Importanta Socializarii Si a Relatiilor Afectiv Emotionale In Cazul Copiilor Institutionalizati

Introducere

Subiectul copiilor instituționalizați este un subiect delicat și important de abordat, deoarece ei sunt numiți frecvent de documentele UNICEF ca o categorie de copii "în circumstanțe deosebit de dificile”, iar argumentele care pot fi aduse pentru a demonstra acest lucru sunt numeroase.

Viața sau destinul, nenumăratele probleme și situații în care părinții lor s-au aflat au făcut ca aceștia să crească departe de ei, de propria familie, fiind separați de afecțiunea maternă și paternă, ceea ce are consecințe devastatoare asupra dezvoltării lor sănătoase.

De multe ori se întamplă ca mediul instituțional unde copilul crește să nu corespundă nevoilor lor fizice, nevoilor sociale si psihologice de bază fapt ce îi pune în fața unor provocări, unor noi experiențe care nu sunt neapărat pozitive, de multe ori aceste fiind negative .

Viitorul! Copiii instituționalizați se confruntă cu incertitudinea viitorului lor, acesta de cel mai multe ori, fiind un mare semn de întrebare. Lipsa oportunităților de învățare a rolurilor și deprinderilor necesare vieții adulte, deprivarea de experiențele emoționale indispensabile adaptării sociale adecvate, absența suportului acordat de obicei de familie întunecă prognosticul evoluției lor. Lipsiți de părinți, lipsiți de origine și nepregătiți pentru a deveni adulți, au puține șanse de a se adapta cu succes în societate, astfel încat pe mulți îi vom regăsi căutând sau primind refugiu în alte medii instituționalizate, cum ar fi închisorile sau spitalele psihiatrice (Neanțu, 2003).

Diminuarea, încetarea sau deteriorarea relațiilor dintr-o familie devine o situație stresantă și dificilă pentru copil, care în timp generează dezechilibre biologice și psihice, cu consecințe severe asupra dezvoltării copilului.

Destrămarea relației mamă-copil determină, datorită carenței afective materne, modificări biologice și psihice ce împiedică sau întarzie procesul de dezvoltare normală a copilului (Mocean, 2003)

Consecințele abandonării copilului și instituționalizării acestuia determină anumite efecte care sunt reprezentate de carențe multiple: carențe în sfera dezvoltării fizice, carențe ale proceselor psihice, tulburări de personalitate, carențe de ordin spiritual.

Prin această lucrare, mi-am propus să scot în evidență importanța majoră pe care o constituie socializarea și afectivitatea pentru copiii instituționalizați, pentru buna dezvoltare fizică și psihică a acestora, dar și efectele nocive provocate de absența lor.

În strânsă legătură cu afectivitatea este nevoia de securitate a copilului. Este foarte important ca acesta să se simtă în siguranța față de lumea exterioară cât și față de propriile trăiri interioare. Securitatea afectivă este furnizată în mod real atunci când copilul are o relație stabilă, constantă cu oamenii. Schimbarea frecventă a persoanei de îngrijire, înlocuirea ei în perioade sensibile ale dezvoltării psihice infantile se transformă în tot atâtea piedici în construirea încrederii copilului, în capacitatea lui de a iniția și menține atitudini afective stabile.

Omul este o ființă socială motiv pentru care socializarea are un rol deosebit de important în viața viitorilor adulți, în același timp constituind și baza relațiilor efective.

Capitolul 1

Socializarea copilului

. Procesul socializării. Definiții

Omul este o ființă socială. Chiar din primele zile ale existenței sale el este înconjurat de semenii săi, este inclus în diverse relații sociale, prin intermediul cărora însușește și interiorizează valori fundamentale comune, simboluri, reprezentări colective, așteptări etc. Formarea personalității umane este rezultatul unui proces complex de socializare, în care interacționează factorii personali, de mediu și culturali. Socializarea este un proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, cunoștințelor, modelelor de comportare specifice unui grup sau comunități în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane. În acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, care presupune dubla considerare a dezvoltării personale și a influențelor sociale. Din punct de vedere psihologic, ea reflectă modul personal de receptare și de interpretare a mesajelor sociale.

Familia este primul mediu social în care indivizii se comportă ca ființe umane. Ea reprezintă un grup social omogen, un cadru fundamental în care, datorită procesului de socializare copiii asimilează primele noțiuni cu privire la datorie, respect, etică, interdicție.

Unul dintre cele mai importante grupuri sociale care participă la socializarea individului este familia. Familia reprezintă un ansamblu de condiții necesare creșterii și dobândirii deprinderilor, precum și locul prin care copilul se integrează în viața umană, în societate, în cultură. Prezența copiilor alături de părinți îi oferă acestuia șansele de a se socializa, de a-și dezvolta un habitus care îl va ajuta să devină un adult echilibrat, împlinit din punct de vedere afectiv și capabil să se adapteze condițiilor sociale.
Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic este transformat într-o ființă socială, capabilă să acționeze împreună cu alții. Fără socializare, societatea nu ar putea supraviețui cum, de altfel, nici individul nu ar putea supraviețui în afara societății. Procesul socializării începe din timpul copilăriei, când intervin primele contacte sociale și experiențe de viață, derulându-se de-a lungul întregii vieți, pe măsura dobândirii de către individ de noi statusuri și roluri succesive.

Sociologii fac diverse afirmații referitoare la modalitățile de socializare și impactul lor asupra formării personalității umane. Em. Durkheim insistă asupra socializării ca constrângere exercitată de societate asupra individului. G.Tarde interpretează socializarea ca voință individuală de a imita. H.Coolez spunea că socializarea depinde de modul în care ne contemplăm în privirea tuturor celorlalți, depinde de judecățile lor asupra noastră. E.H. Mead pretinde asupra faptului că "Sinele" nu este prezent la naștere, ci se dezvoltă prin experiența socială, atrăgând atenția asupra binefacerilor socializatoare ale jocului (de roluri). Socializarea reprezintă, în ansamblul său, procesul început de la cea mai fragedă vârstă prin care individul își însușește normele, valorile, regulile de conduită compatibile cu modelul etico-normativ al societății.

Socializarea reprezintă procesul fundamental de integrare a individului în viața comunității sociale și de modelare a personalității, este necondiționat și indestructibil legată de dimensiunea bioereditară a devenirii ființei umane, și anume maturizarea biologică. Prin această sintagmă înțelegem totalitatea schimbărilor ce survin la nivelul structurilor anatomice și neuro-psiho-fiziologice care depind de tendința naturală de creștere a organismului. Socializarea nu se poate produce decât în interacțiune directă cu maturizarea biologică, în dependență de aceasta.

Socializarea este procesul complex al devenirii omului ca ființă socială, de asimilare a unui ansamblu coerent de norme, valori și roluri sociale specifice societății în care individul trăiește. În cadrul interacțiunii dintre individ și societate, se produce asimilarea normelor și valorilor culturale, precum și a modelelor sociale de comportament  în cadrul societății. Prin socializare înțelegem procesul de transmitere, pe de-o parte, și de asimilare, pe de alta, a sistemului de modele culturale, de norme și valori, de cunoștințe și atitudini, care stau la baza unor comportamente dezirabile în plan social.  De-a lungul etapelor și stadiilor dezvoltării umane, procesul socializării se realizează în cadre sociale ca: familia, grădinița, școala, instituții sociale specializate (Fundații, ONG-uri, etc.), instituții culturale, economice, politice, etc. Prin procesul de socializare, omul își dezvoltă capacități particulare de participare la viața socială.  Asimilarea primelor interacțiuni de tip psiho-social reprezintă unul dintre mecanismele prin care se realizează socializarea. Încă din fazele copilăriei, omul preia anumite mijloace de comunicare socială, de acțiune și interacțiune în cadrul grupurilor sociale, asimilând treptat modele de comportament pro-sociale, dezirabile, necesare adaptării vieții de grup. Pe măsură ce crește și se dezvoltă, omul își consolidează un anumit statut, își definește propria identitate umană în contexte sociale bine precizate.

Socializarea poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: a societății și a individului. Din punctul de vedere al societății, socializarea reprezintă calea spre cultură a individului, procesul prin care omul în funcție de influențele și interacțiunile socio-psihologice la care este supus, își proiectează o direcție de evoluție pe care o poate urma și pe parcursul căreia devine membru funcțional al unei comunități sociale, capabil să-și exercite propriul control asupra atitudinilor, comportamentelor și conduitelor sale. Individul uman nu se naște “social”, ci devine astfel în mod progresiv, pe măsură ce învață să ia parte la viața grupului și a societății sale, asimilându-i normele, valorile, credințele și dezvoltând la rândul său altele noi.

Procesul socializării include în sine diferite aspecte: personal, moral, politic.

Socializarea personală are două momente importante: pregătirea în cadrul școlii pentru viitoarea profesie și integrarea profesională la locul de muncă. Începuturile socializării profesionale sunt marcate de opțiunea pentru o anumită profesie. Aici este remarcabilă urmatoarea constatare semnificativă: cu cât maturizarea prezintă valori mai ridicate cu atât mai clar se definesc opțiunile profesionale.

Socializarea morală, începuturile acestui studiu este stabilit în perimetrul cercetărilor efectuate de Jean Piaget asupra dezvoltării personalitații. Pornind de la el, Lawrance Kohleberg distinge trei stadii în evoluția morală a personalitații: de la stadiul preconvențional, în care respectarea normelor morale are la bază mecanismul pedepsei și răsplații, la cel convențional, caracterizat prin conformarea la colectivitate și în sfărșit, la stadiul superior, postconvențional, în care respectarea normelor este o alegere individuală.

Socializarea politică, unii sociologii au ajuns la concluzia că atât convingerile și atitudinile, cât și comportamentul politic se formează și se dezvoltă în anii tinereții. Socializarea politică cuprinde urmatoarele etape succesive:

Pereceperea unui univers simbolic ( în jurul vârstei de 5 ani )

Recunoașterea unui univers politic ( 5-6 ani )

Constituirea unei ordini politice intuitive ( 7-11 ani )

Constituirea unei ordini politice concrete ( 12- 13 ani )

Elaborarea unei ordini problematice conflictuale ( 14-16 ani )

Gândirea politică concretă, abstractă, ideologică ( dupa 17 ani )

Adolescența și începutul perioadei adulte sunt perioade cruciale pentru formarea și dezvoltarea conștiinței și comportamentului politic.

1.2. Factori care influențează procesul de socializare:

Factori biologici ( temperament, caracteristici afective).

Mediul fizic (geografic).  Lucian Blaga vorbește despre o structură a matricei stilistice românească ce cuprinde un orizont spațial infinit, ondulat, un orizont temporal de înaintare ondulată în timp, împăcare cu destinul, dragostea pentru pitoresc, simțul nuanței al măsurii și discreției, geometrism drept, linear, vârsta adoptivă, copilaria.

Cultura – profilul cultural al unei societăți imprimă caracteristici specifice procesului de socializare.

Experiența de grup.

Experiența personală.

1.2.1. Determinantul biologic

Este evident că formarea personalității individului, ca și procesul de achiziție a produselor culturii, sunt influențate de anumite caracteristici biologice, inclusiv ereditare. Un anumit tip de temperament, anumite caracteristici afective, fac ca individul să asimileze diferit și să reacționeze diferit la realitatea socială. Este celebru astfel experimentul desfășurat la Moscova spre sfârșitul vieții lui Stalin, în care o mie de gemeni au fost separați și puși să trăiască în familii diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment aflat cu totul în afara unor norme deontologice). Ideea era că se dorea subliniera rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil, în afara oricărui determinant biologic. Experimentul nu a dovedit acest lucru, existând un puternic factor genetic care condiționa dezvoltarea gemenilor. Chiar dacă acestia trăiau în familii foarte diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune. Stalin se pare că s-a suparat atât de rău încât a „desființat” genetica, ea rămânând o disciplină interzisă în URSS și în celelalte state socialiste vreme de câteva decenii.

1.2.2. Mediul fizic

Mediul fizic, ca atare, ne influențează în procesul de socializare într-o măsură semnificativă. Aceasta deoarece suntem permanent obligați să ne adaptăm la el. Este de altfel un lucru știut faptul că oamenii care trăiesc în regiunile nordice, față de noi, au un alt tip de temperament, alte moduri de reacție, alte tipuri de relaționare etc.

Dacă luăm în calcul normativitatea față de relațiile sexuale spre exemplu, atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud al Nord crește în general toleranța față de normele restrictive ale relațiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici macar sa fie văzute de alți bărbați, în Nordul îndepărtat, la eschimoși, lucrurile stau foarte diferit. Este însă foarte clar că nu întotdeauna și oriunde găsim acest determinism geografic, dar putem spune totuși că el constituie un factor care influențează procesul de socializare.

1.2.3. Cultura

Profilul cultural al unei societăți imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să surprindă relația dintre spațiul geografic și profilul cultural al unei societăți. Teoria spațiului mioritic a lui Lucian Blaga (1895-1961) este o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăți, în realitate nu neaparat în funcție de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăți. Se știe că italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziți, că arabii sunt extrem de credincioși, cinstiți, dar și șireți etc. Cu siguranță că acești predeterminanți culturali sunt, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordăm unor indivizi, doar pe baza apartenenței acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate de status și de bază (al doilea termen desemnând profilul de bază al personalității oamenilor care aparțin unei anumite societăți) sau personalitate modală, care se referă la același lucru în fond, “modul” fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvență într-o distributie, deci este cea mai des întâlnită.

1.2.4. Experiența de grup

Viața în grupuri este evident o caracteristică general umană. Este astfel firesc ca experiența indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influențeze în mod deosebit.

1.2.5. Experiența personală

Este în aceeași măsură de la sine înțeles faptul că experiența personală este, de asemenea, un factor esențial în procesul de socializare. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, asemănător cu modul în care informația este stocată într-un computer. El este întodeauna un proces de interacțiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare.

1.3. Teorii ale socializării

Dintre cele mai importante și complexe teorii ale socializării sunt menționate: psihanaliza, teoriile învățării, teoriile dezvoltării cognitive.

1.3.1 Psihanaliza

Una dintre primele teorii ale socializării este psihanaliza, autorul ei fiind Sigmund Freud, el aprecia imporțanta factorilor biologici și a experienței sociale pentru dezvoltarea personalități umane, una dintre necesitățile umane fundamentale care ajută la modelarea comportamentului uman este erosul „instinctul vieții” care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei și de a-și manifesta afecțiunea. Cealaltă este thanatos „instinctul morții” baza înclinației agresive a omului. Aceste două impulsuri deseori se află în opoziție iar drama vieții umane este o consecință a acestui conflict.

În opinia lui Sigmund F. personalitatea umană este compusă din trei elemente: Sinele, Supraeul si Eul, a căror interacțiune constituie substanța vieții mintale. Sinele reprezintă impulsurile biologice universale, care deseori cer satisafacție imediată. El este în mare măsură, inconștient și operează pe baza principiului plăcerii. Din perspectiva psihanalitică, sugarul este esențialmente un sine, un mănunchi de nevoi biologice care cer satisfacere imediată, în personaliatate Sinele este reprezentată prin Supraeu, care este similar cu ceea ce numim conștiință. Pe masură ce copilul crește, contribuțiile la Supraeu se măresc.

Deseori Sinele și Supraeul se află în opoziție. Sinele vrea ceva iar Supraeul îl constrânge din cauza normelor sociale, aici intervine cel de-al treilea element, Eul, care are sarcina de a media acest conflict.

În esență, personalitatea conține în ea conflictul care există între el si societate, între natură și educație. Personaliatea umană se dezvoltă trecând printr-o serie de stadii succesive, numite de S. Freud „stadiile dezvoltării psihosexuale”.

Primul stadiu, manifestat în primul an de viața, este stadiul oral, în care sugarul caută plăcerea prin supt, mușcat.

Al doilea stadiu, care se manifestă în timpul celui de-al doliea an de viața, este stadiul anal, a cărei funcție constă în controlul instinctelor.

Următorul stadiul, cel falic, cuprinde vârsta de la 3 până la 5 ani și reprezintă perioada conștientizării sexuale inițiale, conflictul oedip, care se referă la tendința copilului de a forma un atașament afectiv puternic cu complicații sexuale fața de către părintele de sex opus și de a dezvolta o realitate ostilă fața de părintele de același sex.

În stadiul latenței care începe aproximativ de la 5 ani și derulează până la pubertate, sexualiatea scade în importanța, dezvoltarea personalității fixându-se pe dezvoltarea fizică și pe deprinderile intelectuale. Stadiul genital constă în revenirea energiei sexuale.

1.3.2 Teoria învățării

O altă teorie a socializării este teoria învătării, conform ei, individul traiește din experiențe în care constată anumite legături între fapte și anumite consecințe ale acțiunilor sale. Învățarea se realizează asociativ prin condiționare operantă și prin învățare. Prin condiționare operantă individul învață din experiențele sale trecute, reține consecințele comportamentului sau, în acest fel el va putea repeta comportamentele ale caror consecințe le dorește și le va evita pe cale cu consecințe neplăcute.

Învățarea prin întărire poate fi realizată prin modul similar dresajului animalelor. Învățarea se poate face nu numai prin condiționare sau prin propria experiență. Învățarea se mai realizează și prin observarea comportamentului altora, prin interacțiunea cu alți oameni.

Socializarea este explicată și de teoriile dezvoltării cognitive a lui Jean Piaget, acesta ajungând la concluzia că copiii nu colectează informația în mod pasiv ci analizează, selectează, reactualizează ceea ce văd , aud și simt în lumea înconjuratoare, adică vorbim de cogniție. Dezvoltarea cognitivă parcurge mai multe etape, J.Piaget distinge patru stadii în dezvoltarea cognitivă a copilului.

1.3.3 Stadii în dezvoltarea cognitivă a copilului

Primul stadiu, senzorial-motor, se manifestă în primii doi ani de viață. Până la vârsta de aproximativ patru luni, un bebeluș nu se poate deosebi pe sine de mediu. De exemplu, copilul nu diferențiază obiectele de persoane, nu este conștient că există altceva în afara câmpului său vizual. El învață treptat să deosebeasca oamenii de obiecte, ajungând să își dea seama că acestea au o experiență independentă de percepțiile sale imediate. În decursul acestui stadiu copilul învață prin simțuri, prin atingerea obiectului, prin manipularea lui, prin explorarea fizică a mediului. În această perioadă copiii nu sunt în stare să folosească simboluri și nici nu se pot angaja în gândirea superioară. Lumea lor este experiența fizică directă.

Cel de-al doilea stadiu, preconvențional, durează de la vârsta de doi ani până la șapte ani, când la copil începe să se dezvolte rapid capacitatea de a utiliza simboluri,

( in special limbajul ). Copiii încep să conceapă, lucruri pe care nu le văd și nu le ating, putând astfel distinge între fantezie și realitate. Viziunea caracteristică a copiilor în acest stadiu este egocentrismul, acest concept nu se referă însă la egoism, ci la tendința copilului de a interpreta lumea în mod exclusiv în termenii propriei sale poziții. De exemplu, baiețelul sau fetița nu înteleg că alții văd obiectele dintr-o perspectivă diferită de a sa. Ținând o carte în fața sa , copilul poate întreba despre o imagine din ea fara a-și da seama că persoana care stă în fața lui nu poate vedea decât coperta cărții.

