Importanta Turismului In Economie

Capitolul 1. Conceptul de turism

Importanța turismului în economie

Turismul internațional și intern este un fenomen social-economic al secolului, care se dezvoltă cu rapiditate la nivelul țărilor lumii.

Turismul se manifestă ca o componentă distinctă a economiei, cu o prezență tot mai activă în viața economică și socială, cu o participare semnificativă la progresul general și, ca promotor al globalizării și factor al dezvoltării durabile. Turismul reprezintă un fenomen economico – social propriu civilizației moderne, puternic ancorat în viața societății și, ca atare, aflat într-o relație de interdependență cu aceasta.

Prin amploarea și conținutul său complex, turismul antrenează un vast potențial natural, material și uman având implicații profunde asupra dinamicii economiei și societății, asupra relațiilor internaționale. Turismul este o componentă importantă a economiei mondiale „participând cu aproape 12 % la realizarea produsului mondial brut, cu circa 8 % la ocuparea forței de muncă, fiind cel mai important capitol al comerțului internațional și mobilizând circa 11 % din cheltuielile de consum ale populației. ”

Rolul economic direct al turismului este dat de:

Contribuția turismului la creșterea PIB și a venitului național datorită creșterii volumului încasărilor din turism, ca rezultat a sporului de producție;

Contribuția turismului internațional la reechilibrarea balanței comerciale de plăți ca urmare a creșterii volumului încasărilor valutare rezultate din: vânzarea serviciilor turistice pe valută, exportul intern;

Contribuția turismului la valorificarea unor categorii de resurse precum frumusețea peisajului, condiții de climă, calități curative ale apelor minerale sau termominerale, monumentele de artă, vestigiile istorice, tradiția populară ș.a. care găsesc în turism cea mai bună valorificare sau chiar singura;

Contribuția turismului la creșterea prosperității zonelor în care se dezvoltă turismul (favorizând dezvoltarea infrastructurii în zonă, valorificarea resurselor, a forței de muncă etc.).

Rolul economic indirect al turismului este rezultatul faptului că:

Dezvoltarea turismului determină dezvoltarea altor ramuri ale economiei naționale (acțiunea de stimulare a dezvoltării altor ramuri).

Turismul, datorită faptului că este un mare consumator de muncă vie, are un rol deosebit de important în economie. El creează noi locuri de muncă, participând astfel la atragerea excedentului de forță de muncă din alte sectoare, contribuind astfel la atenuarea șomajului. Numărul mare al angajaților în domeniul turismului se datorează faptului că posibilitățile de mecanizare-automatizare a operațiunilor turistice sunt limitate.

Turismul își pune amprenta în mod hotărâtor asupra economiei mondiale prin încasările considerabile pe care le aduce.

Importanța economică a turismului internațional poate fi măsurată analizând proporția veniturilor generate de călătoriile internaționale în raport cu PIB-ul; aceste date provin din statisticile privind balanța de plăți și includ călătorii de afaceri, precum și călătorii de agrement. În 2013, raportul dintre încasările provenite din turism și PIB a fost cel mai mare la nivelul statelor membre UE în Croația (16,7 %), Malta (14,5 %) și Cipru (13,2 %), confirmând importanța turismului pentru țările menționate (a se vedea tabelul 1.1.). În termeni absoluți, cele mai mari venituri din turismul internațional în 2013 au fost înregistrate în Spania (45,5 miliarde EUR) și Franța (42,2 miliarde EUR), urmate de Italia, Germania și Regatul Unit (toate trei înregistrând venituri de 31–33 de miliarde EUR).

Turismul poate juca un rol semnificativ în dezvoltarea regiunilor europene. Infrastructura creată în scopuri turistice contribuie la dezvoltarea locală, iar locurile de muncă create sau menținute pot contribui la compensarea declinului industrial sau rural. Turismul durabil presupune protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural și natural, de la artă la gastronomie locală și la conservarea biodiversității.

Turismul acționează ca un element dinamizator al sistemului economic global, el presupunând o cerere specifică de bunuri și servicii, cerere care generează o creștere în sfera producției.

Încasări și cheltuieli din turism în balanța de plăți

Tabelul 1.1.

