Importanta Si Influenta Doctrinelor Harului In Fundamentarea Credintei Baptiste

Cuprins

introducere

Credința creștină se deosebește în mod fundamental de alte credințe, fie acestea chiar monoteiste (precum iudaismul sau islamul), prin afirmarea adevărului că Dumnezeu, în conformitate cu planurile Sale alcătuite înainte de întemeierea lumii (Efeseni1:4; 1 Petru 1:20), a hotărât să se descopere pe Sine lumii în chip de ființă umană, în persoana lui Isus Cristos, Cel care S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Dovada că pretenția lui Isus din Nazaret era cât se poate de reală a fost chiar învierea Sa din morți, după împlinirea întocmai a planului lui Dumnezeu, care, implica în prealabil, ispășirea păcatelor omenirii prin moartea Sa pe cruce.

Una din doctrinele acceptate în unanimitate de către toți creștinii, indiferent de denominație, este aceea care susține că Dumnezeu, în lucrarea săvârșită de Cristos la cruce, și-a arătat harul Său față de neamul omenesc. Și, fără îndoială, că nu poate exista un alt termen care să poată descrie mai complet și precis felul în care Dumnezeu a ales să rezolve cea mai gravă problemă a omenirii – păcatul – prin asumarea plătirii de către Sine a vinei cuvenite omului.

Astfel, ori de câte ori se vorbește despre harul lui Dumnezeu, în mod instantaneu și inevitabil, gândul se îndreaptă către acest aspect al descoperirii dragostei lui Dumnezeu față de ființa omenească – moartea ispășitoare a Domnului Isus Cristos și dobândirea mântuirii omului drept consecință a acestei realități. Dar, este oare harul lui Dumnezeu limitat doar la acest aspect al descoperirii planurilor Sale? Dacă răspunsul la această întrebare ar fi afirmativ, atunci cum s-ar putea denumi, într-un mod la fel de succint și de precis, tot ceea ce a făcut și încă face Dumnezeu pentru întreaga omenire? Iar dacă harul poate fi definit ca „dar nemeritat” al lui Dumnezeu către om, atunci este greșit să se afirme că absolut tot cea a făcut Dumnezeu pentru acesta, incluzând aici întreaga creație destinată omului (Geneza 1:28), este expresia dragostei Sale concretizată în har?

Încă de la începuturi și apoi de-a lungul istoriei Bisericii, teologii creștini au sesizat aceste aspecte diferențiate ale manifestării dragostei lui Dumnezeu și au ajuns să susțină, de comun acord, că harul lui Dumnezeu poate căpăta cel puțin două caracteristici distincte. Se poate afirma și dovedi cu ajutorul Scripturii că, în relație cu întreaga Sa creație, Dumnezeu Își manifestă atât harul comun cât și harul eficace. Iată cum sunt descriși acești doi termeni conform Dicționarului de termeni teologici:

Unul dintre conceptele centrale ale Scripturii, harul desemnează acțiunile iubitoare ale lui Dumnezeu față de creație și față de omenire în special. […] Harul comun se referă la faptul că Dumnezeu Își extinde favoarea asupra tuturor oamenilor, prin grija Sa providențială, indiferent dacă aceștia Îl recunosc sau Îl iubesc. Harul eficace se referă la lucrarea specială a harului față de o persoană care, prin credință, vine la Cristos pentru mântuire. Este actul special al lui Dumnezeu, care aduce mântuire unei persoane.

În lucrarea de față îmi propun să abordez tema harului lui Dumnezeu manifestat în relație cu creația Sa, parcurgând și observând în mod deosebit felul în care se evidențiază aceasta în mărturisirile de credință baptiste. Voi încerca să demonstrez că, așa cum sunt ele formulate, doctrinele baptiste se sprijină pe o teologie corectă, biblică și eliberată de orice influențe care ar putea să submineze învățătura Bisericii primare referitoare la harul lui Dumnezeu.

Astfel, după ce voi expune un scurt istoric al apariției mișcării baptiste în contextul reformelor din sânul Bisericii, începând cu secolul al XVII-lea, voi parcurge pe rând fiecare aspect important al credinței baptiste așa cum au fost ele exprimate în mărturisirile de credință, dovedind că, în cadrul mișcările evanghelice, baptiștii au știut să formuleze, să susțină și să demonstreze că harul lui Dumnezeu ocupă un loc central, extrem de vizibil, în teologia creștină autentică.

În primul capitol, după trecerea în revistă a scurtului istoric, voi enumera principalele mărturisiri de credință elaborate, pe de-o parte de baptiștii generaliști și pe de altă parte de baptiștii particulariști și voi încerca să scot în evidență ceea ce-i diferențiază.

În al doilea capitol voi căuta să demonstrez că Dumnezeu își descoperă harul Său în revelarea suveranității Sale. Felul în care Dumnezeu a ales să ni se descopere în calitate de unic Creator, descrierea pe care ne-o oferă despre Sine Cuvântul Său scris și revelația completă a Sfintei Treimi sunt motive suficiente să credem că acestea sunt expresii ale harului lui Dumnezeu.

Capitolul al treilea va pune în balanță harul și Legea șui Dumnezeu. Voi încerca să argumentez că scopul Legii era acela de a arăta omului standardele de sfințenie ale lui Dumnezeu și conștientizarea neputinței de a le atinge prin propriile eforturi. Cu toate că întruparea lui Cristos și credința în jertfa Sa este singura cale prin care omul poate fi mântuit, învățături descoperite doar în Noul Testament, în Vechiul Testament mântuirea nu putea fi realizată decât de Dumnezeu, datorită harului Său.

În cel de-al patrulea capitol voi expune planul de mântuire alcătuit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, care avea în vedere răscumpărarea omului căzut în păcat și eliberarea din robia acestuia, prin lucrarea lui Isus Cristos pe cruce. Harul lui Dumnezeu se descoperă de data aceasta la Cruce.

În capitolul al cincilea voi căuta să expun și să explic felul în care harul devine eficace prin alegere, chemare și nașterea din nou a omului mort din punct de vedere spiritual. Credința și pocăința acestuia sunt dovezile exterioare a lucrării miraculoase pe care Duhul Sfânt o realizează în interiorul ființei umane. Nu în ultimul rând, felul în care Dumnezeu îl declară drept pe cel credincios, este o dovadă a dragostei și harului Său nemăsurat.

Capitolul al șaselea, „Harul și viața credinciosului”, va constitui o încercare de a dovedi că umblarea credinciosului creștin pe calea cea nouă este posibilă doar prin puterea dată de harul lui Dumnezeu. Sfințirea credinciosului, siguranța și perseverarea acestuia până la sfârșit, viața de închinare autentică și implicarea sa în slujirea aproapelui sunt dovezi de necontestat în această privință.

