Impozitarea Veniturilor DIN Activtăti Independente Si Activităti Dependente

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator Științific:

Lector univ. dr. MIHNEA-ALEXANDRU GĂINĂ

Absolvent:

SILVIU-IONUȚ BUTOI

CRAIOVA

– 2016 –

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

IMPOZITAREA VENITURILOR DIN ACTIVTĂȚI INDEPENDENTE ȘI ACTIVITĂȚI DEPENDENTE

Coordonator Științific:

Lector univ. dr. MIHNEA-ALEXANDRU GĂINĂ

Absolvent:

SILVIU-IONUȚ BUTOI

CRAIOVA

– 2016 –

CUPRINS

CUPRINS 1

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I 7

ISTORIA FISCALITĂȚII ROMÂNEȘTI 7

1. PERIOADA DACO-ROMANĂ 7

2. PERIOADA ROMANICĂ 8

3. EVUL MEDIU 8

4. EPOCA MODERNĂ 10

5. EPOCA CONTEMPORANĂ 13

a. Perioada 1918-1948 13

b. Perioada comunistă – 1945 -1989 17

c. Perioada ulterioară Revoluției din 1989 18

CAPITOLUL I 21

IMPOZITELE Șl TAXELE – PRINCIPALELE SURSE DE VENITURI LA BUGETUL STATULUI 21

1. Caracteristicile impozitelor 22

2. Legislația ce reglementează impozitele în România 22

3. Principiile care stau la baza sistemului fiscal românesc 23

a. Principiul legalității 23

b. Principiul priorității dreptului european față de dreptul național 23

c. Principiul egalității în materie fiscală. 24

d. Principiul securității juridice. 26

e. Principiul neretroactivității legii. 26

f. Principiul accesului liber la justiție în domeniul fiscal. 27

g. Principiul protecției drepturilor fundamentale ale cetățenilor. 27

h. Principiul protecției sistemului fiscal împotriva inițiativei legislative a cetățenilor 28

4. CLASIFICAREA IMPOZITELOR 28

5. IMPOZITELE DIRECTE 30

6. IMPOZITUL PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE. 30

CAPITOLUL III 33

IMPOZITAREA VENITURILOR DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE 33

1. DEFINIȚIA ACTIVITĂȚILOR INDEPENDENTE 33

2. VENITURILE DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE 34

3. REGULI GENERALE DE STABILIRE A VENITULUI NET ANUAL DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE 38

4. CHELTUIELI DEDUCTIBILE 40

5. CHELTUIELILE DEDUCTIBILE LIMITAT 40

6. BAZA DE CALCUL 42

7. STABILIREA VENITULUI NET ANUAL PE BAZA NORMELOR DE VENIT 44

8. STABILIREA VENITULUI NET ANUAL DIN DREPTURILE DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ 46

a. Impozit pe venit: 46

9. OPȚIUNEA DE A STABILI VENITUL NET ANUAL, UTILIZÂNDU-SE DATELE DIN CONTABILITATEA ÎN PARTIDĂ SIMPLĂ 50

7. REȚINEREA LA SURSĂ A IMPOZITULUI REPREZENTÂND PLĂȚI ANTICIPATE PENTRU UNELE VENITURI DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE 51

8. OPȚIUNEA PENTRU STABILIREA IMPOZITULUI FINAL PENTRU UNELE VENITURI DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE 52

CAPITOLUL IV 54

IMPOZITAREA VENITURILOR DIN ACTIVITĂȚI DEPENDENTE 54

1. DEFINIȚIA VENITURILOR DEPENDENTE 54

2. IMPOZITAREA SALARIILOR 56

CONCLUZII 61

BIBLIOGRAFIE 63

INTRODUCERE

Impozitul reprezintă o categorie financiară strâns legată de evoluția istorică a statului și a banilor. De-a lungul istoriei sistemul de impozitare s-a schimbat permanent, fără însă a dispărea din viața cotidiană, fiind în continuare principala modalitate de asigurare a resuselor financiare necesare statului pentru acoperirea cheltuielilor publice.

În sens general, impozitele reprezintă o prelevare obligatorie, de către stat, a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice ori juridice.

Singura autoritate ce are dreptul să instituie și să colecteze impozite și taxe este Statul, prin intermediul organelor centrale precum Parlamentul, dar și prin organele administrației locale. Indiferent de instituția care percepe impozitul, aceasta se face numai în baza legilor existente. Prin lege sunt stabilite limitele impozitelor, orice disfuncții ale cadrului legislativ fiscal putând genera neajunsuri semnificative, cu efecte grave asupra economiei naționale, începând de la slăbirea inițiativei și până la fraude fiscale și inflație.
           Mai mult, impozitele și modul de percepere al acestora, corelat cu cotele de impunere, are efecte semnificative asupra sistemului bugetar și economiei țării, incluisv prin prisma stării de nemulțumire pe care o poate crea în rândul populației.

Din această perspectivă, este necesar ca stabilirea și colectarea impozitelor și taxelor să se facă într-un mod cât mai echilibrat, astfel ca veniturile bugetare să fie maximizate, dar, în același timp, să reducă starea de nemulțumire a contribuabililor.

În concluzie, deși nepopulare (și considerate de mulți nedrepte), impozitele sunt o necesitate. Pentru menținerea unui standard de viață la nivelul unei societăți moderne, guvernul trebuie să colecteze impozite și taxe pentru a putea furniza bunurile și serviciile necesare cetățenilor.

În prezent, impozitele reprezintă un aspect important al vieții fiecărei persoane, fiind întâlnite în toate aspectele vieții cotidiene, afectând atât salariile cât și costurile legate de achiziționarea unui autoturism, a unei locuințe sau coșul zilnic.

Reglarea economiei prin impozite presupune adaptarea dimensiunii impozitului față de venitul total, cu impactul său asupra venitului disponibil și, prin acesta, asupra volumului investițiilor private. În cazul în care se înregistrează o tendință de stagnare sau recesiune, relansarea economiei este posibilă prin diminuarea proporției impozitelor, care va antrena creșterea venitului disponibil, din care o bună parte poate deveni sursă de finanțare pentru investiții.

Această redimensionare a mărimii impozitelor devine o premisă a creșterii investițiilor și capacităților de producție, inclusiv a creării unui număr mare de locuri de muncă.

În prezent, majoritatea statelor lumii atribuie un rol important statului, în realizarea echilibrului macroeconomic. De aici rezultă că structura finanțelor naționale evidențiază clar rolul preponderent al bugetului de stat în sistemul finanțelor publice, întrucât majoritatea componentelor se rezumă la elemente ale bugetului de stat.

Această lucrare de licență, „Impozitarea veniturilor din activități independente și activități dependente”, abordează aspecte legate de două categorii de impozite aplicate veniturilor persoanelor fizice, văzute atât din perspectivă istorică cât și din punct de vedere al rolului și evoluției acestora ca surse de venit la bugetul statului.

CAPITOLUL I

ISTORIA FISCALITĂȚII ROMÂNEȘTI

PERIOADA DACO-ROMANĂ

Din momentul în care statul a impus obligațiile financiare ca soluție a bunului mers al societății, a apărut și tentația de a le evita. Izvoarele istorice atestă la daci, existența unor astfel de obligații, fără însă a putea vorbi de o organizare fiscală în adevăratul sens al cuvântului.

Pe de altă parte, cetățile grecești de la Marea Neagră erau mult mai avansate din acest punct de vedere: „vistierii” din Histria gestionau tezaurul cetății, iar „împărțitorii” alocau fondurile pe diferite compartimente. De asemenea, taxele și gestiunea banilor publici erau apanajul „Colegiului celor zece”.

O dată cu ocuparea Daciei de către romani, aceștia au introdus sistemul fiscal imperial, care cuprindea trei feluri de impozite:

1. Impozite directe, respectiv impozitul financiar și capitația, stabilite asupra terenurilor particulare în baza unei declarații pe propria răspundere; conform dreptului roman acestea erau ale statului, fiind date cetățeanului roman doar în folosință.

2. Impozite indirecte, respectiv impozitul pe moșteniri, de regulă în cuantum de 5% din valoarea succesiunii; aceeași valoare o avea și taxa pe liberările de sclavi, calculată în funcție de valoarea sclavului eliberat.

Pentru vânzarea sclavilor, statul roman percepea 4% din valoarea tranzacției, pentru celelalte vânzări, impozitul fiind de 1% din valoarea acestora.

3. Taxe vamale, percepute pentru produse și persoane la trecerea dîntr-o regiune vamală romană în alta, dar și pentru folosirea căilor de acces în orașe.

Statul roman dispunea și de un aparat represiv care avea drept scop recuperarea banilor prin executarea silită a subiecților care refuzau ori nu puteau să plătească contribuțiile datorate.

PERIOADA ROMANICĂ

Dupa retragerea aparatului administrativ roman, în anul 272, în zona carpato-danubiano-pontică s-a păstrat vechea orânduire romană, la care locuitorii din zonă au adus propriile adăugiri. Până în secolul X, când izvoarele istorice încep să menționeze primele structuri statale românești, datele privitoare la sistemul fiscal existent sunt lacunare, fiind menționat tributul ca formă rudimentară a impunerii, perceput de populațiile migratoarede la autohtoni.

EVUL MEDIU

bia în timpul stăpânirii bizantine (sec. X-XIII) apare o schimbare importantă în cadrul acestei instituții juridice, când împăratul Vasile al II-lea elimină modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă de 40 de ani și îi obligă pe cei bogați să răspundă de plata impozitelor de către cei săraci.

Aceasta reformă clarifică situația impozitelor datorate și neplătite timp îndelungat, instituie o singură unitate fiscala. De asemenea, cei aflați în imposibilitate de plată nu mai erau problema administrației centrale și se puteau elibera de obligațiile fiscale mai ușor, tratând cu un proprietar înstărit, care plătea în locul lor, realizând astfel o novație prin schimbarea creditorului.

Un sistem de obligații bine stabilit și o organizare fiscală propriu-zisă abia de la sfârșitul sec. al XV-lea și începutul sec. al XVI-lea poate fi observată pe teritoriul Țărilor Române, când dările, muncile sau amenzile încep să capete caracter de drept cu proceduri și denumiri proprii.

O dată cu creșterea rolului Țărilor Române în economia zonei, crește și necesitatea aparării în fața intereselor puterilor vecine, ceea ce a dus la apariția birului și a obligațiilor de participare la oaste.

În intervalul cuprins între sec. XV-XVIII, în Țara Românească și Moldova obligațiile se constituiau în:

– dări de cotitate, stabilite pentru activitățile lucrative ale locuitorilor și erau de natură subiectivă în sensul că grevau profiturile nete: în muncă și în natură;

– dări de repartiție, de natură obiectivă, periodice, impuse tuturor cetățenilor, în funcție de potențialul fiscal și de globalitatea bunurilor deținute.

