. Impozite Si Taxe Si Impactul Fiscal Asupra Intreprinderii (s.c. Xyz S.a.)

CAPITOLUL 1

PREZENTAREA GENERALĂ A SC „GEORGIA TRADING IMPEX” SRL

1.1. Statutul juridic al SC „GEORGIA TRADING IMPEX” SRL

Denumirea, forma juridică, sediul, durata

Societatea comercială SC „GEORGIA TRADING IMPEX” SRL este persoană juridică, având forma juridică de societate cu răspundere limitată. Aceasta își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române în vigoare și cu prevederile statutului juridic al societății.

În toate actele, facturile, anunțurile, publicațiile și alte documente emanând de la societate, denumirea societății va fi urmată de cuvintele Societate cu Răspundere Limitată sau inițialele SRL, de capitalul social, numărul de înregistrare în Registrul Comerțului și sediul unității.

SC "GEORGIA TRADING IMPEX" SRL s-a înființat în anul 1992, având sediul social în România, municipiul București, sector 3, B-dul 1 Decembrie 1918, nr. 37, bl. P105, sc. 3, et. 6, ap. 88. Societatea are și un punct de lucru (birou, atelier ți magazin) în București, șoseaua Fundeni, nr. 161 C, sector 2, coproprietatea asociatului unic, în care se vor efectua activitățile avizate la înmatriculare prin statutul societății.

Durata societății este nelimitată. Activitatea se consideră începută de la data dobândirii personalității juridice, o data cu obținerea numărului de înmatriculare la Oficiul Registrului Comerțului.

Obiectul de activitate al societății

Domeniul principal de activitate este comerțul cu amănuntul – cod CAEN: 50.

Activitatea principală este comercializarea benzinei și motorinei – cod CAEN: 5050 prin stație de benzină, special amenajată.

Se vor efectua următoarele activități:

– reparații ale autovehiculelor (mecanică, tinichigerie, electricitate, spălări, vopsitorie, echilibrare roți, vulcanizare);

– operațiuni de import-export și comercializare de bunuri de consum alimentare;

– activități de alimentație publică;

– activități de consignație, închirieri și achiziții de bunuri mobile și imobile;

– executarea lucrărilor de construcții și reparații, în regie proprie sau antrepriză, pentru necesități proprii sau pentru terți.

De asemenea, societate va putea fi partener altor societăți din țară sau străinătate, prin participare directa, prin filialele sau sucursalele sale, putându-și realiza obiectul de activitate, atât în țara și străinătate, în orice condiții, cu respectarea legislației în vigoare și poate lua orice masuri ce le va crede necesare sau folosirea pentru realizarea obiectului sau de activitate.

Capitalul social

Capitalul social subscris, integral în numerar și integral în moneda națională este de 3000000 lei, împărțit în 30 parți sociale, fiecare cu valoare nominala de 100000 lei, atribuite în totalitate (100%) asociatului unic.

Capitalul social nu poate fi redus sub valoarea subscrisă. Aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi.

Părțile sociale sunt egale și indivizibile, fiind garantate de patrimoniul societății. Majorarea sau reducerea capitalului social poate avea loc în orice moment, pe baza hotărârii asociatului unic.

La majorarea capitalului social se emit noi parți sociale. Majorarea capitalului social se poate face și în natură.

Administrarea și conducerea societății comerciale

Organul suprem de conducere și decizie al societății comerciale este Adunarea Generala a Asociaților, compusă din toți asociații și poate fi adunare generala ordinară sau adunare generală extraordinară.

Societatea comerciala " GEORGIA TRADING INIPEX " SRL este constituită de către un asociat unic care are toate drepturile și obligațiile adunării generale:

– aprobarea bilanțului contabil;

– repartizarea profitului;

– desemnarea și revocarea administratorului;

– modificarea actului constitutiv.

Adunarea generala ordinară se întrunește cel puțin o data pe an, în cel mult trei luni de la încheierea exercițiului financiar având drept scop dezbaterea problemelor de gestiune normală a societății:

– aprobarea bilanțului;

– repartizarea profitului și stabilirea dividendului;

– desemnarea administratorului și, dacă este cazul, a cenzorului;

– fixarea salariului împuterniciților pentru exercițiul în curs;

– stabilirea bugetului de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de activități pentru exercițiul viitor;

– modificarea actului constitutiv.

Adunarea generală extraordinară se întrunește în condițiile legii, ori de câte ori este nevoie pentru dezbaterea problemelor excepționale de conducere curentă a societății.

Atribuțiile adunării generale extraordinare sunt:

– prelungirea duratei societăți;

– majorarea sau reducerea capitalului social;

– schimbarea formei juridice, a sediului social sau a obiectului de activitate;

– participarea la profit a asociaților;

– dizolvarea anticipata a societății;

– fuziunea cu alte societăți comerciale și orice alte modificări ale actului constitutiv.

Dizolvarea societăților cu răspundere limitată va avea loc în următoarele situații:

– trecerea timpului stabilit pentru durata societății;

– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății;

– declararea societății comerciale;

– diminuarea capitalului social sub minimul legal sau, după caz, dacă s-a pierdut jumătate din capitalul social;

– hotărârea asociatului unic;

– falimentul societății comerciale.

Dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, fără a mai executa noi operații.

Lichidarea se face de un lichidator numit după procedura arătată de legile în vigoare la data lichidării, care întocmește bilanțul contabil de lichidare și repartizează întreg activul asociatului unic.

Fuziunea societăților comerciale se face prin:

– absorbirea unei societăți – a cărei personalitate juridică încetează – de către o altă societate care rămâne în funcțiune sau

– contopirea a doua sau mai multe societăți – care își încetează existența – pentru a alcătui o nouă societate, drepturile și obligațiile societăților care fuzionează și își încetează existența, trec asupra noii societăți.

În cazul absorbției, societatea absorbită transmite patrimoniul sau către societatea absorbantă, iar asociaților li se atribuie părți sociale.

În cazul contopirii, noua societate va prelua patrimoniile societăților care fuzionează și repartizează asociaților părțile sociale așa cum le-au deținut, dacă nu se hotărăște altfel.

1.2. Sistemul de contabilitate utilizat

Contabilitatea în cadrul SC "GEORGIA TRADING INIPEX" SRL este organizată respectând prevederile Legii contabilității nr. 82/1991 și ale Regulamentului de aplicare a legii contabilității, respectând principiile contabilității.

Contabilitatea este organizată de către compartimentul financiar-contabil, condus de către contabilul șef și asigură:

– întocmirea documentelor justificative privind operațiunile patrimoniale;

– organizarea și ținerea la zi a contabilității;

– organizarea și efectuarea inventarierii patrimoniului, precum și valorificarea rezultatelor acesteia;

– respectarea regulilor de întocmire a bilanțului contabil, publicarea acestuia în Monitorul Oficial al României și depunerea la termene la organele de drept;

– păstrarea documentelor justificative, a bilanțurilor contabile și a registrelor;

– organizarea contabilității de gestiune.

Se folosește forma de contabilitate informatică ce reprezintă o adaptare prin folosirea tehnicii electronice de calcul a formei de contabilitate maestru-șah.

Trăsătura de bază a formei de contabilitate maestru-șah este cea a dezvoltării pe conturi corespondente atât a rulajului debitor cât și a celui creditor al conturilor sintetice. În ceea ce privește contabilitatea analitică, aceasta capătă diverse structuri.

Înainte de a fi înregistrate, documentele justificative sunt supuse prelucrării contabile (sortare pe feluri de operații, verificare, evaluare și control). Dacă pentru același fel de operații exista mai multe feluri de documente justificative, acestea se totalizează zilnic sau în cursul lunii cu ajutorul formularelor de tipul: "Document cumulativ" întocmite fie pentru debitul, fie pentru creditul contului care reflectă asemenea operații.

Pentru înregistrările care nu au la bază documente cumulative se întocmesc note de contabilitate.

Contabilitatea este organizată în partidă dublă, respectiv contabilitatea financiară și contabilitatea de gestiune.

Contabilitatea financiară furnizează informații atât pentru societate, cât și pentru furnizori, clienți, bănci, organe fiscale sau alte persoane fizice sau juridice.

Contabilitatea de gestiune asigură calcularea costurilor, stabilirea rezultatelor și a rentabilității produselor, lucrărilor și serviciilor executate, întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli pe activități.

Contabilitatea financiară și de gestiune asigură:

a) înregistrarea cronologică și sistematică în contabilitate a tuturor operațiunilor patrimoniale, în funcție de natura lor, în mod simultan, în debitul unor conturi și în creditul altor conturi;

b) stabilirea totalului sumelor debitoare și creditoare, precum și soldurile finale;

c) întocmirea lunară a balanței de verificare;

d) prezentarea situației patrimoniale și a rezultatelor obținute prin bilanț, precum și a veniturilor, cheltuielilor și a beneficiilor sau pierderilor, prin contul de venituri și cheltuieli.

Evaluarea elementelor patrimoniale se stabilește după cum urmează:

– la data intrării in patrimoniu, bunurile se evaluează și înregistrează la valoarea de intrare, valoarea contabilă;

– cu ocazia inventarierii evaluarea se face la valoarea actuala, valoarea de inventar;

– la închiderea exercițiului financiar, elementele patrimoniale se evaluează la valoarea de intrare in patrimoniu, respectiv valoarea contabila;

– la ieșirea din patrimoniu bunurile se evaluează și se scad din gestiune la valoarea de intrare.

Inventarierea patrimoniului se face obligatoriu o dată pe an, la încheierea exercițiului financiar sau ori de câte ori este nevoie.

Conducerea societății numește o comisie de inventariere care constată scriptic și faptic, cantitativ și valoric sau numai valoric, după caz, existenta tuturor elementelor de activ și de pasiv din patrimoniul societății.

Rezultatele inventarierii sunt consemnate într-un proces-verbal de inventariere, care include perioada și gestiunile inventariate, persoanele care au efectuat inventarierea, plusurile și minusurile constatate, compensările efectuate, bunurile depreciate, concluziile și propunerile comisiei de inventariere referitoare la inventarierea patrimoniului unității.

Principalele formulare care se utilizează sunt:

– Jurnalul de înregistrare;

– Jurnalul de inventariere;

– Fișa sintetică șah;

– Registrele auxiliare folosite pentru evidenta analitica;

– Balanța conturilor.

Jurnalul de înregistrare este folosit pentru înregistrarea cronologică a operațiilor economice și stabilirea rulajului final al acestora. Pe măsura înregistrării în acest registru, documentelor justificative, documentelor cumulative și notelor de contabilitate li se atribuie un număr de înregistrări corespunzătoare datei la care au fost înregistrate. Lunar, se totalizează jurnalul de înregistrări, reținându-se rulajul lunii respective fără a se raporta în luna următoare.

Acest total trebuie să corespundă cu totalul rulajelor debitoare și creditoare ale lunii respective din balanța de verificare sintetică. Acest jurnal servește și la validarea datelor introduse în calculator.

Registrul-inventar este utilizat pentru înregistrarea elementelor patrimoniale de activ și pasiv ale societății. Acestea se înscriu în baza listelor de inventariere efectuate. Are același regim de păstrare ca și registrul jurnal.

Fișa sintetică șah servește la evidența sintetica a operațiilor economice și financiare. Atât pentru debitul, cât și pentru creditul fiecărui cont sintetic se folosește același model de fișă. Înregistrările în fișa se fac în mod cronologic și sistematic. Înregistrarea în fișele șah este precedată de înregistrarea cronologică proprie Jurnalului de înregistrare.

Registrele aux sunt:

– Jurnalul de înregistrare;

– Jurnalul de inventariere;

– Fișa sintetică șah;

– Registrele auxiliare folosite pentru evidenta analitica;

– Balanța conturilor.

Jurnalul de înregistrare este folosit pentru înregistrarea cronologică a operațiilor economice și stabilirea rulajului final al acestora. Pe măsura înregistrării în acest registru, documentelor justificative, documentelor cumulative și notelor de contabilitate li se atribuie un număr de înregistrări corespunzătoare datei la care au fost înregistrate. Lunar, se totalizează jurnalul de înregistrări, reținându-se rulajul lunii respective fără a se raporta în luna următoare.

Acest total trebuie să corespundă cu totalul rulajelor debitoare și creditoare ale lunii respective din balanța de verificare sintetică. Acest jurnal servește și la validarea datelor introduse în calculator.

Registrul-inventar este utilizat pentru înregistrarea elementelor patrimoniale de activ și pasiv ale societății. Acestea se înscriu în baza listelor de inventariere efectuate. Are același regim de păstrare ca și registrul jurnal.

Fișa sintetică șah servește la evidența sintetica a operațiilor economice și financiare. Atât pentru debitul, cât și pentru creditul fiecărui cont sintetic se folosește același model de fișă. Înregistrările în fișa se fac în mod cronologic și sistematic. Înregistrarea în fișele șah este precedată de înregistrarea cronologică proprie Jurnalului de înregistrare.

Registrele auxiliare folosite pentru evidența analitică capătă forma fișelor de cont analitic pentru valori materiale, fișelor de cont pentru operații diverse, situațiilor și altor formulare specifice folosite în acest scop. Înregistrările în formularele folosite pentru evidența analitică se fac în mod sistematic și cronologic, pe baza documentelor justificative în tot cursul lunii.

Balanța conturilor se întocmește lunar, pe baza fișelor sintetice șah. În cadrul sau se stabilesc soldurile și rulajele cumulate de la începutul anului pentru fiecare cont sintetic în parte.

De asemenea, pe baza înregistrărilor din contabilitatea analitică se întocmesc balanțe lunare pentru conturi analitice.

Potrivit art. 12 din Legea contabilității, persoanele juridice și fizice, în cazul nostru Oficiul de calcul, care utilizează sistemele de prelucrare automată a datelor au obligația să asigure respectarea normelor contabile, stocarea, păstrarea sub forma suporților tehnici și controlul datelor înregistrate în contabilitate. Ele poartă răspunderea prelucrării cu exactitate a datelor în documente.

1.3. Structura organizatorică

Structura organizatorică a societății comerciale constă în totalitatea compartimentelor de muncă existente, modul cum acestea sunt organizate, legaturile de interdependență ce se stabilesc între ele, astfel încât fiecare subdiviziune organizatorică sa-și îndeplinească obligațiile ce-i revin.

Structura organizatorică depinde în principal de statutul juridic, de obiectul de activitate, de mărimea societății, ea fiind un atribut de bază al conducerii. Compartimentele organizatorice ale SC "GEORGIA TRADING IMPEX" SRL

a) Compartimentul conducerii (Adunarea Generala a Asociaților, Consiliul de Administrație);

b) Compartimentele funcționale (comercial, prestări servicii, personal, financiar-contabil).

Compartimentele funcționale sunt reprezentate de birouri cu atribuții și

responsabilități delimitate pe principalele funcții ale societății comerciale.

Compartimentului comercial îi revin următoarele atribuții:

– asigurarea fondului necesar de mărfuri corespunzător cererii exprimate de cumpărător;

– încheierea contractelor cu furnizorii și clienții;

– urmărirea modului în care se execută contractele;

– organizarea operațiilor de vânzare – cumpărare de mărfuri;

– urmărirea recepției cantitative și calitative;

– îndrumarea și controlul activității unităților operative;

– organizarea întocmirii, verificării și prelucrării documentelor privind operațiile de mărfuri și ambalaje.

Biroul financiar-contabil răspunde de:

– urmărirea debitelor;

– rezolvarea creditelor;

– încadrarea fondurilor în limitele legale;

– rezolvarea decontărilor cu banca;

– întocmirea și fundamentarea contractelor de credite;

– controlul operațiunilor de casă;

– urmărirea modului de constituire a garanțiilor în cuantumul stabilit de lege;

– organizează și conduce contabilitatea sintetică și analitică a întregului patrimoniu;

– organizează și verifică evidența operativă a mărfurilor, ambalajelor și a celorlalte valori materiale;

– întocmește balanțele de verificare, iar la sfârșitul exercițiului bilanțul și contul de profit și pierderi.

Prin aparatul financiar-contabil al societății se exercită controlul financiar preventiv și controlul financiar intern urmărind respectarea riguroasă a tuturor prevederilor legale privind utilizarea fondurilor materiale și bănești și evidențierea lor în contabilitate.

c) Compartimentul operativ al societății comerciale este reprezentat de ansamblul unităților fără personalitate juridică aflate în subordinea acestuia, prin care se desfășoară permanent procesele operative de aprovizionare, stocare și desfacere a mărfurilor, precum și anumite activități auxiliare și anexe.

Unitățile operative dispun de spații comerciale, utilaje și dispozitive adecvate operațiilor de recepționare și prestare a mărfurilor.

Structura organizatorică a societății comerciale influențează organizarea contabilității pe multiple planuri, între care:

– circuitul documentelor privind aprovizionarea, păstrarea și vânzarea mărfurilor;

– evidența operativă și contabilitatea analitică a mărfurilor;

– urmărirea contabilă a indicatorilor de eficiență economică pe unități operative;

– urmărirea cu ajutorul contabilității a respectării prevederilor legale de către toate compartimentele funcționale și unitățile operative ale societății.

În cazul depozitelor, evidența operativă se ține cu ajutorul "fișelor de magazie", iar contabilitatea analitică se ține după metoda cantitativ-valorică pe fel de mărfuri (metoda principală) și după metoda global-valorică pe gestiuni (metoda auxiliară).

1.4. Evoluția principalilor indicatori (1998 – 2001)

Pornind de la realizările întreprinderii înregistrate în ultimii 4 ani, voi analiza mai jos o serie de indicatori după cum urmează:

mii lei

Contul de profit și pierdere

mii lei

Formule indicatori:

1. Cifra de afaceri (CA) = Venituri din vânzarea mărfurilor + Producția vândută

2.

3.

4. Excedentul brut de exploatare = Venitul din vânzarea mărfurilor –

– Costul de cumpărare al mărfurilor –

– Consumul provenit de la terți –

– Cheltuieli cu impozite și taxe –

– Cheltuieli de personal

5. Capacitatea de autofinanțare (CAF) = EBE + Venit financiar –

– Cheltuieli financiare –

– Sold excepțional al operațiilor de capital –

– Impozitul pe profit

6.

7.

8.

9.

10.

Rezultatul indicatorilor:

a) Analiza rentabilității comerciale

Observăm că rata marjei nete a avut o evoluție de creștere regulată, în timp ce rata marjei nete de exploatare, în anul 2001 a scăzut față de anul 2000, iar rata marjei brute de autofinanțare scade în 1999 față de 1998.

Analiza rentabilității economice

În ambele cazuri, se observă că rentabilitatea economică a fost crescătoare până în 1999, după care evoluția este descrescătoare.

Analiza rentabilității financiare

Ambele forme de rentabilitate financiară au o evoluție ascendentă care, deși la începutul perioadei a fost constantă, din cauza scutirii la impozitul pe profit, din 1999 acestea se individualizează, indicând o activitate financiară rentabilă.

CAPITOLUL 2

CARACTERIZAREA SISTEMULUI FISCAL AL ROMÂNIEI

2.1. Fiscalitate – concept și obiective

Aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, așezarea și perceperea în ultimă instanță a impozitelor și taxelor nu se pot înfăptui fără existența unui mecanism adecvat bazat pe tehnici, metode și instrumente specifice desfășurării activității de urmărire și control în domeniul respectiv, prin instituția administrației de stat care stabilește și încasează contribuțiile către stat.