În cel din urmă capitol, cel de-al șaptelea, voi urmări să argumentez felul în care harul lui Dumnezeu este prezent și influențează în mod benefic relațiile dintre credincioși precum și a credincioșilor cu cei din afara Bisericii lui Cristos. Duhul Sfânt echipează membrii Trupului lui Cristos prin daruri spirituale necesare creșterii și maturizării credincioșilor. Dar scopul pentru care Biserica este lăsată în mijlocul acestei lumi este acela de a-L prezenta lumii pe Cristos. În acest sens cucerirea lumii cu Evanghelia este, de asemenea, o expresie a bunătății, a dragostei și harului lui Dumnezeu.

Așa cum am arătat mai sus, învățătura despre harul lui Dumnezeu nu trebuie limitată doar la implicațiile sale stricte în raport cu mântuirea omului. Harul, așa cum este acesta înțeles de majoritatea teologilor creștini, dar evidențiat în ultimele secole în mod deosebit de cei reformați, are de-a face cu tot ceea ce a făcut Dumnezeu, începând de la crearea Universului, sau, mergând chiar mai în urmă, dacă socotim planul de mântuire al lui Dumnezeu alcătuit înainte de întemeierea lumii ca fiind de asemenea o expresie a harului, și va avea de-a face cu tot ce va mai înfăptui El, până când toate vor fi aduse la desăvârșire (Apocalipsa 22:3-5).

Răscumpărarea omului din păcat, planul lui Dumnezeu alcătuit de Sine înainte de veșnicii (2 Timotei 1:9; Tit 1:2) este de departe cea mai clară dovadă a manifestării harului divin față de ființa omenească. Mântuirea omului prin nașterea din nou realizată de lucrarea Duhului, ca urmare a credinței personale a omului în jertfa lui Isus Cristos, dobândirea unei naturi și a unui statut nou, special, de copil al lui Dumnezeu, umblarea credinciosului creștin pe calea cea nouă, procesul sfințirii sale permanente și progresive și culminarea tuturor acestora cu glorificarea credincioșilor la revenirea Domnului Isus Cristos, toate acestea nu pot să nu fie asociate, fiecare în parte, cu harul lui Dumnezeu. Ele nu sunt altceva decât manifestările bunăvoinței și a dragostei necondiționate pe care o revarsă Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, în puterea deplină a Duhului Sfânt, împlinind tot ceea ce a fost hotărât de Dumnezeu „după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său” (Efeseni 1:5-6).

Cine sunt baptiștii?

Scurt istoric

Apariția pe scena istoriei a mișcării baptiste este legată în mod indubitabil de Reforma protestantă – fiind o consecință a acesteia – începută de Martin Luther în toamna anului 1517, odată cu afișarea celor 95 de teze pe ușa Bisericii din Wittenberg și continuată apoi de Huldrich Zwingli și de Jean Calvin.

Deși contribuția celor trei mari teologi protestanți la reformarea Bisericii a fost enormă, totuși, niciunul dintre aceștia nu a reușit (probabil așa cum și-ar fi dorit), din cauze ce țin de natura contextului social-politic din acele vremuri, să ducă lucrurile până într-acolo încât Biserica să se întoarcă, în mărturisirea și practicarea credinței sale, cât mai aproape de creștinismul primar.

Încercările de reformare cât mai radicală a Bisericii s-au concretizat mai târziu, la aproape un secol de la inițiativa curajoasă a lui Martin Luther, prin apariția în primul deceniu al secolului al XVI-lea a ceea ce astăzi este cunoscut drept mișcarea baptistă.

Principalul scop declarat al baptiștilor a fost acela de debarasare de orice formă de balast tradițional și ceremonial care împiedica Biserica lui Cristos să se închine și să trăiască în mod evlavios, manifestându-se în mod clar și vizibil pentru cei din afară printr-o viață spirituală și o credincioșie sinceră și curată față de Dumnezeu.

Din punct de vedere istoric, mișcarea baptistă și-a făcut apariția la începutul secolului al XVII-lea, în Olanda, unde a fost înființată, în anul 1609, prima biserică denumită astfel. Ca succesiune istorică, mișcarea baptistă a însemnat reafirmarea învățăturilor așa numiților „anabaptiști”, care au fost promovate în Europa de refugiații separatiști care au părăsit Anglia, unde începuseră persecuțiile împotriva lor, pentru a se stabili în Olanda, țara care, la acea dată, oferea o libertate religioasă rar întâlnită pe teritoriile altor state europene. În introducerea lucrării sale „Istoria baptiștilor din România” pastorul și profesorul baptist dr. Alexa Popovici consemnează următoarele:

Numele de „baptiști”, în limba germană „Taufer”, a fost dat mai întâi de Zwingli, în Elveția, celor care n-au acceptat să-și boteze copiii, adică antipedobaptiștilor, și care urmau să se boteze ca oameni mari, deci o singură dată, iar celor ce s-au botezat din nou ca oameni mari, deși fuseseră botezați pe când erau copii, li s-a spus „anabaptiști” (Wiedertaufer), adică botezați din nou.

Din cauza persecuțiilor dezlănțuite asupra lor, aceștia au abandonat pentru o vreme această denumire, preferând să li se spună simplu „creștini”, „Biserica lui Cristos”, „creștini apostolici”, „frați”, sau „urmași ai lui Cristos”. În cea mai veche mărturisire de credință a baptiștilor particulari, apărută în anul 1644, apare o descriere a lor fiind „numiți de obicei anabaptiști”, ceea ce era de fapt o denumire apărută din eroare, urmând ca pe parcurs, „adoptarea treptată a termenului de baptiști ca titlu denominațional prescurtat să fie evidențiată prin folosirea sa formală începând cu anul 1672 în câteva dintre documentele regale engleze”.

După Anglia și Țările de Jos, credința baptistă a înaintat, pătrunzând mai întâi în Germania și apoi, treptat, răspândindu-se în întreaga Europă. Datorită faptului că în mai toate țările europene existau comunități de germani, acest fapt a contribuit la răspândirea rapidă a credinței baptiste de-a lungul și de-a latul continentului. Așa se explică că primele biserici baptiste din aproape fiecare țară europeană erau de limbă germană.

Nici spațiul românesc nu a făcut excepție de la această realitate, astfel încât, pe teritoriul actualei Românii, baptiștii au pătruns prin intermediul germanilor, cei care au deschis primele biserici baptiste, urmând ca pe parcurs credința lor să fie adoptată și de români sau maghiari. Iată cum descrie Alexa Popovici începuturile credinței baptiste pe teritoriul românesc:

În Europa apăruseră biserici baptiste prin multe țări. Din Germania, germenele credinței baptiste a încolțit și în Țara Românească, la București. În comunitatea germană, prin mărturia credincioșilor baptiști pripășiți acolo, câțiva bărbați și femei au primit și ei credința, care s-a răspândit apoi încet, dar sigur, la alții, români, maghiari, ruși etc.