La toate acestea se adăugau contribuțiile obligatorii la visteria imperiului otoman, reprezentând la începutul secolului al XVII-lea, un procent de 30% din veniturile totale ale Țărilor Române, pentru a ajunge la sfârșitul aceluiași secol la 50%. Această creștere afecta, cum era de așteptat, veniturile contribuabililor vremii, tot mai apăsați de înăsprirea fiscalității.

Situația era similară în Transilvania, unde țărănimea dependentă era supusă de orânduire la plata a trei categorii de taxe: către stat, către stăpânul de moșie și către biserică. Aceste au fost la început în natură iar mai apoi în bani.

În perioada Principatului, obligațiile față de visteria Principelui au devenit tot mai mari, culminând cu transformarea veniturilor provinciale în taxe permanente, stabilite direct de Principe, dupa nevoi și indiferent de posibilități.

Conform literaturii de specialitate, în Evul mediu târziu, fiscalitatea a cunoscut o evoluție generală de la simplitatea secolului al XV-lea, la organe numeroase și specializate, la apariția unei sume de obligații în sarcîna contribuabililor, cărora cu greu le puteau face față, situație caracteristică întregii perioade.

EPOCA MODERNĂ

Până la revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, toate măsurile luate de conducerea Țărilor Române (domnitorii feudalii, regimul turco-fanariot, habsburgii), au fost caracterizate de ineficiență, cel puțin pe plan fiscal și au atras numeroase reproșuri: vămile, taxele interne și autorizațiile de export absorbeau aproape tot profitul producătorilor autohtoni; dările, plocoanele ajungeau, spre exemplu, în secolul al XVI-lea, sa sece tot venitul statului: domnia reclama 45%, turcii 30% și boierii restul de 25 de procente.

Țăranii dependenți erau spoliați prin sarcinile feudale, monopolurile boierești și bisericești și indirect, prin scutirile de care beneficiau, în detrimentul lor, „scutelnicii” și unii negustori.

Reinstaurarea domniilor pamântene nu a dus la reducerea fiscalității, tocmai din cauza scutirilor menționate, care reduseseră la jumătate numărul plătitorilor de dări.

Urmarea benefică, pe plan fiscal, a revoluției de la 1821, a fost proclamarea „respectului absolut pentru proprietate”, aceasta însemnând desființarea servituților feudale, suprimarea oricăror îngrădiri în calea libertății industriale și comerciale, egalitatea în fața legilor etc. Un pas important spre fundamentarea acestor realizari l-au reprezentat „Regulamentele organice”, care au făcut ordine în haosul fiscal de până atunci, stabilînd o singură dare fixă – capitația.

O prevedere inovatoare a Regulamentelor organice a fost desființarea impozitelor indirecte, a dărilor catre Poartă, a rechizițiilor, a vămilor interne și adoptarea principiului modern al bugetului statului, bazat pe echilibrul dintre venituri și cheltuieli.

Această etapă fiscală din Țara Românească și Moldova, a coincis în Transilvania cu așa numita „eră a reformelor”. Este vorba de prima jumătate a sec. al XIX-lea când Curtea de la Viena își continuă tendința de întărire a dominației politice și economice asupra Transilvaniei.

În acest sens, Cabinetul Imperial a condus, prin Cancelaria de la Viena, Guvernatorul Transilvaniei și înalții funcționari – organe centrale numite direct de împărat, care fixau cotele impozitelor și numărul contingentelor militare.

Totodată, tot mai amplele mișcări politice se combină cu cele de natură socială, datorate în special îngreunării situației țăranilor iobagi. Aceasta situație delicată nu putea fi dezamorsată decât prin reglementarea domeniului agrar. Aceasta a venit tardiv, abia în anii 1818-1820, cand Dieta adoptă un document prin care iobagii primeau doar pământul declarat personal la recensamânt, cu toate ca ei doreau să intre în proprietatea pământului care se afla în posesia lor și nu doar a celui declarat în cote mult mai mici decât în realitate, datorită fricii de impozitele direct proporționale cu suprafața terenului deținut.

Această problemă urma să se regăsească în capătul „listei de sarcini” a Revoluției de la 1848, concretizată prin petiția de drepturi aprobată de Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății, care conținea, printre altele, și stabilirea cuantumului impozitului proporțional cu averea, precum și desființarea tuturor privilegiilor.

Egalitatea în fata legilor și impozitelor, drepturi egale cu ceilalți cetățeni, desființarea capitației, împroprietărirea cu până la două treimi din moșie, reprezentarea în Adunarea Obștească, au fost câteva din cererile deputaților munteni depuse la biroul Adunării ad-hoc, ca o completare adusă programului de reformare, cereri care însă au fost respinse.

Potrivit Legii rurale și celei de secularizare a averilor mănăstiresti, apărute din inițiativa lui Alexandru Ioan Cuza, țăranii erau eliberați de sarcinile feudale și împroprietăriți cu pamântul pe care îl foloseau în acel moment.

Cucerirea independenței de către Principatele Române a condus la egalitatea în drepturi cu celelalte state, fapt ce a facilitat și susținut dezvoltarea politicii de ocrotire vamală a economiei proprii, încurajând astfel dezvoltarea industriei, atât de necesară unei economii moderne.

Importantă în acest sens este Legea tarifului vamal, din 1866, care proteja întreprinderile industriale care foloseau materii prime autohtone. Legea denumită ,,Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naționale”, a încurajat consumul de materii prime interne și înființarea de întreprinderi industriale dotate cu tehnologie modernă, toate acestea contribuînd nemijlocit la o crestere a venitului național și implicit al nivelului de trai al cetățenilor.

De asemenea și legislația românească privind drepturile de autor are o vechime foarte mare, printre cele mai avansate din Europa la momentul respectiv. Cea dintâi lege care a reglementat în România drepturile autorilor de opere literare și artistice a fost Legea presei din 13 aprilie 1862, printre reglementările acesteia numărându-se: dreptul autorilor de a reproduce și vinde opera în tot timpul vieții lor, dreptul moștenitorilor autorului de a se bucura de dreptul lor 10 ani după moartea autorilor (după care opera cădea în domeniul public și oricine era liber să o reproducă); tipărirea, reproducerea operei fără voia autorului era sancționată cu confiscarea în folosul autorului și cu obligarea celui vinovat la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul a 1.000 exemplare originale.

Aceste regimuri menite sa protejeze producătorii naționali, au fost susținute și prin noul tarif vamal și prin legea de încurajare a industriei, aparute în 1904 și respectiv în 1912.

EPOCA CONTEMPORANĂ

Perioada 1918-1948

Vechiul deziderat privitor la perceperea impozitelor în conformitate cu cifra de afaceri, ca principal impozit direct a fost, alături de reforma electorala din 1918, cea privind unificarea monetară, reorganizarea transporturilor pe căile ferate, unul din punctele legiferate și puse în practica în perioada interbelică.

Un moment greu al acestei perioade a fost criza economică dintre anii 1929-1933, când s-a încercat rezolvarea problemei prin vestitele ,,curbe de sacrificiu” concretizate în reduceri masive de personal și salarii, prin înăsprirea fiscalității, ceea ce a generat numeroasele conflicte sociale din epocă.

În perioada interbelică, 1919-1940, când ascensiunea economică a țării a înregistrat creșteri semnificative a fost necesar să se ia măsuri și în domeniul financiar-fiscal.

În anul 1921, Nicolae Titulescu (ministru de finanțe la acea dată), inspirat din legislația financiara a statelor dezvoltate a propus unificarea sistemelor fiscale din provinciile românești și introducerea principiilor de impunere a venitului efectiv realizat în baza declaratiei contribuabilului, sisteme de cote după natura veniturilor realizate și principiul de introducere a impozitului pe venitul global. Au fost propuse și adoptate în Parlament Legea contribuțiilor directe, Legea privind impozitul progresiv pe avere și pe îmbogățirea din timpul războiului, Legea privind impozitul asupra luxului și cifrei de afaceri și Legea privind impozitul progresiv pe succesiuni.

Începând cu anul 1923, Vintilă Brătianu pune în aplicare noua Lege a contribuțiilor directe care prevedea impunerea veniturilor reale realizate de pesoanele fizice, cu cote mai mici decât cele prevăzute în legea lui N.Titulescu. De asemenea, tot din anul 1923, impozitul pe venitul global se așează asupra întregului venit al contribuabililor.

În anul 1937 se desființează impozitul global progresiv, introducându-se în locul lui un impozit suplimentar adăugat la fiecare impozit elementar în parte, numit supracotă.

Începand cu anul 1923 aparatul fiscal (organele de constatare și percepere) au suferit modificări în scopul constatării întregii mase impozabile și pentru micșorarea evaziunii fiscale. Prin Constituția din 1923 s-a instituit controlul financiar preventiv în sarcina Curții de Conturi asupra deciziilor ordonatorilor principali de alocatii bugetare.

Din  28 iunie 1923 intra în vigoare Legea proprietății literare și artistice caracterizată prin aceea că ea consacra dreptul autorului asupra operei sale independent de îndeplinirea vreunei formalități  și prin aceea că asigura străinilor aceeași protecție ca și a naționalilor, fără nici o condiție de reciprocitate (așa cum cerea legea anterioară). Aceasta mai prevedea: prelungirea drepturilor moștenitorilor asupra operei de la 10 ani la 30 de ani după moartea autorului; limitarea transmisiunii drepturilor succesorale doar la părinți  și colaterali privilegiați, cu excluderea altor ascendenți sau colaterali; dacă opera cădea în domeniul public – încetând să mai facă obiectul unui drept exclusiv – dreptul moral al autorului trecea Academiei Române, devenind un drept cu caracter perpetuu; dreptul autorului de a interzice publicarea unei opere nepublicate în timpul vieții sale pentru un interval de 30 de ani.

Începând cu anul 1929, se introduce, prin Legea contabilității, obligativitatea introducerii evidenței în partidă dublă, la administrațiile publice și se face diferențierea între contabili și mânuitori de valori materiale și bănești, ceea ce a ușurat determinarea răspunderilor în caz de fraudă.

La data de 25 decembrie 1929 a fost adoptată Legea pentru reprimarea evaziunii fiscale la contribuțiile directe.

La începutul anului 1935 a intrat în vigoare Regulamentul de servicii și organizare a Gărzii Financiare. Garda Financiară avea misiunea de prevenire a pagubelor, a abuzurilor și a abaterilor fiscale de orice fel, confiscarea și sigilarea obiectelor sau produselor, strângerea informațiilor și probelor asupra modului în care sunt aplicate legile fiscale etc. Totodată, Garda Financiară avea atribuții de control asupra bilanțurilor contabile, descărcarea de gestiune și de control asupra veniturilor statutului.

