Importanta Si Necesitatea Predicii In Vremea Noastra

PREFAȚĂ

“Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit Cuvintele Domnului.” (Amos 8.11)

Chiar dacă astăzi propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu nu mai este îngrădită, cel puțin în țara noastră, și s-ar putea afirma că, “cuvântul lui Hristos locuiește din belșug” (Col. 3.16) între noi, în biserici, în săli de conferință și în toate mijloacele mass-media, presa, radio și mai puțin TV – cu toate acestea “trăim vremea împlinirii acestui cuvânt profetic (Amos 8.11) și niciodată foamea și setea după cuvântul lui Dumnezeu n-au fost mai mari decât acum, la începutul celui de al treilea mileniu creștin.” 1

Oamenii zilelor noastre posedă mijloace de comunicare și de informare pe care în trecut, lumea nici nu le putea măcar visa. Biblia este accesibilă pentru cea mai mare parte a populației globului. Cu toate acestea, foamea și setea de cuvântul lui Dumnezeu parcă sunt tot mai mari.

În ciuda mijloacelor de comunicare și informare ultraperfecționate, oamenii sunt mai lipsiți decât oricând de cunoștința autentica a cuvântului mântuitor a lui Dumnezeu.

Pe de o parte, chiar dacă se seamănă, cuvântul nimerește cel mai adesea între “spinii” (cf.Mat. 13.7) cuvintelor rele de care este practic astazi invadat sufletul omului, “spini” care nu întirzie să-l înăbușe.

Pe de altă parte, o mulțime de semănători răi sau neputincioși și slabi inundă lumea cu mesaje care reprezintă un cuvânt deformat, diminuat, neputincios. Ori, astfel de surogate, nu pot potoli foamea și setea după cuvântul mântuitor și nu e de mirare că oamenii nu mai vor să asculte astfel de mesaje, care nu le spun nimic și care nu-i pot ajuta cu nimic.

___________________________________

1.- Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an, ed. Teofania, Sibiu, 2001, p.5.

De aceea, din păcate, omul zilelor noastre, sătul de atâtea oferte înșelătoare și neputincioase, lipsit fiind de puterea discernământului

duhovnicesc, cade ușor în cursa de a refuza și grâul împreună cu neghina, închizându-se între zidurile unui refuz greu de înduplecat.

Și cum se pot străpunge aceste ziduri, dacă nu cu arma propovăduirii autentice, cu “ putere multă”. Cum vor chema oamenii “numele Aceluia în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Și cum vor auzi fără propovăduitor?” (Rom.10.14)

Mare este răspunderea celor care li s-au încredințat sarcina propovăduirii Evangheliei. Preotul, și nu numai el, dar în primul rând el, trebuie să fie omul acela “destoinic să învețe pe alții” (1.Tim. 3.2). Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă solemn pe ucenicul său Timotei, pe care îl lăsase în fruntea Bisericii din Efes: ”propovăduiește cuvântul, staruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga rabdare și învațatură.” (II Tim. 4.2).

De aceea, motivația principală a temei alese a fost dorința de a arăta importanța și necesitatea predicii în Biserică și de a face o analiză de ansamblu a predicației creștine de-a lungul veacurilor, fără însă a pretinde exhaustivitate.

Întrucât, de-a lungul veacurilor, predica Bisericii creștine s-a transformat mai mult într-un discurs teologic informativ și intelectualist, excepție făcând marii mărturisitori ai credinței ce au existat în toate perioadele istoriei, influențat fiind mai mult de interese și necesități politico-economice, decât de necesitățile duhovnicești ale păstoriților săi, e imperios necesar un recurs la predica Mântuitorului, a Sfinților Apostoli, a Sfinților parinți și o reformare a discursului teologic după modelul predicilor mărturisitoare ale acestora:”căci noi nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos, Isus Domnul”.(II Cor.4.5)

Din păcate, astăzi chiar dacă nu sunt uitate, sursele Tradiției, de cele mai multe ori sunt doar invocate și citate decorativ, autoritar și polemic, într-un discurs prefabricat, neconstructiv, necreator și neformativ. De aceeea,”una din cele mai presante nevoi ale Bisericii din zilele noastre, este recuperarea viziunii patristice asupra calitătii dinamice a cuvântului ca instrument al revelării și al comunicării de sine a Dumnezeirii.” 2

Profetul Ieremia îi somează pe cei care uită de căile trasate de Dumnezeu și merg pe căi inventate de ei: ”Opriți-vă de la căile voastre! Priviți și întrebați de căile celor de demult, de calea cea bună și mergeți pe dânsa și veți afla odihnă sufletelor voastre.”(Ier. 6.16).

“Fiecare cultură și fiecare generație este obligată la acest paradoxal demers al realizării viitorului eshatologic în prezent, prin recuperarea retrospectiv – prospectivă a Revelației venite prin tradiție… Recursul creator la Revelație și la izvoarele ei, fidelitatea constructivă față de inspirația și nu neaparat litera ei, reprezintă unicul ferment care face ca aluatul Evangheliei să dospească toată frământătura Bisericii și a umanității, absența acestui ferment condamnă creștinii și Biserica la anachronism și inadecvare, la schizofrenie și sterilitate.”3

Am ales această temă, influentat fiind și de cursurile Înalt Prea Sfinției Sale prof. dr. Daniel Ciobotea – adevărate prelegeri, cu un pronunțat spirit scripturistic și patristic, dar și de pr .prof. Costachi Grigoraș, îndrumatorul de licență, care m-a atras prin darul sfinției sale de a vorbi studenților în duhul Evangheliei și al Sfinților părinți. Drept pentru care le sunt profund recunoscator.

Dar mai presus de toate, mulțumesc bunului Dumnezeu, care m-a ajutat să ajung cu bine în pragul examenului de licență în teologie și în același timp mă rog Lui să-mi țină trează credința care este cel mai însemnat lucru atât în cercetarea cât și în propovăduirea Adevărului.

___________________________________

2.- Pr. Prof. John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmaritoare, ed. Institutului. Biblic și de Misiune a B.O.R., trad. de Monica Herghelegiu, București, 1999, p.5.

3.- Karl hristian Felmy, Dogmatica experienței ecleziale- înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, trad. de pr. Prof. dr. Ioan Ică, ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 6

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA ȘI NECESITATEA PREDICII ÎN LUCRAREA DE EVANGHELIZARE A BISERICII

I.1. Importanța cuvântului predicat

Este îndeobște cunoscută importanța deosebită a cuvântării bisericești în cadrul activității învățatoresti a Bisericii, desfăsurată sub forma predicii.

Mântuitorul însuși a predicat îndată după ce a ieșit la lucrarea sa publică pentru a întemeia împărăția lui Dumnezeu. De fapt, întreaga lui viața a constituit o continua predică și slujire a oamenilor. Pentru aceasta misiune, El și-a ales ucenici și apostoli, i-a format, i-a întărit, i-a trimis la propovăduire și i-a încredințat că o vor putea îndeplini fiindcă El va fi cu ei până la sfirșitul veacurilor. (Ioan 14.17).

De aceea, după pogorârea Sfântului Duh, cea dintâi lucrare a sfinților apostoli a fost să propovăduiască Evanghelia, vădind, totodată, în ce chip Mântuitorul era cu ei: ”iar ei pornind, au propovăduit pretutindeni, Domnul ajutându-le și întărind cuvântul prin semnele care urmau.”(Mat. 14.20).

“Din epoca apostolică și până astăzi, predicarea cuvântului lui Dumnezeu rămâne, într-un anumit sens, cea dintâi îndatorire a slujitorilor altarelor creștine. Predica face parte constitutivă din cultul divin, căci ea este calea și mijlocul de acțiune învățatorească directă în Biserică a Duhului Sfânt care insuflă și susține pe sfinții slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu în activitatea indicată și poruncită de însuși Mântuitorul, prin care ei dau sufletului omenesc lumina cunoștinței trebuitoare pentru mântuirea sufletului. Dacă dogmele sunt temelia vieții creștine, predicatorul – păstorul –nu va uita că fără predică nu ar fi fost sfințit, atât de strânsă este legatura între predica și sfinți.”4

Mijlocul cel mai de seamă prin care ajunge adevărul la cunoștința celor care-l caută, este cuvântul. “Credința este din auzire” (Rom.10.17), ea vine prin cuvântul credintei. ”Cuvântul propovăduit este condiția nașterii credinței, a începerii lucrării de mântuire, ca și a altor lucrări.”5

“Nu putem admira îndeajuns folosirea cuvântului în treburile omenești – spunea Bossuet. Fie că este interpretul oricărui sfat, mijlocitorul tuturor tratatelor, mărturia bunei credințe, el este mai trebuitor și mai eficient în slujirea religioasă. Iată o dovadă sensibilă în această privință: este un adevăr de temelie faptul că nu putem obține harul decât prin mijloacele stabilite de Dumnezeu. Or, fapt este ca Fiul lui Dumnezeu a voit să aleaga cuvântul ca sa fie un înstrument al harului și un organ universal al Duhului Său în sfințirea sufletelor.” 6

Cuvântul este calea prin care se mijlocește însăși cunoașterea lui Dumnezeu, fundamental acestei cunoașteri fiind orientarea sufletului credinciosului spre Dumnezeu, care a înzestrat creatura sa cu o anumită înrudire cu creatorul ei.

De asemeni, “cuvântul este cea mai mare forță spirituală a celei mai înalte ființe create pe pământ.” 7

Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), pentru a arăta importanța predicii, spune că “mai mare minune decât rugăciunea este propovăduirea cuvântului, adică a ajuta cu cuvântul învățăturii, că, a întoarce pe păcătoși la pocăință mai mult este decât a învia un mort.”8

Există, desigur, păreri contrarii despre predică. Sunt vestite cuvintele

____________________________________

4.- Magistrand Anatolie Zarea, Predica și asultătorii ei, în “Studii Teologice”, an XVIII (1966), nr. 5-6, p. 355.

5.- Ibidem, p.356.

6.- Bossuet, Predication evangelique, apud. Magistrand Anatolie Zarea, art. cit. p. 356.

7.- Pr. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 221.

8.- Sf. Grigorie Dialogul, în Proloage, vol. I, p.547.

Sfântului Isac Sirul cum că, a te liniști departe de lume este mai mare decât a converti popoare întregi la creștinism.

După Sfântul Isac Sirul și tradiția mistică răsăriteană, odată ce misiunea cuvântului e îndeplinită, cuvintele oamenilor de propovăduire, de rugăciune și de proslăvire vor fi pe totdeauna transformate în liniștea contemplativă: ”Tacerea este Taina lumii ce va să vină”. Dar aceasta va fi după ce misiunea cuvântului va fi îndeplinita! Ori, cum aceasta nu doar că nu e încă îndeplinită, ci e din ce în ce mai necesară, mai ales în vremea în care trăim, când multe ideologii și religii necreștine, sincretiste, își fac tot mai mulți adepți.

“Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu este chiar mai mare decât milostenia și îngrijirea de orfani și văduve. De aceea și apostolii au zis:”Nu este bine (drept) ca noi, lăsând de o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.” (Fapte. 6.2.) 9

Sfântul Paladie, parcă tâlcuind aceste cuvinte, zice în dialogul istoric cu Teodor, diaconul Romei: ”Teodore, să nu socotești că săvârșește un lucru deosebit cel care îndestulează cu alimente pe cel flamând, ci acela care eliberează sufletul din ignoranță. Se găsește ușor cel ce îndestulează pântecele înfometat, el oferă alimente, pâine sau legume; însă se gasește cu greu cel care hrănește duhovnicește cu cuvântul, iar aflându-se, fie că nu este crezut, fie că abia este crezut, pentru că duhurile viclene se împotrivesc întodeauna mântuirii sufletelor.” 10

Sfântul Simeon cel nebun dupa Hristos (21iulie) dupa 40 de ani de viețuire în pustie, i-a zis ucenicului său Ioan:”Eu mă duc în lume să mântuiesc pe alții și să mă fac de ocară oamenilor, căci noi aici în pustie nu vom mântui pe nimeni în afară de noi.”

De aceeași parere este și Sfântul Macarie Egipteanul; acesta zice că

___________________________________

9.- Ierodiacon Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pirdut, ed. Marineasa, Timișoara, 2002, p.96.

10.-Viața sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor bisericești, ed. Institutului Biblic și de Misiune a B.O.R., București, 2001, p.87.

până și cei care au ajuns la vederea luminii necreate nu sunt lăsați de Dumnezeu într-o permsiunea cuvântului e îndeplinită, cuvintele oamenilor de propovăduire, de rugăciune și de proslăvire vor fi pe totdeauna transformate în liniștea contemplativă: ”Tacerea este Taina lumii ce va să vină”. Dar aceasta va fi după ce misiunea cuvântului va fi îndeplinita! Ori, cum aceasta nu doar că nu e încă îndeplinită, ci e din ce în ce mai necesară, mai ales în vremea în care trăim, când multe ideologii și religii necreștine, sincretiste, își fac tot mai mulți adepți.

“Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu este chiar mai mare decât milostenia și îngrijirea de orfani și văduve. De aceea și apostolii au zis:”Nu este bine (drept) ca noi, lăsând de o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.” (Fapte. 6.2.) 9

Sfântul Paladie, parcă tâlcuind aceste cuvinte, zice în dialogul istoric cu Teodor, diaconul Romei: ”Teodore, să nu socotești că săvârșește un lucru deosebit cel care îndestulează cu alimente pe cel flamând, ci acela care eliberează sufletul din ignoranță. Se găsește ușor cel ce îndestulează pântecele înfometat, el oferă alimente, pâine sau legume; însă se gasește cu greu cel care hrănește duhovnicește cu cuvântul, iar aflându-se, fie că nu este crezut, fie că abia este crezut, pentru că duhurile viclene se împotrivesc întodeauna mântuirii sufletelor.” 10

Sfântul Simeon cel nebun dupa Hristos (21iulie) dupa 40 de ani de viețuire în pustie, i-a zis ucenicului său Ioan:”Eu mă duc în lume să mântuiesc pe alții și să mă fac de ocară oamenilor, căci noi aici în pustie nu vom mântui pe nimeni în afară de noi.”

De aceeași parere este și Sfântul Macarie Egipteanul; acesta zice că

___________________________________

9.- Ierodiacon Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pirdut, ed. Marineasa, Timișoara, 2002, p.96.

10.-Viața sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor bisericești, ed. Institutului Biblic și de Misiune a B.O.R., București, 2001, p.87.

până și cei care au ajuns la vederea luminii necreate nu sunt lăsați de Dumnezeu într-o permanentă stare de contemplare, pentru a putea purta de grijă fratii lor mai slabi prin cuvânt și prin exemplul lor de viața.

“Cine ar rămâne permanent pe ultima treaptă a desăvârșirii, cu ochii sufletului privind neâncetat la viziunile cerești și nici n-ar mai ști de nevoile lui trupești și ar sta nemiscat și ascuns, îmbătat de fericire, cu toate acestea nu ar mai fi folositor celorlalți frați ai săi. Or, Dumnezeu cheamă la mântuire pe toti oamenii, nu numai pe câțiva.” 11

Așadar, puterea sfinților asupra altora nu a stat și nu stă atât în ideile din ei, cât în putința de a le exprima și a le propovădui și celorlați.

Sfântul Apostol Pavel simte propovăduirea ca pe o sfântă datorie de la care nu poate și nu are voie să se sustragă: ”stă asupra mea datoria de a vesti Evanghelia ,…căci, vai mie dacă nu voi propovădui!” (cf.I Cor. 9.16)

În Paterice și viețile sfinților există o mulțime de călugări care înviau morții, dar ei au folosit pe foarte puțini oameni; aria lor de misiune prin minuni era restrânsă.

Pe când un apostol Pavel, Ioan Gura de Aur, sau Macarie Egipteanul ca și mulți alți propovăduitori ai Evangheliei, asupra cărora vom reveni în cuprinsul acestei lucrări, au înfașurat secolele ca într-o plasă cu cuvintele lor, pescuind milioane și milioane de suflete pentru Hristos!

___________________________________

11.- Ierodiacon Savatie Baștovoi, op. cit., p.98-99, citat din Macarie Egipteanul.

I.2. Predica în slujba cuvântului lui Dumnezeu

I.2.1. Limbajul–mijloc de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu

“Unii filozofi afirmă ca omul a devenit om grație cuvântului vorbit. Și aceasta pe bună dreptate, fiindcă printre darurile pe care Dumnezeu le-a dat omului la creație, cel mai de preț a fost graiul articulat, așadar limbajul.”12

Cuvântul este un fenomen originar al vieții spirituale în comunitate, iar limbajul este o creație spontană a spiritului, pentru a determina realitatea și a revela adevărul. În cuvânt rezidă o putere miraculoasă, tocmai fiindcă el poate vehicula un sens, un adevăr sau neadevăr, un adevăr omenesc sau suprauman, așadar un adevăr revelat.

Cuvântul unește și ține persoanele distincte. Prin cuvânt se comunică unul altuia, fiecare simțindu-l pe celălalt ca ceva deosebit. Fără schimbul de cuvinte, oamenii nu ar fi oameni, n-ar avea o umanitate comună și totuși nespus de variată și în mișcare de îmbogățire în fiecare prin ceilalți. (D.Staniloae)

I.2.2. Ce este Cuvântul lui Dumnezeu?

În sensul cel mai adecvat, cuvântul lui Dumnezeu este pentru noi un cuvânt revelat pe cale supranaturală. De aceea, prin propovăduirea noastră, noi repetăm, nu numai interpretăm, ceea ce am primit prin descoperirea divină, adăugând numai ce slujește ca ceea ce ni s-a descoperit să propovăduim cât mai bine, să apărăm de vrăjmășia lumii acesteia și să-i cucerim inimile acestei lumi pentru această descoperire.

Deci, în acest sens, Cuvântul lui Dumnezeu este Logosul întrupat, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care Apostolul Ioan spune că a fost

___________________________________

12.- Pr. drd. Costachi Grigoraș, Predica în slujba Cuvântului lui Dumnezeu, în revista “B.O.R.”, 1980, nr. 7-8, p.733.

“la început” și “prin care toate s-au făcut” (Ioan 1.1)

Pe de altă parte, Sfântul Apostol Pavel subliniază totdeauna identitatea profundă între cuvântul lui Dumnezeu. Predica apostolică și predica Bisericii. El le scrie tesatonicenilor: ”cuvântul pe care îl auziți de la noi este cuvântul lui Dumnezeu.” (I Tes. 2.13), ceea ce înseamnă că este nu un cuvânt despre Dumnezeu ci cuvântul rostit de Iisus Hristos, pentru că “Evanghelia este cuvântul mântuirii pe care Hristos l-a exprimat prin fapte și cuvinte.” 13

Prin această identitate, propovăduirea cuvântului divin devine pentru Biserică o funcție sau o misiune sacră și un element constitutiv al credinței noastre , predica Bisericii devenind cuvântul personal a lui Iisus Hristos sub forma cuvântului uman.

Așadar, cuvântul predicii preotului trebuie să fie cuvântul lui Dumnezeu, transmis prin Biserică spre edificarea credincioșilor pe temeiul Evangheliei. De aici și greaua misiune pe care o are de îndeplinit predicatorul deoarece el trebuie să predice în așa fel ca Revelația divină să devină un ferment de înnoire duhovnicească în conștiința credincioșilor. Predica trebuie să devină o actualizare permanentă a Revelației divine în lume.

“Predica, expresie a certitudinii și experienței religioase a predicatorului, trebuie să determine certitudini și experiențe religioase personale în ascultători”.14

___________________________________

13.- Ibidem, p.734.

14.- Pr. prof. Grigore Cristescu, Revelație, dogmă, și predică, în “Studii Teologice”, an VI(1954), nr. 3-4, p.128.

I.3. Puterea sacramentală a cuvântului predicat

Pentru unii Sfinți Părinți, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu este o lucrare sacră ce ține de esența preoției și urmărește același scop sacru: transformarea sufletelor credincioșilor și formarea lor ca mădulare vii ale trupului lui Hristos. De aceea, “slujirea cuvântului” este o misiune sacră, o Taina pe care preotul este obligat să o savârsească.

În acest sens, sfinții apostoli, nevoind să se piardă în preocupările Martei, s-au hotărit să se dedice cu mai multă râvnă și zel slujirii cuvântului și Evangheliei, după cum le poruncise Mântuitorul, zicând că : “Nu este bine ca noi, lasând de o parte cuvântul lui Dumnezeu să slujim la mese” (Fapte. 6.2).

Pr. prof. John Breck, analizând relația dintre Cuvânt și Taina afirma că ”în ortodoxie, între Cuvânt și Taină există o unitate esențială întemeiată pe tăcere. La început Dumnezeu vorbește din tăcere pentru a crea cerul și pământul prin puterea Cuvântului Său. Vorbirea dumnezeiască are o calitate dinamică, creatoare, ce poate fi numită “tainică” pentru că înfăptuiește ceea ce este. (Isaia 55.1)” 15

Dacă în ortodoxie, între cuvânt și taină există, sau ar trebui să existe, o unitate esentială inseparabilă, în Catolicism și Protestantism, au existat de secole controverse aprinse între cei doi termini. Ambele confesiuni au arătat, prin însăși natura argumentelor lor, că privesc Taina și Cuvântul ca fiind două realitați distincte. Calvin a exprimat foarte clar concepția eclezială apuseană, definind Biserica drept instrument dumnezeiesc , mântuitor, realizabil prin “predicarea Evangheliei” și “instituirea Tainelor”. (Institutiones IV,1.1). Ori, o astfel de definiție presupune o distincție, chiar o dihotomie între cuvânt și taina, predicare și liturghie, propovăduire și slujire care este străină teologiei ortodoxe. În gândirea părinților răsăriteni, fundamentată ca atare, pe natura atotcuprinzatoare a viziunii apostolice, cuvântul și taina sunt inseparabile.

___________________________________

15.- Pr. prof. John Breck, op.cit., p.7.

”Impreună formează un mediu unic și unitar de comuniune între Dumnezeu și om, o părtășie reciprocă între viața dumnezeiască și cea omenească”. 16

Așadar, din perspectiva creștinismului ortodox, legătura dintre Cuvânt și Taina, propovăduire și slujire trebuie să fie explicată în așa fel încât să se sublinieze unitatea fundamentală dintre cele două.

Acest lucru este necesar nu numai pentru a clarifica problemele de dragul dialogului ecumenic, ci el are o importanță vitală în îndeplinirea datoriei de a aduce orthopraxia în acord cu ortodoxia. Pentru că, sinceri să fim, există o discrepanța paradoxală între credința proclamată și aplicarea ei în realitațile vieții de zi cu zi; și deseori doctrina, dogma și principiile de credință rămân izolate într-un plan teoretic, niciodată pătrunzând, niciodată mișcând întreaga ființa, astfel ca să transforme și să influenteze viața sau activitatea umană, producându-se astfel, acea clasă de creștini nominali pe care îi vedem în fiecare parohie. 17

Și acest lucru a fost determinat de faptul ca ortodocșii, ca și romano-catolicii, au avut lungi perioade în care au neglijat Scriptura (cuvântul lui Dumnezeu) și în care slujirea în Biserica era redusă la un ritual formal și sec.18

Pe de altă parte, ca și mulți protestanți, ortodocșii au deformat adesea practica euharistică autentică și tradițională, justificând împartășirea rară prin învocarea smereniei și eticii ( problema “vredniciei” îndividuale).

Ori, astfel de atitudini nu se nasc din cauze doctrinare – ca în Bisericile apusene, ci dintr-o incapacitate de a înțelege deplin punctul de vedere tradițional ortodox privitor la unitatea inseparabilă dintre propovăduirea cuvântului și slujirea lui.

___________________________________

16.- Ibidem, p.9.

17.- Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, Parohie, Innoire, trad. de Paul Brusanovski, ed. Sofia, București, 2001, p.7

18.- Pr. prof. John Breck, op.cit. p.9.

Calitatea permanentă a ortodoxiei și prin urmare, una din cele mai importante contribuții la dialogul ecumenic este de a păstra și afirma ceea ce prof. John Breck numește ”caracterul Kerigmatic” al Tainei și “caracterul tainic” al Cuvântului.

Teologia protestantă insistă, pe bună dreptate, asupra rolului indispensabil al predicării cuvântului, atât în viața internă a Bisericii, cât și în misiunea sa în lume (Rom.1.16; I Cor 1.17; etc.). Însă, adesea, noțiunea de “cuvânt a lui Dumnezeu” a fost redusă, în traditia reformată, la scrierile canonice ale Scripturii sau chiar la predică , ca și când, fie una, fie cealaltă ar avea în sine și de la sine, capacitatea de a transmite cunoașterea de Dumnezeu și de a stabili comuniunea cu El. Dar, după cum se arată în Luca 18.34 ca și în alte pasaje asemanatoare, Cuvântul scripturistic nu este în mod necesar auto-revelator: “Ei nu au înțeles nimic din aceste lucruri; căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei și nu pricepeau ce le spunea Iisus.” (Luca 18.34)

Cuvintele omenești pot deveni Cuvântul lui Dumnezeu doar prin puterea inspirațională și interpretativă a Duhului Sfânt. Doar Hristosul cel Înviat, Logosul dumnezeiesc veșnic, lucrând prin Duhul, poate deschide mințile oamenilor ca ei să poată înțelege scripturile.

În studiul său despre “Taina Cuvântului”, Paul Evdokima afirma că “o taină este esențialmente mistică sau duhovnicească și, totuși, ea este actul cel mai concret, căci cuvântul liturgic este umplut mai mult decât oricare altul de prezența transcendentului” 19.