Anul 1856, când s-au mutat la București primii credincioși baptiști, a fost anul de prag, anul de deschidere a primei biserici baptiste în Țara românească, începutul împărtășirii, al comunicării credinței și experiențelor pe care le-au mărturisit și altora primii credincioși baptiști.

Pe fondul unui avânt industrial cunoscut de Țara Românească odată cu dezvoltarea unor legături strânse cu țările industrializate ale Europei, în mod deosebit cu Germania, s-a creat oportunitatea înființării mai multor fabrici și ateliere manufacturiere. Atrași de această situație favorabilă pe de o parte și mânați de persecuția din țările lor pe de altă parte, Ardealul a devenit unul dintre locurile preferate de grupuri întregi de anabaptiști. Țara Românească a fost de asemenea preferată de mulți meseriași germani atrași de oportunitățile industriei românești.

Printre acești meseriași germani mutați la București s-a aflat și un dulgher pe nume Karl Johann Scharschmitdt, care a venit împreună cu soția lui la 30 aprilie 1856. Cei doi soți Scharschmitdt erau credincioși baptiști și aveau să fie primii propovăduitori ai învățăturilor baptiste în Țara Românească. Fiind mânați de zel misionar și având și dorința sinceră de a-și face prieteni în rândul comunității germane, destul de numeroasă la acea dată în București, familia Scharschmitdt a reușit ca în numai trei ani să dezvolte o lucrare frumoasă printre conaționalii lor din București.

Totuși, Karl Johann nefiind nici pastor și nici predicator în adevăratul sens al cuvântului, a fost nevoit să apeleze la ajutorul fraților din Germania, solicitându-le trimiterea unui pastor care să poată predica, să dea cina Domnului și să boteze noii convertiți. Cert este că lucrarea din București s-a dezvoltat constant, biserica având parte de creștere spirituală dar și numerică.

În anul 1896 în biserica baptistă germană din București se botează primii doi români pe nume Ștefan Pîrvu și Nicolae Manole și aceștia rămân membri ai bisericii germane, dar cu misiunea specială de a lucra printre români. În anul 1902 are loc convertirea și botezarea românului Constantin Adorian. Acesta a fost ales de biserică să fie trimis la studii teologice la Hamburg de unde se va întoarce în anul 1912 și apoi va fi sprijinit să întemeieze o biserică baptistă română.

Între timp, credința baptistă va pătrunde pe meleagurile României și prin alte zone cum ar fi Țara Românească, Transilvania, Bucovina, Banat și Basarabia. Cert este că la sfârșitul anului 1919, conform statisticilor oficiale, pe teritoriul României existau 18 751 de suflete, dintre care peste 13 000 erau români răspândiți în 600 de biserici.

Mărturisiri de credință baptiste

Chiar de la începuturile mișcării baptiste nevoia cea mai acută a acestora era lipsa unei clarificări doctrinare care să-i identifice între toate celelalte denominațiuni și să le ofere un cadru adecvat pentru a-și prezenta credința și a se putea apăra în fața acuzațiilor false ce li se aduceau cu privire la crezul și practica lor religioasă.

Încă de la început, baptiștii au putut fi identificați ca fiind despărțiți de câteva puncte de vedere care îi vor defini pe viitor drept baptiști generaliști și baptiști particulariști. Punctele lor de vedere diferite se regăseau în interpretare ispășirii, libertatea voinței, predestinarea și păstrarea sfinților în har. Separați de aceste puncte de vedere diferite, baptiștii generaliști și cei particulariști au adoptat, după cum era de așteptat, mărturisiri de credință separate în care se identificau clar crezurile ce-i despărțeau dar și cele comune, care-i uneau și-i făceau să fie baptiști, prin comparație cu alte denominații tradiționale sau de protestante.

Mărturisiri de credință ale baptiștilor generaliști

În anul 1609 John Smith scrie „O scurtă mărturisire de credință în XX de articole, pentru ca la distanță de un an, în 1610, Thomas Helwys să scrie și el „O scurtă mărturisire de credință”. Următoarea lucrare scrisă de Helwys, în anul 1611, se va numi „O declarație de credință a englezilor rămași în Amsterdam”, iar în perioada 1612-1614, grupul condus de Smith, care se va alătura menoniților, elaborează lucrarea „Propuneri și concluzii”.

Anul 1651 marchează apariția lucrării „Credința și practica celor treizeci de congregații”, prima mărturisire de credință a bisericilor generaliste, iar la nouă ani distanță, în anul 1660, apare „Mărturisirea standard”, având ca scop principal încercarea de a răspunde acuzațiilor nedrepte aduse baptiștilor englezi, în special acuzația de trădare, iar 1678 este anul apariției „Crezului orthodox”, una dintre cele mai complete mărturisiri a baptiștilor generaliști.

Mărturisirile elaborate de baptiștii generaliști prezintă ispășirea generală, libertatea de a crede fără a lua în calcul predestinarea, tendința de a considera predestinarea ca fiind pre-cunoaștere, atenționări cu privire la căderea din har, botezul credincioșilor, pacifism, libertatea religioasă completă, separarea bisericii de stat, acceptarea, cu unele excepții, a ofițerilor guvernamentali în biserică, fără a fi nevoie ca aceștia să își dea demisia din funcția guvernamentală.

Mărturisirile de credință ale baptiștilor particulariști

Baptiștii particulariști elaborează, la rândul lor, prima lor mărturisire de credință, cunoscută mai târziu drept „Mărturisirea de la Londra”, apărută în anul 1644. După o perioadă de aproximativ unsprezece ani, în anul 1655 bisericile din vestul Angliei concep „Mărturisirea de la Middland, iar în 1677 apare „Mărturisirea de la Somerset. Tot în 1677 apare „A doua mărturisire de la Londra”, cea care va fi revizuită în 1689.

Mărturisirile baptiștilor particulariști prezintă ispășirea limitată la cei aleși, perseverența sfinților, predestinarea aleșilor și a condamnaților, dar și doctrine comune cu generaliștii, cum ar fi: botezul credincioșilor, autoritatea Scripturii și libertatea religioasă.

Scopul mărturisirilor de credință

De regulă, mărturisirile de credință aveau un dublu rol: pentru cei din afară mărturisirile explicau, apărau și clarificau credința baptistă, iar pentru cei din înăuntru mărturisirile educau, unificau și confirmau credința.

