Importanta Viticulturii

CAPITOLUL 1

1.1 Importanța viticulturii

Viticultura este știința care studiază insușirile biologice și măsurile tehnologice de cultivare a viței de vie.

Termenul de viticultură provine din cuvintele de origine latină “vitis”, care înseamnă viță de vie și “cultura“ care înseamnă îngrijire, cultivare.

Viticultura poate fi studiată din trei puncte de vedere ( Șt. Oprea, 2001; L. Dejeu, 2004, I. C. Dumitru, 2007) :

a) ca ramură a economiei naționale, valorificând eficient terenuri mai puțin pretabile pentru alte culturi agricole. Viticultura realizează producții de struguri ce pot fi consumate direct sau sub formă de subproduse , contribuind astfel la formarea produsului social și al venitului național;

b) ca știința aplicativă, studiază particularitățile agrobiologice ale viței de vie în interacțiunea lor cu condițiile de mediu, în baza căruia se stabilește sortimentul de soiuri, se elaborează și aplică tehnologii de cultură adecvate obținerii de producții mari și constante, de calitate superioară și profitabile;

c) ca disciplină didactică, are ca obiectiv cunoașterea bazelor teoretice și a cunoștințelor practice pentru orientare în probleme tehnice și deorganizare a producției viticole.

Importanța viticulturii din punct de vedere economic și social se limitează la următoarele elemente : valorificarea rațională a fondului funciar, baza de producție pentru economia națională, sursă de produse pentru export, sursă de venituri pentru populație, îmbunatățirea alimentației, locuri de muncă și calificare profesională.

Produsele viticole au o importanță deosebită în alimentația omului. Compoziția chimica a acestora face ca ele să fie constituite ca produse alimentare valoroase, alături de restul produselor de origine vegetală care se consumă în stare proaspătă sau conservată, prin diverse metode.

Strugurii conțin o gamă largă de substanțe chimice de origine organică și anorganică, care sunt necesare organismului uman, ca: zaharuri ușor asimilabile (glucoză, fructoză) 12-35%, acizi organici (tartric, malic, citric) până la 2%, săruri minerale ( de K, Ca, Mg, P, Fe, etc.) cca 1% compuși azotați 0,17-0,20%, vitamine (C, B1, B2, PP, A, E, etc.), enzime, polifenoli, etc.Aceste substanțe au un rol energetic, mineralizant, alcalinizant, reconfortant și chiar terapeutic pentru organism.

Produsele viticole consumate de populație sunt:

– în stare proaspătă: struguri pentru masă și struguri pentru păstrare;

– produse obținute prin vinificare: vinuri de masă, vinuri alcoolizate, vinuri spumante, vinuri aromate;

– produse obținute prin vinificație secundară: băuturi tip Cognac, brandy, etc.;

– produse obținute prin industrializare: suc de struguri, must concentrate, gem, compot, dulceața, stafide, etc.;

– produse obținute prin prelucrarea deșeurilor: uleiuri, oțet, substanțe colorante, alcool, medicamente(Endotelon), etc.;

Valoarea calorică a principalelor produse viticole :

-1 kg struguri proaspeți 700-1200 cal, 1kg stafide 2600 cal:

-100 ml: vin sec -64 kcal, tare-125 kcal, desert-540 kcal, rachiu- 235 kcal;

-1 g alcool pur la metabolizare elimină 7 cal;

-1 l must sec- 1000 cal.

Un kg struguri este echivalentul urmatoarelor alimente, dupa valoarea energetică: 0,3-0,5 kg pâine, 0,5-0,7 kg carne de vită, 1,15-1,75 l lapte vacă, 1,2 kg cartofi, 1,5-2,0 kg mere, piersici, 3,5 kg tomate, 1 kg pește, 0,5 kg brânză, 3-5 ouă.

Un litru de must cu un conținut de 120-180 g zaharuri (12-18%) este echivalent la cca: 0,31 kg carne, 0,45 kg pește, 0,5 l smântână, 6-7 ouă, 0,5 kg pâine neagră, 0,25 kg macaroane, 0,14 kg miez de nucă, 0,25 kg paste făinoase, 0,1 kg ulei.

Organismul uman poate asimila, fără nici un risc, până la 50ml alcool etilic pur in 24 ore, aceasta este echivalent la 500ml vin de 10% vol. tărie alcoolică.

Având in vedere valoarea energetică a produselor viticole, se impune necesitatea consumării acestora o perioadă cât mai îndelungată de timp a anului.

Cura de struguri sau de suc de struguri are efecte dietetice și terapeutice, fiind indicată în patologiile hepatice, renale, cardiovasculare, anemii, ș.a. Prin acțiunea combinată, diuretică și laxativă, produsele viticole contribuie la dezintoxicarea organismului.

Tratarea patologiilor prin intermediul produselor viti-vinicole se numește ampeloterapie.

Vița de vie se cultivă cu success pe terenurile in pantă, pe nisipuri și soluri nisipoase slab solificate, considerate improprii pentru culturile cerealiere si tehnice.Pe glob, 47-50% din plantațiile viticole sunt situate pe terenuri în pantă. Prin cultivarea viței de vie pe pantă (pe versanți amenajați antierozional) se rezolvă o problemă globală: eroziunea solului.

Baza deproducție pentru economia națională. Strugurii prezintă materie primă pentru obținerea vinurilor și distilatelor pentru vin , băuturi alcoolice cu pondere însemnată în consumul populației. Annual se produc în România până la 0,7 mil. tone struguri, care se consumă în stare proaspătă sau se prelucrează la combinatele de vinificație sau fabricile de conserve.

Sursă de venituri pentru populație. Cultura viței de vie adduce venituri mari populației care locuiește in regiunile deluroase sau in zonele cu vocație pentru viticultură, constituind unul din factorii de stabilitate a populației respective. Surse mari de venit se obțin de la plantațiile viticole pentru struguri de masă, în special cele situate in zonele preorășanești (suburbii).

Locuri de muncă și calificare profesională.Cultura viței de vie necesită mai multă forță de muncă comparativ cu alte culture agricole, in medie 80-100 zile/om/ha. La aceasta se adaugă forța de muncă din sectorul pepinieristic viticol, din unitațile de prelucrare a strugurilor și de îmbuteliere a vinurilor, etc.

Tehnologiile folosite in viticultură necesită o serie de calificări profesionale (altoitori, mecanizatori, tăietori, vinificatori, etc.), ceea ce contribuie la instruirea forței de muncă și oferă unele posibilități suplimentare de câștig.

1.2. Situația viticulturii pe plan mondial

Viticultura este o ramură de producție intensivă a agriculturii, caracterizată

printr-un coeficient ridicat de valorificare a terenurilor.

Vița de vie are o mare plasticitate ecologică, pentru a avea eficiență economică, cultura acesteia este posibilă în regiunile în care temprtatura media anuală este cuprinsă între 9-20ºC. Suprafețele cultivate cu viță de vie au o distribuție insulară, cele mai mari suprafețe fiind concentrate între paralelele de 35 și 51° latitudine nordică și cele de 25 și 38 º latitudine sudică. Vița de vie este răspândită în toate continentele cu excepția Antarticei, cu bune rezultate în zonele cu climat temperat continental, subtropical și tropical însumând o suprafață de totală de cca 7,8 milioane hectare.

Evoluția suprafețelor viticole de-a lungul timpului a fost determinată de apariția unor probleme importante în cultura viței de vie cum ar fi : (atacul unor boli și dăunători: filoxera, mana, făinarea), modificarea tehnologiilor de cultură (introducerea pe scară largă a chimizării, mecanizării, irigării ) care au condus la creșterea semnificativă a producțiilor de struguri, intensificarea schimburilor comerciale, creșterea populației, condițiile climatice, tradiție, anumite considerente conjuncturale. Astfel, după atacul filoxerei (1863), suprafețele viticole se reduc semnificativ, dar după 1900 platațiile viticole incep să se refacă pe baza vițelor altoite, patrimonial viticol mondial înregistrează o dezvoltare continuă, ce culminează cu 10,2 milioane ha în 1970, după care, datorită creșterii importante a producțiilor obținute și apariția unei supraproducții de struguri, suprafața cultivată cu vița de vie se reduce continuu, in special datorită unor măsuri luate de țarile mari cultivatoare, member ale U.E.(interzicerea înființării de plantații noi, limitarea dreptului de replantare la 8 ani, instituirea unor prime de defrișare si de abandon definitiv), dar și practicării unei viticulturi noncompetitive în [NUME_REDACTAT] și de Est, unde schimbările politice și economice majore din aceste țări au condus la îmbătrânirea plantațiilor viticole, abandonarea acestora, dezorganizarea circuitelor comerciale, modificări necompensate de restructurare a plantațiilor, sau de înființarea altora noi, datorita dificultaților financiare. Reducerea cea mai importantă a suprafețelor (30%) s-a realizat în Europa, ca efect al politicii comunitare, scăderi înregistrându-se, de asemenea, în SUA (3%), Argentina (20%), Chile (2%) și în Africa. După o perioadă de stabilizare, în jur de 7,8 milioane ha, între anii 1994-1997, începând cu anul 1998 se observă o tendință de creștere ușoară a suprafețelor cultivate cu viță de vie, ajungându-se în anul 2004 la 7.943 mii ha iar in anul 2009 la 7,660 mii ha.

