Importanța tratamentului kinetic în recuperarea funcțională a [603982]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
FACULTATEA DE KINETOTERAPIE

Importanța tratamentului kinetic în recuperarea funcțională a
luxațiilor posttraumatice de cot

Coordonator științific
Conf. Univ. Dr. Alexandru Buzescu

Absolvent: [anonimizat]
2014

CUPRINS
I. INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 3
II. FUNDAMENTARE TEORETICĂ ………………………….. ………………………….. …………… 4
II. 1. Noțiuni de anatomie și biomecanică ………………………….. ………………………….. …….. 4
II. 1. 1. Scheletul brațului ………………………….. ………………………….. …………………………. 4
II. 1. 2. Scheletul antebrațului ………………………….. ………………………….. ……………………. 5
II. 1. 3. Articulația cotului ………………………….. ………………………….. ………………………… 7
II. 1. 4 Mușchii brațului ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 9
II. 1. 5. Mușchii antebrațului ………………………….. ………………………….. …………………….. 9
II. 1. 6. Vascularizația și inervația antebrațului și a brațului ………………………….. …….. 12
II. 1. 6. 1. Arterele ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 12
II. 1. 6. 2. Venele ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 13
II. 1. 6. 3. Limfaticele ………………………….. ………………………….. ………………………….. 16
II. 2. Luxația posttraumatică de cot ………………………….. ………………………….. …………….. 17
II. 2. 1. Noțiuni de anatomie ………………………….. ………………………….. ……………………. 17
II. 2. 2. Etiopatogenie ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 19
II. 2. 3. Incindență ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 20
II. 2. 4. Tablou clinic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 20
II. 2. 5. Examene paraclinice ………………………….. ………………………….. …………………… 24
II. 2. 6. Diagnostic pozitiv și diferențial ………………………….. ………………………….. ……. 25
II. 2. 7. Tratamentul complex ………………………….. ………………………….. ………………….. 26
II. 2. 7. 1. Tratamentul conservator ………………………….. ………………………….. ……….. 27
II. 2. 7. 2. Tratamentul chirurgical ………………………….. ………………………….. ………… 29
III. TRATAMENTUL KINETIC ………………………….. ………………………….. ………………… 32
III. 1. Principiile tratamentului kinetic ………………………….. ………………………….. …………. 32
III. 2. Evaluarea nivelului funcțional al cotului ………………………….. ………………………… 35
III. 3. Obiectivele tratamentului kinetic ………………………….. ………………………….. ……….. 42
III. 4. Mijloacele recuperării cotului ………………………….. ………………………….. ……………. 44
III. 4. 1. Mijloace specifice kinetoterapiei ………………………….. ………………………….. …. 44
III. 4. 1. 1. Exercițiul fizic ………………………….. ………………………….. ……………………. 44
III. 4. 1. 2. Posturările ………………………….. ………………………….. ………………………….. 48
III. 4. 1. 3. Masajul ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 49
III. 4. 2. Mijloace nespecifice kinetoterapiei ………………………….. ……………………….. 49
III. 5. Protocol kinetic pentru recuperarea luxațiilor posttraumatice de cot ……………….. 51
IV. CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 55
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 56

I. INTRODUCERE

Întocmirea prezentei lucrări reprezintă studiul teoretic pe o temă aleasă, nu la
întâmplare, ci pe un motiv bine stabilit. Deși pare una dintre cele mai simple articulații,
cotul are un substrat complex ce îndeamnă la aprofundare.
În procesul gestualități i vieții obișnuie cele două membre lucrează împreună,
având raporturi spațiale bine definite între ele. Aceste raporturi sunt asigurate în principal
de integritatea coatelor. În viața profesională și cotidiană avem nevoie de forța, precizia,
rezistența mem brelor, ceea ce nu este posibil în cazul unui cot sechelar, datorită faptului că
un cot deficitar reduce foarte mult funcția întregului membru superior. Sechelele sunt
determinate de inactivitatea la care este supus pacientul prin caracterul luxației și gr avitatea
ei, cauza fiind dată de imobilizarea membrului pentru o perioadă. La acest nivel cel mai
important este recuperaraea totală, deoarece un cot deficitar atrage după sine rezultate
negative, amplitudine de mișcare redusă și repercusiuni la nivelul ar ticulațiilor adiacente.
Este necesară recuperarea mișcării de flexie, deoarece imposibilitatea efectuării ei îi
creează pacientului impotența de a realiza mișcări utile în viața cotidiană.
Cu această lucrare intenționez să evidențiez importanța terapeutică a recuperării
luxației de cot posttraumatic ă. Frecvența mare a traumatismelor la nivelul cotului, întâlnite
în viața de zi cu zi, m -a determinat să aleg acest titlu al lucrării mele de licență. De cele
mai multe ori recâștigarea mobilității unui cot sech elar este un lucru dificil, cotul fiind
articulația care se lasă cel mai greu recuperată , mai ales în totalitate.
Traumatismele membrului superior detemină modificări morfologice și
funcționale ceea ce impune necesitatea unui tratament kinetic de special itate pentru a putea
avea o viață normală.
Lucrarea de față fiind un studiu teoretic al importanței tratamentului kinetic în
recuperarea funcțională a luxațiilor de cot, prezintă în prima parte o descriere amănunțită a
anatomiei brațului și antebrațului ș i a biomecanicii cotului , urmată de aspecte legate de
fiziopatologia luxațiilor. În partea a doua este abordat tratamentul complex al
traumatismului, urmat de ultimul capitol ce conține principii, obiective și mijloace
specifice kinetoterapiei, și programu l de recuperare pentru luxațiile posttraumatice de cot.

II. FUNDAMENTARE TEORETICĂ
II. 1. Noțiuni de anatomie și biomecanică
II. 1. 1. Scheletul brațului
Scheletul brațului este alcătuit dintr -un singur os, acesta fiind reprezentat de
humerus.
Humerusul este un os lung și pereche, format din două extremități (epifize) și un
corp (diafiză).
Epifiza proximală prezintă o formațiune cât o treime dintr -o sferă, orientată
superior, medial și posterior, denumită capulul humerusului. Axul capului humeral
realizează cu axul diafizei un unghi de 130 -150⁰, articulându -se cu cavitatea glenoidă a
scapulei.
Capul humerusului este mărginit de un șanț numit col anatomic. Inferior și antero –
medial de col se găsește tuberculul mic (trohin), iar antero -lateral de cap se afl ă tuberculul
mare (trohiter). De la cei doi tuberculi pornesc distal doua creste, respectiv creasta
tuberculului mare și creasta tuberculului mic, între care se formează șanțul intertubercular
sau culisa bicipitală, prin care alunecă tendonul capului lung al mușchiului biceps brahial.
Între diafiză și extremitatea proximală se găsește colul chirurgical.
Superior, corpul humerusului are formă cilindrică neregulată, iar inferior prismatic
triunghiulară.
Acesta prezintă:
– fața antero -laterală, în a cărei jumătate întâlnim tuberozitatea deltoidiană, în
forma literei „V” denumită și „V” -ul deltoidian ;
– fața antero -medială, la mijlocul căreia se află orificiul nutritiv ;
– fața posterioară, pe care se găsește șanțul nervului radial, ce alunecă oblic în
jos, spre marginea laterală a humerusului, dispre medial spre lateral; aici se găsesc
nervul radial si artera brahială profundă ;
– marginea medială și marginea laterală, terminate sub forma unor creste în
dreptul epicondililor; marginea laterală este secționată la niv elul unirii 1/3 sale
inferioare cu cele 2/3 superioare de șanțul nervului radial .
Extremitatea distală are formă prismatic triunghiulară, aplatizată antero -posterior
și mai este denumită „paleta humerală”. Ea prezintă medial trohleea humerală,ce
corespunde incizurii trohleare a ulnei, iar lateral de trohlee, capitulum humeral,

corespondent al fosetei articulare de la nivelul capului radial. Superior de trohlee se gaseste
fosa coronoidă, în care, în timpul flexiei, pătrunde procesul coronoid al ulnei.
Pe fața posterioară a paletei humerale, se află fosa olecraniană, în care, în extensie
maximă pătrunde olecranul ulnei.
Paleta humerală prezintă pe partea medială și laterală a condilului humeral, doi
epicondili: epicondilul humeral medial (epitrohlee) si epicon dilul humeral lateral. Posterior
de epicondilul medial se află șanțul nervului ulnar prin care pătrunde nervul ulnar.

II. 1. 2. Scheletul antebrațului
Oasele care alcătuiesc scheletul antebrațului sunt reprezentate de radius și cubitus
(ulna).
a) Radiusul
Este un os lung si pereche, situat lateral, când mâna este în supinație. Este alcătuit
din două extremități numite epifize și un corp (diafiză).
Orientare:
◦ distal – extremitatea voluminoasă
◦ posterior – fața cu șanțuri a extremității voluminoase
◦ lateral – procesul stilod
Extremitatea proximală sau capul radiusului are formă cilindrică și concavă
superior. Aceasta prezintă doua suprafețe articulare: superioară (concavă), numită
„cupușoara radială” ce se va articula cu capitulum si circumferința articulară a capului
radial, ce se va articula cu incizura radială a ulnei.
Distal de cap întâlnim o porțiune îngustă ce leagă capul de corp, numită colul
radiusului. Inferior și anterior de acesta se află tuberozitatea radiusului, pe care se inseră
mușchiul biceps brahial. Extremită țile tuberozității prezintă o creastă superioară și una
distală bine conturată, ce se continuă inferior cu marginea anterioară a radiusului.
Corpul radiusului are o formă cilindrică în porțiunea superioară si prismatic
triunghiulară în partea inferioară si ca atare, are trei fete si trei margini.
Fața anterioară este îngustă și netedă în porțiunea superioară, iar pe ea se găsește
orificiul nutritiv. Fața posterioară: „este rotunjită în porțiunea superioară, plană și ușor
excavată în restul întinderii”1

1Victor Papilian, 2003, Anatomia omului, Vol. 1, Aparatul locomotor, Editura BIC ALL, București, p 64

Marginile sunt: anterioară (pronunțată), posterioară (ro tunjită) și
interosoasă/medială (ascuțită). Marginea medială se bifurcă, delimitând o suprafață
triunghiulară, la baza căreia se găsește incizura ulnară a radiusului.
Extremitatea distală are forma unui t runchi de piramidă și prezintă patru fețe și o
bază. Fața inferioară sau articulară carpi ană prezintă o creastă sagitală mică , ce o împarte
în două fețe articulare: laterală triunghiulară, pentru osul scafoid și medială patrulateră,
pentru osul semilunar. Fața posterioară prezintă la mijlocul ei o creastă verticală, palpabilă,
numită tuberculul dorsal. Aceasta o împarte în două șanțuri: lateral – prin care trec
tendoanele mușchilor extensori radiali ai carpului și madial.
b) Cubitus (ulna)
Este un os lung și pereche, situat in partea medială a antebrațului, în prelungirea
degetului mic. Prezintă un corp (diafiză) și două extremități (epifize).
Orientare:
◦ proximal – extremitatea voluminoasă
◦ anterior – incizura trohleară
◦ lateral – marginea ascuțită a corp ului
Extremitatea proximală prezintă două proeminențe osoase, una verticală,
denumită olecran și alta orizontală ce corespunde procesului coronoid. Cele două
proeminențe osoase formează scobitura trohleară, ce privește anterior și se articulează cu
trohle ea humerală. Procesul coronoid prezintă pe fața laterală, incizura radială, concavă
sagital, prin intermediul căreia se articulează cu capul radiusului. Inferior de proces se
găsește tuberozitatea ulnară. Pe fața posterioară a articulației cotului se poate palpa
olecranul cu mare ușurință.
Corpul ulnei este inversul radiusului, adică este mai voluminos proximal, având
formă prismatic triunghiulară în partea superioară și cilindrică în partea inferioară. Prezintă
trei fețe: anterioară, posterioară și medială; și trei margini: anterioară, posterioară și
interosoasă / laterală. La nivelul feței anterioare întâlnim orificiul nutritiv al osului.
Extremitatea distală sau capul ulnei are formă aproximativ sferică. Ea prezintă
capul ulnei care se prelungește inferio r și medial cu procesul stilod (stiloida radială).

II. 1. 3. Articulația cotului
Este o articulație complexă (Fig. II.
1.), formată din trei articulații: articulația
humero -ulnară (între trohle ea humerală și
incizura trohleară a cubitusului); articulația
humero -radială (între capitulum și cupuțoara
radială) ; articulația radio -ulnară (între
circumferința articulară a capului radial și
incizura radială a cubitusului). Cele trei
cavități articulare comunică între ele, iar
capsula este comună.
Fețele articulare sunt:
– Humerus, medial prin trohle ea humerală și lateral prin capitulum, acoperite
de cartilaj hialin, într -un strat mai gros decât pe celelalte oase. Acesta se oprește la nivelul
părții inferioare ale foselor olecraniană, coronoidă și radială;
– Ulna, superior prin incizura trohleară și lateral prin incizura radială
– Radius, prin capul radial
Epifizele proximale ale oaselor antebrațului se articulează între ele prin incizura
radială a ulnei și circumferința articulară a radiusului.
Mijloacele de unire: Capsula articulară și membrana sinovială sunt comune celor
trei articulații, de unde reiese denumirea de „articulația cotului” și nu „articulațiile
cotului”.Aceasta se inseră pe humerus, mă rginește superior fosele olecraniană, coronoidă și
radială. Pe ulnă se prinde de marginile incizurii trohleare, de unde trece pe radius până în
dreptul colului anatomic. Ea este destul de slabă, fiind întărită la exterior de fascicule de
fibre longitudinale. Între acestea există recesuri al sinovialei.
Capsula articulară este întărită de mai multe ligamente: ligamentul colateral radial
(extern), ligamentul colateral ulnar (intern), ligamentul inelar al radiusului și ligamentul
pătrat (Dénuce). „Ligamentul ext ern pleacă de pe epicondilul lateral și ajunge pe fața
laterală a olecranului și a ligamentului inelar. Cel ulnar este întins de la epicondilul medial
și marginea medială a procesului coronoid la fața medială a olecranului. Ligamentul inelar
care pornește din partea anterioară a incizurii radiale, înconjoară circumferința articulară a
radiusului și se inseră pe partea posterioară a incizurii radiale.”2

2 Bratu Mircea, 2011, Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura BREN, București, p 19 Fig. II. 1. – Articulația cotului

Sinoviala se întinde de la marginile trohleei și capitulului, pătrunde în cele trei
fose, apoi se întinde pe capsulă. Între capsula articulară și sinovială există țesut adipos.
Membrana interosoasă a antebrațului unește cele două oase ale sale, radiusul și
cubitusul, la nivelul celor do uă treimi inferioare ale marginilor interoasoase.