Mai întâi, clarificarea credinței baptiste era necesară din cauza acuzațiilor aduse baptiștilor de către oponenți, care erau nedrepte și exagerate. Astfel, prin mărturisirea de credință, baptiștii explicau nu în ce erau diferiți, ci puneau accent pe asemănările cu celelalte biserici și denominații. În al doilea aspect, în privința celor din interiorul bisericii, mărturisirea de credință era destinată pentru informarea și educarea propriilor membri. Astfel, aceasta oferea un fundament pentru părtășie, așa încât bisericile primeau documentele mărturisirilor, decideau dacă sunt de acord cu principiile enunțate, se alăturau altor biserici care credeau la fel, și se constituiau în asociații și adunări generale.

În cele din urmă, utilitatea mărturisirilor de credință se dovedea și în aspecte precum rezolvarea controverselor. Astfel, mărturisirile deveneau ghiduri în definirea și identificarea doctrinelor greșite sau a ereziilor cu care se confruntau bisericile. Disciplinarea unora dintre membri, fie lucrători, fie membri simpli sau alte biserici, se făcea prin aceste mărturisiri. Cu timpul însă, s-a încercat limitarea puterii mărturisirilor, iar tocmai eforturile susținute de a le folosi pentru disciplinare a dus la scăderea importanței mărturisirilor în secolele ce au urmat.

În ce privește relevanța acestora, primele mărturisirii abundă de versete biblice, dar multe erau fie irelevante pentru subiectul tratat, fie scoase din context, dovedind însă încercarea baptiștilor de a apela mereu și în mod exclusiv la Scriptură. Cu toate acestea, s-a constatat că mărturisirile oferă o privire clară asupra problemelor vremii și chiar dacă unele dintre problemele abordate nu mai sunt relevante pentru prezent, fundamentele au rămas neschimbate.

În cele ce urmează, studiul doctrinelor creștine, așa cum sunt ele prezentate în mărturisirile de credință baptiste, va avea drept scop descoperirea și demonstrarea modului în care baptiștii au știut să scoată în evidență natura harului lui Dumnezeu, manifestat atât prin modul în care a adus în existență universul și ființa umană și apoi, prin susținerea și stăpânirea asupra întregii Sale creații, prin voia Sa suverană și mai ales, prin glorioasa Sa lucrare de răscumpărare și mântuire a ființei umane prin Isus Cristos, în puterea și plinătatea Duhului Sfânt.

Harul și suveranitatea lui Dumnezeu

„Domnul Dumnezeul nostru este unicul și singurul Dumnezeu viu și adevărat. Esența Lui este în și prin El Însuși, iar El este infinit în ființă și perfecțiune.” (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 2.1)

Două aspecte esențiale se desprind la o primă analiză a acestor afirmații: unicitatea lui Dumnezeu și suveranitatea Sa absolută. Apoi, esența lui Dumnezeu, existența Sa prin Sine Însuși, infinitatea și perfecțiunea ființei Sale vorbesc despre o Ființă care este imposibil de explorat cu ajutorul capacităților umane.

De fapt, aceste însușiri ale lui Dumnezeu Îl fac atât de diferit de oamenii păcătoși, încât până și gândul că cineva s-ar putea apropia vreodată de El pare de-a dreptul nebunesc. Cu toate acestea, Scripturile afirmă într-un mod cât se poate de categoric că Dumnezeul Cel infinit și perfect poate fi cunoscut de omul finit și imperfect. Cum poate fi posibil? Într-un singur mod: Dumnezeu se lasă descoperit pe Sine, se arată pe Sine așa încât, în măsura în care este posibil, omul, atât cât este de înzestrat cu diferite capacități, să-L poată cunoaște pe Dumnezeu și să-I recunoască autoritatea. Așadar, Dumnezeu se descoperă pe Sine, iar această descoperire a Sa către om este în virtutea harului pe care Dumnezeu îl arată omului.

Descoperirea lui Dumnezeu

„Dumnezeu a hotărât toate lucrurile care trebuie să se întâmple, și a făcut acest lucru în El Însuși, încă din eternitate, prin înțelepciunea Sa perfectă și prin sfatul sfânt al voii Sale, în mod liber și fără schimbare” (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 3.1).

Cea mai mare frustrare a unui om care este sincer mânat de dorința de a pătrunde cu mintea sa tainele Dumnezeirii este neputința de a trece dincolo de limitele a ceea ce se poate percepe cu cele cinci simțuri ale sale. Având adânc înfipt în fibra sa lăuntrică dorința de a relaționa cu Creatorul său, omul, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, își va pune această întrebare de importanță crucială: cum poate fi cunoscut Dumnezeu?

Lăsând deoparte faptul că există și oameni aproape complet dezinteresați de existența Creatorului lor, cei care sunt totuși conștienți de existența lui Dumnezeu nu pot fi socotiți drept oameni care Îl cunosc pe El în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă a-L cunoaște presupune mai mult decât simpla conștiență. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a realiza o profundă nevoie spirituală și felul în care Dumnezeu poate să împlinească în mod plenar această nevoie. În scrisoarea sa adresată bisericii din Roma, apostolul Pavel făcea o radiografie extrem de precisă a stării în care se găsește omenirea în marea sa majoritate în raport cu Creatorul său:

Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți. (Romani 1:19-20)

Ideea principală subliniată de Pavel în debutul epistolei sale este aceea că omul nu poate să-și găsească niciun fel de scuze în ce privește ignoranța sa despre existența lui Dumnezeu. Urmele pe care El le-a lăsat imprimate în natura creată sunt atât de evidente încât niciun om, indiferent cât de puțin instruit ar fi, nu poate să le ignore. Cu toate acestea, spune mai departe apostolul, omul refuză să-I recunoască autoritatea lui Dumnezeu și să I se închine:

Fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; ci s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit; și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare. (Romani 1:21-23)

Trăind într-o asemenea ignoranță, nu este de mirare că atunci când Dumnezeu a venit în lumea noastră în persoana lui Isus Cristos ei au fost incapabili să-L recunoască. Obișnuiți cu filosofia și cu speculațiile deșarte, înconjurați de mulțimi de idoli zămisliți de imaginația omenească, imaginându-și cerul ca fiind locuit de zei asemănători în caracter cu omul muritor, și-au pierdut capacitatea de a gândi limpede și de a vedea adevărul atunci când acesta le stă chiar în față.

Dar pe măsură ce oamenii au ajuns să fie tot mai îngâmfați, din cauza cunoștințelor pe care și le-au scornit cu ajutorul minții lor, ei s-au scufundat tot mai adânc în ignoranță și în nonsens – adică cele două aspecte ce-i caracterizează pe cei ce resping cunoștința despre Dumnezeu. Înțelepciunea omenească se dovedește astfel a fi incapabilă să-L descopere pe Dumnezeu tocmai din cauza mândriei și ignoranței ce caracterizează omul în starea sa naturală. Dr. Harold Rawlings, profesor al Universității Baptiste din Louisiana, descrie încercările zadarnice ale înțelepciunii omenești de a pătrunde dumnezeirea:

Mulțimea de teorii care încearcă să-L explice pe Dumnezeu, precum și sumedenia de argumente în favoarea și împotriva existenței lui Dumnezeu scot în evidență faptul că înțelepciunea omului nu poate pătrunde tainele dumnezeirii. A ne bizui exclusiv pe înțelepciunea noastră pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu ar fi ca și cum am încerca să studiem înaltul cerului cu lupa.