Sursa:http://ec.europa.eu/eurostat/statisticsexplained/index.php/File:Travel_receipts_and_expenditure_in_balance_of_payments,_2005%E2%80%9313_YB15.png#filelins accesat în 05.04.2016

În efectuarea unei cercetări despre rolul turismului s-a conturat faptul că el are „..un impact considerabil asupra economiilor, societăților și culturilor diferitelor țări de referință”.

Turismul reprezintă de asemenea un mijloc de diversificare a structurii economiei unei țări. Astfel, necesitatea de adaptare a activității turistice la nevoile tot mai complexe ale turiștilor generează apariția unor activități specifice de agrement, transport pe cablu.

Turismul reprezintă și o cale de valorificare superioară a tuturor categoriilor de resurse și în special a celor naturale: frumusețea peisajelor, calitățile curative ale apelor minerale sau termale, condițiile de climă. Există țări care realizează până la 80 % din PIB (I-le Maldive) din activitatea turistică, dar și țări cu o economie dezvoltată (Franța 7,3 % PIB, Elveția 7,7 % PIB) care au ponderi ridicate ale activității turistice în PIB. Față de această situație, în România, turismul contribuie cu 2-3% la realizarea PIB.

Produsul intern brut pe cap de locuitor

Tabelul 1.2.

Sursa:http://databank.worldbank.org/data/reports.aspx?Code=NY.GDP.MKTP.KD.ZG&id=af3ce82b&report_name=Popular_indicators&populartype=series&ispopular=y accesat în 14.04.2016

Am observat că turismul are un aport considerabil la crearea PIB, dar el contribuie și la realizarea valorii adăugate. Datorită faptului că are ca specific consumul mare de muncă vie, de inteligență și creativitate, turismul participă la crearea valorii adăugate într-o măsură mai mare decât alte ramuri din punct de vedere al nivelului de dezvoltare.

Volumul crescând și complexitatea ofertei de servicii turistice au generat dezvoltarea unei adevărate industrii a turismului, ceea ce justifică tratarea fenomenului turistic ca o ramură distinctă a economiei naționale în plină dezvoltare, constituind componentă a diviziunii muncii sociale.

Cu toată dezvoltarea turismului, până în 1914 nu au existat statistici turistice, ci doar unele date disparate și fragmentate; cunoașterea acestora ne permit însă să ne facem o idee asupra dimensiunilor fenomenului turistic. Astfel, în 1896, Parisul a fost vizitat de aproximativ 1 milion de turiști străini, Berlinul de peste 700 000 de turiști, Viena de 400 000 de turiști, Münchenul de 300 000, iar Zürichul de peste 200 000 turiști străini. Economiști ai epocii au apreciat veniturile obținute de turismul internațional la 40 milioane de coroane pentru Austria între 1890 – 1902, pentru Elveția în 1890 la 120 milioane de franci elvețieni, iar pentru Italia veniturile s-au cifrat la 300 milioane de lire în 1897 și la 750 milioane de lire în 1913. Aceste cifre probează faptul că turismul devenise o activitate profitabilă, generatoare de venituri și locuri de muncă, activitatea turistică dezvoltându-se în ciuda unor formalități greoaie la obținerea vizelor, la frontieră, la vamă, ca și a limitărilor valutare; mai mult, țările își formează oferta turistică în funcție de potențialul lor natural și antropic, de posibilitățile economice ce le caracterizau.

Din secolul al XIX-lea, putem vorbi de apariția industriei turistice, de care se leagă și o serie întreagă de noi activități, fie din industria hotelieră, fie din editarea ghidurilor, sau meseria de ghid, restaurator, crupier etc.; în a doua jumătate, are loc deschiderea primului birou de voiaj, al cărui scop a fost organizarea călătoriilor în grup și al cărui fondator a fost englezul Thomas Cook.

Efectele economice ale turismului are și alte forme de manifestare, dintre acestea, se impune a fi menționată contribuția sa la asigurarea unei circulații bănești echilibrate, realizată deopotrivă pe seama turismului intern și internațional.