Din suprafața viticolă mondială 57,9% este situată în Europa, 21,3% în Asia, 13% în America, 5,2% în Africa și 2,7% în Oceania. Țările mari cultivatoare de viță de vie sunt : Spania cu 1113 mii ha, Franța cu 840 mii ha, Italia cu 818 mii ha, Turcia cu 505 mii ha, China cu 470 mii ha, SUA cu 398 mii ha , Iran 330 mii ha, Portugalia cu 243 mii ha, Argentina cu 228 mii ha, România cu 206 mii ha, Chile cu 200 mii ha și Australia cu 173 mii ha. ( Conform celei de a-8-a [NUME_REDACTAT] a O.I.V., Tbilisi 2010).

Producția mondială de struguri a oscilat în funcție de sortimentul de soiuri, politicile economice etc. Aceasta realizează o creștere importantă până în 1980, când a înregistrat un maxim de 66.546.914 tone, se reduce ușor până la începutul anilor ’90, datorită în special diminuării suprafețelor cultivate, se menține relativ constantă până în 1998, după care se remarcă o tendință de creștere a acesteia, producția mondială de struguri în anul 2002 fiind de 61.018.250 tone iar in anul 2009 de 67.532.300 tone.

Din producția mondială de struguri, cea mai mare parte se obține in Europa (44%), urmată de Asia cu 26,5%, America cu 20,7%, Africa cu 6% și Oceania cu 2,8% ( Conform celei de a-8-a [NUME_REDACTAT] a O.I.V., Tbilisi 2010).

Cele mai mari producții de struguri conform celei de a-8-a [NUME_REDACTAT] a O.I.V., Tbilisi 2010 sunt: Italia cu 8.150.000 tone, China cu 7.200.000 tone, America cu 6.380.000 tone, Franța cu 6.180.000 tone, Spania cu 5.540.000 tone, Turcia cu 3.920.000 tone, Chile cu 3.130.000 tone, Iran cu 2.900.000 tone, Argentina cu 2.180.000 tone, Africa de Sud cu 1.700.000 tone, India cu 1.680.000 tone, Australia cu 1.590.000 tone, Egipt cu 1.570.000 tone, Brazilia cu 1.460.000 tone, Germania cu 1.240.000 tone.O creștere însemnată a producției de struguri o înregistrează China, care în anul 2002 ocupa locul 5 în lume cu o producție de 3.830.017.

Producția mondială de vin a culminat cu un maxim de 333,6 milioane hl în anul 1980, după care are loc un regres până la începutul anilor ’90 perioadă în care producția mondială de vin scade cu circa 20%.

Începând cu anul 1995 se înregistrează o tendință de creștere a producțiilor de vin. În ciuda unor condiții climatice nefavorabile, această tendință s-a menținut, remarcându-se prin producții mari în anii 1999 și 2000. Producția de vin din anul 2001 atinge 266,1 milioane hl, cu o scădere de 6,3% față de 2000, iar cea din anul 2002 se reduce de asemenea, în special condițiilor de cultură. În anul 2009 se înregistrează o ușoară creștere a producției de vin, ajungându-se la 268,7 milioane hl.

Din producția mondială de vin cea mai mare parte se obține in Europa (67.8%), urmată de America (17.9%), la egalitate fiind Asia și Oceania (5.1%), și Africa (4.1%).

În anul 2009 principalele țari producatoare de vin au fost: Italia cu 47,7 mil hl, Franța cu 45,6 mil hl, Spania cu 35,2 mil hl, USA cu 20,6 mil hl, Argentina cu 12,1 mil hl, China cu 12 mil hl, Australia cu 11,6 mil hl, Chile cu 9,9 mil hl, Africa de Sud cu 9,8 mil hl, Germania cu 9,2 mil hl, Rusia cu 7 mil hl și România cu 6,7 mil hl ( Conform celei de a-8-a [NUME_REDACTAT] a O.I.V., Tbilisi 2010). În afara [NUME_REDACTAT] evoluțiile sunt contrastante. În SUA producția de vin crește cu circa 1 milion hl, față de 2001. În emisfera sudică producțiile de vin au scăzut, mai ales în Argentina (-3,7 milioane hl față de 2001). În schimb, se realizează creșteri în Australia (circa12 milioane hl, datorită intrării în producție a noilor plantații).Creșteri importante au cunoscut Chile, Africa de Sud (cu 3,4 milioane hl față de 2001), Germania ( cu 0,4 milioane hl față de 2001), Rusia și România ( cu 1,6 milioane hl față de 2001).

Consumul mondial de vin a culminat la finele anilor ’70 cu circa 286 mil. hl, a scăzut semnificativ până in jurul anului 1986, tendința de scădere s-a menținut, dar la niveluri mai scăzute, până în anul 1994, după care are loc o stabilizare a acestuia, în jur de 225 mil. hl/an: 227,9 în 1998 și 1999, 226,9 mil hl în 2000, după care urmează o creștere, în 2002 fiind in jur de 230 mil hl, în 2005 ajungând până la 238 mil hl, în 2007 atingând valori semnificativ mai ridicate, de 247 mil hl după care consumul mondial începe să scadă ajungând în anul 2009 la valori de 236,5 mil hl (conform celei de a-8-a [NUME_REDACTAT] O.I.V., Tbilisi 2010).

Pe plan mondial, Europa are ponderea cea mai mare la consumul de vin (65,5%) urmată de America (21,3%), Asia (7,8%), Africa (2,9%) și de Oceania (2,5%).

În ceea ce privește consumul pe locuitor/an, pe primul loc se situează Franța cu 53 l, urmată de Italia cu 45 l, Portugalia cu 42 l, Elveția cu 38 l, Slovenia cu 34 l, Croația cu 33 l, Danemarca cu 32 l, Austria și Grecia cu 29 l, Argentina cu 28 l și Belgia cu 27,5 l (FAO 2007).

Piața mondială a vinului, considerată ca suma exporturilor tuturor țărilor, reprezenta 65,1 mil.hl în 2001, 76 mil hl în 2004, 90 mil hl în 2007 și 86,4 în 2009 (O.I.V 2010).

Principalele țări exportatoare de vin în anul 2009 au fost: Italia cu 18,6 mil hl, Spania cu 14,4 mil hl, Franța cu 12,5 mil hl, Australia cu 7,7 mil hl, Chile cu 6,9 mil hl, USA cu 4 mil hl, Africa de Sud cu 4 mil hl, Germania cu 3,7 mil hl, Argentina cu 2,8 mil hl, Portugalia cu 2,3 mil hl, [NUME_REDACTAT] cu 1,3 mil hl și Moldova cu 1 mil hl.

Importurile de vin au ca destinație principală țările din Europa și, în special, din U.E., cu circa 2/3 din importurile mondiale.Germania este prima țară importatoare cu 14,1 mil hl, urmată de [NUME_REDACTAT] cu 11,9 mil hl, USA cu 9,2 mil hl, Franța cu 5,9 mil hl, Rusia cu 4,5 mil hl, Olanda cu 3,3 mil hl.

1.2.1. Situația viticulturii în [NUME_REDACTAT] deosebit de favorabile de climă și relief pe care vița de vie le întrunește aproape în toate regiunile țării, au determinat ca viticultura și vinificația să reprezinte o ocupație tradițională în România. Suprafața ocupată cu vița de vie, soiurile cultivate, producțiile obținute, tehnologiile de cultură aplicate au fost diferite, în funcție de condițiile social-economice ale perioadelor istorice parcurse, evoluția cunoștințelor despre viticultură, problemele întâmpinate.

Istoria cultivării viței de vie pe teritoriul României este într-o strânsă interdependenta cu istoria poporului român, care, din cele mai vechi timpuri, începând cu strămoșii săi geto-daci, s-a ocupat permanent de această cultură, viticultura constituind deci unul din argumentele continuității de locuire a poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Vechimea acestei îndeletniciri pe teritoriul României se pierde în negura vremurilor, vița sălbatică ( Vitis vinifera silvestris ) fiind existența și astăzi pe aceste meleaguri.Cercetările academicianului [NUME_REDACTAT] , mare botanist roman, au dus la descoperirea pe teritoriul României a peste 300 de localități unde vița de vie se găsește sub forma sălbatică, fapt pentru care se poate afirma că pe acest teritoriu vița de vie din cultură (Vitis vinifera sativa) s-a găsit, de la început, la ea acasă.

Această constatare confirmă ideia savantului german A.Griesbach, exprimată încă din secolul al XIX-lea în lucrarea sa Die vegetation der Erde nach ihrer klimatischen Ordnung (Leipzig, 1872), conform căreia "patria viței de vie trebuie căutată în ținuturile păduroase ale Pontului și ale Traciei, până dincoace de Dunăre, ținuturi bogate în liane".De aceea, nu greșim când spunem că teritoriul în care s-a dezvoltat mai întâi viticultura în această parte a Europei este Tracia, de unde apoi s-a răspândit în [NUME_REDACTAT] și în [NUME_REDACTAT].

"Patria cea veche a Geto-Dacilor, Tracia- scria istoricul român A.D. Xenopol- era o regiune viticolă cauza pentru care și era considerată ca locul de naștere a zeului vinului, Dionysos".