În anii 1933-1934 s-a realizat o importantă reformă fiscală prin includerea în sistemul financiar al statului a unor persoane cu pregătire universitară de specialitate. Aparatul fiscal cuprinde: Administratii financiare care aveau 1-3 administratii pe județ în funcție de mărimea acestora (administratii financiare de constatare mixte, de încasare și plăți și de constatare indirectă); inspectorate regionale, care aveau în subordine administratiile financiare din 1-4 județe, Inspectorate generale, care cuprindeau inspectoratele regionale și Directorate regionale, care cuprindeau mai multe inspectorate regionale.

Sarcinile fiscale suportate îndeosebi de muncitori și țărani au devenit tot mai greu de executat în perioada de după cel de-al II-lea Război mondial ca urmare a ocupației germane, a distrugerilor provocate de război și a sarcinilor ce reveneau țării ca membră a coaliției antihitleriste.

În acest sens, ponderea veniturilor bugetare rezultate din comerț și industrie, înscrisă în exercițiul bugetar al anilor 1944/1945, era de doar 25%.

Perioada comunistă – 1945 -1989

În perioada cuprinsă între anii 1945 și 1990, legislația în vigoare definea impozitul ca o forma obligatorie de participare a organizațiilor cooperatist-colectiviste și a populatiei, cu o parte a veniturilor lor la satisfacerea nevoilor obștești.

Impozitul de la populație avea o pondere mică în totalul veniturilor bugetare, fiind plătit pe tranșe, de toți contribuabilii în funcție de veniturile realizate.

Un alt tip de impozit era cel pe veniturile agricole, care era plătit doar de țăranii colectiviști pentru veniturile obținute din surse agricole din propria gospodărie, care cuprindea maxim 0,2 ha și asupra căreia țăranul avea doar un drept de folosință, întocmai ca pe vremea romanilor, proprietatea revenind statului.

Impozitul în natură, în executarea căruia țăranii erau obligați să predea statului o cota obligatorie din produsele agricole, a existat, dupa modelul sovietic, până în 1956.

Aceste cote au fost disimulate, în special în anii ’80, în forme de impunere, aparent avantajoase: spre exemplu, obligarea populației să contracteze cu statul cresterea animalelor la un preț de vânzare derizoriu, interzicerea, sub pretextul înnoirii și dezvoltării fondului animalier al țării, a tăierii acestora și alte măsuri sociale care nu au făcut altceva decât să argumenteze nevoia, tentația de a eluda sistemul fiscal al vremii, abateri existente, dar nerecunoscute de stat, care nega existenta evaziunii fiscale din considerente ideologice și din necesitatea de a inocula oamenilor perfecțiunea sistemului socialist.

Și în perioada comunistă au fost reglementate drepturile de autor,  cea mai importantă normă legislative fiind Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor.

Majoritatea textelor sale corespundeau reglementărilor moderne de la data elaborării, iar tehnica redactării lor permitea interpretarea diferitelor dispoziții în conformitate cu concepțiile dominante în doctrina europeană.

Pentru vremea respectivă, erau reglementate normele de remunerare a autorilor și de stabilire a tarifelor și a modalităților de plată, cu toate că actul artistic în comunism era considerat un serviciu prestat pentru țară, actori, muzicieni sau scriitori lăsându-și operele înregistrate, în cel mai bun caz, în baza unui contract de prestări servicii. Cu toate acestea, reglementările existau și se încerca respectarea lor.

c. Perioada ulterioară Revoluției din 1989

Trecerea la economia de piață a făcut necesară adoptarea unui sistem de impunere mai flexibil ținând seama de puterea contributivă a fiecărui plătitor de impozit. Ca urmare, în 1991 a fost instituit impozitul pe salarii, la care erau supuse veniturile sub formă de salarii, și alte drepturi salariale realizate de către persoanele fizice române sau străine, pe teritoriul României. Veniturile din lucrări de litere, artă și știință, veniturile liber-profesioniștilor, veniturile din închirieri de clădiri și terenuri, veniturile din colaborări etc. au continuat sa fie impuse și dupa 1989, potrivit vechilor reglementari legale, în cote progresive pe tranșe.

Actul normativ postdecembrist prin care s-a stabilit în mod unitar impunerea mai multor categorii de venituri ale persoanelor fizice a fost OUG nr. 85/1997. Art. 2 din ordonanță dispunea că sunt supuse impozitării următoarele venituri:

„a) veniturile realizate din desfășurarea de activități economice pe bază de liberă inițiativă, precum și din practicarea unei profesii libere, potrivit dispozițiilor legale în vigoare;

b) veniturile obținute din închirieri, subînchirieri și din constituirea dreptului de uzufruct, uz sau abitație;

c) veniturile realizate în baza unor contracte de locație de gestiune sau a altor asemenea forme de dare în exploatare;

d) veniturile obținute din drepturi de autor, inclusiv drepturile conexe, din cesionarea, închirierea, precum și din valorificarea unor astfel de drepturi dobândite prin moștenire;

e) veniturile obținute din arendare, potrivit legii;

f) veniturile obținute din participarea la o formă de asociere cu alte persoane fizice pentru realizarea în comun a unor activități, conform prevederilor legale în vigoare, altele decât cele prevăzute în legea privind impozitul pe profit;

g) veniturile realizate din activități agricole, precum și din organizarea activității în asociațiile agricole fără personalitate juridică, cu excepția celor prevăzute la art. 3 lit. m);

h) veniturile realizate din activități artistice, distractive sau sportive desfășurate în mod independent, precum și din organizarea unor asemenea activități;

i) premiile și orice câștiguri în bani sau în natură, acordate de o entitate plătitoare, care depășesc suma de 5.000.000 lei, cu excepția celor supuse impozitului pe salarii;

j) dobânzile realizate, cu excepția celor prevăzute în prezenta ordonanță de urgență;

k) drepturile cuvenite inventatorilor și inovatorilor;

i) alte venituri realizate în mod permanent sau întâmplător”.

O parte din aceste venituri erau impozitate și anterior, însă actele normative care cuprindeau asemenea prevederi erau, în cea mai mare parte, anterioare anului 1990. Reglementările în materia impozitării veniturilor persoanelor fizice au continuat să fie perfecționate și adaptate noilor realități socio-economice.

Până la apariția în 2004 a Codului fiscal, au mai fost adoptate în această materie două acte normative cu caracter de reglementare cadru (OG 73/1999 privind impozitul pe venit și OUG nr. 7/2001 privind impozitul pe venit).

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe  este un act normativ de o amploare neobișnuită în dreptul nostru (154 articole), care încearcă să ofere soluții moderne „provocărilor” mai vechi sau mai noi ale dreptului de autor, încercând totodată să asigure și alinierea legislației țării noastre la legislația UE.  Legea  din 1996 a suferit numeroase modificări prin Legea nr. 285/2004 (publicată în Monitorul Oficial nr. 587 din 30 iunie 2004) prin aceste modificări introducându-se sub protecție drepturi noi, neavute în vedere de legea de bază, precum și realizându-se transpunerea în dreptul intern a normelor comunitare apărute după Legea 8/1996.

CAPITOLUL I

IMPOZITELE Șl TAXELE – PRINCIPALELE SURSE
DE VENITURI LA BUGETUL STATULUI

Noțiunea de impozit este una complexă, cu implicații și legături de natură politică, economică și juridică ce necesită soluții coerente. Din punct de vedere politic, impozitele sunt legate de regimul politic. Legătura impozit-economie se manifestă prin faptul că nivelul impozitului influențează direct consumul de bunuri, producția și serviciile. Deși fiscalitatea este supusă influențelor politice și economice, aceasta rămâne un domeniu predominant juridic, fiind construită și impusă prin acte normative.

O definiție sintetică dată în literatura franceză a considerat impozitul ca fiind procedeul normal de repartizare a sarcinilor publice între indivizi (persoane fizice și persoane juridice). În dreptul român, impozitul este considerat acea contribuție bănească, obligatorie și cu titlu nerambursabil, care este datorată în temeiul legii la buget de către persoanele fizice și/sau juridice pentru veniturile pe care le obțin, pentru bunurile pe care le posedă, respectiv pentru mărfurile pe care le produc și/sau distribuie ori pentru serviciile și/sau lucrările pe care le prestează sau execută.

1. Caracteristicile impozitelor

Din definiția impozitului rezultă că acesta are următoarele trăsături:

este o contribuție bănească întrucât se percepe în bani;

este o contribuție obligatorie, în contextul în care toate persoanele fizice și juridice care intră sub influența legislației fiscale plătesc impozite;

este o prelevare cu titlu nerambursabil – sumele plătite de contribuabili nu au un echivalent direct și imediat, acestea fiind cheltuite ulterior în beneficiul plătitorilor;

impozitul este datorat la buget în conformitate cu dispozițiile legale – nu pot fi percepute impozite care nu sunt reglementate prin legislație;

impozitul se datorează numai pentru veniturile realizate și bunurile deținute, respectiv pentru mărfurile produse/distribuite ori pentru serviciile/lucrările prestate.

2. Legislația ce reglementează impozitele în România

Impozitele stabilite în România au la bază următoarele acte normative: Codul fiscal (Legea nr. 227/2015), Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), OUG nr. 80 din 26 iunie 2013 privind taxele judiciare de timbru, Instrucțiunile și Regulamentele de aplicare, Normele metodologice și Normele de aplicare a actelor normative specifice dreptului fiscal aprobate prin Hotărâri ale Guvernului sau Ordine ale Ministrului Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, ale Ministrului de Finanțe și ale Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Hotărârile Consiliilor Locale privind stabilirea și/sau instituirea de taxe și/sau impozite locale, Deciziile Comisiei fiscale centrale și ale Comisiei de proceduri fiscale.

3. Principiile care stau la baza sistemului fiscal românesc

Din analiza practicii judiciare românești și europene au reieșit următoarele principii ale legislației din domeniul fiscal:

a. Principiul legalității

Potrivit Constituției României, „impozitele, taxele și orice alte venituri cuvenite bugetului de stat sau bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”. Prin lege se înțeleg actele normative în materie fiscală, la nivel local, prin hotărâri ale consiliilor locale, fiind stabilite taxe și impozite, cu respectarea prevederilor constituționale.