Turismul, ca activitate economică, se va putea dezvolta armonios doar în strânsă legătură cu dezvoltarea altor ramuri ale economiei naționale. Prin funcțiile sale social-economice, industria turismului capătă deci o importanță crescândă și se integrează în dinamismul caracteristic întregii economii din țară.

Turismul – concept, definiții, clasificări

Turismul s-a dovedit a fi prin esența și structura sa un fenomen foarte complex. Componentele sale politice, economice și sociale, cultural-educative etc. fac ca implicațiile turismului să fie resimțite în aproape toate sectoarele economiei naționale. Industria turismului cuprinde activitatea întreprinderilor hoteliere și de alimentație publică, activitatea întreprinderilor prestatoare de servicii pentru populație, activitatea oficiilor, agențiilor, asociațiilor și realizarea prestațiilor de servicii turistice.

Turismul reprezintă ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea și desfășurarea unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizații, societăți sau agenții specializate, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum și industria care concură la satisfacerea nevoilor turiștilor.

Din punct de vedere etimologic, după majoritatea dicționarelor, cuvântul turism provine din termenul englezesc to tour (a călători, a colinda), având deci semnificația de excursie. Creat în Anglia în secolul al XVIII-lea, desemnând inițial acțiunea de a voiaja în Europa, acest galicism derivă la rândul său din cuvântul francez tour (călătorie, mișcare în aer liber, plimbare, drumeție în circuit) și a fost preluat în mod treptat de majoritatea limbilor moderne, pentru a exprima formele de călătorie care urmăresc cu preponderență un scop de agrement și de recreare.

În consecință, noțiunea de turism exprimă acțiunea de a vizita diferite obiective de interes turistic pentru plăcerea proprie, această călătorie implicând atât deplasarea, cât și sejurul temporar în localitățile alese ca destinație pentru petrecerea timpului liber.

Încă din anul 1910, profesorul belgian Edmond Picard, într-un articol intitulat „Industria călătorului”, definea turismul ca „… ansamblul organelor și funcțiilor lor, nu numai din punctul de vedere al celui ce se deplasează, al călătorului propriu-zis, dar în principal din punctul de vedere al valorilor pe care călătorul le ia cu el – și al celor care, în țările unde sosește cu portofelul doldora, profită direct (în primul rând hotelierii) și indirect de cheltuielile pe care le face spre a-și satisface nevoile de cunoștință sau pentru plăcere… ”

Definit de Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, prin legea turismului, turismul este activitatea unei persoane care călătorește în afara mediului său obișnuit pentru o perioadă consecutivă care să nu depășească 1 an, în scopuri de odihnă, pentru afaceri, vizitarea prietenilor și rudelor, tratament medical, religie, pelerinaj și al cărui scop este altul decât exercitarea unei activități remunerate la locul de vizitare.

J. Médecin consideră că „Turismul este o activitate din timpul liber care constă în a voiaja sau a locui departe de locul de reședință, pentru distracție, odihnă, îmbogățirea experienței și a culturii, datorită cunoașterii unor noi aspecte ale activității umane și a unor peisaje necunoscute”.

E. Guy Freuler, în 1880, a formulat următoarea definiție: „Turismul în sensul modern al cuvântului este un fenomen al timpurilor noastre bazat pe creșterea necesității de refacere a sănătății și schimbarea mediului înconjurător, cultivarea sentimentului pentru frumusețile naturii… ca rezultat al dezvoltării comerțului, industriei și al perfecționării mijloacelor de transport”.

După criteriul consumului, economistul francez Marc Boyer definește turismul ca „schimbul unei valori economice contra achiziționării unor valori culturale, estetice, de agrement”. Definiția lui M. D. Mayer are mai ales conotații sociologice și psihologice: „Turismul – ansamblul deplasărilor umane și activităților care rezultă – provocat de exteriorizarea și realizarea dorinței de evadare există în intensități diferite în fiecare individ”.

Economistul W. Hunziker emite o definiție însușită de majoritatea școlilor care studiază economia turismului: „…prin turism se înțelege ansamblul de raporturi și fenomene rezultate din voiajul și sejurul nerezidenților, în măsura în care acest sejur nu duce la o stabilire de durată și nici nu decurge dintr-o activitate lucrativă”.