Interesante sunt și precizările profesorului român I.C. Teodorescu: "vița de vie s-a aflat la ea acasă în regiunile carpatice, nu numai în formă ei sălbatică, obișnuită, ci chiar într-una evoluată,din care se trage viță nobilă de astăzi…Geto-Dacii au dezvoltat în mod deosebit această cultură pe ambele versante ale Carpaților. Ea s-a dezvoltat grație existenței în stare naturală a vitelor în zona din apropierea Dunării și a [NUME_REDACTAT]".

Numeroasele descoperiri arheologice, între care și cele dela Cetățenii din Vale, Fitionești, Frumușica, Histria, Mangalia, [NUME_REDACTAT], Popești, Sâncrăieni, Teiu, Urechești, Cândești, Zimnicea, etc. atestă cultivarea viței de vie pe teritoriul României din vremuri străvechi, urmele activității apărând chiar din neolitic.

Una din cele mai puternice dovezi despre nivelul ridicat al viticulturii de pe teritoriul actual al României este faptul că în perioada de cristalizare a relațiilor feudale, numeroase documente ale timpului fac mențiuni despre viticultori (vinitores) și pivnicieri (pivcenarii), aceștia fiind considerați ca o categorie superioară de agricultori, un fel de specialiști în cultura viței de vie și în meșteșugul preparării vinului. Desigur, aceste categorii de specialiști nu ar fi existat dacă nu ar fi fost o continuitate, atât de cultivare a viței de vie, cât și de locuire a populației autohtone.

Arta preparării vinurilor, transmisă și îmbunătățită din generație în generație a ajuns la un asemenea nivel, încât încă din primele secole ale celui de al doilea mileniu, vinurile românești erau printre cele mai apreciate din Europa. Medicul italian [NUME_REDACTAT], venit pentru a-l îngriji pe Ștefan cel Mare , scrie în Raport din Moldova, redactat și adresat în 1502 către dogele Veneției, că în Moldova se obțin " vinuri de felul acelora din Friul". [NUME_REDACTAT], consilier al îmapartului Ferdinand I de Habsburg, nota în lucrarea [NUME_REDACTAT], alcătuită pe la mijlocul secolului al XVI-lea, că aici "nimic nu lipsește din cele ce ar putea fi de folos oamenilor" țara fiind bogată "în locuri de arătură, vii și vite" , iar în [NUME_REDACTAT] scrie printre altele, că: "locuitorii sunt foarte bogați în turme, vite de tras și în folosința pământurilor, ca să nu mai spun cât e de productivă regiunea în vinul cel mai bun".

Vinul a făcut obiectul unui larg comerț între principatele feudale romanești, Moldova, Transilvania și Muntenia, în tot cursul [NUME_REDACTAT], contribuind astfel la strângerea legăturilor dintre ele și la întarirea unității de neam. Carpații, care nu au constituit niciodată o barieră între romani, erau străbătuți de numeroase pasuri și trecători dintre care una, [NUME_REDACTAT], adică locul în care se făcea socoteala-tabula butiilor de vin-,dovedește în chip evident acest lucru. "Romanii au fost pururea, fără nici o întrerupere, o națiune vitivinicola"- scria istoricul roman B.P. Hașdeu, cu peste un secol în urma- și avea perfectă dreptate, considerând acest fapt că o dovadă a continuității poporului roman pe aceste meleaguri.

În anul 1864 viticultura în România era extinsă pe terenurile în pantă, terenuri care și acum reprezintă locurile cele mai renumite pentru obținerea vinurilor. Viticultorii din România au fost puternic loviți de invazia filoxerei.

Din datele existente rezultă că primele vii filoxerate au fost la noi în țara în anii 1882 (Transilvania) și 1884 (în provinciile de la Răsărit și Sud de Carpați). Filoxera a distrus tot ce s-a concretizat sub formă de sortimente timp de secole. Ea a făcut să se rupă legătura cu tradiția, care devenise lege pentru viticultorii noștri. Totuși, un spirit de înnoire și-a făcut loc, dar nu sub impulsul unor căutări, ci al unei dezorientări, caracteristica momentelor de panică. Hibrizii și soiurile străine, încă necunoscute de viticultorii noștri, erau prezentate ca promițătoare. Refacerea patrimoniului viticol a început în anul 1888, când a fost sesizată ofical filoxera și s-a făcut greu din următoarele cauze: condițiile economice dificile (țara era la numai 11 ani de la dobândirea independenței); specialiștii din acest domeniu erau puțini (doi); experiența și posibilitatea de producere a materialului săditor rezistent la filoxera erau reduse, existau câteva pepiniere ( în anul 1889 Strehaia și Țintea și în anul 1891 Urlați și Botoșani). Din aceste motive, s-a importat material săditor viticol ( hibrizi producători direcți). Viile noi de hibrizi n-au apărut în incinta vechilor podgorii. Acestea, s-au extins la câmpie pentru legarea definitivă de pământ a împroprietăriților, În concluzie, viticultura noastră, după dezastrul produs de filoxera, cuprindea un mozaic de soiuri cu o valoare mult mai redusă decât precedenta. Începând cu anul 1909, hibrizii producători s-au extins foarte mult în cultura, încât suprafața ocupată de ei era egală, sau chiar o depășea pe cea a soiurilor nobile. Astfel, în anul 1927 patrimoniul viticol avea următoarea structură ( I.C. TEODORESCU, 1929) :

Vite indigene și americane altoite………………………….119374 ha;

Hibrizi producători direcți …………………………………….109016 ha;

Soiuri autohtone pe rădăcini proprii ……………………… .45283 ha;

Plantații de vite portaltoi …………………………………………7715 ha.

Total 281388 ha

Se constată că, hibrizii producători direcți ocupau 38,74% din totalul suprafeței viticole a României.

Ca urmare, au fost necesare măsuri ferme din partea statului pentru restrângerea suprafeței ocupate de hibrizi producători. Dintre măsurile legislative aplicate se pot aminti: Legea apărării viticulturii, din anul 1936, prin care se interzicea plantarea hibrizilor producători direcți; Legea pentru defrișarea hibrizilor producători direcți din 1941; lucrările de raionare și microraionare a viticulturii din perioada anilor 1954-1962.

În anul 1964, suprafața totală viticola era de 308.200 ha, iar viile de hibrizi producători direcți ocupau 157.100 ha.

La începutul anului 1979, suprafața patrimoniului viticol era de 318.264 ha dintre care: 282.667 ha ocupate efectiv cu vița de vie , 4250 ha platatii portaltoi, 31341 ha teren destinat pentru noile plantații. Suprafața efectiv plantată ( 282.667) era formată din 186.014 ha (65,5%) plantații altoite și indigene și din 96.653 ha (34,5%) platatii de hibrizi producători direcți. Suprafața ocupată de către soiurile pentru masa era în anul 1979 de 19,3% din total iar soiurile pentru vin aveau o pondere de 75,0%. În cadrul categoriei soiurilor pentru vin, cele pentru vinuri albe deșineau o suprafață de peste 4 ori mai mare, decât soiurile pentru vinuri roșii.

[NUME_REDACTAT] 18/1991 și restituirea proprietății terenurilor agricole vechilor proprietari, care sunt lipsiți de mijloace materiale și susținerea financiară din partea statului a făcut ca noile plantații viticole să fie inființate cu preponderență cu hibrizi producători direcți , astfel încât la nivelul anului 1994 ponderea lor era de 39% iar în anul 1998 ea a crescut la 44% ceea ce constituie aproape un dezastru economic al sectorului viticol. În anul 2002, conform datelor O.N.I..V., din totalul plantațiilor viticole pe rod 242700 ha, hibrizii direct producători ocupau 122471 (50,4%), din care 29671 ha reprezentau hibrizii vechi americani (Isabelle, Noah, Delaware,etc) iar 92800 ha hibrizi interspecifici de proviniență europeană (Terras, Seibel, Seiyve-Villard,etc).

Semnificativ pentru viticultura românească este situația pepinierelor viticole, cu numai 121 ha (0,05 %), a plantațiilor de portaltoi cu cca. 300 ha (0,12 %) și a suprafeței ocupate de plantațiile tinere de 2151 ha (0,8 %).

După anul 1992, producerea materialului săditor viticol a înregistrat o reducere drastică. Astfel, în anul 2002, comparativ cu anul 1992, numărul unităților pepineristice a scăzut de la 54 la 12, suprafața ocupată cu școli de vițe de la 825 la 25 ha, volumul altoirilor de la 124 milioane la 5 milioane, iar producția de vițe altoite STAS de la 25,6 milioane la numai 1,2 milioane.

Patrimoniul viticol se află într-un proces de îmbătrânire evidentă. Din totalul plantațiilor viticole roditoare de 241700 ha, 57739 ha (23,8) au vârsta până la 20 de ani, iar 132387 ha (54,6 %) au peste 20 ani.

Pentru menținerea potențialului de producție a plantațiilor viticole este necesară o rată anuală de reînoire a plantațiilor viticole de cca. 5 % (în jur de 10000 ha).