De asemenea, organele administrației fiscale centrale pot elabora și aproba, cu respectarea prevederilor constituționale, legislația secundară în materie fiscală (norme de aplicare, norme metodologice, instrucțiuni, proceduri etc.).

b. Principiul priorității dreptului european față de dreptul național

Acest principiu este incident în dreptul fiscal național de la momentul aderării României la Uniunea Europeană, în 2007. Principiul este reglementat în Constituția României, care dispune: „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Mai mult, se prevede că garanții respectării și aplicării acestui principiu sunt instituțiile statului („Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”) .

Originile principiului prevalenței dreptului comunitar se găsesc în jurisprudența europeană. Curtea Europeană de Justiție a considerat, încă din 1964, că dreptul comunitar are prioritate în fața dreptului național și față de Constituțiile statelor membre. Pe aceleași coordonate, Marea Cameră a Curții Europene de Justiție a decis că împotriva dreptului comunitar nu poate fi invocat principiul autorității de lucru judecat din sistemele naționale de drept.

c. Principiul egalității în materie fiscală.

Egalitatea în materie fiscală are în componență două elemente:

a) egalitatea în fața legii fiscale;

b) justa așezare a sarcinilor fiscale.

Cadrul legal privind egalitatea în fața legii fiscale îl constituie art. 16 din Constituția României care prevede: „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.

Uneori, prin maniera de reglementare, legiuitorul nu respectă principiul egalității în fața legii. De exemplu, în art. 57 din vechiul Cod de procedură fiscală se prevedea că persoanele juridice nu au dreptul de a refuza accesul organelor de cercetare în sediul sau în spațiile în care persoana respectivă își desfășoară activitatea, pentru efectuarea de constatări de ordin fiscal, iar acestea nu au nevoie de autorizarea instanței în acest sens. Acest articol încalcă prevederile art. 27 din Constituția României, referitoare la respectul domiciliului, precum și pe cele ale art. 8 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. În context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a extins noțiunea de „domiciliu” și cu privire la sediul social al persoanei juridice.

Justa așezare a sarcinilor fiscale este reglementată prin art. 56 alin. 2 din Constituția României. De asemenea, și Curtea Constituțională a României s-a pronunțat în acest sens, în cadrul unei decizii din 1994, în care a precizat că „fiscalitatea trebuie să nu fie numai legală, ci și proporțională, echitabilă, rezonabilă și să nu diferențieze impozitele pe criteriile grupelor sau categoriilor de

cetățeni”.

d. Principiul securității juridice.

Potrivit acestui principiu cetățenii trebuie apărați tocmai împotriva pericolului (insecurității) pe care dreptul îl poate crea sau riscă să îl creeze.

Principiul securității juridice implică patru aspecte:

1) retroactivitatea legii;

2) teoria aparenței;

3) legalitatea incriminării și a pedepsei;

4) obscuritatea textelor legale.

Securitatea juridică nu implică numai neretroactivitatea legii fiscale, ci și unele aspecte cu o sferă de cuprindere mult mai largă precum: accesul contribuabililor la legislația aplicabilă și previzibilitatea legislației fiscale, obligația organelor fiscale de a-și defini exigențele și de a-și respecta angajamentele luate sau dreptul cetățenilor la o interpretare unitară a legislației fiscale.

e. Principiul neretroactivității legii.

Consacrarea legală a acestui principiu o constituie art. 15 alin. 2 din Constituția României care dispune că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

În unele state europene a fost admisă retroactivitatea legii în anumite situații strict determinate, astfel:

a) când există necesitatea protejării interesului general;

b) când contribuabililor nu li se pot aplica sancțiuni și nu le pot fi afectate drepturi recunoscute prin hotărâri cu autoritate de lucru judecat.

f. Principiul accesului liber la justiție în domeniul fiscal.

Reglementarea accesului liber la justiție este realizată de art. 21 din Constituția României, și de art. 6 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri că instituirea unei taxe de timbru într-un cuantum foarte ridicat contravine prevederilor art. 6 din Convenția Europeană.

g. Principiul protecției drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Protecția drepturilor fundamentale ale cetățenilor se manifestă în domeniul fiscal sub mai multe aspecte cu privire la drepturile contribuabililor, astfel: dreptul la apărare, dreptul la respectul domiciliului și a vieții private, dreptul la un proces echitabil, secretul fiscal, etc.

h. Principiul protecției sistemului fiscal împotriva inițiativei legislative a cetățenilor

Principiul este consacrat de art. 74 alin. 2 din Constituția României, care prevede că nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele în materie fiscală.

Autonomia locală, prin care se permite la nivel local ca prin inițiativa legislativă a cetățenilor să se conteste proiectul bugetului local sau instituirea unor taxe speciale atenuează protecția sistemului fiscal.

4. CLASIFICAREA IMPOZITELOR

1. În doctrina străină au fost conturate mai multe criterii de clasificare a impozitelor:

criterii tehnice:

impozite specifice care se stabilesc pe unitatea fizică de produs și impozite ad valorem care sunt stabilite prin aplicarea unei cote procentuale asupra valorii taxabile;

impozite reale care vizează bunuri corporale sau incorporale și impozite personale care cad în sarcina contribuabililor care obțin venituri;

criterii economice:

impozite pe venit, aplicabile asupra venitului în momentul încasării de către contribuabil,

impozite pe consum, aplicabile părții de venit care este cheltuită;

– impozite pe avere, care vizează venitul economisit, deținerea de bunuri mobile și/sau imobile.

2. În doctrina națională s-au conturat următoarele criterii de clasificare a impozitelor, inspirate de doctrina franceză:

a. în funcție de forma în care se percep:

– impozite în natură care se regăsesc sub forma prestațiilor sau a dărilor în natură;

– impozite în bani (pecuniare), ce s-au generalizat odată cu extinderea relațiilor marfă-bani;

b. în funcție de materia impozabilă:

– impozite pe avere (pe clădiri, terenuri, asupra mijloacelor de transport etc.);

– impozite pe venit (pe profit, pe venit, pe salarii etc.);

– impozite pe consum (TVA, accize etc.);

c. în funcție de scopul urmărit:

– impozite financiare care vizează exclusiv obținerea unor venituri publice;

– impozite de ordine care urmăresc, pe lângă realizarea veniturilor bugetare, și restrângerea/limitarea unor activități, sau stimularea altora, în funcție de interesele majore ale statului.

d. în funcție de nivelul la care se acumulează:

– impozite centrale, care merg la bugetul central;

– impozite locale, care se varsă în bugetele autorităților locale.

e. în funcție de modul de percepere:

– impozite directe, stabilite și percepute în mod nemijlocit de la contribuabilii care realizează venituri sau dețin bunuri impozabile, fiind suportate de aceștia (impozitul pe profit, impozitul pe venit etc.);

– impozite indirecte care se stabilesc asupra vânzării de bunuri, prestărilor de servicii sau executărilor de lucrări și care sunt incluse în prețul acestora; acestea sunt achitate de comercianți/prestatori, dar sunt suportate de consumatorii finali.

5. IMPOZITELE DIRECTE

Impozitele directe sunt caracterizate prin faptul că sunt datorate, plătite și suportate de către una și aceeași persoană, respectiv contribuabilul (ex. impozit pe profit sau pe veniturile din activități independente), acestea fiind direct legate de fiscalizarea activităților independente și a celor dependente.

Impozitele directe sunt clasificate astfel:

a. În funcție de natura lor:

– impozite reale (obiective), asupra unor obiecte materiale precum terenuri, produse etc., fără a se lua în considerare situația personală a contribuabilului;

– impozite personale (subiective) care iau în calcul persoana contribuabilului (ex. impozitul pe salarii).

b. În funcție de obiectul impozabil:

– impozite pe venit;

– impozite pe avere.

c. În funcție de subiectul impunerii:

– impozitarea persoanelor fizice;

– impozitarea persoanelor juridice.

IMPOZITUL PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE.

Impozitul este datorat de persoanele fizice cu domiciliul sau reședința pe teritoriul unui anumit stat, precum și de persoanele nerezidente care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat.

În aceste condiții, se aplică două sisteme de impunere a veniturilor persoanelor fizice:

a) impunerea separată a veniturilor provenite din fiecare sursă, fie prin aplicarea mai multor impozite, fie prin aplicarea unui impozit unic, dar care să asigure un tratament diferențiat fiecărui venit;

b) impunerea globală a veniturilor indiferent de sursa din care provin prin cumularea veniturilor realizate de o persoană fizică.

Din veniturile brute, astfel determinate, se deduc cheltuielile aferente activității desfășurate, amortizările, dobânzile plătite, prelevările la fondul de rezervă și la alte fonduri speciale și eventualele prelevări în scopuri social- -culturale etc., obținându-se astfel beneficiul respectivei entități colective.

La nivel internațional, statele au dezvoltat și aplicat o serie de principii privind evitarea dublei impuneri, acest aspect fiind reglementat prin convenții bilaterale sau multilaterale încheiate între state. Dubla impunere are la bază următoarele principii:

principiul impunerii, care presupune că statul de origine calculează impozitul pornind de la suma totală a veniturilor subiectului impozabil, inclusiv asupra celor care provin din statul de reședință și care, potrivit convenției sunt impozabile în acest din urmă stat; din impozitul care este astfel stabilit se deduce apoi suma care a fost plătită în celălalt stat, diferența reprezentând obligația de plată a contribuabilului față de statul al cărui rezident este;

principiul nediscriminării fiscale care presupune că statele semnatare ale convenției pentru evitarea dublei impuneri se angajează să nu aplice față de rezidenți dispoziții normative mai împovărătoare decât cele aplicabile propriilor contribuabili, în condiții economice similare;

c) principiul scutirii de impozit, care presupune că statul de reședință impune numai acele venituri care, potrivit convenției, sunt obținute și impozabile în acel stat, fiind scutite de impunere veniturile (în totalitate sau parțial) realizate și impozabile în statul de origine al plătitorului.

CAPITOLUL III

IMPOZITAREA VENITURILOR DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE

DEFINIȚIA ACTIVITĂȚILOR INDEPENDENTE

Executarea unei activități independente presupune desfășurarea acesteia în mod obișnuit, pe cont propriu și urmărind un scop lucrativ sau prin asociere de mai multe persoane fără a da naștere unei persoane juridice. Astfel de activități pot fi desfășurate atât de persoane fizice române, cât și străine, care realizează venituri în mod individual sau asociate pe baza unui contract de asociere încheiat în vederea desfășurării de activități în scopul obținerii de venit, asociere care se realizează potrivit dispozițiilor legale și care nu dă naștere unei persoane juridice. Modul de impunere este individual, indiferent de modul de organizare a activității supuse impozitării.