Biomecani ca articulației cotului
La nivelul articulației cotului se realizează mișcări de flexie -extensie ale
antebrațului pe braț caracteristice trohleartrozelor, rotație laterală (supinație) și rotație
medială (pronație).
În mișcarea de flexie, axul este transversal și trece pr in cei doi epicondili ai
humerusului. Radiusul și ulna se deplasează împreună, apropiindu -se de humerus.
Amplitudinea este de 150 ⁰. Datorită orientării axului, dinăuntru în afară și de sus în jos, în
flexie, „antebrațul nu se suprapune peste braț, ci se în dreaptă către torace”3. Ulna descrie o
mișcare oblică, acest lucru datorându -se spiralei pe care o prezintă trohleea, unghiului
lateral descris între humerus și ulnă și oblicității axului ei. Din cauza celor precedente, în
flexie fața anerioară a brațului nu corespunde celei anterioare a antebrațului Această
mișcare este limitată datorită contactului dintre apofiza coronoidă a cubitusului, foseta
coronoidă a paletei humerale, de fibrele posterioare ale capsulei și de mușchiul triceps.
Agenții motori ai flex iei sunt: bicepsul brahial, brahialul, lung extensor al carpului,
brahioradialul și mușchii epicondilieni mediali.
Extensia este o mișcare opusă flexiei, realizată în principal de mușchiul biceps
brahial. Axul este transversal. Antebrațul se îndepărtează d e braț, ajungând într -un final în
prelungirea acestuia. Contactul dintre olecran și foseta olecraniană, dar și punerea în
tensiune a ligamentului anterior și lateral al cotului, limitează mișcarea de extensie.
Amplitudinea mișcării de extensie este de 150 ⁰ activ și pasiv 160 ⁰. Mișcarea de extensie
este frânată în principal de fosa olecraniană și în mică măsură de fibrele anterioare ale
capsulei. Agenții motori ai acestei mișcări sunt tricepsul și anconeul.
Supinația se descrie astfel: antebrațul cu palma î nainte se răsucește în afară.
Mișcarea este efectuată de mușchiul biceps brahial, supinator, abductor lung și extensor al
policelui. Pronația: fața posterioară a palmei este rotită spre înainte. Această mișcare este
realizată de mușchiul pătrat și rotund p ronator, flexor și extensor radial al carpului. Ambele
mișcări sunt limitate.

3Dr. Alexandru Buzescu, 2002, Anatomie și Biomecanică, Editura UNEFS, București, p 123

II. 1. 4 Mușchii brațului
Mușchii brațului sunt acoperiți de fascia brahială. Aceasta se împarte în două
septuri, septul intermuscular medial si intermuscular lateral. Astefel, mușchii brațului se
divizează în două grupe: mușchii regiunii anterioare și mușchii regiunii posterioare.
Mușchii regiunii anterioare:
A) Mușchiul biceps brahial.
Originea este pe procesul coracoid al scapulei, prin capul scurt și pe tuberculul
supraglenoid ian prin capul lung. Inervația se face prin nervul musculocutanat. Acțiune:
flexor al antebrațului pe braț, supinator la începutul contracției și rotator medial al brațului,
prin capul lung.
B) Mușchiul brahial
Originea este pe fețele antero -medială și antero -laterală ale humerusului. Inserția
se face pe tuberozitatea ulnei. Inervația este dată de nervul musculocutanat. Acțiune:
flexia antebrațului pe braț, pune în tensiune capsula articulară a cotului și ajută la cățărat.
C) Mușchiul coracobrahial
Originea se află pe procesul coracoid al scapulei. Inserția este pe fața medială a
humerusului. Inervat de nervul musculocutanat. Acțiune: flexia, adducția și rotația medială
a brațului, iar luând un punct fix pe braț, coboară umărul.
Mușchii posteriori ai brațului:
A) Mușchiul triceps brahial
Originea pe tuberculul infraglenoidian prin capul lung, pe fața posterioară a
humerusului prin capul lateral și pe fața posterioară a humerusului prin capul medial.
Inserția este pe olecranul ulnei printr -un tendon unic. Inervația este dată de nervul radial.
Acțiune: face extensia brațului și antebrațului, adductor și rotator al brațului prin capul
lung.
B) Mușchiul anconeu
Originea se află pe epicondilul lateral al humerusului. Inserția este pe marginea
laterală a olecranului. Inervat de nervul radial. Acțiune: extensor al antebrațului.

II. 1. 5. Mușchii antebrațului
Mușchii antebrațului sunt împărțiți în trei regiuni: anterioară, laterală și
posterioară.

A) Mușchii regiunii anterioare. În această regiune mușchii sunt repartizați pe
patru planuri.
1) Planul superficial: mușchiul rotund pronator, mușchiul flexor radial al
carpului, mușchiul palmar lung, mușchiul flexor ulnar al carpului;
2) Planul al doilea: mușchiul flexor superficial al degetelor;
3) Planul al treilea: mușchiul flexor profun d al degetelor, mușchiul flexor lung
al policelui;
4) Planul profund: mușchiul pătrat pronator;
MUȘCHIUL ROTUND PRONATOR: Originea sa se află pe epicondilul medial
al humerusului, prin capul humeral și pe procesul coracoid , prin capul ulnar. Inserția este
pe fața laterală a radiusului, în treimea mijlocie. Inervat de nervul median. Acțiune: face
flexia antebrațului pe braț și pronația antebrațului.
MUȘCHIUL FLEXOR RADIAL AL CARPULUI: originea se află pe epicondilul
medial al humerusului. Inserția este pe fa ța anterioară a bazei metacarpului II. Inervația
este dată de nervul medial. Acțiune: face flexia antebrațului pe braț si flexia mâinii pe
antebraț.
MUȘCHIUL PALMAR LUNG: Originea se află pe epicondilul medial al
humerusului. Inserția este pe originea mușchilor eminenți hipotenare, pe aponevroza
palmară, pe retinaculul flexorilor și pe originea mușchilor tenari. Inervat de nervul medial.
Acțiune: face flexia mâinii și pune în tensiune aponevroza palmară.
MUȘCHIUL FLEXOR ULNAR AL CARPULUI: Originea se a flă pe epicondilul
medial al humerusului, prin capul humeral, iar prin capul ulnar pe partea medială a
olecranului. Inserția se face pe pisiform. Inervația este dată de nervul ulnar. Acțiune: flexor
și adductor al mâinii și face flexia antebrațului pe braț .
MUȘCHIUL FLEXOR SUPERFICIAL AL DEGETELOR: Origine a se află pe
epicondilul medial al humerusului prin capul humero -ulnar și pe partea medială a
procesului coronoid, iar prin capul radial pe fața anterioară a radiusului., în treime mijlocie.
Se continuă cu patru tendoane, ce se inseră pe fețele laterale al e falangei mijlocii a
degetelor II -IV, care se împart in două lame. Inervat de nervul median. Acțiune: flexor al
falangelor mijlocii ale degetelor II -IV, flexor al mâinii pe antebraț și a antebrațului pe braț,
dar și flexor al degetelor pe mână.
MUȘCHIUL FLEXOR PROFUN D AL DEGETELOR: Originea se află pe fețele
anterioare ale radiusului și ulnei. Se inseră pe fața palmară a bazei falangei distale a

degetelor II -V. Este inervat de nervii median și ulnar. Acțiunea sa este de a face flexia
falangei distale și a degetelor pe care se inseră.
MUȘCHIUL FLEXOR LUNG AL POLCELUI: Originea este pe treimea
proximală a feței anterioare a radiusului și pe membrana interosoasă. Inserția este pe baza
falangei distale a policelui. Inervat de nervul median. Acțiune: face flexi a mâinii și a
policelui.
MUȘCHIUL PĂTRAT PRONATOR: Originea este pe ulnă, pe partea inferioară a
feței anterioare. Inserția este pe radius, pe partea inferioară a feței anterioare. Inervat de
nervul median. Acțiunea: pronator al antebrațului.
MUȘCHIUL BRAH IORADIAL: Originea este pe marginea laterală a
humerusului, distal de șanțul nervului radial. Inserția se face pe apofiza stiloidă a
radiusului. Acțiune: supinator al antebrațului, numai atunci când brațul este în supinație și
flexor al antebrațului pe bra ț
MUȘCHIUL LUNG EXTENSOR RADIAL AL CARPULUI: Originea sa este
sub cea a brahioradialului, pe humerus. Inserția este pe fața posterioară a bazei
metacarpului II. Este inervat de nervul radial. Acțiune: face extensia si abducția mâinii și
flexia antebrațulu i.
MUȘCHIUL SUPINATOR: Originea se află în
proximală a marginii laterale a
cubitusului, pe ligamentul inelar și lateral al cotului. Inserția se face pe radius, în

proximală a feței sale laterale și anterioare. Acțiune: supinator al antebrațului.
MUȘC HIUL EXTENSOR AL DEGETELOR: Originea este pe epicondilul lateral
al humerusului și pe fascia antebrahială. Inserția se face pe baza falangei mijlocii și pe
falanga distală prin 3 lame tendinoase. Inervat de nervul radial. Acțiune: face extensia
falangei mi jlocii pe cea proximală, extensia antebrațului, a mâinii și a degetelor pe
metacarp.
MUȘCHIUL EXTENSOR AL DEGETULUI MIC: Originea este pe epicondilul
lateral al humerusului. Inserția se face pe fețele dorsale ale bazelor falangelor mijlocie și
distală ale degetului mic. Inervația este dată de nervul radial. Acțiune: face extensia
degetului mic și a antebrațului.
MUȘCHIUL EXTENSOR ULNAR AL CARPULUI: Originea este pe epicondilul
lateral al humerusului, prin capul humeral și pe fața posterioară a ulnei prin c apul ulnar.
Inserția se face pe partea medială a bazei metacarpianului V. Inervat de nervul radial.
Acțiune: face extensia și abducția mâinii și extensia antebrațului.

MUȘCHIUL LUNG ABDUCTO R AL POLICELUI: Originea se inseră pe fața
posterioară a radiusului și a ulnei și pe membrana interosoasă. Inserția este pe partea
laterală a bazei metacarpului I. Acțiune: abductor al policelui și al mâinii.
MUȘCHIUL SCURT EXTENSOR AL POLICELUI: Originea este pe fața
posterioară a radiusului și a ulnei și pe membrana int erosoasă. Inserția se află pe fața
dorsală a bazei proximale a policelui. Acțiune: extensor al policelui și al falangei
proximale.
MUȘCHIUL LUNG EXTENSOR AL POLICELU I: Originea este pe fața
posterioară a ulnei. Inserția este pe fața posterioară a falangei distale a policelui. Inervat de
nervul radial. Acțiune: face abducția și extensia mâinii și extensia și abducția policelui.
MUȘCHIUL EXTENSOR AL INDEXULUI: Originea se află pe fața posterioară
a ulnei. Se inseră pe articulația metacarpo -falangiană a indexu lui, unde se unește cu
tendonul indexului. A cțiune: face extensia indexului.
II. 1. 6. Vascularizația și inervația antebrațului și a brațului
II. 1. 6. 1. Arterele
ARTERA AXILARĂ
Se află în continuarea traiectului arterei subclavii, fiind situată între marginea
anterioară a claviculei și marginea inferioară a mușchiului pectoral mare, unde se continuă
cu artera brahială. La nivelul mușchiului pectoral mic, artera are 3 părți: supra pectorală,
retropectorală și infrapectorală. De -a lungul traiectului ei are medial vena axilară și este
înconjuratp de nervii plexului brahial.
Ramuri: 1. Artera toracică supremă
2. Artera toraco -acromilă
3. Artera toracică laterală
4. Artera subscapulară
5. Arterele circumflexe humerale: anterioară și posterioră
ARTERA BRAHIALĂ
Se află între marginea inferioară a pectoralului mare și șanțul bicipital medial și se
împarte în artera uln ară și artera radială. Se prelungește pe fața medială a brațului cu vena
brahială și nervul median.
Ramuri: 1. Artera brahială profund
2. Artera colaterală ulnară superioară
3. Artera colaterlă ulnară inferioară

ARTERA ULNARĂ
Ramură de bifurcaț ie a arterei brahiale, se află la nivelul antebrațului între șanțul
bicipital medial și osul pisiform. Coboră între mușchiul flexor supe rficial și profund al
degetelor și trece peste retinaculul flexorilor.

Ramuri:
1. Artera interosoasă comună
2. Ramura carpiană palmară
3. Ramura carpiană dorsală
4. Ramura profundă
5. Arcada arterială palmară superficială

ARTERA RADIALĂ
Este cea de -a doua ramură de bifurcație a arterei brahiale și se găsește între primul
spațiu interosos al mâinii și șanțul bicipital medial. Coboră pe partea laterală a antebrațului
unde se poate palpa. Arter a radială ajunge în regiunea palmară după ce a perforat primul
spațiu interosos.
Ramuri: 1. Artera recurentă radială
2. Ramura carpiană palmară
3. Ramura palmară superficială
4. Ramura dorsală a carpului
5. Arcul arterial palmar profund de unde se desprind artere metacarpiene palmare ,
ce se unesc cu arterele digitale palmare

REȚEAUA ARTERIALĂ A COTULUI
La nivelul feței anterioare a cotului se formează o rețea arterială, în care sunt
angrenate: artera brahială, p rin artera brahială profundă și arterele colaterale ulnare
superioară și inferioară; artera ulnară, prin artera recurentă ulnară și artera interosoasă;
artera radială, prin artera recurentă radială.

II. 1. 6. 2. Venele
La nivelul membrului superior se g ăsesc vene profunde și superficiale. Venele
profunde însoțesc arterele și poartă aceeași denumire ca și acestea și se varsă în arcul venos

palmar superficial. La nivelul antebrațului întâlnim două vene radiale și două ulnare,
ultimele anastomozându -se cu v ene superficiale la plica cotului. Formând venele brahiale,
venele ulnare și radiale se varsă în vena axilară.
VENA AXILARĂ
Mai voluminoasă decât artera, ale cărei limite coincid, vena axilară este situată
anterior și medial de arteră. În ea se varsă ven a cefalică și se continuă cu vena subclavie.
Venele superficiale se găsesc în țesutul adipos subcutanat și sunt reprezentate de
vena cefalică, vena bazilică și vena mediană a antebrațului. În special se găsesc pe fața
anterioară a antebrațului.

VENA CEFAL ICĂ
Formata din extremitatea laterală a rețelei venoase dorsale a mâinii, trece prin
tabachera anatomică și urcă pe fața laterală a antebrațului. La nivelul feței anterioare a
cotului se unește cu vena mediocefalică și urcă prin șanțul bicipital lateral. La nivelul
brațului are traiectul pe fața laterală și se varsă în vena axilară.

VENA BAZILICĂ
Se formează din extremitatea
medială a rețelei venoase dorsale a mâinii.
Traiectul său este pe fața medială a
antebrațului, iar la nivelul cotului primește
vena mediobazilică. Trece prin șanțul
bicipital medial și se varsă în vena bazilică.