Producția totală de struguri înregistrează creșteri în anul 1995 și 1996, dar începe să scadă în anul 1997, realizează un minim de 872,0 milioane tone în anul 1998, după care are loc o nouă creștere până în anul 2000, când ajunge la 1290,3 milioane tone. În perioada 2000-2002 producția de struguri s-a redus cu 220,3 milioane tone, iar producția medie cu 804 kg/ha, de la 5213 kg /ha în anul 2000 la 4409 kg /ha în anul 2002. Scăderea cea mai însemnată a înregistrat producția de struguri pentru masă, cu 38,0 %, urmată de producția de struguri pentru vin din soiurile nobile, cu 24,3 %.

Ca urmare a scăderii suprafețelor cu vii nobile și a producției medii, producția de vin din România a scăzut până în anul 2002 în toate regiunile viticole, cu precădere în Banat și Oltenia, ajungând în anul 2002 la 5461 milioane de hl, cu înregistrarea a două maxime, în 1995 și 1996 și a unei minime în 1998. O evoluție asemănătoare realizează producția de vin nobil, care s-a redus cu 1364 milioane de hl. Producția de vin de hibrizi a înregistrat o dinamică variabilă, realizând două maxime, în 1996 și 1999 și o minimă în 2001.

Producția de vin nobil în perioada 2000-2002 a oscilat între 3100-3200 milioane de hl, cu o minimă în 2001 de 2900 milioane de hl. Din producția totală de vin nobil, vinurile albe au reprezentat 74,6 –78,1 % , iar vinurile roșii 21,9-25,4 %. În aceeași periodă, vinurile de masă au reprezentat 50,1-57,7%, vinurile de calitate superioară cu indicație geografică au reprezentat 31,2-36,0%, iar vinurile cu denumire de origine controlată (D.O.C.) 11,1-16,4%.

Conform datelor oferite de MADR patrimoniul viticol al României în anul 2006 se prezenta astfel : suprafața de vii pe rod pentru struguri de masă a fost de 12,6 mii ha și suprafața de vii pe rod pentru struguri de vin a fost de 177,1 mii ha, reprezentând un total de 189,7 mii ha. Producția de struguri de masă pentru anul 2006 a fost de 67 mii tone, iar producția de struguri de vin a fost de 884,1 mii tone, din care a rezultat o producție de vin de 5014 mii hl.

În anul 2008 conform estimărilor producția medie pentru România a fost de circa 5589,14 kg/ha.

Exportul de vin a fost în anul 2006 de 181,6 mii hl cu o valoare de 18030 mii Euro, iar importul de vin a fost de 713,3 mii hl cu o valoare de 29249 mii Euro. Politica de calitate aplicată la producția de vin pentru export și consum a fost orientată spre promovarea vinurilor albe și roșii de înaltă calitate , cu prioritate din soiurile românești Fetească albă, Fetească regală, Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească, Busuiocă de Bohotin, Fetească neagră, Negru de Drăgășani, Novac. Din totalul producței , vinurile DOC reprezintă 7-10%, vinurile de masă cu indicație geografică reprezintă 15-20%, iar vinurile de masă reprezintă 70-78%. România a fost și va rămâne o țară exportatoare de vinuri pe piața mondială. Principalele țări în care se realizează exportul de vin sunt: Germania, Anglia, Danemarca, Rusia, SUA, Japonia, Suedia și altele.

Consumul de vin se stabilizează în ultimii ani la o medie de 22l/pers./an, din care aproximativ 11-13 l /pers/an constituie consumul de vin nobil. Ponderea este deținută de vinul alb, aproximativ 68,6%, în timp ce vinul roz și roșu deține 31,4%. Trebuie remarcat faptul că a crescut tendința de consum a vinurilor îmbuteliate (0,75 l ), mai ales a celor cu indicație geografică, sau cu denumire de origine controlată (DOC), existând o sporire a consumului față de anii anteriori cu 10-15%.

Pentru redresare producției de vin din soiuri nobile se impun câteva măsuri importante și anume: defrișarea suprafețelor ocupate cu hibrizi direct producători, replantarea acestor suprafețe cu soiuri nobile recomandate și autorizate, implementarea unor programe de restructurare și reconversie a plantațiilor viticole existente.

România că stat membru al [NUME_REDACTAT], în sectorul viti-vinicol urmărește:

consolidarea patrimoniului viticol;

promovarea cu prioritate în noile plantații a soiurilor romanești pentru vinuri de calitate competitive pe plan european: Feteasca albă, Feteasca regală, Tămâioasa românească, Grasă, Feteasca neagră, Băbeasca neagră, Cadarca, Frâncușa și Busuioaca de Bohotin;

creșterea ponderii vinurilor roșii în raport cu cele albe până la 40%;

creșterea ponderii vinurilor de calitate cu denumire de origine controlată și cu indicație geografică până la 40% din totalul producției de vin.

1.3 Istoricul podgoriei [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT], în veacurile trecute, nu au avut renumele acelora de la Cotnari, Huși, Odobești sau Nicorești, cercetările efecuate de către istorici dovedesc că această apreciere trebuie reconsiderată (M. Ciubotaru, V. D. Cotea, 1998). Vechimea viilor, suprafețele considerabile, numărul proprietarilor și al tranzacțiilor, prețurile produselor și alte indicii arată că, importanța vechiului târg, devenit principală reședință domnească (în a doua jumătate a secolului al XVI-lea) și apoi capitală a Moldovei, ca și condițiile naturale fac din Iași o zonă viticolă de valoare egală și, în anumite perioade, chiar superioară unora dintre podgoriile mai sus menționate.

Într-un catastif al averii mănăstirii Galata din Iași, ctitorită și înzestrată de către domnitorul [NUME_REDACTAT] în anul 1584, datat la 4 noiembrie, sunt menționate și „5 falce de vie la Vorovești”. [NUME_REDACTAT] Movilă confirmă proprietatea mănăstirii Galata asupra unor „… vii și locuri de prisăci la Galata, cu drese de danie și cumpărătură de la [NUME_REDACTAT]” într-un document datat cu 6 mai 1598.

[NUME_REDACTAT] Barsi, în timpul unei vizite dintre anii 1633-1639, consemna doar că în vecinătatea Iașilor sunt multe vii, [NUME_REDACTAT] Bakčic aprecia, în anul 1641, că vinurile de la Iași, sunt cumpărate de negustori tocmai din Polonia, deși sunt cam acrișoare. La 21 februarie 1652, domnitorul [NUME_REDACTAT] întărește stăpânirea mănăstirii Barnovschi din Iași asupra a „… două fălci de vie în Iași, în obârșia [NUME_REDACTAT]”, dăruite de hatmanul Gheorghe al Sucevei. [NUME_REDACTAT] din Iași, vinde, la 6 mai 1658, cămărașului [NUME_REDACTAT] „… o vie la Miroslava, între Malăș și Efrem”. [NUME_REDACTAT] Dabija confirmă, la 20 aprilie 1665, stăpânirea marelui postelnic Stamate asupra unor bunuri imobiliare din Iași, care, împreună cu „… viile de la Miroslava”, „… i-au fost dăruite de [NUME_REDACTAT], pentru slujbă credincioasă”.

[NUME_REDACTAT] Cantemir împuternicește, la 14 aprilie 1687, pe egumenul mănăstirii Galata „… să facă cunoscut celor care au vii pe locul mănăstirii, la Miroslava, și au fugit, pustiindu-le viile, încă din zilele lui [NUME_REDACTAT], să meargă să-și lucreze viile până la [NUME_REDACTAT], iar pentru cei care nu vor veni, să le lucreze mănăstirea sau să le dea cui va dori să le lucreze”. Preocuparea mănăstirii Galata pentru refacerea viilor de pe moșia ei de la Miroslava continuă și în anii următori, după cum atestă un act emis de domnitorul [NUME_REDACTAT], la 1 octombrie 1693, prin care împuternicirea dată de domnii anteriori egumenului mănăstirii „… de a lua viile de pe moșia de la Miroslava, din ocolul târgului Iași, dată de ctitorul ei, [NUME_REDACTAT], de la cei care le-au lăsat nelucrate până în al treilea an și să le dea celui care va vrea să le lucreze, luându-și rodul din vii și din pomeți și dând zeciuială mănăstirii”. Mai târziu, în anul 1748, un curier englez, în trecere prin Iași, socotea că produsul viilor de aici era slab, dar era exportat în Polonia. Un alt cunoscător al Iașului de la mijlocul veacului al XVII-lea, italianul [NUME_REDACTAT], descria cu exactitate amplasamentul viilor pe teritoriul Iașilor în evul mediu, viile de la nord (zona Copou), de la sud (zona Buciumi) și la vest (zona Galata – Miroslava). [NUME_REDACTAT] nu rămâne multă vreme proprietate a mănăstirii Sf. Sava. La 12 octombrie 1741, drept proprietar al satului este [NUME_REDACTAT], iar la 10 martie 1749 era în proprietatea domniței [NUME_REDACTAT], care îl stăpânea și în anul 1772. În anul 1816 era proprietatea vornicului [NUME_REDACTAT], menționat ca atare și în statistica din anul 1820. În anul 1832 era în proprietatea „brigadierului” [NUME_REDACTAT].