Conform noului Cod fiscal, activitate independentă reprezintă orice activitate desfășurată de către o persoană fizică în scopul obținerii de venituri, care îndeplinește cel puțin 4 dintre următoarele criterii:

a. persoana fizică dispune de libertatea de alegere a locului și a modului de desfășurare a activității, precum și a programului de lucru;

b. persoana fizică dispune de libertatea de a desfășura activitatea pentru mai mulți clienți;

c. riscurile inerente activității sunt asumate de către persoana fizică ce desfășoară activitatea;

d. activitatea se realizează prin utilizarea patrimoniului persoanei fizice care o desfășoară;

e. activitatea se realizează de persoana fizică prin utilizarea capacității intelectuale și/sau a prestației fizice a acesteia, în funcție de specificul activității;

f. persoana fizică face parte dintr-un corp/ordin profesional cu rol de reprezentare, reglementare și supraveghere a profesiei desfășurate, potrivit actelor normative speciale care reglementează organizarea și exercitarea profesiei respective;

g. persoana fizică dispune de libertatea de a desfășura activitatea direct, cu personal angajat sau prin colaborare cu terțe persoane în condițiile legii.

VENITURILE DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE

Conform art. 67 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, veniturile din activități independente cuprind veniturile din activități de producție, comerț, prestări de servicii, veniturile din profesii liberale și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activități adiacente.

Constituie venituri din profesii liberale veniturile obținute din prestarea de servicii cu caracter profesional, potrivit actelor normative speciale care reglementează organizarea și exercitarea profesiei respective. 

Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din drepturi de autor și drepturi conexe dreptului de autor, brevete de invenție, desene și modele, mărci și indicații geografice, topografii pentru produse semiconductoare și altele asemenea.

În aplicarea prevederilor art. 67 din Codul fiscal, se supun impozitului pe veniturile din activități independente persoanele fizice care realizează aceste venituri în mod individual și/sau într-o formă de asociere constituită potrivit dispozițiilor legale și care nu dă naștere unei persoane juridice, în vederea desfășurării de activități în scopul obținerii de venituri.

Exercitarea unei activități independente, reglementată prin art. 67 din Codul fiscal, presupune desfășurarea acesteia cu regularitate, în mod continuu, pe cont propriu și urmărind obținerea de venituri.

O activitate desfășurată de către o persoană fizică în scopul obținerii de venituri, care îndeplinește cel puțin 4 din criteriile prevăzute la art. 7 pct. 3 din Codul fiscal este o activitate independentă.

Activitățile independente care generează venituri, conform art. 67 alin. (1) din Codul fiscal sunt, cu titlu de exemplu:

a) activități de producție;

b) activități de cumpărare efectuate în scopul revânzării;

c) organizarea de spectacole culturale, sportive, distractive și altele asemenea;

d) activități al căror scop este facilitarea încheierii de tranzacții printr-un intermediar, cum ar fi: contract de comision, de mandat, de reprezentare, de agenție, de agent de asigurare și alte asemenea contracte încheiate în conformitate cu prevederile Codului civil, precum și a altor acte normative, indiferent de perioada pentru care a fost încheiat contractul;

e) vânzarea în regim de consignație a bunurilor cumpărate în scopul revânzării sau produse pentru a fi comercializate;

f) activități de editare, imprimerie, multiplicare, indiferent de tehnica folosită, și altele asemenea;

g) transport de bunuri și de persoane;

h) activități de prestări de servicii.

Veniturile reglementate la art. 67 din Codul fiscal obținute din valorificarea în regim de consignație sau prin vânzare directă către agenți economici și alte instituții a bunurilor rezultate în urma unei prelucrări sau procurate în scopul revânzării sunt considerate venituri din activități independente.

În această situație consignatarul/cumpărătorul va solicita documente care atestă proveniența bunurilor respective, precum și cele care atestă desfășurarea unei activități independente. Nu se încadrează în aceste prevederi bunurile din patrimoniul personal.

Persoanele fizice nerezidente sunt supuse impozitării în România pentru veniturile obținute din desfășurarea în România, potrivit legii, a unei activități independente în conformitate cu reglementările art. 67 din Codul fiscal, printr-un sediu permanent.

În aplicarea art. 67 din Codul fiscal, pentru persoanele fizice asociate impunerea se face la nivelul fiecărei persoane asociate din cadrul asocierii fără personalitate juridică, potrivit contractului de asociere, inclusiv al societății civile profesionale, asupra venitului net distribuit.

În sensul art. 67 alin. (2) din Codul fiscal, în categoria venituri din profesii liberale sunt cuprinse, cu titlu de exemplu, veniturile obținute de către: medici, avocați, notari publici, executori judecătorești, experți tehnici și contabili, contabili autorizați, auditori financiari, consultanți fiscali, arhitecți, traducători, sportivi, precum și alte persoane fizice cu profesii reglementate în condițiile legii și a îndeplinirii a cel puțin 4 din criteriile prevăzute la art. 7 pct. 3 din Codul fiscal.

Potrivit prevederilor articolului menționat, veniturile din drepturi de proprietate intelectuală sunt venituri realizate din valorificarea drepturilor industriale, cum ar fi: invenții, know-how, mărci înregistrate, francize și altele asemenea, recunoscute și protejate prin înscrisuri ale instituțiilor specializate, precum și a drepturilor de autor, inclusiv a drepturilor conexe dreptului de autor.

Veniturile de această natură se supun regulilor de determinare pentru veniturile din activități independente și în situația în care drepturile respective fac obiectul unor contracte de cesiune, închiriere, colaborare, cercetare, licență, franciză și altele asemenea, precum și cele transmise prin succesiune, indiferent de denumirea sub care se acordă, cum ar fi: remunerație directă, remunerație secundară, onorariu, redevență și altele asemenea.

Veniturile rezultate din cesiunile de drepturi de proprietate intelectuală prevăzute în mod expres în contractul încheiat între părți reprezintă venituri din drepturi de proprietate intelectuală. De asemenea, sunt incluse în categoria veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală și veniturile din cesiuni pentru care reglementările în materie stabilesc prezumția de cesiune a drepturilor în lipsa unei prevederi contrare în contract.

În cazul reconsiderării unei activități ca activitate dependentă, impozitul pe venit și contribuțiile sociale obligatorii, stabilite potrivit legii, vor fi recalculate și virate, fiind datorate solidar de către plătitorul și beneficiarul de venit. În acest caz se aplică regulile de determinare a impozitului pentru veniturile din salarii realizate în afara funcției de bază.

Se va prevedea expres în contractele de servicii că prestatorul iși va utiliza propriile echipamente de lucru, va desfășura activitatea în propriul birou, potrivit unui program propriu, nu va avea dreptul la indemnizație de concediu de odihnă sau concediu medical, în caz de deplasare nu i se vor deconta cheltuielile, etc.

Totodată, contractele de prestări servicii trebuie să respecte criteriile care definesc preponderență existenței unei activități independente stabilite Codul fiscal.

REGULI GENERALE DE STABILIRE A VENITULUI NET ANUAL DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE

Venitul net din activități independente se determină ca diferență între venitul brut și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, deductibile, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.

Venitul brut cuprinde:

a) sumele încasate și echivalentul în lei al veniturilor în natură din desfășurarea activității;

b) veniturile sub formă de dobânzi din creanțe comerciale sau din alte creanțe utilizate în legătură cu o activitate independentă;

c) câștigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii, utilizate într-o activitate independentă, exclusiv contravaloarea bunurilor rămase după încetarea definitivă a activității;

d) veniturile din angajamentul de a nu desfășura o activitate independentă sau de a nu concura cu o altă persoană;

e) veniturile din anularea sau scutirea unor datorii de plată apărute în legătură cu o activitate independentă;

f) veniturile înregistrate de casele de marcat cu memorie fiscală, instalate ca aparate de taxat pe autovehiculele de transport persoane sau bunuri în regim de taxi.

Nu sunt considerate venituri brute:

a) aporturile în numerar sau echivalentul în lei al aporturilor în natură făcute la începerea unei activități sau în cursul desfășurării acesteia;

b) sumele primite sub formă de credite bancare sau de împrumuturi de la persoane fizice sau juridice;

c) sumele primite ca despăgubiri;

d) sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizări, mecenat sau donații.

CHELTUIELI DEDUCTIBILE

  Condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor, pentru a putea fi deduse, sunt:

a) să fie efectuate în cadrul activităților desfășurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente;

b) să fie cuprinse în cheltuielile exercițiului financiar al anului în cursul căruia au fost plătite;

c) să respecte regulile privind amortizarea;

d) cheltuielile cu primele de asigurare să fie efectuate pentru:

1. active corporale sau necorporale din patrimoniul afacerii;

2. activele ce servesc ca garanție bancară pentru creditele utilizate în desfășurarea activității pentru care este autorizat contribuabilul;

3. prime de asigurare pentru asigurarea de risc profesional;

4. persoane care obțin venituri din salarii, cu condiția impozitării sumei reprezentând prima de asigurare, la beneficiarul acesteia, la momentul plății de către suportator.

 CHELTUIELILE DEDUCTIBILE LIMITAT

Cheltuielile deductibile limitat sunt:

a) cheltuielile de sponsorizare, mecenat, precum și pentru acordarea de burse private, efectuate conform legii, în limita unei cote de 5% din baza de calcul;

b) cheltuielile de protocol, în limita unei cote de 2% din baza de calcul;

c) suma cheltuielilor cu indemnizația plătită pe perioada delegării și detașării în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituțiile publice;

d) cheltuielile sociale, în limita sumei obținute prin aplicarea unei cote de până la 2% la fondul de salarii realizat anual;

e) pierderile privind bunurile perisabile, în limitele prevăzute de actele normative în materie;

f) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;

g) contribuțiile efectuate în numele angajaților la fonduri de pensii facultative, în conformitate cu legislația în vigoare, în limita echivalentului în lei a 400 euro anual pentru o persoană;

h) prima de asigurare voluntară de sănătate, conform legii, în limita echivalentului în lei a 250 euro anual pentru o persoană;

i) cheltuielile efectuate pentru activitatea independentă, cât și în scopul personal al contribuabilului sau asociaților sunt deductibile numai pentru partea de cheltuială care este aferentă activității independente;

j) cheltuielile reprezentând contribuții sociale obligatorii pentru salariați și contribuabili, inclusiv cele pentru asigurarea de accidente de muncă și boli profesionale, potrivit legii;

k) dobânzi aferente împrumuturilor de la persoane fizice și juridice, altele decât instituțiile care desfășoară activitatea de creditare cu titlu profesional, utilizate în desfășurarea activității, pe baza contractului încheiat între părți, în limita nivelului dobânzii de referință a Băncii Naționale a României;

l) cheltuielile efectuate de utilizator, reprezentând chiria – rata de leasing – în cazul contractelor de leasing operațional, respectiv cheltuielile cu amortizarea și dobânzile pentru contractele de leasing financiar, stabilite în conformitate cu prevederile privind operațiunile de leasing și societățile de leasing;

m) cotizații plătite la asociațiile profesionale în limita a 2% din baza de calcul;

n) cheltuielile reprezentând contribuțiile profesionale obligatorii datorate, potrivit legii, organizațiilor profesionale din care fac parte contribuabilii, în limita a 5% din venitul brut realizat.