VENA MEDIANĂ A ANTEBRAȚULUI
Se formează pe fața anterioară a
antebrațului, în treimea sa distală și urcă spre plica cotului între celelalte vene ( bazilică și
cefalică). Vena mediană este foarte scurtă. La nivelul plicii cotului se bifurcă în vena
mediană bazilică și vena mediană cefalică, care se unesc cu venele cefalică respectiv
bazilică. Astefel se formeză o rețea venoasă la nivelul cotului, numită „M VENOS” ( Fig.
II. 2.) , la acest nivel efectuându -se puncțiile venoase.
INERVAȚIA Fig. II. 2 . – „M-ul” de la nivelul cotului

Plexul brahial formal din nervii spinali C5 -T1, inervează membrul superior.
Aceștia formează 3 trunchiuri: superior, mijlociu și inferior, care alcătuiesc prin ramurile
anterioare și posterioare 3 fascicule: lateral, posterior și medial. Din fasciculul lateral
pornesc nervii: musculocutan și rădăcina laterală a nervului median; din fasciculul
posterior se desprind nervii: axilar și radial, iar di n fasciculul medial se desprind nervii
ulnar , cutanat brahial medial, cutanat antebrahial medial și rădăcina medială a nervului
median. La nivelul plexului brahial se găsesc și ramuri colaterale: nervul toracic lung,
nervul suprascapular, subclavicular,
pectoral lateral, toracodorsal,
subscapular, pectoral medial și dorsal
al scapulei.
•Nervul radial (Fig. II. 3.):
– Distribuția motorie: în
porțiunea superioară a brațului, nervul
radial inervează tricepsul, iar pe fața
anterioară a cotului, deservește
brahialul, brahioradialul, o porțiune
din supinator și extensorul lung al
carpului, restul supinatorului este
inervat de ramura posterioară a
radialului. După ce trece de nivelul supinatorului, nervul radial inervează extensorul
comun al degetelor, extensorul ulnar al carpului, indicele, extensorul lung și scurt al
policelui și abductorul lung al policelui.
–Distribuția senzorială: Ramura posterioară
cutanată a radialului inervează fața posterioară a
brațului și antebrațului.
•Nervul ulnar (Fig. II. 4.)4
– Distribuția motorie: la nivelul antebrațului
nervul ulnar inervează mușchiul flexor ulnar al
carpului și o jumăt ate din mușchiul flexor
profund al degetelor .
– Distribuția senzorială: se realizează la nivelul

4 http://electromiografie.info/nervul -ulnar (accesat la data de 2 iunie 2014) Fig. II. 3 . – Nervul radial la nivelul cotului
Fig. II. 4. – Nervul ulnar și traiectul său

mâinii.
•Nervul median:
– Distribuția motorie: în porțiunea antebrațului inervează mușchiul flexor lung al
policelui, mușchiul pătrat pronator și o jumătate din mușchiul flexor profund al degetelor.
– Distribuția senzorială: zonele inervate de nervul median sunt: plica cotului, tunelul
carpian, încheietura mâinii.
II. 1. 6. 3. Limfaticele
Limfaticele de la nivelul brațului și antebrațulu i sunt reprezentate de vasele
limfatice și ganglionii limfatici.
VASELE LIMFATICE sunt superficiale și
profunde. Vasele limfatice superficiale însoțesc vene
superficiale, au originea la nivelul regiunii palmare și
drenează în ganglionii axilari. Cele prof unde însoțesc
vasele sanguine profunde, sunt mai reduse numeric și
au ganglioni rari pe traiectul lor.
Ganglionii axilari (Fig. II. 5)5 formează o
stație ganglionară limfatică, având o importanță
anatomico -chirurgicală datorită aferențelor lor.
Aceștia se împart în 5 subgrupe:
– Ganglioni laterali (nodi lymphatici
laterales) / grupul brahial – alcătuit din 4 -5 ganglioni situați medial de vena axilară. Aceștia
primesc limfa din întreg membrul superior ;
-Ganglioni subscapulari (nodi lymphatici subscapulare s) – alcătuit din 5 -7
ganglioni , situați în jurul vaselor subscapulare. Aceștia colectează limfa de la umăr și
ceafă;
– Ganglioni pectorali (nody lymphatici pectorales) – reprezentați de 4 -8 ganglioni,
situați pe peretele medial al axilei. În general sunt aglomerați în jurul arterei toracice
laterale, dar primesc vase de la porțiunea supraombilicală a peretelui antero -lateral al
trunchiului și mamelă.
– Ganglioni centrali ( nodi lymphatici centrales) – 3-5 ganglioni, situați în centrul
axilei;

5 http://ambrozeea.blogspot.ro/2013/07/aluminiu -si-toxine -nocive -in-deodorante.html (accesat la data de 2
iunie 2014) Fig. II. 5 . – Ganglionii limfatici axilari

– Ganglioni apicali – în număr de 5 -12, situați spre vârful axilei. Aceștia primesc
aferențe de la membrul superior și grupele anterioare.
Limfaticele superficiale ale membrului superior se varsă în ganglionii apicali,
laterali și cubitali. Limfaticele profunde se varsă în ganglionii laterali și cubitali, fiind
colectate de vasele sanguine profunde.

II. 2. Luxația posttraumatică de cot
II. 2. 1. Noțiuni de anatomie
Luxația cotului se definește ca o deplasare permanentă a extremităților superioare
ale oaselor antebrațului în raport cu extremitatea inferioară a humerusului în articulația
cotului. În alcătuirea articulației cotului participă 3 art iculații: humero -cubitală, humero –
radială și radio -ulnară proximală. Toate cele 3 articulații sunt învelite de capsula articulară,
iar ligamentele adiacente , în special cel intern (Bardinet și Cooper) împiedică intr -o mare
măsură luxațiile. Articulația h umero -cubitală realizază mișcarea de flexie -extensie activă a
cotului ( pe un arc de 140 -150⁰), de aceea este considerată cea mai importantă din
complexul de articulații.
În cele mai multe cazuri, luxația survine în urma unui traumatism pe articulația
sănătoasă și mult mai rar pe articulațiile modificate de anumite afecțiuni ( ex: tuberculoza).
”luxațiile traumatice ale antebrațului, după frecvența lor (18 -25%) , ocupă locul al doilea
printre luxațiile altor articulații, cedând primul loc luxațiilor humeru sului. Se consideră că
luxația cotului se produce prin căderea pe mână cu antebrațul în hiperextensie”6.
Ligamentul colateral intern și capsula articulară sunt rupte prin exacerbarea valgusului sau
se smulge epitrohleea.
Luxațiile posttraumatice netratate corespunzător sau neglijate pot avea
următoarele forme:
1. Înveterate – când se amână repunerea;
2. Ireductibile – când datorită fibrozelor periarticulare acestea nu mai pot fi
reduse decât chirurgical;
3. Incoercibile – când luxația se reface repede datorită frac turilor asociate;
4. Recidivante – când sunt repetate după traumatisme minore și se repun ușor

6 Gornea F. , 2010, Ortopedie și traumatologi e , ediția a II -a, Centrul Editorial -Poligrafic Medicina,
Chișinău , p. 211

Clasificare
În funcție de direcția deplasării oaselor antebrațului, luxațiile pot fi:
A. CONVERGENTE – atât radiusul cât și ulna se deplasează în aceeași direcție
a) Posterioare(Fig. II. 6.)
b) Postero -laterale
c) Postero -mediale
d) Laterale
e) Mediale( Fig. II. 8)
f) Anterioare ( Fig. II. 7.)
B. DIVERGENTE – direcția de deplasare a oaselor este diferită
a) Antero -posteriore ( ulna se îndreaptă posterior, iar radiusul anterior)
b) Medio -laterale (ulna se deplasează medial, iar radiusul lateral)
B. LUXAȚII NUMAI ALE RADIUSULUI:
a) Anterioare
b) Laterale
c) Posterioare
C. LUXAȚII NUMAI ALE ULNEI:
a) Anterioare
b) Posterioare
Cu o proporționalitate de 80-90% luxațiile posterioare si postero -laterale sunt cele
mai frecvente. Pe când luxațiile divergente și cele izolate ale radiusului sunt foarte rar
întâlnite.
Fig. II. 6 . – Luxație posterioară
de cot convergentă ((F. H. Netter
– Musculoskeletal System ) Fig. II. 7. – Luxație anterioară de
cot cu fractura olecranului (F. H.
Netter – Musculoskeletal System ) Fig. II. 8. – Luxație medială
de cot convergentă (F. H.
Netter – Musculoskeletal
System )

II. 2. 2. Etiopatogenie
„Luxațiile se produc prin căderi pe mână, antebrațul fiind în extensie și supinație
față de braț, în special la tineri și femei, într ucât la aceștia existența unei hiperextensii
normale prin dezvoltarea uneori insuficientă a coronoidei și olecranului, favorizează
luxațiile de obicei posterior și extern, excepțional anterior și intern”7. Idirect luxația se
produce când forța este transmisă prin brațul de p ârghie de la distanță ( de exemplu:
răsuciri forțate ale umărului) .
Diferitele cauze sunt reprezentate de:
– Aplazia cubitală este cauza principală a luxației de cot prin luxația capului
radial.
– Pseudartroza congenitală a cubitusului reprezintă o cauză rară
– Atrofia paletei humerale este un caz excepțional
Leziunile părților moi se regăsesc sub forma unor contuzii sau a unor dilacerări:
tendoanele pot fii smulse, nervii și vasele comprimați sau într -un caz rău chiar rupți, iar în
luxațiile deschise pielea poate fi perforată sau devitalizată.
Traumatismul reprezintă cauza determinantă a luxației. Mai rar se întâmplă direct,
printr -o lovitură aplicată asupra articulației, cel mai frecvent fiind indirect prin intermediul
diafizei, de la distanță. În urma traumatismului capsula articulară se destinde, după care
urmează ruptura sau dezinserția ei. Astfel rezultă o breșă capsulară prin care ext remitatea
osoasă părăsește cavitatea, realizând primul timp al luxației. Deplasării inițiale i se adaugă
una secundară datorită contracției musculaturii adiacente, care va fixa extremittaea osoasă
într-o poziție specifică. Paralel rupturii capsulei articul are se produc leziuni ale sinovialei
cu hemartroză și sângerare.
Ligamentele sunt rupte, smulse sau dezinserate. V asele și nervii pot fi comprimate
sau chiar rupte . Există cazuri în care ligamnetele sunt puternice și rezistă traumatismului,
atunci se prod uce deplasarea extremităților osoase într -o anumită poziție, ce conduce la o
atitudine caracteristică.
Epifizele pot prezenta fisuri osteocartilaginoase sau smulgeri osoase. Aici se
adaugă luxația și dezinserția tendoanelor periarticulare, compresiuni vasc ulare și nervoase,
necroze tegumentare sau luxații deschise.

7 Antonescu D. , D. Barbu, D. L. Niculescu, Gh. Panait, 2001, Elemente de ortopedie și traumatologie, Ed.
UMF Dr. Carol Davila, București, P. 244

II. 2. 3. Incindență
Luxațiile posttraumatice au o frecvență redusă față de fracturi, raportul fiind de
1/8, iar cele realizate la membrul superior sunt de 4 ori mai întâlnite decât la membrul
inferior. Datorită supleții ligamentelor, luxațiile sunt rar întâlnite la copii, iar la batrâni de
cele mai multe ori apar fracturile. Între 30 și 65 de ani se află incidența maximă a
luxațiilor, barbații fiind mult mai expuși decât femeile și mai ales spo rtivii datorită
vigilenței lor. După frecvența lor, luxațiile traumatice ocupă locul al doilea, cedând primul
loc luxațiilor humerusului.
Luxațiile posterioare sunt cele mai comune , ele reprezentând 90% din tota litatea
dislocărilor de cot. Restul de 10% sunt anterioare și divergente, întâlnite la copii. Luxațiile
anterioare apar de la o lovitură directă pe cot flexat, de obicei urmată de fracturarea
olecranului. Dacă brațul este tras pe lângă corp, cu palma în pronație apar subluxațiile
capului radial.

II. 2. 4. Tablou clinic
În toate cazurile de luxație, pacientul acuză durere și impotență funcțională totală,
acestea fiind semne subiective.
Inițial durerea este violentă, urmând să scadă în intensitate, atenuându -se dupa 2 -3
săptămâni de la accident. „ Impotența funcțională este totală la debut și diminuă progresiv
odată cu atenuarea durerii sau după reducerea luxației. Din punct de vedere obiectiv, la
inspcție vom avea o atitudine vicioasă a segmentului respectiv însoțită de deformarea
regiunii.”8 Când contractura musculară nu blochează articulația, mișcările fiziologice pot
fi abolite, și pot apărea mișcări anormale uneori foarte ample. Atitudinea vicioasă este
însoțită de o aparentă scurtare și nu poate fi corectată până ce luxația nu va fi redusă.
Deformarea regiunii este o particularitate a fiecărei luxații și de cele mai multe ori, prin
palpare, ne permite să stabilim un diagnostic corect (de exemplu: în luxația scapulo –
humerală avem deformare în epolet a umărului sau scurtarea, adducția și rota ția internă a
coapsei în luxația posterosuperioară coxofemurală)
Examenul clinic trebuie să se continue prin cercetarea unor complicații posibile
vasculonervoase prin studiul pulsului, a paresteziilor locale, a culorii tegumentului,
mobilității membrului ș i căldurii locale.

8 Gheorghe Tomoaia, 2004 Traumatologie osteoarticulară, Editura Medicală Universitară „ Iuliu Hațieganu”,
Cluj-Napoca, , p. 308

În cazul în care se încearcă modificarea luxației cât timp ea nu a fost redusă,
poate apărea al doilea semn al luxației, atitudinea vicioasă a membrului. În acest caz
aceasta este permanentă și se produce cu regularitate.
După un acci dent, pacientul acuză durere, remarcă deformarea cotului și prezintă
impotență funcțională totală. La inspecție, aspectul și poziția membrului superior sunt
caracteristice: bolnavul își susține antebrațul afectat cu mâna sănătoasă, fiind în semiflexie
de 130-140⁰, iar mâna se află în pronație din cauza rotundului pronator și a tensiunii de la
nivelul bicepsului. În această situație, mișcările active ale cotului sunt imposibile, iar dacă
se încearcă mărirea extensiei sau flexiei, antebrațul revine ca un reso rt la poziția inițială și
pacientul resimte o durere puternică. Mișcările pasive de supinație și pronație nu sunt
limitate, iar antebrațul prezintă mișcări anormale de lateralitate.
La palpare, anterior se simte proeminența transversală a trohleei, iar pos terior
capul radial care execută mișcări de pronație supinație și olecranul ascensionat. Triunghiul
lui Nelaton este inversat, iar vârful olecranului se află deasupra liniei lui Malgaigne.
Reducerea luxației reprezintă o urgență medico -chirurgicală ce tre buie rezolvată
în regim de urgență sub anestezie locală sau chiar generală, în interval de maxim 6 ore de
la incident. Acest lucru se face pentru ca luxația să se reducă ușor și fără complicații. După
reducere, cotul se imobilizează în flexie de 90 ⁰, pe o atelă gipsată posterioară, pentru două
săptămâni. Imediat după imobilizarea cotului în gips se face controlul radigrafic al
reducerii de față și profil.
Fiecare tip de luxație are formă diferențiată: În luxația postero -externă ,
antebrațul este în pronație , trohleea și epitrohleea humerală sunt mai evidente pe partea
medială a cotului; În luxația postero -internă, antebrațul se află în supinație, iar
epicondilul și condilul sunt mai proeminente pe partea externă a cotului; În luxația
anterioară cotul este î n extensie, iar dacă luxația este incompletă brațul pare alungit, dacă
luxația este completă, cotul este în flexie, iar brațul pare scurtat pe partea anterioară. Cotul
deformat este accentuat, olecranul nu se mai poate palpa la partea exterioară, impotența
funcțională este totală, dar în schimb se poate palpa golul fosei olecraniene și paleta
humerală. În luxația anterioară există posibilitatea ca nervul cubital să fie lezat, aspect ce
face ca aceasta luxație sa fie mai periculoasă. Examenul radiografic de profil și de față
este obligatoriu pentru că va pune în evidență tipul de luxație și anumite fracturi asociate.
În subluxație deformarea este minimă dacă aplazia cubitusului este mică și capul
radial este luxat. În acest caz rarerori se descoperă precoce malformația. „Tulburările
funcționale sunt puțin marcate și se limitează la mișcările mâinii, producând jenă la efort,

blocaje sau acroșări care limitează flexia și extensia. Examenul r adiologic de față și de
profil, în flexie și extensie, arată dislocarea capului radial înapoi.”9 Pentru a se compara
lungimea cubitusului și pentru a depista eventualele atingeri bilaterale se face o radiografie
din partea opusă.
În luxația completă aplazia cubitală este foarte importantă, radiusul este luxat
complet și se poate observa chiar si la copii sau sugari. Impotența funcțională a membrului
este evidentă, iar prono -supinașia imposibilă. Antebraț ul se scurtează, deviat în cubitus
valgus sau varus, iar capul radial ridică tegumentele extremitații inferioare ale antebrațului.
Pentru a se confirma luxația capului radial înapoia humerusului, deformarea și aplazia sa,
se efectuează examen radiologic. Obligatoriu pentru a se depista eventualele malform ații se
face si radiografia părț ii opuse.
Este important să se stabilească timpul scurs între debutul simptomelor și
consultația medicală de specialitate, reducerea luxației , deoarece aceasta se poate agrava,
iar timpul de recuperare va crește.
În timpul cer cetării istoricului medical, pacienții trebuie să descrie detaliat
împrejurările în care apar simptomele. Acestea apar în timpul unor activități și dispar când
pacientul este în repaus. O scară de gradare este prezentată mai jos.