Zona viticolă din partea de sud a hotarului târgului Iașilor pare a fi cea mai veche, oricum este cea dintâi atestată documentar. În 1469, Ștefan cel Mare dăruia Mitropoliei din Suceava o vie de la Socola, lângă Buciumi. Plantațiile s-au extins atât de mult în perioada următoare încât, în 1583, viile Buciumilor ajunseseră pe muchia dealului, pe marginea drumului vechi, care urca spre satul actual Păun.

În secolul al XVII-lea, se constituie principalele suprafețe viticole din sudul Iașilor, pe care le regăsim până astăzi. Cele mai mari suprafețe le dețineau mănăstirile, din danii și cumpărături, apoi marii oieri, negustorii, domnii și târgoveții.

Spre vest și sud-vest, pe teritoriul comunei Buciumi (astăzi Bucium), numeroase documente atestă în [NUME_REDACTAT] (1654), în [NUME_REDACTAT] (1654), în [NUME_REDACTAT] (1685, 1686), unele dăruite mănăstirii Clatea a vameșului Păun și ajunse, după „risipirea” acelui lăcaș, în proprietatea mănăstirilor Dancu și apoi Sf. [NUME_REDACTAT] de Aur (Zlataust) din Iași (1685, 1702, 1710). Aceasta din urma va zidi la Bucium un metoh, care va administra și îngriji viile din perimetrul cartierului actual Bucium.

La vest de Buciumi se întâlneau proprietățile mănăstirii Socola, pe [NUME_REDACTAT] și pe [NUME_REDACTAT], unde, în anul 1688, se vindea o vie de 10 pogoane a stolnicului Dumitrașcu, moștenitor al vornicului [NUME_REDACTAT], plantația fiind așadar mai veche. Terenul era al mănăstirii și podgorenii plăteau bzmen (arendă). Cu acest prilej, se arată că via era situată în podgoria târgului Iași. [NUME_REDACTAT] se vor extinde spre sud pe [NUME_REDACTAT], unde un cătun, podgoria Vișan, din secolul al XVIII-lea este atestat cu acest nume între 1838 și 1860.

La sfârșitul secolului XIX, un dicționar geografic consemna că toate aceste locuri din comuna Buciumi formau o podgorie mare, care producea vinuri bune.

Spre apus de Socola erau viile de pe Valea lui Ieremia, menționate începând din anul 1640. Aici, o vie cumpărată de vistiernicul [NUME_REDACTAT] va fi numită mai târziu „via domnească”. Același domn cumpără în 1666 și apoi în 1669 aproximativ 40 de fălci de vii de la diferiți târgoveți pentru mănăstirea de pe [NUME_REDACTAT], pe care o construia în acei ani. Uneori apare cu vii pe acest deal și mănăstirea [NUME_REDACTAT] (1725). Din toate aceste vii se va dezvolta în secolele XIX-XX marile și valoroasele plantații de pe dealul [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] din vestul târgului Iași, voievodul [NUME_REDACTAT] a ctitorit mănăstirea Galata din Deal, înainte de 1589, când îi dăruia hotarul și braniștea de la Miroslava, din jurul mănăstirii. Aici, în locurile numite Dealul lui [NUME_REDACTAT] (1627-1677), Valea lui [NUME_REDACTAT] (1665, 1669, 1695), [NUME_REDACTAT] (1979, 1689, 1694), mănăstirea Galata arendase terenuri unde apar numeroși proprietari de vii, între care și mănăstirea [NUME_REDACTAT] (1627, 1677).

Foarte veche este zona viticola din nordul Iașilor. [NUME_REDACTAT]. Nicolae din Țarină, construită de Aron-Vodă în 1594, avea o vie în Copou, dată de ctitor în 1608, când apare prima mențiune a viilor din această parte a moșiei târgului. Din același an, apare și mănăstirea Sf. Sava ca proprietară de vii la Copou.

Între viile de la Copou, voievodul [NUME_REDACTAT] a ctitorit (1638) o mănăstire, pe care în 1641 a închinat-o ca metoh mănăstirii [NUME_REDACTAT], cu toate moșiile ei. Cele două așezăminte încep să primească danii, să cumpere sau să vândă și să arendeze vii „la Tanga”, „în Fundătură”, la Copou în anul 1657 și în [NUME_REDACTAT] în 1669.

Ultima zonă viticolă a Iașilor din partea de nord-este a moșiei târgului este aceea de la Șorogari. Aici erau dăruite în anul 1626 două fălci de vie călugărilor de la mănăstirea lui [NUME_REDACTAT]. Tot la Șorogari mai au vii: biserica Nicorița din Tătărași (după 1629), mănăstirea Dancului (1713, 1738), mănăstirea Golia (în 1639, 1663), mănăstirea Pângărați (1647), mănăstirea Sf, Vineri din Iași (în 1647, 1669), mănăstirea Galata (în 1663, 1669), biserica Bărboi din Iași (în 1669).

Principala caracteristică a viticulturii de pe vechea moșie a Iașilor din secolul al XVII-lea și până la mijlocul veacului XIX-lea o constituie proprietatea mănăstirească, formată prin danii și cumpărături și exploatată prin arendă. Suprafețele acoperite cu vii erau mari și nu puteau fi lucrate numai de oamenii mănăstirilor, de aceea, erau aduși lucrători din alte zone care erau scutiți de la dări în cazul în care se stabileau în satele care s-au format în podgorii. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în secolul următor, din cauza unor vremuri tulburi (îndeosebi incursiuni prădalnice ale cazacilor, tătarilor și polonezilor) mari suprafețe de vii rămâneau în paragină ani de-a rândul și mănăstirile le ofereau spre lucrare localnicilor, în condiții foarte avantajoase. În perioadele de stabilitate și prosperitate, viile erau îngrădite și protejate de plantații cu pomi, se construiau crame și erau angajați vieri specialiști. O schimbare majoră în regimul proprietății asupra viilor se produce în anul 1863, când sunt secularizate averile mănăstirilor închinate unor centre religioase din afara țării (în special de la Athos, din Palestina și Siria). Moșiile acestor mănăstiri au trecut în proprietatea statului și au fost administrate de Ministerul agriculturii și Domeniilor. Pe aceste moșii s-au făcut numeroase împroprietăriri, iar pe suprafețele viticole , mult micșorate, au fost create ferme și pepiniere, după ce la sfârșitul secolului al XIX-lea filoxera a distrus vechile plantații și s-a trecut la înființarea de noi plantații cu vițe altoite. Între anii 1863-1949, proprietarii particulari din podgoriile Iașilor sunt, în marea lor majoritate, orășeni (ingineri, avocați, medici, profesori, militari), dar și viticultori recunoscuți.

Pentru modernizarea viticulturii în podgorii Iașilor sunt semnificative pepinierele viticole și pomicole înființate în 1893, de la Vișan, o scoală de maiștri viticoli și altoitori și construirea în anul 1900 a unei societăți viticole, care premia pe podgorenii care obțineau rezultate bune și contribuiau la promovarea soiurilor de viță de vie.

În anul 1938, se delimitează zonele viticole din jurul Iașilor, constituindu-se următoarele: zona Bucium – 902,43 ha (cu suprafețele de la Vlădiceni, Bucium, Petrăria și Vișan), cu 99 % viță nobilă altoită; zona Miroslava – 185,52 ha (în satele Galata și [NUME_REDACTAT]) cu 80 % vie altoită; zona Copou – 316,21 ha cu 95 % viță altoită; zona Șorogari – 148,49 ha, cu 60 % vie altoită.

Exproprierile din 1945-1946 nu modifică semnificativ suprafețele cultivate cu viță de vie. Începând cu anul 1949, plantațiile viticole din jurul Iașului au trecut în proprietatea statului, iar o mică parte au aparținut fostelor [NUME_REDACTAT] de Producție iar odată cu realizarea privatizării se vor crea noi forme de proprietate și o organizare cu modalități de producție și exploatare specifice.

Prezentare generală a producerii materialului săditor

Tehnologia de producere a vițelor altoite

Primele scrieri despre altoire au o vechime de circa 2000 de ani. În antichitate romanii foloseau altoirea pentru înmulțirea unor soiuri rare, pentru mărirea fertilității și a precocității. Altoirea a început să fie folosită după dezastrul filoxeric, fiind metoda cea mai eficace in lupta contra acestui dăunator. În ciuda diferitelor prejudecăți cum că vițele americane, folosite ca portaltoi, ar transmite altoiului gustul foxat și calitate inferioară producției, metoda de înmulțire prin altoire s-a dovedit a fi singura capabilă de a combate acest dăunator.

Altoirea constă în îmbinarea artificială, după o anumită tehnică de lucru, a două porțiuni viabile (altoi și portaltoi), în scopul de a mijloci conviețuirea dintre ele (Martin T., 1972). Prin altoirea soiurilor roditoare europene pe soiuri americane se asigură rezistența la filoxeră, se îmbunătățește calitatea strugurilor și implicit se mărește potențialul productiv. Pentru producerea materialului săditor viticol se practică altoirea „în uscat“ la masă, folosind butași altoi și portaltoi proveniți din coarde în vârstă de un an.

Butașul reprezintă o porțiune viabilă de lăstar sau de coardă, cu cel puțin un ochi care, pus în condiții favorabile de creștere, emite atât rădăcini cât și lăstari, reproducând fidel planta mamă (Alexandrescu I. și colab., 1994).