Sistemul fiscal este noțiunea cea mai cuprinzătoare care definește cel mai bine aria de cuprindere a domeniului fiscal și care include și subînțelege conținutul celorlalte noțiuni utilizate în domeniul fiscal.

Sistemul fiscal reprezintă un ansamblu de cerințe și principii referitoare la dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor, precum și la obiectivele social – economice urmărite de politica fiscală. Aceste trebuie înțeles ca un tot unitar care cuprinde trei componente independente:

~ legislația fiscală, care reglementează și instituie impozitele și taxele considerate componente de bază ale veniturilor statului și care consfințesc dreptul de creanță al statului asupra contribuabilului;

~ mecanismul fiscal, care cuprinde totalitatea procedeelor, tehnicilor și metodelor prin care se realizează acțiunea de urmărire și percepere a impozitelor și taxelor;

~ aparatul fiscal, în care sunt cuprinse organele specializate ce pun în mișcare mecanismul fiscal, în scopul realizării obiectivului final – urmărirea și perceperea veniturilor bugetare.

Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursa prevăzută de lege. Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute și respectate atât de organele fiscale cât și de plătitori. Prin urmare, în legea prin care se instituie un impozit se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitului, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancțiunile ce se aplică persoanelor fizice sau juridice care nu-și onorează obligațiile fiscale la temenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere sau încalcă alte dispoziții ale reglementărilor fiscale.

2.2. Rolul și funcțiile fiscalității

Referindu-se la rolul impozitelor, un economist francez sublinia că impozitele pot fi folosite pentru a "încuraja (sub forma exonerării) sau descuraja (pe calea suprataxării) o anumită activitate economică. Fără să înceteze de a mai fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, venitul fiscal a devenit un mijloc de intervenție în domeniul economic și social."

Pe plan social rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părți importante din P.I.B. între clase și pături sociale, între persoanele fizice și juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor și taxelor, statui preia la buget între trei sau patru zecimi și chiar mai mult din P.I.B. în țările dezvoltate, și între doua și trei zecimi în țările în curs de dezvoltare.

Însă rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Astfel, în țările dezvoltate, impozitele și taxele procură între opt și nouă zecimi din totalul resurselor financiare ale statului. În țările în curs de dezvoltare pondere impozitelor și taxelor cunoaște diferențieri mai mari în totalul resurselor financiare publice, variind între cinci și nouă zecimi.

Concret, rolul fiscalității constă în:

l. Prin fiscalitate statul îți procură resursele necesare finanțării acțiunilor; peste 90% din resursele necesare impozitelor și taxelor, care se concentrează în bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale.

2. În procesul așezării, urmăririi și perceperii impozitelor, pârghiile sistemului fiscal dau posibilitatea ca prin aparatul sau specializat să exercite, în anumite limite, controlul asupra economiei.

3. Deoarece un impozit este plătit de către toate persoanele care realizează venituri din aceeași sursă sau posedă același gen de avere, și să cuprindă întreaga materie impozabilă, dă fiscalității un rol de universalitate.

4. Așezarea impozitelor se face pe criterii unitare pentru toți detonatorii aceluiași obiect impozabil, fără nici o discriminare de natură socială sau subiectivă.

5. Fiscalitatea are și rolul de a realiza o echitate, în sensul că așezarea sarcinilor fiscale se face potrivit principiului justiției sociale, fără nici un fel de discriminare de ordin etnic, religios sau politic.

Funcțiile fiscalității sunt:

1 – funcția socială, potrivit căreia sunt favorizate categoriile de contribuabili cu venituri mai mici și greutăți materiale mai mari, precum și agenții economici care utilizează forță de muncă cu capacitate mai redusă (nevăzători, handicapați etc.).

2 – funcția stimulativă, care constă în acordări de facilități agenților economici aflați în primii ani de activitate, și înlesniri pentru investitorii și reinvestitorii de capital, în scopul dezvoltării activităților economice, creării de noi locuri de muncă, sporirii volumului mărfurilor și serviciilor.

2.3. Impactul fiscal asupra rezultatelor întreprinderii

Scopul activității oricărei întreprinderi îl constituie obținerea de profit, desfășurarea activităților economice în condiții de reabilitate economică.

Activitatea și rezultatele unei unități economice sunt influențate, printre altele, și de nivelul impozitelor și taxelor pe care le varsă la buget. Acest impact este favorabil atunci când statul le folosește ca instrument de impulsionarea a dezvoltării activității economice, ramuri sau subramuri economice. Astfel rezultatele întreprinderii au alte dimensiuni atunci când acestea beneficiază de facilități de ordin fiscal, cum sunt: stabilirea unor taxe vamale mari la importul unor produse de același gen cu cele produse în unitatea respectivă, scutiri de taxe vamale la importul unor mașini și echipamente necesare dezvoltării activității, scutiri la plata unor impozite indirecte etc. Influență pozitivă asupra rezultatului au și cheltuielile permise a fi deduse din baza impozabilă. De asemenea, sistemul subvențiilor are un impact favorabil, subvenții care se primesc, de regulă, pentru realizarea unor programe de cercetare de interes național, pentru producerea unor bunuri de importanță vitală sau strategică.

În general, atunci când nivelul impozitelor și taxelor este determinat cu cota fixă mare, avantajează pe întreprinderile care le-au obținut; în cazul impozitelor determinate în cote proporționale, în funcție de nivelul rezultatului, obținerea unui rezultat peste o anumită limită devine nefavorabilă.

Activitatea economică, în general, poate fi negativ influențată și când sistemul fiscal este greoi și birocratic, obligând la evidențe costisitoare, calcule complicate, sau într-o continuă modificare, mai ales atunci când are și efect retro.

Un caz aparte îl constituie întreprinderile publice, la care activitatea lor nu întotdeauna poate fi apreciată din punctul de vedere al nivelului rezultatelor financiare obținute; în multe cazuri trebuie să se țină seama de o serie de factori care influențează direct activitatea economică. Sunt factori care se referă la necesitatea dezvoltării economico-sociale a unor zone geografice din țară, la dezvoltarea prioritara a anumitor ramuri și subramuri, urmărind obiective economice de importanță națională (ex.: protejarea mediului) etc.

Rentabilitatea întreprinderii publice este influențată într-o mare măsură de prețurile sau tarifele practicate; astfel, în cazul anumitor produse de primă necesitate sunt stabilite prețuri sub costurile medii, pentru a asigura posibilitatea procurării lor și de către cei care realizează venituri modice. În cazul altor produse, însă, prețurile stabilite depășesc costurile și cuprind și un profit mare (băuturi alcoolice, tutun ș.a.), ele răspunzând astfel și unor necesități fiscale. Prin urmare, întreprinderile publice care practică prețuri sub costuri nu pot fi apreciate ca având o activitate necorespunzătoare, întrucât pierderile înregistrate sunt datorate prețurilor scăzute impuse de autoritatea publică. De asemenea, rentabilitatea mare obținută de întreprinderile publice care utilizează prețuri peste nivelul recunoscut de piață, nu reprezintă un merit al eforturilor întreprinderilor respective.

În concluzie, în aprecierea calității activității desfășurate de întreprinderile publice trebuie urmărită armonizarea intereselor generale ale statului cu cele ale agenților economici și ale consumatorilor. Astfel, nu pot fi apreciate favorabil eforturile în direcția micșorării profitului pentru a plăti la bugetul de stat un impozit pe profit mai mic, deoarece astfel se reduc resursele bugetare ale statului.

2.4. Raporturi și incidențe între contabilitate și fiscalitate

Noul sistem contabil din România este alcătuit și dominat de interese fiscale. În literatura de specialitate există și opinia conform căreia interesul fiscal este un interes național și în consecință el are capacitatea de a armoniza toate celelalte interese inclusiv cu contribuabilii.

Pe plan teoretic, dar mai ales practic s-au conturat modalități și pârghii în vederea armonizării raporturilor dintre agenții economici și fiscalitate.

În condițiile economiei de piață, statul nu mai poate interveni în sectorul privat al economiei prin măsuri administrative. El are însă posibilitatea să utilizeze pârghii economico-financiare potrivit cerințelor politicii sale economice, financiare, monetare, sociale, prin care să influențeze activitatea agenților economici.

Astfel se poate stimula producția sau consumul unor mărfuri prin extinderea exportului și reducerea importului. Aceasta se realizează prin taxe vamale și accize mari la importuri. Încurajarea întreprinderii pentru a dezvolta anumite activități se realizează prin scutirea de plata a impozitelor sau prin reducerea lor pentru anumite bunuri autohtone, facilități prin introducerea unor noi metode de calcul privind amortizarea activelor fixe corporale, ce au ca efect reducerea profitului și deci a bazei impozabile. Redresarea situației economice a întreprinderii prin dezvoltarea sectorului investițional se poate realiza ca urmare a reducerii lor privind impozitul aferent profitului investit în active fixe productive la contribuabilii mici.

Prin politica fiscală pe care statul o promovează se urmăresc obiective de ordin social și chiar politic. Se acordă facilități contribuabililor cu venituri relativ mici, fiind scutite de impozite până la un anumit cuantum. Sistemul fiscal intervine cu cote de impozitare foarte mari pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătății: tutun, alcool.

Concret, în țara noastră, prin inițierea reformei fiscale s-a urmărit nu numai funcția financiară a statului de a încasa venituri fiscale prin impozit. taxe și contribuții, ci și dezvoltarea economică a întreprinderii prin reducerea cu 50% a impozitului aferent profitului utilizat pentru investiții productive în scopul obținerii de profituri suplimentare, atragerea de investiții străine prin scutirea de impozit pe profit pe o perioada între doi și cinci ani, de asemenea, restituirea totală sau parțială a taxelor vamale de import percepute la introducerea în țară a unor mărfuri dacă acestea se reexportă.

Nu se poate vorbi de un sistem fiscal perfect, dar el poate fi perfectibil în concordanță cu dezvoltarea sectorului privat, iar statul să dețină în proprietatea sa, ramurile strategice ale economiei și cele de interes național.

În țările cu experiență în domeniul contabil situația a evoluat mult în ultimii 15 ani. În Franța legea din 30 aprilie 1983 a dus la nașterea unui veritabil drept contabil. În România, după 1989 au avut loc multe schimbări. Legea contabilității a fost adoptată în 1991, iar Planul General de Conturi a fost aprobat în 1993. Normalizatorii români au creat un nou sistem de contabilitate inspirat după sistemul francez și racordat la cerințele normalizării europene și internaționale. Teoretic nu se mai vorbește decât foarte puțin de anexare sau de poluarea contabilității de către fiscalitate. Fiecare dintre cele două discipline are autonomia sa, dispune de o reglementare specifica și posedă în consecință domeniul său propriu de intervenție. Datorită autonomiei celor două drepturi, în principiu, natura documentelor de întocmit este cea care condiționează regula de drept ce trebuie aplicată.

Unul dintre obiectivele urmărite în legătură cu fiscalitatea este minimizarea impozitelor plătite de întreprindere. Alegerile care rezultă din aceasta pot să fie compatibile cu gestiunea contabilă, dar ele sunt uneori contradictorii în unele puncte. Întreprinderea se găsește, mai mult decât se crede, confruntată cu alegeri în materie fiscala. Astfel, ea poate să decidă : utilizarea sau nu a avantajelor fiscale propuse pentru o întreprindere, poate refuza să constituie un provizion pentru creșterea prețurilor; utilizarea sau nu a unor opțiuni fiscale al căror impact trebuie să știe să-1 măsoare.

Rezultatul final poate fi privit din două unghiuri: rezultatul contabil și rezultatul fiscal. Astfel, în domeniul deficiturilor fiscale, posibilitățile legale sunt numeroase, în timp ce, un deficit contabil este o contraperformanță pe care întreprinderea trebuie să o corecteze cât mai repede posibil dacă vrea sa-și asigure perenitatea. Un deficit fiscal, datorită posibilității de raportare asupra beneficiilor ulterioare, poate constitui un atu care este convenabil de a fi folosit cât mai bine în funcție de posibilitățile oferite de legislație. Deficitul fiscal nu poate fi transmis unei alte societăți decât în cazuri și condiții specifice cum ar fi fuziunea.

O întreprindere urmărește, după cum se știe beneficiul nu deficitul, iar acest beneficiu este supus impozitării. Este important de a nu determina beneficiul servind drept baza de calcul pentru impozitare. Beneficiul fiscal sau beneficiul impozabil nu corespunde decât rareori cu beneficiul contabil. De fapt, legea fiscală a fixat regali diferite de cele ale planului contabil privitoare atât la deductibilitatea anumitor cheltuieli, cât și la condițiile de impozitare a anumitor venituri. Se cuvine deci pentru determinarea bazei impozabile, să aplicăm aceste reguli fiscale. Pentru aceasta se ia ca punct de plecare rezultatul contabil căruia i se aplică niște corecturi. Anumite sume trebuie să fie adăugate rezultatului contabil, acestea putând fi denumite generic REINTEGRĂRI, alte sume trebuie diminuate din rezultatul contabil, acestea fiind DEDUCERILE. Rezultatul fiscal astfel obținut este dat de formula:

REZULTATUL FISCAL = REZULTATUL CONTABIL + REINTEGRARI – DEDUCERI

Reintegrările și deducerile sunt calcule efectuate în afara contabilității. Acestea sunt corectări extra-contabile.

Să ne amintim ecuația fundamentală:

REZULTAT = VENITURI – CHELTUIELI

În general, cheltuielile sunt deductibile în aceeași manieră, atât pentru a calcula rezultatul contabil, cât și rezultatul fiscal.

Prin excepție, anumite cheltuieli se deduc după regulile obișnuite pentru calculul rezultatului contabil, dar nu pot fi deduse pentru calculul rezultatului fiscal.

Legea fiscala interzice aceasta deducere. Cheltuielile neadmise a fi deduse din rezultatul fiscal sunt date de: depășiri ale cheltuielilor de protocol, depășiri ale cheltuielilor de transport, provizioane nedeductibile, amenzi și penalități și alte cheltuieli nedeductibile. Pentru că aceste cheltuieli nedeductibile au fost deduse după calculul rezultatului contabil, trebuie apoi să le reintegrăm pentru a obține rezultatul fiscal, plecând de la rezultatul contabil. Provizioanele pentru cheltuieli care privesc o cheltuială nedeductibilă nu sunt nici ele deductibile. Deducerile fiscale se referă la rezerva legala, sumele corespunzătoare reducerilor cu 50% din impozitul pe profit, pierderile din anii precedenți.

Evoluția principalilor indicatori (1998 – 2001)

Pornind de la realizările întreprinderii înregistrate în ultimii 4 ani, voi analiza mai jos o serie de indicatori după cum urmează:

mii lei

Contul de profit și pierdere

mii lei

Formule indicatori:

1. Cifra de afaceri (CA) = Venituri din vânzarea mărfurilor + Producția vândută

2.

3.

4. Excedentul brut de exploatare = Venitul din vânzarea mărfurilor –

– Costul de cumpărare al mărfurilor –

– Consumul provenit de la terți –

– Cheltuieli cu impozite și taxe –

– Cheltuieli de personal

5. Capacitatea de autofinanțare (CAF) = EBE + Venit financiar –

– Cheltuieli financiare –

– Sold excepțional al operațiilor de capital –

– Impozitul pe profit

6.

7.

8.

9.

10.

Rezultatul indicatorilor:

a) Analiza rentabilității comerciale

Observăm că rata marjei nete a avut o evoluție de creștere regulată, în timp ce rata marjei nete de exploatare, în anul 2001 a scăzut față de anul 2000, iar rata marjei brute de autofinanțare scade în 1999 față de 1998.

Analiza rentabilității economice

În ambele cazuri, se observă că rentabilitatea economică a fost crescătoare până în 1999, după care evoluția este descrescătoare.

Analiza rentabilității comerciale

Ambele forme de rentabilitate financiară au o evoluție ascendentă care, deși la începutul perioadei a fost constantă, din cauza scutirii la impozitul pe profit, din 1999 acestea se individualizează, indicând o activitate financiară rentabilă.

CAPITOLUL 3

STRUCTURA IMPOZITELOR ȘI TAXELOR DATORATE STATULUI DE CATRE O SOCIETATE COMERCIALA

3.1. Caracterizarea impozitelor și taxelor

1. Impozitul reprezintă plăți obligatorii, cu titlu nerambursabil, datorate conform legii bugetului de stat, de către persoanele fizice și juridice, pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă.

Trăsăturile impozitului:

impozitul este o contribuție bănească, în sensul că persoanele fizice și juridice sunt datoare să participe, după anumite criterii, la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societății, necesare finantării unor trebuințe social-economice în folosul întregii colectivități;

impozitul este o contribuție obligatorie, adică toate persoanele fizice și juridice care beneficiază de acțiunile sau obiectivele finanțate din fondurile generale ale societății trebuie să participe la formarea acestor fonduri;

impozitele sunt prelevari cu titlu nerambursabil, în sensul că, o data făcute în scopul formarii fondurilor generale ale societății, ele sunt utilizate numai la finanțarea unor acțiuni și obiective necesare tuturor membrilor societății și nu unor interese individuale sau de grup;

impozitele sunt datorate conform dispozițiilor legale, adică nici un impozit al statului nu se poate stabili si percepe decât prin „puterea unei legi”;

impozitele sunt datorate de către persoane fizice și juridice, în sensul că reprezintă o modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale societății;

impozitele se datorează pentru veniturile realizate și bunurile deținute, în sensul că subiecții impozabili datorează contribuția numai în cazul în care realizează venituri prevăzute de lege ca impozabile sau dobândesc sau posedă bunuri care, conform prevederilor legale sunt impozabile.

3. Taxele reprezintă plăți obligatorii efectuate către stat de către persoanele fizice și juridice cu ocazia efectuării de către instituțiile statului a unor servicii celor care le solicită.

Acestea prezintă anumite trăsături specifice, și anume:

reprezintă plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de instituții sau organe care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii și rezolvă alte interese legitime ale persoanelor fizice și juridice;

subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei activități din partea unui organ sau instituție de stat;

reprezintă o contribuție de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane, în timp ce impozitele se utilizează la acoperirea cheltuielilor generale ale societății;

reprezintă plăți efectuate de persoane fizice sau juridic pentru servicii efectuate în mod direct și imediat de către organe sau instituții de stat.

Principiile de stabilire și aplicare a taxelor constau în:

unicitatea taxei, pentru unul și același serviciu prestat unei persoane, aceasta nu datorează taxă decât o singură dată;

răspunderea pentru neândeplinirea obligației de plată revine funcționarului;

nulitatea actelor nelegal taxate;

taxele sunt anticipate; ele se datorează și se achită în momentul solicitării serviciilor.

3. Contribuțiile reprezintă plăți obligatorii de la persoanele fizice și juridice către stat în cazul în care acestea beneficiază de anumite servicii ale statului fără să le solicite expres. Din categoria contribuțiilor mai cunoscute sunt cele pe linia asistenței și asigurările sociale: contribuții pentru șomaj, pensie suplimentară, sănătate, etc.