În 1953, Academia de turism, fără să facă distincția dintre turismul național și cel internațional emite următoarea definiție: „ Turism: termen care se aplică la călătoriile de agrement; ansamblul activităților umane puse în funcțiune pentru realizarea acestor categorii de călătorii; turismul se diferențiază de simpla călătorie prin faptul că turistul, pe de o parte, are alegerea liberă a destinației și, pe de altă parte, scopul ei este de a-și satisface o plăcere”.

La fel de importantă este prezentarea și elucidarea aspectelor legate de noțiunea de turist. Astfel, economistul englez F. W. Oglivie vedea în turiști „…toate persoanele care satisfac două condiții: cele care sunt depărtate de casă pentru o perioadă care nu depășește un an și cheltuiesc bani în acele locuri fără să-i câștige…”. Compatriotul său, A. C. Norwal, considera că „…turistul este acea persoană care intră într-o țară străină pentru orice alt scop decât de a-și stabili o reședință permanentă sau pentru afaceri și care-și cheltuiește în țara unde-și stabilește domiciliul temporar banii câștigați în altă parte…”

Organizația Mondială a Turismului prezintă noțiunea de turist, astfel : „orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara reședinței sale obișnuite, pentru o perioadă mai mică de 12 luni și ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activități remunerate în locul vizitat”

Oferta turistică este constituită din atracții (naturale și antropice), echipamente și forța de muncă, cunoscute și sub denumirea de dotări factoriale – acționează direct asupra consumului turistic și fenomenului în ansamblul său.

Cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care își manifestă dorința de a se deplasa periodic și temporar în afara reședinței proprii, pentru alte motive decât prestarea unor activități remunerate la locul de destinație.

Formele principale ale turismului sunt:

Turism intern: rezidenții unei țări date care călătoresc numai în interiorul acesteia, pentru o perioadă mai mare de 24 de ore, în scopuri turistice;

Turism receptor: non-rezidenții care călătoresc în țara dată sau totalitatea persoanelor străine pe care le primește o țară, în scopuri turistice; numărul, motivația deplasării și destinația în interiorul țării respective pot fi înregistrate fie la punctele de intrare în țară fie în spații de cazare;

Turism emițător: rezidenții unei țări, care se deplasează în scop turistic în afara granițelor țării, pentru a efectua un sejur mai mare de 24 de ore. Numărul, motivația sau destinația acestor persoane se înregistrează, într-o anumită măsură, la punctele de frontieră;

Aceste trei forme de bază pot fi asociate în modalități diferite, dând naștere altor categorii ale turismului, și anume:

Turism interior, formă ce regrupează turismul intern si turismul receptor;

Turism național, constituit din turismul intern și turismul emițător;

Turism internațional, alcătuit din turismul receptor și turismul emițător.

Tipuri de turism

Turismul este un fenomen complex care cuprinde și fenomenele sociale și economice, și circuitul valorilor materiale dintre țări, în procesul utilizării timpului liber. Odată cu dezvoltarea societăți, turismul devine dintr-o posibilitate într-o necesitate, depinzând de timpul liber disponibil, de modul de viață și de disponibilul de bani, de gradul de dezvoltare al serviciilor ș.a. și astfel fiind parte integrată a sistemului de inter-relații existente între diferite grupe de valori.

Delimitarea formelor de turism este deosebit de importantă din punct de vedere teoretic și practic, și oferă elemente de fundamentare științifică a deciziilor cu privire la dezvoltarea și diversificarea ofertei turistice, alinierea ei la modificările intervenite în structura cererii.

În structura circulației turistice, în funcție de motivația deplasării, în practica turistică internațională, chiar și în țara noastră, s-au produs mutații importante, în principal, în sensul diversificării obiectivelor călătoriilor și al modificări priorităților în topul preferințelor turiștilor. Aceste transformări au condus la apariția unor noi forme de petrecere a vacanței, la îmbogățirea conținutului celor existente cu noi aspecte, la ierarhizarea lor în structura ofertei.

Forma de turism poate fi caracterizată prin aspectul concret pe care îl îmbracă asocierea serviciilor (transport, cazare, alimentație, agrement) ce compun produsul turistic, cât și modalitatea de comercializare a acestuia.