Înmulțirea prin altoire are la bază doua principii, și anume cel al înmulțirii prin butași și cel al altoirii. Principiile înmulțirii prin butași sunt principiul restituției, conform căruia un butaș care este pus în condiții favorabile își reface organele lipsă și cel al independenței fiziologice limitate conform căruia butașul poate să-și desfășoare funcțiile vitale (respirația, transpirația, activitatea catalazei etc.) în mod independent, pe timpul cât acționează principiul precedent. Principiile înmulțirii prin altoire se bazează pe principiul sudurii, conform căruia doua secțiuni (răni) strâns puse in contact formează in condiții specifice un țesut intermediar numit calus, care îmbină organic cei doi parteneri.

Etapele concreșterii la altoire. Procesul complex de interferare morfologică, anatomică și fiziologică, în urma căruia vița altoită funcționează ca o singură plantă, cu caracteristici metabolice diferite în raport cu cele ale celor doi parteneri poartă numele de concreștere. În procesul concreșterii se disting trei etape: calusarea, sudarea și vascularitatea.

Calusarea. Calusul este formația interorganică rezultată din diviziunea celulelor și de asemeni de creșterea lor generată de excitația de rănire. Sub acțiunea excitației de rănire se formează fitohormoni care determină ca celulele imediat învecinate secțiunii și cele din apropiere să se dividă intens, dând naștere unui țesut parenchimatic (țesut de rană) numit „calus“, care, în contextul unor răni închise, se comportă ca un țesut intermediar. La formarea calusului participă celulele meristematice ale cambiului, precum și celulele tinere ale razelor medulare, floemului și xilemului. La început calusul apare sub forma unor broboane mici, de culoare albă sidefie, care apoi se unesc formând un inel continuu de jur-împrejurul punctului de altoire. Celulele calusului au pereții subțiri, sunt turgescente și se deshidratează ușor, de aceea se impune protejarea lor pentru a nu se pierde umiditatea din zona punctului de altoire.

Formarea calusului depinde de construcția coardei, de polaritate cât și de prezența mugurelui de iarnă. Construcția coardei se referă la asimetria ei, care înseamnă și cantități diferite de substanțe de rezervă.. În acest caz, calusul se formează în cantitatea cea mai mare pe partea ventrală apărând aproximativ în același timp și în partea dorsală. După circa 48 de ore calusul se formează în cantitate mai mică, în partea netedă, apoi în cea cu jgheab. În concluzie calusul se formează dinspre părțile mai dezvoltate (dorsală și ventrală) spre părțile mai slab dezvoltate (netedă și cu jgheab). Prin unirea zoenlor dorsală și ventrală rezultă diametrul mare, iar prin unirea zonelor plană (netedă) și cu jgheab rezultă diametrul mic. De aceea pentru stimularea formării calusului la altoire, secțiunile celor doi parteneri se vor executa pe diametrul scurt. În funcție de polaritate calusul se formează mai întâi și în cantitatea cea mai mare, la polul morfologic inferior al celor două secțiuni apoi mai târziu și în cantitate mai mică, la polul morfologic superior al suprafețelor îmbinate. Prezența mugurelui de iarnă în apropierea polului morfologic superior al secțiunii altoiului, completează influența polarității stimulând astfel formarea calusului și la polul morfologic superior. Ținând cont de acest fapt, secțiunea la altoi se va executa de aceeași parte a ochiului de iarnă, în imediata lui apropiere (2-3 mm sub aceasta), pentru formarea calusului și aici. Combinând cei trei factori calusul se formează aproximativ în același timp și aceeași cantitate. Cei trei factori trebuie să fie respectați și la altoirea mecanizată, indiferent de metoda folosită.

Sudarea. Sudarea este determinată de prezența a trei condiții principale și anume de prezența celulelor tinere pe aceleași porțiuni de la altoi și portaltoi, de distrugerea stratului izolator dintre suprafețele secționate și de sudarea celulelor.

Prezența celulelor tinere este asigurată pentru că celulele calusului încep să se diferențieze și sa formeze celule noi cambiale.

Distrugerea stratului izolator are loc în timpul formării calusului prin factorii: mecanici- datorită presiunei exercitate de țesuturile formate, fiziologici- datorită dizolvării sub acțiunea unei substanțe specifice și datorită acțiunii combinate al celor doi factori. După distrugerea stratului izolator celulele parenchimatice ale celor doi parteneri ajung in contact, formîndu-se o lamelă intermediară de natura pectică ( primă fază a sudării) iar apoi prin intermediul plasmodesmelor se asigură contactul intim dintre doi parteneri (a doua etapă a sudării).

Vascularizarea. Vascularizarea constă în stabilirea legăturilor dintre fascicolele libero-lemnoase ale portaltoiului și cele ale altoiului, lucru care se poate realiza pe două căi: fie prin apariția unei zone generatoare în țesuturile intermediare deja sudate, care va genera noi formațiuni de floem și xilem, fie prin înaintarea opusă și simultană a zonelor generatoare de la cei doi parteneri, până la întâlnirea acestora. Vascularizarea se realizează pe ambele căi, cu dominarea uneia sau alteia (mai ales a primei căi).

Vascularizarea trebuie să se facă înainte de pornirea în vegetație a ochiului altoi, pentru ca lăstarul format să poată fi aprovizionat cu apă, altfel se usucă în scurt timp.

Obținerea butașilor altoiți și forțați

Obținerea vițelor altoite cuprinde două etape distincte și anume tehnica altoirii și forțarea vițelor. Înradăcinarea se face in școala de vițe, în câmp sau în spații protejate respectiv sere sau solarii.

Pentru a obține un material săditor de calitate este nevoie în primul rând de o logistică bine pusă la punct : complex pentru altoire și forțare, mașinii, aparatură, plantații, teren, posibilități de irigare, etc.

Obținerea vițelor altoite și forțate presupune : scoaterea materialului de la păstrare și verificarea calității, pregătirea materialului pentru altoire, altoirea și forțarea.

Scoaterea materialului de la păstrare presupune scoaterea pachetelor de coarde din silozurile sau spațiile de păstrare, curățirea de nisip prin scuturare și spălare, în cazul când nu au fost ambalate în saci din polietilenă. Coardele portaltoi, datorită faptului că necesită o pregătire care durează mai mult timp, se scot de la păstrare cu circa două saptămâni înainte de data altoirii, în timp ce coardele altoi se scot de la păstrare cu una, două zile înaintea începerii campaniei de altoire.

După scoaterea materialului de la păstrare, la coardele portaltoi se examinează starea de viabilitate, de sănatate și de umiditate fiziologică. ; în acest scop se iau probe de butași și cu ajutorul briceagului se execută secțiuni longitudinale și transversale prin internod și se observă cu atenție culoarea țesuturilor, înspecial al acelui liberian, care trebuie să fie verde-intens, fără pete brune-maronii. Concomitent se controlează și conținutul de umiditate al materialului, prin apăsarea cu briceagul pe măduvă, care trebuie să mustească. Se examinează, de asemenea, cu atenție, scoarța la exterior pentru a depista un eventual atac de boli sau dăunători. Materialul corespunzător este trecut la pregătire în vederea altoirii, ce cuprinde următoarele operațiuni: fasonarea, orbirea, calibrarea și umectarea butașilor.

Fasonarea constă din segmentarea în porțiuni de o lungime (32 cm), împrospătarea tăieturii la 0,5 cm sub nodul de la bază, extirparea (orbirea) ochilor și îndepărtarea resturilor de cârcei și de copili. Calibrarea se recomandă pentru creșterea randamentului la altoire, în special atunci când se practică altoitul mecanic. Butașii sunt calibrați și grupați pe categorii de grosime, fiecare grupă cuprinde butași cu diferențe de grosime de maximum 1 mm. În continuare portaltoii și ochii altoi sunt puși la înmuierea în apă curată la temperatura de 15-20 °C până la refacerea umidității fiziologice normale a țesuturilor (53-55%).

Controlul altoiului se face ca la coardele portaltoi cu deosebirea ca se acordă o atenție deosebită viabilității ochilor; se execută secțiuni longitudinale prin toți ochii probei de coarde și se constată viabilitatea mugurelui principal din ochiul de iarnă. La altoire se admit numai coardele care prezintă maximum 10% muguri principali morți, în caz contrar, se diminuează randamentul de vițe altoite în școala de vițe. Pregătirea coardelor altoi constă în segmentarea și umectarea acestora.

Coardele altoi se fragmentează în butași de 1 ochi, secționându-se la 1,5 cm deasupra fiecărui nod.

Umectarea altoilor se face în apă curată, timp de 24-36 ore. Durata umectării este mai scurtă față de butașii portaltoi, deoarece altoiul are o lungime mai mică, iar lumenul vaselor conducătoare este mai mare.

Altoirea cu butași lemnificați (în uscat ) la masă

Această metodă de altoire este cea mai răspândită. Ea se poate executa manual sau mecanic. Altoirea manuală se face folosind metoda “în copulație perfecționată” și presupune executarea pe internod la portaltoi și apoi la altoi de partea ochiului, a unor secțiuni oblice. Lungimea trebuie sa fie de 1,5 ori mai mare decât diametrul secțiunii transversale. În partea superioară a portaltoiului și cea inferioară a altoiului, în secțiune, se execută câte o pană de îmbinare asigurând astfel contactul intim dintre altoi și portaltoi.