Stadiul al treilea, operațional concret, durează de la 7 ani până la 10 ani. Pe parcursul acestui stadiu la copil se dezvoltă capacitatea de a gândi logic și de a aprecia perspective alernative. Copiii concep natura cauzei și a efectului. Totuși gândirea lor continuă să rămână legată mai curând de obiecte și evenimente concrete, identificabile, decât de idei abstracte. În acest stadiu ei încep să înțeleagă perspectiva altora și să vadă posibilitatea existenței punctelor de vedere alternative, acesta fiind un pas important spre dezvoltarea lor socială.

Al patrulea stadiu și ultimul, operațional formal, cuprinde vârsta între 11 si 15 ani. În această perioadă adolescenții încep să gândească logic. Atunci când se confruntă cu o problemă, ei sunt capabili să analizeze toate modalitațile posibile de a o rezolva și le parcurg în mod teoretic spre a gasi o soluție. Această capacitate de a gândi abstract le îngăduie să depășească limitările timpului și ale spațiului.

1.4. Etapele dezvoltării sociale și formele ei

Socializarea începe din primele zile de viață se continuă de-a lungul întregii vieți. Ca proces stadial și continuu, niciodată total sau încheiat, socializarea presupune doua etape ( stadii ) principale: etapa socializării primare ( de bază ) și etapa socializării secundare ( continuue).

Socializarea primară este procesul prin care se formează primul univers social al individului. Individul devine capabil să facă față vieții sociale prin includerea lui în elementele sociale de bază: norme, valori, credințe, reguli de comportare etc. Socializarea primară debutează o dată cu nașterea și are funcția de a transforma ființa biologică în ființă socială prin apropierea lumii, unde familia deține locul principal și cel mai important.

Instrumentul principal și privilegiat al socializării primare este limbajul. Prin intermediul limbajului copilului îi sunt transmise modele de conduită, care pot fi aplicate imediat sau ulterior în viața cotidiană și care permit identificarea sau diferențierea sa în raport cu alte persoane. Pe lângă dimenisunea cognitivă, socializarea primară implică și o importantă dimenisune afectivă, destul de importantă pentru perioada copilăriei. Copilul se indentifică emoțional cu „altul semnificativ”. Preluând rolurile și atitudinile acestuia, copilul le transformă în roluri și atitudini proprii, adoptând totodată și imaginea pe care o are altul semnificativ cu privire la persoana copilului. Astfel copilul devine capabil de autoidentificare, dobândind o identitate subiectiv coerentă , ordonată și admisibilă.

În cursul diverselor experiențe cu diferiți alți semnificativi, rolurile și atitudinile apropiate parcurg un proces de abstractizare progresiv, de la cele asociate unei persoane concrete la cele generale și impersonale. Această abstractizare este numită „altul generalizat”. Din momentul în care altul generalizat s-a constituit în conștiința copilului, acesta dobândește o identitate în raport cu societatea, iar autoidentificarea sa capătă stabilitate și continuitate. Aici socializarea primară se încheie.

Procesul prin care persoana își modifică comportamentele și asimilează noi modele culturale și comportamentale, își asumă noi sisteme de valori, noi atitudini și roluri este definit ca socializare secundară. Cu alte cuvinte ea asigură învățarea rolurilor instituționale. Comparativ cu socializarea primară, identificarea emoțională a actorului este diminuată mult. Socializarea secundară se desfașoară în condițiile de neutralitate afectivă. Agenții socializării nu mai sunt în mod necesar, alți semnificativi, ci sunt percepuți ca funcționari ai instituției. Interacțiunea poate fi formalizată, iar rolurile au un înalt grad de anonimat. O dată cu evoluția socială și cu creșterea gradului de complexitate a fenomenelor amintite, rolul familiei în socializarea secundară decade, ea revenind altor instanțe, care necesită de cele mai multe ori un ansamblu de operații specializate și un personal specializat.

Realiatea subiectivă secundară este constituită pe fundalul celei cristalizate anterior, care are un accent de realitate mai mare. De aici rezultă doua consecințe: prima reprezintă faptul că socializarea primară este deosebit de importantă pentru individ, întrucăt ea plasează structurile de bază ale sinelui și ale lumii: primii ani de viață și primii alți semnificativi oferă o orientare în și către lume, conturând limitele receptivității ulterioare a individului. Cea de a doua consecință este faptul că reușita oricărei socializări secundare este condiționată de consecința conținuturilor noi cu cele achiziționate anterior , care funcționează ca filtru.

Este cea mai întinsă perioadă de socializare din viața unui individ, însă cele mai intense perioade de socializare sunt primele două. Așa cum am spus aceste etape formează totodată, prin conținutul lor diferit, trei tipuri distincte de socializare. Alături de acestea, pe care le-am definit strict temporal, mai există și altele. Le vom prezenta succint.

Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deține și cel mai adesea nici nu poate să le dețină în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adesea și anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces. Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiță se joacă cu păpușile, cu siguranță ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar și atunci când copiii se joacă de-a medicul, sau de-a polițistul, ei se socializează anticipator, nu neaparat pentru rolurile de medic sau polițist, ci pentru cel de cetățean, care va interacționa mai târziu în societate cu medici sau polițisti. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare, inclusiv la achiziția unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de persoane le au în societate.

Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziționează anumite comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziția unor produse culturale în principal de către un copil, deci în condițiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare. În societate însă, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziții cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam deja achiziționate. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub presiunea unor situații noi se modifică, înlăturându-se vechile modele de comportament cu altele noi. Resocializarea este întâlnită la un nivel cu totul deosebit în special în instituțiile cu funcții puternice de constrîngere, școli de corecție, închisori, armată etc.

Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele de socializare în care se achiziționează modele comportamentale, valori sau norme care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. Este vorba deci de procesul de achiziție a contraculturii.

Capitolul 2

Nevoile de bază ale copilului

Nevoile de bază ale copilului sunt de fapt o particularizare, la vârsta copilăriei, a eternelor nevoi umane formulate de Maslow și alți autori.

2.1. Nevoia de dragoste și securitate

Acesta este o nevoie permanentă în copilărie, dar la vârste mici este cea mai importantă. Prin această nevoie copilul se leagă de mamă, de tată, de ai lui adică, își construiește atașamentul și modelul internalizat de funcționare a lumii aferent atașamentului. De măsura în care va fi satisfăcută nevoia de dragoste a copilului va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, în familia lui.

Atașamentul reprezintă fundamentul sănătății mintale a individului și deci satisfacerea nevoii de dragoste, este condiția dezvoltării unei personalități sănătoase. Dacă este împlinită în mod constant de parinții copilului, acesta își dezvoltă abilitatea de a reacționa și de a răspunde cu calm și înțelegere, atent față de ceilalți și, mai târziu de a deveni un părinte iubitor. Dragostea îl face pe copil să se simtă în siguranță cu ai lui. La dragoste trebuie însă se se adauge ordinea, cu limitele și restricțiile ei. Ordinea vieții familiei face ca lucrurile să fie predictibile și să aibă continuitate. Unul dintre teoreticienii traumei, Bruce Perry, arată că dezvoltarea și funcționarea normală a creierului au nevoie de continuitate, pedictibilitate și dragoste. Viața stabilă a familiei, cu continuitate în trecut, prezent și viitor, îi dă copilului șansa de a-și construi o identitate clară.

Violența în cuplul marital îi sustrange pe părinți de la rolul lor parental, iar copiii sunt neglijați sub aspectul nevoilor lor emoționale sau abuzați. Violența induce o stare de haos și panică, implicând pierderea sensului și sentimentului de continuitate a vieții. Nu avem însă voie să uităm că deși nu toți copiii sunt traumatizați de divorțul părinților și ruperea familiei, toți suferă. De aceea este atât de important modul în care îi comunicăm copilului despre divorț și sprijinul pe care i-l acordăm pentru a depași această stare de suferință.

2.2. Nevoia de experiențe noi, de stimulare

Condiționând dezvoltarea inteligenței copilului, așa cum hrana bună calitativ și cantitativ condiționează dezvoltarea fizică, experiențele reprezintă condiția dezvoltării mintale, cognitive a copilului.

Jocul și limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul unor experiențe noi, deoarece dezvoltarea plenară a individului are loc în starea de cugetare, de maximă satisfacție și implicare în sarcină, or aceasta este caracteristica jocului. Jocul aduce bucurie prin implicarea totală a copilului într-o realitate decupată de intersul său de moment. Acest interes poate să țină de vârstă, de exemplu pe la cinci, șase ani este fascinat de scrisul pe perete sau poate să fie o particularitate a copilului. Dacă este o particularitate și el va fi acceptat și sprijinit de către părinți, poate duce la dezvoltarea unor înclinații și chiar talente. Conform studiilor, creierul funcționează la potențial maxim doar în stare de relaxare. Iată o explicație a importanței jocului și a experiențelor trăite în stare de joc de copilul aflat în dezvoltare.

În joc, copilul explorează lumea și își dezvoltă mecanismele de coping cu situațiile provocatoare ale realității. Din aceste experiențe de cunoaștere a lumii, copilul își dezvoltă lumea internă, ce este o refectare a celei externe impregnată și colorată cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o.

Această lume internă ne face atât de deosebiți, unici în modul de a percepe și a reacționa la situații, evenimente, persoane, obiecte ale realității. Această lume internă populată de conceptele noastre, ne face să fim fiecare un întreg univers, niciodată pe deplin descifrabil și cunoscut de ceilalți. De aici pot apărea neînțelegeri, dar și farmecul de a-l descoperi pe celălalt, care este cu totul diferit. Suntem cu toții purtătorii acestei lumi interne, internalizate, care este cu atât mai bogată cu cât în copilărie și mai târziu în viață am avut parte de mai multe experiențe, descoperiri, pe un fundal emoțional de bucurie.

Dar calitatea experiențelor copilului, din punct de vedere cognitiv și afectiv, depinde de calitatea adultului care îi asistă experiențele. O mamă care este veșnic speriată de ceea ce ar putea să se întâmple cu copilul, o educatoare cu o atitudine severă și intolerantă față de curiozitățile copilului, o învățătoare care crede că toți copiii trebuie să învețe același lucru și să aibă aceleași performanțe vor îngusta șansele de experiență și cunoaștere întru bucurie a lumii acesteia.

Entuziasmul, interesul, receptivitatea adulților față de încercările copilului sunt contagioase, la fel ca și rigiditatea, îngustimea, lipsa de interes și blazarea care anulează gustul și pofta copilului de a cunoaște lumea. Adultul poate face ca lumea să fie pentru copil un dar pe care îl primește la naștere și care îi aparține spre a fi explorat, sau un haos de care trebuie să învețe să se apere. În primul caz intregul sau potențial uman va fi dezvoltat, asigurându-i fericirea existenței printre ceilalți. Lumea este un loc interesant, care îl așteaptă, îl provoacă, îi aduce bucurii.

2.3. Nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile

Dacă mai târziu, la vârsta adultă, o activitate dusă la bun sfârșit conține în ea însăși răsplata, la început, pentru a deveni încrezător în forțe proprii, copilul are nevoie de încurajări și răsplăți. Aceste răsplăți sunt utile și pentru a depăși dificultățile și posibilele conflicte care apar în perioada dezvoltării. Încurajările adultului si existența unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea sa si dezvoltarea responsabilității.

Adultul va formula așteptări care să îi permită copilului trăirea succesului în urma unui efort depus. Desigur, aceasta presupune ca adultul să cunoască bine capacitățile copilului, căci nu pentru toți copiii de aceeași vârstă sunt posibile rezolvări ale acelorași probleme. Abilitățile copilului depind atât de starea de moment, cât și de momentul dezvoltării în care se află. Recompensa pe care o oferă adultul, prin care recunoaște meritele copilului, este importantă pentru stima de sine a acestuia, dar și pentru atitudinea față de sarcini și față de efort. Această recunoaștere a meritelor copilului trebuie făcută în special față de efortul depus de copil și mai puțin față de rezultat. Căci răsplătirea rezultatului și nu a efortului va dezvolta la copil tendința de a vâna cu orice preț rezultatul și de a disprețui efortul. Copilul va copia pentru a lua note bune, iar ca adult va aprecia locul de muncă unde nu va face nimic și va caștiga un salariu mare. Toți copiii dispun de un potențial de învățare, pe care școala poate să îl stimuleze, recunoscând și apreciind eforturile lui, sau să îl transforme în dizabilitîți de învățare, sancționând mereu eșecurile copilului și comparându-le mereu cu succesele alor copii. Poate că această nevoie a copilului, mai mult decât celelalte, solicită respectul adultului față de el.

Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine, iar conduita lui în viață va fi în limitele acestui respect. Respectul față de noi înșine și față de ceilalți este o valoare fundamentală în construirea personalității, dar în același timp reprezintă o valoare ce condiționează dezvoltarea democrației în cadrul unei societăți. Un copil crescut în spiritul respectului de sine și al celorlalți este un valoros membru al societății democratice și un apărător al valorilor ei.

2.4. Nevoia de responsabilități

La o anumită vârstă, acesta devine o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi, copilul învață să se îngrijească singur, adică învață să mănânce, să se spele, să se îmbrace. Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul crește și îi dau sentimentul puterii, al libertății în acțiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilități și răspunderi și pentru alții, pentru cei care depind de el.

Asumându-și responsabilități pe măsura capacităților lor, copiii învață în același timp regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ceea ce este permis și ceea ce nu este permis. Adultul îi va acorda copilului responsabilități și îl va asista în realizarea lor, dându-i libertatea de a decide, iar când decizia nu a fost corectă, de a-și asuma consecințele.

Copiii crescuți în case de copii, cărora nu li se acordă nici un fel de responsabiltăți, care nu au lucruri ale lor, de care să răspundă, să le îngrijească, sunt cel mai bun exemplu pentru nevoia de a avea responsabilități. În integrarea socioprofesională ulterioară, în care este vorba de responsabilități la locul de muncă, de autoîngrijire și responsabilități asumate față de celalți, acești tineri se află într-o derută totală.

Greșelile făcute în întâmpinarea nevoilor copilului pot distorsiona dezvoltarea acestuia. Consecințele sunt dramatice atât pentru individ, cât și pentru societate. Tensiuni intolerabile între individ și mediul său de viață au la origine suferințe, pericole prin care a trecut copilul. În locul unei atitudini de bucurie și colaborare cu cei din jur, atitudinea copilului și a tânărului va fi una de luptă sau fugă, atac sau renunțare. Atât agresivitatea, cât și supraprotejarea copilului sunt erori în tratarea acestuia. Ele neglijează nevoile emoționale, sociale, intelectuale ale acestuia. Închisorile, spitale de boli mentale, școlile de corecție, oficiile de șomaj sunt pline de indivizi care în copilăria lor nu au fost iubiți, care au fost respinși. De asemenea, veșnicii inadaptați, care nu își găsesc un loc nici în relațiile cu ceilalți și nici în raport cu munca, suportă efectul acelorași practici inadecvate de creștere. Reacțiile sociale ale celor respinși în copilărie sunt de furie, frică, lipsa de interes, de empatie pentru ceilalți, incapacitatea de a avea relații mutuale satisfăcătoare. Copiii care cresc într-o casă cu tensiuni pot, de asemenea, chiar dacă sunt iubiți de ambii părinți, să dezvolte tulburări emoționale ori să devină antisociali. Ostilitatea parentală se perpetuează de la o generație la alta, într-un cerc vicios.

Dacă nevoia de experiență a copilului și a adolescentului nu este satisfăcută în mod adecvat, dezvoltarea intelectuală, abilitățile lui vor fi sărăcite. Un mediu care nu stimulează, lipsit de evenimente duce la trăiri de frustare, la apatie ori la o conduită hiperactivă. Comparând dorința de cunoaștere, vitalitatea, receptivitatea unui copil ale cărui nevoi au fost satisfăcute cu cele ale unui adolescent lipsit de scopuri, de preocupări adecvate, plictisit, ce nu are nimic de făcut, nicăieri de mers, blazat și aderând la bande și găști, conștientizezi importanța cunoașterii și a trăirii adecvate ale nevoilor copilului. Căutând noi experiențe, într-un mediu puțin generos, devine incitant ceea ce este interzis, periculos, riscant, rezultând vandalismul și tendințele distructive. Este o greșeală faptul că recunoșterea și aprecierile celor din jur sunt făcute doar după ce se realizează achizițiile, și nu pentru efortul pe care îl depune copilul. Sunt răsplătiți mai degrabă copiii inteligenți, sănătoși, atrăgători, îndemânatici decât cei cu un intelect mai scăzut, din medii culturale sărace, neglijați emoțional sau neîndemânatici.

Consecințele sunt mai serioase mai ales în cazul copiiilor cu un intelect mai slab ori cu un handicap emoțional, psihic, senzorial sau fizic. Acești copii nu strălucesc niciodată, stau în spatele clasei, iar respectul de sine și motivația de a învața sunt scăzute. Dar cu toții avem nevoie de trăirea senzației de succes, de a fi văzuți de ceilalți. De aici rezultă faptul că în rândurile copiiilor menționați mai sus apar cei care sunt turbulenți și care deranjează procesul educativ la clasă, care se bat etc. Un bun profesor va știi să aprecieze efortul și ameliorările cât de mici ale copilului, comparândul cu el însuși. În aceste condiții, abilitățile copilului pot crește.

Progresele copilului sunt susținute de încurajările părinților și ale profesorilor. Unii cer oportunități educaționale egale pentru toți copiii, alți cer o atenție specială pentru copiii supradotați sau o discriminare pozitivă pentru cei mai puțin privilegiați. Conflictul dintre cele trei puncte de vedere nu este unul real. El apare din convingerea greșită că toți oamenii sunt egali în dezvoltarea lor. Ceea ce rămâne însă egală, la toți copiii, este nevoia de educație. Aceasta trebuie să devină un drept ( o lege ) și să beneficieze în practică, în sistemul educațional, de o pedagogie adecvată, implicativă, evidențiind potențialul diferit al copiiilor și răspunzând nevoilor lor.

Diferențele dintre copii trebuie să fie respectate, la nivelul sistemului social, prin crearea unor oportunități educaționale democratice.

Dacă aceste patru nevoi nu sunt îndeplinite, copilul nu își va dezvolta stima de sine, respectul față de ceilalți, grija față de bunurile materiale. Când aceste nevoi sunt neglijate ori satisfacerea lor nu este însoțită de o educație a autocontrolului ( nevoia de limite în educația copilului ), a planificării, apar tineri impulsivi, care nu au răbdare să aștepte, incapabili de a lucra, de a depune efort pentru ceea ce doresc, nerecunoscând drepturile celorlalți, iresponsabili. Ei vor părăsi școlile pentru joburi aducătoare de câștiguri rapide, care le dau puține satisfacții, și vor trăi un sentiment de alienare și respingere. Sentimentul că societatea nu îi vrea poate duce la lipsa dorinței de a da ceva în schimb acesteia sau, și mai rău, la dorința de a distruge și a se autodistruge. Este momentul să atragem atenția asupra faptului că suicidul în rândul copiilor este tot mai frecvent și cobară la vârste tot mai mici. Dacă nu vom răspunde adecvat nevoilor copiiilor pentru o dezvoltare sănătosă, riscăm viitorul societății.