Clasificarea impozitelor și taxelor

În practica fiscală internațională întâlnim o diversitate de impozite, care se deosebesc ca formă și conținut. De aceea, pentru a identifica ușor efectele diferitelor categorii de impozite în plan economic, financiar, social și politic este necesară gruparea acestora pe baza următoarelor criterii:

trăsăturile de fond și de formă ale impozitelor;

obiectul asupra cărora se așează;

scopul urmărit de stat prin instituirea lor;

frecvența perceperii lor;

instituția care le administrează.

A. În funcție de trăsăturile de fond și de formă, impozitele se grupează în:

impozite directe;

impozite indirecte.

1. Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/și juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere și se percep direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite. De regulă, în cazul acestor impozite, subiectul și suportatorul impozitului sunt una și aceeași persoană.
    Pe baza criteriilor care stau la baza așezării impozitelor directe, acestea se grupează în:
    a) impozite reale (obiective, pe produs), care:

se stabilesc în legătură cu deținerea unor obiecte materiale (cum sunt pământul, clădirile, magazinele etc.), făcându-se abstracție de situația personală a subiectului impozitului;

au cunoscut o largă aplicabilitate în perioada capitalismului premonopolist, dar ele se practică și în prezent în cazul clădirilor, terenurilor ocupate de clădiri, exploatărilor agricole;

în această categorie se includ:

– impozitul funciar;

– impozitul pe clădiri;

– impozitul pe activități industriale, comerciale și profesii libere;

– impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.

    b) impozite personale (subiective), care:

se așează asupra veniturilor sau averii avându-se în vedere și situația personală a subiectului impozitului;

în această categorie se includ:

– impozitele pe veniturile persoanelor fizice;

– impozitele pe veniturile societăților de capital;

– impozitele pe averea propriu-zisă;

– impozitele pe circulația averii;

– impozitele pe sporul de avere.

2. Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri și al prestării unor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianți sau prestatori de servicii și suportate de către consumatorii bunurilor și serviciilor impozabile.
   În cazul acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora.
    În funcție de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupează în:

– taxe de consumație;

– venituri care provin de la monopolurile fiscale;

– taxe vamale;

– taxe de timbru și de înregistrare.

B. Avându-se în vedere obiectul asupra cărora se așează, impozitele se clasifică în:

impozite pe venit;

impozite pe avere;

impozite pe consum (sau pe cheltuieli).

C. În funcție de scopul urmărit de stat prin introducerea lor, impozitele se grupează în:

1. Impozite financiare, instituite de stat în scopul realizării de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului (cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit, taxele de consumație etc.).
2. Impozite de ordine, introduse de stat în scopul limitării unei activități anume sau in vederea realizării unor obiective nefiscale cum sunt, de exemplu, introducerea unor accize ridicate asupra consumului de alcool și tutun sau utilizarea unor taxe vamale antidumping în scopul limitării importului anumitor mărfuri ce au preț de dumping.

D. După frecvența cu care se realizează (respectiv, se percep la buget), distingem:
1. Impozite permanente (ordinare), care se percep cu regularitate (de regula, anual), fiind înscrise în cadrul fiecărui buget public.
2. Impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în situații excepționale (cum ar fi, de pildă, în situații de criză și război) și se percep o singura dată, motiv pentru care ele nu sunt înscrise în bugetul public.

Obligațiile fiscale ale întreprinderii la bugetul de stat

Prin participarea sa la circuitul economic, statul este remunerat cu impozite taxe și vărsăminte asimilate. Clasificarea obligațiilor fiscale ale întreprinderii trebuie făcută în legătură cu parametrii de gestiune ai firmei și în primul rând cu rezultatul exercițiului si trezoreria firmei, astfel:

Obligații fiscale suportate în funcție de natura rezultatului fiscal:

impozit pe profit

Impozite, taxe și vărsăminte asimilate suportate de întreprindere, indiferent de natura rezultatului fiscal (profit sau pierdere fiscală):

impozit pe clădiri

impozit pe terenuri ocupate de clădiri

taxa asupra mijloacelor de transport

taxe vamale

Impozite și taxe colectate de întreprindere de la terți în contul bugetului statului:

impozit pe salarii

impozit pe dividend

taxa pe valoare adăugată

Principiile impunerii

Principiile impunerii urmăresc ca stabilirea și încasarea impozitelor să răspundă unor cerințe economice, politice, fiscale. Astfel se disting:

Principiile impunerii echitabile

În funcție de gradul de cuprindere a subiectelor și a materiei impozabile, impunerea poate fi:

generală, când „cade” asupra tuturor păturilor și claselor sociale în ceea ce priveste veniturile sau averea acestora;

parțială, când numai unele clase sau pături sociale beneficiază de anumite scutiri sau reduceri de impozite.

Echitatea impunerii presupune respectarea cumulativă a următoarelor condiții:

egalitatea în fața impozitelor – se referă la faptul că impunerea trebuie să se facă în același mod pentru toate persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau își au sediul, și în același mod pentru toate activitățile economice;

egalitatea prin impozit – presupune diferențierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în funcție de mărimea materiei impozabile, natura și proveniența veniturilor, etc.;

existența unui minim neimpozabil;

impunerea trebuie să țină seama de condițiile sociale ale plătitorilor;

existența unor cote de impunere care să asigure echitate în materie de impozite; cotele cele mai echitabile sunt cele progresive în tranșe.

Principiile de politică financiară presupun ca la stabilirea unui impozit să se urmărească randamentul fiscal, stabilitatea și elasticitatea acestuia.

Randamentul fiscal al impozitului constă în faptul ca acesta să aibă un caracter universal, să ofere posibilități reduse de evaziune, să solicite un volum redus de cheltuieli în ceea ce priveste stabilirea, încasarea lui.

Un impozit este considerat stabil când nu este influențat de ciclul economic.

Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil să se adapteze nevoilor bugetare, să poată fi majorat sau micșorat când cheltuielile bugetare cresc sau se reduc.

Principiile de politică economică urmăresc ca impozitele, pe lângă scopul fiscal (de alimentare a bugetului), să reprezinte și instrumente de stimulare sau descurajare a anumitor obiective sau activități.

Principiile de politică socială presupun ca la stabilirea impozitelor să se urmărească obiective sociale privind persoanele cu venituri reduse, persoanele cu copii, impozite care să descurajeze consumul anumitor produse, etc.

3.4. Elementele tehnice și tehnica impunerii

Așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, impozitele și taxele, denumite și venituri bugetare, se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate de modul de așezare, proveniența, perceperea, rolul lor, etc.

Există însă anumite elemente comune sau specifice tuturor veniturilor, care se regăsesc în reglementarea fiecărui venit bugetar, fără de care nu s-ar putea planifica, determina, urmări și realiza, deci nu ar putea funcționa. Aceste elemente, numite elemente tehnice ale impozitului sunt:

Subiectul impunerii este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata unei taxe sau a unui impozit. Subiectul impunerii mai este numit și contribuabil.

Suportatorul impozitului este pesoana fizică sau juridică care suportă efectiv impozitul. Astfel, sunt frecvente cazurile în care suportatorul este o altă persoană decât subiectul (ex.: la drepturile de autor impozitul se plătește de editură).

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. Este reprezentat de elementul concret care stă la baza așezării impozitului: venit, avere, acte sau fapte juridice. In cazul venitului, poate imbrăca forma saariului, profitului, dividentului etc.; în cazul averii obiectul impozabil îl constituie clădirile, terenurile, mijloacele de transport, iar în situația actelor și faptelor juridice, constă în diferite acțiuni pentru care sunt stabilite taxe de timbru.

Sursa impozitului (sau baza de calcul) arată din ce anume se plătește impozitul. Poate să fie aceeași cu obiectul sau să difere de acesta. Când obiectul impozitului îl reprezintă venitul, valoarea, profitul sau tariful, acesta este în același timp și baza de calcul. Însă, în alte situații, baza de calcul diferă de obiect; astfel, în cazul impozitului pe clădiri obiectul este clădirea, iar baza de calcul este valoarea clădirii; la impozitul pe mijloace de transport obiectul este mijlocul de transport dar baza este capacitatea cilindrică.

Cota de impunere (sau cuantumul unitar) reprezintă mărimea cu ajutorul căreia se determină volumul impozitului. Este elementul care aplicat la baza de calcul conduce la cuantumul global al venitului bugetar. Poate fi:

sub forma unei sume fixe (ex.: impozitul pe terenurile agricole);

sub forma unei cote procentuale proporționale, progresive sau regresive (ex.: T.V.A., taxe vamale etc.).

Asieta (modul de așezare a impozitului sau tehnica impunerii) constă în totalitatea măsurilor care se iau de către organele fiscale în legatura cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile și determinarea impozitului datorat. Deci asieta cuprinde, în principiu, trei grupe de operațiuni: așezarea impozitului, calcularea impozitului, perceperea sau încasarea impozitului.

Având un conținut mai complex, așezarea impozitului se referă la:

stabilirea obiectului impozabil, constatându-se existența lui și felul acestuia;

evaluarea obiectului impozabil, ceea ce presupune stabilirea materiei impozabile și influențarea acesteia cu o serie de scăzăminte stabilite prin normele fiscale corespunzătoare fiecărui impozit în parte;

stabilirea plătitorului impozitului care nu întotdeauna este și suportatorul acestuia;

stabilirea metodei după care se face impunerea; poate fi o metodă globală (care presupune însumarea tuturor veniturilor realizate și calcularea impozitului în funcție de această sumă) sau o metodă separată de impunere (o impunere separată pe fiecare sursă de venit distinct);

determinarea calității plătitorului impus, care în diferite țări poate fi persoana, familia (caz în care se realizează impunerea pe numele capului de familie pentru toate veniturile realizate de membrii acesteia) sau gospodăria (situație în care se plătește impozit în cazul activităților agricole).

Calcularea presupune determinarea mărimii impozitului, aplicând asupra bazei impozabile cotele de impunere corespunzătoare fiecărui impozit.

Pentru încasarea veniturilor bugetare se folosesc următoarele metode:

metoda plății directe care presupune stabilirea de către plătitor, în condițiile legii, a sumei datorate și virarea de către acesta, din proprie inițiativă, la termenele stabilite în contul bugetului de stat. Această metodă se aplică de regulă pentru veniturile provenite de la persoanele juridice (ex.: impozitul pe profit).

metoda reținerii și vărsării (stopaj la sursă) este folosită în cazul veniturilor impoyabile realiyate de către persoanele fizice. Impozitul datorat de către plătitor este reținut anticipat de unitatea care plătește venitul supus impunerii; deci unitatea are obligația să calculeze, să rețină și să verse în contul bugetului de stat sumele datorate, eliberându-se numai veniturile nete (ex.: impozitul pe salarii, impozitul pe dividente).

metoda impunerii și perceperii presupune calcularea impozitului de către un organ specializat, agent fiscal și achitarea impozitului de către plătitor la organul fiscal respectiv. Este cazul impozitelor și taxelor locale de la populație: impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri etc.

metoda aplicării timbrelor fiscale se întrebuințează în cazul taxelor de timbru, prin utilizarea timbrelor fiscale propriu-zise, sau prin chitanța doveditoare a plății în contul bugetului a taxei timbrului respectiv.

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege atrage după sine obligația contribuabilului de a plăti și majorări de întârziere.

Înlesnirile, drepturile și obligațiile debitorilor:

Înlesnirile prevăzute de lege sunt stabilite de cele mai multe ori sub formă de reduceri sau scutiri și au în vedere anumite situații deosebite.

Drepturile și obligațiile plătitorilor sunt reglementate în vederea asigurării respectării legalității la stabilirea și încasarea obligațiilor bugetare. Astfel, debitorii au dreptul, de exemplu, să ceară și să li se admită acordarea înlesnirilor legale sau, pentru sumele plătite în plus au dreptul la compensări cu plăți viitoare sau să ceara restituirea lor. De asemenea, plătitorii sunt obligați să pună la dispoziția organelor financiare toate documentele și informațiile cerute în vederea evaluării corecte a bazei de calcul, declararea obiectului și materiei impozabile, plata în cuantumul și la termenele prevăzute.

Răspunderea plătitorului (sancțiuni) constă în aplicarea formelor răspunderii juridico-administrative, materiale și penale de plata în cazul nerespectării normelor legale.

CAPITOLUL 4

CALCULUL, CONTABILIZAREA ȘI REGLEMENTAREA OBLIGAȚIILOR FISCALE ALE ÎNTREPRINDERII

4.1. IMPOZITUL SUPORTAT ÎN FUNCȚIE DE NATURA REZULTATULUI FISCAL

IMPOZITUL PE PROFIT

Evoluția si reglementarea impozitului pe profit

Impozitul pe profit îndeplinește funcția de sursă certă de alimentare cu venituri a bugetului public, în vederea asigurării mijloacelor financiare necesare îndeplinirii drepturilor fundamentale ale cetățenilor cu privire la învățământ, sănătate, cultură și artă, sport, apărare națională și ordine publică, ocrotire socială și protecție ecologică, precum și pentru finanțarea unor acțiuni și obiective economice de interes național, mai ales în domeniul infrastructurii.

Randamentul fiscal al impozitului pe profit este în general scăzut, deoarece există multiple posibilități de evaziune fiscală.

Totuși, ponderea sa în resursele publice multiple poate crește printr-o mai bună organizare și mai exactă conducere a evidențelor contabile la agenții economice, în conformitate cu prevederile Legii contabilității și prin aplicarea fermă a sancțiunilor stabilite de lege. Cu toate acestea, impozitul pe profit are un rol important în creșterea ponderii impozitelor directe în sistemul fiscal român.

În forma inițială, la intrarea în vigoare a Legii nr. 12/1991 – l ianuarie 1991, impozitul pe profit a fost conceput ca un instrument fiscal nou, înlocuind numeroase impozite existente în aceasta materie.

Pe parcurs, au fost adoptate noi reglementări privind impozitarea veniturilor persoanelor juridice, în acord cu evoluția reformei legislative.

O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, intrată în vigoare pe 1.01.1995 aduce profunde schimbări în concepția de impunere a profitului, dintre care menționăm exemplificativ următoarele: baza de impunere poate fi corectată în raport de nivelul inflației; scutirile de impozit au fost anulate, atât cele aplicabile investitorului român, cât și cele ce favorizau investitorii străini; la determinarea impozitului se ia în considerare creșterea patrimoniului net într-un an fiscal, care include atât profiturile realizate din activități economice, cât și din câștigurile de capital; se reglementează amortizarea accelerată a mijloacelor fixe; cota de impozit s-a redus de la 45% la 38%, iar pentru agricultură la 25%.

Așa cum s-a arătat mai sus, reglementarea instituită prin O.G. nr. 70/1994 înlătură unele din deficiențele prevederilor Legii nr. 12/1991 (cu modificările ulterioare), însă prezintă, ea însăși, unele neajunsuri, ceea ce a determinat numeroase critici din partea specialiștilor și a practicienilor.

Astfel, gruparea, din punct de vedere fiscal, a contribuabililor mari și mici, numai cu scopul de a aplica metodologii diferite pentru determinarea profitului impozabil s-a considerat a fi nejustificată.

Prin Legea nr. 73/1996 intrată în vigoare pe l.0l.1997 se elimină împărțirea contribuabililor în mari și mici, devenind toți contribuabili mici. Deci, în prezent, impozitul pe profit este reglementat în principal de:

· O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit aprobat și modificat prin Legea nr. 73/1996 și republicată în 1997;

· Legea nr. 71/1994 privind acordarea unor facilități pentru atragerea de investiții străine în industrie;

· Legea nr. 249/1998 privind aprobarea O.G. nr. 40/1998 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit;

· Ordonanța de Urgență nr. 217/1999 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit;

· H.G. nr. 402/2000 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe profit.

Contribuabilii impozitului pe profit

Potrivit O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit și Legea nr. 73/1996 sunt obligați la plata impozitului pe profit următoarele persoane fizice și juridice denumiți contribuabili:

a) persoane juridice române, pentru profitul impozabil obținut din orice surse, atât din România, cât și din străinătate;

b) persoane juridice străine care desfășoară activități printr-un sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu permanent;

c) persoane juridice și fizice străine care desfășoară activități în România ca partener într-o asociere ce nu dă naștere unei persoane juridice, pentru toate veniturile rezultate din activitatea desfășurată în România;

d) persoane juridice și fizice române pentru veniturile realizate, atât în România, cât și în străinătate dintr-o asociere a acestora, care nu dau naștere unei persoane juridice. În acest caz, impozitul datorat se calculează, se reține și se varsă de către persoana juridice;

e) instituțiile publice, pentru veniturile extrabugetare din activitățile desfășurate în condițiile legii.

Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit:

· trezoreria statului pentru operațiunile din fondurile publice;

· instituțiile publice pentru fondurile publice constituite;

· organizațiile de nevăzători și de invalizi, asociațiile persoanelor handicapate și unitățile economice ale acestora;

· fundațiile testamentare;

· cooperativele care funcționează ca unități protejate, special organizate, potrivit legii;

· unitățile aparținând cultelor religioase pentru veniturile obținute din producerea și valorificarea obiectelor și produselor necesare activității de cult;

· instituțiile de învățământ particular acreditate, precum și cele autorizate provizoriu, pentru veniturile realizate din activități de învățământ;

– asociațiile de proprietari constituite ca persoane juridice, pentru veniturile obținute din activitățile economice.

Cotele impozitului pe profit și perioada impozabilă

Cota impozabilă pe profit este de 25% cu următoarele excepții:

1. contribuabilii care obțin venituri și în domeniul jocurilor de noroc autorizați, legal, precum și cei care obțin venituri din activitatea barurilor și a cluburilor de noapte, plătesc o cotă adițională de impozit de 25% asupra părții din profitul impozabil care corespunde veniturilor înregistrate din aceste activități;

2. cota adițională de impozit o plătesc, de asemenea și persoanele fizice și juridice pentru veniturile proprii de aceeași natură, realizate in baza contractelor de asociere în participațiune;

3. în cazul Băncii Naționale a României, cota de impozitare este de 80% și se aplică asupra veniturilor rămase după scăderea cheltuielilor deductibile și a fondului de rezervă, potrivit legii;

4. orice majorare a capitalului social efectuată prin încorporarea rezervelor, precum și a profiturilor, cu excepția rezervelor legale și a diferențelor favorabile din reevaluarea patrimoniului, se impozitează cu o cotă de 10%;

5. obligația reținerii și virării impozitului revine societăți comerciale odată cu înregistrarea la Registrul comerțului a modificării respective.

Perioada impozabilă este anul fiscal al fiecărui contribuabil care este anul calendaristic. În cazul reorganizării prin divizare, comasare, fuziune sau în cel al lichidării, perioada impozabilă este perioada din anul fiscal pentru care contribuabilul a existat.

Determinarea profitului impozabil

Impozitul pe rpofit se calculează prin aplicarea unei cote procentuale asupra profitului impozabil.

Profitul impozabil se determină ca diferență între veniturile din livrarea bunurilor mobile/imobile pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, servicii prestate și lucrări executate, inclusiv din câștiguri din orice sursă și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile și se scad veniturile neimpozabile.

Pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă nu sunt aferente realizării veniturilor și cele considerate deductibile conform prevederilor în vigoare. Când o cheltuială este aferentă mai multor activități ea se repartizează activității respective.

Elementele nedeductibile sunt:

– impozitul pe profit, datorat conform Legii nr. 73/1996, precum și impozitul venit realizat în străinătate;

– amenzile sau penalitățile datorate către autoritățile române sau străine;

– cheltuielile pentru protocol, reclamă și publicitate (până la 1.01.1998) care depășesc limitele prevăzute de lege;

– sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor și provizioanelor peste limita legală.

sumele care depășesc limitele cheltuielilor considerate deductibile, legii bugetare anuale;

cheltuielile de sponsorizare, peste limita legală;

orice alte cheltuieli făcute în favoarea acționarilor sau asociațiilor;

cheltuieli cu perisabilități peste limitele legale; cheltuieli înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu îndeplinesc condițiile de document justificativ;

cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor, altele decât cele acordate de bănci și alte persoane juridice autorizate potrivit legii, care depășesc dobânzile active (medii) ale băncilor, comunicate de B.N.R.;

cheltuielile cu diurna care depășesc limitele legale stabilite pentru instituțiile publice;

dobânzile plătite asociaților sau acționarilor, în baza unor contracte civile, dacă acestea nu sunt impozitate la persoana fizică;

alte cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal.

Limitele cheltuielilor deductibile se aplică lunar astfel încât la finele anului fiscal să se încadreze în prevederile dispozițiilor legale în vigoare. Contribuabilii care au în componență, unități fără personalitate juridică determină limitele cheltuielilor deductibile la nivelul unității cu personalitate juridică. Pierderea anuală declarată de contribuabili prin declarația de impozit pe profit, se recuperează din profitul impozabil lunar obținut în exercițiile fiscale următoare, fără, însă, să se depășească 5 ani. Recuperarea pierderilor se va efectua la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vedere.

Nu se recuperează pierderea fiscală înregistrată de persoana juridică, în cazul în care are loc divizarea sau fuziunea.

Contribuabilii care pe o perioada de 3 ani consecutivi au realizat numai pierderi intră automat în obiectivul de control al organului fiscal pentru constatarea cauzelor care au dus la nerealizarea de profit.

Nu sunt supuse impozitului pe profit:

▪ dividendele primite de la o altă persoană juridică română;

▪ aportul la capitalul social al unei persoane juridice depus de o persoană juridică/fizică. Valoarea din bilanț a activelor aduse ca aport se reportează de la acționari, respectiv asociat;

▪ veniturile realizate din rambursări sau recuperări de cheltuieli nedeductibile;

▪ venituri rezultate din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere.

Impunerea profiturilor realizate de persoanele străine

Profitul impozabil al unei persoane juridice străine realizat printr-un sediu permanent în România, se determină ca și la persoane juridice române cu următoarele mențiuni:

l. Pentru reflectarea reală a profitului impozabil al sediului permanent se scad numai cheltuielile aferente realizării veniturilor acestuia.

2. Persoanele juridice străine care nu desfășoară activități într-un sediu permanent în România și persoanele fizice străine plătesc pentru veniturile realizate în România impozit prin reținerea la sursă, conform legislației în vigoare.

Când persoanele juridice străine care realizează venituri în România sunt rezidente ale unor state cu care România are încheiate convenții pentru evitarea dublei impuneri, dispozițiile acestora au prioritate, cu condiția ca persoana juridică străină să prezinte certificat din partea autorităților fiscale ale statului a cărui rezidență este.

Persoana juridică română are dreptul de a i se deduce din impozitul pe profit datorat în România o suma echivalenta cu impozitul pe venit din sursa externă plătit direct sau prin rețineri la sursă în străinătate, pe bază de documente; care atestă plata, confirmate de autoritățile fiscale străine.

Suma deducerii nu poate depăși impozitul pe profit calculat pe baza legislației române asupra veniturilor pe fiecare sursă de venit externă, după scăderea cheltuielilor deductibile aferente acestora. Pierderile legate de veniturile din surse externe se deduc numai din aceste venituri, separat pe fiecare sursă de venit.

Plata și controlul impozitului pe profit

Conform art. 15 din Legea nr. 73/1996, plata impozitului pe profit se efectuează trimestrial, până la data de 25, inclusiv, a primei luni din trimestrul următor pentru toți contribuabilii, cu excepția Băncii Naționale a României și a societăților bancare.

În cursul anului fiscal, contribuabilii au obligația de a depune declarația de impunere până la termenul de plată a impozitului inclusiv, urmând ca după definitivarea impozitului pe profit pe baza datelor din bilanțul contabil anual să depună declarația de impunere pentru anul fiscal expirat până la termenul prevăzut pentru depunerea bilanțului contabil.

Contribuabilii sunt răspunzători pentru calculul impozitelor declarate și pentru depunerea la termen a declarației de impunere. Declarația de impunere se semnează de către directorul general sau orice altă persoana autorizată, potrivit legii, să-l reprezinte pe contribuabil.

În cazul în care organele fiscale consideră că stabilirea impozitului pe profit nu a fost făcută conform O.G. 70/1994, acestea vor face un nou calcul al impozitului pe profit și vor comunica în scris contribuabilului modul de stabilire a acestuia. Stabilirea impozitului pe profit va fi făcută de organul fiscal și în cazul în care contribuabilul nu a completat declarația de impunere sau nu a furnizat informațiile necesare pentru a determina obligația fiscală.

Sarcina de a dovedi că stabilirea impozitului pe profit de către organele fiscale nu este reală, revine contribuabilului, acesta având în continuare obligația de a depune declarația de impunere.

Contribuabilul trebuie să plătească impozitul pe profit pe baza înștiințării de plată, la data și locul stabilite prin înștiințare.

Plata impozitului se face în lei. În situațiile în care plata veniturilor către beneficiarul de venit se face în valută, plata impozitelor, a taxelor sau eventualelor majorări de întârziere și a amenzilor se efectuează în lei proveniți din schimbul valutar la cursul în vigoare la data plății.

Dovada plății acestora se face cu documente de plată la extern de către contribuabilul care are obligația de a calcula, revine și vărsa impozitul aferent veniturilor în valută la societatea bancară unde își are deschis contul în valută, însoțit de documentele de schimb valutar.

În cazul unei plăți peste suma impozitului datorat, majorarea de întârziere se calculează după 30 de zile de la data depunerii cererii contribuabilului de restituire a diferenței.

Dacă termenul stabilit mai sus este anterior datei obligatorii de plată a impozitului, majorarea se calculează de la data obligației de plată a impozitului. În scopul calculării majorării de întârziere când impozitul pe profit a fost stabilit de organul fiscal, termenul pentru plata impozitului rămâne data stabilită pentru depunerea declarației inițiale.

Constatarea, controlul, urmărirea și încasarea impozitelor, precum și a majorărilor aferente de întârziere se efectuează de organele fiscale din subordinea D. G. F. P. C. F. S. județene și a municipiului București.

În verificările făcute poate lua un extras sau face o copie a oricărui document sau înregistrări contabile, reține orice document sau element material care poate constitui probă sau dovadă în determinarea obligațiilor fiscale; să solicite ajutorul, cooperarea și asistența contribuabilului sau a persoanelor care îl reprezintă.

Organele fiscale au dreptul de a controla și:

– operațiile care au scop evitarea sau diminuarea plății impozitelor;

– operațiile efectuate în numele contribuabilului, dar în favoarea asociaților sau acționarilor;

– datoriile asumate de contribuabili în contul unor împrumuturi făcute sau garantate de asociați sau acționari.

Contabilizarea impozitului pe profit

Pentru contabilizarea impozitului pe profit se folosesc conturile 691 „Cheltuieli cu impozitul pe profit" și 441 " Impozitul pe profit".

Cu ajutorul contului 691 "Cheltuieli cu impozitul pe profit" se ține evidența cheltuielilor cu impozitul pe profit.

În debitul contului 691 "Cheltuieli cu impozitul pe profit" se înregistrează:

– valoarea impozitului pe profit (441).

Cu ajutorul contului 441 " Impozitul pe profit" se ține evidența decontărilor cu bugetul statului privind impozitul pe profit.

Contul 441 " Impozitul pe profil" este un cont bifuncțional.

În creditul contului 441 "Impozitul pe profit" se înregistrează:

– sumele datorate de unitate bugetului de stat, reprezentând impozitul pe profit (691).

În debitul contului 441 "Impozitul pe profit" se înregistrează:

– sumele virate la bugetul statului reprezentând impozitul pe profit (512).

Soldul creditor al contului reprezintă sumele datorate de unitate, iar soldul debitor, sumele vărsate în plus.

Aplicație practică

Profitul impozabil se calculează pornind de la rezultatul contabil corectat în mod corespunzător cu elementele reintegrate și deduse definitiv.

Formula de calcul utilizată în acest sens este:

La rândul său rezultatul contabil este calculat pe baza datelor înregistrate în contul 121 "Profit și pierdere", relația de calcul fiind:

În cazul S.C. "GEORGIA TRADING IMPEX" S.R.L., soldul contului 121 "Profit și pierdere" pe luna martie 2002 este de 257.090.873 lei, determinat pe baza următoarelor înregistrări contabile:

a) închiderea conturilor de venituri:

b) închiderea conturilor de cheltuieli:

Rezultatul contabil = 2.702.566.979 lei – 2.445.476.106 lei = 257.090.873 lei

Pentru S.C. "GEORGIA TRADING IMPEX" S.R.L. elementele nedeductibile fiscal pe luna martie 2002 sunt: impozitul pe profit, diferențe la deplasări, amenzile și penalitățile.

Elementele nedeductibile = 100.666.160 lei + 149.184.837 lei = 249.850.997 lei

S.C. "GEORGIA TRADING IMPEX" S.R.L. nu dispune de elemente deductibile fiscal pe luna martie 2002. Rezultă că rezultatul fiscal pe această lună va fi următorul:

Rezultatul fiscal = 257.090.873 lei + 249.850.997 lei = 506.941.870 lei

Impozitul pe profit = 506.941.80 lei x 25% = 126.735.468 lei

Rezultatul impozabil stabilit potrivit relației de mai sus se calculează lunar cumulat de la începutul anului. În aceste condiții, impozitul pe profit datorat pentru luna în curs se determină pe baza relației:

c) înregistrarea obligației de plată a impozitului pe profit:

d) înregistrare plății impozitului pe profit:

e) închiderea contului de cheltuieli cu impozitul pe profit:

4.2. IMPOZITE, TAXE ȘI ALTE VĂRSĂMINTE SUPORTATE DE ÎNTREPRINDERE, INDIFERENT DE NATURA REZULTATULUI FISCAL

4.2.1. TAXELE VAMALE

Baza legală

– Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României;

– Legea nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine, republicată în 1993, cu modificarile ulterioare pentru facilități în derulare până la expirarea termenelor acordate;

– O.G. nr. 26/1993 privind Tariful vamal de import al României, aprobată și modificată prin Legea nr. 102/1994 cu modificările ulterioare;

– Legea petrolului nr. 134/1995;

– O.G. nr. 31/1997 privind regimul investițiilor străine în România pentru facilități în derulare până la expirarea termenelor acordate;

– O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investitiilor directe, alte legi specifice care prevăd reglementări în domeniul taxelor vamale.

– Legea bugetului de stat, nr.36/1999;

– O.U.G. nr.2/22.03.1999 pentru scutirea de la plata drepturilor vamale aferente unor importuri de materii prime utilizate în producția proprie a investițiilor străine.

În condițiile economiei românești, taxele vamale reprezintă un mijloc de stimulare a exportului și de lărgire a cooperării economice cu alte state, asigurând totodata și folosirea avantajelor participării României la diviziunea internațională a muncii și intensificarea pe baze reciproc avantajoase a schimburilor economice și științifice cu alte țări.

Taxele vamale au un rol activ în asigurarea de materii prime și alte produse deficitare. Astfel, pentru produsele exportate nu se datorează taxe vamale, iar sistemul vamal este astfel conceput încât să stimuleze importurile, cu precădere spre materii prime și materiale necesare economiei nationale.

Categoriile de taxe vamale

Taxele vamale se instituie asupra bunurilor și produselor care intră și ies in/din țară sau/și asupra celor care tranzitează teritoriul national.

În consecință, pot exista trei categorii de taxe vamale, și anume: de import, de export și de tranzit.

♦ Taxele vamale de import sunt cele mai răspândite și au cel mai ridicat randament fiscal, deoarece, în condițiile relațiilor de complementaritate tot mai accentuate dintre economiile țărilor lumii și ale concurenței dintre acestea, au sporit considerabil importurile de materii prime, materiale, produse manufacturiere, mărfuri de consum, etc.

♦ Taxele vamale de export au o răspândire mai restrânsă, fiind utilizate mai ales de statele care dețin monopolul natural al unei resurse minerale sau materii prime, ori monopolul de fabricație (tehnologie) la unele produse manufacturate.

♦ Taxele vamale de tranzit au o aplicabilitate foarte restrânsă, deoarece statele sunt interesate a încuraja tranzitul de marfuri spre a obține venituri în valută sub forma taxelor pentru transportul mărfurilor pe căile ferate, rutiere sau navale.

România utilizează numai taxele vamale de import, care sunt stabilite și percepute în conformitate cu Tariful vamal de import.

● Dupa modul de percepere, taxele vamale pot fi:

– specifice, care se calculează asupra unității fizice de masură a mărfii (masă, volum, etc) și reprezintă o sumă fixă.

– ad-valorem, care se percep sub forma unui procent determinat asupra valorii mărfurilor importate. În România, potrivit art. 3, alineatul l, din O.G. nr. 26/1993, taxele vamale aplicate sunt taxe ad-valorem.

– compuse, care apar ca o combinație a primelor două.

● În raport de protecția pieței naționale, taxele vamale pot fi:

– literale, în care nivelul prețului extern al unui produs se va majora cu o taxă care să permită însă ca prețul intern al produsului importat sa fie totuși mai mic decât prețul de producție internă a produsului respectiv;

– egalizatoare, când taxa vamaăa va determina un preț egal pentru produsele importate și cele de producție internă;

– restrictive, când taxa vamală va determina ca nivelul prețului intern al produsului importat sa fie mai mare decât prețul unui produs similar de producție internă;

– prohibitive, când taxa vamală determină creșterea exagerată a prețului intern al produsului importat, încât prezența sa pe un anumit teritoriu vamal devine lipsită de interes.

Elementele cadrului legal

Subiecții impunerii – sunt persoanele juridice în al căror obiect de activitate sunt prevazute și operațiuni de import, cât și persoanele fizice autorizate să efectueze astfel de operațiuni. Pot deveni subiecți ai impunerii și persoanele fizice neautorizate, atât în cazul introducerii unor bunuri în țara noastră, cât și în cazul scoaterii acestora din România, dar numai dacâ depășesc o anumită valoare sau plafon valoric de scutire, în vigoare la data trecerii frontierei.

Plătitorii taxelor vamale au obligația să depună la organele vamale o declarație vamalî la care să anexeze și celelalte documente necesare vămuirii: autorizația de import, documentul de transport al mărfurilor, facturile originale ori copia lor cuprinzând denumirea și cantitatea mărfurilor, certificat de origine, certificat sanitar veterinar pentru produsele de origine animală sau vegetală, etc.

În scopul evitării unor tratamente diferențiate, Direcția Generală a Vămilor a emis o "Listă de valori în vamă, unice pe produse sau grupe de produse". Această listă este actualizată periodic, în raport de indicele general al prețurilor și altor criterii.

Baza impozabilă

Valoarea în vamă a mărfurilor importate se determină potrivit regulilor prevăzute în Acordul privind aplicarea articolului VII din Acordul Organizației Mondiale de Comerț.

Metoda de bază în determinarea valorii în vamă este metoda "valorii tranzacționale" la care se refeăa și Tariful vamal de import al Romaniei. Conform acestei metode, "valoarea în vamă a mărfurilor importate" este valoarea tranzacției, adică "prețul efectiv plătit sau de plătit" pentru mărfuri. Prețul efectiv plătit sau de plătit reprezintă "plata totală efectuată de către cumpărător vânzătorului" sau în beneficiul acestuia "pentru mărfurile importate".

Potrivit art.8 din Acordul menționat, la prețul efectiv plătit sau de plîtit pentru mărfurile importate se adaugă următoarele elemente:

a) elemente obligatorii, cum sunt:

– comisioane, cu excepția comisioanelor de cumpărare;

– ambalaje;

– aporturi (materii prime, materiale, piese);

– redevente;

– produsul oricărei revânzări.

b) elemente opționale, cum sunt:

– cheltuieli de transport pe parcurs extern;

– cheltuieli de manipulare pe parcurs extern;

– cheltuieli de asiguirare pe parcurs extern.

În Tariful vamal de import al României se prevede că în țara noastră se includ în valoarea în vamă și elemente opționale.

Transformarea valorii în vamă din valută în lei se face la cursul de schimb stabilit și comunicat de Banca Națională a Romaniei în fiecare zi de joi. Acest curs se utilizează pe toată durata săptămânii următoare pentru determinarea valorii în vamă a mărfurilor importate ale căror declarații vamale se ănregistrează în cursul acelei săptămâni.

Determinarea sumei de plată se face prin aplicarea procentului taxei vamale asupra valorii în vamă a mărfurilor, exprimată în lei.

Cota de impunere

Taxele vamale sunt prevăzute în Tariful vamal de import al Romaniei și sunt exprimate în procente diferențiate pe categorii de mărfuri.

Cotele cele mai frecvente sunt cuprinse între 10 – 30%. Astfel, de exemplu: pentru produsele farmaceutice cota este în general 5 – 10%; pentru carne de bovine, porcine, ovine proaspată, refrigerată sau congelată se aplică cota de 20%; pentru materialele plastice 20%, pentru cauciuc și articole din cauciuc 3 – 25%.

La fiecare marfă sau grupă de mărfuri sunt stabilite excepții, fie ca procent de taxă, fie ca exceptare de la taxare.

Scutiri

În ceea ce privește scutirile de taxe vamale, acestea sunt prevăzute de articolele 5,6 și 7 din O.G. nr. 26/1993:

– bunurile străine care devin potrivit legii proprietatea statului;

– bunurile dobândite prin succesiuni testamentare;

– mostrele fără valoare comercială, materiale publicitare, de reclamă și documentare;

– alte bunuri prevăzute în legi sau hotărâri ale Guvernului.

Bunurile scutite de taxe vamale pot fi utilizate numai în scopurile pentru care au fost importate. În caz de schimbare a destinației, importatorii sunt obligați să îndeplinească formalitățile legale privind importul mărfurilor și să achite taxele vamale de import. În astfel de situații, valoarea în vamă se calculează la cursul în vigoare în ziua constatării schimbării destinației bunurilor.

De asemenea, este scutit de taxe vamale importul următoarelor categorii de bunuri:

– bunurile de origine română;

– bunurile reparate în străinatate sau bunurile care le înlocuiesc pe cele necorespunzătoare calitativ, returnate partenerilor externi în perioada de garanție;

– bunurile care se înapoiază în țară, ca urmare a unei expedieri eronate (O.G. nr. 26/1993).