Această vedere interioară, întemeiată pe experiența eclezială ne permite să afirmăm că “puterea Tainei” este derivată din “puterea cuvântului”, pe care o cuprinde și o celebrează.20

În experiența ortodoxă autentică, cuvântul își găsește expresia cea mai deplină în contextual sacramental. Fie că este prezentat prin citirea din Sfintele Evanghelii, dar mai ales prin predică, Cuvântul lui Dumnezeu este

___________________________________

19.- Paul Evdokimov, Le Mystere de la Parole, p.63, apud. John Breck, op. cit. p.13.

20.- Pr. prof. John Breck, op.cit. p.14.

mai întâi comunicat, exprimat și primit prin actul eclezial al slujirii și, în particular, prin săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii.

I.3.1. Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică

Cele două surse din care se hrănește orice comunitate creștină sunt cuvântul predicat și taina împărtășaniei. Din păcate, consideră pr. prof. Ion Bria, aceste două surse au fost ritualizate în așa masură încât ele nu mai ajung să vitalizeze direct întreg organismul bisericesc.21

Asa cum am arătat, au existat, din păcate, perioade când, în Biserică, cele două surse au fost tratate și administrate distinct una de cealaltă, în mod separat. Ori, cele două surse nu pot și nu trebuie separate. După cum împărtășirea credincioșilor numai cu Hristos – Cuvântul, fără împărtășirea lor cu însuși Trupul și Sângele sau prin Taina Euharistiei este o anomalie, tot așa împărtașirea credincioșilor numai cu sfânta împărtășanie, fără a le împartăși în prealabil din Liturghia Cuvântului: citire din Evanghelie, predică sau cateheză, este o mutilare. De fapt, spune pr. prof. Ion Bria, în cele două momente esentiale, propovăduirea și împărtășirea se actualizează, în mod liturgic, istoria mântuirii.22

Modul ideal în care cele două surse trebuiesc administrate credincioșilor ni-l arată chiar Mântuitorul când, după Învierea Sa, s-a arătat celor doi ucenici, Luca și Cleopa, călătorind cu ei pe drumul de la Ierusalim la Emaus (Luca 24.13-35). Mântuitorul se apropie de cei doi și se interesează de subiectul lor de discuție. Ca și în alte momente ale arătării Sale, “ochii erau ținuți ca să nu-l cunoască” ( Luca 24.16; cf Ioan 20.14; 21.4). Răspunzându-I la întrebare, Cleopa face un rezumat al evenimentelor referitoare la condamnarea, pătimirea și moartea lui Iisus și mentionează mormântul gol. Relatarea sa reprezintă întru totul o parte a celei mai timpurii Kerygme,

___________________________________

21.- Pr.prof. Ion Bria, Ecleziologie Pastorală, în “Studii Teologice”, an XXXI(1979), nr.1-4, p.316.

22.- Ibidem, p.319.

configurate ulterior de Sfântul Evanghelist Luca pentru a oferi un cadru dramatic potrivit pentru replica lui Iisus: “Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?” Apoi, reamintind evenimentele tipologice ale Vechiului Testament pe care El însuși le-a împlinit prin viața sa și prin slujirea sa jertfelnică, Iisus “le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El.” ( Luca 24.26)

Cu toate că “inimile ardeau înlauntrul lor” auzind vorbele lui Hristos (Luca 24.32) ochii le rămăseseră acoperiți. Doar la masa la care El a fost atât oaspete cât și gazdă, ei au recunoscut, în sfirșit, în acel străin, pe stapânul lor răstignit și înviat. “Și când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat-o lor. Și (abia atunci) s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut .“( Luca 24.30-31).

Vedem în cele aratate mai sus, modul miunat în care cele două părți ale Liturghiei: liturghia cuvântului și liturghia Euharistica rămân nedespărțite, completându-se una pe cealaltă.

Liturghia cuvântului are loc pe drumul de la Ierusalim la Emaus, iar cina de la Emaus ne arată chipul săvârșirii Sfintei Euharistii în Biserica Primară.

Concluzia pr. prof. John Breck este că oricât de ziditoare ar fi citirea din Evanghelie, oricât de elocventă ar fi predica, revelarea cuvântului dumnezeiesc ar ramâne incompletă fără savirșirea Tainei Euharistice. Ca și în experiența la Emaus, comunitatea adunată în numele lui Hristos doar “percepe” întreaga revelație, ea doar își deschide ochii către o înțelegere și acceptare adevărată a iconomiei divine printr-o comuniune personală și internă întru darurile dumnezeiești ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Liturghia Cuvântului se împlineste astfel, în și prin Liturghia Euharistică. Taină a tainelor, care transformă cuvântul dintr-un mesaj despre Iisus într-o participare reală la viața sa dumnezeiască. 23

___________________________________

23.- Pr. prof. John Breck, op.cit. p.16.

Dar, tot atât de adevărat, după cum afirma pr. prof. Ion Bria este și faptul că Liturghia, oricât de bun “liturghisutor” ar fi preotul, “ramâne incompletă, fără iluminarea cuvântului lui Dumnezeu prin predicarea explicită a Evangheliei.”24

I.4. Predica și cultul în Biserica ortodoxa

Propovăduirea constituie, așadar, o funcție vitală a Bisericii. “Fără predică nu există Biserică și nici viață duhovnicească.”25

Desigur că nici fără slujbe sfinte nu există Biserică. Dar, ca să poată fi savârșite, slujbele sfinte reclamă prezenta credincioșilor, a comunitatii religioase bine determinate. Slujbele se săvârșesc de către preoți, însă, întotdeauna în prezența și cu participarea credincioșilor din parohiile respective, pentru că “acestia nu aparțin Bisericii, ci constituie Biserica.”26 Nu numai membri ierarhiei ci și enoriașii sunt parte constitutivă a cultului.

Așadar, ca să existe cult, este necesar, ca mai întâi, să existe comunitați religioase. Acestea, însă, nu apar în mod independent de propovăduire. Mântuitorul spune că își va întemeia Biserica pe mărturisirea credinței în Dumnezeirea Sa, adică pe propovăduirea axată pe persoana Sa divino-umană. Hristos a zis: ”Aceasta să o faceți întru pomenirea mea.” (Mat.16.18), instituînd astfel Taina Euhanastiei, dar a zis și: ”Mergând, învațați toate neamurile….” (Mat.28.19), instituînd astfel Taina propovăduirii cuvântului dumnezeiesc mântuitor.

Formați în aceasta convingere și îndrumați de porunca Mântuitorului:”Mergeți în toata lumea și propovăduiți Evanghelia la orice

___________________________________

24.-Pr.prof, Ion Bria, Ortodoxia în Europa, locul spiritualitații române, ed. Trinitas, Iași, 1995, p.104

25.-pr. dr. Dumitru Belu, Unele condiții ale propovăduire, în “Mitropolia Ardealului”, an IX(1964), nr.3-5, p.304.

26.-pr.prof. Ion Bria, op.cit., p.218.

faptură “ (Mc.16.15), Sfinții apostoli s-au răspândit în lume, predicând și întemeind biserici ca centre și organe concrete ale mântuirii.

Convingerea aceasta, potrivit căreia propovăduirea e funcție esentială a vieții bisericești, poate fi identificată de-a lungul întregii istorii a predicii creștine.

Atât Sfinții Părinți cât și monumentele simbolice ale Bisericii noastre socotesc propovăduirea ca îndatorire principală a preoților și nu numai a lor, ci și a tuturor creștinilor.

Au existat, e adevărat, și epoci în care sarcina propovăduirii a fost lăsată mai mult pe seama slujbelor sfinte, a imnelor, a simbolurilor, a actelor liturgice. Cu un cuvânt, a fost lasată pe seama cultului. În acest sens, pr. prof. Dumitru Belu, în articolul citat, dă exemplu perioada stapânirii otomane care a impiedicat libera dezvoltare a vieții bisericești la majoritatea popoarelor răsăritene; preoții din vremurile acelea lăsând adesea amvoanele învăluite într-o tacere apăsatoare. Dar un exemplu și mai concludent din istoria Bisericii noastre, când amvoanele au fost sugrumate și propovăduirea cuvântului autentic a lui Hristos a fost înterzisă, sau dacă nu interzisă, puternic influențată de politica statului, este perioada regimului ateo-comunist instaurat în țara noastră în anul 1945 și răsturnat în 1989. Și nu e de mirare că pr.prof. D.Belu nu amintește aceasta perioadă, pentru că a scris articolul în 1964, când revistele teologice erau cenzurate și chiar influențate de regim. Dar asupra acestui lucru voi reveni la finele lucrării. Cu toate acestea, chiar dacă amvoanele ortodoxe au fost mute, constiinta necesității predicii pentru mântuirea cedincioșilor nu a lipsit niciodată în Biserica ortodoxă.

O asemenea constiință a întreținut vie voința de a propovădui, voință care avea să ducă treptat la repunerea predicii în drepturile ei, în cadrul cultului bisericesc.

I.4.1. Propovăduirea cuvântului – act de cult

Evanghelizarea a avut dintotdeauna o dimensiune cultică și eclezială.27

Acest lucru se vede, mai întâi, din faptul ascultării față de porunca Domnului.

Pentru a proba că predica este un mister în slujba mântuirii, ar fi suficientă mărturia experienței apostolice: ”Încă, pe când Petru grăia aceste vorbe, Duhul Sfânt a căzut peste cei ce ascultau cuvântul.” (Fapte 10.14) Sfântul Apostol Pavel însuși, socoteste slujirea sa evanghelică printre păgânii pe care i-a chemat la credință, drept o “jerfă sfântă întru Duhul Sfânt” (Rom.15.16).

Ideea de sacramentalitate a predicii o regăsim apoi de-a lungul întregii teologii patristice. Puterea regeneratoare a vorbirii cultice vine, după credința Sfântului Ioan Gura de Aur, din legatura ei cu Evanghelia, care este cuvântul lui Dumnezeu. Misiunea învățatoare a preotului a fost poruncita de sus, iar eficacitatea pe care o are ea se aseamăna în puterea aluatului, lucrător numai prin sine.28

În actul comunicarii, o persoana începe să se manifeste îndreptând către alt semen căldura atenției sau dragostei sale. Atunci, cuvântul pe care il rosteste nu mai are doar un rol intelectual, pur informativ, pentru că el dobândește un element în plus, însuși farmecul persoanei. Este ilustrativ cazul Lidiei: ”acesteia, Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel” (Pavel 16.14). Și cum se aflau într-un loc de rugăciune, lângă râu, ea s-a botezat împreună cu toata familia.

În Biserică, mesajul divin al predicatorului dobândește un dinamism necunoscut în afară; este puterea care îi vine din alinierea lui la cuvântul transmis prin apostoli de către însuși Mântuitorul. Și tăria acestei tensiuni se mărește cu atât mai mult cu cât credinciosul beneficiază de o nouă influență, harul mântuitor al Sfintelor Taine.

___________________________________

27.- pr.Gh.Drăgulin, Propovăduirea Cuvântului și cultul în Biserica Ortodoxă, în “Studii

Teologice”, an XXVII(1975), nr.3-4, p.242

28.- vezi pr. prof. Dumitru Belu, Cu privire la predică în concepția sfântului Ioan Gură de Aur, în

“Mitropolia Ardealului”, an III(1958), nr. 3-4, p.270.

I.4.2. Raportul dintre propovăduirea cuvântului și lucrarea

sacramentală în Biserica ortodoxa

Ca “ iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I.Cor.4.1), preoții îndeplinesc o misiune al cărei scop final este latura sfințitoare. Totuși, practic, în ordinea psihologică a lucrărilor, activitatea didactică premerge lucrării sacramentale. Tocmai în acest sens al instruirii prealabile, Sfântul Apostol Pavel spune că “Hristos nu m-a trimis să botez ci să vestesc Evanghelia” (I Cor.1.17), dându-ne o ierarhizare practică a momentelor misiunii creștine.

“Cu alte cuvinte, între primirea Tainelor și doctrină exista o legatura organică care conlucrează în vederea măririi comuniunii persoanelor.”29 Parintele Stăniloae, întărind aceasta idee, spune că “chiar înainte de Botez, credina se naște prin lucrarea harului din cuvântul celui ce propovăduiește, în urma Tainelor primate de acela.”30

În ortodoxie, predica a rămas ceea ce a fost și pentru Sfântul Ioan Gura de Aur: “a doua mare masă de obște”, după aceea a Euharistiei. Chemarea la credință constituie, așadar, cel dintii aspect fundamental al predicii creștine.

Avându-se în vedere toate acestea, s-a afirmat că în ordinea obligațiilor pastorale, “datoria de a predica trece înaintea celei de a administra Sfintele Taine”.31 Dar vestirea Cuvântului este în același timp și o chemare la Sfintele Taine. Dacă prin iluminare duhovnicească, predica relatează ascultatorilor faptele săvârșite de Dumnezeu pentru oameni, răspunsul acestora nu poate fi decât adeziunea la îndemnul adresat lor din iubire.

După exemplul Sfinților Parinți, veacurile patristice au cultivat genul de predică în care credinciosul era edificat și condus apoi la Sfintele Taine, predica mistagogică.

___________________________________

29.- pr.Gh.Drăgulin, art. cit. p.243.

30.- pr. prof. Dumitru Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în “Studii Teologice”, an

XVIII(1966), nr. 9-10, p.558

31.- J. Blouet, Theologie Pastorale, 5-e ed. P.56, apud. Pr.prof. Petre Vintilescu, Preotul în fața

chemării sale de păstor de suflete, București, 1934, p.252.

Adevărul religios însemna introducerea în Tainele și în simbolismul cultului liturgic, răsplătită de atâtea binecuvântări ale trupului tainic al Domnului. Coordonarea Cuvântului cu sacramentul nu constă numai în faptul că primul constituie forma și mijlocește eficacitatea celui de al doilea, ci oferă și posibilitatea înțelegerii sensului acestuia.32 Auzirea exterioară a Cuvântului, susținută de actul intern al credintei, este desăvârșită prin participarea la Sfintele Taine, care are drept urmare încorporarea la Trupul lui Hristos și posibilitatea mântuirii.

O separare a Tainelor de doctrină ar nesocoti apoi legătura între comuniunea cu Hristos în stare sacramentală și învățătura cea dreaptă.

“Sfânta Scriptură nu este o realitate cu scop în sine, ci are finalitate sacramentală și liturgică; de aici condiționarea ei reciprocă cu Sfintele Taine. În ambianța lor, ca și de pe paginile Bibliei, noi putem sa întâlnim cuvintele și faptele Domnului, dar totodata să și simțim acea experiență duhovnicească legată de puterea dumnezeirii Sale.”33

Prin viața euharistică, credinciosul din fiecare generatie dobândește o certitudine care nu este numai ceva individual, ci este înțelegerea comuna a Bisericii de totdeauna și de pretutindeni, prelungirea mărturiei celor ce s-au împărtășit la început de vederea Domnului.

“Astfel, prin Duhul Sfânt, sălășluind prin Taine în comunitatea bisericească, se înțelege Sfânta Scriptura, la fel de toți și totdeauna și din aceasta înțelegere se predică altora”.34

I.4.3. Kerygma divină și Taina cuvântului în Liturghie

În mediul socio-cultural elen antic, cuvântul “Kerygmă” însemna proclamația unei căpetenii de stat citită public de un crainic. În timp, această

___________________________________

32.- R.Bornet, O.S.B.. Parole et Sacrament en perspective lutherienne et catholique, în “Irenikon”, 1972, nr.1, p.46, apud. pr. Gh. Drăgulin, art.cit., p.244

33.- pr. Gh. Drăgulin, art.cit., p.244

34.- pr.prof. Dumitru Staniloae, art.cit., p.560

funcție de “crainic” sau “herald” ia forma unei instituții cu caracter sacru.

Investit religios, heraldul împlinea chiar o slujire în cadrul cultului, rostind rugăciuni, ca un ierodul sau sacerdot.

În mediul iudaic, în Vechiul Testament, profeții sunt heralzi, crainici divini, iar vestea lor a însemnat o Kerygmă în cel mai autentic înțeles al cuvântului. Mesajul lor se concentra asupra a trei marturii esentiale:

credința într-un singur Dumnezeu;

păzirea unei conștiințe religioase curate prin lupta împotriva oricărei forme de idolatrie;

întreținerea crezului mesianic.35

Cu o asemenea vocație, profetul se afirma ca “ un instrument al voinței lui Dumnezeu”, vas și voce a harului.

În Iisus Hristos are loc însuși întruparea Kerygmei: “părinte, rostește Domnul, cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut, cu adevărat, că de la tine au ieșit și au crezut că Tu m-ai trimis…Eu le-am dat Cuvântul Tău…”(Ioan 17.5-13)

În și prin Iisus Hristos se aude unic și deplin Cuvântul lui Dumnezeu.

În acest duh al Kerygmei, Apostolii vor fi martori ai Cuvântului, ai poruncii kerygmatice: ”Mergând, învățați toate neamurile…” (Mat.28.19), “… propovăduiți Evanghelia la toata faptura…” (Mc.16.5) și propovăduirea lor va fi în același duh kerygmatic: ”… Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu” (I.Petru 4.11).

Concluzionând, pr. C. Grigoras arata că : ”un mesager divin, un teolog în sensul larg, etimologic al cuvântului, nu poate fi cu adevărat decit o persoană intrată într-o relatie de comuniune cu Persoana supremă, sfințită deci, prin aceasta comuniune în numele cărei cuvântează. Cuvântul tainic care l-a născut pe el, devine apoi intenționalitate spre comuniune, lucrare a lui Dumnezeu în lume. Este limpede, astfel, că o teologie care nu este

___________________________________

35.- conf. pr,prof. Constantin Galeriu, Prefață la teza de doctorat a pr. prof. Costachi Grigoraș, Kerygma apostolică în predica sf. ApostolPavel, ed. Trinitas, Iași, 2001, p.6

Kerygmatică, nu este ortodoxă; mai precis, ortodoxia unei teologhisiri se vădește în principal prin aceea că este Kerygmatică: se face în numele lui Dumnezeu, în măsura în care cel ce o face este sfințit prin unirea cu El, pentru mântuirea oamenilor prin Iisus Hristos.” 36

Legatura între Kerygmă, ca proclamare și sfințenie, adică unire cu cel al cărui adevăr îl proclamă, este una de cauză- efect, pe de o parte, și o tainică intercondiționare, pe de altă parte. Propovăduind, sfințește și se sfințește și sfințindu-se, sporește în propovăduirea sa.

Esențial , afirmă pr. Grigoraș în continuare, este faptul că în această lucrare tainică sfințirea nu-i vine numai din jerfa propovăduirii ci, mai ales, din calitatea sa de mădular al unei comunitați prin har, ca un rod al unui efort de înduhovnicire colectivă.

Dacă Kerygma se leagă strict condițional de sfințenie, cum am aratat mai sus, propovăduitorul se leagă de comunitatea bisericească care-l susține și pe care o susține și în ultima analiză, predica este legată de cult.

În una din cele mai vechi descrieri ale Liturghiei ajunsă pâna la noi se spune: ”în ziua denumită a soarelui, noi avem adunarea tuturor celor care trăiesc în orașe și sate la un loc și, cât permite timpul, se citește ceea ce au spus apostolii, sau din scrierile prorocilor. Când termină cititorul, proistosul ia cuvântul și ne dă povățuiri și îndemnuri ca să se imite lucrurile frumoase. După aceea ne ridicăm și înalțăm rugăciuni, după ce terminăm rugăciunile, se aduce pâine și vin și apă …”37

De aici se vede legatura între citirea Sfintei Scripturi, propovăduire și aducerea darurilor euharistice. Slujba contemporană a Euharistiei mărturișeste și ea această legatură prin liturghia celor chemați, consacrată îndeosebi Cuvântului lui Dumnezeu și Liturghia celor credincioși în care se face aducerea, sfințirea și împărtășirea Sfintelor Daruri.

Dacă aceste două parți sunt justificate istoric în îndividualitate prin practica catehumenatului, Teologia liturgică ortodoxă se gândește într-o

___________________________________

36.- pr.Costachi Grigoraș, op. cit. p.151

37.- Ibidem, p.154.

.

unitate ce este una dintre notele specifice ale ortodoxiei. Prin ea, “ legea credinței”(Lex Credendi) și “legea rugăciunii” (Lex Orandi) sunt nedespărțite și una slujește de temelie pentru cealaltă, iar Adunarea, Euharistia și Biserica constituie o trinitate despre care marturisește întreaga tradiție a Bisericii primare.

Faptul că “ cei chemați” nu puteau să participe la partea sacramentală a Liturghiei, nu însemna de loc, că cei credincioși se pot lipsi de partea ei, așa zis didactică și nici măcar nu este normal s-o considere de interes secundar.

Pr. A. Schmemann arată în multe locuri pericolul unei schematizări a sensului Liturghiei ortodoxe în care nu-și au sensul clasificări de tipul “principal și secundar”, în particular pericolul ruperii sensului teologic al euharistiei prin ruperea celor două părți ale Liturghiei. Iată unul dintre ele: “Pornind de la propriile premise abstracte, teologia hotăraște a priori ce este “principal” și ce este “secundar” și “secundarul” – care nu prezintă interes pentru teologie – apare în cele din urmă însăși slujba divină în toată complexitatea și varietatea ei, adică devine secundară tocmai slujirea divină cu care trăiește de fapt Biserica. Din slujirea divină se scot în evidență în mod artificial “momentele” de seamă asupra cărora se și concentrează întreaga atenție a teologului. Teologul care cugetă în acest fel, nu se gândeste la faptul că “ valoarea “ acestor momente nu poate fi separată de contextul liturgic, că aceste momente sunt singurele care arată de fapt, în chip real, adevăratul conținut"38.

În urma celor arătate, putem concluziona că, categorisirea părții didactice a Liturghiei ca secundară, atrage după sine ruptura între Cuvânt și Taină ( vezi I.3.1) și prin aceasta, lipsește Taina de conținutul său evanghelic, ea încetând să fie biblică, evanghelică în sensul cel mai adânc și ortodox al acestui cuvânt. Gândită ca mijloc de sfințire de sine stătător, Taina Sfintei

___________________________________

38.- pr.A. Schmemann, Euharistia- Taina Împărăției, trad. de pr. B. Rădulescu, ed. Anastasia, 1993, p.19 .

Euharistii rămâne oarecum exterioară vieții liturgice, iar conținutul adânc și aplicarea în realitate a principiului ecleziologic, conform căruia autoritatea pentru interpretarea Sfintei Scripturi aparține Bisericii, care se înfăptuiește în lumina tradiției, rămân nelimpezi, neclare.

Sfânta Scriptură și Biserica tind să devină, în tratatele școlare, “izvoare de credință”de sine stătătoare și pericolul ascuns sub această aparent inofensivă discriminare este mai mare decât poate părea la prima vedere. Cu bătaie lungă, urmare a acesteia, a fost desprinderea învățamântului religios de Biserică, după model protestant cu implicațiile negative în trăirea liturgică a ortodocșilor, pe care le resimțim din plin astăzi.

“ Rupându-se de cuvânt, care întotdeauna este cuvânt întru Hristos – << cercetați scripturile, ele mărturisesc despre Mine>> (Ioan 5.39) -Tainele se rup, se separă într-un sens de Hristos. Desigur, Hristos, rămâne și în teologie și în evlavie întemeietorul Tainelor, dar încetează să fie conținutul lor; Tainele nu mai sunt, înainte de toate, Darul prin care Hristos se dăruiește pe Sine însuși și își dăruiește viața Sa divino-umană Bisericii și credincioșilor.”39

În același sens, pr. A. Schmemann, în aceeași lucrare, folosește sintagma “Taină a Cuvântului” cu majuscule, în care asocierea între Taină și Cuvânt nu este una de natură stilistică, menită să caracterizeze un cuvânt realizat artistic și greu de descris, la rândul său, prin cuvânt. Este vorba de Taină cu sensul ei în Ortodoxie, în care realismul ia chipul actelor liturgice cuprinse în Liturghia celor chemați. Kerygma, în cultul ortodox, se realizează, în primul rând și în mod esențial, prin această Taină a Cuvântului, care, după mărturisirea pr. Schmemann se săvârșea în vechime “ pe vimă” adică în mijlocul poporului și nu în altar cum se face în practica contemporană.

Se vede de aici că, în adevăr, în trăirea liturgică a Sfinților Părinți, prin Taina Cuvântului se adună Biserica în vederea Sfintei Euharistii în care își află împlinirea și culminarea.

___________________________________

39.- Ibidem, p.73-74.

Înaintea citirii Evangheliei de către preot, acesta citește în Taină o rugăciune prin care cere lui Dumnezeu să trimită “Lumina cea veșnică a înțelepciunii Sale dumnezeiești și să deschidă ochii gândului nostru ca să înțeleagă evanghelicele propovăduiri.”. Această rugăciune, ne spune pr. A. Schmemann “ ocupă același loc în Taina Cuvântului, ca locul care il ocupă epicleza în rugaciunea euharistică , pentru trimiterea de către Tatăl a Duhului său Sfânt.40

După citirea Evangheliei, este firesc un răspuns al Bisericii prin care Aceasta să arate că a primit și a înțeles Cuvântul lui Dumnezeu. Fără acest răspuns nu poate fi începută Taina celor credincioși, iar Taina Cuvântului însăși ar ramâne neîmplinită. Acest raspuns este predica care este legată organic de citirea Scripturii.

Din păcate, “în viața bisericească contemporană se observă o cădere evidentă și chiar o criza a predicii” 41 , criză ce nu e cauzată de neiscusința sau nepregătirea intelectuală a predicatorilor, ci, de uitarea a ceea ce este predica în adunarea Bisericii. Pentru că predica, în general, nu este o predică despre Evanghelie, cum, în mod eronat se crede, ci este predica Evangheliei însăși.

Predica a devenit parcă, o lucrare personală a predicatorului, uitându-se că darul cuvântării nu este darul imanent al acestuia, ci harisma Duhului Sfânt care se dă în Biserică și Bisericii.