Jung spunea că tot ceea ce se petrece în timp, in decursul istoriei, nu lasă urme doar în dezvoltarea individului, ci marchează continuitatea speciei umane. Iată de ce este important să răspundem ca familie și societate, în mod adecvat nevoilor impuse de o dezvoltare sănătoasă a copilului. Modul în care răspundem nevoilor copiilor creează primele lor experiențe, cele ce vor constituii bazele evoluției lor ulterioare, așa cum fundația casei va restricționa construcția ce poate fi ridicată deasupra.

2.5. Efectele și consecințele nesatisfacerii nevoilor copilului

Dacă una dintre nevoile de bază nu își găsește răspunsul adecvat, dezvoltarea este distorsionată. Eșecul în a răspunde nevoilor de dragoste și securitate are ca efect sindromul de deprivare maternă. Imposibilitatea de a trăi noi experiențe se regăsește în diferitele forme de substimulare sau privare/deprivare senzorială, socială, emoțională. Suprastimularea produce și ea efecte negative: hiperexcitare, neliniște, extenuare și tulburări ale somnului. Apare în situațiile în care evenimentele noi, imprevizibile și nefamiliare se succedă într-un ritm alert. Nevoia de a se adapta rapid și repetat la situații în continuă schimbare poate duce la dezorientare și distorsionare a realității, anxietate și iritabilitate extreme, oboseală, apatie și renunțare. Bombardarea senzorială poate avea efecte la fel de puternice ca și deprivarea.

Nevoia de încurajare și recunoaștere își găsește, din nefericire, împlinirea, aproape invariabil, în urma rezultatelor, și mai puțin doar a efortului. În consecință, ea este satisfăcută mai frecvent la copiii inteligenți, sănătoși, bine adaptați și atractivi cu aparențe plăcute. Copiii instituționalizați, din cauza dezvantajului emoțional, economic, social, cultural, adesea chiar și educațional și de dezvoltare intelectuală și fizică, vor obține mult mai greu aprecierile celor din jur. Aceasta în condițiile în care ar avea mai multă nevoie tocmai pentru că, în absența familiei, nu au decât un acces, cel mult, limitat la dragostea necondiționată de tip părintesc.

Nesatisfacerea nevoi de responsabilitate conduce la deficiențe în deprinderile de autocontrol și planificare, la tendința tânărului de a se manifesta impulsiv, la incapacitatea de a amâna gratificarea imediată a nevoilor, la nesocotirea drepturilor celorlalți, pe scurt, la iresponsabilitate.

2.6. Funcțiile parentale

Rolul oricărei comunități este de a-i face pe membrii săi capabili de o viață autonomă și de a-și îmdeplini cu bine funcțiile de părinte, pentru a crește o nouă genereție de copii sănătoși.

Funcțiile parentale sunt descrise de Kari Killen ca fiind următoarele:

Abilitatea de a percepe copilul în mod realist : a nu îi atribui copilului sentimente și trăiri care ne aparțin ( de exemplu, ostilitatea față de anumite persoane) e o capacitate ce nu este egală, constantă. Ea depinde, în mare măsură, de starea sau de situația prin care trece părintele, dar și de comportamentul copilului, ce îl influențează. Așteptările față de copil alterează, în mare măsură, percepția realist a acestuia. Pe de altă parte, așteptările pozitive vor influența în mod pozitiv dezvoltarea copilului, pe când cele negative se vor răsfrânge ca atare în comportamentul lui. Kari Killen avertizează că, pe cât perceperea copilului este mai intens negativă și de mai lungă durată, pe atât e mai mare pericolul unui abuz fizic și emoțional. Relaționarea părinților cu copilul este în accord cu modul în care îl percep. Mai departe, copilul va introiecta atitudinea parentală și va începe să se perceapă pe sine ca fiind rău , prost, blestemat;

Aceptarea responsabilă a sarcinii de a satisfice nevoile copilului: această funcție depinde de cunoșterea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală și de sentimentul părintelui că este capabil de a satisfice aceste nevoi. Copilul are nevoi biologice, de bază, ușor de satisfăcut. Dar are, în egală măsură, nevoie de dragoste, de sentimentul securității. Acest sentiment este dat de predictibilitatea și continuitatea vieții lui în relația cu adultul care îl îngrijește, precum și de dragostea și emoțiile pozitive pe care le trăiește în relația cu părintele;

Așteptări realiste față de capacitatea copilului de a coopera : există stadiul în dezvoltarea copilului când capacitatea acestuia de a coopera este diminuată. Dacă așteptările părinților privind cooperarea copilului sunt nerealiste, ei se vor simți frustrați și incapabili în rolul lor parental. Neconformați, astfel, de către copil, apare riscul de a-și revărsa frustrarea în mod violent în relația cu acesta. Când un părinte se așteaptă numai la note mari din partea copilului, în vreme ce acesta are dificultăți cu școala, conflictul ce va apărea între el, cu rezultatele lui școlare și părinte, cu așteptările lui, poate degenera în situații de abuzare fizică și emoțională a copilului;

Capacitatea de a interacționa pozitiv cu copilul: este o funcție care nu poate fi reliefată prin interviuri, ci doar prin observarea interacțiunilor, a calității acestor interacțiuni. Reprezintă capacitatea părintelui de a se angaja pozitiv cu copilul în jocul, tristețea, bucuriile lui, în învățare și dezvoltare. Copilul are nevoie de stimulare cognitivă și emoțională, de experiențe noi, placate din care învață despre lumea fizică, precum și despre ceilalți;

Abilitatea a fi empatic cu copilul: această funcție parentală este cu atât mai importantă cu cât copilul e mai mic și incapabil să fie explicit cu privire la stările și nevoile lui. Părintele trebuie să le ghicească, să simtă ceea ce simte copilul. În situațiile nefericite în care copilul are un handicap, această funcție devine de maximă importanță. Kari Killen definește empatia în relația cu copilul ca având trei componente: prima este abilitatea de a diferenția și de a da un nume gândurilor și trăirilor copilului; următoarea este abilitatea de a se transpune mental în situația copilului; iar cea de a treia este abilitatea de a reacționa, de a răspunde activ în funcție de trăirile copilului.

Aceasta abilitate susține funcția părintelui de a acompania emoțional copilul. Acompanierea emoțională a copilului este de cea mai mare importanță pentru dezvoltarea mentală și integrarea acestuia în societate. Este la fel de importantă în procesul de reabilitare a copilului care nu a beneficiat de un atașament securizat și stabil, iar suferințele psihosomatice și stările emoționale negative impun intervenții. Dacă părintele a avut o copilărie nefericită, capacitatea lui de a rezona afectiv cu copilul, de a-i recunoaște suferința și de a dori să i-o aline, de a creea momente de confort împreună, de bucurie va fi mult diminuată;

Capacitatea de a considera prioritare nevoile copilului față de nevoile proprii: această funcție parentală se bazează pe maturitatea părintelui. Un părinte imatur va considera că nevoile sale sunt mai importante decât cele ale copilului. Nevoile copilului îl vor irita, îi vor stârni frustări și reacții agresive. Părinții imaturi vor trăi dând curs impulsurilor de moment și fără a fi capabili de sacrificiu pentru binele copilului;

Abilitatea de a-și stăpânii durerea și agresivitatea și de a nu le revărsa asupra copilului: viața curentă antrenează un stres crescut în unele momente. Părintele imatur, cu problem emoționale sau suferind de a anumite boli mentale ori de retard mental este incapabil să își stăpânească trăirile, să dezvolte mecanisme adaptive bazate pe relația de plăcere de a fi cu copilul. A face planuri, a amâna reacțiile negative din momentele de stres intens, a glumi și a râde cu copilul, a face plăceri împărtășite cu acesta sunt comportamente parentale normale, benefice dezvoltării sale.

2.7. Separarea de părinți

În literatura de specialitate există diferite tipuri de experiențe de separare a copilului de părinți care pot fi grupate în trei categorii:

Separări de foarte scurtă durată care decurg din îngrrijirea acordată de mai multe figuri materne.

Separări temporare cu durată de cel puțin câteva săptămâni.

Separări permanante, definitive.

2.7.1. Separarea foarte scurtă

Este asociată cu îngrijirea din partea mai multor persoane. În ciuda numeroaselor voci care afirmau în prima jumătate a sec XX că ocuparea unui loc de muncă de către mamă poate fi considerată o formă gravă de neglijare care va avea ca efect asupra copilului delincvență și tulburări psihice. Studiile ulterioare au infirmat aceste concluzii. Nu s-au realizat însă studii care să identifice variația acestor posibile efecte în funcție de vârsta copilului în momentul în care mama reia lucrul și în funcție de numărul mamelor- substitut și de calitatea îngrijiri pe care acestea o accordă.

Aceeași infirmare ulterioară au primit-o și studiile care afirmaseră pericolul reprezentat de creșe și alte forme de centre de zi pentru copii antepreșcolari și preșcolari. Principalul risc care rămâne asociat acestor instituții este acela al epidemiilor ce se pot răspândii mai ușor în colectivul de copii.

2.7.2 Separarea temporară

Majoritatea studiilor au demonstrat că o separarea de cel puțin o lună în primul an de viață poate produce o ușoară creștere a riscului apariției tulburărilor psihologice ulterioare. Rezultatele sunt însă interpretabile datorită numeroaselor diferențe de context și în special faptului că multe dintre cazurile de separare studiate implicau și alte tipuri de deprivare, precum și un nivel crescut de stres. De asemenea, existau variații mari în experiențele ulterioare ale copiiilor. Astfel, corelația cea mai puternică între separarea timpurie și tulburările psihice ulterioare ( în special comportament antisocial și forme de depresie și anxietate) s-au înregistrat în cazul copiiilor incluși pentru scurte perioade în istituțiile publice de îngrijire de tipul caselor de copii, centrelor pentru copii cu dizabilități. Pentru majoritatea acestor copii se poate însă cu ușurință identifica un mediu familial nevaforabil atât înainte, cât și după internare sau existența altor probleme. Pentru separările determinate de plecări în vacanță sau internări în spital nu s-au menționat efecte negative măsurabile. Nici unul dintre studii nu a înregistrat întârzieri în dezvoltarea intelectuală sau a limbajului.

Experimente cu maimuțe realizate de Hide au arătat că puii separați timp o săptămână în prima parte a vieții se manifestă la doi ani mai neîncrezători și susceptibili față de tot ce este necunoscut. În mediul familiar, comportamentul celor două grupuri de maimuțe ( experimental și de control ) nu au prezentat modificări.

2.7.3. Separarea prelungită sau permanentă

Majoritatea studiilor au arătat existența unei legături clare între familiile destrămate și delincvența copiilor. Nu aceeași certitudine există cu privire la rezultatele care sugerează conexiunea dintre nevroză și separare definitvă de părinți. Sa realizat distincția dintre moartea părinților și celelalte cauze ale separării. Decesul parental este asociat cu o rată foarte redusă, adesea nesemnificativă statistic, a delincvenței ulterioare a copilului. Chiar și aceste mult mai rare manifestări pot să nu își aibă originea în deces, sau în boala cronică ce se poate să îl fi precedat sau în manifestările de doliu prelungite ale părintelui supraviețuitor. Moartea tatălui este urmată de cele mai multe ori de greutăți economice majore care pot marca dezvoltarea copilului. Douglas, Ross și Simpson au identificat influențarea dezvoltării intelctuale doar la copiii ai căror părinți au murit după perioade lungi de boală.

Doar două studii au marcat efecte mai puternice în cazul decesului părintelui de același sex, rezultate care nu au mai fost obținute de cerecetări ulterioare.

2.8 Influența mediului socioemoțional asupra dezvoltări copilului

Există două tipuri de cercetări asupra ființei umane și acestea ne-au adus date importante privind efectul influențelor socioemoționale și de mediu în dezvoltare. Prin aceste cercetări, s-a scos în evidență, în anii 60 ai secolului trecut, importanța familiei în dezvoltarea copilului. Desigur, această idee a revoluționat pedagogia și serviciile oferite copilului și familiei.

Teoria atașamentului, aflată în plină dezvoltare încă, a subliniat importanța relației copilului cu cel care îl îngrijește, mama. Și această teorie, care aduce argumente în principal din etologie și neurobiologie, a schimbat viziunea asupra copilului și a dezvoltării fiintei umane în general. Cele două tipuri de cercetări, pe care le vom exemplifica în contiunare, sunt:

2.8.1. Studii longitudinale

În care copiii au fost urmăriți de la naștere și s-au observat efectele unor condiții diferite în mediu asupra dezvoltării lor: aceste studii dau rezultate foarte bune mai ales când sunt realizate de grupuri interdiscipinare ( pediatrii, psihologi, asistenți sociali și alți profesioniști din domeniul sănătății). Una dintre cele mai edificatoare lucrări în domeniul dezvoltării umane este “The developement of the person”. Cartea reprezintă rezultatul unui studiu longitudinal complex, condus pe o perioadă de 30 de ani, pe un lot mare de copii din medii defavorizate. Desigur, studiul a fost și martorul unor intervenții sociale ( familii ce s-au despărțit sau mame singure ce s-au căsătorit etc ) care au generat modificări în experiențele socioemoționale ale copiilor. Lucrarea subliniază efectul acestor intervenții sociale, al schimbărilor de mediu socioemoțional în dezvoltarea copiilor. Principiile dezvoltării umane pe care le susțin autorii sunt formulate de aceștia astfel: ființa umană trebuie privită holistic, gândirea și emoțiile nu pot fi luate separat, organismul reprezintă o unitate; există o complexitate în progres; în orice moment al dezvoltării copilului există multiple tranzacții la nivelul schimbărilor ce sunt în curs și, astfel, se asigură apariția unor noi organizări funcționale; copiii sunt creatori activi ai propriei dezvoltări; experiențele crează copilul, dar și copilul creează experiențele: le caută, reacționează, interpretează lumea, în felul său, individual;

2.8.2. Studii de intervenție socială

Când apar modificări socioemoționale majore în viața copilului; de exemplu, în stiuația în care copilul e adoptat din orfelinat de către o familie și tot mediul său de viață se schimbă sau în cazul modificării practicilor și metodelor de creștere a copilului de către părinți sau de către cei ce îl îngrijesc, în situații cum ar fi divorțul, recăsătorirea, sau concubinajul etc. Astfel de intervenții sociale sunt destul de fecvente și nu odată ele au beneficiat și de studii consistente. Astfel au fost studiile făcute în legătură cu dezvoltarea copiilor adoptați din România în SUA sau cele efectuate la vârstele de 4-6 ani pe copiii adoptați de familii din Anglia. Aceste studii au arătat o strânsă corelație între durata instituționalizări și anumite comportamente ulterioare ale copiilor.

Probabil primul studiu de intervenție socială cunoscut ca atare a fost cel intreprins de Skeels și colaboratorii săi în orfelinatele din Iowa, în prima jumătate a secolului trecut.

Vom prezenta în continuare acest experiment social, precum și alte observații și experimente relevatoare care au generat diferite programe de prevenire în SUA, așa cum ne sunt ele descrise de Fitzgerald, Stromann și McKiney.

Skeels era psihologul unui orfelinat și uneori plasarea unor copii în astfel de situații depinde de sugestiile pe care le făcea el. De-a lungul anilor, el a observat că, odată plasați în orfelinat, copii sănătoși începeau să decadă sunt aspectul sănătății și al funcțiilor mentale. După un an petrecut în orfelinat, o treime din copii mureau, iar dintre cei care rămâneau în viață, jumătate dezvoltau un retard mental considerabil. Până în jurul vârstei de 3 ani, cam jumătate dintre copiii sănătoși la internare mureau și toți ceilalți aveau rezultate slabe la testele de dezvoltare și prezentau în comportament retard mental și tulburări emoționale. El concluzionează că lipsa îngrijirilor materne, deprivarea maternală, conduce la retard mental și la moarte.

În perioada în care Skeels făcea aceste observații, situația personalului din orfelinate era următoarea: la un grup de 30- 35 de copii exista o mamă-substitut ce era ajutată de 13-15 femei voluntare din comunitate. Se consideră că, în aceste condiții, copiii nu beneficiau de prea mult timp de îngrijiri individuale și nici de prea multă dragoste.

Skeels a luat un copil nou venit la orfelinat și la dat în îngrijirea unei mame retardate mental. Peste câteva luni, a constatat că dezvoltare copilului este normală. A continuat plasarea copiilor la această femeie foarte iubitoare. El a fost foarte criticat de psihologi și colegi, așa că a fost nevoit să demisioneze. Dar înainte de a pleca el a comunicat rezultatele dezvoltării celor 13 copii orfani la mame cu retard, comparativ cu cei 20 de copii internați în aceeași perioadă, rămași în leagăn. Cei 13 copii plasați la mamă au înregistrat o creștere a IQ-ului cu mai bine de 28 de puncte, în vreme ce copiii rămași în orfelinat au pierdut, în medie, 26 de puncte, situânduse sub medie. În plus, cei 13 copii au fost dați toți în adopție iar cei 20 au rămas în leagăn.

Cănd copiii supuși experimentului de intervenție socială au ajuns la vărsta de 20 de ani, lui Skeels i s-a cerut să facă un studiu ca să vadă evoluția celor două loturi de copii. Ceea ce a rezultat a fost impresionant: dintre cei rămași în instituție, unii erau tot aici și aveau un retard considerabil, iar alții muriseră; dintre cei care părăsiseră instituția cea mai înaltă poziție socială, dobândită de unul singur, era aceea de spălător de vase într-un local.

Dintre copiii dați, inițial, în plasament și care fuseseră cu toții adoptați, cei mai mulți absolviseră școala, erau căsătoriți, lucrau și făceau parte din categoria socială a gulerelor albe. Skeels a publicat aceste rezultate în 1966. Urmarea a fost valorizarea plasamentului și a adopției ca servicii sociale pentru copiii orfani și abandonați.

Skeels a primit medalia de aur din partea Asociației Americane de Psihologie. Cel care i-a înmânat distincția a fost un doctorand în psihologie care făcuse parte din grupul copiilor adoptați. Acesta i-a mulțumit pentru că i-a salvat viața fizică și mentală.

Rene S. a fost un alt cunoscut cercetător al efectelor deprivării maternale. El a studiat copiii internați în spitale. Prin spitalizare, copiii erau separați perioade lungi de părinții lor, care îi vizitau doar. Copiii aveau vârste mici, 2-3 ani, și se aflau internați pentru intervenți chirurgicale, ceea ce presupunea perioade mai lungi de spitalizare. Spitz a remarcat un pattern de comportament al acestor copii. Acasă, înainte de internare, ei aveau comportamentul unui copil normal, fericit, interacționând bine, având deprinderi motoare bune, cu control sfincterian în general achiziționat, cu un limbaj bine format, chiar precoce. În perioada internării în spital, copiii regresau. Începeau să facă din nou pe ei, să țipe dezordonat și căpătau o față fără expresie, o față albă tipică depresiei. Nu interacționau cu personalul, nu se jucau cu jucăriile. Când venea mama să îl viziteze, copilul îi întorcea spatele și se juca cu jucăriile. Mama rămânea surprinsă și confuză pentru că fusese avertizată de către personal asupra lipsei de interes a copilului pentru jucării.

