Importanta Studierii Artei Teatrale In Scoala Nonformala

CAPITOLUL II – Fundamente teoretice și metodologice

2.1 Importanța studierii Artei teatrale în școala nonfomală

Teatrul în educație este de câteva decenii obiect de studiu și chiar examen de absolvire în state, precum Marea Britanie, Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Canada. În ultimul deceniu se întâmplă la fel și in țările nordice, Franța, Italia, Austria, Cehia și Slovacia.

Pentru toate aceste țări menționate se pot da exemple de realizări deosebite în domeniul folosirii teatrului în educație: programe naționale, seminarii, festivaluri, O.N.G.-uri foarte active în domeniu și apreciate în plan internațional. În România s-a constatat un progres considerabil în dezvoltarea proiectelor și programelor educative de teatru pentru copii.

Activitatea teatrală din învățământul nonformal nu are ca scop producerea unui spectacol de teatru, scopul este în primul rând eficientizarea procesului de educație prin modalități teatrale.

Orele de artă teatrală nu sunt adresate doar copiilor considerați talentați. Orele de artă teatrală se adresează tuturor copiilor ce văd în aceste activități un mijloc de dezvoltare personală. Aceste activități sunt menite să implice elevi care au o nevoie stringentă să le fie oferită oportunitatea de a se dezvolta, de a socializa, de a se exprima și de a se autodisciplina.

După absolvirea cursurilor de teatru din învățământul preuniversitar nonformal, cei mai mulți elevi nu vor deveni actori și nici nu vor mai avea vreo legătură profesioanală cu arta. Dar, cu siguranță, vor fi capabili să țină un discurs în public, vor ști cât de important este să își dezvolte liberatatea de gândire, iar acei copii timizi vor deveni mai îndrăzneți.

Rolul profesorului de artă teatrală nu este acela de a-l învăța pe elev „cum” să recite o poezie, ci cât de util este să învețe tehnicile comunicării.

Activitățile didactice specifice artei teatrale dramatice pot fi folosite cu succes în procesul de învățare general al copilului. Oferă posibilitatea unei reale învățări activ-participative, activează capacitățile senzoriale și empatice ale individului, stimulează motivația. Este un adevăr necontestat că învățam mai ușor atunci când ne place ceea ce facem, când suntem implicați emoțional, psihic și fizic în procesul învățării.

Creativitatea și spiritul ludic al elevului vor fi valorificate la maximum într-un proces complex de experimentare, nu doar de învățare dar și de dezvoltare a individului. Este vorba de dezvoltarea socială, intelectuală, culturală a elevului privit nu ca subiect al educației ci ca partener în actul educațional.

Activitățile cercului de artă teatrală din învățământul preuniversitar nonformal au un caracter educativ. Educația prin teatru este în mare vogă la nivel mondial datorită avantajelor pe care le aduce în dezvoltarea personală a individului, indiferent de vârstă, datorită impulsului major pe care-l dă stimulării și îmbunătățirii abilităților individului.

Caracteristici ale activităților educativ-teatrale:

Se bazează și explorează experiențele anterioare ale copilului-actor;

Este necesară o comunicare eficientă și precisă între profesor și elevi;

Sunt pentru elevi o provocare de a descoperi și experimenta noi perspective, dar și de a-și verifica opiniile și de a abandona prejudecăți;

Oferă prilejul unei autodescoperiri din punct de vedere psiho-social;

Dezvoltă abilități sociale: relaționarea cu ceilalți, dezvoltarea relațiilor sociale, controlul situațiilor de conflict.

Dezvoltă în mod optim simțul artistic.

Primii pași pe acest tărâm educativ se fac cu ajutorul nemărginit al jocului. Baza procesului educativ al artei teatrale este improvizația prin joc. Pe parcursul orelor, elevilor le place să folosesc ca formulă de început a unei activități, expresia ,, Hai să ne jucăm…”.

În mod natural, este important să urmărim și să analizăm pe parcurs jocurile executate. Fiecare joc trebuie să fie conștientizat și foarte bine motivat. Exercițiile practice devin surse de bucurii, iar eventualele eșecuri nu atrag încordări psihice. Este o muncă serioasă dar într-o dispoziție lejeră, copilul învățând prin joc.