Tabel II. 1. Prezentarea simptomelor și gradul de severitate al acestora
Tipul simptomei Severitate Simptome

Simptome nocturne

0 Niciuna
1 Ușoară În unele nopți, simptomele sunt
evidențiate de mișcarea cotului
2 Moderată În fiecare noapte, simptomele
sunt date de mișcarea cotului
3 Severă În fiecare noapte simptomele
sunt constante
Simptome legate de activitatea
fizică ce includ antebrațul și
cotul 0 Nu există n icio durere în timpul
activităților fizice

1 Ușoară Simptomele apar după activități
repetate

9 Mihai Jianu, Tudor Zamfir, 1995 Ortopedie și traumatologie pediatrică, Editura Tradiție, București , p. 38

2 Moderată Simptomele se activează după
activități ușoare și nerepetitive
3 Severă Simptome constante
• Complicații
În cazul luxației de cot complicațiile și sechelele sunt multiple, mai exact redoarea
articulară/ limitarea mobilității articulare, instabilitatea articulară, scăderea rezistenței
musculare și a forței, pe lângă toate acestea adăugându -se pierderea controlului de la
nivelul segmentului afectat.
Cauza principală a impotenței funcționale o reprezintă redoarea articulară,
determinată de organizarea fibroasă a colagenului, ceea ce blochează planurile de
alunecare ( capsulă – ligamente, ligamente – periost, tendon -os) și retracturile musculare și
cele ligamentare. Redoarea se prezintă sub diferite intensități, ajungând până la anchiloză
(osoasă sau fibbroasă) și este caracterizată de unirea punților osteosindesmofitice a
extremităților osoase articulare.
Elongațiile capsulare sau rupturile ligamentare determină laxitate articulară care
se vindecă cicatriceal. Prezintă diferite grade, ce poat e determina <luxația recidivantă > sau
poate compromite funcția articulară, ceea ce necesită intervenție chirurgicală. Odată cu
laxitatea articulară, ruperea ligamentelor, a meniscurilor sau capsulei determină și
instabilitate asociată cu scăderea forței m usculare; toate acestea amplifică instabilitatea
articulară.
Tabel II. 2. Clasificarea complicațiilor după tipul de leziune
Tipuri de complicații Caracteristici
Complicații imediate locale Asocierea cu
alte fracturi Cap radial
Epitrohlee
Olecran
Coronoidă
Leziuni
nervoase Prin elongația
nervului ulnar
sau median
Leziuni
vasculare Prin
compresiunea
arterei
humerale

Luxația
deschisă
Complicații tardive locale Osteomul brahialului
Sindromul Ischemic
Volkmann
Redorile articulare
Artroza articulației cotului
Alte complicații Complicații nervoase Sub forma compresiunii
unui trunchi nervos
Sub forma lezării
rădăcinilor trunchiului
nervos
Complicații vasculare Sunt rare
Complicații osoase Fracturile se as ociază
uneor i cu luxațiile
implicând epifiza luxată sau
diafiza
Complicații cutanate Plaga articulară produ când
luxație deschisă – primitivă
secundară unei compresiuni
tegumentare

În cazul în care luxația este una simplă, de
cele mai multe ori aceasta se recuperează du pă 2-3
săptămâni de la înlăturarea imobilizării.
II. 2. 5. Examene paraclinice
Investigațiile paraclinice constau în:
examene radiologice, probe de laborator, mobilitate
și forță musculară. Pentru a stabilii un diagnostic
corect se recurge la investigații paraclinice, dintre
care examinarea radiologică este cea mai utilă. În
cazul în care suntem siguri sau bănuim că avem
de a face cu o luxație, examenul radiologic devine imperios necesar. Acesta furnizează
Fig. II. 9. – radiografie de cot, față și profil –
luxație antero -externă

informații legate de poziția segmentelor luxate, un lucru foarte important, deoarece
manevrele de reducere diferă în funcție de po ziția capetelor osoase.
Radiografia în caz de luxație de cot se realizează din față și din profil (Fig. II. 9.).
În cazul în care se asociază o fractură la luxație, aspect furnizat de examenul radiologic,
afecțiunea se complică, iar tratamentul devine mul t mai dificil, caz în care se com pletează
investigarea cu un RMN sau/și CT. Radiografia se execută pe filme mari, care să cuprindă
întreg membrul, cu articulațiile supraiacente și subiacente.
Examenul radiologic ne oferă informații referitoare la:
– localizarea luxației
– deplasarea fragmentelor (longitudinal, basculare, lateral, decalaj și torsiune)
– aprecierea dacă luxația este recentă sau veche
– mecanismul de producere
– alte traumatisme asociate ( fracturi, ligamente smulse…)
Celor două poziții de r adiografie( din față și din profil ) se mai adaugă radiografia
în incidența oblică a lui GREENSPAN ȘI NORMAN10, pentru depistarea anumitor leziuni
de la nivelul capului r adial și capitelului. Tehnica: se așează pe masa de radiologie cu cotul
în flexie de 90 ⁰, policele privește în sus, iar condilii humerali sunt perpendiculari pe casetă.
Raza centrală trece prin capul radiusului la un unghi de 45 ⁰, din direcție dorso -ventrală,
astefel capul radiusului nu se suprapune pe olecran.
!! La copil, datorită prezențe i nucleilor de osificare, explorarea radiologică
standard trebuie executată și la nivelul cotului sănătos, deoarece o comparație cu aceasta
conduce la înlăturarea unei interpretări greșite a leziunilor osoase.11
Există și alte metode radiologice: artroscano grafia, tomod ensitometria, IRM și
ecografia.

II. 2. 6. Diagnostic pozitiv și diferențial
De cele mai multe ori diagnosticul pozitiv se pune ușor, pe baza semnelor cli nice,
în primele ore după evenimentul cauzator. Orice tratament kinetic trebuie să fie precedat de
investigații paraclinice și examen clinic, necesare pentru stabilirea diagnosticului pozitiv
(semne obiective și subiective).

10 Nicolae Burghele, Mircea Faur, 1997, Traumatismele cotului – complicații și tratament, Editura Medicală
, București, p. 36
11 Nicolae Burghele, Mircea Faur, 1997, Traumatismele cotului – complicații și tratament, Editura Medicală ,
București, p. 36

• Semne obiective: anamneza, in specția, palparea, măsurătorile;
• Semne subiective: durerea, echimoza, impotența funcțională, atitudinea vicioasă,
hemartroza și hidrartroza, simptome date de compresiunea sau distrugerea unui nerv
important
Luxația cu deplasare posterioară: diagnosticul se formulează ușor:
– relieful cotului se schimbă foarte mult;
– tumefacție globală, olecranul devine proeminent spre posterior, situat deasupra
liniei epitrohleo -epicondiliene;
– antebrațul în semiflexie 60 ⁰ susținut de cealaltă mână;
– antebrațul se blochează la mișcarea de flexie -extensie;
– datorită smulgerii ligamentelor colaterale apar mișcări anormale laterale.
Luxația cu deplasare anterioară: diagnostic:
– antebrațul în extensie;
– deformarea este accentuată
– în urma examenului radiologic se s tabilește cu precizie diagnosticul
În general diagnosticul pozitiv se bazeză pe anumite semne: cotul în flexie
accentuată, brațul scurtat, antebrațul alungit, la palpare, coronoida și capul radial se pot
evidenția la nivelul plicii cotului.
Diagnosticul di ferențial se realizează cu fracturile supracondiliene de paletă
humerală la care se mențin raporturile normale între epitrohlee, epicondil și vârful
olecranului .

II. 2. 7. Tratamentul complex
Pacienții cu luxație de cot trebuie să trebuie să apeleze la tratamentul complex al
acestei afecțiuni deoarece netratată conduce la sechele și impotență funcțională.
Majoritatea luxațiilor simple sunt stabile după reducere, luxațiile recurente sunt
rare. Chiar și cele mai mici fracturi asociate, descoperite în urma radiografiei făcută
înaintea și după reducerea luxației, sunt importante și pot provoca probleme în tratarea
afecțiunii. În cazul acestor luxații stabile se indică reducerea ortopedică.

II. 2. 7. 1. Tratamentul conservator
Tratamentul luxaț iei de cot constă în tratament:
– ortopedic
– chirurgical
– medicamentos

Reducerea luxației
Obiectivele tratamentului unei luxații sunt: reducerea, contenția și recuperarea
funcțională. Sesizarea trebuie făcută într -un departament ortopedic de urgență odată ce
pacientul a fost stabilizat în cabinetul medicului. Ar trebui efectuate consultații urg ente
pentru toți pacienții cu luxație de cot. Această reducere pune la adăpost bolnavul de
complicațiile imediate vasculare și nervoase.
Administrarea de sedative și analgezice este foarte importantă, ea reduce
contractura musculară.
Primul pas în tratame nt este evaluarea statusului neurologic și vascular al
extremităților, ce ne indică reducerea de urgență pe cale chirurgicală dacă axul nervo –
vascular al brațului este lezat.
Tracțiunea care se exercită trebuie făcută cu grijă pentru a nu brusca, iar epi fiza
luxată trebuie dirijată în sensul opus
direcției spre care s -a deplasat. Pentru
fiecare tip de luxație există manevre
specifice.
Tehnica de reducere
• Luxația posterioară
Se execută o tracțiune în axul
antebrațului în poziția în care se găsește,
adică cea de semiflexie și nu de extensie
completă( Fig. II. 10.). Este nevoie de încă
o persoană care va exercita o presiune pe
olecran, cu ambele police de jos în sus. Se
aude și se simpte un „clack -ment” ce confirmă efi ciența procedeului. Dacă apofiza
coronoidă se află în dreptul trohleei se va executa flexia antebrațului pe braț (45 ⁰) după
care se realizează reducerea. Fig. II. 10 . – Reducerea luxației posterioare de cot,
după F. H. Netter -Mus culoskeletal System

În cazul în care au trecut mai mult de 2-3 săptămâni de la incident, reducerea se va
putea realiza doar pe cale chirurgicală. La finalul reducerii brațul se extinde pentru a putea
aprecia stabilitatea cotului. Este nevoie de încă o reducere neuro -vasculară a antebrațului și
un contro l radiolog ic (din față și din pr ofil).
În cazul în care se observă o instabilitate a articulației cotului, se recomandă o
imobilizare prelungită.
A doua metodă (Metoda Parvin)
presupune plasarea pacient ului în decubit
dorsal, cu humerusul într -o poziție relaxantă pe
masă, iar antebrațul perpendicular pe planul
mesei. Humerusul trebuie susținut proximal la
nivelul articulației cotului de o rolă de prosop
sau orice altceva. Se aplică de la 2 la 5 kg
greutate pe articulația pumnului și este tras ușor
în jos. Reducerea ar trebui să apară în decursul
a câteva minute după ce mușchii s -au relaxat.
Medicul poate împinge olecranul la locul
potrivit.
După orice metodă de reducere se face
obligatoriu controlul radi ologic. După controlul radiografic și cel clinic se realizează
imobilizarea în atelă gipsată posterioară (cotul la 90 ⁰) pentru maxim 21 de zile (Fig. II.
11.). Această atelă gipsată permite cicatrizarea capsuloligamentară, diminuează
fenomenele neurovegeta tive și impiedică formarea de osteom. Suprimarea imobilizării
trebuie precedată de un tratament de recuperare funcțională a cotului cu ajutorul mișcărilor
active de flexie -extensie.

• Luxația anterioară
Reducerea luxației anterioare se face prin tracțiunea încheieturii mâinii și o
presiune pe partea anterioară a natebrațului. Se evită hiperextensia cotului care poate cauza
smulgerea sau o potențială leziune la nivelul structurilor neuro -vasculare din apropierea
cotului. Trebuie făcut un control ne uro-vascular deoarece artera brahială si nervii ulnar și
medial se pot leza în timpul manipulării.
În luxațiile stabile se va scoate atela la 3 -4 zile de la imobilizare pentru a putea
realiza mișcări active de câteva ori pe zi. După renunțarea definitivă l a atela gipsată,
Fig. II. 11. – Imobilizare în atelă gipsată
brahio -palmară

membrul superior nu se va lăsa liber ci se va susține de o eșarfă sau alte sisteme de
contenție .
În luxațiile instabile, aparatul gipsat se menține timp de 3 -4 săptămâni, dar nu mai
mult, deoarece pot apărea redorile articulare în flexie. De cele mai multe ori, aceste luxații
au ca repercusine limitarea extensiei cotului (15 -20⁰), iar îmbunătățirea mobilității
articulare se va recupera după 6 luni sau chiar mai mult. În cazurile simple sunt indicate
mișcările active în apă, cu ajutorul unor scripeți, sau doar mișcări simple de flexie -extensie
și prono -supinație. „Se spune că viața lungă a unei luxații este mișcarea, dar adăugăm, să
nu se execute mișcările pasive sau tracțiunile și nici mișcări cu încărcare intensă.”12
Când luxația de cot se a sociază cu fractura olecranului, lucrurile se complică,
astfel că luxația se va reduce , iar olecranul se va fixa prin hobanaj. Dacă se asociaz ă cu
fracturarea capului radial , luxația se reduce și se imobolizează, iar metodele aplicate asupra
capului radial se vor stabilii după suprimarea imobilizării și începerea tratamentului
recuperator. Când la luxație se adăugă fracturarea epitrohleei și inclavarea acesteia în
cavitatea articulară, prima dată se încearcă dezinclavarea epitrohleei, iar apoi reducerea
luxației prin mijloace ortopedice.