În practica turistică există o serie de criterii și posibilități de grupare a formelor de turism, reprezentate și în legea turismului, publicată de Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri:

a) în funcție de locul de proveniență sau originea turiștilor, se distinge:

• turismul intern practicat de populația unei țări în interiorul granițelor naționale;

• turismul internațional rezultat al deplasării persoanelor în afara granițelor țării lor de reședință. Turismul internațional se subdivide în turism emițător (outgoing), de trimitere sau pasiv, care se referă la plecările turiștilor autohtoni peste graniță, și turism receptor (incoming) – de primire sau activ – care cuprinde sosirile de turiști din alte țări pentru petrecerea vacanței în țara primitoare.

Turismul intern și internațional oferă două forme de exprimare ale aceluiași fenomen, raportul dintre ele fiind net în favoarea celui intern, cu valori diferite de la țară la țară.

Urmărind fluxurile turistice internaționale care se produc într-o zonă delimitată ca suprafață, se poate reda următoarea clasificare a turismului internațional:

• turism receptor (de primire sau pasiv) care înregistrează sosirile cetățenilor străini într-o țară dată, aceștia având domiciliul permanent în țara emitentă.

Turismul receptor este o sursă importantă de încasări valutare pentru țara primitoare.

• turismul emițător (de trimitere sau activ) reprezentând acea parte a turismului internațional care înregistrează plecările cetățenilor unei țări în străinătate.

Raportul dintre numărul plecărilor și cel al sosirilor de turiști în și din străinătate determină situarea unei țării într-o categorie sau alta , iar din punct de vedere economic influențează aportul de valută al activității turistice și implicit echilibrul balanței de plăți.

Sursa: Rodica M. – Economia turismului, Ediția a III – a revăzută și adăugită, Editura Uranus, București, 2005, p. 18

Figura 1.1. Formele fundamentale ale turismului

b) după modalitatea de comercializare a vacanțelor sau de angajare a prestației turistice, se disting următoarele forme de turism:

• turismul organizat se caracterizează prin angajarea anticipată a prestației, respectiv a tuturor sau principalelor servicii legate de călătorie și sejur. Această angajare se realizează prin intermediul contractelor (voucher-ul, biletul de odihnă și tratament) sau a altor tipuri de înțelegere convenite între turist și agenția de voiaj sau alți organizatori de vacanțe (hoteluri, companii aeriene).

• turismul pe cont propriu, numit uneori și neorganizat, nu presupune angajarea prealabilă a unor prestații turistice. Vizitatorul hotărăște singur asupra destinației, duratei deplasării, perioadei de realizare a acesteia, mijlocul de transport, modalităților de agrement.

• turismul semi-organizat (mixt) se caracterizează prin îmbinarea trăsăturilor specifice celor două forme deja prezentate.

c) în funcție de gradul de mobilitate a turistului se poate vorbi de:

• turism itinerant sau de circulație, caracterizat printr-un grad de mobilitate ridicat, în care programul cuprinde vizitarea mai multor locuri, cu șederi scurte (1-2 zile) în același perimetru.

• turism de sejur, cu un grad de mobilitate redus, ce presupune petrecerea vacanței în aceeași localitate, indiferent de durata acesteia. Turismul de sejur se subdivide, la rândul lui în:

turism de sejur scurt se mai numește și turism de weekend, presupune una sau două înnoptări, de obicei în zonele limitrofe locului de reședință;

turism de sejur mediu coincide cu durata standard a călătoriilor (12 – 15 zile);

turism de sejur lung atunci când timpul de rămânere într-o localitate depășește, de regulă, 30 zile. Este practicat în general de turiștii de vârsta a treia care efectuează cure și tratamente medicale sau de către turiștii cu venituri foarte ridicate.

d) din punct de vedere al periodicității sau frecvenței de manifestare a cererii se distinge:

• turism continuu (permanent) organizat pe întreaga durată a anului calendaristic (de exemplu turism cultural, de afaceri);

• turism sezonier legat de existența anumitor condiții naturale sau evenimente culturale, artistice, sportive. El se grupează în: turismul de iarnă, turismul de vară, turismul de circumstanță (ocazional).

e) după mijlocul de transport folosit, formele de turism pot fi grupate în:

• drumeții;

• turism rutier;

• turism feroviar;

• turism naval;

• turism aerian.