La întoarcerea acasă, după externare, la început copilul o ignora pe mamă și se apropia de tată. Încet, în timp, își reachiziționa deprinderile și comportamentele pe care le avea înainte de spitalizare și se reapropia de mamă. Spitz a susținut că în perioada spitalizării copilul suferă o depresie majoră, manifestând comportamentul titpic al adulților la pierderea cuiva pe care l-au iubit. Spitz a pus aceste semne ale copilului spitalizat, față fără expesie, țipetele discontinuee și fără motive aparente, constituite în ceea ce el a numit sindromul hospitalismului, pe seama separării de mamă.

Spitz a fost criticat, afirmându-se că observațiile lui nu au rigoarea unui experiment ci se bazează mai degrabă de un studiu de caz și pe intuițiile pe care le are în exploatarea impactului spitalului. În ciuda acestor critici, timpul i-a dat dreptate. Separarea copilului mic de una dintre persoanele relevante duce la depresie.

Așadar, Skeels și Spitz au relevat consecințele dramatice ale deprivării maternale la copilul mic. Skeels care observă copii abandonați și deci cazuri în care deprivarea maternală era de lungă durată, a concluzionat că retardul mental și chiar moartea copilului pot fi puse pe seamna deprivării maternale. Rene Spitz, care observase copii internați pe perioade mai lungi în spital, dar care reveneau mai apoi în familie, a prezentat efectele de regres și depresie temporară determinată de deprivarea maternală.

Capitolul 3

Importanța relațiilor de afectivitate

3.1. Conceptul de atașament

Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Nu întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție, cu exagerările cunoscute , în direcția supraestimării rațiunii și subestimării afectivității sau în direcția supraestimării rolului trăirilor emoționale și subestimării rolului rațiunii.

Deși considerată, oarecum reductiv, ca o teorie socioemoțională, teoria atașamentului este o teorie developmentalistă, dinamic structurală, care permite importante predicții neliniare și neevidente ale adaptărilor successive. În viziunea lui Stroufe, Egeland, Carlson si Collins, dezvoltarea neliniară a individului se realizează după principiile: integrare, autoorganizare, diferențiere.

Atașamentul reprezintă un sistem de organizare de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamentul sănătații mentale.

Diferite definiții ne spun că atașamentul este o legătură afectivă stabilă pe care copilul o poate stabili cu o persoană cu care interacționează. Comportamental, se manifestă prin căutarea proximității și a contactului cu persoana numită figură de atașament, în momentele de dificultate. Există numeroase definiții și perspective asupra atașamentului. Astfel, se spune că atașamentul este o relație afectivă între două persoane, care învinge timpul și distanța.

După Field, atașamentul este relația ce se creează și se dezvoltă între două sau mai multe organisme în momentul în care sistemele lor fiziologice și comportamentale intră în raport de afinitate și rezonanță reciprocă.

3.1.1. Este atașamentul înnăscut sau învățat?

Bowlby, etolog și psihanalist, a dezvoltat conceptul de atașament cu referire la relația afectivă primară dintre copil și îngrijitor ( de regulă mama, dar poate fi și tatăl, bunica). Privind atașamentul dintr-o perspectivă evoluționistă, el subliniază bazele biologice ale acestuia, având scopul de a asigura supraviețuirea noii ființe. Dată fiind perioada lungă a copilăriei la specia umană, pentru a proteja vulnerabilitatea copilului, mama și copilul au o tendință înăscută de a se apropia unul de celălalt.

Atașamentul este un sistem dual, de dragoste reciprocă, dintre cei doi. Bowlby spune că ființa umană este dotată biologic cu anumite tipare comportamentale care sunt activate de mediu. Este vorba în special despre contactul fizic cu copilul, luarea în brațe a acestuia, mângăiatul, legănatul lui, toate apropierile fizice care servesc liniștirii, calmării acestuia. Apropierea fizică de copilul mic, caracteristicile vorbirii adultului, toate par a dovedi faptul că aceste comportamente sunt ereditare. Plânsul copilului îl mobilizează pe adult, iar zâmbetul îl face pe acesta să se simtă fericit, răsplătit și capabil să considere copilul ca pe o persoană și o personalitate demnă de respect.

Mai târziu, copilul, și apoi individual, va fi capabil să dezvolte astfel de legături afective strânse și cu alți membrii ai grupului social din care face parte. Atașamentul pune bazele socializării copilului și ale sănătații lui mentale.

Atașamentul îi permite copilului să își formeze un model al lumii, al figurii de atașament și al relației lui cu ea, al lui însuși și al respectului de sine. Dacă e un atașament sănătos, securizat copilul iși va achiziționa autonomia și competența, pe fundalul încrederii în sine. Atașamentul insecurizat va fi o neșansă pentru copil și va conduce la dezvoltarea unei personalității necontrolate.

Atașamentul constituie baza pentru toate relațiile ulterioare și un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului și adultului.

Calitatea atașamentului depinde de calitatea interacțiunii celor doi, a plăcerii pe care o au fiind împreună, a sensibilității și ajustărilor pe care le fac fizic și psihic, în interacțiunea lor. Este evident că aceste aspecte interacționale depind de calitățile parentale și de cele ale copilului.

Această teorie specifică are menirea să deschidă calea înțelegerii corecte a procesului de dezvoltare psiho- socială normală a personalității în general și a copiilor în special.

Atașamentul reprezintă un sistem de organizare de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamentul sănătății mentale. Diferite definiții ne spun că atașamentul este o legătură afectivă stabilă pe care copilul o poate stabili cu o persoană cu care interacționează. Comportamental, se manifestă prin căutarea proximității și a contactului cu persoana numită figură de atașament, în momentele de dificultate.

3.2. Relațiile de atașament ca bază a existenței umane

Noi, oamenii, suntem ființe care trăiesc în grupuri. Trăim, supraviețuim, prosperăm în grupuri sau ne prabușim în ele. Ne naștem într-un grup de oameni și creștem în el. Suntem trup și suflet și cu toate simțurile, specialiști în a ne păstra și modela viața în grupuri umane. Noi suntem dependeți de mamă în al cărei corp creștem, de dragostea și grija ei atunci cand îi părăsim uterul. Depindem de comunitatea de oameni în mijlocul căreia ne-am născut. În ceea ce privește bazele dezvoltării sufletești a unui om, lumea noastră modernă nu se schimbă prea mult. Psihicul nostru fruncționează ca în preistorie. Copilul nou-născut trebuie să se orienteze cu toate simțurile și puterile sale spre mama. Ea stă în centrul vieții sale care abia începe. Mama este sursa dezvoltării sale fizice, emoționale și spirtuale. Pentru copil, ea este persoana cea mai importantă, prin urmare cercetătorii afirmă că : rădăcinile problemelor psihice sunt, în primul rând, tulburări de atașament între mamă și copil. De cele mai multe ori, tulburările de atașament dintre copil și tată sunt complementare.

În natură, atașamentul este un principiu universal. Ființele care supraviețuiesc împreună sunt raportate unele la altele prin forțe de atașament. Există diferite forme prin care apare un atașament: acesta poate fi prin contact direct la nivelul pielii, al corpului; prin procesele percepției, adica prin miros, gust, văz, auz, prin sentimente cum ar fi dragostea sau frica, prin gânduri, amintiri, prin limbaj.

Atașamentul față de mamă este forma fundamentală de atașament la noi oamenii. Contactul corporal direct, mirosul ei, gustul specific al laptelui ei îi transmit copilului cea mai mare siguranță, că mama sa este acolo. Chiar și contactul vizual, ochi în ochi, are o importanță fundamentală pentru confirmarea atașamentului. Auzirea vocii mamei, întelegerea cuvintelor ei consolidează acest proces de adaptare reciprocă. Atașamentele interumane sunt extraordinar de emoționale. Nu este vorba că celălalt este aici, ci cum este aici, dacă este aici cu toate sentimentele, mai ales cu dragostea sa. Toate sentimenetele umane de bază esențiale își au originea în atasament: frica, dragostea, furia, tristețea, vina, rușinea. Un aspect esențial al atașamentului este schimbul de sentimente. Prin sentimentele pe care le împărtășesc între ei, oamenii reacționeaza față de ceilalți și devin dependenți sufletește de ceilalți.

Ceea ce simte un om devine important și pentru celălalt. Oamenii legați emoțional între ei se pot transpune reciproc in situația celorlalți.

Un alt aspect foarte important este faptul că procesele de gândire influențează atașamentul. O mare parte a tuturor gândurilor pe care și le fac oamenii se învârt în jurul atașamentelor pe care le nutresc față de părinți, de copii, de parteneri, de prieteni, de colegii de muncă..

3.3. Psihogeneza emoționalității

Perspectivele psihologiei educației se corelează cu cele ale psihologiei stadial-genetice, cu ale psihologiei personalității. Prezentăm câteva puncte de vedere, complementare în esența lor, care pot oferii o perspectivă epistemologic-evolutivă interesantă pentru practicile educaționale moderne.

a). O primă contribuție la surprinderea dinamicii, evoluției emoțional-afectivității o aduce J. Piaget, care identifică patru mari stadii ale dezvoltării specifice:

stadiul egocentric impersonal, caracterizat prin afectivitate nediferențiată, nestructurtă, subiectul fiind conștient doar de propriile senzații și acțiuni;

stadiul heteronom, definit printr-o afectivitate influențată de autoritatea părinților, de dependența copiiilor față de aceștia;

stadiul interpersonal, particularizat printr-o investire masivă a afectului în prieteni de aceeași vârstă sau mai mari, starea emoțional-afectivă fiind influențată de aceste interrelații, de prezența relației heteronome copil-adult;

stadiul autonom, specific adolescenței, prin investiri masive în idealuri, valori, viitor. Pentru unele modele culturale, se păstrează înca autoritatea adultului.

b). Într-o perspectivă mai largă, psihologul francez H. Dupont reia concepția lui Piaget și îi adaugă două substadii, configurând o stadialitate proprie dezvoltării emoțional-afective. Astfel se evidențiază:

– stadiul egocentric- impersonal (0-4/5 ani) : elementele afectivității se rezumă la căutarea și orientarea copilului spre stimuli agreabili, cu evitarea dezagreabilului, cu manifestări de mulțumire în situații de confort;

– stadiul heteronom (4/5- 6/7 ani ) : lumea copilului este dominată de adult, de părinți, manifestă sentimente de frică, supărare, bucurie, tristețe, începe să diferențieze binele de rău, percepe lauda sau pedeapsa, aici un rol important îl are adultul, nu își controlează impulsurile;

– stadiul interpersonal (6/7- 14/15 ani ) :relațiile sunt concentrate pe anturaj, la această vârstă, copiii cer încă supraveghere continuă, protecția, deși se descurcă și singuri. Sunt sociabili, nu disting punctul lor de vedere de cel al altora, deși manifestă o capacitate bună de diferențiere, încep să interpreteze realitatea, apar conflicte , tensiunea și opoziția de interese, încep să discute cu ei înșiși, dar iau în considerare și punctul de vedere al celuilalt, investesc sentimente în celălalt, cooperează cu acesta, manifestă reciprocitate, dar și autonomie, simte coeziunea grupului etc.;

– stadiul psihologic personal ( 14/15 ani – adolescență) : adolescentul gândește abstract, manifestă putere de reflecție, se maturizează, se adaptează la situații, rezolvă conflicte, gândește asupra sentimentelor și acțiunilor sale, analizează, proiectează, evaluează stadardele grupului, realizează filtraje afective;

– stadiul autonom (tinerețea) : caracterizat prin investire afectivă în propria persoană, în idealuri, valori, abstracțiuni, se consideră stăpân pe sine, este conștient de presiunea exercitată asupra sa de societate;

– stadiul de integritate ( tinerețe- vârstă adultă) se evidențiază o anumită concepție filozofică și etică despre viață, individul manifestă conduite bazate pe principii, probează sentimentul autorealizării etc.

Toate acestea ne arată că emoționalitatea nu expulează conștiința, în evoluția sa, subiectul nu asistă pasiv la astfel de transformări. Emoția devine astfel veritabilul act al nașterii unei stări de conștiință, iar explorarea gândirii poate inaugura, prin emoții cruciale, nașterea conștiintei reflexive și speculative.

c). Cercetări noi vorbesc de o evoluție marcată în special de primele etape ale dezvoltării copilului. Un profil psihogenetic al primelor expresii/ trăiri emoționale arată astfel:

– 0-2 luni: apar primele emoții, numite emoții primare care însoțesc sau facilitează stările elementare de concentrare/ focalizare mentală, exprimând tensiunile corporale;

– 3-4 luni: apar emoțiile secundare, legate de activitatea psihologică, facilitatoare pentru activități mentale de tip senzoriomotor, pentru stări de atenționalitate, activități corporale și primele forme de surâs;

– 6-7 luni: apar emoțiile terțiare, numite emoții de relaxare facilitatoare pentru trăirea satisfacțiilor și relaxare coroporală, generatoare de stări de intimitate, de relații de atașament față de alte persoane, așa numitul, râs de relaxare.

Pentru etapele școlarității mici și mijloci sunt de reținut:

– La vârsta de 5 -7 ani: afectivitatea este relativ instabilă; apar unele tendințe de pendulare între contactare ( rețea socială) și izolare, dominare și supunere, impulsivitate și autocontrol; sunt prezente organizarea și afirmarea, cu extensia imaginii Eului; respectul autorității morale, incipiente capacități intuitive, anticipative; apar procese de comunicare socială a emoțiilor;

– La vârsta de 7/8- 10/11 ani : se manifestă un declin al autorității afective; apare minciuna, debutează dubla moralitate, se simte căutarea identității afective, Eului afectiv, ca factor rațional/raționalizator, nuanțarea judecății morale se face în funcție de intenții, de reciprocitate, de sentimentul echității, se condamnă vina, trădarea, conștiința acționează ca realism moral, apare capacitatea de asumare a răspunderii propriilor greșeli, acceptarea mustrărilor; judecățile evaluative afective devin rezonabile; individul își domină agresivitatea; rezolvă problemele prin schimb de opinii; își domină plânsul, dar nu tristețea; se simte ofensat de critica nedreaptă; inventează scuze pentru a scăpa de pedepse; apar unele crize de furie; se teme de întuneric, de hoți de oameni agresivi, violenți;

– La vârsta de 11/12- 14/15 ani: se manifestă afirmarea de sine prin efectele vestimentare; apare tendința de negare; se observă capacitatea crescută de investigații legate de sine, ambivalența afectivă față de părinți, dorința de autonomie, dar și nevoia de afecțiune, de tandrețe; e vizibilă atracția afectivă spre lumea părinților și mediul familial al bunicilor; apar crizele de conștiință, în special prin negarea restricțiilor fără justificare;

d). Unii cercatători japonezi vorbesc de șase stadii ale dezvolării emoționale în primii ani ai dezvoltări, modelul definiri fiind expresivitatea:

până la o lună – expresi viguroase la stimuli neplăcuți;

1-2 luni – expresii rigide la stimuli plăcuți;

3-6 luni – expresii viguroase la activități plăcute;

6/7 luni – expresii relaxate la stimuli plăcuți;

1 an – expresii viguroase la relaxare, încântare, surpriză, valori interiorizabile;

2 ani – expresii autoformate la stimuli viguroși.

3.4. Capacitatea de atașare

Capacitatea unui om de a stabili legături și nevoia sa fundamentală de atașare conduc spre un comportament de atașare corespunzător. Comportamentul de atașare a omului stimulează afecțiunea reciprocă dintre doi oameni și o conservă. El este activat atunci când distanța dintre persoanele legate între ele este prea mare, se anunță o despărțire sau există pericolul ca unul dintre ei sa fie pierdut pentru celălalt. În opinia lui Mary Ainsworth o mamă sensibilă este capabilă să perceapă cu mare atenție și neîntârziat semnalele copilului; să interpreteze corect semnalele din perspectiva sugarului și să știe dacă de exemplu, plânsul înseamna foame, indispunere , durere sau plictiseală; să reacționeze potrivit la semnalele copilului etc.

3.5. Reacții la despărțiri

Faptul că fenomenul atașamentului există cu adevărat se deovedește în modul cel mai clar atunci când procesul de atașament este întrerupt sau stagnează. Atâta timp cât ne simțim în legătură, acest lucru ni se pare firesc. Abia atunci când pierdem o legătura observăm cine și ce ne lipseste. Într-o secundă simțim o violentă agitație interioară.

La copii mici, despărțirile duc direct la o reacție de stres și la frica de a fi părăsiți. Imediat ei încep să fie neliniștiți, plâng și protestează atunci când mama lor iese din câmpul lor vizial. Într-un caz normal, acest comportament declanșează în mamă impulsul de a se dedica din nou copilului. Apropierea vizuală, contactul fizic sau cuvintele liniștitoare potolesc sentimentul de frică al copilului. O mamă cu structuri de atașament intacte este neliniștită atunci când își lasă singur copilul dependent.

Acesta este motivul pentru care ceea ce vor cel mai mult să evite este o despărțire mai lungă de mama lor. Despărțirile aduc în copii cea mai mare excitare emoțională. Un copil care este lăsat sigur parcurge diferite stadii ale sentimentelor. Apariția acestor sentimente la un copil care a fost despărțit de mama lui a fost urmarită mereu de către John Bowlby.

Frica și panica: frica este pentru copil sentimentul primar dupa o despărțire și pierderea amenințătoare a atașamentului față de mamă. De aceea el plânge și strigă, în speranța de a-și recăpăta astfel mama. Este o frică profundă, abisală, care seamănă cu frica de moarte, cea pe care o simte copilul lăsat singur.

Furie și supărare: a doua reacție a copilului la o despărțire este protestul împotriva lăsării singur. Furia și supărarea conferă cererii sale ca mama să se întoarcă, iar dacă mama nu se întoarce, acest protest este zadarnic și după un anumit timp înceteaza de la sine.

Disperare și apatie: în cea de a treia fază, copilul este epuizat din cauza eforturilor de a recăpăta contactul cu mama lui. Se văicărește și scâncește până când, în durerea sa provocată de despărțire, în cele din urmă se retrage în sine. Apoi reacționează tot mai puțin la lumea din jur. În această situație, pericolul stingerii voinței de a trăi este mare. Copilul se află într-o stare de depresie profundă.

Ca mecanism de supraviețuire de cele mai multe ori urmează o deplasare a durerii sufletești în corp, durerea sufletească este împinsă în corp, tensiunea sufletească trece într-o tensiune corporală. În felul acesta durerea sufletească nu mai este simțită atât de puternic. Dezavantajul este că acum durerea sufletească se exprimă prin încordare fizică și crispare și pe o durată mai lungă, ca boală cronică ( dureri în piept, de cap sau de spate persistente). Astfel cauza durerii sufletești nu mai este accesibilă trăirii conștiente. De aceea, daca un om, care s-a îmbolnăvit în acest mod, caută ajutor la medic sau fizioterapeut, aceștia nu ii pot elimina tensiunile prin tratamente vizând corpul. Ei pot, cel mult, să le amelioreze pentru scurtă durată prin medicamente sau masaje.