Cu ajutorul fanteziei sale, elevul descoperă și exploatează referințe specifice ale spațiului, ale timpului și ale caracterelor care, pentru el, nu sunt reale. Evoluția copilului-actor în Cercul de artă teatrală este influențată, în mare măsură, de calitatea fanteziei sale. Întâlnim copii cu un talent nativ, dar și copii mai puțin înzestrați. Talentul pedagogic al cadrului didactic este acela de a-l face pe copilul mai puțin înzestrat să-și dezvolte imaginația și să înțegeagă căt de util este să-și dezvolte creativitatea.

Rolul profesorului de Artă teatrală din învățământul preuniversitar nu este acela de a obține cu elevii performanțe deosebite în domeniul regizoral, ci acela învăța să-și dezvolte inteligența emoțională, spontaneitatea, libertatea în gândire.

Pedagogia Artei actorului nu se bazează pe reguli fixe, profesorul nu trebuie să îl învețe pe elev ,,cum să facă” și ce să facă”. Sub nici o formă elevul nu trebuie să devină ,,imitatorul” trăirilor artistice ale cadrului didactic. Trebuie să folosim modalități de lucru care să-i permită în primul rând elevului să gândească, să obțină reacții spontane. Profesorul poare avea o multitudine de variante de rezolvare a unei situații scenice, varianta corectă este cea propusă de elev. Elevul este cel care deține „cheia” rezolvării, varianta cortectă este aceea pe care a descoperit-o sigur, prin experimentare.

Așa cum afirma și profesorul Ion Cojar: ,,Legi fixe nu există, și singura șansă a unei pedagogii în acest domeniu este de a se mulțumi să propună, să ghideze, să orienteze, să adapteze, să ajute și să se retragă în umbra studentului și a temelor de realizat, să uite și toate teoriile despre ,,autoritatea” pedagogului, pentru că ceea ce trebuie să se nască sub ochii lui este un produs pe care nici el nu-l poate prestabili.”

Trebuie să-i lăsăm pe elevi să descopere, nu trebuie să fim acei profesori autoritari, ci parteneri de lucru, iar metoda cea mai potrivită în ceea ce privește pregătirea pentru scenă este aceea a improvizației și a jocurilor teatrale.

În concluzie, putem afirma că obiectivul învățământului teatral nonformal nu este dezvoltarea profesională a elevilor, ci dezvoltarea personală.

2.2 Pedagogia Artei teatrale – noțiuni generale

În această parte a lucrării mă voi concentra asupra acelor noțiuni teoretice de pedagogie teatrală ce se pot aplica și în învătământul preuniversitar nonformal.

Om de teatru sovietic, Konstantin S. Stanislavski, propune un nou tip de interpretare bazat pe adevărul reacțiilor umane.

K. S. Stanislavsky concepe în cursul său de actorie, ,,Munca actorului cu sine însuși”, o strategie de specializare în arta dramatică, insistând asupra muncii actorului cu sine însuși, pe de o parte în procesul creator de trăire scenică, iar pe de altă parte, în procesul creator de întruchipare.

Majoritatea procedeelor tehnice inițiate de către Stanislavski se pot adapta și utiliza în lucrul cu copilul-actor din mediul nonformal.

Metoda lui Stanislavski este considerată a fi cea mai eficientă pentru învățarea teatrului la toate vârstele. Conform lui Stanislavski, scopul principal al artei actorului este „crearea «vieții spiritului omenesc» a rolului”.

În această perioadă, jocurile și studiul preuniversitar cu specific teatral, se vor baza pe principiul stanislavskian „Eu în situația dată”: „Eu sunt, în limbajul nostru arată faptul că m-am situat în centrul condițiilor născocite, că simt că mă găsesc în mijlocul lor, că exist în mijlocul vieții închipuite, în lumea lucrurilor imaginate și încep să acționez în propriul meu nume, pe riscul meu și cum îmi poruncește conștiința.”