BAZA DE CALCUL

Baza de calcul se determină ca diferență între venitul brut și cheltuielile deductibile, altele decât cheltuielile de sponsorizare, mecenat, pentru acordarea de burse private, cheltuielile de protocol, cotizațiile plătite la asociațiile profesionale.

Nu sunt considerate cheltuieli deductibile :

amenzile, majorările de întârziere și penalitățile, altele decât cele de natură contractuală;

cheltuielile pentru protocol care depășesc limita de 0,25% aplicată asupra unei baze de calcul determinată ca diferența dintre venitul brut și cheltuielile aferente deductibile, exclusiv pentru cele pentru care se determină plafonul;

Cheltuielile de sponsorizare sau mecenat care depășesc limitele legale. Baza de calcul la care se aplică limita de cheltuieli se determină prin deducere din venitul brut a cheltuielilor aferente deductibile,exclusiv celor pentru care se face calculul plafonului;

Donațiile de orice fel;

Ratele aferente creditelor angajate;

Dobânzile aferente creditelor angajate pentru achiziționarea de imobilizări corporale de natura mijloacelor fxe , în cazul în care dobânda este cuprinsă în valoarea de intrare a imobilizarii corporale potrivit prevederilor legale;

Cheltuielile de achiziționare sau de fabricare a bunurilor și a drepturilor amortizabile din Registrul- inventar;

Cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor care depășesc nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Națională a României;

Cheltuielile privind bunurile constatate lipsa din gestiune sau degradate și neimputabile;

Sumele sau valoarea bunurilor confiscate ca urmare a încălcării dispozițiilor legale în vigoare;

Impozitul pe venit suportat de plătitorul venitului în contul beneficiarilor de venit;

Sumele primite pentru acoperirea cheltuielior de natura indemnizației zilnice de delegare sau de detașare acordate pe perioada delegării și detașării în altă localitate în țară și în străinătate, în interesul serviciului, care depășesc limitele stabilite pentru societățile comerciale;

Alte sume care depășesc limitele cheltuielilor prevăzute prin legislația în vigoare.

Contribuabilii care obțin venituri din activități independente sunt obligați să organizeze și să conducă contabilitate în partidă simplă, cu respectarea reglementărilor în vigoare privind evidența contabilă, și să completeze Registrul-jurnal de încasări și plăți, Registrul-inventar și alte documente contabile prevăzute de legislația în materie. În Registrul-inventar se trec toate bunurile și drepturile aferente desfășurării activității.

STABILIREA VENITULUI NET ANUAL PE BAZA NORMELOR DE VENIT

În cazul contribuabililor care realizează venituri comerciale, venitul net anual se determină pe baza normelor de venit de la locul desfășurării activității.

Ministerul Finanțelor Publice elaborează nomenclatorul activităților pentru care venitul net se poate determină pe baza normelor anuale de venit, care se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice, în conformitate cu activitățile din Clasificarea activităților din economia națională – CAEN, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 656/1997, cu modificările ulterioare. Direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București au următoarele obligații:

a) stabilirea nivelului normelor de venit;

b) publicarea acestora, anual, în cursul trimestrului IV al anului anterior celui în care urmează a se aplica.

La stabilirea normelor anuale de venit, plafonul de venit determinat prin înmulțirea cu 12 a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, reprezintă venitul net anual înainte de aplicarea criteriilor.

Criteriile pentru stabilirea normelor de venit de către direcțiile generale ale finanțelor publice teritoriale și a municipiului București sunt cele prevăzute în normele metodologice.

  În cazul în care un contribuabil desfășoară o activitate independentă, care generează venituri comerciale, pe perioade mai mici decât anul calendaristic, norma de venit aferentă acelei activități se corectează astfel încât să reflecte perioada de an calendaristic în care a fost desfășurată activitatea respectivă.

Dacă un contribuabil desfășoară două sau mai multe activități care generează venituri comerciale, venitul net din aceste activități se stabilește prin însumarea nivelului normelor de venit corespunzătoare fiecărei activități.

Contribuabilii care desfășoară activități pentru care venitul net se determină pe bază de norme de venit au obligația să completeze numai partea din Registrul-jurnal de încasări și plăți referitoare la încasări, potrivit reglementărilor contabile elaborate în acest scop.

Contribuabilii pentru care venitul net se determină pe bază de norme de venit și care în anul fiscal anterior au înregistrat un venit brut anual mai mare decât echivalentul în lei al sumei de 100.000 euro, începând cu anul fiscal următor, au obligația determinării venitului net anual în sistem real. Această categorie de contribuabili are obligația să completeze corespunzător și să depună declarația privind venitul estimat/norma de venit până la data de 31 ianuarie inclusiv.

Cursul de schimb valutar utilizat pentru determinarea echivalentului în lei al sumei de 100.000 euro este cursul de schimb mediu anual comunicat de Banca Națională a României, la sfârșitul anului fiscal.

STABILIREA VENITULUI NET ANUAL DIN DREPTURILE DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Conform noului cod fiscal, regimul drepturilor de autor/de proprietate intelectuală a suferit unele modificări.

Veniturile din drepturile de proprietate intelectuală reprezintă venituri obținute din drepturi de autor și drepturi conexe acestora, brevete de invenție, desene și modele, mărci și indicatii geografice, topografii pentru produse semiconductoare etc.

Drepturile de autor au ca obiect operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, precum și operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente.

Contractele care au la baza drepturi de autor sunt destul de întâlnite în mediul economic. Există o serie de persoane care obțin astfel de venituri în mod constant (actori, compozitori, scriitori, ziaristi, realizatori TV etc.)

De la 01.01. 2016, regimul de impozitare al acestor venituri s-a modificat semnificativ. Concret, impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate pentru astfel de venituri sunt:

a. IMPOZIT PE VENIT:

Până la 31 decembrie 2015:

În cazul drepturilor de proprietate intelectuală (aici se încadrează și drepturile de autor), pentru a stabili baza de calcul a impozitului pe venit, din venitul brut stabilit în contract se scade o cheltuială forfetară de 20% din venitul brut, precum și contribuțiile sociale (contribuția la pensii și la sănătate), dacă este cazul. În cazul veniturilor provenind din crearea unor lucrări de artă monumentală, baza de calcul se stabilește prin deducerea din venitul brut a unei cheltuieli forfetare de 25% din venitul brut, precum și contribuțiile sociale (contribuția la pensii și la sănătate), dacă este cazul.

Sunt considerate opere de artă monumentală următoarele:

lucrări de decorare (pictura murală a unor spații și clădiri de mari dimensiuni, interiorexterior etc);

lucrări de artă aplicată în spații publice (ceramică, metal, lemn, piatră, marmură etc.);

lucrări de sculptură de mari dimensiuni, design monumental, amenajări de spații publice și lucrări de restaurare a acestora.

Beneficiarul veniturilor din drepturi de autor poate opta între două modalități de impozitare, respectiv:

– cotă de impunere de 10% la venitul brut din care se scad contribuțiile sociale reținute la sursă, dacă este cazul;

– cota de impunere de 16 % aplicată la venitul brut.

Dacă se optează pentru prima variantă, persoana care obține venitul va avea obligația depunerii Declaratiei 200 privind venitul realizat până la 25 mai a anului următor, iar organul fiscal va efectua regularizarea care se impune. Plătitorul venitului a retinut doar 10%, iar organul fiscal va efectua calculul astfel încât beneficiarul venitului să achite și diferența până la cota de 16%.

În al doilea caz, persoana care obține venitul nu va mai avea obligația depunerii Declarației 200 privind venitul realizat, din moment ce i s-a reținut un impozit de 16%.

Această varianta nu prezintă avantaje pentru beneficiarul venitului, deoarece plătitorul venitului reține 16% din venitul brut, fără a se mai scădea cota de cheltuieli de 20%/25% la 2 care persoana are dreptul. De-abia în momentul în care organul fiscal va face regularizarea impozitului (în anul următor), persoanei i se va scădea acea cheltuiala fixă, se va constata ca i s-a reținut un impozit prea mare și va avea sume de restituit din partea statului. Cu alte cuvinte, statul este creditat de către beneficiarul venitului până în momentul în care va avea drept de restituire a diferenței din impozit.

De la 01.01.2016, în vederea stabilirii bazei de calcul a impozitului pe venit, atât în cazul drepturilor de proprietate intelectuală, cât și a lucrărilor de artă monumentală, din venitul brut stabilit în contract se va scădea o cheltuială forfetara (fixa) de 40% din venitul brut, precum și contribuțiile sociale (contribuția la pensii și la sănătate), dacă este cazul.

Se poate observa așadar o reducere a bazei de impozitare, ceea ce ar trebui automat să ducă la un impozit pe venit mai mic suportat de către beneficiar.

Beneficiarul veniturilor din drepturi de autor poate opta între două modalități de impozitare, respectiv:

– o cotă de impunere de 10% aplicată la venitul brut;

– o cotă de impunere de 16 % aplicată la venitul brut, din care se scade cota forfetară de cheltuieli de 40% și contribuțiile sociale (contribuția la pensii și la sănătate), dacă este cazul.

Începând cu data de 01.01 2016, este mai rentabil să se aleagă reținerea la sursă a unui impozit de 16%, decât pentru cota de 10%. Impozitul de 10% se aplică la venitul brut, pe când cota de 16% se aplică la venitul brut diminuat cu 40% și cu contribuțiile sociale, dacă este cazul.

b. CONTRIBUȚII SOCIALE:

1. Până la 31.12.2015 persoanele care:

– au realizat venituri din salarii sau asimilate salariilor și orice alte venituri din desfășurarea unei activități dependente;

– realizează venituri din pensii și venituri sub forma indemnizațiilor de șomaj, asigurate în sistemul public de pensii;

– sunt asigurate în sisteme proprii de asigurări sociale neintegrate în sistemul public de pensii (ex. avocații), care nu au obligația asigurării în sistemul public de pensii, precum și cele care au calitatea de pensionari ai acestor sisteme nu datorează contribuția la pensie (CAS) de 10,5% pentru veniturile obținute din drepturi de proprietate intelectuală. De asemenea, nu se datorează contribuția la sănătate (CASS) de 5,5%, dacă beneficiarul obține venituri din salarii, venituri sub forma indemnizațiilor de șomaj, venituri din pensii, venituri din PFA, profesii libere etc.