Există ceva în lăuntrul ființei omenești care îl determină să suprime adevărul despre Dumnezeu. În ciuda faptului că apropierea de El este cel mai bun și mai înțelept lucru ce l-ar putea face, omul procedează exact pe dos, fugind și respingând în mod instinctiv acest gând din mintea sa. Problema constă în opoziția pe care ființa umană și-o asumă în mod deliberat față de tot ceea ce reprezintă Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu îi prezintă omului adevărul despre sine, dar omului nu-i place să știe acest adevăr. Dumnezeu se prezintă pe Sine ca fiind suveran absolut, iar omul respinge această suveranitate care se răsfrânge și asupra vieții sale. Oamenii resping în mod instinctiv orice formă de autoritate. Dumnezeu este sfânt în mod desăvârșit iar omul este o ființă lipsită de sfințenie, de aceea Dumnezeu devine insuportabil pentru acesta. Profesorul James Montgomery Boice, unul dintre cei mai însemnați teologi reformați americani contemporani, descrie și el, în una din lucrările sale, acest comportament al omului:

Toate lucrurile despre Dumnezeu sunt respinse de omul natural, dar cauza principală a acestei respingeri este neprihănirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt, dar oamenii sunt lipsiți de sfințenie. Oamenii sunt întru totul lipsiți de neprihănire, dar le convine starea în care se află. Prin urmare ei nu vor să cunoască un Dumnezeu care le-ar impune pretenții de moralitate. Cunoașterea de Dumnezeu înseamnă schimbare. Cu alte cuvinte, refuzul de a-L cunoaște pe Dumnezeu are la bază nu atât cauze intelectuale, cât cauze morale.

Din cauzele amintite mai sus, omul în starea sa naturală este în imposibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Singura cale posibilă este ca Însuși Dumnezeu să preia inițiativa și să se descopere omului. În înțelepciunea Sa, Dumnezeu a găsit cu cale să se descopere mai întâi prin Cuvântul scris, așa încât omului să-i fie adusă la cunoștință voia și planurile Sale. Așa se face că Dumnezeu se apropie de ființa omenească prin Scripturi, mijlocul cel mai la îndemână care i-a fost lăsat omului spre descoperirea căilor și planurilor lui Dumnezeu cu lumea aceasta.

Dumnezeu Creatorul

„La început, a fost plăcut lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, să creeze lumea și toate lucrurile din ea, atât pe cele vizibile cât și pe cele invizibile, în 6 zile, și toate lucrurile au fost foarte bune. Aceasta a fost o demonstrare a gloriei puterii Sale eterne, a înțelepciunii și bunătății Sale” (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 4.1).

Adevărul despre crearea Universului de către Dumnezeu a devenit în ultimele două secole unul dintre cele mai dezbătute și mai combătute adevăruri susținute de Biblie. S-ar părea că există o bătălie cruntă la nivel spiritual pentru a zdruncina tot mai tare această convingere a omului despre felul în care lumea ce ne înconjoară și noi înșine în calitate de ființe umane inteligente am apărut pe acest pământ. Este cu adevărat Dumnezeu Creatorul întregului Univers? Dacă da, atunci care ar putea fi scopul pentru care Dumnezeu ar fi adus în ființă tot ceea ce vedem că există? Binecunoscutul și apreciatul teolog și filozof Millard Erickson explică scopul cu care Dumnezeu a creat lumea și umanitatea după cum urmează:

Deși Dumnezeu nu a fost nevoit să creeze, El a făcut-o din motive bune și suficiente. El a avut un scop când a adus în ființă realitatea. Și creația împlinește acest scop al lui Dumnezeu. Ea Îl glorifică prin realizarea voii Lui. Creația neînsuflețită Îl glorifică (Psalmul 19:1); creaturile însuflețite se supun planului Său pentru ele. […] Creația neînsuflețită face acest lucru în mod mecanic, supunându-se legilor naturale care guvernează Universul fizic. Creația însuflețită îl face în mod instinctiv, răspunzând la impulsurile lăuntrice. Numai omul este capabil să asculte de Dumnezeu în mod conștient și de bună voie, și Îl glorifică astfel pe Dumnezeu în modul cel mai deplin.

Cu toate că Scripturile descriu actul Creației într-un mod succint, Biblia neavând pretenția de a prezenta lucrurile din perspectivă pur științifică, aceasta nu înseamnă nicidecum că ceea ce se prezintă la începutul cărții Geneza este lipsit de valoare științifică. Dimpotrivă, tot ceea ce Biblia dezvăluie în orice domeniu al cunoașterii este adevărat, corect și cu totul vrednic de încredere. Cu alte cuvinte, adevărul despre actul creației poate fi găsit numai în Biblie. Kimlyn J. Bender, subliniază acest adevăr în felul următor: „Vechiul Testament descrie astfel relația lui Dumnezeu cu lumea, nu din punct de vedere metafizic, ci în termeni morali, iar Noul Testament descrie această relație în special în ceea ce privește harul și mila”.

De aceea, oricare adevăr pe care l-ar descoperi știința, el nu poate fi acceptat nicidecum ca un adevăr absolut, cu atât mai puțin cu cât unele dintre afirmațiile științei despre apariția Universului vor să marginalizeze și chiar să anuleze afirmațiile Bibliei.

De asemenea, relatarea biblică este singura care merită luată în considerare cu privire la originea omenirii. Speculațiile științifice care sugerează apariția ființei umane pe cale evolutivă, de-a lungul a milioane de ani, nu este doar lipsită de temei, dar creează și serioase probleme de ordin etico-sociale. Fiindcă, dacă omul nu este altceva decât un animal evoluat, atunci valoarea sa intrinsecă nu o poate depăși pe cea a unui animal. Dar, în acest caz, însușirile sale de ordin superior, precum inteligența, conștiința sau spiritualitatea nu pot fi explicate pe această cale, a evoluției, fiindcă nu se poate găsi nici un corespondent în alt regn din care omului să-i fi fost „transferate” aceste abilități. În lucrarea sa de cercetare asupra Vechiului Testament, cu accente pe dimensiuni istorice, geografice și arheologice, profesor Samuel J, Schultz, descrie actul creării omului în felul acesta:

Omul se distinge imediat ca fiind cea mai importantă creație a lui Dumnezeu (Geneza 2:4b-25). Creat după chipul lui Dumnezeu, el devine punctul central de interes în desfășurarea narațiunii. Aici ni se dau mai multe detalii despre crearea lui. Dumnezeu a alcătuit bărbatul din țărâna pământului și i-a suflat viață, făcându-l o ființă vie. Omului nu i s-a încredințat doar răspunderea de a se îngriji de animale, ci i s-a dat și sarcina să le numească. Distincția dintre om și animale devine tot mai evidentă prin faptul că omul nu a găsit o companie satisfăcătoare până când Dumnezeu nu a creat-o pe Eva ca să-i fie tovarășă de viață.