Paul Evdokimov constată același lucru: ”Predicile nu mai ajung. Ceasul istoriei ne indică ora la care nu mai trebuie doar să vorbim despre Hristos, pentru că ni se cere să devenim una cu Hristos, transformându-ne în tot atâtea sedii ale prezenței și ale Cuvântului Său.”42

În urma celor arătate, preotul Grigoraș concluzionează: “ criza predicii se datorește în esență absenței din predică a conștiinței predicatorului privind Kerygma pe care o realizează. Ea, numai ea, face din predică o prezență trăită

___________________________________

40.- Ibidem, p.81.

41,.-Ibidem, p.82.

42.- Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. de T. Baconsky, ed. Anastasia, București, 1993, p.75.

în Liturghie, dincolo de formele exterioare în care se exprimă; și Sfântul Apostol Pavel o spune limpede : << iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a Puterii. Pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor ci în puterea lui Dumnezeu.>> (I. Cor.2.4-5).

În această perspectivă, predica este indispensabilă numai și numai în măsura în care este kerygmatică, dacă ea izvoraște dintr-o lepădare de sine a predicatorului, chiar și de darul și de talentul său, cum s-a întâmplat și se întâmplă cu marii predicatori ai Bisericii Ortodoxe”.43

___________________________________

43.- pr.Costachi Grigoraș, op. cit. p.161.

CAPITOLUL II

LIMBAJ, METODE ȘI CONDIȚII ALE PROPOVĂDUIRII CREȘTINE

Încep acest nou capitol cu celebrele cuvinte ale celui mai mare predicator creștin, Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvinte scrise în Tratatul său “Despre Preoție”: “pentru cei ce vindecă trupurile oamenilor, pentru doctori, s-au născocit fel de fel de medicamente, fel de fel de instrumente medicale și de mâncări potrivite pentru bolnavi; …Dar pentru cei ce vindecă trupul lui Hristos, pentru preoți nu s-a născocit nimic asemanător. În afară de pilda prin faptă, preoții n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învățătura cu cuvântul, cu predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer; aceasta ține loc de medicament, aceasta ține loc de cauterizare, ține loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie neapărat, să se folosească de predică. Dacă predica nu e în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit, prin predică smerim sufletul îngâmfat, prin predică tăiem ce-i de prisos, prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănatoșirea sufletului “.44

Așadar, Sfântul Ioan Gură de Aur a dezaprobat orice concept static al preoției. Oricare ar fi funcția deținută de cleric, el nu este pur și simplu un “săvârșitor” al slujbelor liturgice.

Declinul liturgic apare atunci când comunitatea este invadată de ritualism și formalism, dar în primul rând atunci când slujitorul este dominat de acestea. Comentând sfatul dat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei-

<<Preoții care își țin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste,

___________________________________

44.- Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, trad. de D. Fecioru, ed. Institutului Biblic țși de Misiune a B.O.R., București, 1987, p.127.

mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura>> (I.Tim.5.7)- acesta spune:

“Acești proestoi trebuie să urmeze cele spuse de Iisus: << Păstorul cel bun trebuie să-și dea viața pentru oile sale.>> Prin urmare, “a conduce bine” trebuie înțeles tocmai în această perspectivă. Oare nu au nevoie cei care pretind să aibă un post ușor să fie învățați și instruiți asupra responsabilitaților? Fiindcă Sfântul Apostol Pavel recomandă chiar lui Timotei: <<Ia aminte la tine însuți și la învățătura ta; stăruie în ele, căci făcând aceasta, te vei mântui – și pe tine și pe cei ce te ascultă.>> (I.Tim.4.16). Un asemenea slujitor trebuie să audă numeroase critici; unul vorbește despre el ironic, altul are cuvinte amare referitor la memoria lui și la modul de compunere a predicii. Prin urmare, are nevoie de o mare putere pentru a îndura toate aceste lucruri. Învățătura are un mare impact pentru edificarea Bisericii și este de mare importanță că preoții învață, căci fără aceasta învățătură a preotului, multe lucruri ar fi amenințate să dispară în Biserică. Printre atâtea alte virtuți, precum blândețe, smerenie, purtare ireproșabilă, slujitorul trebuie să fie de asemenea și învațător și să nu-mi spui că Sfântul Pavel se referă aici doar la exemplul său viu. Ce cuvânt trebuie sa aibă preotul? Nu unul superficial , nu un limbaj bombastic ci un cuvânt plin de duh, plin de înțelepciune și inteligență. Nu trebuie să vorbească într-un stil artificial, într-un mod sofisticat, ci cu idei adânci și cu experiență.”45

Ascultând predicile multora dintre predicatorii din ziua de astăzi, constatăm nu numai că puține din sfaturile și recomandările Sfântului Ioan Gură de Aur sunt urmate, ci chiar dimpotrivă, tocmai ceea ce dezavua acesta într-o predică, aceea se întâlnește tot mai des. Pe de o parte, alambicări, conglomerate de citate greoaie și de neologisme, termeni teologici greu de

înțeles – dar care sună pompos – crezând astfel că dau dovadă de o înaltă

pregătire teologică, uitând că simplitatea este cea mai bună dovadă a prezenței

___________________________________

45.- sfântul Ioan Gură de Aur, în Epistola 1 Ad. Timotei, Homil. 15.2, apud. mitop. Emilianos Timiadis, op. cit. p. 127.

Duhului Sfânt ( în acest sens Talasie Libianul spunea că nepătimirea cea mai înaltă face gândurile simple.46) Pe de altă parte, platitudini și generalități, repetări ale acelorași idei, predici slabe de care credincioșii se plictisesc foarte repede. Se uită, din păcate, sfatul aceluiași Ioan Gură de Aur în tratatul său despre feciorie: “ cel care își alcătuiește cuvântul sau cu cuvinte grele la auz, este împovarător pentru ascultatori și silește de cele mai multe ori să nu-i primească cu dragă inimă spusele, neputând suporta greutatea lor. Pe când omul care își face variat cuvântul său, omul care face ca în cuvântul său ideile ușoare să fie mai multe decât cele grele, omul acesta reușește să facă să dispară greutatea cuvântului său, odihnește sufletele ascultătorilor, convinge și familiarizează cu tema cuvântării sale”.47

Mitropolitul grec Emilianos Timiadis arată una dintre cauzele slabelor predici din ziua de astăzi: “ În timpul de azi, activitățile sociale și pastorale ( și as mai adăuga activitățile administrativ – gospodărești) ocupă atât timp încât rămâne puțin timp pentru pregătirea eficientă a predicilor noastre. Cum ziua de duminica vine repede, atunci pregatim foarte repede una. Ca urmare, predica este foarte săracă, aproape mizerabilă. Fiind nepregatiți, folosim platitudini, generalități, riscând să repetam aceleași idei pe care le-am spus și în trecut. Credincioșii se plictisesc repede de calitatea acestor predici. Problema care se află în fața noastră este una foarte serioasă. Nu trebuie să subestimăm niciodată inteligența ascultătorilor noștri. Nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu a încredințat propovăduirea cuvântului Său ( atât ) buzelor (dar) și inimilor noastre. Este o sinergie, o strânsa cooperare dintre divin și uman. Așa precum i-a folosit în Vechiul Testament pe profeți, iar în Noul Testament pe Apostoli, tot așa ne folosește, în decursul veacurilor, pe noi, preoții ca să-și comunice lumii mesajul său. De aceea ar trebui să petrecem mai mult timp în contemplație, pregătindu-ne predicile.”48

___________________________________

46.- Talasie Libianul, în Filocalia, vol.IV, ed. Humanitas, 2000, p.17.

47.- Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Feciorie, idem, p.43.

48.- mitropolit Emilianos Timiadis, op.cit., p.9

II.1. Limbajul credinței și limbajul teologic;

Prăpastia dintre teologi și laici

“Cei mai mulți oameni înțeleg prin cuvântul “teologie” anumite reflecții abstracte ( sau chiar speculative) despre dogmă.49 Puțini sunt neteologii care să aibă o vagă idee despre modul în care lucrează sau gândesc teologii, sau care să înțeleagă câteva rânduri dintr-un articol teologic, chiar dacă ar ști cumva unde să găsească acest articol. De altfel, “ e destul să deschizi o revistă teologică și găsesti acolo cele mai bune exemple despre cum nu trebuie să vorbim despre credință.50

S-a fixat astfel, din păcate, o prăpastie între limbajul teologic și limbajul laic, o prăpastie intelectuală ce poate fi depașită, pe de o parte prin revizuirea și adaptarea limbajului teologic, pe de altă parte printr-o inițiere treptată a laicilor în limbajul teologic.

Unii văd chiar o opoziție între aceste două limbaje: pe de o parte un limbaj umanist, care constă din modul curent de a ne exprima, și pe de altă parte, un alt limbaj, cel religios, care păstrează metodele tradiționale de înfățișare a adevărului dumnezeiesc.

“A existat oare o vreme când fiecare rostea aceeași limba, o vreme când se accepta uniformitatea în descrierea sacrului? 51 , se întreabă mitropolitul grec Emilianos Timiadis. Se zice că învățatul chinez Confucius ar fi pus toate necazurile omenești pe seama folosirii greșite a limbii. Descoperirile știintifice pot modifica lumea materială, însă, numai limbajul poate transforma valorile și ideile. În istoria civilizatiei, progresul va fi judecat, în cele din urmă, prin efectele lui asupra ideilor privitoare la destinul nostru final, la locul nostru în Univers. Putem înțelege dogmele doar studiind conceptele lor, iar aceste concepte le putem înțelege doar prin studierea

__________________________________

49.- Ibidem, p.176.

50.- Ierodiacon Savatie Baștovoi, op.cit., p.101.

51.- mitropolit Emilianos Timiadis, op.cit., p.176.

limbajului în care sunt ele structurate. Conceptele sunt pietrele de temelie ale

realităților spirituale și ale experiențelor mistice, reflectând doctrinele acceptate.

Nașterea unei dogme este vestită sau profețită de crearea unor noi concepte și termeni prin care să o reprezinte. Numeroși termeni doctrinari intră în viața religioasă ca termeni tehnici, de neînțeles. Aceasta o simt toți, cu excepția acelora care îi formulează, deși acești temeni ar trebui să reflecte acel “consensus ecclesiae”. Și chiar dacă mulți termeni teologici au găsit calea de a pătrunde în limbajul religios curent, ei au pierdut, de cele mai multe ori, sensul lor profund, ceea ce a dus la demonetizarea și desconsiderarea lor.

“Limbajul este în religie ceva suprem. Într-adevăr, fără limbaj și fără concepte este greu de imaginat cum ar fi luat ființă teologia, cu toate că viața religioasă primitivă s-a dezvoltat poate și fără să fi dezvoltat un limbaj anume. S-a sugerat de către unii că reînvierea credinței ar trebui să se bazeze, mai de grabă, pe abilitatea noastră de a comunica lingvistic, decât pe pretenția de a avea o înțelepciune superioară. Ei sugerează să abandonăm ironicul titlu de “homo sapiens” în favoarea unuia care poate descrie cu mai multă acuratețe “homo loquens”.52

II.1.1 Conceptualizarea credinței:

Nici un, membru al vreunei orchestre, maiestru sau solist, nu ar putea cânta fără să-i asculte pe ceilalți instrumentiști din jurul lui. Înainte de a începe să-i învățam pe alții adevărurile noastre, ar trebui să măsurăm gradul de receptivitate și înțelegere al ascultătorilor noștri.” Puterea noastră asupra altora nu stă în ideile din noi cât în putința de a le exprima pe înțelesul celorlalți” (Channing).53

__________________________________

52.- Ibidem, p.177.

53.- pr.Ene Braniște, Despre vorbirea preotului în viața de toate zilele, în “M.O”,1958, p.165

Sfântul Apostol Pavel, iudeu erudit și cunoscător al filosofiilor timpului său, nu s-a folosit în propovăduirea sa către corinteni de înțelepciunea cea lumească: “Cât despre mine fraților, când am venit la voi să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înțelepciune strălucită …. Învățătura și propovăduirea mea nu stătea în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea omenească ci pe Puterea lui Dumnezeu.”

(I Cor.2.2-5).

Sfântul Vasile cel Mare, un admirator al filosofiei grecești, în timpul studiilor sale clasice de la Atena, nu a fost păcălit nici de paroxismul limbajului folosit uzual și nici de gramatică sau de poezie. Desigur, le-a acordat respectul cuvenit, însă a văzut o ierarhie în cadrul acestor instrumente externe pentru formularea ideilor mai înalte. Într-un asemenea context, într-una din scrisorile sale, el a facut o distincție netă:

“ Pentru un timp considerabil din tinerețea mea, eu am fost un admirator al unei asemenea deșertăciuni. Curând am simțit un atașament orgolios pentru asemenea cursuri. A sosit o clipă ca și când m-aș fi trezit dintr-un vis adânc și am început să privesc admirabila lumină a adevărului Evangheliei. Atunci am realizat inutilitatea înțelepciunii stăpânitorilor acestei lumi.”54

Credința în Hristos cel răstignit și înviat nu poate fi niciodată substituită limbajului religios, teologic, oricât de important ar fi acest limbaj pentru Teologia dogmatică. În istorie, catehumenii au învățat articolele de credință în vederea primirii Sfântului Botez, după ce au primit credința în Hristos. Cateheza nu a precedat angajamentul de unire cu Hristos și actul de căință, ci a urmat după ele. Când a dorit transformarea inimii credinciosului, Biserica nu s-a bazat pe caracterul adecvat al limbajului, ci pe puterea Duhului Sfânt.

Așadar,conceptualizarea credinței este urmare și nu un antecedent al credinței.

__________________________________

54.- Apud. mitrop. Emilianos Timiadis, op.cit. p.178.

Sfântul Atanasiei cel Mare, de exemplu, nu a luptat și nu a apărat termenul dogmatic “ homoousios” doar așa, pur și șimplu, pentru a ușura actul de credința, ci, mai degrabă, pentru a afirma ceea ce era deja crezut și prețuit: anume că Mântuitorul întrupat al întregului univers a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și nu un Dumnezeu creat.

În tradiția dogmatică a Părinților Bisericii afirmarea credinței nu era un mesaj pentru toată lumea care nu credea. Pentru aceștia erau proclamate persoana divină a lui Iisus Hristos și faptele sale răscumpărătoare și nu elaborări în articole doctrinare.55

Prin urmare, ceea ce doresc să susțin este faptul că limbajul teologic este adevărata preocupare doar a celor care cred, doar a celor care sunt deja convertiți la Hristos. Pentru cei care nu cred cu adevărat sau care au doar o credință formală, adică mai mult o religiozitate moștenită, Biserica trebuie să le vorbească într-un mod simplu ( dar nu simplist) într-un limbaj nesofisticat, pentru ca să permită puterii Cuvântului lui Dumnezeu să lucreze la adevărata convertire a acestora. Trebuie să se permită ca, cele mai simple cuvinte ale lui Hristos să atingă urechile celor care nu cred, fie ei băștinași din regiunile africane, fie cetățeni din orașele dezvoltate. Cuvântul lui Hristos este sămânța grea care trebuie însămânțat potrivit poruncilor lui Hristos. În această sămânță rezidă puterea tranformării umane care nu poate fi substituită prin nici un alt efort sau exercițiu. Domnul dă creșterea așa cum ne învață și Sfântul Pavel.

II.1.2. Lipsa comunicării și a comuniunii și limbajul Scripturii

“…Ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie (comuniune) cu noi, iar părtășia (comuniunea) noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos.” (I Ioan 1.3).

Din păcate, astăzi se face tot mai mult simțită în Biserică, o lipsă a

__________________________________

55.- mitrop. Emilianos Timiadis, op.cit. p.178.

comuniunii (părtășiei) dintre creștini, generată de lipsa comunicării dintre

aceștia. Chiar dacă discută unul cu celălalt, ( chiar și în timpul slujbelor, din păcate) totuși nu comunicăm. O tăcere paralizantă pătrunde într-o mare parte a Trupului lui Hristos. Comunicarea din Biserică se reduce la dialogul de multe ori formal, dintre preot și dascăl.

Această tăcere, consideră mitropolitul Emilianos Timiadis, nu se datorează faptului că suntem o Biserică mistică și care ar urma mai degrabă exemplul Mariei decât al Martei; nu se datorează faptului că suntem ascetici, duhovnicești sau apofatici, că suntem o Biserică contemplativă și fără multă vorbă. Ar fi bine să fie așa!

Tăcerea noastră se datorează, din nefericire, ignoranței noastre și neascultării noastre de vocea Logosului divin, întrupat în Domnul nostru, Iisus Hristos.

Schimbul viu de gânduri și de preocupări în dragoste și libertate este o necesitate sacramentală. Aceasta este posibilă doar prin învățarea ei de la unica sursă a propovăduirii creștine, de la Sfânta Scriptură. Este mijlocul prin care oamenii, educați de Logos, au învățat să vorbească unul către altul. Este o formă specială de articulație, o formă criptică, este limbajul celor care s-au predat pe ei înșiși Logosului. Ei comunică prin Duhul avut în comun și pe care L-au primit de la El.

În cazul în care eșuăm să comunicăm unul cu celălalt, înseamnă că am pierdut limbajul Duhului, limbajul Scripturii și al credinței pe care acesta o articulează. Cel care vorbește limbajul Logosului revelat, dorește să împărtășească credința lui și cu ceilalți. El nu tace niciodată. El caută comunicarea și comuniunea cu cei care vorbesc, la rândul lor, limbajul Scripturii. Atunci, în mod colectiv, Biserica, tăcută, care nu a descoperit încă Logosul, se transformă într-o Biserica a lui Hristos vie, comunicațională. Limbajul scripturii îi ajută atât pe preot cât și pe credincioși să discute unii cu alții într-o limbă comună. Biserica, utilizând mai mult limbajul Logosului va ști să vorbească cu încredere lumii, fără a se teme că s-ar putea pierde în această societate pluralistă.

“Vechiul parohialism care a chinuit Biserica poate fi depășit odată ce creștinii înlătură limbajul individualist și egoist, devenind pricepuți în folosirea dialectului iubirii, așa cum se află el în Scriptură. Acest dialect îi va deschide unul către celălalt în iubirea comună pentru Logos, și-i va face să evite orice element demonic care se amestecă într-o asemenea comuniune verbală.”56

De aceea, înainte ca creștinii să propovăduiască lumii întregi, ei trebuie să înceapă să vorbească unul cu celalalt. Dacă vom discuta mai întâi între noi, atunci vom putea face ca mesajul mântuitor adresat lumii să fie mai eficient. Însă, cum vom putea să ne ascultam unul pe altul, dacă nici măcar nu comunicăm vederile și convingerile noastre unii altora? “Schimbul de idei este cel care ține în circulație sângele care dă viață Bisericii.”57

Trupul lui Hristos reprezintă o comuniune de oameni răscumpărați care comunică mai întâi unii cu alții, în concordanța cu Logosul, adică logic și rațional.

Problema educației religioase și a sincronizării teologice din timpurile noastre nu constă atât de mult în aflarea unor noi cuvinte care să le înlocuiască pe cele vechi, ci în a descoperi ceea ce transmit și exprimă aceste cuvinte creștinilor obișnuiți care participă la slujbele bisericesti cât și modul de a dezvălui semnificațiile și sensurile lor adânci, necunoscute marii majorități a oamenilor.

Incapacitatea limbajului nostru nu va putea fi depașită printr-o înlocuire radicală a cuvintelor, ci printr-o instruire sistematică a poporului asupra sensurilor lor. Adevărurile lui Hristos s-au păstrat în scurtele relatări ale Evangheliștilor. Ei au încercat pe cât de concis au putut, să concentreze în cuvinte expresive teme adânci și doctrine dificile.

__________________________________

56.- Ibidem, p.181.

57.- Ibidem, p.182

Aceste cuvinte folosite de ei, împrumutând elemente didactice și dogmatice din practicile de cult iudaic, au fost cunoscute și foarte ușor înțelese în perioada post apostolică.

Autoritățile bisericești, familiare fiind cu înțelegerea de către popor a tradiției orale, au predat neofiților înțelesurile acestor cuvinte descoperindu-le adâncimea și expunând comorile ascunse în spatele lor.

Sfântul Irineu ne-a reamintit și el acest adevăr, atunci când s-a referit la obscuritatea parabolelor lui Hristos. A căzut în sarcina slujitorilor să dezvăluie și să reveleze adevărurile ascunse în ele și dincolo de ele.

Biserica, prin faptul că este misionară, arată calea de aplicare a metodei Apostolilor în răspândirea mesajului mântuitor. Dar pentru asta trebuie să gasească cel mai potrivit limbaj și cea mai adecvata metodă.

Sfântul Pavel constituie, în acest sens, un exemplu elocvent; atunci când a fost nevoit să propovăduiască în Palestina, a folosit un limbaj adecvat evreilor; iar atunci când câmpul său de misiune a fost Atena, argumentele și prezentările sale au avut scopul, evident, de a veni în întâmpinarea cerințelor particulare ale auditoriului.

În acest sens trebuie să înțelegem afirmația paulină: “ Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să-i dobândesc pe iudei. Cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege –deși eu nu sunt de sub Lege- ca să-i dobândesc pe cei de sub Lege” (I Cor.9.20)

II.2. Ce și cum predicăm?

“Dacă vorbește cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” (I Petru 4.11)

Așadar, materia predicii creștine trebuie să fie învățătura Mântuitorului, nedespărțită de persoana Lui, așa cum se află în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Materialul vast pe care tezaurul doctrinar și de cult al Bisericii creștine îl pun la îndemâna predicatorului, formează comentariul legitim al Evangheliei Mântuitorului. Folosind acest material, preotul predicator traduce în cuvânt omenesc cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea vie care hrănește sufletul credincioșilor spre viața veșnică.

Acest adevăr formează principiul hristocentric al omileticii creștine. De aceea preotul predicator nu trebuie să se predice pe sine sau cunoștințele sale, ci el trebuie să fie ecoul fidel al cuvântului lui Dumnezeu. În acest scop el trebuie să cunoască bine Sfânta Scriptură. Aceasta trebuie să formeze preocuparea lui zilnică, nu numai atunci când are de pregătit o predică. Numai așa el poate avea un tezaur de gânduri și imagini de un real folos pentru viața de toate zilele pe care o trăiește el și ascultătorii săi. Numai aceasta face ca adevărurile religioase să prindă viață și să se concretizeze în sfaturi, îndemnuri și îndrumări duhovnicești cu adevărat folositoare credincioșilor.

Predica interpretează învățătura Mântuitorului din Sfânta Scriptură pentru folosul real al vieții sufletești a credincioșilor.

“De aceea predicatorul creștin se va feri să tranforme amvonul în catredă de știință și filosofie, sau în estradă artistico-literară. El trebuie să fie interpretul cuvântului dumnezeiesc al cărui slujitor este și să arate credincioșilor drumul spre mântuire.”58

În concluzie, mesajul fundamental al propovăduirii trebuie să fie întotdeauna același: Sfânta Evanghelie, vestea cea bună a împărăției lui Dumnezeu.

Dar, dacă știm ce predicăm, pentru plinirea cu success a misiunii învățătorești astăzi, se cuvine a ști și cum trebuie să fie predica în vremea noastră. Chiar și oratorul păgân, Cicero (106-43 î.d.Hr), supranumit “prințul oratorilor”, spunea: “A ști ce să cuvântezi și a ști în ce ordine este un lucru de mare importanță; dar a ști cum, este lucrul de cea mai mare importanță.” 59

__________________________________

58.- protos. Iustinian Dalea, Mântuitorul-model al predicatorului creștin, în “Glasul Bisericii”, an 1958, nr.12, p.1165.

59.- Apud. pr.drd. Vasile Gordon, Necesitatea actualizarii predicii sub aspect miosionar, în

“B.O.R.”, an 1986, nr.7-8, p.102

Ascultătorii veacului în care trăim așteaptă mesajul evanghelic,

propovăduit într-o rostire accesibilă stării lor sufletești. Mutațiile multiple la care omul modern a fost supus, cer o conformare corespunzătoare și din partea celor ce poartă misiunea educației sufletești. Acum, când în toate compartimentele vieții se impune actualizarea, predica trebuie să caute și să găsească un drum nou. Rămânerea în urmă comportă riscuri ce pot determina o criză a predicii.

“Teoreticienii predicii moderne au propus variate remedii. Rețetele lor sunt judicioase, uneori ingenioase și în general deosebit de meritorii. După unii, predicatorul actual ar avea nevoie de un preparat în tablete, ceva cu efect imediat și integral, ceva care nu există. Scheme predicatoriale nu se pot face, încât calea aceasta a rețetelor, oricât de utilă ar fi în învățămintul teologic, unde se experimentează mai pe îndelete metodele și se verifică rezultatele, nu constituie propriu-zis un remediu. Dovadă că așa stau lucrurile este însuși faptul că, deși există unele formule, predica nu găsește întotdeauna ecouri în sufletele credincioșilor din prezent. Se rostesc și se scriu predici admirabil alimentate cu multă teologie, filosofie, literatură, predici în care scânteiază talentul și se vădesc de atâtea ori multe daruri artistice, însoțind un autentic elan predicatorial, dar care, totuși, nu determină avânturile spirituale creștine pe care le-au stârnit unele predici din trecut, în care nu aflăm nici atâta teologie și nici atâta rafinament intelectual. În fața acestei stări de lucru, carența predicii ne obligă să observăm că ea trebuie să aibă o altă cauză mai profundă și mai intimă conținutului ei: criza actuală a predicii nu poate fi numai de formă, ci mai degrabă de fond, o criză de substanță, o criză de orientare pastorală.” . 60

Chiar dacă aceste “considerații omiletice” au fost scrise de către pr. Sebastian Chilea cu aproape 50 de ani în urmă, consider că ele au valabilitate

__________________________________

60.- pr. Sebastian Chilea, Considerații omiletice actuale, în “Ortodoxia”, anul 1957, nr.1, p.65

și astăzi. Este de ajuns să vizităm câteva parohii sătești și vom observa următoarele: sau predica preotului lipsește cu desăvârșire, sau se citește o predică, de multe ori la prima citire, sau, în cel mai bun caz, preotul rostește o predică în care vorbește mai mult de lucruri administrative și gospodărești decât de lucruri duhovnicești.