Așadar, profesorul trebuie să evite să-i spună elevului cum să facă și trebuie să-l învețe să gândească din prisma „magicului dacă” stanislavskian: „Dar dacă aș fi eu în acestă situație”.

Dacă, în timpul studiului persoana devine personaj acesta este un lucru firesc, datorat specificului exercițiilor, dar obținerea Personajului nu va fi în nici un caz un scop în sine. Omul-rol va fi întotdeauna egal cu omul-artist, în infinitatea de combinații posibile ale circumstanțelor situațiilor scenice și ale temelor date.

Acest tip de lucru dă o atât de mare libertate de gândire elevului încât are ca rezultat îmbunătățirea competențelor sale artistice, a creativității și a spontaneității sale. Acest sistem a fost dezvoltat și redescoperit cu extraordinare performanțe de către Viola Spolin, iar la noi, de profesorul Ion Cojar, care ne-a lăsat ca manual o altă poetică a artei actorului, ce cuprinde teza sa principlă: „Arta actorului este un mod de a gândi.”

In acest scop este foarte important ca arta tetrală să nu fie privită ca o tehnică de mimare sau ilustrare a unui text. Arta actorului deschide un câmp vast de experimentare, de descoperire și autocunoaștere, de cunoaștere și interrelaționare umană.

În cartea sa “O poetică a artei actorului”, profesorul Ion Cojar spune: “Formarea e un delicat proces de recuperare a totalității umane, a întregului potențial individual, un complex formator de noi deprinderi, specifice unei activități de performanță spirituală și psiho-fizică, de depășire a limitelor omului comun. Clasa de arta actorului e un atelier de experimentare și de recuperare a celor cinci simțuri, a tuturor tipurilor de memorie și imaginație, precum și a tuturor proceselor psihice de prelucrare efectivă, nu doar superficial simbolică și mimată a informațiilor senzoriale obținute prin raportarea corectă, onestă, la obiectele statice și subiectele dinamice, vii, precum și la evenimentele din mediul înconjurător, în relația permanentă cu dinamica situațiilor și prin respectarea strictă a temelor și a regulilor stabilite, până la însușirea mecanismului specific al creativității actorului, acela de a transforma convenția (tema propusă) în realitate psihică procesual obiectivă care determină în mod natural, organic și comportamentele adecvate” .

Metoda Violei Spolin, creatoarea jocurilor teatrale și a unei noi filosofii a pedagogiei teatrale, se bazează pe parteneriatul profesor-elev și pe experimentare și descoperire proprie. Este necesar ca profesorul să creeze condițiile propice dezvoltării elevilor săi, cadrul de lucru adecvat, să aleagă exercițiile de improvizație ca metodă principală de studiu, să lucreze în sensul formării laboratorului propriu al elevului, al declanșării gândirii sale.

În urma aplicării metodei Violei Spolin în școala românească de teatru, dimensiunea partenerială a relației profesor-elev reprezintă cel mai mare câștig al pedagogiei moderne și al pedagogiei teatrale. Climatul, oricât de prietenesc este, trebuie să fie bazat pe stimularea gândirii și a creativității elevilor, nu unul bazat pe indicațiile profesorului, indicații de cele mai multe ori regizorale, unele reducându-se la „ Să faci așa!”.

Spolin se exprima, legat de posibilitatea de a deveni „apt pentru scenă”, chiar astfel: „Învățăm din experiență și prin experimentare și nimeni nu învață pe nimeni nimic.”

Când lucrează pe baza unui text, profesorul de arta actorului nu trebuie să dea indicații regizorale, ci mai degrabă să explice elevilor sensul textului, problematica umană implicată de dramaturgie, nu trebuie să impună elevului un CUM, ci să îi ceară să experimenteze, să gândească CE are de zis, CINE este el, CUI se adresează (cu cine vorbește), UNDE are loc acțiunea. Spolin susține că jocurile și improvizația reprezintă contextul de învățare incipientă a acestui mecanism logic specific și orice spectacol realizat cu copiii este necesar să fie un tip de lucru inspirat de exercițiile lucrate la clasă, preluând toată candoarea, prospețimea, inventivitatea copiilor cu care s-a lucrat și dezvoltând-o exact atât cât e necesar și adecvat vârstei lor, fără a produce niciun fel de forțare sau de împingere spre rezultat.