II. 2. 7. 2. Tratamentul chirurgical
În luxațiile de cot neglijate posibilitățile terapeutice sunt: reducerea chirurgicală,
artrodeza și rezecția cu interpoziție. În cele mai multe cazuri, aceste decizii se iau chiar în
timpul operației, în funcție de tipul leziunilor cartilajului. Dacă starea sa este una cât de cât
bună, este suficinetă reducerea sângerândă. Celelalte procedee se aplică în cazul în care la
nivelul cart ilajului există leziuni grave. Regula este abținerea de la intervenție. În cazul în
care apare durerea în timpul efortului și jenă funcțională, devine necesar tratamentul
chirurgical.
Metode: – ligamentoplastie p entru susținerea capului radial;
– scurtarea diafizei radiale ( ăn cazul în care perioada de creșter e a încetat) ;
– rezecția capului radial ;
Osificările articulare nu vor fi operate decât dacă incomodează și numai după
maturizarea lor.

12 Tudor Sbenghe, 1981, Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor, Editura
Medicală, București, p. 213

În cazul în care eșuează tratamentul ortopedic (reducere nesângerândă), se
intervine chirurgical (reducere sângerândă). În cazul luxațiilor vechi, întotdeauna se
intervine chirurgica l. Dacă se produc rupturi capsulare, ligamentare, leziuni vascu lare și
nervoase sunt necesare intervenții chirurgicale de specialitate. După intervențiile
chirurgicale , dar și ortopedice, proc edeeul este același, imobilizarea gipsată. Aceasta
durează 2 -3 săptămâni cel puțin. În acest timp, extremitățile nervoase sunt menținute în
contacul lor fiziologic, iar ligamentele și capsula articulară au timp de refacere.
După suprimarea aparatului gipsat, progresiv se reiau mișcările active și se începe
recuperarea.
Există luxații deschise, în care intervenția este obligatoriu chirurgicală și constă
în:
– toaleta locală
– debridarea țesuturilor fără vitalitate
– așezarea părților luxate în articulaț ie
– refacerea capsulei articulare
În luxațiile vechi tratamentul aplicat este chirurgical. „Calea de acces, este
posterioară, folosind incizura Farabeuf sau Alglave. Tendonul tricipital este secți onat în
„Z” , porțiunea vertical ă a secționării lui este l ungă de 4 -5 cm, aceasta permițând alungirea
tendonului în cazul în care este retractat ”13. Lambourile tendonului sunt reclinate în sus
respectiv în jos, cu ajutorul unor depărtătoare. După ce se îndepărtează resturile fibroase și
osoase de pe capul radiusu lui, paleta humerală și olecran se rezectă capsula. După toate
acestea, reducerea luxației este ușor de realizat, iar pentru menținerea ei se introduc prin
piele, olecran și paleta humerală do uă broșe „K”. Urmează refacerea tendonului cu ajutorul
firelor de catgut sau ață și imobilizarea postoperatorie în atelă gipsată pentru 7 -10 zile.
După circa 15 zile de la intervenție, se extrag broșele.

Tratamentul medicamentos
Tratamentul medicamentos are următoarele obiective: de a îndepărta durerea, de a
crește mo bilitatea în articulația respectivă și de a împiedica anumite atrofii musculare și
deformări articulare. Analgezicele și antiinflamatoarele nesteroidiene sunt cele indicate
pentru a combate durerea. Se administrează local sau pe cale generală. Medicii spe cialiști
recomandă cel mai des aspirina, fenilbutazona, diclofenacul și indometacinul. Pe lângă

13 Nicolae Bulgheru, Mircea Faur, 1997, Traumatismele cotului, Complicații și tratament, Editura Medicală,
București, p. 93

acțiunea lor benefică se adaugă și efectele nefavorabile, cum ar fi: retenția hidrosodată și
iritabilitatea gastrică. De aceea trebuie consumate cu precauție, f ără o administrare
prelungită.
Există cazuri în care pacientul are contracturi musculare. Pentru acestea se
utilizează miorelaxantele (diazepam, clorzoxazonă).
Cu scopul de a proteja și reface cartilajul se administrează condroprotectoare,
obținute din extract de măduvă osoasă și cartilaj. Acestea normalizează și stimulează
metabolismul perturbat al cartilajului.

III. TRATAMENTUL KINETIC
III. 1. Principiile tratamentului kinetic
În kinetoterapie există scopuri clar definite, de ameliorare a bolii sau de menținere
a stării de sănătate. „K inetoterapeutul trebuie să lucreze în colaborare cu medicul, din
specialitatea afecțiunii de care suferă pacientul pe care îl îngrijește, precum și cu
psihologul.”14
Regulile bine stabilite sunt asociate unor principii, după care se ghidează
activitatea fiecărui kinetoterapeut. Valabil în toate activitățile care au ca scop sănătatea
omului este principiul enunțat de Hipocrat „primum non nocere”. Pentru respectarea
acestuia este nevoie de o atitudine responsabilă din part ea kinetoterapeutului ce presupune
o pregătire aprofundată, teoretică și practică. „Obiectul muncii ” este omul, drept pentru
care înaintea efectuării fiecărui act terapeutic se recomandă o analiză aprofundată și
corectă pentru stabilirea metodologiei de l ucru, cu obiective stricte și timp limitat pentru
rezolvarea acestora. Se impune folosirea rațională a tehnicilor și mijloacelor specifice.
Pentru ca terapia de recuperare să fie de calitate este necesară particularizarea
tratamentului kinetic, monitorizar ea permanentă a pacientului și evaluări funcționale
periodice. Feedback -ul și evaluările intermediare stau la baza unui program de recuperare
eficient.
Astfel kinetoterapia are ca scop restabilirea independenței funcționale a
pacientului: reducerea nesigur anței, ameliorarea neputinței, normalizarea vieții bolnavului.
În acest context s -au formulat următoarele principii kinetoterapeutice:
1. PRINCIPIUL PRECOCITĂȚII ȘI STABILIREA DIAGNOSTICULUI. În
competența medicului specialist intră diagnosticul clinic, dar în stabilirea diagnosticului
funcțional, kinetoterapeutul are un rol esențial. Soluțiile alese în urma analizării
examenelor paraclinice, clinice sau moderne, diagnosticului clinico -funcțional, scopul
definit al lucrării și obiectivele țintă, urmăresc efic iența maximă a tratamentului. Începerea
programului kinetic depinde de promptitudinea cu care este pus diagnosticul.
2. PRINCIPIUL PRECOCITĂȚII ÎN INSTITUIREA TRATAMENTULUI
KINETIC. Încă din faza preoperatorie (în cazul unei luxații ușoare) se demonstreză
importanța tratamentului kinetic, datorită efectelor de la nivel circulator, neuro -psihic și
respirator, dar mai ales după intervenția chirurgială unde cotul are nevoie de un program
kinetic instituit precoce.

14 Mariana Cordun, 1999, Kinetologie medicală, Editura AXA, București, p. 23

3. PRINCIPIUL INDIVIDUALIZĂRII TRATAMENTULUI. Alege rea
tratamentului se face în funcție de bolnav și nu de boală, deoarece în practica medicală
curentă nu există ființe umane tipizate. De aceea și răspunsul biologic este asemănător și
nu identic, indiferent de stimulul administrat. În stabilirea programulu i de kinetoterapie se
ține cont de: diagnostic, starea inițială a pacientului, reactivitatea biologică la tratament,
sex ( femeile recuperează mai repede mobilitatea și abilitățile, în comparație cu bărbații
care recuperează mobilitatea în regim de forță ș i stabilitate), vârstă, experiență motrică,
ocupație, condiții de viață. Tratamentul este adaptat permanent, pe baza evaluărilor
funcționale intermediare și a observațiilor obiective, dar și subiective. Pentru început se
indică alegerea optimă a intensităț ii efortului și durata scurtă de 15 -30 de minute pe
ședință, crescând treptat. Individualizarea este orientată de evaluarea inițială și cea
intermediară, exercitată pe parcursului recuperării.
4. PRINCIPIILE PSIHO -PEDAGOGICE. Încă de la începutul ședințelor s e
stabilește modul de comunicare între kinetoterapeut -pacient. Kinetoterapeutul îndrumă sub
un ton mai mult sau mai puțin autoritar, dar apreciază cooperarea pacientului, care
demonstrează că înțelege ceea ce face. Pacientul trebuie făcut să înțeleagă că este
răspunzător de durata însănătoșirii și trebuie motivat în direcția accelerării stării de
sănătate. Informarea pacientului în legătură cu boala sa, prognosticul, modul de acționare,
durata tratamentului și mijloacele utilizate contribuie la încrederea și respectul manifestat
față de kinetoterapeut. Pentru ca o ședință să fie eficientă, numărul de exerciții nu trebuie
să fie cât mai mare ci cât mai corect executate. Modul în care kinetoterapeutul transmite
comanda are o influență mare asupra reacției de răspuns a pacientului. Aceasta trebuie să
fie: în acord cu cerințele, clară și exactă. Pentru o recepționare mai bună a mesajului se
recomandă demonstrarea mișcării și explicații referitoare la importanța fiecărui exercițiu.
5. PRINCIPIUL MOTIVĂRII PACIENTULU I. Acesta este de bază în
kinetoterapie și depinde de alianța terapeutică. Voința și dorința pacientului reprezintă
„motorul” oricărei terapii de recuperare cât mai rapidă a sănătății și de reintegrare socio –
profesională și familială. Pe parcursul ședin țelor, kinetoterpeutul are ocazia de a
descoperii modalitățile prin care poate să ofere pacientului său o perspectivă pozitivă
asupra viitorului și să contribuie astfel la motivarea acestuia pentru revenirea la recuperare
cu încredere și speranță. Starea i nterioară contribuie foarte mult la restabilirea stării de
sănătate.
6. PRINCIPIUL COMPLEXITĂȚII TRATAMENTULUI. Acționarea
simultană pe mai multe planuri crește eficiența actului terapeutic. Acest principiu se

asociază cu tratamentul medicamentos, ortopedic, fizioterapeutic, chirurgical, climateric și
balnear în scopul eficientizării. Astfel kinetoterapia se dovedește a fi un mijloc important
în tratarea luxațiilor posttraumatice de cot. În momentul actual al medicii nu se concepe
aplicarea izolată a tratament ului kinetic, indicându -se tratamentul complex, ce are ca efect
vindecarea.
7. PRINCIPIUL PROGRESIVITĂȚII. La fel ca și principiul motivării,
principiul progresivității este de bază și esențial în kinetoterapie și se referă la gradarea și
dozarea progresivă a efortului în timpul ședinței de kinetoterapie cât și de la o zi la alta.
Acestea se aplică în concordanță cu potențialul biologic al bolnavului, cu indicațiile și
contraidicațiile stabilite și cu obiectivele urmărite. Pentru respectarea acestui principiu este
importantă adaptarea, selectarea și combinarea mijloacelor specifice kinetoterapiei la
posibilitățile individuale. În timpul efortului fizic sunt implicate mai multe sisteme:
muscular, cardio -vascular, neuro -psihic, endocrino -metabolic etc. Acesta d etermină
modificări adaptative ale organismului. Volumul, intensitatea, ritmul și tempoul trebuie
trebuie să determine prin gradarea rațională o adaptare la efort a structurilor solicitate
pentru a avea un impact pozitiv asupra organismului. Progresivita tea se face de la ușor la
greu, de la simplu la complex și de la cunoscut la necunoscut. Apariția oboselii impune
scăderea volumului de efort și a intensității acestuia, iar dacă nu dispare se recurge la
repaus prelungit între repetări. De aceea niciodată nu trebuie ajuns la suprasolicitare.,
deoarece refacerea este foarte importantă.
8. PRINCIPIUL INDOLORITĂȚII. „E ste expresia relației a mai multe
principii: regula de aur – înainte de toate să nu faci rău – principiul individualizării
tratamentului și progres ivității în administrarea mijloacelor kinetice, astfel încât stimulul să
fie suficient de mare pentru a determina o reacție adaptativă, dar nu atât de puternic încât
să cauzeze structurilor implicate”15. Durerea este cea care ne conduce cu gândul că am
procedat greșit, iar dacă apare în timpul manevrelor de mobilizare se impune analizarea
particularităților acesteia. In niciun caz durerea nu trebuie să intervină.
9. PRINCIPIUL CONȘTIENTIZĂRII. Presupune implicarea componentei
psihice cu scopul de a atinge ob iectivele urmărite.
10. PRINCIPIUL ACTIVITĂȚII INDEPENDENTE. Este obligatorie repetarea
exercițiilor și a procedeelor metodice învățate în timpul ședințelor kinetice și la domiciuliu,

15 Bratu Mircea, 2011, Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura BREN, București, p. 37, ISBN 978 -606-
610-012-0

astfel crește eficiența tratamentului recuperator. Implicarea componentei psihice are un rol
important. prin toate acestea se asigură o creștere a rezultatelor kinetoterapiei
11. PRINCIPIUL ECONOMIEI DE EFORT. Vizează eficiența maximă cu
minimum de efort atât a kinetoterapeutului cât și a pacientului. Kinetoterapeutul trebuie să
lucreze din poziții confortabile care să îi permită o ușoară manevrare a segmentelor
pacientului. Trebuie evitată schimbarea bruscă a poziției proprii cât și a pacientului. Se
lucrează în condiții de protecție a coloanei vertebrale a terapeutului, prin poziț ionarea
paralelă cu diagonalele de lucru.
12. PRINCIPIILE DE IGIENĂ. Se aplică pentru: kinetoterapeut, pacient și sala
de kinetoterapie. Aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiți: să fie aerisită, curată,
încăpătoare, dotată cu aparatură de specialitat e și în stare de funcționare. Starea de sănătate
a kinetoterapeutului trebuie să fie una favorabilă, să aibă o ținută decentă și curată și o
atitudine corporală demnă de urmat. Pacientul trebuie să fie echipat adecvat și curat.
13. PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII TRA TAMENTULUI PÂNĂ LA
RECUPERARE. Recuperarea integrală presupune vindecarea clinică, redobândirea
independenței, reintegrare în activitatea socio -profesională și eliminarea riscului de
recidivă. În kinetoterapie întreruperea tratamentului are efecte regresiv e evidente.