Dacă o persoană obține venituri din drepturi de autor și nu se încadrează în situațiile prezentate mai sus, atunci i se reține de către plătitorul de venituri contribuția la pensie (10,5%) și la sănătate (5,5%), iar baza de calcul o constituie diferenta dintre venitul brut și cheltuiala forfetară de 20%.

– De la 01.01.2016, persoanele fizice asigurate în sisteme proprii de asigurări sociale, care nu au obligația asigurării în sistemul public de pensii potrivit legii, precum și persoanele care au calitatea de pensionari, nu datorează CAS pentru veniturile din drepturi de autor. A fost eliminată însă condiția referitoare la a fi salariat.

Astfel, chiar dacă o persoană obține și venituri din salarii sau nu, aceasta va datora obligatoriu contribuția la pensie (CAS) de 10,5%. Precizăm faptul că baza lunară de calcul al CAS o reprezintă diferența dintre venitul brut și cheltuiala fixă reprezentând 40% din venitul brut și nu poate fi mai mare decât echivalentul a de 5 ori câștigul salarial mediu brut, în vigoare în luna pentru care se datorează contribuția.

Începând cu 01.01.2016, se datorează obligatoriu CAS de 10,5% chiar dacă persoana beneficiară a venitului este salariată, iar in ceea ce privește contribuția la sănătate (CASS) de 5,5% regimul este identic cu cel din anul 2015. Un aspect pozitiv îl reprezintă majorarea cotei de cheltuieli forfetare de la 20% (25%) la 40%, ceea ce mai amortizează introducerea contribuției la pensie.În cazul exploatării de către moștenitori a drepturilor de proprietate intelectuală, precum și în cazul remunerației reprezentând dreptul de suită și al remunerației compensatorii pentru copia privată, venitul net se determină prin scăderea din venitul brut a sumelor ce revin organismelor de gestiune colectivă sau altor plătitori de asemenea venituri, potrivit legii, fără aplicarea cotei forfetare de cheltuieli.

Pentru determinarea venitului net din drepturi de proprietate intelectuală, contribuabilii vor completa numai partea din Registrul-jurnal de încasări și plăți referitoare la încasări. Această reglementare este opțională pentru cei care consideră că își pot îndeplini obligațiile declarative direct pe baza documentelor emise de plătitorul de venit. Acești contribuabili au obligația să arhiveze și să păstreze documentele justificative cel puțin în limita termenului de prescripție prevăzut de lege.

OPȚIUNEA DE A STABILI VENITUL NET ANUAL, UTILIZÂNDU-SE DATELE DIN CONTABILITATEA ÎN PARTIDĂ SIMPLĂ

Contribuabilii care obțin venituri din activități independente, impuși pe bază de norme de venit, precum și cei care obțin venituri din drepturi de proprietate intelectuală au dreptul să opteze pentru determinarea venitului net în sistem real.

Opțiunea de a determina venitul net pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă este obligatorie pentru contribuabil pe o perioadă de 2 ani fiscali consecutivi și se consideră reînnoită pentru o nouă perioadă dacă contribuabilul nu solicită revenirea la sistemul anterior, prin completarea corespunzătoare a declarației privind venitul estimat/norma de venit și depunerea formularului la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv a anului următor expirării perioadei de 2 ani.

Opțiunea pentru determinarea venitului net în sistem real se exercită prin completarea declarației privind venitul estimat/norma de venit cu informații privind determinarea venitului net anual în sistem real și depunerea formularului la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv, în cazul contribuabililor care au desfășurat activitate în anul precedent, respectiv în termen de 15 zile de la începerea activității, în cazul contribuabililor care încep activitatea în cursul anului fiscal.

7. REȚINEREA LA SURSĂ A IMPOZITULUI REPREZENTÂND PLĂȚI ANTICIPATE PENTRU UNELE VENITURI DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE

Pentru următoarele venituri, plătitorii persoane juridice sau alte entități care au obligația de a conduce evidență contabilă au obligația de a calcula, de a reține și de a vira impozit prin reținere la sursă, reprezentând plăți anticipate, din veniturile plătite:

a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală;

b) venituri din activități desfășurate în baza contractelor/convențiilor civile încheiate potrivit Codului civil, precum și a contractelor de agent;

c) venituri din activitatea de expertiză contabilă și tehnică, judiciară și extrajudiciară;

d) venitul obținut de o persoană fizică dîntr-o asociere cu o persoană juridică contribuabil, care nu generează o persoană juridică.

Impozitul ce trebuie reținut se stabilește după cum urmează:

a) în cazul veniturilor prevazute la lit. a), c), aplicând o cotă de impunere de 10% la venitul brut din care se deduc contribuțiile sociale obligatorii reținute la sursă;

b) în cazul veniturilor prevăzute la lit. d), aplicând cota de impunere prevăzută pentru impozitul pe veniturile microîntreprinderilor la veniturile ce revin persoanei fizice din asociere.

Impozitul ce trebuie reținut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost plătit venitul, cu excepția impozitului aferent veniturilor prevăzute la lit. d).

8. OPȚIUNEA PENTRU STABILIREA IMPOZITULUI FINAL PENTRU UNELE VENITURI DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE

Contribuabilii care realizează venituri din activitățile menționate la  lit. a) – c) pot opta pentru stabilirea impozitului pe venit ca impozit final. Opțiunea de impunere a venitului brut se exercită în scris în momentul încheierii fiecărui raport juridic/contract și este aplicabilă veniturilor realizate ca urmare a activității desfășurate pe baza acestuia.

Impozitul pe venit se calculează prin reținere la sursă la momentul plății veniturilor de către plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului brut. Impozitul calculat și reținut reprezintă impozit final. Impozitul astfel reținut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut.

CAPITOLUL IV

IMPOZITAREA VENITURILOR DIN ACTIVITĂȚI DEPENDENTE

1. DEFINIȚIA VENITURILOR DEPENDENTE

Codul fiscal utilizează o clasificare proprie, în activități independente și activități dependente prin dispozițiile art. 7 pct. 2-4. Noțiunea de activitate dependentă desemnează orice activitate desfășurată într-o activitate de angajare, indiferent de forma sa juridică și de modul în care părțile au denumit contractul încheiat. Sunt activități dependente în mod tradițional cele realizate pe baza unui contract de muncă ori statut asimilat. Poate fi calificată de organul fiscal ca și activitate dependentă, orice activitate care îndeplinește unul din criteriile indicate de lege.

Criteriile de calificare a unei activități drept dependentă, adică având natura unei relații de angajare sunt:

a. o relație de subordonare funcțională prin structura ierarhică (față de plătitor ori organele sale de conducere) și prin condițiile de muncă (atribuțiile, locul, timpul);

– relația de subordonare presupune existența între părți a unei fișe de post cu toate elementele sale (inclusiv atribuții și responsabilități, locul desfășurării activității, programul de lucru);

– respectarea unui program de lucru al plătitorului de venit, sau a unui program de lucru prestabilit;

– locul desfășurării activității beneficiarului de venit este la sediul plătitorului de venit, sau la un punct de lucru al acestuia din urmă;

– plătitorul de venit poate întreprinde o serie de acțiuni care în mod normal sunt luate în considerare față de un angajat (aplicarea de sancțiuni disciplinare, dispunerea de direcție, supraveghere și control).

b. o relație de subordonare materială prin asigurarea de către plătitor a instrumentelor de lucru (spații cu dotări, echipament de lucru sau de protecție, unelte de muncă);

Exemplificare:

– beneficiarul de venit își desfășoară activitatea exclusiv la plătitorul de venit, folosindu-se de echipamentul de lucru (chiar și autoturism pus la dipoziție gratuit) al acestuia din urmă;

– beneficiarul de venit nu își asumă riscuri comerciale.

c. o relație de dependență materială accentuată, chiar exclusivă prin suportarea costurilor auxiliare (cheltuielile de deplasare, cheltuieli de protecția muncii);

Exemplificare:

– plătitorul de venit decontează cheltuielile de deplasare pe bază de decont;

– beneficiarului de venit i se calculează și primește diurnă în situațiile în care prestează activitate în afara localității (și/sau străinătate) în interesul plătitorului de venit (delegare/detașare);

– beneficiarul de venit decontează cheltuieli de cazare și transport efectuate în altă localitate pentru desfășurarea activității.

d. o relație de transfer a riscurilor privind refacerea beneficiarului (indemnizații de concediu, indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă).

– plătitorul de venit suportă indemnizația de concediu de odihnă și indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă, în contul beneficiarului de venit.

De asemenea, în cazul reconsiderării unei activități că activitate dependentă, impozitul pe venit și contribuțiile sociale obligatorii, stabilite potrivit legii, vor fi recalculate și virate, fiind datorate solidar de către plătitorul și beneficiarul de venit. În acest caz se aplică regulile de determinare a impozitului pentru veniturile din salarii realizate în afara funcției de bază.

2. IMPOZITAREA SALARIILOR

Până la data de 1 aprilie 1991 în țara noastră s-a aplicat impozitul pe fond total de retribuire al unităților socialiste de stat introdus în 1977 (Legea 1/1977) și datorat de unitățile de stat, cooperatiste și obștești. Impozitul avea forma impozitului proporțional, cu cote diferențiale pe ramuri, subramuri activități economico-sociale, stabilite între 14,50% și 17,50%.

Impozitul pe salarii propriu-zis avea un rol nesemnificativ, deoarece era datorat numai de salariații angajați la persoanele fizice și juridice particulare române sau străine, iar sectorul particular era deosebit de restrâns în perioada comunistă. Sistemul impozitului pe fondul total de retribuire al unităților socialiste de stat avea un caracter static, deoarece nu era legat în mod direct de nivelul salariilor individuale și de situația personală a salariaților.

Ca atare, se prelua la stat un impozit stabilit direct proporțional cu mărimea fondului total de retribuire, fără să se țină seama de nivelul salariului realizat lunar de fiecare salariat și nici de situația personală și familială a acestuia.

Trecerea la economia de piață a impus adoptarea unui sistem de impozitare a salariilor mai flexibil și care să țină seama de puterea contributivă a fiecărui subiect impozabil. în condițiile adoptării sistemului salariilor brute în locul celor nete, s-a renunțat la impozitul pe fondul total de retribuire al unității, fiind introdus – de la data de 1 aprilie 1991 – impozitul pe salarii, cu cote progresive cuprinse între 6% și 45% pe tranșe de venit. În același timp, s-a renunțat și la contribuția persoanelor fără copii.