Bunurile pentru dotarea reprezentanțelor și altor unități române cu sediul în străinătate, pot fi scoase sau readuse în țară, fără plata taxelor vamale, în baza adresei expeditoare sau primitoare din care să rezulte că bunurile sunt înscrise în evidențele sale contabile.

Exceptate de la taxele vamale sunt și mărfurile importate și comercializate în regim de "duty – free" prin unități situate în punctele de control trecere frontieră aeriană, navală și terestră, precum și prin magazinele pentru servirea in exclusivitate a reprezentanțelor diplomatice și personalului acestora.

În scopul stimulării importului de bunuri destinate producției pentru export, în țara noastră, ca de altfel în majoritatea țărilor, s-a instalat regimul vamal de "draw back", care constă în restituirea totală sau parțială a taxelor vamale de import percepute, dacă mărfurile introduse în țară se reexportă în aceeași stare sau după ce au fost transformate, prelucrate sau reparate în vederea exportului ori au fost încorporate în produse destinate exportului.

Momentul datorării taxelor vamale este cel al vămuirii mărfurilor.

Plata taxelor vamale se face de către importator sau de către comisionarul în vamă, în contul unității care a efectuat vămuirea.

Diferențele în minus constatate la verificarea taxelor vamale se plătesc în termen de 7 zile de la data comunicării, iar diferențele în plus se restituie în același termen sau se compensează cu taxele ulterioare, la cererea importatorului. Diferențele de taxe se stabilesc în termen de 15 zile de la data vămuirii.

Neplata la termen a taxelor vamale și a altor drepturi cuvenite bugetului de stat atrage majorarea sumei de plată cu 0,3% pentru fiecare zi întârziere.

Termenul de prescriptie al taxelor vamale este de 5 ani începând de la data înregistrării declarației vamale de import.

În cazul derulării unei acțiuni de import, ciclul de operațiuni ce poate avea loc este urmatorul :

►Valoarea (prețul) în vamă =

= prețul de import, format din pretul extern, transformat în lei

(+) cheltuieli de transport

(+) cheltuieli anexe (de încărcare, desecărcare și manipulare)

(+) cheltuieli cu asigurarile.

►Valoarea taxelor vamale =

= prețul în vamă x cota taxei vamale (%)

►Valoarea accizelor =

= (Prețul în vamă + Taxa vamală) x cota accizei

►Prețul cu ridicata al comisionarului importator =

= Prețul în vamă + Taxa vamala + Accizele

►TVA deductibila =

= Prețul cu ridicata x cota TVA (%)

►Totalul facturii de cumpărare la comisionarul importator = = Prețul cu ridicata + TVA deductibilă

►Marja comisionarului importator =

= Prețul cu ridicata x cota marjei (%)

►Prețul de vânzare al mărfii la comisionarul importator = = Prețul cu ridicata + Marja

►TVA colectată =

= Prețul de vânzare x cota TVA (%)

►TVA facturată la vânzare =

= Prețul de vânzare + TVA colectată

Calculul și contabilizarea taxei vamale

S.C. "Georgia Trading Impex” SRL nu desfășoară activitate de export – import și nu datorează taxe vamale bugetului de stat.

Totuși, pentru exemplificarea calculului și contabilizării taxei vamale se are în vedere următorul exemplu:

Se importă mărfuri:

– valoare în vamă 5.000 USD

– curs de schimb 33.000 lei/USD

– comision vamal 1%

– taxă vamală 20%

– TVA 19%

Valoarea în vamă: 5.000 x 33.000 = 165.000.000 lei

Taxele vamale: 165.000.000 x 20% = 33.000.000 lei

Comision vamal: 165.000.000 x 1% = 165.000 lei

Baza de impozitare pentru TVA: 165.000.000 + 33.000.000 = 198.000.000 lei

TVA deductibilă: 198.000.000 x 19% = 37.620.000 lei

achiziționarea mărfurilor:

plata TVA:

plata taxelor vamale:

4.2.2. TAXELE DE TIMBRU

În literatura de specialitate, referitor la expresia taxa de timbru s-au conturat doua accepțiuni, și anume:

a) – în sens restrâns (stricto sensu), taxele de timbru sunt acele plăți efectuate prin aplicarea de timbre fiscale (practica legislativă a lărgit sensul acestei noțiuni, incluzând în sfera sa și unele plăti pentru care nu există condiția perceperii lor prin timbre fiscale, aceasta fiind motivată de dificultățile de încasare a taxelor de timbru, atunci când sumele sunt mari);

b) – în sens larg (lato senso), taxele de timbru sunt plățile referitoare la timbru, efectuate pentru soluționarea unor interese legitime ale persoanelor fizice si juridice, sau pentru anumite servicii prestate de către anumite instituții de drept public.

Inițial, taxele de timbru erau definite ca fiind "acele contribuții, datorate de către particulari, cu ocazia formarii diferitelor acte sau formulări de pretențiuni în justiție și înaintea autorităților publice pentru ca în schimbul achitării lor, să se obțină dreptul de a li se lua în considerare cererile și admite prezentarea actelor ca instrumente probatorii".

În prezent, taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate de diferite organe sau instituții publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează diferite servicii sau rezolvă anumite interese legitime ale părților.

Rezultă, din definiția de mai sus, că taxele de timbru au un echivalent în serviciile prestate sau lucrările efectuate de către diferite instituții de drept public, chiar dacă raportul de echivalență exista numai principial (între cuantumul fiecărei taxe și valoarea economică a serviciului sau a activității aferente nu poate fi un raport de egalitate). De aici rezultă și deosebirea dintre taxele de timbru și impozite (care se percep fără vreun echivalent direct și imediat plătitorului), precum și între taxele de timbru și prețul mărfurilor, prestările de servicii etc., care includ cheltuielile de producție, de circulație și alte elemente de acumulare bănească și sunt încasate de toți agenții economici care le produc și execută.

Din cele prezentate până acum rezultă principalele trăsături ale taxelor de timbru:

 reprezintă plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituții care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii și rezolvă alte interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice;

 subiectul plătitor este determinat în momentul când acesta solicită efectuarea unei activități din partea unui organ sau instituții publice;

 taxa se datorează numai atunci când organul de stat prestează un serviciu subiecților de drept.

Reglementări legale

O. G. nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială;

O.G. nr. 59/1998 pentru completarea O. G. nr. 12/1998;

Normele metodologice ale Ministerului Justiției nr. 618/1998 pentru aplicarea O. G. nr. 12/1998.

Subiecți ai taxelor (plătitori) sunt atât persoanele fizice cât și cele juridice pentru care se prestează un serviciu, se întocmesc acte sau se efectuează activități supuse taxelor de timbru.

Principalele categorii de acte sau servicii supuse taxelor de timbru sunt următoarele:

– actele și serviciile prestate de birourile notariale și de organele administrației publice cu atribuții notariale;

– reclamațiile și memoriile adresate organelor administrației publice și certificatele de orice fel;

– actele de stare civilă;

– actele de identitate;

– acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești;

– autorizațiile eliberate de organele administrației publice și autorizațiile acordate;

– eliberarea permiselor de conducere și a certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor.

Cuantumul taxelor de timbru se stabilește în funcție de natura și complexitatea serviciului prestat, de valoarea bunurilor sau a drepturilor ce fac obiectul actului taxabil, de caracterul actelor sau faptelor solicitate. De aceea, în practică, distingem două categorii de taxe de timbru, și anume:

taxe fixe, care se aplică, de regulă, actelor neevaluabile valoric și se exprimă în sume absolute;

taxe procentuale (proporționale, progresive sau regresive pe tranșe de valoare), care se aplică "ad-valorem" în cazul actelor evaluabile valoric.

Obiectul taxelor de timbru îl constituie actele și faptele întocmite sau prestate de instituții publice sau alte organe specializate. În funcție de organele care primesc, întocmesc, eliberează sau prestează servicii taxabile, taxele de timbru se grupează în:

taxe de timbru pentru actele si serviciile notariale;

taxe judiciare de timbru pentru actele și faptele cu caracter jurisdicțional.

Plata taxelor de timbru se face în numerar sau prin virament în contul bugetului de stat, la unitățile trezoreriei statului sau ale Casei de Economii și Consemnațiuni.

4.2.3. ACCIZELE

Accizele reprezintă taxe speciale de consumație care se datorează bugetului de stat, pentru anumite produse din țară și din import, al căror regim este reglementat.

Baza legală

– O.U.G. nr. 82/1997 privind regimul accizelor și altor taxe indirecte (M.O nr. 380/1997);

– O.U.G. nr. 3/1998 privind modificarea accizelor la produse petroliere;

– Ordinul ministrului finanțelor nr. 95/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind tehnica de calcul și formularistica necesară pentru accize(M.O. nr.62/1998)

– O.G. nr. 27/2000 privind regimul produselor supuse accizelor;

– O.G. nr. 767/2001 privind regimul accizelor.

Sfera de aplicare

Produsele pentru care se datorează accize sunt:

alcool, distilate, băuturi alcoolice, vinuri și bere;

produse din tutun;

uleiuri minerale;

alte produse și grupe de produse.

Subiecții impunerii

Plătitori de accize sunt agenții economici – persoane juridice, asociații familiale și persoane fizice autorizate – care produc sau importă astfel de produse

De asemenea, plătitori de accize sunt:

• agenți economici care cumpără de la producători individuali – persoane fizice – prodese de natura celor supuse accizelor prin O.U.G. 158/2001, pentru prelucrare și comercializare;

• agenții economici, pentru cantitățile de produse supuse accizelor, obținute din producția proprie sau din import, care sunt:

produse acordate ca dividende sau ca plată în natură acționarilor, asociaților și, după caz, persoanelor fizice;

produse consumate pentru reclamă și publicitate;

produse înstrăinate sub orice formă, cu sau fără titlu gratuit, ori utilizate în orice scop decât comercializarea.

Baza impozabilă și modul de calcul

Accizele se calculează prin aplicarea cotelor procentuale asupra bazei de impozitare care reprezintă:

a) – pentru produsele din producția internă – baza de impozitare o reprezintă contravaloarea bunurilor livrate, exclusiv accizele, și anume costurile plus profitul agenților economici producători și respectiv, prețurile de achiziție negociate între părți în cazul agenților economici care achiziționează de la producătorii individuali produse în scopul comercializării;

b) – pentru alcoolul obținut în sistem de prestări servicii – baza de impozitare o reprezintă prețul practicat de unitatea prestatoare, aferent alcoolului din producția proprie, comercializat ca atare, și anume costurile plus profitul. Această bază de impozitare se are în vedere atât în cazul alcoolului cuvenit unității prestatoare și comercializat ca atare, cât și în cazul alcoolului cuvenit agenților economici beneficiari (proprietari ai materiilor prime aduse spre prelucrare), indiferent dacă alcoolul cuvenit beneficiarilor prestației este comercializat de către aceștia sau este utilizat ca materie primă pentru obținerea altor produse;

c) – pentru produsele din import, baza de impozitare o reprezintă valoarea în vamă stabilită potrivit legii, la care se adaugă taxele vamale și alte taxe speciale stabilite, potrivit legii, la importul unor categorii de produse;

d) – pentru bunurile introduse în țară de persoanele fizice neînregistrate ca agenți economici, dar comercializate prin agenți economici, baza de impozitare o reprezintă contravaloarea ce se cuvine deponentului pentru bunurile vândute;

e) – pentru bunurile introduse în țară în stare nouă, amanetate de către persoanele fizice și devenite proprietatea caselor de amanet – baza de impozitare o reprezintă contravaloarea încasată de casa de amanet la vânzarea bunurilor respective, exclusiv accizele.

Pentru țigarete, accizele se calculează prin aplicarea sumelor fixe stabilite asupra cantităților de țigarete produse sau importate.

Valoarea accizelor în lei, datorate bugetului de stat, se va determina prin transformarea sumelor rezultate în ECU la cursul de schimb valutar stabilit de BNR în fiecare zi de joi.

Pentru vinul, țuica și rachiurile naturale livrate în stare vărsată de către producătorii interni altor agenți economici în scopul utilizării ca materie primă pentru obținerea unor produse de natura celor prevăzute în Anexa nr. 1 la Legea nr. 42/ 1993, republicată, accizele se calculează o singură dată, numai la produsele finale rezultate din prelucrare, prin aplicarea cotelor asupra valorii produselor respective exprimate în prețurile de vânzare ale acestora, exclusiv accizele.

Impozitul la țițeiul din producția internă, precum și pentru gazul metan, gazul de sonda ori amestecul lor, din producția internă, se calculează prin aplicarea sumelor fixe pe unitatea de măsură stabilite în Anexa nr. 2 la O.U.G. 158/2001, republicată, asupra cantităților livrate.

Cote de impozitare

– cote procentuale pe categorii de produse (variază între 6% și 300%)

– suma fixă/UM (la țigarete, țiței și gaze naturale).

Exigibilitatea

Accizele se datorează la momente diferite, în raport cu natura tranzacțiilor cu produsele ce fac obiectul acestui impozit special de consumație. Acest moment îl reprezintă:

a) data efectuării livrării pentru produsele din producția internă și, respectiv, data efectuării formalităților de recepție a alcoolului rezultat din procesare, la prestatorul de servicii;

b) data efectuării formalităților de vămuire, pentru importatori;

c) data cumpărării, pentru agenții economici achizitori;

d) data efectuării vânzării, pentru agenții economici care comercializează în consignație sau prin casele de amanet bunuri introduse în țară de către persoane fizice neînregistrate ca agenți economici.

Momentul datorării impozitului la țițeiul din producția internă și gazele naturale este momentul livrării.

Termen de plată

Plata accizelor și a impozitului la țițeiul din producția internă și gazele naturale se efetuează lunar până la data de 25 a lunii următoare, prin virarea cu ordin de plată, cu cec cu limită de suma sau numerar, la agentul fiscal teritorial sau în conturile deschise la bănci și trezorerii.

Pentru produsele din import, accizele se achită la organele vamale, concomitent cu plata taxelor vamale.

Ministerul Finanțelor poate stabili și alte termene de plată, în funcție de volumul accizelor, al impozitului la țițeiul din producția internă și gazele naturale și de alte situații specifice ale plătitorilor.

Agenții economici plătitori au obligația să calculeze accizele și impozitul la țițeiul din producția internă și gazele naturale, după caz, să le evidențieze distinct în factură și să le verse la bugetul de stat, la termenele stabilite, fiind răspunzători de exactitatea calculului și vărsarea integrală a sumelor datorate.

Scutiri

▪ Produsele exportate direct sau prin agenți economici ce își desfășoară activitatea pe bază de comision, precum și produsele importate în regim de tranzit sau import temporar, atâta timp cât se află în această situație, nu sunt supuse accizelor.

▪ Produsele comercializate în valută prin magazinele pentru deservirea în exclusivitate a reprezentanțelor diplomatice și a personalului acestora, precum și în magazinele autorizate, potrivit legii, să comercializeze mărfuri în regim "duty – free" nu sunt supuse accizelor.

▪ Produsele importate în regim de tranzit sau import temporar, atât timp cât se află în această situație sunt scutite de plata accizelor.

▪ Bunurile din import provenite din donații sau finanțate direct din împrumuturi nerambursabile sunt scutite de la plata accizelor.

Exonerări

Produsele livrate la rezerva de stat și la rezerva de mobilizare sunt exonerate de la plata accizelor pe perioada cât au acest regim.

Restituiri

Pentru vinul, țuica și rachiurile naturale provenite din import și utilizate ca materie primă, agenții economici prelucrători pot solicita, pe bază de documente justificative, restituirea accizelor plătite în vamă.

Cererea de restituire a accizelor se face în termen de trei luni de la expirarea lunii în care s-a făcut exportul. O dată cu cererea de restituire trebuie:

să se justifice realizarea exportului pe bază de documente(factură externă, declarație vamală de export) care să ateste realizarea efectivă a exportului,

să se facă dovada achitării accizelor aferente produselor achiziționate pe piața internă și exportate.

Restituirea se face în termen de 30 zile de la depunerea și verificarea documentației complete.

Facilități

În cazuri justificate se poate aproba eșalonarea, amânarea plății accizelor și a impozitului la țițeiul din producția internă și gazele naturale, după caz, precum și eșalonarea, amânarea, reducerea sau scutirea de plată a majorărilor de întârziere. Decont de impunere

Plătitorii de accize sau impozit la țițeiul din producția internă și gazele naturale, după caz, au obligația să depună lunar, până la data de 25 a lunii următoare, la organul fiscal, decontul de impunere, potrivit modelului elaborat de Ministerul Finanțelor.

Majorări de întârziere

Neplata accizelor sau a impozitului la țițeiul din producția internă și gazele naturale, la termenele stabilite, atrage majorarea sumei de plată cu 0,25% pentru fiecare zi de întârziere, dar nu poate depăși cuantumul sumelor datorate (O.G. nr. 21/1998).

Termen de prescripție

Constatarea contravențiilor și aplicarea amenzilor, precum și dreptul de a cere executarea silită a sancțiunilor contravenționale se prescriu în termen de 2 ani.

Termenul de prescripție pentru stabilirea accizelor sau impozitului la țițeiul din producția internă și gazele naturale și dreptul de a cere executarea silită a acestora este de 5 ani.

Contabilizarea accizelor

Datoriile întreprinderii față de organele fiscale privind impozitele și taxele sunt reflectate de contul 446 „Alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate”, cont de pasiv care se creditează cu aceste datorii fiscale și de debitează cu plățile efectuate în contul acestor datorii.

Soldul creditor reprezintă sumele datorate bugetului statului și alte organisme publice. Deoarece acest cont reflectă mai multe obligații fiscale, este necesară desfășurarea lui pe mai multe subconturi, pentru fiecare datorie fiscală.

Aplicație practică

SC „Georgia Trading Impex” SRL datorează bugetului de stat accize în valoare de 53.000.000 lei.

înregistrarea accizelor în contabilitate:

plata accizelor bugetului de stat:

4.2.4. IMPOZITUL PE CLĂDIRI

Impozitul pe clădiri este anual și se datorează de către contribuabili, persoane fizice si juridice, pentru clădirile aflate in proprietatea acestora, indiferent de locul unde sunt situate si de destinația lor.

Impozitul pe clădiri se determină și percepe atât pentru clădirile aflate în funcționare, cât și pentru cele care se află în rezervă sau în conservare. De asemenea, se impun și clădirile aflate în funcțiune și amortizate integral, impozitul calculându-se pe baza valorii înscrisă în evidență.

Clădirile noi, dobândite în cursul anului, indiferent sub ce forma, se impun cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care acestea au fost dobândite. În acest caz, impozitul se calculează pe numele noului contribuabil, proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului.

Corespunzător, clădirile demolate în condițiile legii, clădirile distruse și cele transmise în administrarea sau, după caz, în proprietățile altor contribuabili, în cursul anului, se scad de la impunere cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a produs una dintre aceste situații.

Baza legală

Legea nr. 27/1994 privind impozitele și taxele legale (M.O. nr. 127/1994), republicată în M.O. nr. 273/1998.