Rămâne astfel să luăm în considerare la modul incontestabil afirmația Bibliei despre crearea omului, care sugerează fără echivoc că Dumnezeu a hotărât să creeze omul ca un corespondent al chipului Său. Omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu, conform relatării din Geneza 1:26-27. Nu doar atât, dar crearea omului nu a fost un act „întâmplător”, omul nefiind o ființă „anexată” restului creației, ci, dimpotrivă, acesta a fost gândit de Dumnezeu și creat în mod deliberat pentru a fi așezat în centrul acesteia. Creația fără om ar fi fost incompletă și nu și-ar fi avut rostul. Omul a fost, de fapt, ideea lui Dumnezeu, iar restul creației constituie doar cadrul în care Dumnezeu i-a pregătit apariția. Această convingere este susținută și de către dr. Charles C. Ryrie, teolog și filosof, profesor de teologie sistematică la Dallas Theological Seminary, care argumentează astfel:

Actul creării omului s-a bazat pe planul deliberat al lui Dumnezeu. Deși Dumnezeu a numit bun tot ceea ce crease până în acest moment, Creația era incompletă fără om. Omul nu era produsul unei idei care vine în minte prea târziu, ci rezultatul unui plan premeditat al Dumnezeirii. După ce Dumnezeu l-a creat pe om, el a spus că tot ceea ce făcuse era „foarte bun” (Geneza 1:31).

Actul creației devine așadar prima dovadă exterioară a manifestării dragostei și generozității lui Dumnezeu. Motivele pentru care El a ales să creeze lumea și ființa umană nu sunt legate de vreo nevoie a Sa, fiindcă Dumnezeu poate să coexiste cu Sine în deplină armonie și suficiență, așa cum a existat și înainte de creație, din veșniciile trecute. Creația în schimb, devine astfel prima manifestarea a harului lui Dumnezeu, dovada mărinimiei și a gloriei Sale imposibil de contestat.

Cuvântul lui Dumnezeu

„Sfânta Scriptură este singura normă suficientă, sigură și fără greșeală în ce privește cunoașterea, credința și ascultarea mântuitoare.” (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 1.1).

Există numeroase dovezi care atestă că Biblia este o carte unică, diferită de orice altă scriere omenească. Scriptura afirmă în mod categoric că Dumnezeu Însuși a vorbit, iar paginile ei cuprind cuvintele Sale. Autoritatea divină a Cuvântului lui Dumnezeu este dată de afirmații clare și ferme precum „așa vorbește Domnul” sau „Dumnezeu poruncește”. În afară de aceasta, mărturia omului care se apropie de Scripturi pentru a le studia devine o dovadă de netăgăduit în favoarea unei cercetări lăuntrice pe care nu o poate experimenta în nici un alt context. Iată cum descrie valoarea acestei experiențe dr. Bruce Milne, conferențiar de teologie istorică și biblică la Colegiul Teologic Spurgeon din Londra, în una dintre lucrările sale:

Pentru mulți creștini, motivul suprem pentru care acordă Bibliei statutul de Cuvânt scris al lui Dumnezeu este simplul fapt că în Scriptură ni se adresează Însuși Dumnezeu. Dumnezeu vorbește prin cuvintele Bibliei într-o manieră care să îndepărteze orice îndoială despre originea, caracterul și autoritatea divină a acesteia. În cele din urmă, numai Dumnezeu poate fi martor potrivit pentru El Însuși. Orice altă mărturie, cum ar fi dovada istorică sau deducția filozofică, poate în cel mai bun caz să aibă o valoare secundară.

De departe, cea mai importantă dovadă a naturii inspirației divine a Bibliei este însăși mărturia depusă în favoarea acesteia de către Domnul Isus Cristos. Dacă Isus Cristos a considerat Scripturile ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu și nimic mai puțin decât aceasta, atunci devine evident că nicio persoană n-ar trebuie să aibă o părere diferită de a Sa. Când Isus Cristos a citat din Vechiul Testament, prin aceasta El declara în mod implicit că dă crezare acestuia și că îl consideră pe deplin ceea ce se pretinde a fi: Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca consemnează că Isus Cristos a reamintit ucenicilor Săi că toate lucrurile scrise despre El în Legea lui Moise, în Proroci și în Psalmi trebuie să se împlinească (Luca 24:44). Argumentând în această direcție, dr. Paul P. Enns, decan la Tampa Bay Theological Seminary, consemnează următoarele:

Ce mai puternică apărare în favoarea inspirației verbale plenare a Scripturilor este mărturia lui Isus Cristos. El a mărturisit în favoarea inspirației întregii Scripturi, a diferitelor cărți din Vechiul Testament și a cuvintelor concrete din diferitele pasaje, așa cum fuseseră ele consemnate în original. Faptul că El și-a bazat argumentul pe aranjarea precisă a cuvintelor Scripturii, mărturisește despre viziunea Sa înaltă despre Scripturi.

Faptul că Dumnezeu alege să se reveleze pe Sine prin Cuvântul Său este o dovadă în plus, alături de celelalte, a dragostei Sale. Cunoașterea caracterului Său, a inimii Sale pline de compasiune față de ființa omenească, a planurilor Sale ar fi fost un deziderat imposibil de atins dacă Dumnezeu Însuși nu ni le-ar fi descoperit prin vorbirea Sa către noi. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia devine pentru noi oamenii încă o dovadă a manifestării concrete a harului lui Dumnezeu.

Dumnezeu în trei Persoane

„În Ființa Sa divină și infinită sunt trei Persoane, Tatăl, Fiul (sau Cuvântul) și Duhul Sfânt. Acestea sunt una în substanță, putere, și eternitate, fiecare având plinătatea esenței divine, și totuși această esență este neîmpărțită” (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 2.3).

Scriptura afirmă într-un mod cât se poate de categoric că există un singur Dumnezeu și că nimeni și nimic nu poate fi pus alături de El pentru a-I fi comparat: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn” (Deuteronom 6:4). Prin aceasta, orice formă de politeism este respinsă în mod categoric de Biblie și considerată ca o aberație și o insultă gravă adusă Numelui unic al lui Yehova. Cu toate acestea, și de asemenea pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, creștinii afirmă că Dumnezeu există în trei Persoane distincte, egale ca măreție, autoritate și putere, nedespărțite în glorie, și totuși este un singur Dumnezeu. Cum poate fi posibil așa ceva?