II..2.1. Principiul actualizării predicii

Predica rodnică este aceea în care pe primul plan stau preocupările prezente. A reproduce de la amvon o predică rostită cu mult timp în urmă înseamnă a ignora trebuințele prezente ale ascultătorilor. Apelul propovăduitor la fapte istorice și adevăruri din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție este bine venit atunci când se face raportarea lor la contemporan. În acest sens, ne amintim de cuvintele marelui N.Iorga, adresate cândva senatorilor, atât de valabile și astăzi în viața politică: “Toți vorbiți frumos despre trecut, dar ce faceți ca prezentul să fie mai bun, mai frumos?” 61

Una din trăsăturile unor predici care nu-și pot atinge scopul astăzi, este orientarea spre trecut: predica de azi nu este destul de actuală sau destul de actualizată.

Sfinții Părinți, pentru care s-a creat la noi un atât de viu entuziasm, aparțin și ei trecutului. Opera lor grandioasă trebuie, într-adevăr, să fie temelia, dar pe această temelie, etajele trebuie să sporească: ”Lumea căreia s-au adresat Sfinții Părinți a apus demult.” 62

Învățăturile lor sunt valabile și astăzi, dar predicile lor au avut în vedere pe auditorii contemporani, cu problemele lor de atunci. Noi nu putem face abstracție de condițiile în care trăiesc credincioșii. “Nici o predică despre

rugăciune, despre dragoste sau despre nemurirea sufletului,oricât de frumoasă

__________________________________

61- Apud. pr.drd. Vasile Gordon, art.cit., p.107.

62.- pr. Sebastian Chilea, art.cit., p.66

și de duhovnicească ar fi, nu valorează, pentru cel care moare de foame, cât o pâine.” 63

De aceea, aducerea la zi a predicii în contextul misiunii de astăzi, înseamnă a cuvânta ținând seama de ceea ce le lipsește ascultătorilor, atât spiritual cât și material.

A face misiune în ziua de azi, înseamna a te transpune în nevoile oamenilor, a convinge pe ascultători să împlinească aceste nevoi, după ce predicatorul va arăta, mai întâi prin faptă, ceea ce susține prin cuvânt.

Dacă predica are o tratare pur teoretică și este o “îngrămădire” de învățături de credință sau norme morale fără contingență cu credincioșii, cu preocupările și năzuințele lor, ea nu servește la nimic.

În urma unei asemenea predici, nu rămâne nimic concret, poate că amintirea că a rostit-o cineva oarecând, fără rezultat în viața ascultătorilor “așa cum nu rămâne nici o urmă după o sanie care aleargă pe niște pârtii umblate anterior de multe altele”.. 64

Predica va reuși să fie actuală în măsura în care va răspunde întrebărilor care frământă astăzi pe credincioși și în măsura în care va fi medicament pentru bolile lor sufletești.

Trebuie avut în vedere însă, că actualizare nu însemnă îndepărtarea sau negarea Sfintei Tradiții ci, dimpotrivă, trebuie să însemne o prelungire a tradiției pâna la noi, legând ce este vechi și rodnic din trecut cu ceea ce este viu și rodnic în prezent. De aici putem desprinde un alt principiu ce trebuie avut în vedere în activitatea predicatorială.

__________________________________

63.- Dr. Antonie Plămădeală, Vocație și misiune creștină în vremea noastră, Sibiu, 1984, p.148.

64.- P.S. Vasile Coman, Scrieri de teologie liturgică și pastorală, Oradea, 1983, p.307.

II.2.2 Principiul continuității

După cum am arătat, Biserica, ca organism în care se continuă misiunea învățătorească a Apostolilor ei, are ca funcție esențială propovăduirea Evangheliei.

Fără propovăduire, Biserica nu-și îndeplinește una din misiunile sale fundamentale, lucru cu care sunt de acord atât Sfinții Părinți cât și cărțile simbolice ale Bisericii noastre.

Dar, după cum observă pr.prof. Dumitru Belu, în primele decenii ale sec. XX, predica era “de o compoziție sărăcăcioasă, de un conținut diluat, lipsit de substanță; iar din punct de vedere formal era lipsit de linie, de plan, de avânt și uneori chiar de o minimală înverșunare stilistică. Principala cauză a acestei situații o constituie înstrăinarea de izvoarele autentice ale Revelației, îndepărtarea în primul rând de dumnezeieștile Scripturi. 65

Desigur, și în perioada la care ne referim, se întâlnesc predici care porneau regulamentar de la text și care presărau ici-colo, în contextul desfășurării cuvântului, citate biblice. Dar rare ori se întâmplă ca predica să rămână credincioasă textului de la început până la sfârșit, cum și rar se întâmplă la versetele citate să fie integrate organic în cuprinsul predicii spre a-i da substanță și forță.

De aceea cred, așa cum am afirmat și la începutul lucrării, că una din cerințele imperioase, în materie de predicație, este reaccentuarea Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții ca izvoare ale predicii. ”Pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, frământată de Sfinții Părinți, dospită de cele șapte sinoade ecumenice, coaptă în cuptorul înfierbântat al celor opt veacuri creștine, trebuie să se sprijine propovăduirea cuvântului. La aceasta se adaugă și folosirea intensă a literaturii patristice și îndeosebi a citatelor din Sfinții Părinți.” 66

__________________________________

65.- pr. D. Belu, Preocupări și studii de pastorala, omiletică și catehetică, “S.T.”1968, nr.5-6, p.454.

66.- C-tin Rus, Principii omiletice în opera pr. Ilarion Felea, în rev. “Teologia”, Arad, 2003, p.24

Așadar, prin Biserică și prin predică, Mântuitorul se întinde peste toate veacurile ca un potop de lumină, energie și har și ne umple de sens viața și existența.

II.2.3. Principiul adaptării și al înnoirii predicii

Una din problemele esențiale în cadrul activității omiletice, este ca propovăduirea să facă o legătură mai organică și concretă a învățăturilor evanghelice cu viața credincioșilor. “Inspiră-te în predică din realitățile vremii în care trăiești.” 67 Aceasta presupune cunoașterea lumii și deschiderea față de ea, slujirea ei în realitățile care o confruntă, în năzuințele care o animă. Această deschidere a Bisericii față de problemele noi a determinat și teologia omileticii să folosească formele de propovăduire în mod corespunzător cu epoca istorică prin care trece viața credincioșilor, fără însă să știrbească din conținutul său, mesajul ei revelat.

Așa cum Sfinții Părinți, ca teologi, au exprimat învățătura de credință în conceptele culturii din vremea lor, practicând uneori o viziune evanghelică a vieții care depășea pe cea a epocilor și lumina zările viitorului, tot așa și astăzi predicile trebuie să exprime Evanghelia în concepția care să aibă semnificație actuală și să dea un răspuns creștin la năzuințele și realizările epocii actuale.

Revelația divină, dată o singură dată și valabilă pentru totdeauna, este de o bogăție inepuizabilă și ea trebuie trăită și descoperită mereu de credincioși a căror viață se schimbă mereu.

Căci Biserica nu este o realitate izolată de realitatea vieții credincioșilor și de preocupările umane ale societății, deși, chiar dacă nu este din lume ci de la Dumnezeu, ea este totuși în lume și pentru lume.

Deși dogmele sunt aceleași, cultul este (aproximativ) același, disciplina bisericească este aceeași; totuși interpretarea și aplicarea acestora în viața

__________________________________

67.- Ibidem, p.26.

bisericească merg mereu către înnoire. Fiind veșnic, cuvântul lui Dumnezeu este mereu nou, este mereu contemporan. Pentru aceasta, slujitorii amvonului, în cuvântul lor trebuie să fie pătrunși de acest duh înnoitor al cuvântului și să răspundă astfel spiritului vremurilor noastre. Această redescoperire a unor noi dimensiuni ale cuvântului, face ca în predica actuală, vestirea Evangheliei împărăției să fie pentru o viață nouă în dragoste, dreptate și pace.

În acest sens, unul din marii predicatori ai Bisericii ortodoxe române părintele Ilarion Felea, spunea: “A adapta spiritul predicii la ce e nou, nu înseamnă o îndepărtare de tradiție, ci dimpotrivă, înseamnă o prelungire a tradiției în forme care să o facă pline de sens și valabilă, înseamnă recunoașterea vitalității perenității ei.” 68

Tradiția însăși este viața Bisericii într-o neîntreruptă continuitate care a sporit cu fiecare epocă și-a adus partea ei de contribuție la îmbogățirea și statornicia tradiției, înțeleasă întotdeauna ca principiu de explicare, de permanență, de concentrare. Tradiția cere să fie respectată, dar în acelați timp impune să fie continuată.

Pe de altă parte, trebuie spus și faptul că, în aplicarea acestui principiu al adaptării, există riscul de a adapta chiar Evanghelia la duhul vremurilor în care trăim , lucru inadmisibil pentru nimeni și nici o perioadă a istoriei, pentru că Evanghelia este și trebuie să fie aceeași “ ieri, azi și în veci.” (Evr.13.8)

Din păcate, au apărut mulți, de-a lungul istoriei, sub diferite nume, care au încercat să adapteze Evanghelia la spiritul vremii lor. De aceea, trebuie spus foarte clar și răspicat că nu este misiunea noastră să modificăm, în virtutea acestui principiu, ceea ce are Dumnezeu să ne spună nouă, ci datoria noastră este să vedem cum putem să-I răspundem trăind în diferite situații istorice. Ar fi o nesăbuință să dorești să adaptezi Evanghelia la ceea ce ne convine nouă să credem că este necesar, mai degrabă decât să asculți ce are Dumnezeu să ne spună.

__________________________________

68.- pr. Ilarion Felea, Religia Iubirii, Arad, 1946, p.15.

În ziua de azi, oamenii se aruncă în aventura febrilă a inovației constante și anarhice, relativizând Adevărul absolut și absolutizând fenomenul temporal, insistând că fiecare proiect trebuie să fie acceptat de către fiecare și că orice epocă nouă își are propria revoluție actuală. Noi uităm că trebuie să acordăm prioritate înnoirilor pe care Biserica ni le propune, în loc să impunem inovațiile noastre proprii, care, datorită lumii acesteia, se înmulțesc zi de zi, în forma unei manii.

Este adevărat că nu trebuie să devenim anacronici, ancorându-ne cu încăpăținare în litera Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, ci aceasta trebuie interpretată și îmbrăcată în cuvinte noi accesibile vremurilor în care trăim. Chiar Sfinții Părinți au folosit toți termenii accesibili, existenți și toate cuvintele aflate la îndemână pentru a îmbrăca mesajul mântuitor. Numai că interpretarea și uzul neologismelor trebuie să fie în spiritul adevărat al Evangheliei.

E binecunoscut răspunsul dat de Sfântul Atanasie cel Mare lui Arie, care îl acuză de inovație, răspuns în care a folosit o terminologie preluată mai degrabă din autorii greci clasici decât din Biblie. Controversa s-a iscat datorită termenului “homoousios” – “de aceeași ființă”, “de o ființă” – termen ce nu se putea găsi în Scriptură. În consecință, arienii spuneau că Părinții de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea s-au îndepărtat de adevăr. Atanasie i-a respins, zicând: ” Chiar dacă nu poate fi aflat în Scriptură, cu toate acestea, cuvântul mărturisește spiritul adevărat al Scripturii.” 69

Nu se poate vorbi despre reformă și înnoire în activitatea învățătorească a Bisericii decât în sensul revenirii la mesajul autentic al Evangheliei, atunci când acesta este înlocuit cu un alt mesaj , neautentic, adaptat (în sensul rău al cuvântului) la spiritul lumii acesteia.

“Biserica nu se poate reforma dacă nu se urmează exemplele precedente din istoria poporului lui Dumnezeu, anume tradiția noastră vie și

__________________________________

69.- conf. mitrop. Emilianos Timiadis, op.cit., p.214.

care va viețui pururi, sinoadele ecumenice; de asemenea, dacă nu învață ceeea ce voiește Hristos ca să fie Biserica. Prin urmare ar trebui să urmeze calea sigură a reformelor și schimbărilor, așa cum sunt ele văzute de-a lungul întregii istorii a mântuirii.

În fiecare reformă adevărată noi putem întâlni diferite trepte:

descoperirea diferenței între ceea ce cere Dumnezeu și ceea ce săvârșesc oamenii în realitate;

căința sau respingerea poruncilor lui Dumnezeu;

reconcilierea și celebrarea în libertate a iertării și a nemărginitei bunătăți a lui Dumnezeu;” 70

În acest înțeles al reformei, Vechiul Testament conține un exemplu concludent, anume reformele lui Iosia.

În timpul rezidirii Templului, constructorii au găsit Cartea Legii care descoperea voința lui Dumnezeu. Când a fost citită, a fost înțeleasă prăpastia care se află între voința declarată a lui Dumnezeu și acțiunile oamenilor. Regale Iosia a decis în acest punct, ca poporul lui Israel să se conformeze modelului cuprins în Carte, să condamne idolatria care începuse să se amestece cu dragostea și asculatarea pentru Domnul. După ce s-a îndeplinit aceasta, reforma a început, însoțită de bucuria iertării redescoperite și de celebrarea pascală mai îmbelșugată decât oricind până atunci. (II. Reg.22)

II.2.4. Fundamente ale eficacității predicii

Sfântul Grigorie Palama, dorind să arate că viața preotului are impactul cel mai mare asupra păstoriților, spunea: ”Orice cuvânt poate fi contrazis cu alt cuvânt; dar ce cuvânt poate nega viața ta?” iar Sfântul Isac Sirul:” taci tu, ca să vorbească faptele tale.”

__________________________________

70.- Ibidem, p.216

Așadar, mesajul creștin nu poate fi transmis eficace printr-o viață ascunsă și lipsită total de evlavie, ci printr-o viață autentic duhovnicească.

Tot conținutul predicilor preotului și toate contactele sale umane trebuie motivate de iubire pentru mântuirea sufletelor, de dorință puternică pentru zidirea și creșterea enoriașilor. La fiecare contact, în ciuda prieteniei și a cunoștințelor intime, preotul trebuie să arate că este un mesager al Evangheliei, făcând apel la convertire și reconvertire și la o mai bună înțelegere a apartenenței la Biserică. Și aceasta, fiindcă provocarea de a trăi viața cea nouă în Hristos nu se oprește după Botez, ci continuă și se dezvoltă prin activitatea pastorală. Evanghelizarea nu este limitată doar la împărtășirea unor cuvinte și experiențe. Este credința creștină vie și constituie cel mai bun mijloc de a lucra pentru Hristos. Petru a spus că o viață sfântă aduce credibilitate pentru ceea ce spune creștinul și, prin aceasta, îi ajută pe alții să primească cuvântul lui Dumnezeu. Îl face pe ascultator să se oprească o clipă și să se gândească mai serios, încurajându-l să pătrundă în profunzimea mesajului creștin. Exemplele impresionante ale primilor creștini martiri au fost mult mai convingătoare pentru cei ce s-au convertit dintre păgâni, decât mii de predici bune sau de campanii evanghelice.

Nu putem oferi o mărturie bună până nu trăim real cu Dumnezeu.

Un predicator care nu a experimentat personal relația intimă cu Hristos, va fi, în mod inevitabil, discreditat și va eșua în misiunea sa mărturisitoare.

A învăța cum să trăiești adevărat și cu sens, este o mare artă. În toate învățăturile Sale, Hristos nu a oferit mai mult decât principiile de bază ale construirii unei noi vieți.

În cele ce urmează voi încerca să fac o analiză succintă a predicației creștine, de la predica Mântuitorului până la predica Sfinților Părinți ai veacului de aur, pentru a vedea modelele demne de urmat de cei ce propovăduiesc cuvântul în vremea noastră.

CAPITOLUL III

PREDICA CREȘTINĂ ÎN PRIMELE VEACURI

Încep acest nou capitol cu cuvintele pr.prof. Ioan Ică, care, în câteva fraze, descrie principalele etape istorice prin care a trecut Biserica răsăriteană și orientările ei în ceea ce privește mărturia creștină:

“ Creativitatea uimitoare a epocii patristice a fost urmată de era bizantină dominată de străfulgerări mistice și realizări artistice impresionante, cu atât mai mult, cu cât s-au produs pe fondul unui conservatorism și imobilism social și cultural tipic medieval.

A urmat apoi lunga noapte a turco-crației în Balcani și a țarismului în Rusia, care au impus ortodocșilor un regim de supraviețuire sub o ocupație strivitoare sau o strictă anexare în structurile unui stat autoritar.

Pe acest fond precar a avut loc în ultimile două secole impactul societăților ortodoxe cu modernitatea. În condițiile confiscării instituționale a Bisericii Ortodoxe de către statele naționale moderne și în absența tradiției unei reflecții și practice sociale creștine concrete și consecvente. Incontestabila renaștere spirituală neoisihastă și revirimentul intelectual legat de așa-numita filosofie religioasă rusă, n-au putut împiedica sau atenua șocul dur al confruntării cu avatarul totalitar al unei modernități radicalizate utopic: comunismul.

Pe acest fundal dificil – încercând să depășească și să integreze demersul abstract al discursului teologic al facultăților de teologie oficiale – teologia ortodoxă, în sec. XX s-a angajat activ tocmai în recursul consecvent la izvoarele Revelației, dând naștere așa numitei mișcări “neopatristice”. 71

__________________________________

71.- pr.prof. Ioan Ică, în Intoducere la, Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței ecleziale-Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, ed. Deisis, Sibiu, 1999, p.7.

III.1. Mântuitorul, model al predicatorului creștin

Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul întrupat, și-a început activitatea mântuitoare cu predica, pe care a privit-o ca scop principal și mijloc supranatural al misiunii sale:” Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și în alte cetăți; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.”(Luca 4.43)

“Eu pentru aceasta m-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr…” (Ioan 18.37).

După Învierea Sa, Mântuitorul poruncește ucenicilor săi același lucru: ”Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura.”(Marcu 16.15).

Prin urmare, “singurul mijloc întrebuințat de Dumnezeu ca să înlăture necredința din toată lumea și ca să semene în lume cunoștința de Dumnezeu, n-a fost altul decât predicarea Evangheliei.” 72

Și el a predicat cum nimeni până la El atunci nu a vorbit: ”Niciodată nu a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om.”( Ioan 7.46), pentru că vorbea și învăța ca unul care are putere, nu cum vorbeau și învățau cărturarii și fariseii vremurilor acelea: ”Mulțimea era uimită de învățătura Lui; că îi învăța pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor.” (Mat.7.29)

Din cele arătate mai sus putem extrage două caracteristici importante ale predicii Mântuitorului: puterea cuvântului și noutatea învățăturii.

Puterea în cuvânt îi era dată de Duhul Sfânt aflat asupra Lui în mod deplin, iar noutatea era dată de modul nou de interpretare a Legii celei Vechi, un mod superior, duhovnicesc, în spiritul și nu în litera acesteia: “Ați auzit că s-a zis…., ci Eu vă zic vouă…”(Mat .6).

__________________________________

72.- episcop Ilie Miniat, Didahii și Predici, trad. de pr.prof.dr. Dumitru Fecioru, ed. Bunavestire, 1995, p.294.

Din cele două caracteristici arătate, putem formula două principii pe care orice propovăduitor din zilele noastre trebuie să le respecte:

în primul rind nimeni nu poate vorbi cu putere multă dacă nu este stăpânit și inspirat de Duhul Sfânt, stăpânire și inspirație ce nu poate veni decât după nașterea din nou ( sau de sus) (Ioan 3.5);

în al doilea rând, pentru ca mulțimile să fie atrase și uimite de cuvântul propovăduit, acesta trebuie să aducă ceva nou, acel duh înoitor, nu în sensul reformator protestant, ci în sensul celor spuse în capitolul precedent: revenirea continuă la mesajul autentic al Mântuitorului și al Sfinților Părinți, mesaj care după cum vom vedea, a fost tot mai mult diluat de-a lungul istoriei.

În cele ce urmează voi încerca să fac o descriere succintă a predicii Mântuitorului.

Predica Mântuitorului nu respectă un șablon prestabilit, ci ea se adapta situațiilor concrete în care era rostită: uneori era sub forma unei cuvântări solemne ( predica de pe Munte), alteori sub forma unei omilii ( parabola semănătorului), sau a unui dialog familial ( la mesele la care era invitat), sau de multe ori sub forma polemică, cu răspunsuri strivitoare ( în dialog cu cărturarii și fariseii)

În orice domeniu El este o călăuză incomparabilă: mângâiere, ceartă, încurajare, problematizare, răspunsuri la obiecțiuni. Totdeauna vorbirea Sa era sobră și demnă, chiar și atunci când se expimă mai popular. Vorbirea Sa nu era desfigurată de acele puerilități la care se dedau dascălii din vremea Sa, puerilități care se aud și astăzi, din păcate.

Mântuitorul se adresează de-a dreptul intelingenței, sufletului, inimii sau experienței personale ale ascultătorilor fără raționamente ca Platon sau Aristotel. Se folosește de imagini multe, de metafore fericit alese.

Vorbirea lui e simplă (nu simplistă) și limpede chiar atunci când enunță adevărurile cele mai înalte, niciodată nu este afectată si doctorală.

Așadar, din punct de vedere al vorbirii, Mântuitorul este un poet, iar din punct de vedere al gândirii, Mântuitorul este un învățător.

În toată propovăduirea Sa, Mântuitorul ne-a arătat ființa, cuprinsul și forma predicii creștine.

III.2. Predica apostolică

Unul dintre cei mai mari predicatori ai Bisericii Ortodoxe, Ilie Miniatis ( 1669 – 1714), episcop de Kalavrita, pus, dacă nu alături, cel puțin imediat după Sfântul Ioan Gură de Aur în ceea ce privește amploarea și puterea cuvântului predicat, rostea, cu ocazia unei predici privitoare la cât de necesară și cât este de folositoare predicarea cuvântului evanghelic, următoarele frumoase și înălțătoare cuvinte:

“S-au apropiat zilele în care Domnul nostru Iisus Hristos avea să lase pământul și să se înalțe la cer. Acolo, pe Muntele Măslinilor lasă apostolilor o astefel de poruncă: Ucenicii Mei, Eu am plinit voința Tatălui care M-a trimis; acum trebuie să plec și să vă las, dar vă las urmași ai puterii Mele, moștenitori ai Duhului Meu. Lucrul pe care vă poruncesc să-l faceți este acesta: să întoarceți tot neamul omenesc la credința Mea …Voi aveți de învins puterea romanilor, de înfundat înțelepciunea elinilor, de înmuiat împietrirea de inimă a iudeilor. Aveți de schimbat in credință și cunoștință de Dumnezeu idolatria și necredința; aveți de luptat împotriva întregii lumi; aveți de înlocuit împărăția lumii, cu Împărăția lui Dumnezeu. Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.(Mat.28.19) O însărcinare foarte grea; doisprezece oameni săraci și simpli să biruiască toată lumea!? Dar ce arme le-a dat Hristos, care i-a trimis să ducă un război atât de mare?…Vă trimit să biruiți lumea, să supuneți toată zidirea , să trageți toate neamurile la dreapta credință, să faceți pe toți oamenii creștini, dar nu vreau să întrebuințați nici un fel de armă. Nu vreau să luați, nu numai spadă și suliță, dar nici pungă și nici toiag. (Mat. 10.10, Mc .6.8, Luca 9.3) E destul să ridicați chivotul sfințeniei, să luați Evanghelia Mea, să înconjurați toată lumea, să ajungă gurile voastre tot atâtea trâmbițe ca să predicați Evanghelia pretutindeni. Mergeți în toată lumea și predicați Evanghelia la toată zidirea”.(Mc.16.15) Vă făgăduiesc că numai la predicarea Evangheliei să cadă toată lumea și toți oamenii să se întoarcă la credința Mea.” 73

Hristos și-a îndeplinit făgăduința dar și Sfinții Apostoli au reușit să se ridice la înălțimea misiunii la care au fost chemați și trimiși.

Prin predica Evangheliei, făcută la început de Apostoli, au căzut zidurile cele înalte ale ierihonului, adică templele păgânilor și sinagogile iudeilor; au căzut idolatria și necredința; în schimb, s-a zidit Biserica cea nouă a lui Hristos și a strălucit noua credință a creștinilor.

Și, pentru că, așa cum am spus, acest capitol nu se vrea a fi un studiu amănunțit și exhaustiv a predicației creștine în decursul istoriei, lucru de astfel imposibil de realizat doar pe parcursul unei teze de licență, ci doar o privire de ansamblu a predicației în etapele istorice mai importante ale Bisericii, în cele ce urmează mă voi opri doar asupra unora dintre caracteristicile predicii apostolice și în mod special a celor doi mari corifei ai acestora: Sfântul Apostol Petru și Sfântul Apostol Pavel.

“Activitatea de propovăduire a celor doi mari Apostoli reprezintă cea mai glorioasă pagină din istoria predicii creștine și pentru aceasta e echivalentă cu o neîntreruptă experiență pe care cei dintâi predicatori ai Cuvântului Dumnezeiesc au adunat-o în lunga și laborioasa lor activitate și pe care cel dintâi istoric al Bisericii creștine – Sfântul Apostol și Evanghelist Luca – a surprins-o în ceea ce are ea mai caracteristic și mai reprezentativ. 74

__________________________________

73.- Ibidem, p.293-294.