Altoirea mecanizată cu butași lemnificați (în uscat) presupune utilizarea diferitelor tipuri de mașini : LPM-1 (Bulgaria), MA-1 și MA-2 (România) și dispozitivele DPA-1, DPA-2 și DPA-3 (România). Aceste mașini execută in secțiune forma literei omega. Pentru o mai bună productivitate este de preferat ca butașii să fie calibrați și să aibă un diametru cuprins între 7 și 12 mm.

După altoire se examinează butașii sub raportul suprapunerii perfecte ale celor două secțiuni.

În procesul de formare al calusului și rădăcinilor, un rol important îl au giberelinele, care intervin în diviziunea celulară, auxinele, care favorizează creșterea și dezvoltarea (Mirică și colab., 1982) și citochininele, care sunt capabile să inducă, în celulele ce nu aparțin meristemelor sau zonelor generatoare, potențial de diviziune (Oprean,M., Olteanu,I. 1983).

La noi în țară , rezultate bune s-au obținut prin înmuierea, înainte de parafinarea butașilor altoiți cu stimulatorul de calusare "Calovit" (produs de I.C.C. Cluj-Napoca). Utilizarea lui a determinat ca procentul de vițe de calitatea I-a să crească cu 4,6 (Grecu și colab., 1988).

Pentru a preveni deshidratarea vițelor după altoire și atacului de mucegai butașii altoiți se parafinează. Butașii se introduc cu punctul de altoire în jos într-un mastic de parafinare, foarte rapid, pe o lungime de 6-8 cm.

După parafinare urmează stratificarea butașilor altoiți în vederea forțării. Stratificarea butașilor poate fi parțială sau totală. Stratificarea parțială a butașilor în vederea concreșterii la punctul de altoire se face în lăzi din plastic sau lemn, umplute cu rumeguș cu umiditatea de 75-80% până sub punctul de altoire, altoii rămânând protejați de stratul de parafină. Rumegușul umed, îmbracă uniform fiecare butaș altoit, în scopul de a-l izola unul de altul (altfel s-ar uni prin calus în zona punctului de altoire) și a păstra umiditatea de constituție. În ladă încap circa 1.000 butași altoi și se folosesc 35-40 kg rumeguș.

Stratificarea totală se aplică pentru butașii neparafinați și constă în acoperirea butașilor cu rumeguș umed până sub punctul de altoire, cu rumeguș uscat și tratat în zona secțiunilor și din nou cu rumeguș umed până deasupra butașilor.

După scurgerea apei in profunzime, lăzile se numerotează, se etichetează cu soiul, portlatoiul și data stratificării și se introduc în sala de forțare, unde se așază pe stelaje, pe 2-3 nivele. Lăzile cu butașii stratificați parțial se acoperă cu folie de polietilenă, în vederea păstrării unei umidități corespunătoare.

Forțarea butașilor. Forțarea, urmărește formarea calusului la punctul de altoire, pornirea în vegetație a ochiului altoi și formarea de rădăcini la baza portaltoiului. Ea se realizează în spații special construite, în cadrul complexului de altoire și forțare Lăzile cu material stratificat se trec în sala cu lumină, încălzită, cu umezeală ridicată și aerisire, unde stau 18-21 zile pentru concreșterea la punctul de altoire. În acest interval temperatura va fi de +28…+30°C în prima săptămână, de +24…+26°C în cea de a doua și apropiată de cea a mediului exterior în cea de a treia, când butașii altoiți se adaptează treptat condiiților de mediu exterior (călirea). Umiditatea aerului se menține ridicată (85-95%) timp de două săptămâni, și se reduce la 70% în cea de a treia. În localul de forțare, este necesar ca lumina să fie suficientă, chiar completată cu lumină artificială, prin instalarea unor lămpi de neon de 400 wați, iluminarea făcându-se timp de 12 – 16 ore pe zi. În această perioadă se aplică tratamente anticriptogamice, aerisirea localului, afânarea rumegușului, verificarea procesului de calusare și modificarea locului lăzilor pe verticală.

Forțarea este încheiată când s-a format un calus galben și dens, cu grosimea de 2-3 mm. Sunt considerate vițe bune de plantat cele care au ochiul altoi pornit în vegetație, calus circular la punctul de altoire și la baza butașului. La altoitul de iarnă (ultima jumătate a lunii ianuarie), lăzile cu butași altoiți (pregătite asemănător), se acoperă cu folie de polietilenă, se introduc în spații cu temperatura de 1-20C și la 80 – 90 % umiditate relativă a aerului, până în luna martie, când se declanșează forțarea, pentru desăvârșirea calusării și călirii până la plantare.

Fasonarea butașilor altoiți se face după scoaterea din localul de forțare. Operația constă din înlăturarea lăstarilor porniți din portaltoi, ciupirea lăstarilor atacați de mucegaiuri, înlăturarea rădăcinilor pornite din altoi.

Cultura vițelor altoite în școala de vițe

Butași altoiți sunt duși în câmp pentru formare rădăcinilor, a aparatului foliar și definitizării concreșterii dintre altoi și portaltoi, proces început în sala de forțare.

Producerea vițelor altoite în școala de vițe se poate face după două metode și anume : plantarea în teren bilonat sau în teren nebilonat. În teren bilonat plantarea se face în bilon cu acoperire totală sau parțială ( până sub punctul de altoire). Metoda de plantare în teren nebilonat se face prin plantarea în șanțuri cu acoperirea vițelor pînă sub punctul de altoire.

În acest scop se aleg terenuri ușoare, permeabile, fertile, cu apa freatică la adâncime, libere de boli și dăuntori. Irigarea reprezintă o verigă importantă în reușita școlii de vițe deoarece sistemul radicular nefiind bine dezvoltat nu are capacitatea de absorbție a apei din sol.

În mod obligatoriu școala de vițe se organizează în cadrul unui asolament. Cele mai bune culturi premergătoare pentru vițe sunt: borceagul de primăvară, porumbul timpuriu și mazărea (N. Alexandrescu și col., 1968). Prin crearea asolamentului se urmărește în primul rând îmbunătățirea însușirilor fizico-chimice ale solului și nu în ultimul rând evitarea infestării solului cu diferite larve și agenți patogeni.

În funcție de metoda de plantare pregătirea terenului se face diferit. Astfel, pentru plantarea vițelor în teren bilonat se fac următoarele lucrări: nivelarea terenului, fertilizarea solului, dezinfecția solului, desfundatul și bilonatul

Fertilizarea de bază a terenului se face folosind îngrășăminte organice (mraniță) și îngrășăminte chimice (fosfor și potasiu). Dozele de îngrășăminte chimice se stabilesc în urma efectuării analizei agrochimice a solului. Orientativ, se administrează 100-120 kg s.a. /ha P2O5 și 80-100 kg s. a. /ha K2O.

Mranița se admnistreză in doză de 20 tone la hecar și numai în cazul în care cultura premergătoare nu a fost fertilizată organic cu gunoi de grajd. Dezinfectarea solului se face cu insecticide specifice (Lindatox-3, Duplitox 3-5) în doze de 30-60 kg/ha, administrate cu MSPP-3×300, prevăzută cu dispozitivul de prăfuit și încorporate în sol odată cu desfundatul. Desfundarea terenului se face la sfârșitul lunii august începutul lunii septembrie, la adâncimea de 50-60cm cu plugul balansier PBD-50 pentru desfundat (PBD-50) în agregat cu S-1300 sau S-1500 iar după această lucrare se execută bilonatul, lucrare care trebuie încheiată până la venirea înghețurilor. Biloanele se execută mecanizat cu plugul purtat pentru bilonat ( PB-1 în agregat cu U-445 sau U-650) la distanța de 1,2 m între ele când se plantează în rânduri simple și 1,4-1,6m în rânduri duble. Biloanele sunt coame de pământ cu secțiune trapezoidală ce au înălțimea 40-50 cm, cu baza mare de 80-100 cm și baza mică de 20-30 cm, orientate pe direcția est-vest. Pentru plantarea în șanțuri terenul desfundat rămâne peste iarnă “în brazdă crudă” pentru reținerea apei mai ușor provenită din topirea zăpezii.

Înainte de plantare se pregătește materialul pentru plantat, pregătire care constă în scoaterea butașilor de la forțare, sortare, fasonare și parafinare. Sortarea constituie de fapt reținerea pentru plantare doar a acelor vițe care au calusul fomat circular, lungimea lăstarilor din mugurele altoiului este de 3-5 cm sau cel puțin ochiul este viabil și portaltoiul prezintă primordii de rădăcini adventive. Fasonare reprezintă îndepărtarea lăstarilor porniți din portaltoi, ciupirea la cca 4 cm a lăstarilor porniți din altoi care sunt prea lungi, îndepărtarea eventualelor rădăcini pornite din altoi și cele de la nodul superior al portaltoiului și scurtarea la 1cm a rădăcinilor bazale dacă acestea sunt prea lungi. Parafinarea se face introducând altoiul cu zona punctului de altoire și o treime din portaltoi în parafină, prin simpla imersie (o fracțiune de secundă).

Plantarea vițelor în biloane prin acoperire totală cu pământ este metoda cea mai folosită la noi în țară. Plantarea în șanțuri se practică în Franța, Italia, Germania, Spania.