Prima afirmație ce se poate face cu privire la acest subiect delicat și atât de dezbătut este că învățătura despre Sfânta Treime este greu de pătruns cu mintea omenească, este dificil de explicat și foarte greu de acceptat din cauza barierelor impuse de logica minții omenești, care nu poate explica cum suma a trei persoane distincte este unu și nu trei. Dar, așa cum foarte corect afirmă Rawlings, „dacă un anumit lucru este tainic și greu de înțeles, nu înseamnă că este și fals. Este greșit să spunem că Sfânta Treime nu există doar pentru că n-o putem înțelege”. Chiar dacă doctrina Sfintei Treimi este mai clar expusă în Noul Testament, așa cum ne-am aștepta, și în virtutea unității dintre cele două testamente, Vechiul Testament dezvăluie de asemenea această realitate despre Dumnezeu. Astfel, găsim locuri în care Dumnezeu vorbește despre Sine folosindu-se de temeni la plural (Geneza 1:26; 3:22; 11:7; Isaia 6:8). Ba, mai mult, Isus Cristos Însuși vorbește în mod cât se poate de explicit despre cele trei Persoane distincte ale Sfintei Treimi, numindu-Le Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (Matei 28:19).

Dumnezeu Tatăl

Primul adevăr în legătură cu Trinitatea este legat de faptul că Dumnezeu ni Se descoperă în persoana Tatălui. Calitatea de Creator al tuturor lucrurilor, dezvăluită încă din prima carte a Bibliei – Geneza, o implică în mod evident și pe cea de Tată. Domnul Isus Însuși îi învăța pe ucenici să I se adreseze lui Dumnezeu cu apelativul „Tatăl nostru care ești în ceruri” (Matei 6:6; Luca 11:2). Apoi El Însuși se adresează, în rugăciunile Sale, sau în conversațiile cu interlocutorii Săi, folosind apelativul Tatăl Meu (Matei 11:27; 15:13; 16:17; Ioan 6:32; 6:65; 12:27; 17:24 etc.). Apostolul Pavel folosește apoi de nenumărate ori apelativul „Tată” referindu-se la relația dintre Domnul Isus Cristos și Dumnezeu: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri” (2 Corinteni 1:3). De asemenea, apostolul Petru: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie” (1 Petru 1:3).

Dumnezeu Fiul

În același timp și în aceeași măsură, doctrina despre divinitatea lui Isus Cristos, numit și Fiul lui Dumnezeu sau Dumnezeu Fiul, este cea mai dezbătută, cea mai contestată și una dintre cele mai importante doctrine creștine. Dacă creștinismul ar renunța la această învățătură, tot eșafodul construcției învățăturii despre Întrupare, răscumpărare și justificare al creștinismului s-ar dărâma, fiindcă toate acestea sunt construite pe acest fundament al adevărului despre divinitatea lui Cristos. Profesorul de teologie sistematică și decan al Wycliffe Hall, dr. Alister McGrath, descria dumnezeirea lui Cristos și apropierea lui Dumnezeu de om, în termenii următori:

Prin Isus Cristos, pe care Îl recunoaștem ca Dumnezeu întrupat, a devenit posibilă o întâlnire directă și personală între noi și Dumnezeu. Cel pe care marile personaje ale Vechiului Testament L-au cunoscut indirect și incomplet ia inițiativa și vine la noi, ca unul dintre noi. […] În Isus Cristos, noi Îl întâlnim pe nimeni altul decât pe Dumnezeul Cel viu.

Minunea întrupării lui Dumnezeu Fiul este cu atât mai mare cu cât se poate descoperi că în persoana lui Isus Cristos coexistă, din momentul întrupării, două naturi distincte dar nedespărțite, cea de Dumnezeu adevărat și cea de Om adevărat. Și aceasta este, de asemenea, una dintre învățăturile esențiale ale Bisericii.

Dumnezeu Duhul Sfânt

Scripturile prezintă suficiente exemple care să scoată în evidență natura divină a Duhului Sfânt. Chiar un text precum Fapte 5:3-4, care relatează despre comportamentul lui Anania și a Safirei mințind pe Duhul Sfânt, dovedește cât se poate de clar că referirea este la una dintre Persoanele Sfintei Treimi, care posedă aceleași însușiri precum Dumnezeu, care are capacitatea de a judeca și de a aplica pedeapsa pe care doar Dumnezeu o poate aplica.

În 1 Corinteni 3:16-17 apostolul Pavel le reamintește credincioșilor că ei sunt Templul lui Dumnezeu și că Duhul Lui locuiește în ei. Astfel, termenii „Dumnezeu” și „Duhul Sfânt” apar ca termeni interschimbabili, fiind vorba în definitiv despre aceeași Persoană.

În fine, Domnul Isus Cristos vorbește ucenicilor despre Duhul Sfânt folosindu-Se de expresii care evidențiază însușirile unei Persoane. Este cunoscut de exemplu, discursul Său, atunci când, înainte de sfârșitul vieții Sale pământești îi asigură pe ucenici că nu-i va lăsa singuri, ci va trimite pe Altul în locul Său, care să-I continue lucrarea pe care El a început-o:

Domnul Isus Cristos este Cel care ne învață cel mai clar despre natura Duhului Sfânt. În Evanghelia lui Ioan, Isus compară lucrarea viitoare a Duhului Sfânt cu propria Lui lucrare. „Și Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi.” (Ioan 14:16-17). Această înțelegere a Duhului Sfânt se bazează pe faptul că I se atribuie în mod direct însușiri divine: veșnicia (Evrei 9:14), omniprezența (Psalmul 139:7-10), omnisciența (1 Corinteni 2:10-11), omnipotența (Luca 1:35) și altele.

Așadar, doctrina despre Sfânta Treime nu subminează deloc unicitatea și unitatea lui Dumnezeu ci, dimpotrivă, înțeleasă și acceptată așa cum o prezintă Biblia este motiv de laudă și de închinare înaintea măreției și înțelepciunii infinite a lui Dumnezeu. Cel mai important adevăr desprins din învățătura Bibliei cu privire la Sfânta Treime este faptul că toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii lucrează împreună la mântuirea omului. Foarte posibil că această realitate se regăsește în modul cel mai clar exprimată în salutul scris de apostolul Petru la începutul primei sale epistole adresate Bisericii din diaspora: „după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Cristos” (1 Petru 1:2). De aceea, nu ar trebui să surprindă pe nimeni cuvintele Domnului Isus Cristos, care își trimite ucenicii în lume pentru a o cuceri cu ajutorul Evangheliei, rostind următoarele: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28:19).