În 1993 au fost aduse numeroase modificări și completări Legii privind impozitul pe salarii, pentru ca în 1994, în 1995 și 1996 aceasta să sufere noi modificări și completări.

Impozitul pe salarii constituie o sursă importantă pentru bugetul de stat. Astfel, spre exemplu, în bugetul de stat pe anul 1991 impozitul pe salarii a fost stabilit la suma de 93,5 miliarde de lei reprezentând 58,5% din impozitele directe, având o pondere mai mare decât impozitul pe profit. în reglementarea impozitului pe salarii s-au adoptat numeroase soluții care aplică principii modeme ce pot fi avute în vedere pentru stabilirea fiscalității.

Subiecți ai impunerii sunt persoanele fizice care realizează, pe teritoriul României, venituri sub formă de salarii și alte drepturi salariale. Nu se face deosebire între persoanele fizice române sau străine, ci, dimpotrivă, li se aplică în general același regim fiscal.

Obiectul impunerii îl formează salariile realizate pe teritoriul României, definite ca totalitatea veniturilor realizate într-o lună conform art. 76 alin. (1) – (3) din Codul fiscal, de o persoană fizică.

Pentru persoanele fizice care desfășoară activități pe teritoriul României sunt considerate venituri din salarii realizate din România sumele primite de la angajatori cu sediul sau cu domiciliul în România, precum și de la angajatori cu sediul sau cu domiciliul în străinătate, indiferent unde este primită suma.

Contribuabilii care realizează venituri din salarii datorează un impozit lunar final, calculat și reținut de către plătitorul de venituri. În practica fiscală internațională, câștigurile în natură sunt considerate ca fiind, „câștiguri uzuale de la serviciu, altele decât cele în numerar, parte a compensării pentru servicii efectuate (ex: alimente gratuite sau subvenționate, ajutoare etc.)“.

O inovație implementată prin Ordonanța Guvernului nr. 17/1995 o constituie impozitarea separată a unor venituri. Astfel, sumele reprezentând premiul acordat, potrivit legii, personalului din instituțiile publice, cele reprezentând stimulentele din fondul de participare la profit, acordate, potrivit legii, salariaților agenților economici și managerilor, după aprobarea bilanțului contabil, precum și sumele acordate, potrivit legii, pentru neefectuarea concediului de odihnă se impozitează, potrivit prevederilor Legii nr. 32/1991, separat de celelalte drepturi acordate în luna în care are loc plata acestora. Prin această derogare, se realizează o anumită scădere a fiscalității, care, în cazurile menționate, avea efectul diminuării substanțiale a veniturilor, în lunile în care se plăteau drepturile respective.

O importantă completare a Legii nr. 32/1991 este cea adusă în 1993 privind asimilarea cu salariile și a drepturilor bănești pentru investiții și inovații. În acest sens se prevede 'că sumele pentru investiții și inovații în cursul unui an calendaristic se defalcă, în vederea impunerii, pe cele 12 luni ale anului, cumulându-se cu alte recompense de această natură, plătite de unitate în cursul anului respectiv, chiar dacă valoarea acestora este aferentă unei perioade mai mari de un an. În cazul în care suma plătită este aferentă unei perioade mai mari de un an, aceasta se defalcă, în vederea impunerii, pe lunile la care se referă. Aceste drepturi se cumulează în vederea impozitării cu celelalte venituri realizate la unitatea unde salariații au funcția de bază.

Sfera largă a bazei de impunere a impozitului pe salariu, stabilită în condițiile Legii nr. 32/1991 cu modificările și completările de rigoare, a determinat aplicarea unui regim fiscal uniform și unitar mai multor categorii de venituri care erau impuse diferit în acte normative distincte. În acest fel s-a realizat, totodată, și o importantă simplificare a cadrului juridic al unor venituri de natură asemănătoare.

Ținând seama de condițiile economico-financiare specifice fazei de tranziție la economia de piață, Legea nr. 35/1993 instituie competența Guvernului ca, o dată cu indexarea, precum și în cazul acordării de compensări la salarii, să modifice în mod corespunzător tranșele de venit lunar impozabil; nivelul sumei a cărei depășire determină aplicarea cotei de impunere de 60%; nivelul sumei scutite de impozit pe salarii la unitatea unde salariatul are funcția de bază; nivelul sumei care atrage diminuarea impozitului dacă nivelul lunar net al unui salariat, realizat la unitatea unde are funcția de bază, se reduce sub acest nivel. Prin aceste prevederi s-a urmărit a se stabili nivelurile tranșelor de venit lunar impozabil și ale sumelor menționate, astfel încât să nu se anuleze efectul indexării sau al compensării acordate.

Prin Ordonanța Guvernului nr. 17/1995 s-a abrogat alin. 4 din art. 7 al Legii nr. 32/1991 republicată în 1993, care prevedea impozitul suplimentar de 30% pentru veniturile sub forma de salarii și alte drepturi salariale primite de salariați pentru munca prestată în afara funcției de bază și a unității deținătoare a cărții de muncă. Măsura impozitării suplimentare descuraja angajarea specialiștilor cu înaltă calificare la mai multe locuri de muncă, câștigul obținut fiind mai redus decât cel de la locul de muncă de bază. 

CONCLUZII

Elaborarea politicilor fiscale este un act de decizie deosebit de complex, ce are consecințe profunde asupra vieții și bunăstării cetățenilor unui stat. În acest context, factorii de decizie sunt puși în fața unor alegeri dificile, fiind supuși presiunii obținerii veniturilor bugetare, în paralel cu necesitatea încurajării afacerilor, a investițiilor, și promovarea totodată a echității în contribuția fiecăruia la venituri.

În prezent, economia României nu este una foarte stabilă, context în care încercările de reglare prin impozitare au un impact major asupra venitului disponibil și, prin acesta, asupra volumului investițiilor private.

În cazul în care se înregistrează o tendință de stagnare sau recesiune, relansarea economiei este posibilă prin diminuarea proporției impozitelor, care va antrena creșterea venitului disponibil, din care o bună parte poate deveni sursă de finanțare pentru investiții. Această redimensionare a mărimii impozitelor devine o premisă a creșterii investițiilor și capacităților de producție, inclusiv a creării unui număr mare de locuri de muncă.

Pe de altă parte, nivelurile ridicate ale prelevărilor obligatorii asupra muncii, economiilor și investițiilor, poate avea efecte descurajante, concretizate în rezistența pasivă a persoanelor active, care vor căuta să-și limiteze/reducă activitatea, pentru ca veniturile să nu atingă niveluri încadrate la o rată ridicată a impozitului. Abstinența fiscală poate să se concretizeze mai ales în scăderea activității economice dacă ea reduce în mod pronunțat incitarea la muncă, la economisire și la investire.

Legislația incompletă și în continuă transformare din România (inclusiv cea fiscală) a generat un fenomen cu impact la nivelul întregii societăți, respectiv economia subterană, care are o amploare deosebită și în prezent.

În context, sistemul fiscal trebuie să aibă ca obiectiv dinamizarea economiei, creșterea eficienței și stimularea unor domenii, ramuri și sectoare de interes deosebit. Numai în aceste condiții impozitarea profitului poate reprezenta o sursă stabilă și importantă a bugetului național.

Pe aceste coordonate, politica fiscală trebuie să urmărească mai multe aspecte, precum: creșterea gradului de transparență și predictibilitate, asigurarea unei baze stabile de impozitare, reducerea ratei maxime ale impozitului pe veniturile persoanelor fizice și juridice, corelate cu reduceri de impozit aferente profitului reinvestit.

În paralel, decidenții politici trebuie să ia măsuri de reducere și prevenire a evaziunii fiscale, dar pentru aceasta este necesară profesionalizarea și îmbunătățirea sistemului de colectare a taxelor și impozitelor.

BIBLIOGRAFIE

1. Drăcea, Marcel, Matei, Gheorghe, Buziernescu, Radu, Nanu, Roxana Maria, Sistemul fiscal al României, editura Universitaria, Craiova 2006;
2. Gorcea, Corneliu, Lexicon fiscal și bugetar, editura Economică, București 1996;

Legislația finanțelor publice: Cu ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 41/2015, M.Of. nr. 733 din 30 septembrie 2015 : Actualizat octombrie 2015, editura C.H. Beck, București, 2015;

Balaban, C., Evaziunea fiscală, editura Rosetti Educational, București, 2004;

Bălan, E., Drept financiar, editia aV-a, editura C.H.Beck, București, 2007;

Bufan, R., Tratat de drept fiscal, Partea Generală, vol.I, editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005;

Brezeanu, Petre, Fiscalitate – Concepte, metode, practici, editura Economică, București 1999;

Clipici, Emilia, Politica fiscală și bugetul de stat în contextul integrării României în Uniunea Europeană, editura Sitech, Craiova, 2011;

Codul civil;

Codul Fiscal;

Condor, I., Stanciu, R., Drept financiar și fiscal, editura Fundației România de Mâine, Bucuresti, 2002;

Daghie, V., Apostu, I., Elemente de drept public și privat, editura Național, București, 1998;

Dariescu, N.C., Drept financiar și fiscal, editura Casa de Editura Venus, Iași, 2004;

Dascălu, D., Alexandru C., Explicații teoretice și practice ale Codului de procedura fiscală, editura Rosetti Educational, București, 2005

Dumitru, A., Florescu, P., Coman, P., Bălașa, G., Fiscalitatea în România, reglementare, doctrina, editura All Beck, București, 2005;

Istoria Românilor, vol. I-X, Editura Enciclopedică, București 2010;

Minea, M.S. si Costas, C.F., Dreptul finantelor publice vol. I-II, editura Sfera juridicaă, Cluj-Napoca, 2008;

Olcescu, P., Toader, T., Tratat de drept financiar si fiscal, editura Cantes, Iasi, 2000;

Onet, C., Dreptul financiar public, editura Lumina Lex, Bucuresti, 2006;

Popa, C. si Fanu-Moca, A., Drept financiar. Curs universitar, editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003;

Popescu, Luigi, Drăghici, Andreea, Iancu, Daniela, Olah, Lavinia, Finanțe publice, fiscalitate, drept financiar și fiscal, editura Sitech, Craiova, 2004;

Lăcrița, Grigorie N., Fiscalitate – controverse și soluții, editura Irecson, București, 2006;

Șaguna, D.D., Tratat de drept financiar și fiscal, editura All Beck, București, 2001;

http://unbr.ro/ro/noul-cod-fiscal-distinctii-si-confuzii-terminologiceprofesii-independente-activitate-independenta-venituri-din-profesii-independente/;

http://www.mfinante.ro/;

http://gestiunepfa.ro/activitate-independenta-vs-activitate-dependenta/;

http://www.creeaza.com;

https://static.anaf.ro;