Obiectul impunerii îl constituie atât terenurile proprietate a persoanelor fizice si a celor juridice, cât si terenurile date în folosință și situate în municipii, orașe, comune și sate aparținătoare acestora.

În cazul blocurilor de locuințe, obiect al impozitului pe teren este suprafața de teren atribuită, potrivit legii, apartamentelor aflate în proprietatea contribuabililor. Aceștia nu trebuie să depună, la organul fiscal competent, declarația de conformitate.

Subiecții impunerii

De regula, subiectul impunerii coincide cu plătitorul impozitului și este, în general, proprietarul clădirii, indiferent de locul unde este situată și de destinația acesteia. Excepții de la această regulă generală fac:

– clădirile proprietate de stat aflate în administrare sau folosință, după caz, unde în calitate de subiect al impunerii apar cei care le administrează sau folosesc;

– clădirile care fac parte din fondul locativ de stat, unde subiect al impunerii este unitatea care le administrează.

Baza de calcul

Baza de calcul o reprezintă valoarea impozabilă a clădirii, care diferă în funcție de proprietarul clădirii, astfel:

– pentru clădirile aparținând persoanelor fizice, baza de impozitare o reprezintă valoarea clădirii determinată pe baza normelor de evaluare stabilite pe mp, suprafață construită și diferențiată în funcție de felul, destinația și locul unde acestea sunt situate;

– pentru clădirile aparținând altor contribuabili decât persoanele fizice baza de calcul o reprezintă valoarea înscrisă în evidența contabilă.

Modul de calcul

▪ Impozitul pe clădirile proprietatea persoanelor fizice se calculează prin aplicarea unei cote stabilite de consiliile locale, potrivit legii, care poate fi cuprinsă între 1,0 – 1,5% asupra valorii stabilite potrivit criteriilor și normelor de evaluare.

▪ Valorile impozabile, pe baza cărora se evaluează valoarea clădirilor persoanelor fizice, se indexează anual, prin hotărâre a consiliilor locale și județene până la 30 noiembrie a fiecărui an fiscal, pe baza indicelui de inflație aferent unei perioade de 12 luni care sfârșește la 1 noiembrie a aceluiași an și numai când creșterea acestuia depășește 20%.

▪ Pentru clădirile altor contribuabili decât persoanelor fizice, impozitul se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale, potrivit legii ca poate fi cuprinsă între 1,0 – 1,5 % asupra valorii la care sunt înscrise clădirile în evidența contabilă a acestora. La determinarea impozitului pe clădiri, în cazul acestor contribuabili se au în vedere atât clădirile aflate în funcțiune, cât și cele în rezervă s-au conservare.

În final, impozitul de plată anual se calculează înmulțind valoarea impozabilă cu cota de impozit.

Formula de calcul a impozitului pe clădiri este următoarea:

Impozitul pe cladiri = Su x K x Ni x C

unde:

Su – suprafața utilă a clădirii sau apartamentului;

K – coeficientul diferențiat pe etaje și lift;

Ni – norma impozabilă de evaluare;

C – cota de impozit

Cotele de impozit (C) sunt diferențiate pe categorii de plătitori și destinația clădirilor, astfel:

– impozitul pe clădirile proprietatea persoanelor fizice se calculează prin aplicarea cotei de 0,2% în mediul urban și de 0,1% in mediul rural, asupra valorii clădirii;

– impozitul pe clădirile proprietatea persoanelor juridice se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale și care poate fi cuprinsă între 0,5-1% asupra valorii de inventar a clădirilor, înregistrată în contabilitatea acestora.

Scutiri

De la plata impozitului pe clădiri sunt scutite, conform reglementarilor legale in vigoare, următoarele:

♦ clădirile instituțiilor publice, cu excepția celor care se folosesc în alte scopuri;

♦ clădirile care, potrivit legii, sunt considerate monumente istorice, de arhitectura și arheologie, precum și muzeele si casele memoriale, cu excepția spațiilor acestora folosite pentru activități economice sau comerciale;

♦ clădirile care, prin destinație, constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor recunoscute de lege;

♦ construcțiile și amenajările funerare din cimitire;

♦ construcțiile speciale, cum sunt:

– sondele de țiței, gaze, sare;

– platformele de foraj marin;

– centralele hidroelectrice, termocentralele;

– stațiile de transformare și posturile de transformare subterane;

– centralele nuclearo-electrice;

– căile de rulare;

– barajele și construcțiile accesorii;

– clădirile veteranilor de război, ale văduvelor de război, precum și ale văduvelor necăsătorite ale veteranilor de război;

– clădirile eroilor-martiri și urmașii acestora, ale răniților și altor luptători ai Revoluției din decembrie 1989.

Termenele de plată

Impozitul pe clădiri se calculează anual și se plătește trimestrial, până la data de 15 inclusiv, a ultimei luni a trimestrului.

Persoanele fizice care plătesc impozitul pe clădiri pentru întregul an până la 15 martie a anului pentru care se plătește, beneficiază de o reducere de 5% din impozitul total de plată.

Neplata la timp a impozitului se sancționează, inițial printr-o majorare de 0,25 pentru fiecare zi de întârziere si care se aplică asupra sumei întârziate la plată. Dacă impozitul nu a fost calculat și plătit, sau a fost subevaluat, acesta se poate recalcula, retroactiv, pe doi ani față de data constatării.

Contestații

Contribuabilii, nemulțumiți de impozitul calculat, pot face contestație, în cel mult 30 de zile de la data primirii înștiințării de plată. Contestația se depune la Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat, județeană sau a municipiului București, după caz, care este obligată să o rezolve în termen de 30 de zile de la înregistrare, având și avizul consiliului local.

Dacă soluția primită o consideră, în continuare, necorespunzătoare, contribuabilii pot depune o plângere la Ministerul Finanțelor în termen de 30 de zile de la primirea deciziei anterioare. Ministerul Finanțelor este obligat să soluționeze plângerea în cel mult 40 de zile, iar soluția acestuia poate fi atacată, tot cu plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecatoria teritorială, ca ultimă instanță.

Contestațiile se timbrează cu 2% din suma contestată, iar plângerile cu 1%, iar când acestea se admit taxa de timbru plătită se restituie.

De asemenea, înaintarea contestației și a plângerii nu suspendă urmărirea și încasarea impozitului, iar plățile efectuate, între timp, în plus, se restituie sau se compensează.

Totodată, depunerea peste termen a declarației de impunere, sau nedepunerea acesteia, sustragerea de la impunere a unor clădiri supuse impozitării, constituie contravenții și se constată și aplică amenzile corespunzătoare de către organele fiscale teritoriale.

Impozitul pe terenuri este un impozit pe avere, direct și anual, și se datorează bugetelor locale.

4.2.5. IMPOZITUL PE TERENURI OCUPATE DE CLĂDIRI

Reglementare legală

• Legea nr. 27/1994 privind impozitele și taxele locale, republicată în 1998, cu modificările și completările ulterioare.

Modul de calcul

Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, diferențiat pe categorii de localități, iar în cadrul localităților pe zone, în intravilan.

În cadrul localităților, încadrarea terenurilor pe zone se stabilește de către consiliile locale în funcție de:

– caracterul zonei respective (zona de locuit sau zona industrială);

– poziția terenurilor față de centrul localității;

– distanța față de căile de comunicație;

– alte elemente specifice fiecărei localități.

Subiecții impunerii

Subiecti ai impunerii sunt atât persoanele fizice, cât si persoanele juridice care detin in proprietate suprafete de teren, situate in municipii, orase, comune si sate apartinatoare acestora.

Contribuabilii care dobândesc dreptul de proprietate pentru unele terenuri proprietate de stat, avute anterior, în administrare sau în folosință, datorează impozitul pe terenuri începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a apărut aceasta modificare.

Totodată, impozitul pe terenurile situate în orașele care trec în categoria municipiilor sau în comunele care trec în categoria orașelor, după caz, se modifică corespunzător noii încadrări a localității în care sunt situate terenurile, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a apărut aceasta modificare.

Impozitul pe teren este datorat și de către cei care dețin baze sportive, săli pentru practicarea sporturilor, bazine de înot, amenajări pentru spectacole în aer liber (gradina de vară, teatre de vară, etc.).

Scutiri

Pentru terenurile ocupate de clădiri și construcții proprietate a persoanelor fizice, asociațiile familiale, asociațiile agricole, unitățile economice ale unor persoane juridice, precum și cele ale organizațiilor obștești și politice, instituțiilor publice, fundațiilor, unităților de cult recunoscute de lege, a reprezentanțelor persoanelor fizice și juridice străine autorizate pe teritoriul României nu se datorează impozit pe teren.

De asemenea, nu se datorează impozit pe teren și pentru:

– terenurile aparținând mănăstirilor, schiturilor mănăstirești;

perimetrul cimitirelor;

– terenurile ocupate de clădirile și construcțiile unităților scutite de plata impozitului pe clădiri;

– terenurile folosite în scop agricol.

Modul de calcul

Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, diferențiat pe categorii de localități, iar în cadrul localităților pe zone, în intravilan.

În cadrul localităților, încadrarea terenurilor pe zone se stabilește de către consiliile locale în funcție de:

– caracterul zonei respective (zona de locuit sau zona industrială);

– poziția terenurilor față de centrul localității;

– distanța față de căile de comunicație;

– alte elemente specifice fiecărei localități.

Impozitul pe terenuri se calculează cu formula:

Impozit pe teren = suprafața impozabila x cota de impozit

Impozitul se stabilește pe baza declarației de impunere, care trebuie depusă de contribuabil, la organul fiscal în raza căruia se află terenul.

Declarația de impunere se depune, la organul fiscal competent, împreună cu copii ale actului de dobândire a terenului și schițele aferente.

Plata impozitului

Impozitul pe terenuri se plătește trimestrial, în rate egale, până la data de 15 ale lunii inclusiv a ultimei luni a trimestrului respectiv.

Contestații

Contestațiile, plângerile și sancțiunile se depun, soluționează și aplică la fel ca la impozitul pe clădiri.

4.2.6. Taxa asupra mijloacelor de transport

Alături de impozitul pe terenuri și impozitul pe clădiri, la formarea veniturilor bugetelor locale contribuie și taxa asupra mijloacelor de transport, respectiv impozitul perceput asupra mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică și mijloacelor de transport pe apă.

Reglementare legală

• Legea nr. 27/1994 privind impozitele și taxele locale, republicată în 1998, cu modificările și completările ulterioare.

Subiecții impunerii

În calitate de plătitori ai acestei taxe apar persoanele fizice si juridice, române și străine, care au în proprietate mijloace de transport cu tracțiune mecanică și mijloace de transport pe apă.

Obiectul impunerii

În obiectul impunerii se includ:

– mijloacele de transport cu tracțiune mecanică (autoturisme, autobuze, autocare, microbuze, autocamioane de orice fel, tractoare, motociclete, motorete și scutere, biciclete și triciclete cu motor);

– mijloacele de transport pe apă (luntre, bărci fără motor folosite pentru uz și agrement personal, bărci cu motor, bacuri, poduri plutitoare, șalupe, iahturi, șlepuri și remorchere, vapoare).

Plata taxei

Taxa asupra mijloacelor de transport se stabilește anual, în sume fixe, cu anumite particularități, după cum avem de-a face cu mijloace de transport cu tracțiune mecanică sau pe apă, astfel:

– în cazul mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică baza de impozitare o reprezintă capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare 500 cmc sau fracțiune de capacitate sub 500 cmc, iar pentru fiecare 500 cmc, taxa este diferențiată pe feluri de autovehicule;

– pentru remorci de orice fel, semiremorci și rulote, taxa anuală se stabilește în funcție de capacitatea acestora exprimată în tone;

– taxa asupra mijloacelor de transport pe apă se stabilește anual, pentru fiecare mijloc de transport în parte.

Capacitatea cilindrică a motorului și capacitatea remorcilor, semiremorcilor și rulotelor se dovedesc cu cartea de identitate a autovehiculului, respectiv a remorcii, cu factura de cumpărare sau cu alte documente legale din care să rezulte acestea.

Taxa asupra mijloacelor de transport se datorează începând cu data de întâi a lunii în care au fost dobândite, iar în cazul înstrăinării sau radierii în timpul anului din evidențele organelor de poliție sau ale căpităniilor porturilor, după caz, taxa se dă la scădere începând cu data de întâi a lunii în care a apărut una dintre aceste situații.

De asemenea, taxa asupra mijloacelor de transport se stabilește de către serviciile de specialitate ale consiliilor locale în raza cărora contribuabilii își au domiciliul sau sediul, după caz, pe baza declarației de impunere, depusă la termenele legale stabilite.

Proprietarii mijloacelor de transport supuse taxei, care își schimbă domiciliul, sunt obligați să declare, în termen de 30 de zile, la organul fiscal de la vechiul domiciliu data mutării și noua adresă, în scopul înregistrării debitului la organul fiscal de care aparține noul domiciliu.

Scutiri

Ca și în cazul majorității impozitelor și taxelor, există și în cazul taxei asupra mijloacelor de transport o serie de scutiri de la plată. Astfel, scutirile de la plata taxei asupra mijloacelor de transport se acordă următoarelor categorii de contribuabili:

– invalizii, care dețin în proprietate autoturisme, motociclete cu ataș, tricicluri cu motor adaptate invalidității acestora;

– proprietarii de bărci și luntrii din Delta Dunării și din Insula Mare a Brăilei, folosite pentru transport de uz personal;

– instituțiile publice, precum și persoanele juridice care au ca profil de activitate – transportul de călători în comun, din interiorul localităților și din afara acestora (numai dacă se păstrează tarifele stabilite în condițiile transportului în comun);

– mijloacele de transport fără tracțiune mecanică.

Termene de plată

• Taxa asupra mijloacelor de transport este anuală, dar se plătește trimestrial, în rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

• Pentru mijloacele de transport dobândite în cursul anului, taxa datorată se repartizează în sume egale, la termenele de plată rămase până la sfârșitul anului.

• Persoanele fizice și juridice străine, care solicită înmatricularea temporară a mijloacelor de transport, sunt obligate să achite, integral, taxa datorată, la data luării în evidența de către organele fiscale.

4.3. IMPOZITE COLECTATE DE LA TERȚI ȘI DECONTATE BUGETULUI STATULUI

4.3.1. IMPOZITUL PE SALARII

Reglementarea impozitului pe salarii

Principalele acte normative care reglementează impozitul pe salarii:

1. Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii, republicata în 1996;

2. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/1996 privind regimul deductibilității, sumelor plătite cu titlu de salarii și alte drepturi salariale, aprobată prin Legea nr. 1/1997;

3. Ordonanța Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit.

Subiecții și obiectul impozitului pe salarii

Subiectul impozitului pe salarii îl constituie persoanele fizice române care realizează venituri sub formă de salarii și alte drepturi salariale pe teritoriul României.

Categoriile de persoane scutite de plată sunt prevăzute în art. 7 din Legea nr. 32/1991 republicată.

Obiectul impunerii:

Venitul sub formă de salarii și alte drepturi salariale impozabile cuprinde totalitatea sumelor primite în cursul unei luni, indiferent de perioada la care se referă și care sunt realizate din:

a) salarii de orice fel;

b) sporuri de orice fel;

c) indemnizații de orice fel;

d) stimulente din fondul de participare la profituri, recompensele și premiile de orice fel;

e) sumele plătite din fondul asigurărilor sociale în caz de incapacitate temporală de muncă și de maternitate;

f) sumele plătite pentru concediul de odihnă;

g) orice alte câștiguri, în bani și în natură, primite ca plată a muncii lor, inclusiv

cele acordate în baza contractului colectiv de muncă;

h) sumele plătite salariaților sub formă de indexare sau compensare, ca urmare a creșterii prețurilor și tarifelor;

i) sumele plătite membrilor fondatori ai unei societăți comerciale, constituite prin subscripție publică, din cota de participare la profitul net, conform art. 30 din Legea nr. 31/1990.

Se mai impozitează în condițiile legii și următoarele drepturi bănești cuvenite persoanelor fizice:

a) câștigurile salariaților zilieri sau temporari;

b) onorariile încasate de avocați în barouri;

c) sumele încasate de medici și personalul sanitar în policlinicile cu plată;

d) sumele obținute din colaborări de orice natură;

e) onorariile încasate din expertizele de orice fel;

f) drepturile bănești pentru investiții și inovații.

Calculul, reținerea și vărsarea impozitului

Baza de calcul aferentă impozitului pe salarii include totalitatea sumelor brute primite în cursul unei luni sub formă de salarii și alte drepturi salariale, indiferent de perioada la care se referă. Impozitul pe salarii se calculează lunar, pe fiecare loc de muncă asupra totalității veniturilor realizate în luna expirată de către fiecare salariat.

Nu se cuprind în venitul lunar impozabil și nu se impun:

• sumele plătite cu ocazia mutării sau transferării în interes de serviciu, precum și cele pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în interes de serviciu, precum și indemnizațiile care se plătesc la încadrarea în funcție;

• sumele pentru munca prestată în perioada preavizului de concediere:

• ajutoarele ce se acordă potrivit legii;

• pensiile de orice fel;

• alocațiile, indemnizațiile acordate, potrivit legii, persoanelor cu copii, precum și celor cu plasament familial sau cu încredințare de minori;

• sumele reprezentând contribuția pentru pensia suplimentară și contribuția salariaților la fondul de șomaj și fondul de sănătate.

Impunerea se realizează în cote progresive compuse pe tranșe de venituri lunare, care se modifică în sensul majorării cu coeficienții de indexare stabiliți prin hotărâri ale guvernului, în raport cu creșterea prețurilor de consum.

Fiecărei tranșe de venit îi corespunde un impozit în sumă în sumă fixă la care se adaugă un impozit calculat pe baza unei cote procentuale aplicată asupra coeficientului ce depășește nivelul superior al tranșei precedente.

Salariile și alte drepturi salariale în valută se impun cu cotele prevăzute de lege aplicabile la sumele obținute prin transformarea în lei la cursul de schimb în vigoare la ultima zi a lunii în care se face plata. Impozitul în lei se reține și se varsă la bugetul statului în valută, la același curs.

În cazul în care salariatul realizează venituri atât în lei cât și în valută, impozitul se calculează conform metodologiei, se reține și se varsă în lei și în valută, proporțional cu ponderea veniturilor în valută în totalul veniturilor impozabile, cursul de schimb fiind cel din ultima zi a lunii pentru care se face plata drepturilor salariale.

Impozitul pe salarii se calculează de plătitorii acestora și se reține lunar din sumele cuvenite la a doua chenzină.

În situația în care plătitorul are cont bancar, impozitul se reține și se varsă odată cu ridicarea sumelor pentru plata celei de-a doua chenzine.

Băncile sunt obligate să verifice cu ocazia ridicării sumelor, pentru plata salariilor din țară ori către sau din străinătate, reținerea și vărsarea la bugetul administrației publice centrale a impozitului pe salarii.

Drepturile și obligațiile plătitorului

Impozitul pe salarii reținut în plus se restituie salariaților respectivi de plătitorul acestora în termen de 30 de zile de la data constatării plusului. Restituirea se poate face pe o perioadă de 3 ani în urmă de la data reținerii. Restituirea se face prin diminuarea cu sumele respective a impozitului cuvenit bugetului de stat în luna efectuării acestor operațiuni.