Plantarea în biloane se execută primăvara, când in sol se crează la adâncimea de 20 cm o temperatură de peste 12 °C și se menține contantă cîteva zile și pericolul brumelor târzii de primăvara au dispărut.

Plantarea se poate face în rânduri simple sau duble astfel: se retează vârfului bilonului la 5-6 cm, pentru a realiza o coamă uniformă, se face despicarea bilonului la un unghi de aproximativ 15° față de verticală și formarea unui perete oblic pe care se vor așeza butașii, se face un tratament contra dăunătorilor din sol cu insecticide specifice, se așează butașii pe peretele bilonului astfel încât să se asigure o densitate de 15-18 butași / metru liniar. Vițele se introduc la adâncimea de 12-15 cm, până sub aldoilea nod dela bază. Urmează refacerea bilonului cu pământ mărunt și reavăn până la jumătatea butașilor,după care se tasează bine și se udă cu 5-10 litri de apă la metru liniar de bilon. Pentru eficientizarea culturii butașilor altoiți și forțați astăzi se recomandă plantarea pe biloane acoperite cu folie de plastic tip mulci, prevăzute cu sistem de irigare prin picurare. Prin folosirea acestui sistem de cultură randamentele obținute în școala de vițe pot ajunge până la 70-80%, față de numai 30-40% în sistemul clasic.

Printre lucrările de întreținere amintim verificarea răsăriri lăstarilor,care se face la 3 săptămâni de la plantare, copcitul, care se efectuează de două ori, prima oară în iunie și a doua oară în iulie, cu scopul de a elimina rădăcinile date din altoi și lăstarii din portaltoi, prășitul între rânduri și spargerea crustei de pe biloane ori de câte ori este nevoie. Vițele se controlează după ce au intrat în vegetație în scopul identificării și eliminării impurităților, adică a vițelor ce aparțin altui soi decât cel plantat .Combaterea bolilor și dăunătorilor se face la acoperire printr-un număr de 10-12 tratamente. Contra manei, în prima fază de vegetație se fac tratamente cu substanțe acuprice (Zineb, Maneb, Captan, Orocid,etc) apoi în cea de a doua fază de vegetație se pot administra și substanțe cuprice (zeamă bordoleză, Turdacupral, Ridomil, etc). Larvele se combat cu Aldrin, Heclotox, Duplitox, etc. Cârnitul se face când lungimea lăstarilor depășește 1-1,5 m, la începutul lunii septembrie și constă în îndepărtarea vârfului lăstarilor cu frunze tinere pentru a favoriza maturarea lemnului. În cazul unor creșteri vegetative slabe cârnitul nu se recomandă.

Toamna, vițele se scot mecanizat sau manual, se sortează, se leagă și se păstrează corespunzător.

Rezultate producerea materialului saditor in [NUME_REDACTAT] din stațiunile de tradiția în producere materialului săditor viticol este Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație de la Blaj (SCDVVB). În trecut erau vestite pepinierele de la Crăciunel și Aiud.

După cîțiva ani de la înființarea Stațiunii , în perioada anilor 1949 – 1976 au început cercetãrile legate de îmbunãtãțirea sistemului clasic de producere a vițelor altoite. Studiile au urmărit mecanizarea principalelor lucrãri din pepiniera de vițe și anume desfundatul mecanic al terenului , ridicarea biloanelor mecanic, cu ajutorul rariței, despicatul bilonului cu plugul în agregat cu tractorul legumicol, combaterea bolilor si dãunãtorilor prin tratamente mecanice. S-au urmărit aspecte privind altoitul mecanic cu dispozitivul de secționare “nut și feder” și scosul mecanizat al vițelor altoite din pepinierã cu plugul în formã de “U”acționat de tractor.

Odată cu inaugurarea Complexul de altoire și forțare din 1964 au fost întreprinse cercerări și ausupra îmbunãtãțirii verigilor tehnologice din cadrul tehnologiei de producere a vițelor altoite și a butașilor portaltoi. Astfel, s-au stabilit condiții de altoire și forțare a butașilor altoiți, s-au urmărit diferite metode de aplicare a îngrãșãmintelor și de irigare în școala de vițe, s-a umărit acțiunea diferitelor substanțe stimulatoare de crestere pentru înrãdãcinarea vițelor altoite și a butașilor portaltoi. S-a urmărit comportarea portaltoiului în cultură, pe diferite sisteme de susținere și modul de răspundere la diferite lucrări agrotehnice. Tot în această perioadă a început ca materialului sãditor cu valoare biologicã ridicatã să fie promovat în producție

În perioada anilor 1976 – 1980 s-au efectuat cercetări legate de producerea vițelor altoite pe sol ameliorat în solarii. S-au urmărit diferite tipuri constructive de solarii, diferite tipuri de distanțe aplicate la plantare și diferite metode privind ameliorarea solului. S-au întreprins cercetãri pentru a stabili momentul optim de recoltare a portaltoiului.
Tot în această perioadă s-au efectuat cercetări asupra modului de comportare a vițelor altoite obținute în câmp, solarii și la ghivece. S-a urmărit și comportarea vițelor altoite de diferite lungimi.

            Cercetãrile efectuate între 1981 – 1985 s-au concentrat asupra influenței desimii de plantare, a operațiilor în verde și asupra calitãții vițelor altoite produse în solarii. S-a ajuns la concluzia că desimea de 50 vițe pe metrul pătrat determinã o mai bunã eficiențã economicã prin faptul că intensitate luminoasã și activitatea fotosintezică crește, fapt ce se rãsfrânge asupra randamentului de vițe STAS.

S-au efectuat cercetări aupra modului de fasonare a butașilor portaltoi, în vederea introducerii fasonãrii mecanizate, s-au aplicat diferite tratamente cu biostimulatori butașilor altoiți. În urma rezultatelor obținute prin aplicarea diferiților biostimulatori butașilor altoiți, în producție s-a promovat produsul Calovit. Acesta în concentrație de 1% determinã o calusare mai bunã, o creștere și maturare superioarã a lăstarilor în perioada de vegetație, și o producție  de vițe STAS cu 5-10% mai ridicatã față de martor.

Între anii 1986 și 1994, studiile au privit utilizarea tufurilor vulcanice în producerea vițelor altoite în solarii, afinitatea la altoire sub aspect morfo-anatomic și biochimic a butașilor de portaltoi apaținând diferitelor soiuri, determinarea afinitãții la altoire a soiurile noi și a celor din sortimentul mondial, în funcție de portaltoiul folosit.  Utilizarea tufurilor vulcanice în solarii a făcut ca randamentului de vițe STAS să crească.

În cadrul programului Orizont 2000 derulat în perioada 1995 – 2001 s-au întreprins cercetãri privind afinitatea de altoire a soiurilor din sortimentul mondial, a clonelor și a soiurilor noi create la Blaj. Astfel, utilizarea portaltoiului Rug. 140 a dus la obținerea celui mai ridicat randament de vițe STAS la soiurile Neuburger – 10, [NUME_REDACTAT] 12 si Blasius.

La S.C.D.V.V. Miniș, în cadrul unei experiențe privind eficientizarea tehnologiei de producere a vițelor altoite întreprinse de M. Duma, I. Ille, [NUME_REDACTAT], T. Duma, [NUME_REDACTAT], R. Tetulea, s-a reușit eliminarea riscului de infecție cu Botrytis cinereea în timpul forțatului, prin menținerea temperaturii pe toată durata de forțare între 28°C până la 30°C, diminuarea considerabilă a riscului datorat înghețurilor târzii de primăvară prin intercalarea unei perioade de fortificare a butașilor altoiți și parafinați care vor fi ținuți timp de 15 – 20 de zile în containere cu apă, în spații deschise.

Tot în cadrul aceleiași experiențe, pentru reducerea consumului de forță de muncă necesară întreținerii culturii vițelor în câmp, s-au făcut experiențe privind plantarea pe biloane mulcite cu folie, procedeu care contribuie la eliminarea plivitului sau prașilelor pe rândurile de vițe, eliminarea lucrărilor de copcit, o mai bună înrădăcinare datorită aportului termic asigurat de folia folosită ca mulci. Folosind irigarea prin picurare sub mulciul de folie s-a redus substanțial cantitatea de apă necesară irigării.

Cercetările efectuate de C. Burlacu la ICDVV [NUME_REDACTAT] în anul 2006, cu privire la influența tipurilor de masticuri utilizate la altoirea viței de vie asupra calusării soiurilor Victoria si [NUME_REDACTAT] au arătat că parafina Rebwachs în comparație cu parafina românească (94% parafina, 3% bitum, 3% colofoniu), prezintă un procent de calusare la bază de 46% si o înrădăcinare de 28% ,calusarea fiind circulară si abundentă. Datele obținute după recoltarea vițelor ne indică randamentul cel mai mare la parafina Rebwachs de 30.6 % cu o lungime medie maturată de 21,4 cm cu un număr de rădăcini având un diametru mai mare sau egal cu 2 mm de 5,2% și o lungime medie a rădăcinilor de 26,3 cm depășind martorul în privința randamentului cu 2,6%, dar având lungimea medie a rădăcinilor mai mică decat acesta cu 0.2%.