3.6. Tipare de atașament și stiluri de relaționare

Bazându-se pe rezultatele cercetărilor ei, Mary Ainsworth deosebește trei tipuri de atașament:

3.6.1. Copiii cu un atașament sigur

Acești copii caută și păstrează apropierea de mamă în momentul sau în urma unui stres, de plidă, la plecarea ei și la revenirea ei. Lăsați singuri manifestă mâhnire, care se leagă în mod clar de lipsa mamei. Atunci persoanele străine nu pot să ii consoleze. Când mama se întoarce, ei o întâmpină cu vivacitate și caută un intim contact corporal și mângâiere. Se apără împotriva desprinderii de brațul mamei.

3.6.2. Copiii cu atașament anxios-evitant

Copiii aceștia caută și mențin contactul cu mama, dar se opun tentativelor de contact și interacțiune din partea mamei. Plâng tare și sunt furioși atunci când sunt lăsați singuri cu persoane străine și când se întoarce mama. În durerea lor provocată de despărțire nu se pot hotărâ dacă vor să meargă la mama sau nu. Ei sunt dezamăgiți pentru că au fost părăsiți și ar vrea să se scutească de noi dezamăgiri, ei oscilează între dezamăgire și dorința de consolare.

3.6.3 Copiii cu un atașament anxios-rezistent

Este vorba de copiii care, la întoarcerea mamei, evită în mod izbitor să fie în apropierea ei și resping ofertele ei de contact, în episoadele de reîntâlnire întorcându-se cu spatele, privind în altă parte, trecând pe lângă ea. Când sunt luați în brațe, abia dacă se agață, nu se opun dacă sunt lasați jos. Lăsați singuri, nu par triști, mai degrabă sunt supărați pentru că sunt lăsați singuri. Mama și persoana străină sunt tratate aproape egal. Acești copii s-au hotărât să se retragă. Nu mai așteaptă nimic pozitiv din partea mamei. Și-au amputat sentimentele dureroase și de aceea nu mai sunt în contact cu teama, furia si tristețea lor.

3.6.4. Atașamentul dezorganizat

Datorită lucrărilor științifice, celor trei categorii de atașament li s-a mai adăugat o a patra “ atașamentul dezorganizat”. Copiii cu acest tipar de atașament manifestă în situații de despărțire și revedere asemenea tipare comportamentale, încat “ aleargă spre mama lor, la jumatatea drumului se opresc, se întorc, fug de mama lor și măresc distanța față de ea. Mișcările lor se pot opri în timp ce se desfășoară sau pot îngheța aparent. În plus, se observă tipare stereotipice de mișcare și comportament.

Cercetarea comportamentului de atașament al copilului a adus o multitudine de rezultate interesante: în intervalul 6-12 luni, clasificarea copiilor în tipare de atașament “ sigur”, “ ambivalent nesigur” și “ nesigur de evitare” este foarte stabilă.

Această clasificare se potrivește și copiilor de 2-4 ani, doar că ei își exprimă diferit comportamentul de atașament. Ei plâng mai puțin atunci când sunt lăsați singuri și caută contactul mai puțin prin apropiere fizică, cât verbală. Copiii sub un an trăiesc considerabil mai puțin dramatic despărțirile de mamă de cât cei de doi ani.

La copiii care, pe parcursul celui de al doilea an, au schimbat atașamentul sigur cu cel nesigur, dificultățile familiale pot să fie cauza.

Copiii pot dezvolta calități de atașament diferite față de mamă și față de tată.

Copiii cu atașament sigur vădesc o dezvoltare pozitivă în domeniul spiritual și în comportamentul social; copiii cu atașament evitant prezintă o dezvoltare spirituală încetinită, iar copiii cu atașament rezistent dezvoltă mai curând tulburări de comportament social.

Nevoia copilului de independență se conturează în funcție de comportamentul de atașament. Copilul cu atașament sigur are curajul să descopere obiecte și să intre în contact cu alte persoane mai departe de mama sau de tatăl său, decat copilul cu atașament anxios.

Simpla absență a mamei, din cauza activității profesionale, nu este singura decisivă pentru calitatea atașamentului. Chiar și copiii crescuți în afara familiei își formează atașamentul în primul rând de mama lor.

O teoremă importantă a lui John Bowlby declară că experiența unui copil cu mama sa și cu tatăl său în primii ani de viață își pune decisiv amprenta asupra vieții sale ulterioare. Pentru copil părinții sunt și rămân cei mai importanți oameni din lume, după care poate și trebuie să se orienteze. Un copil dezvoltă pe baza experiențelor sale cu mama și cu tatăl lui un “un model de lucru intern pentru relații”, pe care pe parcursul vieții ulterioare, îl va transfera asupra altor persoane. Experiențele pozitive vor duce în relațiile viitoare la așteptări pozitive și un comportament corespunzător. Experiențele relaționale negative au ca urmare așteptări negative fața de oameni.

Peter Fonagy definește sistemul de atașament ca sistem deschis ce are rolul de a regla homeostazia biosocială a copilului. Atașamentul copilului, ghidând strategiile și comportamentul lui în situații în care are nevoie de ajutorul celor care îl îngrijesc, este și o oglindă a persoanelor din jurul copilului, a disponiblității și adecvării lor în raport cu nevoile copilului. La sfârșitul primului an de viață, copilul are un comportament cu scop, bazat pe aștepările pe care le are, structurate și reprezentate în mintea sa cu privire la figura de atașament. Ținând seama de strategiile de atașament dezvoltate de copil în raport cu cei care îl îngrijesc, în primul rând cu figura principală de atașament, de modul în care copilul a învățat că se poate baza pe ea pentru a îndepărta răul de care suferă, de care se teme, relațiile de atașament pot fi securizate sau insecurizate pentru copil. Bowlby susține că relațiile de atașament, prin modelul internalizat de funcționare a lumii pe care îl structurează, devin prototip pentru relațiile de mai târziu. Căci acest model are o mare stabilitate de-alungul vieții. În general, studiile evidențiază o corespondență de 68/75 % între clasificarea atașamentului în copilărie și atașamentul la vârstă adultă. Când experiențele timpuri ale copilului sunt pozitive, el învață că, indiferent cât de intolerabile ar fi trăirile sale, se poate încrede în figura de atașament, care va fi prezentă și îl va calma. Astfel, lui nu îi va mai fi teamă de propriile trăiri și, treptat, va învăța să și le controleze singur. Autocontrolul progresiv al propriilor emoții ale copilului cu atașament securizant îi va permite acestuia să își ia în stăpânire experiențele și să se înțeleagă pe sine și pe ceilalți ca pe niște ființe dotate cu intenții, având comportamente determinate de stările mentale, gânduri, trăiri, credințe și dorințe. Cercetările arată că un copil cu atașament securizant este mai rezilient, încrezător în sine, orientat social, empatic cu cei care suferă și capabil să construiască relații profunde. Când însă copilul dezvoltă un atașament insecurizant, evoluția acestor atribute existențiale este pusă sub semnul întrebării.

Atașamentul insecurizant se clasifică în: atașament evitant, atașament ambivalent sau dezorganizat-dezorientat.

Atașamentul evitant este determinat de experiența avută de un copil cu persoana care îl îngrijește și despre care a învățat că nu îi va veni în ajutor, că nu este disponibil atunci când are nevoie. Depistarea acestui tip de atașament se poate face de timpuriu, observându-se comportamentul copilului față de figura de atașament în momentele de separare și de reuniune cu acesta.

Atașamentul ambivalent, numit și rezistent, este dezvoltat de copil în raport cu o figură de atașament inconsistentă, cu comportamente inegale, cu manifestări imprevizibile. “În evaluare, momentele de separare și reuniune sunt marcate de comportamentul copilului astfel: supărare intensă la separare, încercările de a se calma sunt minime, nețintite sau întrerupte; soluționarea supărării în momentul reuniuni e minimă sau incompletă și se manifestă prin opoziționism și rezistență față de persoana care încearcă să îl liniștească.”

Ultima categorie de atașament insecurizant nu are însă o strategie de sine stătătoare, identificabilă; în diferite situații, reacțiile copilului expus stresului pot fi diferite, apărând cu carcteristici specifice celorlalte tipuri de atașament.

Atașamentul dezorganizat- dezorientat este considerat cel mai dăunător tip de atașament insecurizant, lăsând copilul fără strategii identificabile de a face față și de a rezolva situațiile stresante. Se caracterizează prin ‚’’reacții anormale față de persoana care îl îngrijește, care pot include un amestec de secvențe rapide, incoerente, de căutare a poximității, evitare și rezistență sau teamă de părinte, precum și alte comportamente ce arată incapacitatea ultilizării îngrijitorului ca o figură de atașament.’’

În urma unui studiu longitudinal riguros, Karlson formulează câteva concluzii de o extremă importanță privind evoluția copilului și a relațiilor copil- părinte în cazul atașamentului dezorganizat-dezorientat:

Atașamentul dezorganizat pare a fi mediatorul efectelor calității îngrijirilor copilului în psihopatologia lui de mai târziu;

Istoricul atașamentului dezorganizat poate contribui la creșterea riscului de psihopatologie independent de tipul îngrijirilor oferite copilului, de problemele timpuri de comportament sau de calitatea relațiilor intrafamiliale;

Atașamentul dezorganizat, problemele de comportament și problemele în relațiile dintre părinte și copil sunt predictori ai unei psihopatologi ulterioare; când acești factori se combină, sunt un predictor puternic pentru psihopatologia copilului în adolescență.

Autoarea susține că atașamentul dezorganizat are un rol important și pe termen lung în dezvoltarea de către copil a simptomelor disociative în copilărie si adolescență.

Comportamentul de atașament, avându-și fundamentul în neurobiologia creierului nostru, se construiește continuu, nu este un proces încheiat la o anumită vârstă și nu va rămâne funcțional de-a lungul întregii vieți în forma dobândită în copilărie. Acest aspect lasă loc speranței, deoarece ceea ce a fost distorsionat în copilărie poate fi reorganizat, în anumite condiții, mai târziu, mai ales la vârsta adolescenței. Desigur, acest lucru nu este cert, necesită condiții de durată și foarte stabile, continuue, condiții garantate doar de o relație de sensibilă, devotată și permanentă iubire. De fapt, definind comportamentul de atașament, Bowlby nu se referă doar la copil: ’’comportamentul de atașament este orice formă de comportament al unei persoane ce constă în căutarea și menținerea proximității unei alte persoane clar identificate, considerată mai capabilă să facă față provocărilor.” Când o mamă își abandonează sau își neglijează copiii aceasta se află total lipsită de o figură la care să recurgă pentru ajutorul de care are nevoie. Ea se simte singură în fața unei responsabilități, aceea ce a-și crește copilul, pe care nu este în stare să și-o asume. Și nu există în viața ei nimeni la care să poată recurge cu încredere.

Influențele atașamentului în dezvoltarea copilului

Efectele de durată ale atașamentului se răsfrâng în special în următoarele sfere psihice:

3.7.1. Nevoia de siguranță și sentimentul de a fi protejat

Un bun atașament creează, în primul rând sentimentul de securitate, de încredere în ceilalți, în lume, în capacitățile personale de a face față chiar și situațiilor problematice. În mod opus, atașamentul precar va duce la permanentă neîncredere în ceilalți, în lume și în sine însuși. La orice vârstă a individului, un bun atașament crează un echilibru adecvat, potrivit vârstei și capacităților acestuia, între dependența de ceilalți și independență. Acest echilibru funcționează la limitele sentimentului de încredere în ceilalți și în sine însuți.

3.7.2. Organizarea sistemului de procesare a informației

Calitatea atașamentului copilului față de cel care îl îngrijește va condiționa realizarea potențialului intelectual înăscut. Calitatea atașamentului determină calitatea procesărilor (începând de la receptarea senzorială chiar) ale informației. Un bun atașament îi va asigura copilului trăirea stării de fascinație în jocurile lui de explorare și descoperire. Parafrazându-l pe Piaget, copilul cu un bun atașament se va putea comporta ca un om de știință liber, neîngrădit în experimentele și cercetările lui, ca și în interpretarea lor. Un copil cu un atașament slăbit va avea atenția concentrată predominant în domeniul relațiilor cu ceilalți, fiind incapabil să se dăruiască deplin experiențelor cu lumea. Lumea nu va reprezenta interesul său major în nici un moment, ceea ce înseamnă o îngrădire a descoperirilor, a înțelegeri și a instrumentelor de comprehensiune care nu se dezvoltă pe măsura utilizări lor, în relație cu soluțiile necesare la probleme percepute de copilul aflat în exploatarea lumii.

Calitatea atașamentului va influența diferențierea percepțiilor senzoriale prin crearea unui cadru adecvat de percepere corectă, nedominată de emoții și trăiri care ar putea sta în calea percepției și cunoașterii. Copilul timid nu va îndrăzni să perceapă deplin, adecvat, căci nu va îndrăzni să manipuleze cum trebuie obiectele și situațiile și să simtă deplin ceea ce lumea îi oferă ca material de perceput ( stimuli senzoriali). În relație cu cele de mai sus, este ușor să înțelegem că atașamentul copilului va facilita sau va împiedica însușirea sistemului de relații cauză-efect. Dacă, blocat de anxietate, nu va reuși să perceapă această relație, nu va reuși nici să creeze schema mentală cauză-efect. Dar relațiile cauzale sunt fundamentale, la rândul lor, pentru dobândirea aptitudinilor superioare de gândire logică și abstractă. Avem întotdeauna în demersurile noastre o cauză sau mai multe, și un efect, care poate fi multiplu. Relația cauză-efect este un tipar de bază al modului în care omul, în cultura contemporană, vede lumea.

Copilul cu un atașament insecurizant nu va reuși cu adevărat să culeagă din afară și să proceseze adecvat informațiile depre lume. Căci el nu va avea posibilitatea de a se concentra asupra lumii exterioare. Copilul cu un bun atașament învață cum să își moduleze, să își stăpânească singur excitația organismului. El învață să se autocalmeze, să nu se lase pradă emoțiilor negative. Poate că sprijinirea acestei capacități a copilului este calitatea esențială a unui părinte. Este, de asemenea, una dintre cele mai importante calități ale copilului, care va putea juca, la rândul său, pentru propriii copii, rolul de bază de securiate.

3.7.3. Atașamentul influențează aptitudinile de integrare socială

Relațiile timpuri cele pe care le are cu figura de atașament și mai târziu cu celelalte persoane semnificative, de care copilul se atașează, devin prototipuri pentru viitoarele relații sociale, în viitoarele roluri sociale, ( partener, prieten, angajat, părinte etc ). În cadrul atașamentului, copilul învață reciprocitatea într-o relație. Relațiile cu ceilalți sunt esența vieții noastre, ca ființe sociale. Aceste relații presupun întotdeauna un schimb. În sensul acesta, comunicarea este schimbul cel mai avantajos, în care fiecare dă ceva și mai primește ceva, pe lângă ceea ce a dat, și care îi și rămâne. Dacă atașamentul îi permite copilului construirea unei relații de încredere cu ceilalți, el va știi să dea și să primească într-o relație, dacă nu, el va rămâne în permanență incapabil să dea și să primească în relațiile cu ceialalți. Așa cum spunea profesorul Pamfil, un imatur iremediabil. Calitatea atașamentului determină tipul și calitatea emoțiilor, ale trăirilor pe care copilul le are în relația cu socialul ( jenă , rușine, vinovăție, empatie, mândrie, tendința de a se duce și de a manipula, tendința spre neîncredere și cea de a se apara) cu alte cuvinte, atașamentul deteremină calitatea integrări sociale, civile, morale a individului. Atașamentul bun crează un model internalizat al funcționării lumii în care sentimentul de invidie față de reușitele celorlalți este mult diminuat deoarece preocuparea față de propriile probleme și reușite umplu planul conștiinței, viața individului. Copilului cu un bun atașament i se pare că tot ceea ce i se întâmplă și jucăriile pe care le primește sunt interesante, îl absorb, îi generează starea de curgere în care întreaga lui capacitate e antrenată. Un copil cu un bun atașament nu rămâne blocat în dorința de a avea jucăria pe care o vede la alt copil. Calitatea atașamentui pune bazele dezvoltării conștiinței de sine, un sine valoros, puternic, sigur sau, dimpotrivă, grevat de permenente culpabilizări, rețineri ori incapabili de control, cu momente de ruptură.

3.7.4. Atașamentul determină construirea identității de sine:

dezvoltă sentimentul valorii de sine;

învață stabilirea propriilor limite, autocontrolul în limitele unor valori morale.

Există o strânsă relație între tipul de atașament și reacția la situații de traumă a copilului. Nu toți copiii care suferă maltratări sunt traumatizați, dar toți sunt victime și reacțiile lor, capacitatea de a face față, mecanismele de apărare depind de tipul de atașament. Majoritatea copiilor în evoluția lor normală sunt puși de mult ori, în situația de a trece prin experiențe suportabile de frustrare și durere.

Dacă au un atașament securizant, ei învață să își stăpânească afectele și să facă față durerii. Copiii cu un atașament securizant dezvoltă un sentiment puternic al încrederii de sine, al respectului de sine, care îi ajută să depașească situația dificilă și care este întărit de depășirea situației dificile. Atașamentul sănătos contracarează efectele traumei, aceasta datorită unor abilități dezvoltate în relația cu figura de atașament. În această relație, copilul a învățat sentimentul încrederi, a învațat să se liniștească singur. Având încredere în ceilalți, el este capabil să ceară ajutor și după trăirea evenimentului traumatizant se îndreaptă spre adulții în care are încredere și care îl pot ajuta să depășească situația dureroasă.

Copiii traumatizați au însă reacții ușor de recunscut. Ei trăiesc o durere disproporționată care îi poate face fie să disocieze, fie să devină hiperiritabili și să dezvolte o serie de reacții agresive sau autoagresive menite să îi ajute să își degajeze tensiunea. Ei nu învață să își moduleze afectul, nici să își controleze durerea.

Suferința le afectează capacitatea de a-și modula emoțiile în mai multe feluri:

Le scade nivelul conștiinței de sine, din cauza hipervigilenței, copilul maltratat trăiește într-o continuă stare de alertă față de imprevizibilul previzibil;

Conduce la diminuarea comportamentelor de explorare a lumii;

Interacționează cu modelul internalizat de funcționare a lumii, confirmându-l.

Copiii cu un atașament insecurizant au o percepție a sinelui mai slabă, ceea ce îi va face să fie depășiți de situție mai ușor și să piardă orice sentiment al controlului. Copiii cu un atașament slab construit înainte de experiența traumatizantă sunt mult mai sever afectați de această nouă lovitură, putând dezvolta un sindrom de stres posttraumatic. Adesea, sindromul nu va fi recunoscut ca atare de cei din jurul copilului. Aceștia vor considera doar că este un copil dificil, rău și riscul de abuz verbal și fizic al copilului de către cei din jur, mai ales în momentele de criză va crește. În felul acesta, el va ajunge să provoace situațiile care îl rănesc și de care îi este atât de frică.