III. 2. Evaluarea nivelului funcțional al cotului
Evaluarea nivelului funcțional al cotului începe cu anamneza, inspecția, palparea,
percuția și se continuă cu testingului articular și muscular.
Anamneza
Reprezintă dialogul purtat cu pacientul, ce are ca scop furnizarea unor informații
legate de vârstă, sex, profesie, istoricul afecțiunii și antecedente. Aceasta ne oferă
informații utile în stabilirea caracterului luxației.
Inspecția
În cadrul inspecției se vor analiza: aspectul și cu loarea tegumetelor supraiacente;
existența elementelor semiologice periarticular, subiacent și supr iacent pentru articulația
cotului; mărirea de volum a articulației, tumefacția acesteia; deformările la nivelul
membrului superior induse de traumatism; fixă rile în poziții anormale ale elementelor ce
intră în alcătuirea articulției; simetria -asimetria; masa musculară

Palparea
Pentru a palpa zona interesată: kinetoterapeutul trebuie să se asigure că
musculatura este relaxată; subiectul trebuie să aibă o pozi ție confortabilă. În cadrul palpării
se pot simții anumite modificări la nivelul țesuturilor, tonusului muscular (hipertonie,
hipertrofie) și temperatura tegumentară. Se examinează articulația de ansamblu, interlinia
articulară, inserțiile capsulo -ligamentare, puncte specifice în timpul mișcării și în repaus și
suprafețele osoase. Prin aplicarea unei presiuni de intensități variabile se poate determina
sensibilitatea dureroasă. Concluzia se ia cel mai bine prin compararea simetrică.
În timpul executării te stingului articular, examinatorul va face nu numai o
măsurătoare de unghiuri de mișcare ci și o serie de aprecieri mai complexe:
a) Aprecierea senzației finale (end -feel)- ce cuprinde end -feel-ul dur, moale și
ferm;
b) Aprecierea stării patologice tisulare – prin observarea stadiului durerii: acut,
subacut sau cronic
Testingul muscular nu necesită aparatură de specialitate, ci doar o experiență
dobândită din partea examinatorului. Această metodă este una subiectivă. Bilanțul
muscular este unul activ, iar partici parea subiectului este indispensabilă. Este foarte
important să se țină cont de vârstă, sex, abilitate motorie de a executa mișcarea cerută,
aspecte legate de voință, profilul psihologic referitor la cooperare și gradul de rezistență la
durere.
Condiții de realizare a testingului muscular:
– temperatură de confort și luminozitate
– posibilitatea de a ajusta materialele utilizate
– echipament adecvat atât al pacientului cât și al kinetoterapeutului
– pregătirea musculaturii înaintea efectuării procedeului pr opriu -zis
– poziție favorabilă a kinetoterapeutului (aproape de pacient)

COTUL – bilanțul articular
FLEXIA COTULUI – valoarea normală 145 ⁰ activ și 160 ⁰ pasiv
Poziția inițială: pacientul este în așezat,(ortostatism sau decubit dorsal), membrul
superior de testat pe lângă trunchi, cotul perfect extins (0 ⁰) și mâna în supinație.
Poziția finală: subiectul șezând, (ortostatism sau decubit dorsal) ridică antebrațul
apropiindu -l de braț, fără a dezlipi brațul de trunchi, mișcare realizată până la limita
maximă .

Poziționarea goniometrului: axul goniometrului se plasează la nivelul
epicondilului lateral; brațul fix pe fața laterală a brațului, pe linia sa mediană, spre
acromion; iar brațul mobil pe fața laterală a antebrațului, pe linia sa mediană, spre stiloida
radială .
Poziția kinetoterapeutului: lateral de subiect
EXTENSIA COTULUI – valoarea normală 0 ⁰ (0 anatomic) , iar în cazuri de
hiperlaxitate se mai pot realiza 5 -10⁰.
Poziția inițială: subiectul în așezat, membrul superior pe lângă corp, cotul extins și
mâna în supinație .
Poziția finală: subiectul în așezat, membrul superior lipit de trunchi, mâna în
supinație. Se încearcă o hiperextensie (depărtare a feței anterioare a brațului de fața
anterioară a antebrațului). Aceasta este posibilă doar în cazuri de hip erlaxitate.
Poziționarea goniometrului: axul goniometrului se plasează la nivelul
epicondilului lateral; brațul fix pe fața laterală a brațului, pe linia sa mediană; brațul mobil
pe fața laterală a antebrațului pe linia sa mediană, spre stiloida radială .
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Mișcării de flexie -extensie i se adaugă o rotație internă a ulnei, ce măsoară 5 ⁰.
Aceasta se realizează datorită faptului că trohleea humerală are un ax care nu este perfect
orizontal.

COTUL – bilanțul muscu lar
FLEXIA COTULUI – principalii mușchi care realizează flexia sunt: bicepsul
brahial, brahioradialul și brahialul anterior.

Mușchiul biceps brahial
F0 – F1: Pacientul în decubit dorsal/așezat, membrul superior cu brațul pe lângă
corp, antebrațul în supina ție (susținut de kinetoterapeut) și cotul în flexie. Subiectul
execută flexi antebrațului pe braț. Pe fața anterioară a brațului se palpează corpul
mușchiului, iar la nivelul plicii cotului se palpează tendonul.
F2: Pacientul este în așezat, cu cotul în fl exie și sprijinit pe planul mesei, brațul în
ușoară abducție, antebrațul în supinație, iar pumnul este relaxat. Se fixează patela
humerală. Subiectul execută flexia antebrațului pe braț în amplitudine completă, menținând
supinația.

F3: Pacientul este în așezat, cu brațul pe lângă corp și antebrațul în supinație. Se
fixează de către kinetoterapeut paleta humerală și umărul în pensa acromio -claviculară.
Subiectul execută flexia antebrațului pe braț în amplitudine completă, cu antebrațul în
supinație, mențin ând pe tot parcursul mișcării pumnul relaxat.
F4: Se menține poziția de la F3 și se execută aceeași mișcare, dar cu o rezistență
aplicată în treimea inferioară a feței anterioare a antebrațului.
F5: Respectându -se poziția și mișcarea de la F3 respectiv F4, se aplică o rezistență
mult mai mare la nivelul 1/3 inferioare a antebrațului.

Mușchiul brahioradial
F0 – F1: Pacientul este în decubit dorsal/așezat, cu brațul pe lângă corp, antebrațul
în pronosupinație, iar cotul în ușoară flexie. Acesta realizează fl exia antebrațului pe braț,
iar kinetoterapeutul palpează corpul mușchiului pe fața laterală a antebrațului .
F2: Pacientul în așezat, cu brațul în ușoară abducție, cotul în flexie, spijinit de
planul mesei, și antebrațul în pronosupinație. Se fixează paleta humerală. Subiectul execută
flexia antebrațului pe braț în amplitudine completă, menținând pronosupinația.
F3: Pacientul în așezat, cu antebrațul în pronosupinație și cotul orientat către
trunchi, se fixează paleta humerală și umărul în pensa acromio -claviculară de către
kinetoterapeut. Subiectul execută flexia antebrațului pe braț (menținând pronosupinația) în
amplitudine completă.
F4 – F5: Menținându -se poziția din cadrul F3, mișcarea de flexie a antebrațului pe
braț se execută aplicând o rezistență cres cândă la nivelul 1/3 inferioare a feței laterale a
antebrațului .

Mușchiul brahial anterior
F0 – F1: Pacientul în decubit dorsal/așezat având antebrațul în pronație. Se
execută flexia antebrațului pe braț, cu evitarea mișcării de supinație. Se palpează ten donul
sub biceps,la nivelul feței mediale a antebraț ului.
F2: Pacientul este în așezat, cu brațul în abducție, cotul în extensie, sprijinit de
planul mesei și antebrațul în pronație. Se fixează paleta humerală. Kinetoterapeutul indică
subiectului să reali zeze flexia antebrațului pe braț în amplitudine completă, având pumnul
relaxat și menținând pronația.

F3: Pacientul în așezat, cu brațul pe lângă trunchi, antebrațul îm pronație, iar cotul
în extensie. Se fixează paleta humerală și umărul de către kinetote rapeut. Sub îndrumarea
acestuia, subiectul execută flexia antebrațului pe braț cu menținerea pronației.
F4 – F5: păstrând poziția din cadrul F3, se aplică o rezistență crescândă la nivelul
1/3 inferioare a feței antero -laterale a antebrațului și se realize ază flexia antebrațului pe
braț.
EXTENSIA COTULUI – se realizează cu ajutorul mușchilor: triceps brahial și
anconeu .

Mușchiul triceps brahial
F0 – F1: Pacientul în decubit ventral/așezat, cu brațul în abducție, susținut de o
pernuță în treimea inferioară, cotul ușor flectat situat în afara mesei de examint.sub
îndrumarea kinetoterapeutului subiectul execută extensia antebrațului pe braț. Se palpează
tendonul tricepsului (în partea superioară a olecranului) și anconeul (lateral de tendonul
tricepsului).
F2: Pacientul în decubit lateral, cu brațul și cotul susținute de kinetoterapeut în
flexie. Se execută extensia antebrațului pe braț.
F3: Pacientul în decubit ventral având brațul în abducție și cotul flectat în afara
planului de sprijin. Brațul este susținut în treimea inferioară de catre kinetoterapeut, iar
subiectul execută extensia antebrațului pe braț, cu menținerea mâinii în pronosupinație.
F4 – F5: Menținând poziția F3, se realizează extensia antebrațului cu aplicarea
unei greutăți crescânde în treimea inferioară a antebrațului (pe fața posterioară).
Bilanțul muscular al antebrațului
1. Supinația este realizată de: mușchiul biceps brahial și scurp supinator
Mușchiul scurt supinator
F0 – F1: Datorită profundității sale, mușchiul scurt supinator nu se poate palpa.
F2: Pacientul în decubit ventral, având brațul în abducție, fixat de către
kinetoterapeut în 1/3 inferioară a feței sale posterioare, sprijinit de o pernuță, cotul în flexie
și antebrațul situat în afara mesei în pronație. Sub îndrumarea kinet oterapeutului se execută
supinația în amplitudine maximă.
F3: Pacientul în așezat, cu brațul paralel cu trunchiul, cotul în flexie (90 ⁰) și
antebrațul în pronație. Se fixează paleta humerală. Subiectul realizează mișcarea de
supinație împotriva unei rezist ențe aplicate pe fața postero -laterală în treimea sa inferioară.

F4 – F5: menținându -se poziția se execută mișcarea de supinație crescând
valoarea rezistenței progresiv.

2. Pronația este realizată de pătratul pronator și rotundul pronator .
F0 – F1: Pacientul așezat, cu cotul flectat(90 ⁰), mâna și antebrațul sprijinite pe
masă, în supinație. În timpul executării pronației se palpează rotundul pronator în treimea
superioară a feței anterioare a antebrațului.
Pătratul pronator nu se poate palpa.
F2: Subiectul în decubit ventral, brațul sprijinit pe o pernuță, în abducție, fixat de
kinetoterapeut la nivelul 1/3 inferioare, iar antebrațul se află în afar mesei de testat în
supinație. Se execută mișcarea de pronație în amplitudine completă.
F3: Pacientul î n așezat/ducubit dorsal, brațul pe lângă corp, paleta humerală
fixată, antebrațul în supinație și cotul flectat la 90 ⁰. Se realizează pronația împotriva unei
rezistențe aplicată pe fața antero -laterală în 1/3 inferioară a antebrațului.
F4 – F5: Menținându -se poziția se execută pronația aplicând o rezistență opusă
mișcării care crește progresiv .

Teste funcționale specifice cotulu i
Testarea instabilității ligamentare
Se stabilizează cu o mână brațul pacientului în treimea distală, iar cu cealaltă se
mobilizează antebrațul în valg și var, aplicând mâna în treimea distală. Testarea se face cu
cotul pacientului flectat la 20 -30⁰ și se
adresează ligamentului colateral medial
(valg) și colateral lateral (var). Se aplică de
mai multe ori aceste forțe în val g și var,
luând în considerarea laxitatea excesivă,
apariția end -feel-ului moale și apariția
durerii. Dacă aceste semne sunt pozitive, se
pot suspecta leziuni la nivelul unuia dintre
aceste ligamente.

Fig. III. 1 . – Testul aprehensiunii postero -later ale

Testul aprehensiunii postero -laterale
Subiectul este în decubit dorsal cu membrul de testat în flexie ( aprox. 100 ⁰). Se
aplică o priză la nivelul pumnului și una la nivelul cotului. Se execută o ușoară supinație a
antebrațului concomitent cu flexia acestuia, o compresiune axilară și o forță în valg (Fig.
III. 12). Dacă în momentul în care flexia a atins 20 ⁰ și pacientul prezintă instabilitate
postero -laterală, aceasta se va observa prin schimbarea la față a subiectului (afișează
teamă). Dacă s e continuă flexia pana la 40 -70⁰ se va produce o reducere a articulației.

Testul pentru depistarea epicondilitei mediale
Subiectul în așezat. Antebrațul este dus pasiv în supinație, mâna și cotul în
extensie,în timp ce se palpează epicondilul medial al humerusului. Apariția durerii la
nivelul epicondilului medial face ca testul să fie pozitiv.

Teste pentru depistarea epicondilitei laterale
Metoda Cozen : kinetoterapeutul fixează cotul subiectului cu policele. Sub
îndrumările terapeutului, acesta strâng e pumnul și realizează pronația antebrațului, după
care execută extensia mâinii împreună cu înclinarea radială a acesteia, împotriva unei
rezistențe aplicate. Testul este considerat pozitiv dacă la nivelul epicondilului lateral apare
o durere vie.
Metoda M ill : „În timp ce
palpează epicondilul subiectului,
kinetoterapeutul execută pasiv flexia
mâinii, pronația și extensia antebrațului.
Testul este considerat pozitiv dacă apare o
durere vie la nivelul epicondilului
lateral.”16 (Fig. III. 2.)
În această metodă nervul radial
este supus unui stres, iar dacă va fi
comprimat, pe traseul său va produce
efecte asemănătoare epicondilitei.

16 Tatiana Bolint, Irinel Diaconu, Andreea Moise, 2007, Evaluarea aparatului locomotor , Editura
Tehnopress, Iași, p.197 Fig. III. 2 . – Metoda Mill

Testul disfuncției articulare
Acest test se realizeză prin ducerea pasivă a cotului în punctul dureros, iar pentru
comprimarea capului radiusului pe humerus se duce mâna în înclinare radială. Testul este
considerat pozitv dacă apare durere.
Pentru evaluarea unei bune funcționalități a articulației cotului prezint următorul
tabel cu întrebări referit oare la activitățile uzuale:
Tabel III. 1. – Întrebări pentru funcționalitatea cotului17
Acțiune Nota
1. Folosiți buzunarul de la spate al
pantalonilor
2. Vă ridicați de pe scaun
3. Vă spălați la subsoara opusă
4. Mâncați cu tacâmuri
5. Vă pieptănați
6. Cărați greutăți în mâini
7. Vă îmbrăcați
8. Trageți diverseobiecte
9. Aruncați diverse obiecte
10. Vă îndepliniți munca obișnuită
(specificați)
11. Practicați sporturi (specificați
dacă da)
Sistem de notare: 4 – normal; 3 – compromisă ușor; 2 – cu dificultate; 1 – cu ajutor
din exterior; 0 – imposibil.

