului, iar în cazul taxei de timbru există plăți legate de un anumit serviciu specific, realizat de o instituție publică sau de o anumită structură a administrației de stat. În categoria actelor sau serviciilor supuse taxei de timbru se includ: actele și serviciile prestate de birourile notariale sau de instituțiile administrației publice cu atribuții notări adresate instituțiilor administrației publice; reclamațiile și memorile taxabile, adresate instituțiilor administrației de stat; certificate de diverse tipuri; eliberarea actelor de identitate; acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești, indiferent dacă ele sunt sau nu evaluabile în bani; eliberarea permiselor de conducere și a certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor.

Aplicarea taxelor se face după anumite principii și anume: unicitate, taxa se datorează de o persoană pentru un serviciu o singura dată, raspunde pentru neîncasarea obligației de plată a taxei numai și numai funcționarul sau persoana încadrată de la institutia sau organul de stat respectiv; actele vor fi anulate în cazul în care nu sunt taxate sau sunt taxe necorespunzătoare; taxele se datorează și se achită în momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de organele sau instituțiile de stat.

Taxele de timbru se clasifică în funcție de natura și serviciul prestat, de valoarea bunului la care se referă, dar și în funcție de importanța actelor și faptelor supuse taxării. Cele mai cunoscute taxe de timbru, în funcție de instituțiile care prestează anumite servicii taxabile: sunt taxele de timbru pentru cereri în instanță, taxa de timbru pentru activitatea notarială, taxa de timbre ce vizează anumite activități (eliberare de acte de stare civilă sau diverse contestațiui la actele de impozitare) inclusive cele în legatură cu actele de identitate și eliberare de premise de conducere și alte documente.

Taxa judiciară de timbru este datorată atât pentru cererile și acțiunile depuse la instanțele judecătorești, cât și pentru cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Conform art 1 alin.2 din OUG nr. 80/2013 “Taxele judiciare de timbru sunt datorate, în condițiile prezentei ordonante de urgență, de către toate persoanele fizice și juridice și reprezintă plata serviciilor prestate de către instanțele judecătorești, precum și de către Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.” Există conform art. 1 alin 3 “cazurile anume prevăzute de lege, acțiunile și cererile introduse la instantele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.”

Sancțiunea pentru neplata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 31 alin. (1) și art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești se face de către instanța de judecată. Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege. În conformitate cu art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege. În acest sens, art. 197 teza I NCPC prevede că, în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Taxele judiciare de timbre sunt de trei feluri: fixe ( pentru sume absolute), proporționale și în tranșee ( acestea sunt exprimate în procente și a caror cereri sunt evaluabile în bani ). Așa cum se arată în art. 2 din O.U.G. nr. 80/2013, “Taxele judiciare de timbru se stabilesc în mod diferențiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepțiile prevăzute de lege.”

Potrivit art. 40 din OUG 80/2013: “Taxele judiciare de timbru se plătesc de debitorul taxei în numerar, prin virament sau în sistem on-line, într-un cont distinct de venituri al bugetului local “Taxe judiciare de timbru și alte taxe de timbre”, al unității administrativ teritoriale în care persoana fizică are domiciliul sau reședința ori, după caz, în care persoana juridică are sediul social. Costurile operațiunilor de transfer al sumelor datorate ca taxă judiciară de timbru sunt în sarcina debitorului taxei. Dacă persoana care datorează taxa judiciară de timbru nu are nici domiciliul, nici reședința ori, după caz, sediul în România, taxa judiciară de timbru se plătește în contul bugetului local al unității administrativ teritoriale în care se află sediul instanței la care se introduce acțiunea sau cererea.” Conform art 29 din OUG 80/2013 se prevad și o serie de scutiri la plata taxei de timbru pentru o serie de acțiuni și cereri sau pentru anumite categorii de justițiabili. Conform art. 30 din aceeasi ordonanta, sunt scutite de taxa judiciară de timbru acțiunile și cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților, Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituționala, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de Ministerul Finanțelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.

 De la 1 iulie 2013, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt supuse taxelor judiciare de timbru, dar nu se mai percepe timbrul judiciar.

Confor art  229^1 din OUG nr. 17/2015 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare și modificarea și completarea unor acte normative “Certificatele, adeverințele sau alte documente eliberate de organele fiscale ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală sunt scutite de taxe extrajudiciare de timbre” scutirea de la plata taxei de timbru, care are valoarea de 2 lei, se aplică tuturor documentelor eliberate de organele fiscale din cadrul ANAF, a caror activitate este reglementata de Codul de procedură fiscală. 

Cuantumul timbrului de mediu este calculat de către organul fiscal competent, așa cum dispune OUG nr. 9/2013, “pe baza documentelor din care rezultă dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra autovehiculului și elementele de calcul ale timbrului, depuse de către contribuabilul care intenționează să efectueze înmatricularea sau transcrierea dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat”. Taxa se plătește într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului, iar dovada plății trebuie prezentată la momentul înmatriculării sau transcrierii dreptului de proprietate asupra automobilului rulat. Practic, timbrul de mediu se plătește o singură dată, la prima înmatriculare în România sau la prima vânzare a autovehiculului (dacă proprietarul inițial n-a plătit taxa) .

Creșterea încasărilor din taxele de mediu ar trebui să reprezinte o prioritate pentru România, însă țara noastră deține economia cea mai ineficientă din punct de vedere energetic din Europa, având printre cele mai mici încasări din taxe de mediu ca procent din PIB.

În prezent, onorariile pentru serviciile notariale sunt stabilite prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 46/C din data de 06.01.2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 133/22.02.2011.
Conform acestui document, pentru fiecare serviciu notarial solicitat, clientul trebuie să plătească notarului un onorariu, care poate fi în sumă determinată sau gradual, pe tranșe și în cote procentuale, aplicate la valoarea de calcul. În situația actelor complexe, care cuprind mai multe operațiuni juridice, onorariul se stabilește și se încasează pentru fiecare operațiune în parte. În virtutea faptului că notarul public a fost învestit cu exercițiul autorității de stat, a primit totodată obligația și răspunderea de a colecta și vărsa anumite taxe și impozite pentru stat, sume care nu au legătură cu onorariul notarial. Astfel, în funcție de tipul actului solicitat, părțile pot plăti, pe lângă onorariul notarial și alte sume, pe care notarul doar le încasează pentru a le vira ulterior beneficiarilor, dar care sunt denumite popular și impropriu tot "taxe notariale", și anume: impozitul pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal; tariful pentru serviciile de publicitate imobiliară furnizate de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (A.N.C.P.I.); taxa pe valoarea adaugată, care se adaugă la onorariul notarial datorat, conform prevederilor Codului Fiscal; tarifele pentru verificările și înscrierile efectuate în Registrele unice administrate de U.N.N.P.R., conform dispozițiilor Codului civil; alte taxe datorate pentru îndeplinirea unor formalități legale la care notarul public este obligat prin lege .