Efectele traumei, de-a lungul vieții, interferează așadar cu bazele puse de dezvoltarea atașamentului din copilărie și facilitează reabiltarea sau, dimpotrivă, reacțiile catastrofale și de durată. Așadar, calitatea atașamentului este un important factor predictiv al rezilienței persoanei.

Capitolul 4

Instituționalizarea

4.1. Terminologie și definiții

Termenul de instituție tinde să aibă o conotație puternic negativă, asociindu-i-se imaginile unor mari spitale psihiatrice, ale orfelinatelor din cărțile lui Dickens sau, ale caselor de copii din România. Grupul țintă este numit și el în moduri diferite : copii instituționalizați, copii fără părinți, copii fără casă, deprivați, separați etc.

Constituind o problemă de mare actualitate în spațiul realității sociale românești, problema copiilor instituționalizați are în aceeași măsură nevoie de o rezolvare cât mai rapidă și mai favorabilă.

Aceasta deoarece una dintre normele impuse de legislația în vigoare, adoptată odată cu aderarea la Uniunea Europeană o constituie reducerea numărului de copii institutionalizați și integrarea lor în forme alternative de protecție.

Termenul de orfan poate descrie copilul care a pierdut unul dintre părinți sau pe ambii. Pierderea mamei sau tatălui este frecvent menționată ca motiv de acces la îngrijire în instituții. Moartea tatălui poate atrage dificultăți economice care să o determine pe mamă să plaseze copilul într-un centru rezidențial, în timp ce decesul mamei poate crea situații în care soțul să fie incapabil să îngrijească copilul sau să găsească o alternativă.  În numeroase modele sociale, tatălui nu i se rezervă un rol activ în îngrijirea celor mici. În Vietnam, de exemplu, un proverb afirmă: „dacă îți pierzi tatăl, mai găsești ceva de mâncare; dacă îți pierzi mama nu mai ai unde dormi.”

Recăsătorirea părintelui văduv creeaza, de asemenea, probleme care pot avea ca efect instituționalizarea copiilor. În folclorul tuturor popoarelor, mama sau tatăl vitreg constituie, cu precădere, personaje negative.

Prin abandon întelegem situația în care un copil, de obicei sugar, este părăsit de părinte sau îngrijitor, cel mai adesea într-un loc public, cu intenția de a crea o separare permanentă. Același termen este folosit și atunci când părintele încredințează temporar copilul unei instituții (centru de plasament, spital).  În astfel de situații, legea constată abandonul la scurgerea unei perioade mai mari de șase luni în care copilul nu a mai fost vizitat de „aparținători”.

Sintagmele de copil neînsoțit sau copil pierdut/dispărut sunt folosite, în special, în situații de război sau dezastre naturale. În  aceste cazuri, separarea a fost accidentală.

4.2. Cauze ale instituționalizării copiilor

Principalul motiv care stă la baza deciziei de instituționalizare a copilului îl reprezintă starea de sărăcie a familiei copilului. Fie că este vorba de copii doriți sau nu, aceste familii nu dispun de resursele necesare care să le permită să hrănească copilul, să îi cumpere îmbracăminte, să-l școlarizeze. Este vorba de familii în care părinții fie că nu lucrează, fie că dispun de slujbe cu caracter sporadic, asa numitul "lucrul cu ziua".

Pentru aceste familii, instituția apare ca un cămin sau internat, care le poate oferi copiilor cu mult mai mult decât reușesc ei.

Un alt segment în populația copiilor institutionalizați îl constituie cei care sunt internați în instituții nu din cauza sărăciei ca atare, ci din cauza altor evenimente care îi amplifică efectul. Abandonul familial, destrămarea familiei prin divorț, separarea sau decesul reprezintă situații care adăugate la factorul sărăcie, îi amplifică efectul.

Familiile cu un singur părinte nu reușesc să facă fața dificultăților economice, în cazul în care tatăl sau mama copilului (mai rar) dispar pur și simplu sau când tatăl refuză să-și recunoască paternitatea. Chiar și în familiile biparentale, o serie de alți factori de stres social pot agrava problema sărăciei și nesiguranței materiale.

Violența domestică este o temă care se regăsește des în discuțiile cu mamele care optează pentru instituționalizarea copiilor lor. Violența îndreptată împotriva femeilor și copiilor are uneori ca urmare directă internarea copiilor într-o instituție, ca de pildă, în cazul violurilor sau a cazurilor evidente de maltratare a copiilor.

Un alt context situațional care generează instituționalizarea și chiar abandonul, este cel legat de copiii rezultați din sarcini nedorite.

În plus, la aceste cazuri se pot adauga copiii abandonați "funcțional" ca urmare a instituționalizării.  În cazul lor, despărțirea îndelugată și lipsa de contact cu familia de proveniență duce la înstrăinarea treptată și retragerea familiei din viața copilului.

Doar o mică majoritate a celor aflați în casele de copii au fost abandonați permanent de părinți sau sunt complet orfani.

  Chiar și în culturile cu o puternică tradiție a îngrijirii minorilor fără părinți de către familia lărgită, majoritatea copiilor din instituții au părinți sau alte rude apropiate care i-ar putea îngriji.

 Una dintre principalele explicații constă în eșecul personalului instituțiilor sau al agențiilor sociale responsabile în selecția copiilor instituționalizați.

 Instituțiile rezidențiale dezvoltă un „efect de atragere” datorită avantajelor imediate pe care le oferă: adăpost, hrană și educație.

  Plasarea copilului în îngrijire rezidențială constituie adesea o strategie de supraviețuire folosită de părinți ca raspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie, fără a lua în calcul consecințele pe termen lung. În cele mai multe cazuri, părinții nu percep (sau nu vor să se gândească la) dezavantajele instituționalizării.

Instituționalizarea este un răspuns complet inadecvat la sărăcie. Nu intervine în nici o formă la nivelul cauzelor, este costisitoare și poate avea efecte devastatoare asupra copiilor asistați pe termen lung. Unul dintre efecte constă tocmai în perpetuarea ciclului dezavantajului și sărăciei.

4.3. Efectele instituționalizării

Instituționalizarea are efecte importante, severe și de durată asupra copiilor, în special copiii instituționalizați de la o vârstă frageda sunt în cel mai mare pericol. Cele mai semnificative efecte sunt acelea legate de lipsa unui atașament corespunzător. Totuși, pe lângă aceasta apare:  întârzieri severe de dezvoltare, copiii care nu ajung la obișnuitele stadii de dezvoltare datorită lipsei de stimulare și afecțiune. Studiile efectuate în țara noastră vizând efectele instituționalizării au constatat existența unui decalaj al nivelului de dezvoltare generală psiho-motrică și socio-afectivă a copilului din instituțiile de ocrotire, față de copiii crescuți în familii.

Neamțu George precizează în Tratatul de Asistență Socială, faptul că dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții. Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi în casa de copii experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulții în care să poată avea încredere și de multe ori chiar cu prieteni de aceeasi vârstă. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică.

În rândul copiilor instituționalizați pot fi observate cu ușurință dizabilități fizice și de învățare cât și sindromul de deficit de atenție care sunt anorganice, acestea survin atunci când întârzierile severe de dezvoltare nu sunt sesizate și tratate la timp, în cazul bolilor cronice tratate neadecvat, al medicației nepotrivite cât și a lipsei de mișcare fizică. Efecte semnificative sunt și tulburările în sfera socială cum ar fi lipsa de abilități sociale adecvate unei vieți în afara instituțiilor, tinerii care părăsesc instituțiile au deseori probleme în situații simple cum ar fi împărțirea banilor, cumpărături, gătit, folosirea transportului în comun.

De asemenea apar tendințe autistice de la mediu la sever, copilul are un comportament stereotip (mișcarea mâinilor, leganatul), evită contactul fizic și vizual, își creează o lume proprie și trăiește în ea. Aprecierea personală despre valoarea proprie, stima de sine dezvoltată treptat, sunt în general cauze ale mediului deprivant în care au crescut tinerii dezinstituționalizați. Lor le este teamă să lase garda din teama de a nu exprima inadecvare riscând respingerea. O altă problemă rezultă și din faptul că stima de sine tinde să fie rezistentă la schimbare, odată ce a fost stabilită deci nu va mai fii un proces simplu de dezvoltare a unei stime de sine pozitive (la cei care o au deja negativă).

Conform studiilor efectuate, tânărul care trăiește experiența instituționalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalității, modificându-și simultan sentimentul propriei identități și modul de a-i percepe pe ceilalți. Eul fiecăruia se elaborează în limitele unui sistem instituțional. El resimte dependența față de instituție și se identifică cu ea, cu colegii și cu personalul din unitate.

Satisfacerea nevoilor de comunicare, de afectivitate ale copilului are loc mai ales în familie. Datorită ritmului vieții actuale, comunicarea dintre părinți și copii este serios afectată. Problema se agravează mai mult când vorbim de copiii din instituții, în cazul cărora legătura copil-părinte nu poate fi suplinită în totalitate prin relația cu educatorii. Consecința acestui fapt o reprezintă probabilitatea crescută de apariție a dificultăților de adaptare și dezvoltare psihică, ceea ce poate duce la manifestarea unor tendințe agresive și a unor tulburări afectiv-comportamentale.

La aceste dificultăți de ordin psihologic se adaugă etichetarea de către membrii societății ca fiind „din casa de copii”. Tânărul interiorizează stigmatul și se comportă conform așteptărilor denigratorilor. Atât timp cât tânărul se află în fața membrilor unei colectivități, reprezintă o persoană obișnuită, normală, însă informația că este de la casa de copii atrage discreditarea, fiind identificat cu diverse atribute – slăbiciune, handicap afectiv, lipsa de responsabilitate, mergându-se până la ideea de personalitate infracțională înnăscută. În aceste condiții, negativitatea pare dominantă la tinerii postinstituționalizați, care se autoevaluează în urma nereușitelor în termeni de incapacitate, incompetență, imposibilitatea de a depași un obstacol.

De asemenea, întâlnim frecvent la acești tineri aspirații neconcordante cu capacitățile personale. Frica de a-și depăși condiția, frica de un imaginar stigmat social, neîncrederea în sine, pot conduce la subapreciere. În schimb, lipsa de responsabilitate, mediul protejat în care s-au format, fac ca mulți tineri să aspire la un statut social, la o profesie căreia nu-i pot face față.

Știm cu toții că mediul de viață din instituțiile de ocrotire, de tip internat, prin organizare și functionalitate, este total diferit de mediul familial, deosebirea esențială fiind de ordin psihoafectiv. Dacă într-o familie obișnuită relațiile se bazează pe afectivitate și respect, într-o astfel de instituție relațiile se bazează pe dominare și supunere. Ceea ce știe copilul din instituția de ocrotire nu se potrivește cu ceea ce se cere în școală sau societate, de aici derivând posibilitatea apariției unei crize de personalitate la copilul sau adolescentul din instituția de tip internat.

Cu toate schimbările care s-au făcut după 1993/1994, sindromul de instituționalizare rămâne una dintre problemele nerezolvate ale instituțiilor de ocrotire socială. Acesta presupune cumularea efectelor negative la nivelul tuturor componentelor personalității, care apar ca urmare a menținerii individului, pe un interval de timp îndelungat, într-o instituție cu circuit închis

Sindromul de instituționalizare se instalează în urma manifestării unor simptome specifice:

complexul de proveniență și/sau refuzul familiei;

sindromul de privare familială;

sindromul de copil maltratat;

avitaminoză afectivă;

nevroză de abandon;

șocul de instituționalizare determinat de schimbarea bruscă a mediului, relațiilor, regimului de viață;

traumatismul de internare;

retardarea de instituționalizare ce include încetinirea dezvoltării psihice, întârzierea formării deprinderilor de autoservire, degradarea comportamentelor interpersonale.

Toate aceste simptome specifice derivă din fenomenul de inadaptare la mediul instituției de tip internat și conduc spre tulburările de comportament (conduitele care depășesc granițele de toleranță, încălându-se normele sociale acceptate în rândul comunității respective). Datorită fenomenului de frustrare prin care trece copilul instituționalizat pot să se instaleze și alte tulburări asociate (tulburări de dezvoltare, tulburări de limbaj, întârziere în dezvoltarea psihomotrică, tulburări de învațare, tulburări de personalitate etc.) .

4.4. Impactul instituționalizării asupra copiilor

Dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții.

Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi – în casa de copii – experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulți în care să poată avea încredere și – de multe ori – chiar cu prieteni de aceeași vârstă. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică.

Am menționat faptul că una dintre principalele cauze ale instituționalizării o constituie sărăcia. Mulți părinți optează pentru această variantă în ideea că vor asigura astfel macar supraviețuirea fizică a copiilor lor. Nivelul îngrijirii fizice în majoritatea instituțiilor se află în jurul standardelor minime acceptabile. Probleme se înregistrează în mai multe direcții:

Asigurarea hranei, mai puțin ca aport de calorii corespunzator vârstei și stadiului de dezvoltare, cât ca alimente calitativ superioare (este importantă în special starea precară de depozitare și preparare). Problemele de acest tip sunt cauzate atât de echipamentul depășit fizic și moral, căt și de frecventele nerespectări ale standardelor de igienă și supraveghere sanitară specifice unor colectivități mari;

Insuficiența, starea deficitară sau neadecvată a „echipamentului' (lenjerie de pat, încălțăminte și îmbrăcăminte);

Este un aspect-cheie pentru dezvoltarea copilului instituționalizat, dar este foarte dificil de cuantificat. Este afectată de o serie de caracteristici ale instituțiilor de ocrotire :

Raportul foarte redus adulți/copii și frecvența fluctuație a personalului;

frecvența perspectivă greșită a personalului care nu se consideră angajat pentru a oferi afecțiune și relații personalizate, apropiate față de copil;

rotația copiilor în cadrul sistemului;

rotația personalului în interiorul sistemului.

Capitolul 5

Importanța socializării și a relațiilor afectiv – emoționale în cazul copiilor instituționalizați

Metodologia cercetării

5.1. Scopul cercetării

Scopul acestei lucrări este de a prezenta importanța socializării și a relațiilor emoțional afective în cazul copiiilor instituționalizați, dar și de a sublinia faptul că, lipsa sau îngrădirea lor constituie la scăderea stimei de sine a copilului, lipsa dezvoltarii fizice și psihice a copilului care pe viitor au consecințe devastatoare aspura personalității lor și a integrării lor sociale.

Dezvoltarea abilităților de comunicare prin învațarea deprinderii de a lauda   pe ceilalți;

 Încurajarea exprimării propriilor emoții dar și autocontrolul emoțiilor negative;

Dezvoltarea sentimentului de autoeficacitate.

5.2. Obiectivele cercetării

Vulnerabilitățile cu care se confruntă copiii instituționalizați.

Gradul de integrare a copilului în mediul social, școlar, în mediul instituționalizat.

Capacitatea de a socializa cu cei din jur.

Punerea în evidență a importanței socializării și a relațiilor afective pentru copiii instituționalizați.

Cunoașterea importanței nevoilor de bază ale copilului în dezvoltarea normală a acestuia.

Prevenirea și diminuarea problemelor conflituale cu care se confruntă copilul.

Cunoașterea impactului negativ rezultat din nerespecararea nevoilor de bază ale copilului.

Conturarea personalității și creșterea stimei de sine a copiiilor.

5.3. Lotul cercetării

  Lotul studiat este format din 10 copii proveniți din casele de tip familial care au vârsta cuprinsă între 6 si 17 ani.

5.4. Prezentarea metodelor și tehnicilor folosite în cercetare

Metodele folosite in cadrul cercetării sunt: observația participativă, discuții cu educatorii. analiza documentelor copiiilor și a dosarelor.

Instrumentele de cercetare folosite sunt: interviul semistructurat, chestionarul aplicat copiilor, scala Rosenberg.

5.5. Prelucrarea. Analiza și interpretarea rezultatelor. Studii de caz

Aceasă cercetare a fost efectuată intr-o casa de tip familial, într-un mediu intituționalizat si are ca scop punerea în evidență a importanței socializării în dezvoltarea normală a copiiilor aflați în acest mediu. La baza socializării se află afectivitatea, care de asemenea joacă un rol important în stabilirea relațiilor sociale.

Pentru a pune în evidență rolul socializării și a fectivității, precum și consecințele grave datorate lipsei lor, am realizat urmatorul interviu semistructurat cu personalul din instituție, precum și aplicarea unui chestionar copiilor, dar și scala Rosenberg în ceea ce privește stima lor de sine.

5.5.1. Interviul – interpretarea rezultatelor

Pe baza acestui ghid de interviu voi prezenta situația copiiilor instituționalizați, acest interviu cuprinde intrebări care vor prezenta capacitatea copilului de a socializa și de a relaționa cu ceilalți copii din casă dar și cu personalul.

Ghid de interviu aplicat educatoarei cu privire la situația copiiilor.

Care este nivelul de integrare socială al copiilor?

Nivelul de integrare al copiiilor este relativ redus în special la școală deoarece nu relaționează cu ceilalți copiii, sunt de multe ori marginalizați și stigmatizați, astfel stima lor de sine scade considerabil, cercul lor de prieteni este destul de restrâns. Relația cu profesorii este bună.

Care este situația școlară a copiilor? Care sunt performanțele?

Unii dintre copii au rezultate mai bune, alții au rezulate mai slabe, acest lucru se datorează vocabularului sărac și nu numai. Există dificultăți de învățare din cauza atenției slabe și lipsei de motivație, ritmul de asimilare si învățare este lent, copiii reușesc să asimileze și să învețe intr-o prioadă de timp, relativ mare.

Care este capacitatea de supunere la reguli?

Copiii cunosc regulile casei și de cele mai multe ori sunt respectate. Unii dintre copii atunci când i-au o notă mică au tendința de a minți și de a ascunde carnetul pentru a nu fi sancționați. Există tendința de dominare din partea unora dintre ei , apare egocentrismul, vor să fie mereu în centrul atenției, iar dacă părerea lor nu este luată în considerare au tendințe agresive.

Se exprimă corect atunci când relaționează?

Datorită vocabularului sărac socializarea este mai dificilă deoarece nu întotdeauna reușesc să exprime ceea ce gândesc și ceea ce simt. Ideile nu sunt prezentate cu claritate, unii dintre ei se exprimă mai bine în scris.

Care sunt vulnerabilitățile pe care le au?

Copiii simt lipsa căldurii materne și paterne, iar acest lucru iși pune amprenta asupra dezvoltării lor, acesti copii au mare nevoie de afecivitate și atentie, mai ales cei care nu sunt vizitați de către familie. Există deficiențe de relaționare, se integrează destul de greu în societate , la școală, în medii străine. Unii prezintă deficiențe senzoriale, sunt instabili din punct de vedere emoțional, au nevoie de afectivitate și atenție. Există și comportamente antisociale, nu comunică și nu doresc să interacționeze cu ceilalți, din cauza stării psihice, uneori există agresivitate și un limbaj violent.