Impozitul pe salarii nereținut la timp sau în cuantumul legal se reține de plătitorul venitului de la salariații respectivi, pe o perioadă de 3 ani în urmă de la data constatării.

Reținerea se poate face în rate egale, în cel mult 12 luni de la data constatării. În cazul în care impozitul pe salarii nu poate fi recuperat de la salariatul în cauza, acesta se suportă de la plătitorul salariului.

Plătitorul mai are obligația să depună semestrial la organul fiscal pe a cărui rară își are sediul sau domiciliul o dare de seamă privind calcularea, reținerea și vărsarea la bugetul administrației a impozitului pe salarii.

Agenții economici, cu profit special, definiți potrivit legii, vor depune această dare de seamă la Ministerul Finanțelor.

Sancțiuni

Pentru nevărsarea la termen a impozitului pe salarii se aplică o majorare de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere.

Controlul privind calcularea, reținerea, vărsarea impozitului pe salarii se efectuează. de organele fiscale la care plătitorii de salarii sunt obligați să depună dările de seamă privind calcularea, reținerea și vărsarea impozitului pe salarii.

El se efectuează cel puțin o dată pe semestru și ori de câte ori este necesar, în baza datelor din evidența condusă de organele fiscale.

Obiectivele de control privind calcularea, reținerea și vărsarea impozitului salarii sunt în principal următoarele:

· corecta conducere a evidenței contabile privind obligațiile salariaților si a celorlalte persoane ale căror venituri se impun în aceleași condiții ca și salariile;

· corecta calculare, reținere și vărsare a impozitului pe salarii;

· acordarea înlesnirilor la plata impozitului pe salarii, potrivit prevederilor legale;

· întocmirea și depunerea corectă și la termen a dărilor de seamă semestriale și anuale privitoare la impozitul pe salarii, precum și a ștatelor de plată lunare;

· modul de soluționare a contestațiilor adresate la nivelul plătitorului de salarii, frecvența și cauzele acestora;

– modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse, prin procesele de verificare anterioare.

Împotriva modului în care se aplică prevederile legale de către plătitori, salariații acestora pot adresa o plângere direct acestora, în termen de 30 zile de la data reținerii impozitului. Plătitorul este obligat ca în 30 de zile de la data înregistrării plângerii să ia o decizie pe baza unei verificări, care să o aducă la cunoștința salariatului; dacă se simte în continuare neîndreptățit, salariatul poate să facă contestații, în termen de 30 de zile de la primirea deciziei, adresată D.G.F.P.C.F.S. pe a cărei rază teritorială aparține el sau își are sediul persoana fizică sau juridică al cărui angajat este, care are obligația ca în termen de 30 de zile de la înregistrare să soluționeze contestația.

În termen de 30 de zile de la comunicare, salariatul poate face apel la Ministerul de Finanțe care este obligat ca în termen de 40 de zile de la înregistrare, s-o soluționeze. Soluția dacă este definitivă i se comunică salariatului.

Constituie contravenții următoarele fapte dacă nu sunt considerate infracțiuni împotriva legii penale:

– nedepunerea în termen de 15 zile de la încheierea semestrului a dării de seamă privind calcularea, reținerea și vărsarea impozitului pe salarii;

– refuzul de a pune la dispoziția organelor fiscale documentele privind modul de calculare, reținere și vărsare la bugetul statului a impozitului pe salarii.

Constatarea contravențiilor și aplicarea amenzilor se face de organele fiscale abilitate, în termen de 3 ani de la data săvârșirii faptelor respective.

Actele de constatare întocmite constituie titluri executorii în condițiile legii, pe care băncile le vor pune în aplicare fără acceptul plătitorilor.

Contabilizarea impozitului pe salarii

Pentru contabilizarea impozitului pe salarii se folosește contul 444 „Impozit pe salarii” cu ajutorul căruia se ține evidența impozitului pe salarii și a altor drepturi similare datorate bugetului.

Contul 444 "Impozit pe salarii" este un cont pasiv.

În creditul contului 444 "Impozit pe salarii" se înregistrează:

sumele datorate bugetului reprezentând impozit pe salarii reținut din drepturile bănești cuvenite salariaților, potrivit legii (421, 423, 424);

sumele reținute de unitate reprezentând impozit datorat de către colaboratorii unității pentru plățile efectuate către aceștia (401);

· sumele datorate bugetului statului, reprezentând impozit suplimentar datorat de unitate pentru depășirea fondului de salarii admisibil (631 ).

În debitul contului 444 "Impozit pe salarii" se înregistrează sumele virate la buget reprezentând impozit pe salarii și alte drepturi similare (512, 542).

Soldul contului reprezintă sumele datorate bugetului.

Impozitul pe salariu se calculează cu ajutorul calculatoarelor de salarii actualizate și prevăzute de reglementările legale în vigoare privind impozitul pe salarii.

Aplicație practică

Se contabilizează reținerea și plata impozitului pe salarii aferent lunii lunii februarie 2002, în sumă de 9.000.000.

înegistrarea impozitului pe salarii reținut pe statul de plată:

virarea impozitului pe salarii la bugetul statului:

4.3.2. IMPOZITUL PE DIVIDEND

Reglementarea și calcularea impozitului pe dividend

Actele normative care reglementează impozitul pe dividende sunt:

l. O.G. nr. 26/1995 privind impozitul pe dividende, aprobată și modificată prin Legea nr. 101/1995;

2. Legea nr. 77/1994 privind asociațiile salariaților membrii conducerii societății comerciale care se privatizează.

3. O.G. nr. 73/1999.

Obiectul și baza de calcul a impozitului îl constituie dividendul acordat, în favoarea acționarilor sau asociaților, din profitul constituit pe baza bilanțului, contabil anual și a contului de profit și pierdere, proporțional cu cota de participare la capitalul social. În cazul dividendelor în natură, evaluarea produselor acordate se face la prețul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din producție proprie sau la prețul de achiziție pentru alte produse, iar în cazul serviciilor, pe baza tarifelor pentru aceste servicii la data efectuării plății în natură.

Cota de impozitare: dividendele sunt supuse impozitării, prin reținerea la sursă cu cota de 5% din suma acestora.

Termenul de plată: odată cu plata efectivă a dividendelor către acționari și, salariați, după caz, sau până la 31 decembrie al anului în care s-a aprobat bilanțul contabil, în cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acționarilor sau asociaților, după caz.

Determinarea și plata impozitului pe dividende:

– calculul, reținerea și vărsarea impozitului pe dividend revine persoanelor juridice;

– plata impozitului pe dividende se face în lei. În situația în care plata dividendelor se face în valută, impozitul, majorările de întârziere, cât și amenzile se virează în lei proveniți din schimb valutar la cursul de la data efectuării plății. – la societățile cu capital social integral sau majoritar de stat, dividendele ce urmează a fi supuse impozitării cu cota de 5%, se determină prin deducerea din profitul rămas după plata impozitului pe profit, a fondului de participare a salariaților la profit ( 10% din profitul net), cotei de participare a managerului la profitul net și a sumelor pentru constituirea resurselor proprii de finanțare (până la 50% din profitul net).

Sancțiuni: în cazul în care impozitul pe dividende nu este plătit la termen, persoana juridică este obligată la plata majorărilor de întârziere începând cu ziua lucrătoare imediat următoare expirării termenului de plată și cu data plății efective a impozitului, inclusiv, și care vor fi cele prevăzute de legislație.

Drepturi și obligații: în vederea determinării obligațiilor fiscale aferente impozitului pe dividende, organele fiscale au dreptul de a controla operațiunile care au drept scop evitarea sau diminuarea plății impozitului, precum și de a deține fotocopii ale documentelor care pot constitui dovezi.

Impozitul pe dividende și majorările de întârziere care nu au fost plătite la termen și în condițiile legale sunt recuperate conform prevederilor legale (execuția silită).

În cazul unei cereri pentru restituirea unei plăți din impozit pe dividende peste suma datorată depusă la termen, organul fiscal va putea compensa suma cu alte obligații fiscale ale persoanei juridice care a făcut plata impozitului pe dividende peste nivelul datorat. Organele fiscale vor restitui pe bază de cerere, în lipsa altor datorii scadente, sumele plătite în plus. Nu se admit compensări cu eventualele creanțe deținute de persoana juridică asupra statului altele decât cele de natură fiscală.

Persoana juridică care consideră că impunerea făcută de organul fiscal este incorectă, poate face cerere de revizuire a acesteia la organele D.G.F.P.C.F.S. județeană sau a municipiului București. Aceasta trebuie făcută în scris, în termen de 20 de zile de la data când persoana juridică a primit înștiințarea și trebuie motivată și însoțită de acte doveditoare.

Persoana juridică. primește răspuns printr-o decizie motivată în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii. Ea poate face contestație la această decizie în termen de 20 de zile la Ministerul Finanțelor. Ministerul Finanțelor trebuie să se pronunțe printr-o decizie motivată în termen de 40 de zile de la înregistrarea contestației. Decizia Ministerului Finanțelor poate fi contestată la Curtea de Apel în a cărei rază teritorială își are sediul persoana juridică. Împotriva hotârârii Curții de Apel se poate face recurs la Curtea Supremă de Justiție în termen de 15 zile de la comunicare.

Cererile de revizuire sau contestațiile cu privire la impozitul pe dividende și a majorărilor de întârziere aferente, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% din suma contestată. Taxa de timbru nu poate fi mai mică de 10.000 lei.

În situația admiterii integrale sau parțiale a contestației, taxa de timbru se restituie proporțional cu reducerea sumei contestate.

Termen de prescripție: 5 ani de la data la care a expirat termenul de plată.

Contabilizarea impozitului pe dividende

Pentru contabilizarea impozitului pe dividende se folosește contul sintetic de gradul I 446 "Alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate".

În funcție de obligațiile fiscale ale agentului economic, acesta poate folosi pentru contabilizarea impozitului pe dividende contul sintetic de gradul II 446.4 "Impozitul pe dividende" .

Acest cont este un cont de pasiv.

În creditul contului 446.4 "Impozitul pe dividende" se înregistrează:

– impozitul pe dividende datorat (457);

– sumele restituite de la buget reprezentând vărsămintele efectuate în plus din impozitul pe dividende (512);

În debitul contului 446.4 "Impozitul pe dividende" se înregistrează:

– plăți efectuate bugetului statului privind impozitul pe dividende (512);

Soldul contului reprezintă sumele datorate bugetului statului.

Aplicație practică

În baza hotărârii adunării generale a acționarilor se acordă dividende acționarilor în sumă de 90.000.000 lei, aferente exercițiului financiar încheiat.

calculul și contabilizarea impozitului pe dividend:

Impozit pe dividend = 90.000.000 x 10%

vărsarea impozitului pe dividend către bugetul statului:

4.3.3. TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ

Caracteristici și reglementări actuale

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, care se stabilește asupra operațiilor privind transferul proprietății bunurilor și prestărilor de servicii. Are, deci, un caracter universal, deoarece se aplică tuturor bunurilor și serviciilor din economie, rezultate atât din activitatea curentă de exploatare, cât și din activitatea financiară de fructificare a capitalurilor disponibile.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit unic, dar cu plata fracționată. Este eliminată discriminarea, deoarece cotele sale se aplică asupra tuturor activităților economice.

De asemenea, taxa pe valoarea adăugată se caracterizează și prin transparență, întrucât asigură fiecărui subiect impozabil posibilitatea de a cunoaște exact și concret care este mărimea impozitului și a obligației de plată care îi revine.

O altă caracteristică este unicitatea, constând în faptul că indiferent de circuitul pe care îl parcurge materia primă până la realizarea produsului finit, adică, deși trece prin două sau mai multe societăți, este același nivel al cotei de mărime. Ca atare, taxa pe valoarea adăugată nu este dependentă de mărimea circuitului economic.

O altă trăsătură este aceea că aplicarea taxei pe valoarea adăugată se face numai în țara în care produsul se consumă, deci nu unde se realizează produsul.

Taxa pe valoarea adăugată face, la data actuală, obiectul următoarelor reglementări mai importante:

• Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 2/1998 privind modificarea cotelor de taxă pe valoarea adăugată;

• Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 512/1998 privind completarea și modificarea, reglementări referitoare la taxa pe valoarea adăugată;

• Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 215/1999 privind trecerea la cota unică de taxa pe valoarea adăugată;

• Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată;

• Legea nr. 345/2002 taxa pe valoarea adăugată.

Sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată

În sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind operațiunile de plată, precum și cele asimilate acestora efectuate în mod independent de către persoane fizice și juridice privind:

a) livrări de bunuri mobile și prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale;

b) transferul proprietății bunurilor imobiliare între agenți economici, precum și între aceștia și instituțiile publice sau persoanele fizice;

c) importurile de bunuri și servicii;

d) serviciile efectuate de prestatori cu sediul sau cu domiciliul în străinătate, pentru care locul prestării se consideră a fi în România:

– trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul contribuabililor în schimbul unor despăgubiri;

– transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor în urma executării silite.

Subiecții impunerii

Sunt subiecți ai impunerii agenții economici care efectuează operațiuni supuse T.V.A. și importuri de bunuri și servicii.

Persoanele care exercită activități supuse taxei pe valoarea adăugată, potrivit legii, pot fi grupate astfel:

1) – persoanele fizice sau juridice înregistrate ca agenți economici sau autorizate să desfășoare o activitate economică pe baza liberei inițiative, care efectuează operațiuni de livrări de bunuri sau prestări de servicii din țară.

În cazul acestor operațiuni, subiecți ai impunerii pot fi:

* persoane fizice, în mod individual sau constituite în asociații de persoane fizice, cum sunt, spre exemplu, asociațiile familiale;

* persoane juridice cu activitate economică: regii autonome, societăți comerciale, societăți agricole de tip privat, asociații sau organizații cu scop lucrativ, alți agenți economici, inclusiv cei cu capital străin.

2) – orice persoană fizică sau juridică importatoare, indiferent dacă este sau nu înregistrată ca agent economic, potrivit legii, pentru importurile de bunuri și servicii supuse acestui impozit.

În general, persoana fizică sau juridică importatoare datorează T.V.A. pentru toate importurile la care se plătește și taxa vamală, indiferent de destinația bunurilor sau serviciilor introduse în tară.

Baza de impozitare

Ca regulă generală, baza de impozitare este constituită din contravaloarea în lei a bunurilor livrate și serviciilor prestate, care nu include taxa pe valoarea adăugată. Mai exact, baza de impozitare este constituită din toate "sumele, valorile, bunurile sau serviciile primite sau ce urmează a fi primite de furnizor sau prestate în contrapartidă pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate, exclusiv TVA".

Elementele ce compun baza de impozitare sunt diferite, în funcție de situația dată, după cum urmează:

a) prețurile negociate între vânzător și cumpărător cuprinzând și accizele stabilite potrivit normelor legale, inclusiv unele cheltuieli necuprinse în preț datorate de cumpărător;

b) tarifele negociate pentru prestările de servicii;

c) suma rezultată din aplicarea cotei de comision sau suma convenită între parteneri, pentru operațiunile de intermediere;

d) prețurile de piață sau, în lipsa acestora, costurile aferente serviciilor prestate pentru folosință proprie de un agent economic sau cu titlu gratuit pentru alte persoane fizice sau juridice;

e) prețurile vânzărilor efectuate din depozitele vămii sau stabilite prin licitație.

Cotele de impozitare și calculul taxei pe valoarea adăugată

În România cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 19% și se aplică operațiunilor impozabile, cu excepția celor scutite de taxa pe valoarea adăugată.

Taxa pe valoarea adăugată se calculează prin aplicarea cotei standard asupra bazei de impozitare.

Cota de 19% recalculată se aplică asupra:

a) sumele obținute din vânzarea bunurilor comercializate prin comerțul cu amănuntul – magazine comerciale, consignații, unități de alimentație publică sau alte unități care au relații directe cu populația, ale căror prețuri cuprind și taxa pe valoarea adăugată;

b) sumelor obținute din unele prestări de servicii – transport, poștă, telefon, telegraf și altele de aceeași natură – ale căror tarife practicate cuprind și taxa pe valoarea adăugată;

c) sumelor obținute din vânzarea de bunuri pe bază de licitație, pe bază de evaluare sau de expertiză, precum și pentru alte situații similare;

d) compensației, pentru transferul dreptului de proprietate a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile în domeniul public, în condițiile prevăzute de legislația referitoare la proprietatea publică și regimul juridic al acestora.

Faptul generator și exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată

Prin fapt generator se înțelege evenimentul care dă naștere creanței trezoreriei publice (bugetului de stat) asupra contribuabilului.

Exigibilitatea este dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului, la o anumită dată, plata taxei datorată bugetului de stat.

Termenul obligatoriu de care se ține în calcul și evidența taxei pe valoarea adăugată este data emiterii documentului. Agentul economic are obligația să înscrie în Jurnalul de vânzări toate facturile emise sau documente înlocuitoare (chitanțe fiscale) în cursul unei luni, indiferent dacă acestea au fost sau nu încasate la data întocmirii decontului lunar. Taxa pe valoarea adăugată înscrisă pe un document legal aprobat se achită bugetului de stat chiar dacă operațiunea în cauză nu este impozabilă.

În principiu, faptul generator și exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată iau naștere în același moment și anume în momentul efectuării de bunuri mobile, transferului proprietății bunurilor imobiliare sau prestărilor de servicii, dar există și excepții când plata are loc în rate, când se vinde un bun fără întocmirea facturii, (aceasta întocmindu-se mai târziu) sau când exigibilitatea este anticipată. faptului generator (de exemplu: în cazul avansurilor, termen de decontare mai mare de 90 de zile).

În cazul plăților în rate, exigibilitatea intervine dacă acestea s-au încasat sau nu.

Exigibilitatea poate fi anterioară faptului generator atunci când:

a) factura este emisă înaintea livrării bunurilor sau prestărilor de servicii, taxa fiind exigibilă la data emiterii documentelor respective;

b) contravaloarea bunurilor sau a serviciilor se încasează înaintea efectuării livrării bunurilor sau prestărilor de servicii;

c) se încasează avansuri, cu excepția avansurilor acordate pentru: plata importurilor și a taxelor datorate în vamă; realizarea producției destinată exportului; efectuarea de plăți în contul clientului; activitatea de intermediere în turism; livrări de bunuri și prestări de servicii scutite de plata TVA.

Pentru livrările de bunuri și prestările de servicii, care se efectuează continuu sau succesiv, precum și cele la care se încasează de regulă avansuri, cu autorizarea organelor fiscale la care agenții economici sunt înregistrați ca plătitori de taxei pe valoarea adăugată intervine la data stabilirii debitului clientului, pe bază de factură sau alt document legal aprobat.

Antreprenorii de lucrări imobiliare pot, în condițiile și pentru lucrări stabilite prin hotărâri ale Guvernului, să opteze pentru plata taxei pe valoarea adăugată la efectuarea livrărilor. Referitor la operațiile de leasing, exigibilitatea intervine la termenele stabilite în contractele încheiate pentru perioada de leasing.