74.- pr. Sabin Verzan, Predica Apostolică. În “Glasul Bisericii”, anul 1958, p.1049.

III.2.1 Tema predicii apostolice

“El le-a luat și a mâncat înaintea lor. Apoi le-a zis: << Iată ce vă spuneam când eram cu voi, că trebuie să se implinească tot ceea ce este scris despre Mine, în Legea lui Moise, în Prooroci și Psalmi.>> Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile. Și le-a zis: << Așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristos și să învieze a treia zi dintre cei morți. Și să se propovaduiască tuturor neamurilor, în numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând de la Ierusalim.>>” ( Luca 24.43-47)

Așadar, Apotolii trebuiau să propovăduiască tuturor oamenilor lucrarea săvârșită de El în vederea mântuirii neamului omenesc, adică învățătura, faptele, răstignirea și mai presus de toate Învierea Sa; într-un cuvânt Evanghelia Sa (Mat.28.19). Și, într-adevăr, predica Sfinților Apostoli nu s-a abătut niciodată de la aceste îndemnuri ale Mântuitorului, fie că s-au adresat iudeilor simpli (Fapte 2.13-39), membrilor sinodului (4.29), sutașului roman Cornelie (10.31), areopagiților (17.22), regelui Agripa (26.2-23), sau iudeilor din sinagogă (3.16).

Idea în jurul căreia ia naștere predica apostolică rămâne aceeași: Iisus, răstignit de iudei și înviat din morți de Dumnezeu, este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, vestit mai dinainte de profeții Vechiului Testament. Dar aceasta nu înseamnă o repetare a acelorași lucruri, acelorași învățături de către sfinții Apostoli, ci dimpotrivă, o permanentă adâncire, limpezire și înaintare în cunoașterea subiectului tratat cu fiecare cuvântare rostită.

Pe de altă parte, tema predicii apostolice se divizează în raport cu gradul de cultură și de înțelegere a ascultătorilor, în teme cu conținut mai restrâns, secundare, dar tot atât de importante ca și ideea pricipală a cuvântării pe care o întregesc și o susțin.

Sfântul Apostol Petru, vorbind iudeilor din pridvorul lui Solomon (Fapte 3.18-25) se oprește îndelung asupra proorocirilor mesianice, dintre care amintește în ultima parte a cuvântării pe cele mai reprezentative.

Arhidiaconul Ștefan, în cuvântarea sa către cei ce căutau să-l ucidă, nu face altceva decât să treacă în revistă principalele momente din istoria lui Israel pentru a reliefa ideea că cei de un neam cu el au prigonit și au ucis pe toți trimișii lui Dumnezeu, nu numai pe Mântuitorul, ultima victimă a orbirii acestui popor.

Sfintul Apostol Pavel – în Antiohia Pisidiei se adresează israeliților tot cam în același fel ca și arhidiaconul Ștefan (Fapte 13.16-41); adresându-se elinilor din Atena, din Areopag ( Fapte 17.26-31) susține ideea originii comune a tuturor oamenilor și respinge politeismul; vorbind preoților din Efes și împrejurimi, la Milet (Fapte 20.18-35) își ațintește privirea asupra îndatoririlor păstorilor Bisericii și scrutează viitorul bisericilor întemeiate de el, prevestind ivirea celor dintâi eretici în sânul obștii creștine; altele au ca idee centrală fie convertirea sa (22.1-21), fie dezvinovățirea de principiile ce i le puneau în seamă cei de un neam cu el.(14.10-21).

În concluzie, predicile apostolilor nu se repetă la infinit – după unele afirmații ale unor critici raționaliști 75 , ci se conturează totdeauna în raport cu ascultătorii care sunt, aproape întodeauna, alții.

III.2.2. Planul predicii apostolice

Predica Sfinților Apostoli, are întodeauna un plan bine stabilit pe care îl respectă cu strictețe, chiar dacă trec de la o idee la alta, pentru ca mai târziu să fie reluată și dezvoltată în cadrul aceleiași epistole; exemplul cel mai concludent în această privință este Sfântul Pavel.

__________________________________

75.- Ibidem. p.1050.

Planul este alcătuit în funcție de starea religioasă și gradul de cultură al ascultătorilor; acest lucru se vede cel mai bine din modul de adresare:

“- Bărbați, frați!” (Fapte 1.16) – Petru adresându-se celorlalți apostoli, la alegerea lui Matia;

“- Bărbați israeliți!” (Fapte 2.22) – Petru adresându-se, la Cincizecime, tuturor acelor iudei adunați la Ierusalim;

“- Bărbați atenieni!” (Fapte 17.2) – Petru adresându-se grecilor adunați în Areopagul din Atena ; Formula a fost folosită de marii retori greci: Tucidide, Demostene, Eschine, formulă și titlu cu care se mândreau atenieinii.

Rezultă de aici o grijă a apostolilor de a câștiga încă de la început bunăvoința ascultatorilor, pentru că noua învățătură era hulită atât în Ierusalim cât și la Atena. De aceea, orice lipsă de tact din partea apostolilor putea să compromită de la bun început orice șansă de izbândă a predicii lor.

Pe de o parte s-au confruntat cu atitudinea dușmănoasă creată la Cincizecime de către iudei ( fariseii și cărturari), pe de altă parte cu scepticismul elinilor afișat de către aceștia în Atena. De aici, grija apostolilor față de ascultătorii lor, de sensibilitatea, de prejudecățile lor ,care se manifestă de-a lungul întregii lor activități predicatoriale. (lucru subliniat și de Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la Faptele Apostolilor).

Această grijă e completată cu descoperirea unor învățături la care urechea ascultătorilor este deosebit de sensibilă; ei stăruiesc, încă de la începutul cuvântării lor tocmai asupra acelor învățături și idei care constituiau preocuparea de căpetenie a ascultătorilor: către iudei începeau cu profețiile Vechiului Testament, care arătau ca Iisus Hristos este cu adevărat Mesia; Sfântul Apostol Petru începe cuvântarea de la Cincizecime cu profeția de la Ioel ( Fapte 2.28-32) pentru a stârni interesul celor de față ( Sfântul Ioan Gură de Aur); către păgâni, Sfântul Apostol Pavel, în Aeropag, renunță la citarea profețiilor pentru că nu prezentau interes pentru atenieni și începe cu conceptele lor religioase, filosofice. “Mare orator Pavel își întemeiază întodeauna afirmațiile sale pe argumente sau mărturii care prezintă valoare în ochii ascultătorilor. Vorbind iudeilor, își începe cuvântările sale cu texte din Sfânta Scriptură, grecilor le amintește de opera divină, de creaturile lui Dumnezeu; în fața iudeilor se întemeiază pe Revelația din istoria sfântă; grecilor le propune spre mărturie glasul conștiinței.” 76

Tratarea propriu-zisă a predicii apostolice vorbește întotdeauna despre lucrarea Mântuitorului, despre învățătura, minunile, jerfa și Înviere Sa. Dacă în introducere Iisus este prezent indirect, în tratare numele Lui e pomenit răspicat iar lucrarea Sa e înfățișată ca evenimentul cel mai important din istoria mântuirii neamului omenesc.(Fapte 2.36). Predicile Sfinților Apostoli arată că autorii lor cunoșteau în mod desăvârșit Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, se arată excepțional de documentați, ferindu-se de enunțarea unor învățături vagi, lipsite de obiect, lipsite de temei sau de aplicabilitate. Izbește îndrăzneala cu care autorii își mărturisesc credința în Iisus chiar atunci când li se interzice de către arhierei: ”…Judecați voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am auzit.”(Fapte 4.19-20), de unde vedem că aveau conștiința că lucrarea lor este dumnezeiască, poruncită de Hristos.

Chiar dacă la început încearcă să câștige bunăvoință ascultătorilor, nu se sfiesc în cuprinsul cuvântului lor să combată păcatele lumii contemporane, nici măcar atunci când se află în fața forurilor celor mai de seamă ale acestei lumi: iudaic sau areopagul grec.

Predica apostolică se încheie de obicei cu îndemnuri la pocăință, pocăință ce ducea firesc la primirea Botezului creștin. Astfel, roadele predicilor sfinților apostoli nu întârziau niciodată să apară.

__________________________________

76.- prof. univ. Iustin Moisescu, Activitatea sfântului Apostol Pavel în Atena, Iași, 1946, p.146-147.

III.2.3. Izvoarele predicii apostolice

“ Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții…ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă.” (1 Ioan 1.1-3)

“ Noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și cele ce am auzit.” (Fapte 4.20).

Așadar, succesul propovăduirii apostolilor s-a datorat în primul rând faptului că mărturia lor privea realități văzute, auzite și chiar pipăite de ei, ceea ce dădea greutate și putere cuvântului lor.

În afară de aceasta, erau foarte buni cunoscători ai Scripturii Vechiului Testament și chiar ai scriitorilor clasicismului elen, “cu scopul de a da autoritate afirmațiilor lor.” 77

În finalul acestui subcapitol, ce privește perioada apostolică a predicației creștine doresc să mai adaug o singură remarcă: chiar dacă Sfinții Apostoli și-au adaptat cuvântările lor în funcție de gradul de înțelegere, de gradul de civilizație și de mediul social al ascultătorilor, asta nu înseamnă că au schimbat sau “stricat” mesajul Evangheliei în funcție de obiceiurile, datinile sau filosofiile proprii fiecăruia: ”…nu umblăm cu vicleșug și nu stricăm cuvântul lui Dumnezeu.” ( II Cor.4.2)

Dimpotrivă, ei au ținut întodeauna “predania” Mântuitorului Însuși și îndemnul acestuia de a-L propovădui pe El și nu altceva sau pe altcineva: ”…căci noi nu ne propovăduim pe noi inșine ci pe Domnul Hristos Iisus” (II Cor.4.5)

De aceea cuvântul lor a fost totdeauna profetic și înnoitor în sensul că arătau discrepanța flagrantă între planul si voința lui Dumnezeu și realitatea vieții lor așa zis “religioase”, îndemnînd astfel, la înnoirea șischimbarea vieții, după modelul Mântuitorului. De aceea predicile lor problematizau, deranjau

__________________________________

77.- Ibidem, p.168.

pe toți ascultătorii: pe de oparte, pe unii îi “deranjau” din starea lor păcătoasă

determinându-i să se pocăiască, pe de altă parte, pe alții îi “deranjau” din starea lor “formalist-religioasă”, determinându-i să se împietrească și mai mult.

Astfel, predica Sfântului Apostol Petru “i-a străpuns la inimă” (Fapte 2.37) și pe cei trei mii de iudei păcătoși care s-au hotărât să se pocăiască și să se boteze, dar “i-a tăiat la inimă” și pe fariseii fățarnici și formaliști, care “s-au sfătuit să-i omoare”. (Fapte 5.33)

Concluzionând, predica apostolică a fost centrată pe persoana Mântuitorului Iisus Hristos și planul său de mântuire a întregii omeniri, inspirată fiind din textele Sfintei Scripturi dar și de trăirile lor proprii, cu puternice nuanțe profetice, ceea ce “deranja” întreg auditoriul, determinând astfel schimbarea acestuia.

III.3. Predica primelor trei veacuri creștine:

III.3.1. Predica din perioada imediat postapostolică

Începând cu deceniul al șaptelea al secolului I și odată cu ivirea ereziilor, Biserica s-a văzut silită să insiste mai mult asupra instruirii creștinilor în doctrina apostolică. Din acest moment, predica își va defini mai bine locul, iar forma și conținutul se vor îmbogăți mereu.

Pentru a doua jumătate a secolului I, oferă date despre predică lucrarea intitulată “ Învățătura celor doisprezece Apostoli” care a fost socotită un manual elementar al religiei creștine, scrisă de un iudeu convertit, pentru trebuințele misionarilor creștini care mergeau să evanghelizeze popoarele păgâne.78

__________________________________

78.- conf. drd. Șebu Sebastian, Forma și conținutul predicii creștine în primele trei veacuri, în “S.T.”, anul 1967, nr. 3-4, p.213.

În prima parte a acestei lucrări este arătat un model de predică, adresat ascultătorilor, înainte de a primi botezul, sub forma unei scurte învățături morale despre cele două căi: calea vieții și calea morții.

Această lucrare este importantă pentru că aruncă o rază de lumină asupra conținutului și modului în care se propovăduia în acel timp. Forma acesteia este simplă, iar preceptele morale și dogmatice nu sunt prezentate sistematic. Autorul ei s-a mărginit doar să facă o culegere de texte cu conținut moral și dogmatic din scrierile Noului Testament, fără să le dea o explicație amănunțită. Nu se simțea încă nevoia unei predici savante pentru că ascultătorii erau credincioși simpli.

III.3.2. Forma si conținutul predicii in sec.al II-lea

Predica acestui secol cunoaște, în linii generale, aceeași formă, același conținut ca în secolul anterior, din care își trage seva. 79

Predica făcea parte integrantă din cultul divin și urma imediat după citirea pericopei evanghelice. Protosul, întocmai ca Apostolii și ucenicii lor, explica conținutul ei și, punând în lumină învățătura religioasă și morală, făcea apel la credincioși, sfătuindu-i să o pună în practică, în viața lor.

Sfântul Ignatie (†107) explica credincioșilor Sfânta Scriptură și sfătuia pe ucenicul său, Policarp, să vorbească credincioșilor în omilii despre iubirea lui Dumnezeu, pacea în căsătorie și credincioșia soților, etc. 80

Ceea ce s-a păstrat din veacul acesta, în cele mai multe cazuri, sunt predici sub formă de epistole ale conducătorilor Bisericilor, adresate unor comunități și “sunt simple ca formă și conținut, cuprinzând îndemnuri la o viață religioasă interioară.” 81

__________________________________

79.- vezi studiul pr. prof. dr. Dumitru Belu, Predica Apostolică, în “M.A.”, an XI(1965), nr.4-6

80.- drd. Șebu Sebastian, art.cit., p.215.

81.- pr.Cicerone Iordăchescu, Istoria vechii literature creștine, vol.I, Iași, 1934, p.26

Clement Romanul,- epistola a-II-a, a cărei autenticitate este controversată, pare să fi fost inițial o omilie care, ulterior, a fost amplificată. Ea este socotită cea mai veche omilie de acest gen și are tendințe parenetice. Din conținutul episolei se desprinde datoria creștinilor, pe care îi numește “frați” și “surori”, de a duce o viață sfântă în Hristos – Dumnezeu și de a săvârși fapte bune, prin care să răspundă binefacerilor lui Dumnezeu revărsate peste ei.

Din acest secol datează și primele scrisori de apărare a învățăturii Bisericii creștine, care nu sunt altceva decât omilii mai întinse, scrise împotriva învinuirilor nedrepte ale diferiților autori păgâni și iudei, cât și impotriva celor care au declanșat persecuții împotriva creștinilor.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (†165) în prima sa “Apologie, adresată împăratului Antoniu Piul și fiilor săi adoptivi, senatului și poporului roman”, demonstrează că numele de creștin semnifică întruparea celei mai înalte virtuți, citând, ca dovadă, puritatea vieții și a religiei creștine.

De remarcat este faptul că apologeții acestui veac sunt posesorii unei vaste culturi, câștigată la școlile filosofice păgâne. De aceea scrierile lor constituie primele încercări de a face accesibil conținutul doctrinei creștine, folosind terminologia filosofică. Forma și stilul acestor apologii se caracterizează prin simplitate și claritate, fără să le lipsească forța și căldura. Tonul Sfântului Iustin este, în general, calm, reținut și sobru, fără nici o urmă de varietate.

Tațian Asirianul (120-?) – un stil ce reflectă, cu claritate, un caracter violent și pătimaș, dus la extremă. Cu toate că, uneori, e dur și contrastant, pe alocuri forța și căldura convingerii se comunică prin cuvântul unui veritabil avânt patetic.

Atenagora se impune prin suplețea stilului său, prin puritatea și frumusețea limbii, prin simplitatea cu care își dezvoltă ideile. Familiar cu clasicii greci, are o atitudine binevoitoare, mai ales, față de filosofia platonică. Din tezaurul doctrinei creștine el nu scoate decât tezele care par cele mai proprii pentru a combate calomniile păgâne.

Teofil al Antiohiei denotă un stil ușor curgător, plin de prospețime și viață. Marea originalitate a apologiei sale constă în aceea că el insistă asupra condiției subiective a credinței și face credința religioasă dependentă de curăția inimii.

Minucius Felix (~225), prin forma și arta compoziției apologiei “Octavianus” este mult superior celorlalți apologeți. Frumusețea și farmecul stilului l-a făcut pe Renan s-o declare “ perla apologiei creștine.” 82

Se observă,deci, că în secolul al II-lea se fac primele încercări de a expune învățătura creștină într-o formă mai sistematică. Elocvența creștină își păstrează, cu toate acestea, simplitatea și caracterul ei familiar, deși se constată o îmbogățire a acesteia în termini filosofici.

III.3.3 Forma și conținutul predicii în secolul al III lea

Datorită faptului că predicatorii secolului al II-lea au dovedit o imitație, din păcate destul de săracă a predicii apostolice, din pricină că aceștia nu mai trăiau cu același entuziasm apostolic adevărurile evanghelice, așa ca să le poată interpreta și actualiza la nivelul cerințelor vitale ale sufletului creștin – se simțea nevoia unui avânt predicatorial care să dezmorțească sufletele slujitorilor cuvântului lui Dumnezeu și să le trezească entuziasmul apostolic pentru a prezenta ascultătorilor creștinismul în toată profunzimea și sublimitatea lui. Această cerință se face simțită spre sfârșitul secolului al II-lea, se adâncește în secolul al III -lea și culminează în secolul al IV-lea, socotit a fi “secolul de aur” al predicii creștine.

Prin urmare, predicatorii creștini din secolul al III lea vor căuta să expună doctrina Bisericii într-un mod mai sistematic și mai măiestrit, în care

__________________________________

82.- conf. drd. Șebu Seabastian, art.cit., p.217.

se vor remarca marii predicatori din Orient.83

Un rol important în acest sens, l-a jucat școala catehetică din Alexandria cu vestiții ei dascăli, școală înființată în anul 180 d.Hr. și în care s-au pus bazele unei strălucite culturi teologice.

Clement Alexandrinul (150-215), dascăl vestit al acestei școli, bazându-se pe concepția Logos-ului universal a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, preconizează, pentru explicarea Sfintei Scripturi, utilizarea culturii profane. Predicile lui au un caracter de mustrare, de laudă și de instruire. El pleacă de la principiul că, pedagogul creștin (predicatorul) trebuie să-și îndeplinească scopul mustrând, lăudând și instruind prin cuvânt. 84

Clement face dependentă realizarea scopului elocvenței creștine de darul și harul pe care Dumnezeu l-a dăruit predicatorului, prin care acesta trebuie să îmbunătățească duhovnicește pe alții și să-i întoarcă la Dumnezeu. “Oricine a primit darul cuvântării trebuie să formeze pe ucenici, ca aceștia să fie cumpătați, curajoși, plini de noblețe, cuminți, înțelegători, drepți – într-un cuvânt – ucenici adevărați.” 85

Origen (185 – 255), ucenicul lui Clement Alexandrinul, prețuiește omilia – pe care o și desăvârșește – socotind-o ca mijloc pentru ocrotirea celor drepți pe calea mântuirii. În acest scop, recomandă instruirea ascultătorilor prin omilii, în care predicatorul să lămurească sensul adânc al Scripturii prin întrebuințarea interpretării alegorice! “Predicatorul care nu luminează întunericul, care nu atinge profunzimea științei și nu descuie sensurile tainice, acela nu-și face datoria sa. . 86

El pretinde predicatorului să corespundă celor două însușiri ale focului: să lumineze și să ardă: “Dacă tu, învățând, scoți în evidență sensul spiritual al poruncilor și tratezi cele tainice, însă nu pedepsești păcatele și nu îndrepți pe

__________________________________

83.- Ibidem, p.217.

84.- Clement Alexandrinul, Stromate I, 1.c.10, conf. drd. Șebu Șerban, art.cit., p.218.

85.- Ibidem, p.218

86.- Origen, Omilia a-XIII-a la Ieșire, conf. drd. Șebu Șerban, srt.cit.., p.218.

cel căzut, cu severitate, nu corespunzi celor două însușiri ale focului.”.87 De aceea, Origen se pronunță împotriva preoților creștini care, în cuvântările lor, se foloseau de cuvinte pompoase și de construirea de perioade frumoase, după modelul retorilor, pentru că preotul creștin trebuie să vorbească prin puterea harului: “cuvântări pompoase poate să țină numai ereticul, care se folosește de gânduri moleșitoare, de cuvinte frumoase și de propoziții armonic construite. Noi avem bărbați – și aici se referea la Apostoli – care nu posedau meșteșugul elocinței și care nu depuneau efort mare la elaborarea predicilor, ci, prin cuvântări simple și neartistice, întorceau pe necredincioși la credință, pe cei mândri să prețuiască pe cei sărmani, iar pe păcătoși la pocăință. Acesta e semnul că cineva vorbește în puterea Duhului.” . 88

Origen pretinde, așadar, ca predica să fie simplă, pe înțelesul tuturor, pentru că simplitatea, împreună cu puterea divină, acționează cu mai multă eficacitate decât arta retoricii. ”Aceia cărora nu le pasă că sclavul cel neștiutor nu le poate urmări mersul cuvântării, aceia care au în vedere numai pe oamenii culți, reduce posibilitatea cuvântului revelat de a se răspândi până la marginile pământului.” . 89

În persoana lui Origen , Biserica creștină a aflat pe primul mare comentator al Sfintei Scripturi. Comentariile lui cunosc două forme: una de întindere mai mare, compusă cu erudiție, destinată teologilor, și una mai simplă adresată credincioșilor de rând, sub formă de omilii. Origen a explicat aproape întreaga Sfântă Scriptură în omilii. După fer.Ieronim, Origen ar fi scris peste 1000 de omilii, dar din care s-au păstrat numai vreo 200.

O caracteristică a omiliilor lui Origen o constituie faptul că ele abundă în sfaturi adresate simplilor credincioși, dar unele omilii cuprind și îndrumări pentru preoți. Aceste sfaturi sunt formulate într-un mod atât de măiestrit și plin de evlavie încât ascultătorii lui nu puteau rămâne indiferenți.

__________________________________

87.- Ibidem, p.218

88.- Origen, Ad Romanos, I.9.2, p.44, conf. ibidem, p.219.

89.- Origen, Contra lui Cels, I, 1.c.1, conf. ibidem, p.219.

Din cele arătate mai sus, privitor la forma și conținutul predicii creștinhe din primele trei veacuri, se pot desprinde câteva concluzii importante pentru predica zilelor noastre:

– entuziasmul a fost una din trăsăturile esențiale ale predicii primelor veacuri. Predicatorii trăiau cu intensitate adevărurile evanghelice care constituiau obiectul predicii lor, până acolo încât Sfântul Apostol Pavel putea să mărturisească: << nu mai trăiesc eu,ci Hristos trăiește în mine>> (Gal.3.20)

Sădirea învățăturii creștine în sufletul ascultătorilor, în vederea înmulțirii roadelor duhovnicești în viața aceasta, era considerată o datorie fundamentală a predicatorului. Același gând sfânt trebuie să caracterizeze și viața preotului de astăzi și predica lui.

Întocmai ca și în primele trei veacuri, predica zilelor noastre trebuie să urmărească același scop: instruirea credincioșilor în spiritul creștin. “Un preot predicator care nu se îngrijește să mijlocească adevărurile de credință ascultătorilor, care nu le mișcă sufletele acestora în direcția faptei creștine, ci se mărginește la procurarea de emoții trecătoare și superficiale, acela păcătuiește grav împotriva misiunii de vestitor al cuvântului lui Dumnezeu. Instruirea ascultătorilor prin lămurirea cât mai clar posibilă a adevărurilor creștine ( în duhul și nu în litera lor) se impune și în zilele noastre, fiindcă ignoranța în cele religioase aduce toate rătăcirile, favorizează viciul și necredința.” . 90

__________________________________

90.- drd. Șebu Șerban, art.cit.,, p.221.

III.4 Predica Sfinților Părinți ai veacului de aur

III.4.1. Considerații istorice

Ce a determinat promovarea predicii creștine, pe treapta ei de culminație în secolul al IV- lea?

Pr.dr. Dumitru Belu, într-unul din studiile sale privitoare la predica veacului de aur 91 , încearcă să dea câteva răspunsuri la această întrebare, pe care le voi sintetiza în cele ce urmează:

În primul rind, perioada persecuțiilor s-a încheiat, iar Biserica, eliberată de grijile din afară, s-a putut dedica netulburată, dezvoltării cultului, arhitecturii bisericești, literaturii, științelor teologice și retoricii;

Un alt factor care a contribuit la dezvoltarea predicii în “secolul de aur” a fost accentuarea elementului uman creator în întocmirea și rostirea cuvântărilor bisericești. Dacă în primele trei veacuri predicatorii erau priviți “ca simple organe de vestire a voinței lui Dumnezeu” 92, începând cu secolul al IV-lea, darurile Duhului Sfânt erau tot mai rare, fapt care a dus la o accentuare a contribuției omenești privind pregătirea predicii și perfecționarea ei tehnică;

Școlile catehetice ( din Alexandria, Antiohia, etc.) au adus și ele un aport substanțial la promovarea predicii;

Școlile păgâne de retorică ale vremii și-au avut, de asemenea, partea lor de contribuție în înflorirea propovăduirii creștine ( Sf.Ioan Gură de Aur este un exemplu concludent în acest sens). În folosirea retoricii vremii, însă, Părinții Bisericii au avut conștiința deosebirilor esențiale dintre oratoria profană și cea creștină;

În oarecare măsură, marea dezvoltare a predicii în secolul al IV – lea, se datorează și deosebitei prețuiri pe care lumea greco-romană de atunci o

__________________________________

91.- pr.dr. Dumitru Belu, Predica veacului de aur, în “M.A.”, anIX(1964), nr.1-2, p.118-127.