5.5.2. Chestionar aplicat copiilor . Interpretarea rezultatelor

Figura 1. Reprezentarea grafică a răspunsurilor

Acest chestionar a fost aplicat pe un eșantion de 10 copii dintr-o casă de tip familial. Potrivit graficului se observă că, la prima întrebare, unde copii au fost întrebați dacă se înțeleg bine cu colegii de la școală, doar 4 din 10 au răspuns afirmativ, iar 4 susțin că nu se prea înteleg cu colegii, deorece acestia nu prea îi acceptă în cercul lor de preteni, ceea ce înseamna că nivelul lor de socializare este foarte redus.

La ceea de a doua întrebare putem observa lipsa legătrurilor de afectivitate între copii și prietenii lor deoarece aceștia nu sunt dispuși să vorbească despre sentimentele lor cu cei din jur, probabil din frica de a nu fi răniți, astfel 8 din cei 10 copii au afirmat că nu sunt dispuși să vorbească cu prietenii despre ceea ce simt.

Ceea de a treia întrebare ne arată că gradul de integrare în școală a copiiilor instituționalizați este destul de redus și dificil de atins, 7 din 10 copii au afirmat că le este dificil să se integreze. În general colegii se poartă frumos cu ei , 5 din 10 copii au răspuns afirmativ la această întrebare. Datorită experiențelor negative prin care au trecut de la o vârstă foarte fragedă , copiii prezintă tulburări de comportament și nu sunt întodeauna politicoși cu cei din jur , mai ales în situațiile mai dificile, astfel 5 din 10 copiii afirmă că nu sunt întodeauna politicoși, deoarece nici cei din jur nu sunt politicoși cu ei.

La ultima întrebare 4 din 10 copii au afirmat că le place la școală și vor să învețe cât mai multe lucruri noi , în timp ce restul nu accordă suficientă atenție acestui subiect.

5.5.3. Scala Rosenberg – Scala stimei de sine – interpretarea rezultatelor

Tabel 1. Scala stimei de sine

După cum observăm copiii au o stimă de sine foarte scăzută. Acest lucru este datorat experiențelor de viață negative prin care au trecut.

Viața sau destinul, nenumăratele probleme și situații în care părinții lor s-au aflat au făcut ca aceștia să crească departe de ei, de propria familie, fiind separați de afecțiunea maternă și paternă, de care au foarte mare nevoie, ceea ce are consecințe devastatoare asupra dezvoltării lor sănătoase.

De multe ori se întamplă ca mediul instituțional unde copilul crește să nu corespundă nevoilor lor fizice, nevoilor sociale si psihologice de bază fapt ce îi pune în fața unor provocări, unor noi experiențe care nu sunt neapărat pozitive, de multe ori aceste fiind negative , deoarece acest mediu nu oferă afectivitatea , căldura si suportul necesar de care copilul are nevoie pentru o dezvoltare armonioasă atât din punct de vedere fizic cât si psihic.

După cum observăm copiii si-ar dorii să aibă mai mult respect față de ei înșiși, dar pentru ca acest lucru să poată fi realizabil, în primul rând trebuie sa se schime atitudinea persoanelor din jur. Copiii trebuie susținuți și apreciați.

5.5.4. Studiile de caz

5.5.4.1. Studiu de caz 1

Date de identificare ale copilului

Nume: C

Prenume: A

Sexul: masculin

Vârsta: 15 ani

Locul nasterii: Baia Mare

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea: română

Date privind familia :

C. A. provine dintr-o relație de concubinaj, care durează de aproximativ 22 de ani. Acesta mai are 7 frați. Nivelul educțional și intelectual al părinților este redus, ei neconștientizând nevoia de educație a minorilor. Mama este casnică, în timp ce tatăl a avut slujbe temporare la o fimă din oraș. Veniturile familei provin din colectarea și vinderea fierului vechi și din alocația nepoatei lor. C. A mai are încă 7 frați din care:

o soară, C. R. de 21 de ani care se află în detenție

o soră, C. T. L. de 18 ani care se află intr-o casă de tip familial, impreună cu sora C. I. de 13 ani și fratele C. C. de 10 ani. Sora C. I. de 11 ani se alfă în asistență maternală iar, sora C. M și sora C. C. de 8 și respectiv 3 ani se află ăn grija părinților.

Istoricul copilului:

În anul 2003, C.A. a fost găsit prezentând răni și leziuni în prag de vindecare de către o brigadă de Poliție și trimis în plasament preventiv, câteva luni mai tărziu a fost preluat de către tatăl acestuia, care și-a asumat responsabilitatea pentru îngrijirea și creșterea minorului. Băiatul pleacă în repetate rânduri de acasă, fiind găsit cerșind împreună cu un alt minor.

În anul 2008, deoarece se constată că situația familiei nu se îmbunătățește, prin Sentință Civilă se dispune, pentru băiat, măsura de plasament la C.T.F. Baia Mare. În anul 2009, minorul a fost depistat într-un tren, după ce a fugit de la casa de tip familială în care se afla. Deoarece băiatul mai avea două surori în altă casă de tip familial, s-a decis transferul acestuia in aceeași casă cu surorile lui , unde se află și în prezent.

Nevoile si resuresele copilului:

Situația medicală: starea fizică este bună dar în ceea ce privește starea psihică, prezintă un retard psihic mediu.

Limbajul/ probleme de exprimare: vocbularul este sărac, folosind uneori structuri gramaticale greșite, face confuzii între termeni sau are momente în care nu reușește să se exprime.

Atenția : este foarte slabă

Motivația de învățare: este la fel de slabă, extrinsecă

Interese și aspirații : sunt mici, nu manifestă interes față de acest aspect, însă îi place sportul, manifestă interes față de acest aspect.

Starea emoțională : este instabil emoțional, manifestă nevoie mare de atenție

Relațiile cu ceilalți copii din centru: uneori este foarte sociabil, îmsă uneori este retras și nu îi place să comunice și să interacționeze cu ceilalți; din cauza stării psihice, uneori este agresiv și are un limbaj violent.

Relațiile cu personalul din centru: C.A se află în relații bune cu personalul.

Situația școlară/ Relațiile cu profesorii și colegii de școală: nivelul educațional este scăzut, are dificultăți de învățare din cauza atenției slabe și lipsei de motivație. Socializarea cu colegii de obicei oscilează.

Participare și implicare: se implică în derularea activităților din centru, însă iși pierde repede interesul.

Relația cu familia: părinții îl vizitează , iar asistentul social competent îl duce în vizită la familie, păstrându-se o relație bună între membrii ei.

Activități: este implicat în activitățile casei, aspiră în cameră, mătură în curte, golește gunoiul, îi place să se joace fotbal, să asculte muzică și să construiască puzzle-uri, însă se plictisește repede de aceste activități.

5.5.4.2. Studiul de caz nr. 2

Date de identificare ale copilului

Nume: M

Prenume: E.S.

Sexul: masculin

Vârsta: 11 ani

Locul nasterii: Baia Mare

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea :română

Date privind familia:

Minorul M.E.S este născut la in anul 2003 și este copilul doamnei, M.D., cu domiciliul legal în sat. Negrești, comuna Ileanda, Sălaj, aceasta neavând paternitatea recunoscută. Din raportul privind situația minorului reiese că acesta provine dintr-o relație de concubinaj a mamei cu așa numitul C.A.

Istoricul copilului

Minorul a fost plasat în regim de urgență la CPRU. Baia Mare, conform dispoziței 16/2004 după ce Poliția a sesizat D.G.A.S.P.C. Maramureș că, copilul a fost lăsat nesupravegheat la aceea vârstă de 1 an si 7 luni într-o bancă improvizată lângă calea ferată.

Pe perioada plasamentului mama la vizitat, nu s-a pus problema reintegrării în familie deoarece mama nu avea o locuință stabilă. Trăia cu diferiți concubini în condiții mizerabile unde erau și aceștia, iar când nu avea concubin locuia pe Pirita în condiții mizerabile la sora ei.

Mama îl vizitează destul de des, în prezent este în Germania la unul dintre concubini. Cu toate că mama îl vizitează, acesta nu este atașat de ea, ci este atașat de familia Z. familie care îl i-a acasă la sfârșit de săptămână și în vacanțe.

În prezent minorul M.E.S se află în CTF.

Nevoile si resuresele copilului:

Situația medicală: la vârsta de 1 an a fost internat în spital cu diagosticul bronho-pneumonie; starea la externare: ameliorat. În prezent minorul nu este în evidența medicului de familie cu boli cronice sau psihice.

Viața minorului în centru:

În centru se înțelege bine cu ceilalți copii, știe să iși organizeze hainele, să iși spele tacâmurile, să se spele. Are probleme atunci cănd este nevoit să își facă temele, acesta rămâne în urmă deoarece nu vrea și nu poate să se concentreze, capacitatea de atenție este deficitară, gâsește mereu altceva de făcut.

Este un copil bun, însă atunci când lucrurile nu sunt pe placul său , tinde să fie agresiv. Îi place să se simtă în centru atenției, sa fiu iubit și apreciat de cei din jur, resimte lipsa afectivității.

Probleme cu care se confruntă:

– acuitate perceptivă;

– dezvoltarea limbajului este foarte slabă;

– are probleme in stabilirea atenției, se concentrează mult mai greu;

– prezintă probleme emoționale și de afectivitate;

– comportament puțin agresiv.

Activității:

În timpul liber minorul M.E.S se joacă cu ceilalți copii din centru, nu are alte activități extrașcolare. Este învoit pe timpul vacanțelor de vară și de iarnă cât și la final de săptămână la familia Z. care sunt cunoștințe cu minorul.

Situația școlară:

Este elev în clasa a IV-a la o școală din Baia Mare. Minorul are o situație destul de bună la școală, are capacitatea de a memora însă lipsa capacității de concentrare și dezvoltarea precară a limbajului îi îngreunează situația.

Tabel 2. Situația la învățătură

Comportament:

– simpatic, activ, sprinten, sunt câteva dintre caracteristicile sale, are deprinderile de igienă formate, căt și de comportament specific vărstei , însă are mici scăpări uneori fiind agresiv și impulsiv dacă nu i se accordă atenție și dreptate. Se conformează la regulile grupului.

6. Harta relației sociale

Se folosește pentru identificarea persoanelor care pot oferi beneficiarului suport social.

Mama îl vizitează destul de des la centru, însă familia Z oferă un sprijin important pentru copil, acesta fiind foarte atașat de ei, petrecând destul de mult timp împreună.

5.5.4.3. Studiul de caz nr. 3

Date de identificare ale copilului

Nume: F

Prenume: I.C.

Sexul: Feminin

Vârsta: 11 ani

Locul nasterii: Baia Mare

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea :română

Istoricul

Minora F.I.C provine dintr-o relație de cocubinaj a mamei și nu are recunoscută paternitatea. Mama mai are încă un copil rezultat dintr-o altă relație care se află la bunicii materni în Baia Sprie, deoarece tatăl s-a sinucis în anul 2003.

În data de 31. 10. 2008 a fost sesizat prin telefonul copilului 983 de la Direcția Generală de Asistență socială și Protecția copilului faptul că minora a fost adusă la spital de către bunica sa, întrucât ar fi existat suspiciunea că I ar fi fost abuzată sexual de concubinul bunicii materne, fapt infirmat de către medicul legist.

Bunica minorei, traiește în concubinaj cu nimitul F.V. în familie se consumă frecvent băuturi aloolice și se fac scandaluri. Aceștia au în grijă un nepot, și spun că nu mai pot să o îngrijeasca și pe nepoata lor. Mama nu are loc de muncă, nu se ocupă de fetiță și practică prostituția.

Ținând cont de considerentele prezvăzute anterior, minora a fost plasată în regim de urgență la CPRU. Baia Mare. Ulterior prin Sentință Civilă s-a dispus înlocuirea plasamentului în regim de urgență instituit față de minoră cu măsura plasamentului intr-o casa de tip familial. Potrivit ședinței de consiliere s-a constatat faptul că situația familiei minorei nu sa îmbunătățit.

Nevoile si resuresele copilului:

Viața copilei în centru : F.I.C are vârsta de 11 ani și este o elevă conștiincioasă, o prietenă bună, și de asemenea o surioară pentru toți ceilalți copii din casă. Ea este caracterizată de către doamna învățătoare și de către doamna educatoare ca fiind o fetiță cuminte și ascultătoare.

Problemele cu care se confruntă: anul trecut I. a fost plecată pe parcursul vacanței în Italia , și a avut un comportament foarte răutăcios față de cei de acolo. Uneori ea devine foarte respingătoare, rea și foarte obraznică, aceasta se mai confruntă și cu o labilitate afectiv- emoțională, înregistrează progrese mici într-o perioadă relativ mare de timp.

Situația școlară: situația școlară a I. din ultimul an este următoarea:

Tabel 3. Situația la învățătură

Comportamentul: în genral este o fetiță ascultătoare, cuminte și silitoare la școală, învață destul de bine dar în prezența străinilor, care nu reușesc să i se facă plăcuți devine respingătoare, rea și foarte obraznică. Acest lucru a fost foarte vizibil în vacanța de vară petrecută în Italia.

Probleme medicale: este clinic sănătoasă, nu este în evidența medicului de familie cu boli cronice sau infecțioase. Din punct de vedere psihologic, vorbim de un intelectual de limită și de labilitate afectiv-emoțională. Pedagogic înregistrează progrese destul de mici intr-o perioadă relativ mare de timp.

5.5.4.4. Studiul de caz nr.4

Date de identificare ale copilului

Nume: P

Prenume: D

Sexul: masculin

Vârsta: 17 ani

Locul nasterii: Baia Mare

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea :română

Istoricul

Minorul provine dintr-o familie legal constituită. Tatăl minorului este decedat. Mama minorului l-a abandonat la vârsta de două luni. Nu s-a păstrat legătura cu familia, nu conaștem date despre aceasta. Minorul a fost crescut de bunica paternă. Bunica minorului este în vârstă și bolnavă, nu poate să îl însoțească zilnic pe minor la și de la școală, iar minorul prezintă probleme de orientare și nu poate să facă singur naveta la Baia Mare unde este elev.

Cu ocazia vizitelor efectuate la domiciliul minorului și al bunicii acestuia s-a constatat că vârsta și starea de sănătate a bunicii nu îi permit acesteia să se îngrijească de nepotul ei. Minorul păstrează legătura cu bunica lui , mergând acasă la sfârșit de săptămână și în vacanțe. Tatăl a fost nevăzător și nu a putut avea grijă de el.

Ca urmare a dificultăților existente, propunem menținerea măsurii de protecție pentru minor intr-o casă de tip familial din Baia Mare.

Nevoile si resuresele copilului:

Probleme medicale:

tipul de dizabilitate: deficiență mentală accentuată;

dezvoltare senzorial- perceptivă: satisfăcătoare, capacitate modestă de analiză și diferențiere perceptive;

Nivelul dezvoltării psiho- motricității: schemă corporală formată dar repezentarea grafică este lipsită de siguranță și precizie.

Nivelul de dezvoltare intelectuală: IQ 64:

gândirea este în stadiul pre-operațional, nesistematizată și egocentrică, lipsindu-i structura cognitivă necesară pentru a ține cont de opiniile altora.;

memoria este de scurtă durată , păstrarea și reactualizarea informațiilor se realizează cu dificultate caracteristică dezvoltării cognitive;

atenția este de scurtă durată , prezintă deficit de atenție, nu rezistă la factorii perturbatori veniți din mediu.

Nivelul de cunoaștere:

imaginația este săracă;

limbajul și comunicarea : vorbire independentă greu inteligibilă, vocabular sărac în expresii, dificultății în exprimarea scrisă;

motivația: trebuințe interne și primare, fără aspirații înalte;

temperamentul: melancolic- emotiv și sensibil, puțin rezistent la eforturi îndelungate, neîncrezător în forțele proprii;

voința: este lipsit de perseverență, incapabil de decizii importante.

atitudini: se implică în activitățile comune doar dacă este solicitat, nu manifesă inițiative;

maturitate piho-socială: imaturitate psiho-socială, realism îngust, naivitate, afectivitate redusă, influențabil și ușor manipulabil, prezintă responsabilitate diminuată, fiind incapabil de a decide și de a analiza consecințele unor situații concrete, lipsit de imaturiate.

Situația școlară: acesta este una precară, din cauza problemelor menționate anterior, nivel intelectual scăzut, lipsa capacității de concetrare și înțelegere a informațiilor.

Comportamentul , viața lui în centru:

atitudinea tânărului față de persoanele străine: nu înțelege în totalitate riscurile și normele sociale.

este un copil liniștit;

la școală este cuminte;

la centru este mai năzdrăvan, deoarece este mereu pus pe șotii și încearcă să-și pună colegii să facă năzdrăvănii iar dacă acest lucru îi reușește se distrează.

în general este un copil vesel și prietenos, vorbăreț, acesta vorbește mult despre familia lui și despre dorințele pe care le are.

Îi plac fetele foarte mult, le admiră pe stradă cu voce tare, iar din casă are o preferată, pe care o necăjește cu câte ceva;

Este împrăștiat și neglijent cu ținuta lui, are câteva lucruri preferate pe care le poartă mereu. Acesta nu este supărăcios spre deosebire de alți colegii de –ai lui. De asemenenea, este foarte copilăros, activitățile gospodărești le face la îndemnul personalului, spală vase, mătură, iar apoi așteaptă și el, precum și colegii lui, să fie lăudat.

5.5.4.5. Studiul de caz nr.5

Date de identificare ale copilului

Nume: L

Prenume: V

Sexul: feminin

Vârsta: 12 ani

Locul nasterii: Baia Mare

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea :română

Istoricul

În anul 2008, comuna B, sat C, a fost sesizat la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului cazul unei minore L.V. în vârstă de 6 ani, care a fost lăsată sigură acasă , nesupravegheată îmbrăcată sumar. Acesta a spus că tatăl este la lucru și nu știe când se întoarce.

Un asistent social din cadrul D.G.A.S.P.C împreună cu un asistent social s-au deplasat la familia minorei și au făcut primele demersuri preliminare de investigare a cazului. Casa în care locuia minora era compusă din două camere și un hol. Camera în care doarme L.V. are două paturi, o sobă și nu televizor. Geamurile erau murdare, hainele erau aruncate pe jos, starea de igienă lăsa de dorit. Pe un scaun în dreptul patului tatălui erau două scrumiere pline cu mucuri de țigară, iar jos lângă pat o sticla de plastic de la bere, goală, lenjeria de pat era ruptă și foarte murdară, pe jos era nemăturat, nu există apă și curent.

Minora a spus că locuiesc acolo din anul 2008 și că au cumpărat casa de la un domn cu 400 de euro. Din spusele minorei, am aflat că mama ei este plecată în Italia și că acesta i-a promis că îi va trimite un pachet mare numai pentru ea. Mănâncă pâine cu margarină și salam și câteodata mâncare gătită de o doamnă din sat care îi mai ajută cu mâncare.

Minora ne-a spus că tatăl ei o trimite la magazin după țigări și băutură, iar pentru aceste servicii primește bani pentru înghețată. În cele din urmă a fost găsit și tatăl minorei care era la familia I la lucru, pentu ca obișnuia să lucreze cu ziua pe la vecinii din sat. Doamna I susține că o îndrăgește foarte mult pe minoră și că și-ar dori să o ia în plasamnet, dar nu știe care ar fi reacția tatălui cu privirea la acesta dorință a ei.