Punctul de concentrare (PDC) este centrul sistemului expus de Viola Spolin în lucrarea sa, „Improvizație pentru teatru”. Punctul de concentrare eliberează puterea colectivă și geniul individual. Prin PDC teatrul, cea mai

complexă formă de artă, poate fi predat copiilor.

,, Punctul de concentrare: problema aleasă de grup și asupra căreia trebuie să ne concentrăm; o tehnică utilizată pentru a obține detașarea; Scopul în jurul căruia se strâng jucătorii; implicarea în PDC creează relații; Ai încredere în PDC! – este vehiculul care transportă jucătorul; deschide canalele de comunicare ale studentului-spectator; acțiune mentală.”

Exercițiile de improvizație creează deprinderea ca, utilizând PDC-ul, acționând pentru rezolvarea problemei, comportamentul elevului să fie organic (nealerat de situația convențională în care se lucrează, de condiția specifică disciplinei: grupul de lucru poate fi uneori divizat – o parte acționează, cealaltă privește, rămânând partener egal în experiența comună).

Este necesar un sistem de învățământ bazat pe jocuri teatrale și improvizație, acestea reprezentând contextul de învățare incipientă a acestui mecanism logic specific.

Jocurile teatrale dezvoltă gândirea, capacitatea de structurare a strategiilor de rezolvare a problemelor și ajută la dezvoltarea comportamentului organic (primul pas și cel mai important al dezvoltării artistice).

Improvizația, tehnică folosită preponderent în cadrul atelierului teatru, este definită în accepțiunea Violei Spolin drept „pornirea de a rezolva problema fără vreo prejudecată în legătură cu felul Cum o s-o rezolvi, funcționarea predominantă a intuitivului; jucarea jocului dă oamenilor de diferite categorii posibilitatea de a învăța teatru; proces, nu rezultat; ”; o formă de studiu, pentru orice grup de vârstă, dacă este corect înțeleasă; a pune PDC-ul în mișcare între jucători, exact ca într-un joc teatral; a rezolva problemele împreună; o formă de artă.”

În cadrul orelor de arta actorului elevul trebuie să învețe tehnica Punctului de concentrare, să învețe să aibă atitudinea justă față de munca actorului și de parteneri, să învețe să fie deschis spre experimentare, să-și dezvolte spontaneitatea și simțurile, să-și conștientizeze propriile posibilități de expresie. Munca sa va fi aceea de a transforma convențiile în adevăr de viață.

Creativitatea este cea care trebuie să stea la baza artei actorului și scopul școlii este acela de a genera contexte, oportunități de experimentare – ca unică modalitate de învățare ce permite dezvoltarea creativității.

Tot procesul pedagogic trebuie să se desfășoare cu multă răbdare și într-un mod organizat, respectând cu strictețe etapele de lucru, în vederea asumării și asimilării corecte a noțiunilor studiate. Libertatea, lipsa de constrângere oferită de exercițiile improvizate, îi oferă elevului posibilitatea de a-și descoperi: propiul mod de a judeca (situații, evenimente, întâmplări), valențele creative existente în interiorul său, într-o formă neconștientizată, necesitatea expresivității corporale, importanța vocii ca mijloc de comunicare a mesajului scenic și atitudinea față de impulsurile creative.

Criteriile de evaluare a lucrului, fie că e joc sau scenă, vor fi guvernate de principiile enunțate de Jerzy Grotowski: – „Cred sau nu cred” și „Înțeleg sau nu înțeleg”. La acest nivel nu se judecă estetic, ci doar din punctul de vedere al autenticității existenței scenice a elevilor.

Pornind de la noțiunile teoretice prezentate vom concepe structura cursului de artă teatrală din Palatul Copiilor Constanța, vom proiecta conținutul și metodologia activităților teatrale și vom elabora strategiile alternative pentru cultivarea exprimării artistice ale copilului-actor.