92.- Ibidem, p.119.

avea față de arta oratorică. O asemenea situație a determinat pe oratorii creștini ca la întocmirea cuvântărilor, să se adapteze cerințelor ascultătorilor pentru ca astfel, aceștia să fie mai ușor atrași la primirea cuvântului dumnezeiesc;

Dezvoltarea cultului, construirea de noi și mai mari lăcașuri de cult, apariția amvoanelor; Episcopul vorbea stând în tronul arhieresc sau în ușile împărătești. Se predica Duminica și în zilele de sărbătoare, uneori se predica în fiecare zi.

Iată care au fost factorii principali ce au determinat dezvoltarea predicii creștine, după triumful creștinismului împotriva păgânismului, triumf început odată cu Edictul de la Milan din anul 313 d.Hr., dat de împăratul Constantin cel Mare. Pe de altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur face o remarcă cumva paradoxală: “când pe tronul împărătesc se urcă unul care mărturisește aceeași credință în Dumnezeu ca și noi, religia se moleșește. Atât de puțină nevoie are să fie îmboldită de cinstirile ce i se dau omenirii? Dar când stăpânește un împărat necredincios care ne prigonește pe toate căile și ne acoperă cu mii și mii de rele, atunci, religia noastră biruie, atunci ajungem mai strălucitoare, atunci e timp de răsplăți și trofee, atunci e prilej de cununi, de strigări și de curaj”. 93 – cuvânt profetic al Sfântului Ioan Gură de Aur ce s-a împlinit de atâtea ori în istoria fiecărui popor; să ne gândim nu mai departe decât la perioada ateo-comunistă a poporului român, care a dat atâția martiri ai credinței.

Să revenim însă la perioada care ne interesează – triumful creștinismului împotriva păgânismului. Referitor la aceasta, pr. Victor Popescu, în studiul privitor la predica în cultul creștin, face o remarcă interesantă: ”Este, însă, o lege paradoxală în istoria popoarelor, că învinsul face multe din legile învingătorului. Creștinismul triumfător, după pacea constantiniană, va putea să se dezvolte, să se organizeze, să devină o forță

__________________________________

93.- Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, trad. de pr.prof. D. Fecioru, ed. Inst. Biblic și de Misiune a B.O.R., 2002, p.315.

culturală și chiar politică. Totuși, nu poate fi înlocuită o societate, fără unele împrumuturi din instituțiile și formele în care s-a cristalizat în timp de veacuri.” 94

Tot în acest sens, Vladimir Soloviov, în traducerea prof. Ioan I. Ică jr. spunea : ”… încetarea persecuțiilor și recunoașterea oficială a noii religii, mai întâi ca religie licită, apoi ca religie dominantă, au produs o schimbare înspre mai rău. Sub Constantin cel Mare și Constanțiu, mari mase păgâne au aderat în avalanșă la creștinism, nu din convingere, ci din imitație servilă sau calcul interesat. A apărut un tip de creștin simulat și ipocrit, tip care nu existase înainte. Acest tip s-a înmulțit însă mai mult, atunci când, sub Teodosie cel Mare și în mod definitiv sub Iustinian, păgânismul a fost interzis prin lege, și, în afara unei mâini disperate de evrei, pe jumătate tolerați, fiecare supus al imperiului greco-roman a fost obligat, sub constrângerea legii penale și sub amenințarea unor pedepse grave, să fie creștin. Bineînțeles, între tipul creștinilor fără voie și de frică, produs astfel, și restul creștinilor adevărați, din convingere, s-a format și un mare număr de nuanțe intermediare ale unui creștinism superficial și indiferent. Dar toate erau fără distincție ascunse de organizarea generală a unei Biserici exterioare, în care se amestecau și ștergeau toate nuanțele interioare de valoare. Comunitatea realmente creștină de la început s-a destrămat și a sfârșit prin a se dizolva într-o masă creștină cu numele, dar de fapt păgână. Majoritatea de departe predominantă a creștinilor superficiali, indiferenți sau ipocriți nu numai că a conservat în fapt, sub numele de creștin, principiile de viță păgâne, ci s-a străduit în tot chipul, parte instinctiv, parte conștient, să afirme și să legalizeze, pe lângă creștinism, vechea ordine păgână, opunându-se din principiu sarcinii de înnoire interioară a acesteia în Duhul lui Hristos. Astfel a fost pusă prima piatră de temelie a acelui compromis creștino – păgân care a determinat în fapt viziunea medievală asupra lumii și a vieții. … Atunci când lumea păgână a acceptat

__________________________________

94.- pr. Victor Popescu, Predica în cultul creștin, în revista “B.O.R.”, anul 1944, nr. 7-12, p.224

creștinismul nu era vorba de un compromis de fapt, care exista oricum și așa, ci de un compromis de principiu. Cel mai mare număr de noi convertiți voiau ca totul să rămână ca înainte. Ei recunoșteau adevărul creștinismului stabilind cu el unele raporturi exterioare și formale, dar cu condiția ca viața lor să poată rămâne păgană ca și înainte, ca împărăția acestei lumi să subziste neschimbată, ca Împărăția lui Dumnezeu, care nu e din lumea aceasta, să rămână, și ea, în afara lumii, fără nici o influiență vitală asupra ei, adică să fie ca un ornament inutil, ca un simplu apendice a împărăției acestei lumi.”95

S-ar putea spune, prin urmare, că “în loc ca, prin Biserică, duhul lui Hristos să pătrundă în lume, destrămându-i întunericul și demascând idolatria ei, a pătruns duhul lumii în Biserică, de parcă și Golgota și mântuirea s-ar afla în lume.” 96

Mântuitorul spusese ucenicilor săi, trimițându-i în lume să predice: <<Cine nu va primi pe voi, nici nu vă va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa lui sau din orașul acela, scuturați praful de pe picioarele voastre>> (Mat. 10.14). Dacă acest “praf scuturat” simbolizează spiritul lumesc, putem zice că intrarea multora în creștinism nu se făcuse curățindu-și spiritele de învățăturile în care trăiseră.

Când creștinismul a fost lăsat liber și s-a răspândit în voie, năvala spre primirea botezului a fost mare, catehizarea a fost făcută mai în grabă, iar cei primiți nu erau totdeauna deplini scuturați de spiritul culturii în care se născuseră și trăiseră.

Biserica creștină, intrând în structura Statului, era înclinată să împrumute unele forme de administrație civilă, iar administratorii, adică episcopii, nu puteau să refuze unele beneficii primite de administratorii civili; astfel, aceste administrații aduceau putere și glorie, încât erau căutate și de oamenii politici, grija pentru sufletele credincioșilor trecând, de multe ori, pe

__________________________________

95.- Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieții, articol apărut în volumul realizat de Ioan I, Ică jr. și Germano Marini, Gîngirea Socială a Bisericii- fundamente, documente, analize, perspective, ed. Deisi, București, 2002, p.64-65.

96.- Sergiu Grossu, În așteptarea unui nou pământ, ed. Duh și Adevăr, București, 1998, p.9.

al doilea plan. Un exemplu avem din viața Sf. Grigore de Nazians, care fiind hirotonit de Sf. Vasile cel Mare pe seama episcopiei de Sasima, n-a vrut să se ducă s-o ia în primire, Sf. Vasile s-a supărat, iar Sf. Grigore îi scrie că l-a băgat într-o asemenea încurcătură, zicând: <<Ce nevoie am, deci, să lupt pentru purcei și găini, ca și când ar fi vorba de suflete și de legi ale Bisericii!>> 97

Venirea la creștinism a numeroși candidați, cărora nu li se mai cerea tăria de credință din timpul persecuțiilor, făcea ca numărul creștinilor să crească în condițiuni de alegere mai puțin riguroase. În asemenea împrejurări, au apărut marile erezii, care au fost o încercare tot atât de grea ca și persecuțiile. Tragedia zbuciumată a vieții Sf. Atanasie din cauza arianismului, intrigile ariene și semi-ariene, care au făcut pe Sf. Grigore de Nazianz și Ioan Gură de Aur să petreacă multă vreme în exil, așa cum au suferit și alți episcopi, sunt mărturii ale acestei vremi tulburi și pline de încercări.

Ei bine, aceste frământări au scos la lumină marile personalități ale literaturii creștine, care au dominat greutățile vremurilor și n-au hotărat cursul evenimentelor, creînd “epoca de aur” a gândirii creștine, ceea ce a dus și la dezvoltarea, fără precedent, a predicii creștine.

Sfinții Părinți au pus toată ființa în serviciul cauzelor pe care le-au servit; au fost dogmatiști pentru apărarea adevăratei credințe, au fost apologeți și polemiști împotriva păgânilor și ereticilor, au fost misionari în răspândirea creștinismului, au fost liturgiști în orânduirea si îmbogățirea cultului, au fost, în fine, mari predicatori ai Cuvântului Domnului din Sf. Scriptură.

“Punând suflet și talent în această predicare, au fost marii oratori ai bisericii din acele timpuri, neîntrecuți până acum.” 98

__________________________________

97.- Scrisoarea LXXI, conf. pr. V. Popescu, art.cit., p.225.

98.- pr. V. Popescu, art. cit., p.227.

III.4.2: Caracteristici ale predicii veacului de aur

“Una din caracteristicile fundamentale ale predicii patristice este actualizarea textului Sfintei Scripturi, făcând din el izvor de viață pentru păstoriții timpului lor.

Păstrând echilibrul firesc între aspectul divin și uman, au știut să facă legătura dintre doctrină și viață, punând pe ascultători în starea de a se folosi de cuvântul Sfintei Scripturi, traducându-l în viața de zi cu zi.” 99

Rezultă de aici un caracter de actualitate a predicii patristice care era de fapt, o revelație pentru dezlegarea și rezolvarea problemelor reale și speciale ale vieții. În acest sens, Paul Allard spunea că “ poporul se recunoaște în oratorul creștin”. 100

Punând pe credincioși în fața adevărului Sfintei Scripturi ca în fața unei oglinzi, Sfinții Părinți îi ajutau să se cunoască și să-și transforme viața după preceptele ei juste. În acest veac, creștinismul trebuia să răspundă deodată spiritului juridic roman, celui speculativ grecesc ca și celui mistic oriental.

De la amvonul Sfinților Părinți, se răspândeau învățăturile substanțiale ale adevărului creștin atât de simplu și totuși atât de profound. Genul de predică a Sfinților Părinți a fost omilia, caracterizată prin familiaritate, intimitate, legatură sufletească cu omul și problemele și viața lui, adică cel mai potrivit gen de predică pentru actualizare.

Problema centrală a predicii patristice era problema mântuirii, ale cărei taine erau desprinse din Sfinta Scriptură, ca din gura lui Dumnezeu, pentru înnoirea minții și pregătirea inimii. ( Sf.Chiril al Ierusalimului, Procateheza, Migne, P.G., 33, cap.16, col.364A). O altă problemă importantă era problema unității de credință împotriva atacurilor ereziilor; este actualizată prin tablouri vii, învățătura despre Biserică, Sfintele Taine, Cult, etc.

__________________________________

99.- Iustinian Dalea, Predica Sfinților Părinți din veacul de aur al Bisericii creștine, în revista “Glasul Bisericii”, anul 1958, p.1057.

100.-conf. Iustinian Dalea, art. cit. p.1057.

Totodată, în fiecare omilie patristică era abordată și problema morală ce nu este altceva decât actualizarea doctrinei creștine; învățătura creștină despre om, despre lume, despre bunurile materiale și spirituale, despre patimi și virtuți.

Erau abordate și problemele sociale ale timpului: făceau rechizitoriul exploatării sclavilor și a săracilor de către cei bogați – “paianjeni acaparatori”- Sf.Ioan Gură de Aur, în omilia a II a – Despre Statui. Dar nici săracii care își orbeau copii pentru a câștiga din cerșit nu sunt trecuți sub tăcere. Sfinții Părinți fac județ cu lumea contemporană lor și cer socoteală, abolind Instituțiile inumane și păgâne ale societății.

III.4.3. Marii predicatori ai veacului de aur

96-3 Sfântul Atanasie cel Mare (273)

“Apărătorul Bisericii” și “ Doctorul providențial al relelor ei” 101

Un însuflețit predicator, dovadă fiind învățăturile sale pastorale trimise în formă de enciclice cu ocazia Paștilor, tuturor episcopilor sufragani și mănăstirilor; enciclice denumite “scrieri pascale” care sunt adevărate omilii.

Actualizarea privește problema religioasă a credinției la care antrenează pe auditori în lupta pentru adevăr.

Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386)

“Dacă Atanasie a actualizat adevărul, Chiril actualizează harul “102

Catehezele mistagogice – lucrarea sa principală – sunt predici ce se adresează inimii pentru a simți și trăi harul. Taina actualizării este, după Sfântul Chiril, citirea neîntreruptă a Sfintei Scripturi. Catehezele sale sunt de mare folos pentru că dau cheia actualizării duhovnicești în predică, menită să tempereze înclinarea spre abstractizarea rațională, spre laicizare, a unor predicatori. Ne învață să actualizăm viața firească cu cea a suprafirii:” Luați,

__________________________________

101.- Otto Bardenhewer, conf. Iustinian Dale, art. cit. p.1060.

102.- Iustinian Dalea, art. cit., p.1060.

mâncați…, a spus Mântuitorul în noaptea în care a fost vândut și după cum a prefăcut apa în vin la Cana, a prefăcut vinul în sânge pentru ca noi, luînd trupul și sângle Domnului în chipul pâinii și a vinului, să ne facem un trup și un sânge cu El și împărtășindu-se trupul și sângele Lui în membrele noastre, noi ne facem purtători de Hristos și părtași ai firii lui Dumnezeu.”( Cat. 22)

Sfântul Efrem Sirul (306-373)

A fost actualizatorul înfricoșatei Judecăți, mai ales prin emoția sa, care punea stăpânire și pe cei ce-l ascultau. Erau momente când predicatorul și poporul plângeau împreună, așa încât Sfântul nu mai putea vorbi iar ascultătorii, cu lacrimi în ochi, îl rugau să continue pentru binele lor și pentru mântuirea sufletelor, iar el le răspundea: “ Dar cum voi putea face, dacă plânsul mă împiedică? Aceste lucruri nu se pot spune în alt mod decât cu suspine si cu lacrimi”. 103

Actualizând ortodoxia, omiliile sale sunt un imn dumnezeirii Mântuitorului, Sfântului Duh și Sfintei Fecioare; în acest sens este supranumit “chitara Sfântului Duh”. 104

Sfântul Vasile cel Mare (329-379)

Omul conducerii și al activității, numit “ mâna care lucrează”.

Este un predicator actualizator de prim ordin. Opera lui oratorică este închinată adevărului creștin, care se cere înfăptuit în mediul în care a trăit. Chiar dacă predica unui auditoriu divers ca pregătire, învățătura sa era accesibilă tuturor, căci limbajul său era natural, deși savant. Ataca probleme dogmatice sau morale neuitând necesitățile actuale. Predica lui a fost actuală și actualizatoare, mergând direct la scop, fără nimic convențional sau arbitrar. Problemele de morală le soluționa disecând sufletele, zguduind conștiințele, contracarând toate viciile societății dure și corupte. Denunța vicleșugurile

__________________________________

103.- Ibidem, p.1061.

104.- conf. I.G.Coman, Patrologie, ed. Inst. Biblic și de Misiune a B.O.R,, București, 1956, p.221.

cămătarilor, luxul nesănătos al bogaților, dar în același timp mângâia și sfătuia părintește. Astfel, în timpul foametei, cuvintele sale au deschis grânarele bogaților. Întrerupea un tratat de adâncă cugetare filosofică, științifică și teologică pentru a insista asupra colaborării între predicatori și auditoriu. Omiliile lui erau întrețineri familiare cu credincioșii, asupra problemelor vieții actuale și veșnice, în forma simplă, apropiată și actuală.

“ Cine altul ca el a avut un cuvânt mai adaptat gândirii ce voia să exprime, evitând de a cădea în unul din aceste defecte și anume, de a gândi fără a putea exprima sau de a exprima altfel ceea ce îi oferea gândirea” (Grigore de Naziauz). Cuvântul ajuta acțiunea și acțiunea provoca cuvântul.

Sfântul Grigore de Naziauz (329-390)

”Gura care vorbește”

Geniul care a definit si apărat teologia patristică de la sfârșitul secolului al IV-lea și creatorul poeziei creștine, a ajutat îmbogățirea oratorică cu înflăcărata lui imaginație și adâncă simțire, punând în slujba ei toate inspirațiile și arta retoricii. 105

În temele dogmatice, actualizarea se cuprinde în concepția lui despre destinul omului, arătând semnificația dreptei credințe asupra vieții actuale ce se duce aici și a destinului spre care suntem chemați. Cele mai interesante sunt omiliile ținute în Biserica Sfintei Învieri din Constantinopol, dintre care ultimul cuvânt, la despărțire, conține accentele cele mai sublime, relevând totodată legătura intimă dintre păstor și turma sa. Se cuprinde acolo imaginea întregii vieți a timpului său și se pot trage concluzii asupra mediului în care a lucrat și asupra felului cum a lucrat Sfântul Grigore, ce pot forma un tratat al tactului și al atitudinii pe care trebuie să o aibă preotul față de turma sa, instituțiile, prietenii și dușmanii care îl înconjoară.

__________________________________

105.- conf. I.G.Coman, Geniul sfântului Grigore de Nazianz, București, 1937, p.241.

Sfântul Grigore de Nyssa (335-400)

“Mintea care gândește.”

Talentul lui oratoric a fost prețuit de sinodul II Ecumenic unde e proclamat “stâlp al ortodoxiei”. Mai mult speculativ decât conducător, dar tot atât de însuflețit ca păstor ca și ceilalți mari capadocieni.

Datorită talentului său oratoric, este chemat la diferite ocazii să țină predici.

Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407)

Cel mai fecund orator, moralist, sociolog și teolog de la sfârșitul secolului al IV lea. Predicator prin excelență, model ideal al vorbitorului bisericesc,106 a prins în predicile sale problematica timpului său. Actualizarea este ajutată de minunata lui ușurință de improvizare, care pleacă sau urmărește fapte concrete din viața ascultătorilor. Cuvântul său e cât se poate de practic și în contact direct cu auditoriul; ține legătura cu ascultătorii lui, chiar și când e plecat undeva. Un ton familiar, atenție deosebită, cunoașterea nominală a credincioșilor ajută posibilitatea actualizării.

Era foarte prudent, pentru a nu răni pe cineva: << nu vă temeți, zicea el, nu voi numi pe nimeni>> (Omilia la Evanghelia după Ioan) 107

Cu un simț al pastorației foarte realist, îl interesa mai mult practica vie decât teoria vieții creștine.

Pe teren bisericesc el actualizează învățătura de credință, apărând și punând în gardă pe credincioși asupra ereziilor și îi apropie de biserică prin prezentarea Sfintei Euharistii, dezvăluind măreția și realitatea ei și sfătuind poporul la pregătire serioasă prin pocăință și trăirea în virtuți.

Pe teren moral, el biciuiește viciile, îngânfarea, simonia, necinstea, jurămintele false etc., de la cel mai de jos om, până la palatul împăratului.

În domeniul social, el predică împotriva nedreptăților sociale ale

__________________________________

106.- I.G.Coman, Patrologie, p.207.

107.- conf. Iustinian Dalea, art. cit. , p.1062.

timpului. Combate bogăția, camăta și luxul bogaților, iar faptele lui de milostenie și asistență socială dublau succesul predicii. “El a fost încununarea strădaniilor Sfinților Părinți ai secolului de aur, reprezentant de frunte al actualizării creștine și Apostol al Bisericii, cunoscător al Scripturii, al naturii și al moravurilor.” 108

Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul său, întotdeauna s-a raportat la Mântuitorul Hristos și la Sfinții Apostoli, și în mod special la Sfântul Apostol Pavel, raportare ce l-a ferit de riscul diluării mesajului său evanghelic.

Sfântul Ambrozie( 339-397)

Este vestit în domeniul predicii pentru rezolvarea problemei raportului dintre Biserică și Stat și a problemelor sociale în domeniul vieții practice. Toată opera lui predicatorială este caracterizată prin scopul practic și parenetic, fiind un apostol al acțiunii și vieții. Ca și Sfântul Vasile cel Mare, care este învățătorul lui prin excelență, el era omul practic și duhovnicesc, care a deschis ochii și grânarele celor bogați pentru a ajuta pe cei lipsiți. El a fost actualizator al învățăturii creștine prin excelență, în momentele cele mai hotărâtoare pentru raportul dintre Biserică și împărați.

Fericitul Augustin(354-430)

Orator fecund, rar speculativ și abstact, el încheie șirul oratorilor patristici din secolul de aur, fiind cel mai mare dintre oratorii latini și putând fi considerat Hrisostomul Apusului. 109

Predica lui contrastează cu cea a Sfântului Ioan Gură de Aur în ce privește mărimea, fiind mult mai scurtă, în schimb concentrată și abstractă, impunând auditoriului un efort continuu. Ca învățător, Augustin a trăit cu convingerea că pâinea și hrana zilnică a creștinului sunt cuvântul lui Dumnezeu, iar ca episcope a avut grijă să întărească redința fiilor săi

_________________________________

108.- Ibidem, p.1063.

109.- Ibidem, p.1063

duhovnicești, explicindu-le cât mai desăvârșit Scriptura. Vorbea de cinci ori

pe zi, alte ori de două ori și aceasta aproape 35 de ani. Deviza sa era “diligete homines, interficite errors.” 110

Predica sa era mereu actuală, împletită cu preocupările ce framântau auditoriul, în limba celor care erau de față. Nu recurgea la expresii bombastice și savante, deși ar fi fost cel mai indicat să le întrebuințeze, ca unul ce fusese chiar profesor de retorică. Cuvântările îi erau convorbiri de la suflet la suflet, de multe ori luînd forma unui dialog cu întrebări și răspunsuri. Avea totuși și câteva defecte: avea tendința de a împinge analiza prea departe în dauna clarității, făcea abuz de alegorii, folosea digresiuni inutile, se întâmpla să întrebuințeze expresii triviale, folosea fără măsură subtilitățile, antitezele, asonanțele și jocurile de cuvinte. 111

Trecând peste aceste defecte, cuvântările lui Augustin, care sunt primele predici pentru popor, constituie cea mai grandioasă operă oratorică pe care a lăsat-o creștinătății, “Apusul patristic”.

Încheind această sumară trecere în revistă a predicatorilor celebri ai epocii de aur se impun câteva concluzii:

Predica Sfinților Părinți reflectă chipul personal și social al omului epocii lor, de aceea predica lor a fost legată de om și prima grijă a actualizării a fost omul, individual și colectiv privit. Predica Sfinților Părinți reflectă învățătura Sfintei Scripturi pe care ei o trăiau și, care era alimentul principal al gândirii și simțirii lor, în legatură cu viața păstoriților lor.

Perspicacitatea și adânca cunoaștere a sufletului omenesc i-a ajutat să traducă gândirea în simțire, și pe amândouă în faptă, o metoda de actualizare nespus de importantă.

Toate cuvintele și sfaturile lor au fost însoțite în mod constant de pilda vieții lor și de strădaniile lor părintești de se identifica cu nevoile

__________________________________

110.- conf. Nicolae Corneanu, Studii Patristice, ed.Mitriopoliei Banatului,Timișoara, 1984, p.158.

111.- Ibidem, p.163.

păstoriților lor și mai ales a celor mici și umiliți, pe care îi slujeau ca pe însuși Hristos. Prin urmare, ca să poată realiza predici asemenea Sfinților Părinți, slujitorii altarelor trebuie să imite nu numai tehnica predicării acestora, ci, în primul rând, viața și trăirea acestor mari dascăli și ierarhi. Puterea cuvântului este un dar al Duhului Sfânt, dar se primește ca urmare a unei vieți curate, pe care nu o poare spori cunoașterea vicleșugurilor oratoricești. Nu poți ajunge un bun predicator numai cu ceea ce înveți la cursurile de pastorală, trebuie să mai și trăiești măcar puțin Evanghelia. Nu e destul să deprinzi tehnica de expunere a lui Ioan Gură de Aur, trebuie să deprinzi și din felul lui de viață.

“Cei bogați în Duhul Sfânt, zice Sfântul Macarie, nu se golesc niciodată vorbind altora și înviorându-i, ci din contra: luminându-i pe alții, ei se luminează pe sine însuși și mai mult. Din ei țâșnește Duhul afară ca dintr-un izvor ce nu mai seacă. Însă cei săraci în Duhul Sfânt, chiar dacă știu să vorbească duhovnicește, din memorie, din ceea ce au citit prin cărți și au învățăt de la alții, aceștia nu posedă o comoară proprie a Duhului și rămân goi, iar pe alții îi înviorează doar momentan, neavând putere să lucreze în inimile lor…Cine nu simte focul aprins în inimă pentru Hristos să nu îndrăznească să predice, căci va induce în eroare și pe alții și va da socoteală pentru aceasta.” 112

În concluzie, având în vedere cele arătate în acest capitol, putem afirma cu tărie că, pe parcursul întregii istorice a Bisericii creștine de după “secolul de aur”, doar predicatorii care au urmat întru totul atât învățătura , cât și viața Mântuitorului, a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, au reușit să lase în urma lor un nume demn de a rămâne în istorie; nume pe care în această lucrare o să-i amintesc: Sfântul Grigorie Dialogul (sec.VI), Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec.VII), Sfintul Ioan Damaschin (sec VIII), Sfântul Simeon Noul Teolog (sec. X), Sfântul Grigorie Palama (sec.XIV), Sfântul Nicolae Cabasila (sec.XV), Antim Ivireanu (sec.XVII), Ilie Miniatis (sec XVIII), etc.