Împreună cu tatăl minorei, acasă la aceștia am început discuția cu tatăl care se afla în stare de ebrietate. Acesta era nemulțumit că soția îl părăsise și plecase în Italia fără să îi spună nimic și că i-a furat cardul de pensie și a plecat cu tot cu el. Am încercat să luăm legatură telefonică cu mama minorei care și-a exprimat nemulțumirea față de această situație și afirmă că a plecat în Italia pentru că nu mai suporta bătăile soțului și că acesta consuma foarte mult alcool, dar și că acesta a umplut-o de datorii când lua banii împrumut pentru băutură. Mama susține că este îngrijorată pentru fetița ei, însă susține că nu a avut de ales.

Tatăl minorei a recunoscut că este violent caând este băut și recunoaște de asemenea că amenința-se cu spânzuratul, că se va spânzura, iar apoi că o va spânzura și pe minoră. Însă numai să o sperie pe soție și să o facă să se întoarcă acasă.

În urma celor constatate, minora nu este în siguranță în grija tatălui, întrucât acesta nu este capabil să îi ofere siguranță, securitate, bună îngrijire și educație. S-a făcut de asemenea și nu demers la școala unde învață minora pentru a vedea care este situația ei școlară. Minora frecventează cu regularitate cursurile, de mult ori fetița merge la școală în haine murdare, situația la învățătura este bună, însă nivelul de socializare este foare mic , este mai retrasă , copiii o stigamtizează și nu prea se joacă cu ea. Are un vocabular sărac.

Tatăl minorei a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă și dependență de alcool, acesta urmează un tratament scris de medic. Tatăl minorei afirmă ca a vorbit cu soția la telefon și a fost rugat de către acesta să intrducă actele pentru divorț, doarece ea nu se mai întoarce acasă.

Deoarece nu îi poate oferi minorei condițiile necesare de viață, și din cauza veniturilor foarte mici, dar și a faptului că urmează se se interneze în spital și pe urmă să plece la muncă în Italia, hotărăște să semneze o declarație în care este de accord ca minora să fie dată în plasament familiei I. unde minora beneficiază de toate condițiile necesare unui plasament, un trai sănătos și o educație corespunzătoare. În urma deplasării la domiciliul familiei I, pentru a reevalua sitauția minorei, acesta a comunicat că este îngrijită foarte bine și că are toate condițiile necesare. Rezultatele la învățătura s-au îmbunătățit considerabil.

Doi ani mai târziu în urma reevaluării privind situația minorei, familia I afirmă că ar dori încetarea măsurii de plasament deoarece iese la pensie și dorește să meargă în străinătate la copiii ei.

Având în vedere situația de fată s-a dispus pentru minora măsura de plasament în regin de urgență la o casă de tip familial Baia Mare și i-a fost explicată situația fetiței , că va rămâne acolo.

Nevoile si resuresele copilului:

Viața copilei în centru: fetița este retrasă , foarte ascultătoare, face mereu ceea ce i se spune, are formate deprinderile igienice, de comportament, foloseste formule de politețe. De asemenea, respectă programul și regulile.

Situația școlară: acum este elevă în clasa a-V-a, este o fetița bine dezvoltată din punct de vedere psihic si fizic. Este calmă și dorește să își facă prieteni, insă faptul că este mai retrasă o împiedică să facă acest lucru. Cu oamenii pe care ii cunoște și cu care este mai apropiată este destul de vorbăreață și de sociabilă

Starea de sănătate: fetița nu prezintă probleme de sănătate.

Este foarte atașată de familie, în special cu sora ei mai mare. Astfel pentru a nu rupe legătura cu familia, s-a luat hotărârea ca o dată pe lună, sau în vacanțe, minora să fie dusă în vizită la sora ei, sau să fie vizitată de aceasta și de tatăl ei. Copila păstrează legătura telefonic cu ei, chiar și cu mama plecată în străinătate.

Capitolul 6

Plan de intevenție . Propuneri. Concluzii

6.1. Scopul planului de interventie

Scopul acestui plan de interventie este să descoperim problemele cu care se confruntă copiii instituționalizații și care sunt factorii care le generează precum și, verificarea modului in care institutionalizarea influențează atitudinile și comportamentul copiilor.

Copiii institutionalizati prezintă într-o proporție mai mare anumite tulburări ăi trăsături de caracter mai puțin consolidate față de copiii care locuiesc în familile naturale.  Satisfacția copiilor institutionalizați cu privire la mediul în care trăiesc, grupul de prieteni și familie este mai scăzută decat cea a copiilor care locuiesc cu părintii biologici.

Copiii din familiile naturale au modalități de rezolvare a conflictelor mai asertive decât copiii din centrele de plasament. Copiii din centrul de plasament au o stima de sine mai scazută decat copiii care locuiesc cu familiile biologice.

6.2. Obiectivele planului de interventie

Creșterea numărul contactelor sociale: frecvența iesirilor în comunitate, a vizitelor în familii, implicând cât mai mult comunitatea în procesul de socializare și ameliorând astfel atitudinea acesteia față de copilul instituționalizat. Este clar că, într-un fel, un copil institutionalizat necesită mai multă motivație și sprijin decât unul provenit din familie.

Dezvoltarea unui proces educativ-terapeutic care să atenueze, sau să elimine, cauzele generatoare ale frustrării și să compenseze tensiunile dezorganizatoare ale echilibrului psihic al copilului.

Creșterea stimei de sine realizată prin dragoste, protecție, întelegere, respect, copiii rezidenți din centrele de plasament au un nivel scăzut al stimei de sine, pentru că nu au legături stabile, permanente, de atașament cu adulții, sunt stigmatizați, etichetați în mediul școlar și social. Implicarea copiiilor în sarcini care să îi stimuleze prin atingerea succesului și de a fi apreciați pentru efortul depus.

Dezvoltarea optimă a copilului realizată print-un proces de stimulare adecvată

Crearea unor relații stabile și bazate pe încredere, pentru asigurarea unei "bunăstări afective", parametru fundamental al unei dezvoltări armonioase;

Dezvoltarea unei identități individuale pozitive, oferirea posibilității de a dobândi o imagine pozitivă despre sine însuși și un simț adecvat al identității.

Dobândirea unor capacități practice și a cunoștințelor necesare vieții înafara instituției, cum ar fi: deprinderile domestice fundamentale (gătit, curațenie, întreținerea îmbracaminții); deprinderile pentru viață în comunitate (cumpărături, utilizarea transportului public și a locurilor de recreere, familiarizarea cu facilitățile comunitare, relaționarea cu persoanele din afara instituției).

Restabilirea contactului cu familiile – initiațivele de a relua contactul cu familia biologică s-au dovedit eficiente, având deseori ca urmare reluarea vieții de familie a copilului instituționalizat.

Responsabilizarea familiei pentru viitorul copilului.

La școală copiii ar trebui integrați mai mult de câtre învățătoare ăn activități extra școlare care sa faciliteze procesul de relaționare cu cei din jur.

6.3. Activități derulate pentru atingerea obiectivelor

6.3.1. Activități pentru copii:

Activități de socializare și cunoștere interpersonală

Jocuri interactive precum:

Descrierea pozitivă a colegilor de clasă – fiecare copil pe rând trebuie sa valorifice calitățile colegilor

Construirea relației de încredere – jocul constă în legarea copilului la ochi cu o eșarfă în timp ce colegii îl pun să facă diferite activițăți

Dezvoltarea imaginației – jocul presupune creerea unei povești, astfel fiecare copil va spune căte o propoziție care să construiască povestea.

Dezvoltarea limbajului – jocul consta în scene de teatru, unde fiecare copil are un rol important de asumat

Munca în echipă pentru atingerea unui obiectiv comun.

Organizarea de excursii și activități recreative.

Activități de recunoaștere și exprimare a propriilor emoții

6.3.2. Activități pentru părinți:

Consilierea familiei și sprijinirea acesteia în vederea stabilirii unui plan de viitor pentru copil.

Asistarea familiei în vederea obținerii drepturilor legale.

Stabilirea cu părinții a unui program de petrecere a timpului cu copilul, de apropiere și relaționare.

Construirea relației de atașament prin implicarea părinților în asistarea copiiilor la teme, jocuri, participarea acestora la evenimentele importante din viața copilului.

6.3.3. Activități pentru personalul din mediul instituționalizat

Asistarea și consilierea psihologică a copiilor

Distribuirea de sarcini egale pentru dezvoltarea capacităților practice precum: gătit, curățenie, întreținerea aspectului fizic.

Activități de apropiere a personalului de copii, prin jocuri realizare împreună, oferirea lecțiilor de viață, ce e bine și ce este rău, oferirea unui model social, cum trebuie să se comporte în societate.

Activități înafara mediului instituționalizat, activițăți de recreere.

Distribuirea de sarcini care să îi permită copilului trăirea succesului, activități prin care copilul să se simtă util și responsabil.

Concluzii

Constituind o problemă de mare actualitate în spațiul realității sociale românești, problema copiilor instituționalizați are în aceeași măsură nevoie de o rezolvare cât mai rapidă și mai favorabilă.

Consecințele intituționalizării copilului de la o vâsta fragedă, pe un termen lung de timp are consecințe dăunătoare asupra dezvoltării optime a copilului, care vor împiedica copilul să dobândească deprinderile necesare de a stabilii relații sociale cu cei din jur, de a avea capacitatea de a stabilii relații de afectivitate pozitive ca viitor adult. De multe ori se întamplă ca mediul instituțional unde copilul crește să nu corespundă nevoilor lor fizice, nevoilor sociale si psihologice de bază fapt ce îi pune în fața unor provocări, unor noi experiențe care nu sunt neapărat pozitive, de multe ori aceste fiind negative.

Omul este o ființă socială motiv pentru care socializarea are un rol deosebit de important în viața viitorilor adulți, în același timp constituind și baza relațiilor efective.

Socializarea are un rol deosebit de important în formarea persoanlității copiilor. Ea faciliteaza accesul spre lumea exterioară, spre a forma legături de atașament cu cei din jur. Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic este transformat într-o ființă socială, capabilă să acționeze împreună cu alții. Fără socializare, societatea nu ar putea supraviețui cum, de altfel, nici individul nu ar putea supraviețui în afara societății. Procesul socializării începe din timpul copilăriei, când intervin primele contacte sociale și experiențe de viață, derulându-se de-a lungul întregii vieți, pe măsura dobândirii de către individ de noi statusuri și roluri succesive.

Din punctul de vedere al societății, socializarea reprezintă calea spre cultură a individului, procesul prin care omul în funcție de influențele și interacțiunile socio-psihologice la care este supus, își proiectează o direcție de evoluție pe care o poate urma și pe parcursul căreia devine membru funcțional al unei comunități sociale, capabil să-și exercite propriul control asupra atitudinilor, comportamentelor și conduitelor sale.

Exista mai multi factori care contribuie la procesul de socializare, fiecare dintre ei având o importanță majoră: vorbim de factorii biologici, de mediu, culrura, experiențele de grup și personale.

Prin procesul de socializare copilul iși dezvoltă capacitățile de găndire, învățare, analizează, selectează, reactualizează ceea ce văd , aud și simt în lumea înconjuratoare

Nevoile de bază ale copilului sunt esențiale în dezvoltarea acestuia, iar lipsa sau îngrădirea lor are consecințe negative asupra dezvoltarii copilului ca viitor adult. Ele trebuie respectate si garantate copiiilor, însă acest lucru nu este îndeplinit în totalitate in mediul instituționalizat în care trăiește copilul.

Dacă aceste patru nevoi nu sunt îndeplinite, copilul nu își va dezvolta stima de sine, respectul față de ceilalți, grija față de bunurile materiale. Când aceste nevoi sunt neglijate ori satisfacerea lor nu este însoțită de o educație a autocontrolului ( nevoia de limite în educația copilului ), a planificării, apar tineri impulsivi, care nu au răbdare să aștepte, incapabili de a lucra, de a depune efort pentru ceea ce doresc, nerecunoscând drepturile celorlalți, iresponsabili. Ei vor părăsi școlile pentru joburi aducătoare de câștiguri rapide, care le dau puține satisfacții, și vor trăi un sentiment de alienare și respingere. Sentimentul că societatea nu îi vrea poate duce la lipsa dorinței de a da ceva în schimb acesteia sau, și mai rău, la dorința de a distruge și a se autodistruge. Este momentul să atragem atenția asupra faptului că suicidul în rândul copiilor este tot mai frecvent și cobară la vârste tot mai mici. Dacă nu vom răspunde adecvat nevoilor copiiilor pentru o dezvoltare sănătosă, riscăm viitorul societății.

Jung spunea că tot ceea ce se petrece în timp, in decursul istoriei, nu lasă urme doar în dezvoltarea individului, ci marchează continuitatea speciei umane. Iată de ce este important să răspundem ca familie și societate, în mod adecvat nevoilor impuse de o dezvoltare sănătoasă a copilului. Modul în care răspundem nevoilor copiilor creează primele lor experiențe, cele ce vor constituii bazele evoluției lor ulterioare, așa cum fundația casei va restricționa construcția ce poate fi ridicată deasupra.

Relațiile emotional- afective reprezintă un pilon de bază în dezvoltarea copiilor. Mai mult ca niciodată, într-un mediu instituționalizat unde lipsește căldura unui cămin, dragostea de părinții , unde relațiile efective sunt deficitare, stabilirea unor relații de afectivitate, unde copiii să se simtă protejați sunt foarte importante.

Relațiile stabile de afesctivitate vor ajuta copilul să ăși dezvolte atașamentul. Majoritatea copiiilor instituționalizați nu prezintă un atașament securizant, astfel în cazul copiiilor privați de afectivitate si de tiparul de atașament, ei dezvoltă un atașament evitant- anxios, dezorganizat, evitant, ambivalent.

Copiii au nevoie de siguranță și de sentimentul de fi protejați, atașamentul influențează aptitudinile de integrare socială.

Efectele instituționalizării copilului sunt negative, ceea ce îngreunează dezvoltarea lor socială, psihică, afectivă.

Există câteva trăsaturi negative tipice ale copiilor din institutii:

relatii superficiale;

nici un sentiment real,o incapacitate de a simpatiza oamenii ori de a-și face prieteni adevarați

nici un raspuns emoțional , în situații în care acesta ar fi normal să apară;

furt;

lipsa de concentrare la școală.

În ceea ce priveste situația copiilor instituționalizați din Romania, din perspectiva tulburărilor afective sunt inregistrate accese de furie, hiperreactivitate, pasivitate, apatie extremă, autism. Chiar și la copiii relativ bine integrați și aparent echilibrați din punct de vedere afectiv se remarcă o dezvoltare a sentimentelor sărăcită și dificultățiî stabilirea contactelor sociale.

Toti copiii trebuie să beneficieze de :

dreptul la libertate de exprimare;

dreptul la menținerea contactului permanent și nemijlocit cu părinții;

dreptul la exprimarea liberă a opiniei;

dreptul la libertatea de afirmare;

dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie;

dreptul la viață intimă și privată;

dreptul la protecție împortiva oricărei forme de abuz  sau neglijența;

dreptul la reevaluarea periodică a măsurii de protecție stabilită;

dreptul la educație, formare și inserție socio-profesională;

dreptul la odihnă, vacanță, activități culturale și artistice;

dreptul la sănătate.

dreptul la securitate socială;

dreptul la recuperare fizică, psihologică și reintegrare socială.

Bibliografie

 Bratianu Ionel, Rosca Cristinel, Copilul institutionalizat intre protectie si abuz , Editura Lumen, Bucuresti 2005

Cauzele institutionalizarii copilului in Romania, 1997, Lucrare editata cu  sprijinul reprezentantei UNICEF Romania

CLARKE,  S. Alison, Child Development, John Willez and Sons, SUA, 1985;

COSMOVICI Andrei, Psihologie generală, editura Polirom, 2005;

DOROFTE Tatiana, Dimensiuni socio-psihologice ale personalității, Editura Pro Humanitate București, 1998,

FRANZ, Ruppert, Trauma, atasament, constelatii familiale. Psihoterapia traumei, editura Trei, Iasi 2005;

IBIS, Adrian, Sociologia Devianței, Editura Pansofia, București, 2006;

INHELDER Barbel, PIAGET Jean, Psihologia copilului, editura Cartier București, 2012;

IOAN, Neacșu, Introducere în psihologia eduacției și a dezvolării, editura Polirom,Iași 2010;

KARI, Killen, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1988;

MUNTEAN, Ana, Psihologia dezvoltării umane, editura Polirom Iași, 2006;

MUNTEAN, Ana, Psihologia Dezvoltării Umane, Editura Polirom, Iași, 2003,

MUNTEAN, Ana, Adoptia șii atașamnetul copiilor separați de părinții biologici, editura Polirom, Iași, 2013, pagina 65;

NEAMȚU, George, Tratat de asistență socială, editura Polirom, Iași, 2003;

VOINEA, Maria, Familia și evoluția sa istorică, Editura Științifică și Enciclopedică București;

Surese internet:

http://biblioteca.regielive.ro/referate/psihologie/socializarea-proces-social-fundamental-73533.html

http://mentalhealthclinic.ro/?p=262

http://www.materie.ro/materie/socializarea-190

http://www.usm.md/crras/CRRAS/ManualePDF/Sociologie%202.pdf

Bibliografie

 Bratianu Ionel, Rosca Cristinel, Copilul institutionalizat intre protectie si abuz , Editura Lumen, Bucuresti 2005

Cauzele institutionalizarii copilului in Romania, 1997, Lucrare editata cu  sprijinul reprezentantei UNICEF Romania

CLARKE,  S. Alison, Child Development, John Willez and Sons, SUA, 1985;

COSMOVICI Andrei, Psihologie generală, editura Polirom, 2005;

DOROFTE Tatiana, Dimensiuni socio-psihologice ale personalității, Editura Pro Humanitate București, 1998,

FRANZ, Ruppert, Trauma, atasament, constelatii familiale. Psihoterapia traumei, editura Trei, Iasi 2005;

IBIS, Adrian, Sociologia Devianței, Editura Pansofia, București, 2006;

INHELDER Barbel, PIAGET Jean, Psihologia copilului, editura Cartier București, 2012;

IOAN, Neacșu, Introducere în psihologia eduacției și a dezvolării, editura Polirom,Iași 2010;

KARI, Killen, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1988;

MUNTEAN, Ana, Psihologia dezvoltării umane, editura Polirom Iași, 2006;

MUNTEAN, Ana, Psihologia Dezvoltării Umane, Editura Polirom, Iași, 2003,

MUNTEAN, Ana, Adoptia șii atașamnetul copiilor separați de părinții biologici, editura Polirom, Iași, 2013, pagina 65;

NEAMȚU, George, Tratat de asistență socială, editura Polirom, Iași, 2003;

VOINEA, Maria, Familia și evoluția sa istorică, Editura Științifică și Enciclopedică București;

Surese internet:

http://biblioteca.regielive.ro/referate/psihologie/socializarea-proces-social-fundamental-73533.html

http://mentalhealthclinic.ro/?p=262

http://www.materie.ro/materie/socializarea-190

http://www.usm.md/crras/CRRAS/ManualePDF/Sociologie%202.pdf