În practica activității turistice au apărut și sunt în uz din ce în ce mai des combinațiile de diferite forme de transport tip „FLY AND DRIVE”, sau croaziere fluviale cu returnarea turiștilor pe cale aeriană ce dovedește multitudinea mijloacelor de transport.

f) în funcție de motivația deplasărilor, se pot distinge următoarele forme ale circulației turistice:

• turismul de agrement este o formă frecvent întâlnită, oferind un bun prilej de a cunoaște locuri noi, istoria și obiceiurile lor; din acest punct de vedere, el se interferează cu așa-numitul turism cultural;

• turismul de odihnă și recreere are un caracter mai puțin dinamic, cu un sejur ceva mai lung, legat de o anumită localitate cu particularități specifice;

• turismul de tratament și cură balneară este o formă specifică a turismului de odihnă care a luat o amploare mare nu atât ca urmare a dorinței de a preveni anumite îmbolnăviri, cât, mai ales, creșterii surmenajului și a bolilor profesionale provocate de ritmul vieții moderne. Din această cauză, el este legat mai mult de anumite stațiuni cunoscute pentru proprietățile lor terapeutice, pentru apele minerale, termale, pentru nămoluri, situate într-un climat de cruțare;

• turismul sportiv constituie o altă formă a circulației foarte agreată de anumite categorii ale populației. Practic el poate acoperi toate categoriile de sporturi, de la cele nautice, sporturile de iarnă până la alpinism, vânătoare, pescuit;

• turismul științific are un caracter ocazional, referindu-se la participarea la congrese, la vizitarea unor obiective industriale, zone agricole, a unor obiective hidroenergetice. Din punct de vedere științific un interes aparte îl prezintă vizitarea unor peșteri, rezervații naturale, monumente ale naturii;

• turismul de cumpărături (shopping tourism) determinat de deplasările ocazionale în alte localități (țări) în vederea achiziționării unor produse în condiții mai avantajoase decât cele oferite pe plan local (național) sau a unor produse pe care nu le oferă piața locală.

g) după caracteristicile socio-culturale ale cererii se disting următoarele forme de turism:

• turismul particular (privat) se adresează unor persoane cu venituri ridicate, care, de regulă, dispun de o a doua reședință cum ar fi case de vacanță la munte sau la mare. Aceste persoane și atunci când apelează la turismul organizat se deplasează cu mijloace proprii de transport și recurg la servicii deosebite și forme de cazare cu un grad de confort mai ridicat;

• turismul social este un turism de masă, agreat de persoanele cu posibilități financiare relativ limitate. Acești turiști solicită forme ieftine de cazare și mijloace de transport în comun, sau cel mult închiriate, unde pot beneficia de unele reduceri la tarifele de transport. În aceeași categorie se încadrează și cei care solicită bilete prin sindicat;

• turismul pentru tineret constituie o formă particulară a turismului social, adresându-se, cu precădere, categoriilor tinere ale populației. Această formă de turism apelează la tabere de creație, cantonamente, vacanțe la prețuri medii și submedii, fiind utilizate mijloacele de transport mai ieftine, forme suplimentare de cazare, pensiuni;

• turismul de afaceri este acea formă de turism practicată de angajați sau de alte categorii de persoane, în interes de serviciu, în interiorul sau în afara țării de reședință, incluzând: participarea la întâlniri de afaceri, târguri și expoziții, conferințe și reuniuni.

h) după categoria de vârstă și ocupația turiștilor, formele de turism pot fi:

• turism pentru tineret;

• turism pentru populația activă;

• turism pentru pensionari.

i) după caracteristicile prestației turistice principale preferate de turist în cadrul sejurului, formele de turism mai pot fi grupate în:

• turismul de sejur pe litoral practicat pentru cura heliomarină, sporturi nautice, odihnă și recreere, tratament balnear;

• turism de sejur în stațiunile montane cuprinde turismul practicat în vacanțe și week-end aproape în tot timpul anului, iar în sezonul alb turismul pentru practicarea sporturilor de iarnă (schi, săniuță, bob, patinaj, snowboard);

• turismul în stațiunile balneo-climaterice reprezintă un sector major în cadrul industriei turistice românești, datorită particularităților sale specifice. Este cunoscut că aproape o treime din apele termale și minerale de care beneficiază Europa este concentrată în România, iar efectele acestora pentru sănătate au fost atestate de-a lungul secolelor;

• turismul cu caracter special: vânătoare și pescuit sportiv, congrese, conferințe.