__________________________________

112.- conf. Savatie Baștovoi, op. cit. ,p. 100-101.

În cele ce urmează mă voi referi doar la predica secolului al XX-lea din Biserica Ortodoxă Română, oprindu-mă la câteva nume ce au marcat acest secol.

CAPITOLUL IV

MESAJUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN SEC. XX

IV.1. Preliminarii istorice

Este îndeobște cunoscut faptul că atunci când se scrie despre istoria Bisericii Ortodoxe Române se folosesc termini și expresii triumfaliste gen “poporul român s-a născut creștin” 113 , fără a se face o reală prezentare istorică a evenimentelor și fenomenelor ce au determinat cursul istoric al Bisericii noastre. În cele ce urmează voi folosi, cu precădere, un studiu al diaconului prof. Ioan I. Ică jr. – “ Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române: radiografia unei probleme” 114 – în care acesta face o scurtă incursiune în istoria Bisericii Ortodoxe Române de la formarea sa până în vremea noastră; și aceasta pentru a putea înțelege reacția Bisericii la problematica vastă pusă în fața ei de către secolul al XX-lea: independență națională, războaie mondiale, totalitarism ateo-comunist.

Astfel, într-un subcapitol intitulat “Dilemele trecutului” caută să identifice originile și cauzele “ambiguităților prezentului”, care își au obârșia, ca întotdeauna, în aceste dileme alte trecutului. 115

__________________________________

113.- vezi Simion Mehedinți, Creștinismul Românesc-Adaos la caracterizarea etnografică a

poporului roman, Buc. 1941, reed. Ed. Anastasia, București, 1995.

114.- Ioan I. Ică jr., Dilema socială a B.O.R.- radiografia unei probleme, art. apărut în, Gîndirea

Sociala a Bisericii, volum realizat de Ioan I. Ică jr. și Germano Marini, ed. Deisis, Sibiu,

2002, p.527-564.

115.- Ibidem, p.529.

Astfel, remarcă acesta, una dintre principale cauze este întârzierea apreciabilă a organizării statale și bisericești a românilor. State și biserici medievale clar conturate instituțional, apar în Țara Românească și Moldova abia în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. “ Întârzierea se explică prin particularitățile condițiilor istorice în care s-a format și a supraviețuit poporul român, daco-romanitatea orientală de la nordul Dunării în mileniul cuprins între secolul al IV-lea și al XIV-lea”. Etnogeneza poporului român (romanizarea dacilor) a coincis cu încreștinarea sa – cu toate că e demonstat caracterul discontinuu, nu linear, al romanizării și, respective, încreștinării populațiilor nord dunărene. 116

Încreștinarea, însă, nu a coincis cu urbanizarea, rămasă periferică. Datorită statutului rural al populației daco-romane, se poate explica atât lentoarea “civilizării” cât și o anumită “retragere” din istoria politică a vremii. S-a putut vorbi, în acest sens, de un adevărat “boicot al istoriei” (Lucian Blaga). Abandonați timp de secole de imperiul roman, românii s-au format ca popor în fața terorii aproape neîntrerupte a secole de invazii, iar ca state medievale s-au constituit în intervalul prielnic creat “între cruciată și imperiul mongol” 117

Oscilând între Orient și Occident, domnii și elita și-au pus nădejdea în sabie și rugăciune, ducând neîncetat războaie de apărare împotriva expansionismului catolic și islamic. Idealul elitei a fost timp de secole dublu: cel activ – al cavalerului și cel contemplativ – al monahului anahoret. Format în aceste împrejurări, creștinismul românesc al maselor anonime a rămas un creștinism anistoric, rural și popular, puternic impregnate de un spirit juridic latin, mai ales în ce privește organizarea lui socială concretă. El va fi înțeles nu atât ca o credință (fides), cât mai ales ca “ lege creștinească” și “românească” în același timp, văzută ca o “linie de conduită, o lege morală și

__________________________________

116.- O asemenea demonstrație a făcut recent, A. Timotin, “Paleocreștinismul carpato-danubian.”

117.- conf. Șerban Papacostea, Românii în sec. XIII între cruciata și imperiul mongol, ed.

Enciclopedica, 1993.

politică practică de urmat în existența din această lume” (Vasile Pârvan), cuprinzând un ansamblu de așezăminte, legi și fel de viață deosebite de ale celorlalte popoare.” Pentru intelectualii adepți ai autohtonismului ortodoxist din epoca interbelică, cuvântul “lege” ar exprima “fuziunea existențială” organică, “între românism și creștinism” 118, devenită pentru gândiriști o veritabilă dogmă istorică. Creștinismul și românismul ar constitui astfel “o singură natură compusă”.

De aici axioma ( dogmatică) “poporul român s-a născut creștin”, devenită un slogan al retoricii oficiale a Bisericii din ultimii 150 de ani repetat până la sațietate, în pofida enormității dogmatice – nimeni nu se naște natural creștin, ci renaște supranatural la Botez prin credință și har – și a precarității istorice a unei asemenea teze, care “face din creștinism parte genuină și organică din însăși substanță noastră etnică”. 119

Din această perspectivă, tradiționaliștii ortodoxiști vor refuza ca “erezii” sociale, atât preluarea modelului “de import” al civilizației occidentale, cât și orice “separație” între Biserică și Stat, ortodoxie și cultură, văzând în acestea agresiuni la adresa organicismului identității creștino-române.

O amplă caracterizare etno-grafică și istorică a “creștinismului românesc” a oferit în 1941 geograful Simion Mehedinți Soveja.120. După acesta , creștinismul românesc ar fi mai “arhaic”, dar mai pur, mai idealist religios și mai uman decât catolicismul imperialist și politizat, sau decât protestantismul eretic și individualist, și mai mult decât atât, ar fi superior chiar și ortodoxiei celorlalte popoare prin unele caracteristici printre care și “simbioza între Biserică și Stat, fără antagonism”.

Ambiguitățile teologice și riscurile istorice ale acestei concepții despre

“creștinismul românesc” sunt evidente: din sinteza epocală a creștinismului

__________________________________

118.- Nichifor Crainic, Transfigurarea Românismului, în volumul de conferințe ale profesorilor de

la fac. De Teologie Ortodoxă din București, publicat sub genericul,Ortodoxia II: Creștinism și

românism, București, 1943, p.181-193, aici p.182.

119.- I.G.Savin, Creștinismul în cultura română, idem, p.151-180, aici p.153.

120.- vezi nota 113.

patristic între istoria ebraică, rațiunea greacă și dreptul roman, între personal și universal, acesta reține foarte puțin.

Acest “creștinism popular” ritualist și eshatologic avea să-și mențină cu tenacitate caracteristicile și după organizarea statelor și a Bisericii medievale românești, ba chiar și după instaurarea statului modern, până în zilele noastre, indiferent de opțiunile culturale și politice ale elitei politice, culturale și ecleziastice.

Astfel, creștinismul popular (al maselor) majoritar, a rămas plin de superstiții magice păgâne; practica liturgică ritualistă, formalistă și magică (concentrată pe modul exterior al “privirii”) nu conștientiza însă valoarea sacramentală individuală a Euharistiei și Spovedaniei, a căror frecventare era și este extrem de redusă. Predomina colectivul și datina populară ( nu tradiția patristică). Viața spirituală este rezervată specialițtiloe ei, monahii, viața liturgică fiind apanajul clericilor, iar grija supremă de Biserică îi revenea domnitorului.

Se afirmă și se menține astfel, o “simbioză religios- politică românească” ce va reprezenta vreme de secole forma specifică a concepției și a practicii sociale a Bisericilor în România medievală și modernă, cu prelungiri clare până în epoca contemporană. Biserica se va etatiza și naționaliza, iar statul și națiunea vor deveni forma de realizare concretă a Bisericii în cadrul unui proiect teologico – național unitar: stat și Biserică, în serviciul națiunii sau în formula lui N.Iorga: “Biserica pentru nație, nu nația pentru Biserică”.121

Secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea au reprezentat un punct de cotitură în evoluția istorică a românilor, readucându-i prin reforme și revoluții în lumea Europei, după episodul nu tocmai fericit de orientalizare forțată impusă în secolul fanariot de imperiul otoman. Elitele politice, culturale și ecleziastice se angajează cu entuziasm în direcția luptei de europenizare, emancipare, unitate și modernizare națională.

__________________________________

121.- conf. Ioan I. Ică jr. studiul citat, p.534.

Sigur, instituția Bisericii ortodoxe a ajuns sub controlul crescând al statului, suferind imixtiunile excesive ale administrației în învățământul teologic și, mai ales, în organizarea mănăstirilor, care primesc acum o lovitură dură.

Prin legile din 1862 și 1866, Cuza a desăvârșit subordonarea administrativă și materială a clerului ortodox, “care nu se va mai ridica niciodată de acum înainte din această subordonare față de puterea laică, stare dăunătoare în egală măsură Bisericii și interesului național.”122

Secolul al XX-lea a adus și realizarea idealului unității naționale prin crearea în 1918 a României Mari, când, însă, se produce un clivaj semnificativ ( inexistent în secolul al XIX-lea) între elementul național și modernizare. Se vor confrunta în aprige dispute culturale, politice și economice, pe de o parte, intelectualii liberali, adepți ai europeismului, modernizării și democratizării și, pe de altă parte, partizanii tradiționalismului, ai statului, ai conservării structurilor agrare și valorilor bizantino – ortodoxe, ai colectivismului și autoritarismului.

Din nefericire, experimentul real democratic al anilor 1918-1930 a intrat rapid în declin ca urmare a ascensiunii corporatismului și totalitarismului antidemocratic și antiliberal în Italia și Germania. Sub influența lor se produce radicalizarea inteligenței tinere pe linia unei extreme drepte naționaliste și al unui apetit confuz pentru “mistica neamului”.

Apare astfel, formațiunea ultra-ortodoxistă înființată de Corneliu Zelea Codreanu a “Legiunii Arhanghelului Mihail” ( devenită Garda de Fier) care milita pentru transformarea României într-un stat “național – legionar”, purificat etnic, ortodoxist – fundamentalist și progerman; patriarhul Nicodim îi mulțumea lui Dumnezeu care “ a îndrumat pe conducătorul țării noastre ca să facă tovărășie sfântă și salvatoare cu poporul german și cu armatele

__________________________________

122.- Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ed.IV, ed. Humanitas,

București, 1995, p.198 – socotită de Ioan I. Ică jr., ca fiind “cea mail impede și obiectivă

sinteză de istorie politică, socială. Culturală a românilor existentă până acum”- studiul citat

p.535.

împreunate să pornească sfânta cruciadă împotriva bolșevismului

distrugător;”123 (pe care îl înfierează în expresii foarte dure: ”balaur bolșevic”, “slugă a diavolului”, “dihanie apocaliptică de la răsărit” etc.)

La baza viziunii lor teoretice stătea dogma reducționistă a identității structurale Ortodoxie – Națiune – Stat. Ortodoxismul etnocratic trebuia să ofere liantul mistic pentru o fuziune corporatistă a societății și pentru o politică autoritară cu tendințe clar totalitare.

S-a deschis astefel drumul spre un tot mai delirant “cult al personalității”, deschis de Carol al II lea – creatorul acelui partid unic, “Frontul Renașterii Naționale” – și continuat de Horia Sima, Ion Antonescu, iar după război de liderii comuniști Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, cult al personalității întreținut, din păcate, și de Biserică. Nu mă refer doar la conducerea ei ci și la marea masă a credincioșilor care o constituie.

După război, ocupația sovietică a țării, începând cu 1944, va aduce cu sine trecerea de la autoritarismul dictaturii militare la totalitarismul comunist, de la naționalism și “autohtonism” la “ internaționalism” și sovietizare brutală a țării, după cel mai pur model stalinist. Această schimbare radicală a politicii statului a dus, în virtutea acelui principiu bizantin conform căruia organizarea și orientarea Bisericii este determinată și precedată de organizarea și orientarea politică a statului – Novela 11 a împăratului Iustinian I (527-565) – a dus și la schimbarea (paradoxală) a viziunii Bisericii: “ acea dihanie apocaliptică de la răsărit” (bolșevismul) înfierată de către patriarhul Nicodim cu numai doi ani în urmă ( vezi nota 123) a devenit în viziunea aceluiași patriarh “marea noastră aliată”, “puternicul vecin de la răsărit” cu care am avut întotdeauna (?!) cele mai strânse legături politice, culturale și

__________________________________

123.- Patriarhul Nicodim, Cuvânt pentr Post, pentru Oștire și pentru ogor, în revista “B.O.R.”, anul

1942, nr. 1-4, p.7.

religioase.”124 Stalin, din “Antihristul roșu”125 a devenit “ conducătorul nostru cel mai înțelept și cel mai iubit!”126 și “marele stegar al păcii!”.

După 1958, comuniștii români adoptă o linie de autonomie națională, derusificatoare, pentru a scăpa de consecințele destalinizării inițiate de Hrusciov.

Primii ani ai regimului Ceaușescu (1965-1974) au reprezentat o scurtă perioadă de destindere și liberalizare internă. Ea va fi urmată, însă, de o revenire în forța a unui neostalinism agresiv sub forma “socialismului dinastic” de tip “național – comunist” reprezentat de “ceaușismul agresiv al deceniilor opt și nouă. Întreagă această evoluție a pus la grea încercare tradiționala “ simbioză religios – politică românească.”

“În confruntarea dramatică dintre Partid și Biserică, aceasta din urmă a acționat diferit și inegal. Absența unei tradiții a reflecției critice și a experienței separației față de stat și-a spus masiv cuvântul, împiedicând o rezistență intelectuală și morală tenace. Dacă mulți credincioși sau preoți au ales calea demnă a martiriului și a “Bisericii mărturisitoare”, ierarhia a ales, în marea majoritate, calea dificilă și umilitoare – dar salvatoare în planul obiectiv al structurilor – a compromisului personal pentru menținerea în funcțiune a instituțiilor bisericești ( parohii, școli teologice, mănăstiri). … Prețul conservării în regim de “rezervații”a instituțiilor cultice și teologice, al menținerii practicii sacramentale și a tolerării bisericilor deschise a fost, însă, în plan subiectiv, extrem de ridicat. El ar putea fi definit succint drept abandonare a funcției critice profetice și mărturisitoare a Bisericii și acceptarea rolului umilitor de “Biserică slujitoare” a obiectivelor ideologice ale regimului comunist. “Profetismul” eclezial a devenit o servilă “propagandă”, un învățământ politic în limbaj religios.”127

__________________________________

124.- Idem, Pastorală cu prilejul încheierii armistițiului între România și Marii Aliați, din

23.08,.1944, în revista “B.O.R.”, anul 1944, nr. 7-12, p.220.

125.- Teodor M. Popescu, Anticreștinismul communist, în revista “B.O.R.”, 1942, nr.1-4, p.41

126.- Patriarhul Iustinian, Cuvânt în ziua funeraliilor lui I.V. Stalin, “B.O.R.”,1953,nr.7-8,p.142

127.- Ioan I. Ică jr., studiul citat, p.538-539.

În cele din urmă, diac. Ioan I. Ică jr. concluzionează:” simbioza religios – politică, a făcut, deci, ca în România “prețul profetismului” să fie extrem de ridicat. Criza profetismului și debilitatea rezistenței morale se explică însă, atât prin deficienșele morale sau etnopsihologice, cât și prin ambiguități și carențe situate la nivelul gândirii teologice și al filosofiei morale.”128

Am prezentat aceste preliminări istorice tocmai pentru a înțelege problematica cu care s-a confruntat Biserica Ortodoxă Română în secolul al XX lea și cât de necesar era prezența, în acest context politic și istoric, a unor mari propovăduitori ai mesajului autentic creștin în Biserica noastră, propovăduitori ce au fost prezenți mai ales în perioada interbelică.

IV.2. Mari predicatori ai perioadei interbelice

În Biserica Ortodoxă Română, din fericire, a existat dintotdeauna o propovăduire a cuvântului evanghelic autentic, ilustrată de figuri de clerici și ierarhi luminați care au contribuit prin scrisul lor omiletic la păstrarea și transmiterea credinței ortodoxe. În primele decenii ale secolului al XX lea se constată că, deși predicarea era înțeleasă ca o misiune a preotului, propovăduirea nu se făcea după un program întocmit sistematic, pe baza cunoașterii psihologice și a nevoilor reale ale credincioșilor și aceasta pentru că, între predică și slujirea integrală a Bisericii există o legătură mai puțin organică.

“ De aceea se impunea o integrare a propovăduirii în cadrul general al misiunii Bisericii și mai ales o legare a ei de cult și de nevoile reale ale credincioșilor, “prin întoarcerea tuturor preoților la altare, adică întoarcerea la Hristos, modelul suprem și de totdeauna al preoției creștine.”129 Fără această întoarcere la esența preoției creștine, nu s-ar fi putut dezvolta și împlini cu bune rezultate activitățile sacerdotale, pastorale, omiletice și catehetice.

__________________________________

128.- Ibidem, p.540-541.

129.- D. Belu, Preocupări și studii de pastorală, omiletică și catehetică, în “S.T.”, 1974, .5-6, p.454

În cele ce urmează, voi prezenta succint doar trei mari predicatori ai perioadei interbelice care au reușit să înnoiasă mesajul Bisericii, readucând spiritul evanghelic și patristic autentic în Biserica noastră.

IV.2.1. Arhimandritul Iuliu Scriban ( 1878-1949)

Iuliu Scriban s-a născut la 31 mai 1878, la Galați, dintr-o familie din care făcuseră parte Filaret și Neofit Scriban, cu preocupări cărturărești și rosturi publice. Tatăl său, Romulus Scriban, profesor secundar, doctor în drept și magistrat, fusese cândva trimis de Mihail Kogălniceanu să studieze la Torino.

Iuliu urmează seminarul din Galați și seminarul Veniamin din Iași, după care se înscrie la faculatatea de teologie din București. În 1904 intră în cinul monahal, la Mănăstirea Neamțu. În perioada 1904 – 1909 este numit superior al Capelei române din Baden-Baden, timp în care audiază cursurile facultăților de teologie romano-catolice și evanghelică din Strasbourg.

În 1909 este numit director al Seminarului central din București, de către Mitropolitul Atanasie Mironescu, unde funcționează până în anul 1919.

În 1928 este numit profesor de omiletică și pastorală la Facultatea de teologie din Iași, de unde se transferă, în 1941, la Catedra de omiletică și catehetică a Facultății de Teologie din București.

Trece la cele veșnice la data de 4 ianuarie 1949, și e înmormîntat la cimitirul Ghencea. 130

Spirit pragmatic și înnoitor, a observat anacronismul metodelor de pastorație din vremea sa și, în acest sens scrie câteva lucrări în domeniul teologiei pastorale: „Chemarea preotului”, București, 1921 și „Studiul Pastoralei” , în Biserica românească, Sibiu, 1924. În cea dintîi, arhim. Scriban

__________________________________

130.- conf. pr. Gabriel Popescu, Arhim. Iuliu Scriban la 25 de ani de la moartea sa, în revista

“S.T.”, an XXVI(1974), nr. 5-6, p.429-430.

se opune ritualismului sec și pretinde preotului o cultură vastă, afirmănd că „omul cu Ceaslovul n-ajunge” pentru împlinire misiunii preoțești: „Preotul vremurilor noastre nu mai poate fi cel numai cu Ceaslovul .” Dar arată, în continuare autorul, există pentru fiecare preot ceva încă și mai însemnat decât cuștura, viața sfântă a preotului, pietatea lui mcare izvorăște din atingerea vie, nemijlocită și de toată ziua , cu Dumnezeu și cu sfinții Lui.

În ce de-a doua lucrare, observă mai întîi, că Pastorala arămas „nebăgată în seamă de teologii români.” Vorbește apoi de „trebuința de o pastorală mai nouă”, ținînd seama de prefacerile vieții sociale. Cere, mai presus de toate, „o inimă de preot la lucru misionar.”

În 1929, pe când era profesor la Fac. De Teologie din Iași, publică la București o culegere de studii, intititulată „Priveliști din câmpul Omileticii”. În aceste studii, plecând de la constatarea că „prediica este mai veche decât omiletica”, înfățișează o serie de momente din istoria predicii la românii ortodocși, apoi prezintă „Omiletica” lui Teoctist Scriban și altele, până la „Marea Omiletică” a lui Mitrofanovici.

Observă că în acea vreme se predica foarte puțin în Biserica noastră, încât s-ar fi putu spune mai de grabă că nu nu se predica îi cere o „campanie a propovăduirii.” Afirmă că pentru edificarea creștină „vorbirea stă deasupra scrierii”. Se referă, în urmă, la rostul predicii și, în legătură cu aceasta amintește că Ludovic al XIV lea a spus într-o zi vestitului predicator Massillon: „Părinte, în viața mea am avut prilejul să ascult mulți predicatori și am fost foarte mulțumit de e; când însă vă ascult pe sfinția voastră, sunt nemulțumit de mine!” 131

Referindu-se la situație predicii în Biserica noastră, în anii premergători celui de-al doilea război mondial, exclamă: „La noi amvoanele mai mult tac decât răsună! Să ajungă predica a fi neplăcută? Dar aceasta este însăși tăgăduirea Bisericii, fiindcă unde zici Biserică, zici propovăduire, zici

__________________________________

131.- Ibidem ,p.432..

învățătură. În miezul ei stă ca ea să predice.”

După el, lipsa predicii reflectă o lipsă de iubir, deoarece predica se naște din iubire pentru chemarea preoțească, pentru adevăruș de credință, pentru credincioși.

IV.2.2. Părintele Iosif Trifa (1888—1938)

Nume mai puțin mediatizat, cel puțin în rândul teologilor, datorită controverselor iscate în jurul numelui său și al mișcării pa care a inițiat-o, „Oastea Domnului”, mișcare ce a funcționat neîntrerupt, de la înființare ei, în 1923 și până astazi, în cadrul așa numitului „misionarism laic”, chiar dacăîn perioada comunistă, fără aprobarea statului și, din nefericire și fără binecuvântarea Bisericii.

Uimitor, însă, este faptul că un preot care a mobilizat (duhovnicește) zeci și chiar sute de mii de români, într-o perioadă atât de zbuciumată a poporului nostru, este atât de puțin cunoscut în rândul teologilor (căutând materiale și studii privitoare la tema aleasă, în revistele teologice ale vremii, nu am găsit nici o însemnare privitoare la el, sau la mișcare duhovnicească inițiată de el). Numele său a ajuns atât de legat de numele acestei mișcări, incât e impsibil să amintești de pr. Trifa fără a aminti și de „Oastea Domnului”.

S-a născut la (trei) martie 1888, în satul Certege, jud. Turda (actual Alba), ca al patrulea din cei copii ai lui Dimitrie și Ana; la doar șapte ani ramâne orfan de mamă, care îi lasă ca moștenire Psaltirea ei împreună cu cuvintele profetice: „să-l cunoști și să-l mărturisești pe Hristos. În aceasta va fi mîntuirea ta și a multora”. Între 1895 – 1899, Iosif Trifa urmează școala primară în satul natal, apoi cursurile gimnaziale în Brad și Beiuș. În 1907 se înscrie la Academia Teologică din Sibiu. În 1910 obține titlu de învățător la Școala Poporală din comuna Vidra de Sus. Se căsătorește cu Iuliana Iancu, o nepoată de-a lui Avram Iancu, iar în 1912 e hirotonit preot pe seama parohiei Vidra de Sus. Încă de pe atunci are o intensă activitate în pres vremii: Dacia Traiana, Telegraful Român, Revista Teologică, Foaia Poporului- Sibiu, etc.

Are o viață de familie zbuciumată, plină de încercări (îi moare soția împreună cu încă trei din cei patru copii pe care i-a avut). Astfel, după zece ani de păstorire și pregătit duhovnicește de către Domnul, primește chemarea Î.P.S. Nicolae Balan la Siobiu, pentru conceperea unei publicații religioase poporale. La 1 ianuarie 1922 apare, astfel, săptămînalul „Lumina Satelor” sub conducerea pr. Iosif Trifa. În 1923 apare și mișcarea spirituală „Oastea Domnului”, în urma unei chemări la o viață nouă în Hristos, publicată în primul număr al „luminii Satelor” pe anul 1923.

Ce l-a determinat pe pr. Iosif Trifa să facă această chemare înnoitoare ?

Acesta a sesizat discrepanța flagrantă dintre ortodoxia proclamată de Biserică, și ortopraxia poporului; păcatul punea stăpînire din ce în ce mai mult pe popor: desfrâu, alcoolism, sudalme, lăcomie, ură națională, aducând decăderea sufletească și trupească a acestuia. Mai mult decât atât, un nou fenomen tulbura poporul: apariția unor credințe false aduse de străinii ce aduceau cu ei sămînța baptismului , adventismului, milenismului și a altor crezuri neortodoxe.

Prin urmare, pr. Trifa s-a văzut dator să deteremine readucerea în viața bisericii și a poporului a spiritului autentic creștin-ortodox al lui Hristos și al sSfinților Părinți, spirit ce se pierdea din ce în ce mai mult. De aceea începe să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu, „cu timp și fără timp”, în ciuda problemelor grave de sănătate pe care le avea, ajungînd astfel, ca în anul 1938, să aibă publicată o impresionantă operă literară: aproape 40 de titluri de cărți, în peste 700.000 exemplare, tiraje uimitoare ale foilor editate de către el (30.000 exemplare lunar, totalizînd 15 milioane de exemplare).