III. 3. Obiectivele tratamentului kinetic
Atenția deosebită acordată atât de pacient cât și de medic asupra sechelelor
articulare din grupul de sechele posttraumatice este justificată deoarece disfuncționalitatea
lăsată de traumatisme este de cele mai multe ori una articulară. În cazul unei luxați i
articulare posttraumatice, un aspect important pe care trebuie să il precizeze recuperatorul

17 Tatiana Bolint, Irinel Diaconu, Andreea Moise, 2007, Evaluarea aparatului locomotor , Editura
Tehnopress, Iași, p.201

este dacă se poate vindeca sau ameliora această sechelă prin diverse metode. De cele mai
multe ori dacă tratamentul conservator se prelungește fără a avea rezult ate, metoda de
recuperare este una ortopedico -chirurgicală, după care urmează tratamentul kinetic.
Kinetoterapeutul își aduce aportul atât înaintea intervenției chirurgicale prin pregătirea
segmentului (asuplizarea tegumentului și tonifiere musculară) cât și după.
În cadrul tratamentului kinetic orice kinetoterapeut trebuie să urmărească câteva
obiective pentru a -și atinge scopul. Abordarea acestora în cadrul ședințelor necesită
respectarea principiilor de bază, urmate de monitorizarea continuă a pacientulu i și
adaptarea programului kinetic la datele obținute în urma evaluării funcționale și clinice.
În cazul luxațiilor de cot apare necesitatea vindecării după imobilizarea gipsată și
intervenția chirurgicală fără apariția țesutului cicatricial fibros, care p oate modifica
proprietățile funcționale ale structurilor implicate. Cotul este o articulație pretențioasă, fapt
ce necesită scurtarea pe cât posibil a perioadei de repaus, pentru evitarea diminuării
capacității de efort și pentru revenirea rapidă a pacient ului în activitățile sale zilnice.
„Unii pacienți confruntă complicații postoperatorii, cum ar fi: infecții, neurinoame,
deshiscența cicatricei, hipersensibilitatea cicatricei, cheloide sau chiar distrofie reflex
simpatică”18. De aceea toți pacienții ar tre bui să consulte precoce un kinetoterapeut.
Obiectivele tratamentuli kinetic al luxațiilor posttraumatice de cot se
sistematizează astfel:
controlul inflamației
combaterea durerii
menținerea mobilității articulațiilor neafectate (în timpul imobili zării)
combaterea tulburărilor vasomotorii și trofice (după suspendarea imobilizării)
recuperarea amplitudinii complete de mișcare a cotului
recăpătarea mobilității articulației
recuperarea forței musculare
refacerea stabiltății articulare
îmbunătățirea gradată a rezistenței musculare de la nivelul brațului și antebrațului
restabilirea funcționalității în parametrii normali ai articulației
Obiectivele pe care ș -i le propune orice kinetoterapeut sunt influențate de anumite
aspecte: vârs tă, profesie, importanța revenirii cât mai rapide în activitățile zilnice.

18 Aiello, B., 1993, Carpal Tunnel Syndrome/Release. in: Clark, GL.,Wilgis, EF., Aiello, B., Eckhaus, D.,
Eddington, LV., Hand Rehabilitati on: A Practical Guide, Churchill Livingstone, New York p. 199 –204

III. 4. Mijloacele recuperării cotului
III. 4. 1. Mijloace specifice kinetoterapiei
Mijloacele utilizate în recuperarea cotului sunt multiple, aparțin kinetoterapiei ,
dar și educa ției fizice și se sistematizează după anumite criterii, criteriul apartenenței
(mijloace specifice și nespecifice) ce organizează aceste mijloace în funcție de modul de
implicare la activitate al subiectului (activ sau pasiv). Mijloacele specifice kinetote rapiei
sunt reprezentate de :
– exercițiul fizic
– posturările
– ergoterapia
– masajul
III. 4. 1. 1. Exercițiul fizic
Exercițiul fizic este „ un act motric repetat sistematic și conștient în vederea
îndeplinirii obiectivelor specifice, și reprezintă elementul de bază al kinetologiei
medicale”19. Conștientizarea efectuării face diferența dintre exercițiul fizic ca „acț iune
motrică cu valoare instrumentală, conceput și programat în vederea realizării obiectivelor
proprii diferitelor activități motrice”( A. Bota, A. C. Dragnea) și alte acte motrice din viața
de zi cu zi.
Exercițiul fizic produce asupra organismului diverse efecte: funcționale,
educative, profilactice, plastice. Acesta are un rol important și asupra psihicului și
componentei sociale.
Efectele morfogenetice (plastice) se răsfrâng asupra oaselor stimulând
osteogeneza, crescând afluxul de sânge, orientând trabeculele în direcția forțelor și
prevenind osteoporoza dată de inactivitatea din timpul imobilizării. Ca efect plastic asupra
articulațiilor, exercițiul fizic influențează forma, grosimea cartilajului articular, crește
elasticitatea și rezistența capsuloligamentară prevenind astfel o recidivă. Efectele
exercițiului fizic supra musculaturii reprezintă de fapt baza programului kinetic: creș te
forța și rezistența musculară, influențeaază forma brațului și antebrațului și recuperează
funcțiile motorii perturbate. De -a lungul timpului s -a ajuns la concluzia că cele mai
eficiente exerciții cunt acelea în care se efectuează repetări puține și de se cu efort maxim.

19 Bratu Mircea, 2011, Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Bren, București, p. 175

Efectele funcționale se întâlnesc la nivelul unității neuromioartrokinetice prin
menținerea mobilității și stabilității articulare și creșterea debitului sanguin muscular.
Structura exercițiului fizic terapeutic :
1. poziția de start
2. execuția mișcării
3. menținerea poziției obținute
4. revenirea în poziția inițială

Clasificarea exercițiilor fizice
A. Exerciții fizice active :
a) Exerciții fizice dinamice ce se realizează prin:
1. mobilizări active asistate (activo -pasive) = reprezin tă contracții izotonice
realizate de pacient prin forța proprie a membrului afectat și ajutat de forțe externe
(kinetoterapeut, gravitatație…)
2. mobilizări active libere (active pure) = realizată doar de subiect, fără intervenții
externe
3. mobilizări active cu rezistență = se produc prin intervenția aproximativ
rezistivă a forțelor externe cu valori mai mici/mai mari decât cea a forței mobilizatoare
4. mobilizări manuale forțate
5. mobilizări pasivo -active = sunt mobilizările pasive aplicate pe musculatura cu
forță redusă, ce nu pot învinge inerția
b) Exerciții fizice statice
B. Exerciții fizice pasive
C. Exerciții fizice cu suspensie
a) cu suspensie segmentară
1. tip pendulară
2. tip axilară
3. tip excentrică
b) cu suspensie generală
D. Exerciții fizice cu scripeți
a) coarda
b) sisteme de prindere
c) greutăți
d) scripeți

E. Exerciții fizice cu obiecte
a) bastoane
b) haltere
c) măciuci
d) mingi
e) săculeți cu nisip

Mijloace pentru menținerea mobilității articulațiilor neafectate (în perio ada
imobilizării)
Indiferent de gravitatea luxației și
de tipul de imobilizare ales de ortoped, în
mod obligatoriu se mobilizaeză și restul
articulațiilor membrului superior. De cele
mai multe ori contenția cotului permite ca
umărul, pumnul și cotul să fie libere.
Acestea s e mobilizează pasiv, activ (mână)
și activo -pasiv. Astfel se evită redorile
articulare apărute după renunțarea la gips, ce
pot întârzia și îngreuna recuperarea cotului.
Mobilizările ameliorează irigațiile sanguine și
previn instalarea precoce a unei parali zii secundare.
La nivelul articulației umărului se vor executa abducții și rotații, la început fără
greutăți, dar treptat se adaugă rezistențe (Fig. III. 3.) Pentru evitarea atrofiilor musculare,
pacientul va fi instruit pentru a executa
contracții izome trice, pentru început la
umărul opus.
La pumn sunt indicate exercițiile
de flexie -extensie și abducție -adducție
(Fig. III.4.). Pentru solicitările mâinii și
ale degetelor se utilizează plastilina,
mingi mici, mânere cu resorturi, sau
activități cotidiene (Fig. III.5.). Exercițiile
izometrice s unt indicate musculaturii
Fig. III. 3 . – Rotații și abducții -adducții ale membrului
superior
Fig. III. 4 . – a) abducția -adducția mâinii; b) flexia –
extenisa mâinii

intrinseci și musculaturii antebrațului.
Pacientul își aplică singur contrarezistență cu
mâna sănătoasă.

Mijloace pentru recuperarea m obilității articulare (după sus pendarea imobilizării)
Trebuie recuperată în primul rând flexia -extensia minimă (80 -120⁰).
Contraindicate în mobilizarea cotului sunt mobilizările pasive și tracțiunile (în special
pentru flexie -extensie). Acest lucru se datorează faptului că aceste mișcări pot determina
inflamații articulare sub forma unor mici rupturi ale țesutului periarticular, cu consecința
formării hematoamelor și depunerilor calcare. Watson Jones a fost primul care a atras
atenția asupra efectelor negative pe care tracțiunile pasive le au la nivelul articulației
cotului. Boehler a demonstrat că brahialul anterior formează cel mai ușor miozitele calcare,
având ca efect limitarea extensiei cotului. D in cauza întinderii pasive antagoniștii vor
determina contracții simultane și astfel se vor opune și mai mult mobilizării.
În schimb, mișcările autopasive (cu ajutorul scripeților) sunt permise, deoarece
forța de tracțiune a membrului sănătos nu poate depă șii limitele admise date de rezistența
țesuturilor. Mișcările active sunt cele care reprezintă baza tratamentului recuperator în
luxații.
• Din așezat pe pat, se ridică obiecte așezate alături la distanțe variate, pe care le
duce la nivelul gurii, , astfe l membrul superior realizează apropae toate mișcările permise
în articulații. Aplicând contrarezistențe pe anumite segmente pe parcursul acestor mișcări,
crește forța musculară.
• Exerciții de cățărare: subiectul în așezat, cu mâna în ușoară flexie, cotul în
extensie, antebrațul în supinație, kinetoterapeutul prinde mâna pacientului care se ridică
realizând ascensiunea corpului, cotul se flectează, mâna se închide, antebrațul trece în
pronație, iar umărul realizează o retropulsie, rotație internă și adducț ie. Acest exercițiu
pune în mișcare rotundul pronator, palmarii și radialii, asigurând o creștere a stabilității
cotului.
• Mișcări de flexie -extensie, pronație -supinație în apă caldă (hidrokinetoterapie),
cu cotul lângă corp, cu brațul în abducție sau add ucție. Fig. III. 5 . – exerciții cu mingi mici pentru
solicitarea mâinii

• Mișcări de flexie -extensie a brațului pe antebraț cu subiectul în așezat pe masa
de lucru și cotul sprijinit.
• exerciții de prono -supinație cu palma deschisă și închisă
• terapia ocupațională, care să solicite o amplitudine cat mai mare a mișcări i. Se
repetă de cât mai multe ori: utilizarea șurubelniței, tăiatul cu ferăstrăul, croșetatul, etc..
Recâștigarea mobilității unui cot posttraumatic este o problemă dificilă, cotul fiind
articulația care se recuperează cel mai greu, durata fiind lungă, aju ngând chiar până la 5
luni.

Mijloace pentru creșterea forței musculare
Un aspect important în acest obiectiv este recâștigarea forței mușchilor flexori,
deoarece în ajutorul extensorilor intervine și gravitația. Poziția pentru tonifierea musculară
a flexorilor este: flexia cu rezistență a cotului la 90 ⁰ simultan cu antepulsia brațului; pentru
extensori: cotul în flexie de 30 ⁰, se extinde cu rezistență, simultan cu retropulsia brațului;
pentru pronosupinație: brațul pe lângă corp, cotul flectat ( 90 ⁰), se realizează pronația cu
rezistență în paralel cu abducția brațului și supinația. Aceste mișcări se pot îngreuna
aplicând rezistențe de diferite greutăți. Aceste exerciții se fac progresiv, fără a forța
rezistența articulației care este scăzută și poate deter mina o nouă luxație.

III. 4. 1. 2. Posturările
Posturările (poziționări) sunt poziții ale întregului corp/segmentelor, menținute un
anumit timp cu scop terapeutic sau profilactic. Pentru combaterea efectelor secundare,
anumite posturări se imobilizează. A ceste poziționări au efecte profilactice și curative ce se
răsfrâng asupra tegumentelor în principal, asupra aparatului locomotor și organelor interne.
Durata acestora variază, dar în mod obligatoriu se repetă cu perseverență pentru a avea
rezultatul dorit .
Clasificare:
1. Posturări manuale, ce impun respecarea biomecanicii articulare. Se fixează
membrul nemobilizat manual , pe un plan înclinat sau chingi pentru a evita intervenția sa în
timpul mișcării. Aceasta se realizează lent, cu o forță aplicată progresiv crescătoare, pe o
durată de 3 -4 minute și se repetă de 10 -20 de ori pe zi în funcție de posibilități.
2. Posturări autocorective, ce se impun pacientului și se adoptă voluntar pentru
a corecta limitarea amplitudinii articulare. Se recomandă în retracțiile musculo -tendinoase.

Sunt ușor de aplicat deoarece nu necesită aparatură. Se caracterizează prin implicarea
conștientă a pacientului l a actul recuperator. Ședințele sunt precedate de mas ajul părți lor
moi, împachetări cu parafină sau crioterapie. Posturările autocorective realizează posturări
segmentare sau întocmite prin greutatea propriului corp.
3. Posturări instrumentare, ce ameliorează mobilitatea articulară cu ajutorul
greutăților.
La nivelul articulațiilor, poziționările au efectul de a menține în poziții funcționale
segmentele articulare sau de a scădea redorile. Posturile cele mai utilizate sunt cele de
drenaj bronșic, antideclive sau proclive ce activează circul ația de întoarcere .

III. 4. 1. 3. Masajul
Masajul în luxația de cot este contraindicat , mai ales în articulațiile instabile. În
cazul în care se recomandă de către medicul specialist, această procedură se va limita la
neteziri și fricțiuni realizate cu multă blândețe și grijă, distal de articulație, la nivelul
brațului și antebrațului. Masajul articular și periarticular produce calcificări și hematoame,
de aceea trebuie evitat.

III. 4. 2. Mijloace nespecifice kinetoterapie i
Crioterapia. Este o tehnică de tratament ce folosește temperaturile foarte joase pentru a
calma efectele induse de luxații. Are efect analgezic prin care reduce durerea. Gheața este
elementul principal utilizat, dar există și
alte metode cum ar fi: spraiuri, bandaje
(Fig. III. 4.), comprese (Fig. III. 3.), ce
au același efect , dar sunt creeate pe bază
chimică. Încă din antichitate gheața și
zăpada au fost utilizate pe scară largă în
traumatologia sport ivă ca tratament
adjuvant pentru traumatisme. Această
metodă este utilă în primele zile.
Organismul răspunde crioterapiei
producând vasoconstricție urmată de
vasodilatație, reducând în primul rând
durerea. Frigul , ca un agent terapeutic este considerat de specialiști ca o „radiație
Fig. III. 3 . – crioterapie de tip compresă

infraroșie”, un obiect rece aplicat pe o suprafață
caldă. Cu cât timpul de aplicare este mai mare
(15-20 minute), cu atât crioterapia acționează
mai in profunzime (în cazul mușchilor). Gheața
poate reduce edemul din faza acută, dar nu și
edemul deja prezent.
Efecte: reducerea spasticității,
ameliorarea durerii, reducerea activității
metabolice a celulelor, vasoconstricția locală și
facilitarea miș cării. Crioterapia nu este indic ată
în cazul luxațiilor deschise.
Hidrotermoterapia :
Este o metodă realizată cu ajutorul apei, prin care se face schimbul de căldură
între membrul superior afectat și apă. Aplicarea mobilizărilor în timpul hidrotermoterapiei
face ca această metodă să primească denumirea de hidrokinetoterapie. Aceste băi pot fi
reci, când temperatura apei este între 0 -26⁰, neutre cu o temperatură de 26 -35⁰ sau calde
când apa ajunge la 35 ⁰. În luxațiile de cot se folosesc imersii parțiale cu proceduri reci,
calde, altern ante și ascendente Hauffe. O aplicare de 1 -2 minute cre ează efect decongestiv
cerebral și visceral, iar dacă durata se prelungește la 5 -10 minute efectul este
antiinflamator. Pentru vasodilatație periferică pasivă și scăderea spasmului vascular se
indică p rocedurile calde.
Imersia la 38 -40⁰ pentru 2 -3 minute urmată de procedură caldă timp de 20 -30
secunde se indică pentru ameliorarea atrofiilor musculare sau paralizii.
Electroterapia :
Este o metodă ce utilizează curentul discontinuu, continuu sau vibrații de
frecvențe variabile.
Curentul discontinuu:
1. Curenți cu frecvență medie (3000 -10000 Hz) în care electrozii se aplică
longitudinal/transversal. Au efecte termice superficiale și profunde, acționând în special la
nivel muscular, efect vasodilatator și exci tomotor.
2. Curenți interferențiali ce se formează prin suprapunerea a doi curenți cu
frecvență medie (100 HZ). Au efect analgetic, miorelaxant, excitomotorii și termic
superficial sau profund.
Fig. III. 4 . – Crioterapie de tip bandaj

3. Curenții cu frecvență înaltă (100000 Hz) ce utilizează unde scurt e (3-
30MHz) cu efect vasodilatator, termic și antialgic; unde cu frecvență înaltă pulsatilă (400 –
600 impulsuri) ce favorizează resorbția hematoamelor, scad contractura musculară și ajută
la calusare; și ultrasunete (1000 -30000 MHz) cu efect termic asupra ț esuturilor și
vasodilatator.
Împachetarea cu parafină: este un procedeu kinetic ce constă în aplicarea unei
plăci de parafină cu o temperatură ridicată (suportabilă), la nivelul cotului. Parafina se
topește la 35 -70⁰ și se pune într -o tavă de metal. După c e s-a răcit, se scoate din tavă, se
aplică pe zona dureroasă, se acoperă cu un cearșaf și se menține timp de 15 -30 de minute,
după care se îndepărtează cu ajutorul dușului. Datorită supraîncălzirii locale se produce
transpirația abundenta.