Se pot menționa, de asemenea, după caracteristicile socioeconomice ale cererii și ale clientelei următoarele:

• turismul politic ia în considerare participarea la evenimentele politice însemnate sau la sărbători naționale. Afilierea la anumite ideologii poate fi, de asemenea, o atracție pentru călătorie. Astfel o derivată de la forma politică este cea guvernamentală (aproximativ 6-8% din călătoriile internaționale sunt realizate de oficialități politice)

• turismul urban se referă în general la petrecerea timpului liber sau a vacanțelor în orașe pentru vizitarea acestora sau pentru desfășurarea unor activități diverse cum sunt vizionarea de spectacole, expoziții etc. Datorită acestei accepțiuni el are o sferă de cuprindere extrem de largă și deci este destul de dificil de particularizat în raport cu alte forme de turism. De regulă proporția turismului urban intern deține cote superioare celui internațional. La toate acestea este necesar de adăugat că circa 80% din vizitele la oraș reprezintă turism urban pur iar 20% este turism complementar, vizitarea zonelor urbane fiind asociată altor forme de petrecere a vacanței (litoral, munte, circuite).

• turismul rural reprezintă una din cele mai reușite soluții în ceea ce privește armonizarea cerințelor turismului cu exigențele protejării mediului și dezvoltării durabile și se definește în sens larg prin dorința de a petrece vacanța în mijlocul naturii, de întoarcerea la viața și obiceiurile tradiționale. Se știe însă că sfera de cuprindere turismului rural este destul de largă, iar acesta se referă la toate activitățile ocazionate de petrecerea unei perioade de timp determinate în mediul rural, mijlocul de cazare fiind fie gospodăria țărănească, fie echipamente turistice generale cum sunt hanurile, hotelurile, popasuri. Agroturismul pe de altă parte este mai strict din punctul de vedre al condițiilor ce se impun pentru petrecerea vacanței și presupune șederea în locuința țărănească, consumarea de produse agricole și participarea într-o anumită măsură la activitățile agricole specifice. Indiferent despre ce tip de turism este vorba, conținutul activității turistice rurale se circumscrie coordonatelor: spațiu rural, locuitori ce păstrează anumite tradiții, obiceiuri și produse agroalimentare consumate de turiști cu prilejul șederii în gospodăria țărănească.

Fie că este vorba de agroturism sau de turism rural, conținutul activității se circumscrie coordonatelor:

spațiu rural – cu aspecte referitoare la așezare din punctul de vedere al mărimii, densității populației, structurii sociale, modului de utilizare a terenului, dar și la mijloacele de găzduire: tipul, confortul, poziția;

locuitori – populația ca păstrătoare a unor tradiții, obiceiuri, dar și ca deținătoare a terenurilor, a echipamentelor de găzduire și chiar ca ofertant de servicii (spațiul și populația dau conținut, în opinia unor specialiști, conceptului de ruralitate);

produse – pe de o parte, produsele agro – alimentare consumate de turiști cu prilejul șederii în gospodăria țărănească și, pe de altă parte, produsele turistice – atracțiile ce motivează deplasarea turiștilor.

• după vârsta participanților:

turismul pentru preșcolari;

turismul pentru elevi;

turismul pentru tineret (18-31 ani);

turismul pentru adulți (31-60 ani);

turismul pentru vârsta a III-a

Formele de turism prezentate aduc o imagine a complexității activității, a proprietății serviciului turistic de a se particulariza în raport cu specificul cerințelor fiecărui turist sau grup de turiști, a varietății problemelor ce trebuie soluționate de organizatorii de turism.