Iată ce scria N. Iorga privitor la râvna preotului Trifa: „La Sibiu, pe lângă Mitropolia noastră ortodoxă, lucrează de ani de zile, cu multă râvnă, un preot. Nueste un cuvânt de laudă dacă voi spune, cel mai harnic preot din țară

El este redactorul unei foi pentru popor care se împrăștoe la săteni. O foaie pentru norodul cel mare al satelor…. Foia poartă de numirea de Lumina Satelor. Cine se va abona la ea este în câștig. Dar preotul de la Sibiu mai are o sumedenie de cărți din care se vede că darul lui Dumnezeu a fost din belșug revărsat peste inima acestui minunat slujitor al Lui. Le recomandăm pe toate.”

Astfel, mesajul său a pus în mișcare cifre impresinante de oameni, care au început să se angajeze activ în lupta împotriva păcatelor amintite. În 1938, după mărturiile vremii, organizația avea în jur de 300.000 de membri.

Din păcate, amploarea „fenomenului Iosif Trifa” (cum a fost denumit în epocă) a stîrnit invidii și ură din partea multor confrați de slujire, ale căror intrigi atrag, în cele din urmă, caterisire sa, în 1935. „Noutatea”Oaste Domnului, lupta ei împotriva păcatului și implicit a comodității și indiferenței, a început să agite pe toți cei ce profitau de pe urma acestora.

Mesajul central al predicilor și scrierilor sale era identic cu al Sfântului Apostol Pavel: „ nu vreau să știu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit!”. (I Cor. 2.2) El nu îndemna la schimbarea credinței, ci la schimbarea vieții după preceptele Evangheliei și a Bisericii.

Tocmai de aceea Dumnezeu i-a făcut dreptate: În ședința din 28 septembrie 1990, Sfântul Sinod al B.O.R. a decis ridicarea caterisirii preotului Iosif Trifa. „ Trebuie spus că reabilitarea memoriei părintelui Iosif Trifa și ridicarea pedepsei de caterisire hotărâtă de către Consistoriul Eparhial din Sibiu la 1935, reprezintă un act de dreptate istorică ce se face atât persoanei, cât și mișcării de renaștere spirituală pe care a generat-o.” 131

__________________________________

131.- Vestitorul Ortodoxiei Românești, nr.19/1990, p.6.

IV.2.3. Părintele Ilarion Felea (1903-1961)

A fost unul dintre slujitorii de seamă ai amvonului care s-a străduit nu numai cu propovăduirea cvântului pentru contemporanii săi, ci și cu tipărirea lui pentru urmași. Începînd cu 1939 publică mai multe volume de predici, căutate de preoți din întreaga țară.

Prin predicile sale, părintele Ilarion Felea a fost „cel dintîi care face legătura intimă între predică și știința teologică, arătînd cum știința despre Dumnezeu și licrările Lui poatefi turnată în formaă de predicipentru hrană sufletească și întărirea conștiinței ortodoxe a credincioșilor”. El a deschis un drum nou în practicfa omiletică , deoarece predica la români, în general, avea până atunci un caracter moralizator ce ducea pâna la rutinizare și era fără efect. Predicile sale se remarcă printr-o expunere sistematică integrală a temei propuse, care este susținută de o fundamentare biblică extrem de bogată. 132

Una din problemele esențiale din activitatea omiletică a părintelui, a fost aceea ca propovăduirea să facă o legătură mai organică și concretă a învățăturilor evanghelice cu viața credincioșilor. „Inspiră-te în predică din realitățile vremii în care trăiești”, a devenit una din caracteristicile cele mai de seamă ale predicii sale. Această deschidere a Bisericii față de problemele noi, a determinat și teologia omileticii săfolosească formele de propovîduire în mod corespunzător cu epoca istorică prin care trece viața credinciușilor fără însă să știrbească din conținutul său, mesajul ei revelat. Așa cum Sfinții Părințti , ca teologi, au exprimat învățătura de credință în conceptele culturii din vremea lor și au dat răspuns creștin la problemele acelei vremi, practicând o viziune evanghelică a vieții, tot așa pr. Ilarion Felea, în predicile sale, a exprimat Evanghelia în concepția care să aibă semnificație actuală și a dat un răspuns creștin la problemele epocii în care a trăit.

__________________________________

132.- .conf. Constantin Rus, Principii omiletice în opwra pr, Ilarion Felea, Îîn revista “Teologia”, anVII(2003), Arad, p.26.

CONCLUZII:

Lucrarea de față s-a vrut a fi o pledoarie pentru restaurarea predicii în drepturile, autoritatea și prestigiul ei clasic. Fără o predică puternică, cu nuanțe profetice, de inspirație scipturistică și patristică, dar care să vizeze problematica mileniului trei, Biserica noastră riscă să devină anacronică, plafonată de ritualuri și forme, necesare într-adevăr pentru exprimarea cultului, dar insuficiente pentru edificarea duhovnicească a credincioșilor de astăzi.

De multe ori se uită faptul că, a predica, înseamnă a retransmite ceea ce Mântuitorul a încredințat Sfinților Apostoli, care la rândul lor au transmis Sfinților Părinți și, de multe ori, chiar dacă nu sunt uitate sursele Tradiției, acestea sunt invocate decorativ, polemic și autoritar, într-un discurs prefabricat , informativ, dar care nu are puterea de renaștere duhovnicească a auditoriului.

Propovăduirea trebuie să redevină pentru păstorii de astăzi, ceea ce a fost și pentru Sfinții Părinți, o lucrare sacră ce ține de esența preoției, și să urmărească același scop sacru: transformarea sufletelor credincioșilor și formarea lor ca mădulare vii ale Trupului lui Hristos. Din nefericire, sunt păstori care nu mai acordă predicii locul care i se cuvine în activitatea lor pastorală; evident, toate aceste activități pastorale au valoarea lor, dar preotul trebuie să pună din nou în valoare predica. Și acest lucru e necesar a se face încă din timpul pregătirii lui, în seminar și în facultate, unde e nevoie de o mai intensă pregătire în acest sens.

Dar, în afară de pregătire teoretică, pentru a avea „cuvânt cu putere multă”, trebuie să curățim partea dinăuntru a paharului, să nu mai rămână mormintele, să nu ne mai arătăm dinafară drepți înaintea oamenilor, să nu mai împodobim gropile morților, ca să nu ni se lase casa pustie, într-un cuvânt să nu riscăm să fim judecați și noi ca fariseul din parabolă pentru că fariseii nu au dreptul să predice!

BIBLIOGRAFIE

A. CĂRȚI:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a P.F. Părinte Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod al B.O.R. ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1988.

Baștovoi, ierodiacon, Savatie, În căutarea aproapelui pierdut, Timoșoara, ed. Marineasa, 2002.

Breck, pr. prof., John, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad. de Monica Herghelegiu, București, ed. Inst. Biblic și de Misiune a B.O.R., 1999.

Bria, pr. prof. Dr., Ion, Ortodoxia în Europa- locul spiritualității române, Iași, ed. Trinitas, 1995.

Idem, Comentariu la Catehismul Ortodox, Sibiu, ed. Oastea Domnului, 2000.

Idem, Credința pe care o mărturisim, București, ed. Inst.Biblic și de Misiune a B.O.R., 1987.

Calciu, pr. prof., Gheorghe, Șapte cuvinte către tineri, Munchen, 1979.

Călugăr, pr., Dumitru, Catehetica- manual pentru Institutele Teologice ale B.O.R., București, 1976

Chiril al Ierusalimului, sfânt, Catehezele, trad. de pr. D. Fecioru, în colecția „Izvoarele Ortodoxe”, București, 1943.

Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. de pr. D. Fecioru, în colecția „Izvoarele Ortodoxiei”, București, 1939.

Coman, pr. prof., Ioan, G., Patrologie, – manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, București, 1956.

Coman, P.S., Vasile, Scrieri de teologie liturgică și pastorala, Oradea, 1983.

Corneanu, mitropolit, Nicolae, Studii Patristice, Timișoara, 1984.

Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a Lui Dumnezeu, trad. de T. Baconsky, București, ed. Anastasia, 1973.

Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale- Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, Sibiu, ed. Deisis, 1999.

Fulea, Ioan, Comori îngropate și dezgropate, București, ad. Stephanus, 1993

Felea, pr. prof. Dr., Ilarion, Religia Iubirii, Arad, 1946.

Georgescu, Vlad, Istoria românilor dela origini până în zilele noastre, ediția IV, București, ed. Humanitas, 1995.

Grigoraș, pr. prof., Costache, Omiletica și Ctehetica, vol. I și II, Iasi, ed. Universității, 1993.

Idem, Kerygma Apostolică în predica sfântului Apostol Pavel, Iași, ed. Trinitas, 2001.

Grossu, Sergiu, În așteptarea unui nou pământ, București, ed. Duh și Adevăr, 1998

Idem, Calvarul României creștine, Chișinău, ed. Convorbiri literare, 1992

Ică jr., Ioan I., Gândirea socială a Bisericii, Sibiu, ed. Deisis, 2002.

Ioan Gură de Aur, sfânt, Predici la sărbători și cuvântări de laudă la sfinți, București, ed. Indt. Biblic și de Misiune a B.O.R., 2002.

Idem, Cateheze baptismale, Sibiu, ed. Oastea Domnului, 2003.

Idem, Despre Preoție, trad. de pr. D. Fecioru, București, 1987.

Manole, pr. Gheorghe, Pastorația membrilor asociației ortodoxe Oastea Domnului din cadrul B.O.R. – teza de licență în Teologie, promoția 1996, Iași.

Mihoc, pr. prof. Dr., Predici exegetice la duminicile de peste an, Sibiu, ed. Teofania, 2001.

Mehedinți, Simion, Creștinismul românesc, București, ed. Anastasia, 1995.

Miniat, episcop, Ilie, Didahii și Predici, trad. de pr. prof. Dr. D. Feciuro, Bunavestire, 1995

Moisescu, prof. Univ., Iustin, Activitatea sfântului Apostol Pavel în Atena, Iași, 1946.

Păcurariu, pr. dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972.

Preda, dr., Constantin, Credința și viața Bisericii primare- o analiză a Faptelor Apostolilor, București, 2002.

Plămădeală, dr., Antonie, Vocație și misiune creștină în vremea noastră, Sibiu, 1984.

Schmemann, pr. prof., Alexander, Euharistia- Taina Împărăției, trad. de pr. B. Rădulescu, București, ed. Anastasia, 1943.

Stăniloae, pr. dr. Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Cluj-napoca, ed. Dacia, 2000.

Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943.

Simeon Noul Teolog, sfânt, Discursuri teologice și etice, trad. de Ioan I. Icș jr., Sibiu, ed. Deisi, 1998-

Timiadis, mitropolit, Emilianos, Preot, Parohie, Înnoire, București, ed. Sofia, 2001.

Trifa, pr. Iosif, Mai lângă Domnul meu, Sibiu, ed. Oastea Domnului, 1994.

Vintilescu, pr. prof., Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor de suflete, București, 1934.

*** Filocalia, vol. IV, trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, ed. Humanitas, 2000.

B. ARTICOLE ȘI STUDII APĂRUTE ÎN :

a. Revista „Biserica Ortodoxă Română”:

Belu, pr. prof., Dumitru, Predicatorul înm concepția sfântului Ioan Gură de Aur, nr. 3-4/1959, p.357-384.

Bulacu, pr. dr., M., Formarea predicatorului după sfântul Ioan Gură de Aur, nr.2/1929, p.198-210.

Cristescu, pr. prof., Grigore, Îndrumări Omiletice, nr. 7-8/1953, p.689-703

Gordon, pr. drd., Vasile, Necesitatea actualizării predicii sub aspect misoinar, nr. 7-8 / 1986, p. 102-115.

Grigoraș, pr. drd., Constantin, Predica în slujba Cuvântului lui Dumnezeu, nr. 7-8 / 1980, p. 732-744.

Patriarhul Nicodim, Pastorală cu prilejul încheierii armistițiului din 23.08.1944, nr.7-12 / 1944.

Idem, Cuvânt pentru post, pentru oștire și pentru ogor, nr.1-4 / 1942.

Popescu, pr., Victor, Predica în cultul creștin, nr. 4-6/1944, p. 160-195.

Ibidem, nr. 7-12/1944, p. 225-262.

Popescu, Teodor M., Anticreștinismul comunist, nr. 1-4/1942.

Scriban, arhim., Iuliu, Un mare chip al predicii ortodoxe, nr.1/1929, p.1192-1200.

Idem, Cum învățăm a predica, nr.1-4/1942, p.70-84.

Idem, Lărgirea Predicii, nr. 7-8/1933.

b. Revista „Studii Teologice”:

Bria, pr. prof., Ion, Ecleziologie Pastorală, br. 1-4/1979, p. 316-323.

Burcă, drd. Gheorghe, Importanța cuinoașterii manifestărilor sufletești ale credincioșilor pentru predicator, nr. 5-6/1971, p.353-362.

Cristescu, pr. prof., Predică și predicator în vremea noastră, nr.3-6/1950, p.137-157.

Duțu, pr.drd., Constantin, Aspecte sociale în predica sfântului Vasile cel Mare, nr. 1-4/1979, p.324-337.

Drăgulin, pr. Gh., Propovăduirea Cuvântului și Cultul în Biserica Ortodoxă, nr. 3-4/1975.

Popescu, Pr. , Gabriel, Arhimandritul Profesor Iulius Criban – La 25 de ani de la moartea sa, nr. 5-6/1974, p. 429-433.

Șebu, Drd., Sebastian, Fericitul Augustin, predicator al unității Bisericii, nr. 3-4/1969, p. 231-244.

Idem, Forma și conținutul predicii creștine în primele 3 veacuri, nr. 3-4/1967, p. 206-221.

Simion, Drd., Caplat, Profilul predicatorului creștin după Sfântul Ioan Gură de aur, nr. 7-8/1966, p. 1-18.

Zarea, Magistrand, Anatolie, Predica și ascultătorii ei, nr. 5-6/1966, p.355-373.

Yeshanew, drd., Haddis, Obiective morale și umanitare în predica actuală a B.O.R., nr 5-6/1971, p. 376-388.

c. Revista „Mitropolia Ardealului”:

Belu, pr. dr., Dumitru, Unele condiții ale propovăduirii, nr. 3-5/1964, p. 304-311.

Idem, Cu privire la predică în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, nr. 3-4/1958, p. 268-287.

Idem, Predica veacului de aur, nr. 1-2/1964, p. 118-127.

Idem, Predica Sfântului Apostol Petru, nr. 1-3/1967, p. 135-146.

Idem, Omilie sau predică?, nr. 3-4/1957, p.271-277.

Idem, Cu privire la propoveduire, nr 3-4/1956, p.290-294.

Idem, Predica apostolică, nr. 1-3/1966, p. 100-108.

Fecioru, Pr., Dumitru, Cuvântul sfinților părinți, nr.1-3/1978, p. 58-66.

Floca, Ioan N., Predica Sfântului Augustin, nr.7-8/1963, p. 567-584.

Papuc, diacon, Gheorghe, Pavel Apostol al lui Iisus Hristos în viziune hrisostomică, nr.1-2/1964, p. 99-117.

d. Revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”:

Bîzgan, pr. drd., Gheorghe, Principii omiletice în predica sfinților Trei Ierarhi, nr.7-8/1979, p. 292-303.

Idem, Predica Sfântului Apostol Pavel despre trăirea creștină, nr. 3-4/1979, p. 455-465.

Procopovici, prof., P., Predica creștină sub aspectul ei social, nr. 8-9/1956, p. 449-455.

e. Revista „Mitropolia Olteniei”:

Braniște, pr. prof., Ene, Despre vorbirea preotului în viața de toate zilele, nr. 3-4/1958, p. 165-175.

Chilea, pr., Sebastian, Predica de succes, nr. 1-3/1954, p. 36-38.

Idem, Predicatorul, nr. 3-4/1958, p. 176-190.

f. Revista „Glasul Bisericii”:

Băbuș, arhim., Grigore, Predica Sfinților Părinți, nr 10/1956, p. 540-546

Dalea, protos., Iustinian, Predica Sfinților Părinți din secolul de aur al Bisericii Creștine, anul 1958, p. 1057-1064.

Idem, Mântuitorul, model al predicatorului creștin, anul 1958, p. 1159-1166.

BIBLIOGRAFIE

A. CĂRȚI:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a P.F. Părinte Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod al B.O.R. ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1988.

Baștovoi, ierodiacon, Savatie, În căutarea aproapelui pierdut, Timoșoara, ed. Marineasa, 2002.

Breck, pr. prof., John, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad. de Monica Herghelegiu, București, ed. Inst. Biblic și de Misiune a B.O.R., 1999.

Bria, pr. prof. Dr., Ion, Ortodoxia în Europa- locul spiritualității române, Iași, ed. Trinitas, 1995.

Idem, Comentariu la Catehismul Ortodox, Sibiu, ed. Oastea Domnului, 2000.

Idem, Credința pe care o mărturisim, București, ed. Inst.Biblic și de Misiune a B.O.R., 1987.

Calciu, pr. prof., Gheorghe, Șapte cuvinte către tineri, Munchen, 1979.

Călugăr, pr., Dumitru, Catehetica- manual pentru Institutele Teologice ale B.O.R., București, 1976

Chiril al Ierusalimului, sfânt, Catehezele, trad. de pr. D. Fecioru, în colecția „Izvoarele Ortodoxe”, București, 1943.

Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. de pr. D. Fecioru, în colecția „Izvoarele Ortodoxiei”, București, 1939.

Coman, pr. prof., Ioan, G., Patrologie, – manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, București, 1956.

Coman, P.S., Vasile, Scrieri de teologie liturgică și pastorala, Oradea, 1983.

Corneanu, mitropolit, Nicolae, Studii Patristice, Timișoara, 1984.

Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a Lui Dumnezeu, trad. de T. Baconsky, București, ed. Anastasia, 1973.

Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale- Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, Sibiu, ed. Deisis, 1999.

Fulea, Ioan, Comori îngropate și dezgropate, București, ad. Stephanus, 1993

Felea, pr. prof. Dr., Ilarion, Religia Iubirii, Arad, 1946.

Georgescu, Vlad, Istoria românilor dela origini până în zilele noastre, ediția IV, București, ed. Humanitas, 1995.

Grigoraș, pr. prof., Costache, Omiletica și Ctehetica, vol. I și II, Iasi, ed. Universității, 1993.

Idem, Kerygma Apostolică în predica sfântului Apostol Pavel, Iași, ed. Trinitas, 2001.

Grossu, Sergiu, În așteptarea unui nou pământ, București, ed. Duh și Adevăr, 1998

Idem, Calvarul României creștine, Chișinău, ed. Convorbiri literare, 1992

Ică jr., Ioan I., Gândirea socială a Bisericii, Sibiu, ed. Deisis, 2002.

Ioan Gură de Aur, sfânt, Predici la sărbători și cuvântări de laudă la sfinți, București, ed. Indt. Biblic și de Misiune a B.O.R., 2002.

Idem, Cateheze baptismale, Sibiu, ed. Oastea Domnului, 2003.

Idem, Despre Preoție, trad. de pr. D. Fecioru, București, 1987.

Manole, pr. Gheorghe, Pastorația membrilor asociației ortodoxe Oastea Domnului din cadrul B.O.R. – teza de licență în Teologie, promoția 1996, Iași.

Mihoc, pr. prof. Dr., Predici exegetice la duminicile de peste an, Sibiu, ed. Teofania, 2001.

Mehedinți, Simion, Creștinismul românesc, București, ed. Anastasia, 1995.

Miniat, episcop, Ilie, Didahii și Predici, trad. de pr. prof. Dr. D. Feciuro, Bunavestire, 1995

Moisescu, prof. Univ., Iustin, Activitatea sfântului Apostol Pavel în Atena, Iași, 1946.

Păcurariu, pr. dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972.

Preda, dr., Constantin, Credința și viața Bisericii primare- o analiză a Faptelor Apostolilor, București, 2002.

Plămădeală, dr., Antonie, Vocație și misiune creștină în vremea noastră, Sibiu, 1984.

Schmemann, pr. prof., Alexander, Euharistia- Taina Împărăției, trad. de pr. B. Rădulescu, București, ed. Anastasia, 1943.

Stăniloae, pr. dr. Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Cluj-napoca, ed. Dacia, 2000.

Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943.

Simeon Noul Teolog, sfânt, Discursuri teologice și etice, trad. de Ioan I. Icș jr., Sibiu, ed. Deisi, 1998-

Timiadis, mitropolit, Emilianos, Preot, Parohie, Înnoire, București, ed. Sofia, 2001.

Trifa, pr. Iosif, Mai lângă Domnul meu, Sibiu, ed. Oastea Domnului, 1994.

Vintilescu, pr. prof., Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor de suflete, București, 1934.

*** Filocalia, vol. IV, trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, ed. Humanitas, 2000.

B. ARTICOLE ȘI STUDII APĂRUTE ÎN :

a. Revista „Biserica Ortodoxă Română”:

Belu, pr. prof., Dumitru, Predicatorul înm concepția sfântului Ioan Gură de Aur, nr. 3-4/1959, p.357-384.

Bulacu, pr. dr., M., Formarea predicatorului după sfântul Ioan Gură de Aur, nr.2/1929, p.198-210.

Cristescu, pr. prof., Grigore, Îndrumări Omiletice, nr. 7-8/1953, p.689-703

Gordon, pr. drd., Vasile, Necesitatea actualizării predicii sub aspect misoinar, nr. 7-8 / 1986, p. 102-115.

Grigoraș, pr. drd., Constantin, Predica în slujba Cuvântului lui Dumnezeu, nr. 7-8 / 1980, p. 732-744.

Patriarhul Nicodim, Pastorală cu prilejul încheierii armistițiului din 23.08.1944, nr.7-12 / 1944.

Idem, Cuvânt pentru post, pentru oștire și pentru ogor, nr.1-4 / 1942.

Popescu, pr., Victor, Predica în cultul creștin, nr. 4-6/1944, p. 160-195.

Ibidem, nr. 7-12/1944, p. 225-262.

Popescu, Teodor M., Anticreștinismul comunist, nr. 1-4/1942.

Scriban, arhim., Iuliu, Un mare chip al predicii ortodoxe, nr.1/1929, p.1192-1200.

Idem, Cum învățăm a predica, nr.1-4/1942, p.70-84.

Idem, Lărgirea Predicii, nr. 7-8/1933.

b. Revista „Studii Teologice”:

Bria, pr. prof., Ion, Ecleziologie Pastorală, br. 1-4/1979, p. 316-323.

Burcă, drd. Gheorghe, Importanța cuinoașterii manifestărilor sufletești ale credincioșilor pentru predicator, nr. 5-6/1971, p.353-362.

Cristescu, pr. prof., Predică și predicator în vremea noastră, nr.3-6/1950, p.137-157.

Duțu, pr.drd., Constantin, Aspecte sociale în predica sfântului Vasile cel Mare, nr. 1-4/1979, p.324-337.

Drăgulin, pr. Gh., Propovăduirea Cuvântului și Cultul în Biserica Ortodoxă, nr. 3-4/1975.

Popescu, Pr. , Gabriel, Arhimandritul Profesor Iulius Criban – La 25 de ani de la moartea sa, nr. 5-6/1974, p. 429-433.

Șebu, Drd., Sebastian, Fericitul Augustin, predicator al unității Bisericii, nr. 3-4/1969, p. 231-244.

Idem, Forma și conținutul predicii creștine în primele 3 veacuri, nr. 3-4/1967, p. 206-221.

Simion, Drd., Caplat, Profilul predicatorului creștin după Sfântul Ioan Gură de aur, nr. 7-8/1966, p. 1-18.

Zarea, Magistrand, Anatolie, Predica și ascultătorii ei, nr. 5-6/1966, p.355-373.

Yeshanew, drd., Haddis, Obiective morale și umanitare în predica actuală a B.O.R., nr 5-6/1971, p. 376-388.

c. Revista „Mitropolia Ardealului”:

Belu, pr. dr., Dumitru, Unele condiții ale propovăduirii, nr. 3-5/1964, p. 304-311.

Idem, Cu privire la predică în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, nr. 3-4/1958, p. 268-287.

Idem, Predica veacului de aur, nr. 1-2/1964, p. 118-127.

Idem, Predica Sfântului Apostol Petru, nr. 1-3/1967, p. 135-146.

Idem, Omilie sau predică?, nr. 3-4/1957, p.271-277.

Idem, Cu privire la propoveduire, nr 3-4/1956, p.290-294.

Idem, Predica apostolică, nr. 1-3/1966, p. 100-108.

Fecioru, Pr., Dumitru, Cuvântul sfinților părinți, nr.1-3/1978, p. 58-66.

Floca, Ioan N., Predica Sfântului Augustin, nr.7-8/1963, p. 567-584.

Papuc, diacon, Gheorghe, Pavel Apostol al lui Iisus Hristos în viziune hrisostomică, nr.1-2/1964, p. 99-117.

d. Revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”:

Bîzgan, pr. drd., Gheorghe, Principii omiletice în predica sfinților Trei Ierarhi, nr.7-8/1979, p. 292-303.

Idem, Predica Sfântului Apostol Pavel despre trăirea creștină, nr. 3-4/1979, p. 455-465.

Procopovici, prof., P., Predica creștină sub aspectul ei social, nr. 8-9/1956, p. 449-455.

e. Revista „Mitropolia Olteniei”:

Braniște, pr. prof., Ene, Despre vorbirea preotului în viața de toate zilele, nr. 3-4/1958, p. 165-175.

Chilea, pr., Sebastian, Predica de succes, nr. 1-3/1954, p. 36-38.

Idem, Predicatorul, nr. 3-4/1958, p. 176-190.

f. Revista „Glasul Bisericii”:

Băbuș, arhim., Grigore, Predica Sfinților Părinți, nr 10/1956, p. 540-546

Dalea, protos., Iustinian, Predica Sfinților Părinți din secolul de aur al Bisericii Creștine, anul 1958, p. 1057-1064.

Idem, Mântuitorul, model al predicatorului creștin, anul 1958, p. 1159-1166.