III. 5. Protoco l kinetic pentru recuperarea luxațiilor posttraumatice de cot

1-4 zile
1. Imobilizarea cotului în flexie de 90 ⁰ în
atelă posterioară, căptușită cu vată, pentru 3 -4 zile (Fig.
III. 5.).
2. Exerciții ușoare de strângere a pumnului
cu mingea tenis sau plastilină (Fig. III. 6.20)
– Evitarea mobilizărilor pasive pe amplitudinea
de mișcare la nivelul pumnului (pacientul poate să facă
aceste mișcări atunci când atela este scoasă și înlocuită cu
un bandaj elastic)
– Evitarea stresului valg al cotului
3. Crioterapie și hidrokinetoterapie

20 www.girodmedical.co.uk (accesat la data de 27 mai 20 14)
Fig. III. 5. – Atelă posteioară de
cot
Fig. III. 6. – Exerciții de strângere a
pumnului cu mingea de plastilină

4 -14 zile
1. Se înlocuiește atela posterioară cu
orteza de cot (Fig. III. 7.21)
2. Pumnul și degetele se mișcă libere cu
ajutorul mobilizărilor pasive pe amplitudinea de
mișcare în toate planurile
3. Mobilizări active ale pumnului,
evitând stresul valg
4. Exerciții de extensie -flexie, pronație –
supinație:
– șezând, brațul, cotul și antebra țul sprijinite
pe masă, se execută alunecarea antebrațului din
articulația cotului, pe suprafața mesei
– șezând, pacientul ține membrul
superior atârnat și execută mișcarea de flexie
încercând să atingă umărul
– șezând, cu membrele superioare în
abducție ( 90⁰), subiectul încearcă atingerea
umărului păstrând această poziție
– stând, brațele pe lângă corp, cotul lipit
de trunchi, se execută mișcarea de
pronosupinație
– așezat, pacientul cu mâinile deschise,
își lipește palmele și execută rotații
5. Flexii multiunghiulare izometrice
6. Extensii multinunghiulare izometrice ( cu evitarea stresului valg)
7. Rotații ale pumnului
8. Flexii și extensii ale antebrațului pe braț ce pun în mișcare bicepsul, ajutând
la tonifierea lui ( Fig. III. 8.22)
– stând, membrul superior susținut la nivelul cotului, flexie -extensie completă cu
greutate în mână (Fig. III. 9)

21 www.nettbrace.com/inxpoelbr.html (accesat la data de 27 mai 2014)
22 http://en.wikinoticia.com/lifestyle/beauty/115816 -how-to-do-biceps -curls (accesat la data de 30 mai 2014)
Fig. III. 7. – Orteză de cot
Fig. III. 8. – Flexii -extensii ale antebrațului
pe braț

9. Exerciții pentru articulația umărului:
flexii, extensii, rotații interne, abducții și adducții.
Trebuie evitată rotația externă deoarece provoacă
stresul valg al cotului

2 – 6 săptămâni
1. Gradul de libertate al ortezei este
setat la 0 ⁰ pentru a putea realiza flexia în
amplitudine completă.
2. Exerciții pre -progresive de cot și
pumn (Fig. III. 1023)
– șezând, cu cotul și antebrațul sprijinite pe
masă, mâna în afara suprafeței de sprijin, se execută
flexii și extensii auto -pasive progresive (Fig. III. 11.)

3. Inițierea întinderilor cu ajutorul
greutăților mici, pe durată mare și termen de
5-6 săptămâni, pentru ca pacientul să își
recapete extensia.
– șezând, cu cotul sprijinit de planul
mesei, o ganteră de greutate variabilă ținută în
mână, se încearca apropierea antebrațului de
suprafața mesei
4. Progresivitate gradată prin
rotire cu greutăți (ex:extensia cotului)
5. Inițierea unor exerciții specifice
din anumite sporturi (înot, volei…)

23 www.physioadvisor.com.au (accesat la data de 27 mai 14)
Fig. III. 10. – Extensia cotului și
pumnului cu ajutorul mâinii sănătoase
Fig. III. 11. – extensii -flexii autopasive de
pumn, cu cotul în extensie (Da Wilk KE,
Elbow exercises,Health South Ha ndout, 1993)
Fig. III. 9. – Flexii -extensii de cot cu
atosusținere (Da Wilk KE, Elbow
exercises,Health South Handout, 1993)

6. Exerciții ce implică rotația internă și externă a umărului, adăugate în
săptămânile 6 -8
7. În jurul săp tămânii 8 de recuperare a pacientului asimptomatic, se începe
programul „intervale de aruncare”(caracterizat prin mărirea distanței de aruncare) (Fig. III.
12.24)
8. Dacă pacientul este practicant de
sport, nu se recomandă întoarcerea lui p e teren
fără ca forța musculară a membrului luxat să fie
recuperată 85 -90%

24 http://podestasportsmedicine.com/practice -areas/services/throwing -mechanics -evaluations/ (accesat la data
de 30 mai 2014)
Fig. III. 12. – execuția unei mișcări din
programul „interval de aruncare”

IV. CONCLUZII

1. Luxația de cot are incidență maximă între 30 -65 de ani, fiind preponderentă
la bărbați.
2. Pe baza cercetării bibliografice am constatat că majoritatea luxațiilor de cot
se produc prin cădere, cu antebrațul în extensie, cea mai frecventă formă fiind luxația
posterioară (80%).
3. Fracturile asociate luxației afectează de cele mai multe ori capul radial sau
procesul coronoid, iar traumatismul primește denumirea de luxație completă.
4. Examinarea radiografică este un aspect obligatoriu și important, ce ajută la
stabilirea diagnosticului, iar în cazul unei imprecizii se recurge la examinarea de tip CT sau
RMN.
5. Durerea este unul dintre simptome ce se remarcă violent în momentul
producerii luxației urmând să se diminueze treptat (după 2 -3 săptămâni).
6. În cazul luxațiilor instabile, imobilizarea durează 3 -4 săptămâni, fapt ce
conduce la limitarea mobilității articulare (recuperabilă într -o perioadă de aproximativ 6
luni).
7. Pentru o recuperare de calitate, intocmirea unui program individualizat
asociat cu evaluările periodice, conduc la rezultate favorabile în cel mai scurt timp.
8. Pe durata imobilizăr ii, obiectivul terapeutic este de a păstra funcția normală
a articulațiilor adiacente (umăr, pumn, degete).
9. Masajul ca mijloc de recuperare este total contraindicat din cauza efectelor
sale secundare asupra articulației cotului, favorizând formarea hematoa melor și calcifierii.
10. Tratamentul kinetic folosește mijloace specifice (exercițiul fizic, posturările,
mobilizările), dar și nespecifice (crioterapie, electroterapie, hidrotermoterapie, împacetări
cu parafină) .
11. Obiectivele recuperării se sistematizează pe durate de: primele 4 zile,
următoarele 10 zile, săptămânile 2 -6 și săptămânile 6 -8.
12. În urma studiului bibliografic am constatat că luxația posttraumatică de cot
se poate recupera în totalitate, cu ajutorul programului kinetic .

BIBLIOGRAFIE
1. Aiello, B., 1993, Carpal Tunnel Syndrome/Release. in: Clark, GL.,Wilgis,
EF., Aiello, B., Eckhaus, D., Eddington, LV., Hand Rehabilitation: A Practical Guide,
Churchill Livingstone, New York
2. Antonescu D. , D. Barbu, D. L. Niculescu, Gh. Panait, 2001, Eleme nte de
ortopedie și traumatologie, Ed. UMF Dr. Carol Davila, București
3. Barrow H., McGee R. A., 1971, Practical Approach to Measurement in
Physical Education, second edition Philadelphia: Lea & Febiger
4. Bota A., 2007, Kinesiologie, Editur Didactică și Pedagogică, București
5. Brent S. Brotzman, MD., Kenin E. Will, P.T., 2004, La riabilitazione in
ortopedia, 2a edizione, Edizione Italiana a cura di Silvano Boccardi Excerpta Medica
6. Bratu Mircea, 2011, Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura BREN,
București
7. Burghele Nicolae, Mircea Faur, 1997, Traumatismele cotului – complicații
și tratament, Editura Medicală , București
8. Buzescu A., 2002, Anatomie și Biomecanică, Editura UNEFS, București
9. Buzescu A., 2001, Anatomia omului, Editura Alexandru 27, București
10. Cordun M., 1999, Kinetologie medicală, Editura AXA, București
11. Cordun M., 2009, Kinantropometrie, Editura CD PRESS
12. Crețu A., 2005, Asistența primară a accidentatului, Tipografia UNEFS,
București
13. Crețu A. , 2003, Ghid clinic și terapeutic fizical -kinetic în bolile reumatice,
Editura BREN, București
14. Dan Poenaru, Pompiliu Petrescu, Ion Bușe, Tiberiu Răibuleț, Petru L.
Matusz, Titus Petroviciu, 1985, Traumatologie și recuperare funcțională la sportivi,
Editura Facla, Timișoara
15. Daniel Popescu, 2005, Anatomia omului -lucrări practice, Editura
Universitară „Carol Davila”, București
16. Drăgan I., 2002, Medicină sportivă, Editura Medicală , București;
17. Drăgan I., 2002, Masaj -Automasaj, Editura Bogdana, București
18. Elena Luminița Sidenco, 2005, Medicina fizică în recuperarea medicală,
Editura Universitară Carol Davila, București
19. El-Bsat Ruxandra, 2008, Electroterapie, Editura Semne, București

20. Geambașu Adina, 2008, Kinetoterapia deficințelor fizice funcționale,
Editura Didactică și Pedagogică, București
21. Gornea F. , 2010, „ Ortopedie și traumatologie ”, ediția a II -a, Centrul
Editorial -Poligrafic Medicina, Chișinău
22. Gheorghe Panait, 2002, Ortopedie -traumatologie practică, Editura „Carol
Davila”, București
23. Gheorghe Tomoaia, 2004 Traumatologie osteoarticulară, Editura Medicală
Universitară „ Iuliu Hațieganu”, Cluj -Napoca
24. Herdon David N., 2007, Total Burn Care, Saunders Elsevier
25. Iaroslav Kiss, 2007, Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală , Editura
Medicală, București
26. Ispas C., Cuculici O., 1997, Kinetoterapia afecțiunilor vârstei a treia,
Tipografia UNEFS, București
27. Ispas C., 2005, Semiologie medicală pentru kinetoterapeuți, Editura
Universitră Carol Davila, București
28. Jacques Barsotti, Jean Cancel, Christian Robert, 2013, Ghid practic de
traumatologie, Editura Medicală , București
29. James F. Wyss, Amrish Patel, 2013, Therapeutic programs for
musculoskeletal disorders, Edition Demos Medical, New York
30. Kendall Peterson, F.,1988, Le muscles:Bilan et etudes functionnelles, 3th
edition, Paris, Maloine
31. Marin P. Țapu, F. Gornea, N. Coproș, Gr. Verega, I. Tofan, A. Moraru, I.
Vacarciuc, 2010, Ortopedie și traumatologie, Centrul Editorial Poligrafic Medicina,
Chișinău
32. Marius Vad, 2001, Elemente de anatomie practică, membrul superior,
Editura Universitară „Carol Davila”, București
33. Mark D. Miller, Jennifer A. Hart, John M. McKnight, 2009 Essential
orthopaedics, Edition Saunders Elsevier
34. Mârza Dănilă Doina, 2012, Bazele generale ale kinetot erapiei, Editura
Alma Mater, Bacău
35. Mihai Jianu, Tudor Zamfir, 1995 Ortopedie și traumatologie pediatrică,
Editura Tradiție, București
36. Nica A., 2004, Recuperarae medicală, Editura Universitară Carol Davila,
București

37. Richard Leclaire, Luc Fortin, Yves Bergeron, 2008, Pathologie médicale de
l'appareil locomoteur, Editeur Acton Vale, Paris
38. Roger Dee, Enrico Mango, Lawrence C. Hurst, 1996, Principles of
othopaedic practice , volum 1, McGrow -Hill Book Company, New York,
39. Tache G. O., 2001, Ghid de midicină fizică și recuperare medicală, Editura
Scripta, București
40. Tatiana Balint, Irinel Diaconu, Andreea Moise, 2007, Evaluarea aparatului
locomotor, Editura Tehnopress, Iași
41. Tudor Sbenghe, 1981, Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice
ale membrelor, Editura Medicală, București
42. Victor Papilian, 2003, Anatomia omului, Vol. 1, Aparatul locomotor,
Editura BIC ALL, București
43. www.girodmedical.co.uk (accesat la data de 27 mai 2014)
44. www.nettbrace.com/inxpoelbr.html (accesat la data de 27 mai 2014)
45. http://en.wikin oticia.com/lifestyle/beauty/115816 -how-to-do-biceps -curls
(accesat la data de 30 mai 2014)
46. www.physioadvisor.com.au (accesat la data de 27 mai 14)
47. http://podestasportsmedicine.com/practice -areas/services/throwing –
mechanics -evaluations/ (accesat la data de 30 mai 2014
48. http://electromiografie.info/nervul -ulnar (accesat la data de 2 iunie 2014)
49. http://ambrozeea.blogspot.ro/2013/07/aluminiu -si-toxine -nocive -in-
deodorante.html (accesat la data de 2 iunie 2014)