Pentru livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate între agenții economici plătitori de cu încasare la termen de peste 90 de zile exigibilitatea intervine la data scadenței plății sta taxa pe valoarea adăugată silite conform clauzelor contractuale și care trebuie înscrisă obligatoriu în factură sau în alt document legal întocmit.

Exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată aferentă sumelor constituite drept garanție pentru acoperirea eventualelor reclamații privind calitatea lucrărilor ia naștere la data încheierii procesului-verbal de recepție definitivă sau, după caz, la dat încasării sumelor dacă încasarea este ulterioară acesteia.

Pentru bunurile de import predate producătorilor în cadrul operațiunilor legale, import-export, în vederea realizării produselor ce urmează a fi exportate, a căror contravaloare reprezintă plata importurilor, exigibilitatea ia naștere atât la furnizor cât și la beneficiar la data livrărilor produselor de export.

Scutirile de TVA se acordă pentru:

· activitatea agentului economic care realizează un venit total din activitatea de bază și alte activități până la 50 milioane lei anual;

· activitatea prestată de unitățile sanitare și de asistență socială; unitățile de știință și învățământ, de cultură și sport; unitățile de cercetare științifică și tehnologică pentru programele naționale de cercetare – dezvoltare, inclusiv cercetarea fundamentală, din domeniul tehnic, de prospecțiuni și lucrări geologice de cercetare pentru descoperiri de zăcăminte noi, finanțate din fonduri publice; persoanele fizice care prestează muncă la domiciliu, ale căror venituri sunt asimilate salariilor; liber – profesioniștii autorizați care își desfășoară activitatea individual; gospodăriile agricole individuale și asociațiile de tip privat ale acestora; organizațiile de nevăzători, asociațiile persoanelor handicapate și unitățile economice în care își desfășoară activitatea membrii acestora, etc.

· vânzarea de cărți, dicționare și enciclopedii, ziare și reviste, etc.

· operațiuni de import: bunurile de import care sunt scutite de taxe vamale; mașinile, utilajele, instalațiile, echipamentele și mijloacele de transport din import necesare investițiilor; mărfurile importate și comercializate în regim de duty free; bunurile și serviciile din import provenite sau finanțate direct din ajutoare sau împrumuturi nerambursabile acordate de guverne străine; bunuri din import destinate editării și tipăririi cupoanelor nominative de privatizare, etc.

Deductibilitatea

Principiul de bază pe care se sprijină sistemul de funcționare a taxei pe valoarea adăugată constă în aceea că din taxa facturată pentru viitoarele bunuri livrate și servicii prestate, se scade taxa aferentă bunurilor sau serviciilor achiziționate, destinate realizării operațiilor impozabile. Diferența de taxă în plus se varsă la bugetul de stat, iar diferența în minus se regularizează în condițiile prevăzute de lege.

TVA de plată = TVA colectată – TVA deductibilă

TVA de recuperat = TVA deductibilă – TVA colectată

Suma de vărsat sau de regularizat privind taxa pe valoarea adăugată se determină pe baza a trei elemente:

a) TVA cuprinsă în facturile sau documentele înlocuitoare emise pentru bunurile livrate sau serviciile prestate pentru terți sau pentru sine (TVA colectată);

b) TVA aferentă intrărilor de bunuri și servicii (TVA deductibilă);

c) ponderea livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii supuse TVA în totalul operațiunilor realizate în perioada pentru care se face decontarea.

TVA colectată

Taxa pe valoarea adăugată asupra livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii reprezintă totalul TVA cuprinsă în facturi sau alte documente înlocuitoare emise de furnizori sau prestatori către clienți, pentru bunurile livrate sau serviciile prestate în luna pentru care se face decontarea.

Această sumă este majorată sau diminuată, după caz, cu taxa pe valoarea adăugată aferentă operațiilor asimilate prin lege cu livrările de bunuri și prestările de servicii, celor cu plata în rate sau care dau loc la încasări de avansuri ori decontări succesive, precum și operații realizate în lunile precedente la care au intervenit modificări ale bazei de impozitare și care se vor reflecta în luna curentă, astfel:

* TVA cuprinsă în facturi sau alte documente înlocuitoare emise clienților

(+) TVA aferentă bunurilor preluate de agenții economici în vederea utilizării pentru nevoile unității sau pentru a fi puse la dispoziția altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit

(+) TVA aferentă serviciilor prestate de către agenții economici cu titlu gratuit pentru alte persoane fizice sau juridice

(+) TVA înscrisă în facturi emise ară ca bunurile să fie expediate sau predate cumpărătorului

(+) încasări de avansuri sau prin decontări succesive

(+) TVA aferentă ratelor scadente pentru livrările de bunuri sau prestări de servicii efectuate în perioada precedentă

(-) TVA pentru bunurile și serviciile facturate clienților în luna pentru care se face decontarea, dar cu plata în rate scadente în perioada următoare

(-) modificări ale bazei de impozitare: remize, risturnuri, penalități, etc.

= TVA colectată (taxa pe valoarea adăugată asupra livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii).

TVA deductibilă

Taxa pe valoarea adăugată aferentă intrărilor de bunuri și servicii poartă denumirea de TVA deductibilă și poate fi dedusă numai dacă bunurile și serviciile respective sunt destinate realizării de operații impozabile (art. 18).

Intrările de bunuri și servicii cuprind:

a) bunurile și serviciile achiziționate de la furnizori și prestatori cu sediul sau domiciliul în România;

b) bunuri și servicii din import, efectuate direct sau prin intermediari;

c) bunuri și servicii realizate în unitatea proprie și folosite de agentul economic pentru nevoile firmei.

TVA aferentă bunurilor și serviciilor achiziționate sau realizate în unitatea proprie destinate folosirii în alte scopuri, nelegate direct de activitatea firmei sau pentru realizarea de operații scutite de taxe, se include în prețul de achiziție al bunului sau serviciului respectiv sau în cheltuieli.

Potrivit art. 20 din Ordonanță, agenții economici au dreptul să deducă integral TVA aferentă intrărilor numai dacă realizează exclusiv operații supuse TVA. În situația în care realizează atât operații supuse taxei, cât și operații scutite de TVA, dreptul de deducere se determină în raport cu participarea bunurilor sau serviciilor respective la realizarea de operațiuni impozabile.

Dreptul de deducere se exercită pe două căi :

a) prin reținerea din suma reprezentând TVA, pentru livrările de bunuri sau serviciile prestate, a taxei aferente intrărilor;

b) prin rambursarea de către organul fiscal a sumei reprezentând diferența dintre taxa aferentă intrărilor și taxa facturată de agentul economic pentru livrările sau serviciile prestate.

Prorata TVA

Prorata TVA în funcție de care se realizează deducerea prezintă importanță prin efectele care le antrenează, utilizând o prorată provizorie calculată ca raport între operații impozabile și operații totale aferente anului precedent, agentul economic regularizând diferențele numai în cazul în care prorata definitivă se abate față de cea provizorie cu mai mult de ± 10%.

TVA PRORATA TVA =

A exclude din calculul de deducere a TVA deductibilă suma aferentă operațiilor scutite de TVA nu are justificare decât în situația în care aceste bunuri și servicii ar servi exclusiv activității lunii curente. În acest sens cel puțin trebuie făcută distincție între TVA aferentă imobilizărilor și cea aferentă serviciilor sau altor bunuri pentru a fi posibile regularizările rezultate din diferențe de prorate; considerând că prin acest calcul nu s-a avut în vedere decât regimul fiscal ară să se țină cont de conținutul fenomenelor economice, financiare, precum și de implicațiile pe care le incumbă evidența și calculul extracontabil al TVA de dedus.

Documentele contabile și fiscale privind TVA

Documentele justificative și de evidență privind TVA sunt:

dispoziția de livrare;

avizul de însoțire a mărfii;

factura; factura fiscală;

chitanța fiscală (bonul fiscal);

jurnalul pentru cumpărări,

jurnalul pentru vânzări și borderoul de vânzare (încasare).

Plata taxei pe valoarea adăugată

Termenele de plată ale taxei pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat sunt diferențiate în funcție de natura operațiilor impozabile realizate, astfel:

a) până la data de 25 a lunii următoare se achită taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat rezultată din decontul de TVA;

b) concomitent cu plata taxelor vamale pentru bunurile din import, indiferent de calitatea importatorului: persoană fizică sau juridică, înregistrată sau nu ca agent economic;

c) odată cu îndeplinirea formalităților de vămuire pentru bunurile din import care sunt exceptate sau scutite de taxe vamale, dar care sunt supuse taxei pe valoarea adăugată; d) concomitent cu plata furnizorilor sau prestatorilor externi pentru bunurile și serviciile din import;

e) concomitent cu cererea înaintată organului fiscal pentru scoaterea d.in evidență ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în caz de încetare a activității.

Plata se poate face în numerar sau prin ordin de plată.

Calculul și contabilizarea taxei pe valoarea adăugată

Contabilizarea TVA se ține cu ajutorul contului 442 "Taxa pe valoarea adăugată". Contul 442 "Taxa pe valoarea adăugată" este un cont bifuncțional. Pentru evidențierea distinctă a taxei pe valoarea adăugată se utilizează următoarele conturi sintetice de gradul II:

• 4423 "TVA de plată" – la sfârșitul fiecărei luni când contul 4427 "TVA colectată" > 4426 "TVA deductibilă" diferența dintre cele două conturi este virată în creditul contului 4423 "TVA de plată" ca o obligație la bugetul de stat.

• 4424 "TVA de recuperat" – atunci când la sfârșitul fiecărei luni 4426 "TVA deductibilă" > 4427 "TVA colectată" pe livrări, diferența reprezintă o creanță a aparatului economic înregistrată în debitul contului 4424 „TVA de recuperat”.

• 4426 "TVA deductibilă" – pentru livrările de bunuri achiziționate.

• 4427 "TVA colectată" – pentru livrările de bunuri și servicii interne.

• 4428 "TVA neexigibilă" – cont bifuncțional, soldul debitor reprezintă achiziții de bunuri fără documente, iar soldul creditor livrările de bunuri fără întocmirea facturilor, mărfuri achiziționate existente în stoc dar vândute la preț cu amănuntul.

Prin conținutul și funcția lor, aceste conturi cuantifică atât creanțele TVA asupra bugetului de stat, cât și datoriile din TVA.

Fiind plasată în clasa 4 „Conturi de terți”, taxa pe valoarea adăugată, ca impozit indirect din punct de vedere fiscal, este neutru asupra contului de rezultate, aceste nu tranzitează clasa conturilor de venituri și cheltuieli

Ținând seama de principiul deductibilității, în plan contabil se disting trei categorii de operații pentru calcularea și evidențierea taxei pe valoarea adăugată:

operații privind TVA deductibilă;

operații privind TVA colectată;

operații privind stabilirea și regularizarea TVA de plată sau de recuperat de la bugetul de stat.

Aplicație practică

Se achiziționează mărfuri în valoare de 15.000.000 lei, TVA 19%.

Se vând mărfuri în valoare de 180.000.000 lei, TVA 19%.

La sfârșitul lunii, pe baza înregistrărilor din conturi, se stabilește decontul privind TVA:

La începutul lunii TVA de plată era de 4.500.000 lei; în cursul lunii intervine o regularizare a TVA deductibilă de – 1.500.000 lei → TVA deductibilă = 27.000.000 lei.

Regularizare TVA:

Plata la buget a TVA:

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Lucrarea prezentă, având ca temă „Contabilitatea și gestiunea impozitelor, taxelor și vărsămintelor datorate de o societate comercială la bugetul de stat”, este realăzată la S.C. „Georgia Trading Impex” S.R.L., cu sediul social în București.

Prezentarea lucrării este realizată după următoarea structură:

CAPITOLUL I în care este prezentată S.C. „Georgia Trading Impex” S.R.L. al cărui conținut se referă la:

prezentarea regimului juridic, profilul și organizarea activității;

prezentarea sistemului de contabilitate utilizat;

prezentarea informațiilor financiare cuprinzând principalii indicatori pe perioada 1998 – 2001.

CAPITOLUL II cuprinde caracterizarea sistemului fiscal din România, și anume:

prezentarea fiscalității: concept și obiective;

rolul și funcțiile fiscalității;

impactul fiscal asupra rezultatelor întreprinderii;

raporturi între contabilitate și fiscalitate.

CAPITOLUL III prezintă structura impozitelor și taxelor datorate statului de către o societate comercială și cuprinde:

prezentarea caracteristicilor impozitelor și taxelor;

clasificarea impozitelor și taxelor:

prezentare principalelor obligații fiscale ale întreprinderii;

prezentarea principiilor impunerii;

elementele tehnice și tehnica impunerii.

CAPITOLUL IV se referă la calculul, contabilizarea și reglementarea principalelor obligații fiscale ale întreprinderii, și anume:

calculul, contabilizarea și reglementarea obligațiilor fiscale suportate în funcție de natura rezultatului fiscal. Este vorba de impozitul pe profit care poate fi privi atât ca o cheltuială fiscală suportată la nivelul întrgii activități, dar și ca o distribuție de profit în favoare statului;

calculul, contabilizarea și reglementarea impozitelor, taxelor și vărsămintelor asimilate suportate de întreprindere, indiferent de natura rezultatului fiscal (profit sau piedere): acestea sunt considerate de regulă cheltuieli de exploatere și se includ în costul de achiziție sau de producție al bunurilor, atunci când valoarea lor poate fi asociată cu achiziția sau producția bunurilor. Din această categorie fac parte: taxele vamale, taxele de timbru, accizele, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri ocupate de clădiri și taxa asupra mijloacelor de transport deținute de persoane juridice;

calculul, contabilizarea și reglementarea impozitelor și taxelor colectate de întreprindere de la terți în contul bugetului statului. Sunt incluse aici impozitul pe salarii suportat de salariați, impozitul pe dividend suportat de asociați sau acționari și taxa pe valoarea adăugată suporată de consumatorul final.

Propuneri de îmbunătățire a calculului și contabilizării impozitelor și taxelor

Cadrul actual de reglementare fiscală în România afectează desvoltarea sectorului privat deoarece:

este lipsit de predictibilitate, modificându-se foarte des normele „de aplicare” ale actelor normative propuse de Ministerul Finanțelor și aprobate de Guvern sau în Parlamentul țării;

este supus interpretărilor abuzive ale autorităților fiscale; interpretările ajung să contrazică textul legii;

conține confuzii și neclarități;

reflectă, în primul rând, funcția de maximizare a veniturilor fiscale și nu în primul rând pe aceea de instrument de pentru stimularea dezvoltării economice;

apasă inechitabil pe diferite categorii sociale;

stimulează investiții în domenii care nu necesită calificare deosebită.

În mod cert, fiscalitatea nu este dorită de nici un contribuabil, deci nici de firme.

Fiscalitatea (impozitele) sau parafiscalitatea (contribuția la asigurările sociale de stat), „agresează” firma prin necesitatea efectuării de către aceasta de plăți către buget (de stat sau locale), ceea ce înseamnă fluxuri de numerar negative pentru firmă, în patru momente distincte:

primul moment se situează la data cumpărării stocurilor când are loc plata taxei pe valoarea adăugată aferentă acestor intrări;

al doilea moment se situează la data plății salariilor, când are loc plata impozitului pe salarii (chiar dacă acesta se suportă de către salariați, firma pentru al plăti are nevoie de fonduri superioare salariilor nominale ce trebuie furnizate salariaților tocmai cu suma impozitului pe salarii) și a contribuției la asigurările sociale (care este un cost efectiv pentru firmă, în afare efortului de a face față isșirilor de fonduri din firmă cu destinația C.A.S.);

momentul trei se află la data plății unor impozite, taxe și vărsăminte asimilate (în general impozite și taxe locale), care sunt elemente de cost efectiv și, într-o anumită măsură, chestiunea de lichiditate ce trebuie asigurată la plata acestora;

momentul patru, cel mai important din consecințele avute asupra finanțelor firmei, îl reprezintă data de plată a impozitului pe profit.

Țelul politicii fiscale al oricărui stat mânat de idee de raționalitate este acela de asigurare a permanentizării unui volum cât mai stabil de venituri fiscale și nu epuizarea contribuabililor și subminarea veniturilor publice viitoare.

În acest sens, este necesară o restructurare majoră în domeniul politicii fiscale, și anume:

creșterea transparenței și a predictibilității sistemului fiscal;

asigurarea unei baze stabile de impozitare;

reducerea impozitului pe profit;

suplimentarea reducerilor impozitelor pe profitul neinvestit;

reducerea unor accize;

măsuri de reducere și prevenire a evaziunii fiscale.

În ceea ce privește S.C. „Georgia Trading Impex” S.R.L., conducerea trebuie să acorde o atenție sporită parametrului fiscal pentru a evita pierderea de resurse sub forma amenzilor și penalităților. Aceasta se poate face printr-o gestiune mai eficientă a datelor contabile, respectiv printr-o infornâmatizare mai accentuată a evidențelor contabile.

De asemenea, persoanele responsabile trebuie să-și asigure o bună și permanentă pregătire și informare în domeniul reglementărilor fiscale care cunoaște o deosebită mobilitate.

Într-o perspectivă mai generală va trebui să se acorde un rol important fiscalității în deciziile de gestiune ale întreprindeii.

BIBLIOGRAFIE

Boulescu Mircea

Brezeanu Petre

Marinescu Iulian

Feleagă Nicolae

Ionașcu Ion

Feleagă Nicolae

Ionașcu Ion

Ministerul Finanțelor

Munteanu Victor

Negescu Ion

Pântea Petru

Ristea Mihai

Neamțu Horia

Oprea Călin

Văduva Ilie

Ristea Mihai

11. Ristea Mihai

Coordonate ale perfecționării contabilității, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979

Finanțe publice și fiscalitate, București

Contabilitate financiară (vol I-IV), Editura Economică, București 1993

Tratat de contabilitate financiară, (vol I și II), Editura Economică, București 1998

Sistemul contabil al agențișor economici. Editura economică, București 1994

Contabilitatea financiară a întreprinderilor (vol I și II), Editura Lucman, București 1999

Logica înregistrărilor contabile, Editura Economică, București 1996

Managementul contabilității românești (vol I și II), Editura Intelcredo. Deva 1995

Bazele contabilității, Editura Didactică și pedagogică, București 1996

Noul sistem contabil al agenților economici, C.E.C.C.A.R., București 1994

Contabilitatea societăților comerciale (vol. I și II), C.E.C.C.A.R., București 1995

12. Ristea Mihai (coord.)

Niculescu I.

Stoian A.

Răileanu V.

Olimid L.

Ristea Mihai

Stancu Ion

Stănescu C.

Isfănescu A.

Băicuși A.

Stoian A.

Văcărel I.

și colectivul

18. Vintilă Georgeta

19. ***

20. ***

Contabilitatea și fiscalitatea întreprinderii, Editura economică, București 1995

Contabilitatea rezultatelor întreprinderii, Editura Tribuna economică, București 1997

Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderii. Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București 1997

Analiza economico-financiară, Editura Economică, București 1996

Contabilitatea și fiscalitatea societăților comerciale, Editura Infomedia, București 1997

Finanțe publice, Editura Didactică și pedegogică, București 2000

Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București 1997

Tribuna economică, 1997-2002

Monitorul Oficial, 1997-2002