Harul și Legea lui Dumnezeu

„Distanța dintre Dumnezeu și ființele umane este atât de mare, încât (deși ființele raționale datorează ascultare față de El, ca și Creator al lor) ele nu ar putea niciodată să fi ajuns să obțină răsplata vieții fără actul voluntar de bunăvoință din partea lui Dumnezeu” (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 7.1).

Scopul Legii lui Dumnezeu

Deși credincioșii autentici nu se află sub autoritatea Legii ca și cum ar fi necesar un legământ al faptelor cu scopul de a fi justificați sau condamnați prin el, totuși Legea este de mare folos atât lor cât și altora, întrucât ca și regulă de viață, ea îi înștiințează pe aceștia cu privire la voia lui Dumnezeu și obligațiile lor, și îi ghidează să trăiască în conformitate cu aceasta. Legea morală de asemenea are rolul de a dezvălui păcatul și depravarea din natura, inimile și viețile oamenilor, și, pe măsură ce ei o folosesc pentru a se examina pe ei înșiși, credincioșii capătă o tot mai mare convingere cu privire la păcat, o umilință la vederea acestuia și o ură față de păcat. În plus, astfel ei capătă o mai clară imagine legată de nevoia lor pentru Domnul Cristos, și pentru perfecțiunea dovedită de El în ascultarea de Lege (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 19.6).

Când omul este confruntat cu Legea lui Dumnezeu și i se pretinde ascultare deplină de aceasta, primul lucru pe care îl constată cu amărăciune este că se găsește în imposibilitatea de a o împlini. Și chiar dacă s-ar chinui din răsputeri să o respecte, va ajunge în final să o facă, nu din plăcere, nu pentru că asta este dorința sinceră a inimii sale, ci de frică și mai ales cu sentimentul crunt de frustrare că nu-i este permis să-și împlinească toate pornirile inimii, după cum îi face plăcere. Cu privire la această realitate, apostolul Pavel spunea următoarele:

Știm însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului. (Romani 3:19-20)

Ceea ce vrea să scoată în evidență aici apostolul Pavel este că Legea lui Dumnezeu de fapt, reflectă caracterul Său. Cu alte cuvinte, toate poruncile Sale vorbesc despre cum este în realitate Dumnezeu. Astfel, dacă una din poruncile Lui interzice minciuna, asta înseamnă că Dumnezeu nu minte niciodată; dacă în altă poruncă a Sa poruncește oamenilor să-și iubească semenii ca pe ei înșiși fără nicio deosebire de rasă sau statut social, aceasta descoperă că Dumnezeu este iubitor față de toți oamenii în mod nepărtinitor.

Dacă oamenii sunt sinceri cu ei înșiși, vor descoperi și vor recunoaște că înclinația lor nu este spre a asculta de legile lui Dumnezeu ci mai degrabă spre a nu le asculta și a le nesocoti. Acest adevăr crunt cu privire la comportamentul uman are rolul de a descoperi realitatea cu privire la natura de oameni căzuți în păcat: „Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac, căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Romani 7:18-19). Dr. Gareth Crossley, pastor și profesor de teologie pastorală, în una dintre cele mai importante lucrări ale sale sublinia următoarele:

Legea scoate la iveală păcatul și gravitatea lui. Prin intermediul legii, israeliții puteau vedea adâncimea pervertirii lor și își puteau simți nevrednicia. Poruncile lui Dumnezeu se adresează inimii lor. Poruncile nu cer doar o reacție externă, ci și relații interne; ele nu pretind doar actul extern de ascultare, ci și simțământul intern de iubire. Legea lui Dumnezeu nu interzice doar actul de a păcătui, ci și dorința și înclinația spre păcat.

La rândul său, dr. Mark Dever, pastor principal al Capitol Hill Baptist Church din Washington D.C., în cadrul seriei de predici din Vechiul Testament, observa următoarele aspecte legate de înțelegerea scopului legilor lui Dumnezeu:

Putem fi siguri că Dumnezeu are un motiv pentru fiecare lege pe care a dat-o poporului. Iar adevărurile pe care le relevă aceste legi despre caracterul Lui nu se limitează la o anumită perioadă sau națiune. Acesta este motivul pentru care oamenii astăzi, ca atunci, trebuie să studieze aceste imperative și să le înțeleagă. A alege să Îl iubești pe Dumnezeu și să păzești poruncile Lui înseamnă a alege calea vieții.

Este interesant că deși Legea nu poate mântui pe nimeni ci doar îi dovedește pe toți oamenii ca vinovați înaintea lui Dumnezeu, Pavel spune că tocmai această Lege mărturisește despre felul în care se capătă neprihănirea: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără Lege, despre ea mărturisesc Legea și prorocii și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Cristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (Romani 3:21-22). Neprihănirea este dată de Dumnezeu. Faptul că neprihănirea este dată, întărește și mai mult ideea că omul nu și-o poate obține singur, orice ar face el, și oricât de mult s-ar strădui.

Mânia și judecata lui Dumnezeu

Dacă Dumnezeu este bun, plin de dragoste și îndurător, cum se împacă acestea cu ideea de mânie? De ce vorbește Biblia atât de des despre mânia lui Dumnezeu și cum poate fi descrisă

aceasta în raport cu celelalte trăsături de caracter ale Sale?

Analizând pasaje biblice precum Exod 32:9-10, Deuteronom 9:7-8; 2 Împărați 22:13; Romani 1:18 etc., vom observa că întotdeauna mânia lui Dumnezeu este strâns legată de împotrivirea Sa față de păcat și de faptul că urăște tot ceea ce nu este în conformitate cu dreptatea și sfințenia Sa. Autorul binecunoscutei lucrări de Teologie Sistematică, Wayne Grudem sublinia următoarele aspecte cu privire la mânia lui Dumnezeu:

Văzută de una singură, mânia stârnește numai teamă și groază. Totuși ne va fi de folos să ne întrebăm cum ar fi Dumnezeu dacă ar fi un Dumnezeu care nu urăște păcatul. Ar fi un Dumnezeu care fie că Și-ar găsi plăcerea în păcat, fie că nu S-ar simți deranjat de existența păcatului. Un astfel de Dumnezeu n-ar mai merita închinarea noastră, deoarece păcatul este demn de ură și este vrednic de a fi urât.

Mânia și judecata lui Dumnezeu nu trebuie confundate cu mânia și răzbunarea omului mânat de instinctele sale păcătoase. Dumnezeu nu se comportă în mod nechibzuit și nu emite judecăți pripite și fără acoperire în realitate. De aceea, lui Dumnezeu nu I se vor putea imputa niciodată comportamente aberante săvârșite sub imperiul furiei nestăvilite sau a pierderii rațiunii. Mânia și judecata lui Dumnezeu nu sunt influențate în nici cea mai infimă măsură de ceea ce este păcătos în fibra naturii umane. Tot ceea ce face El este deplin drept și justificat. Într-un studiu făcut asupra celei de-a doua epistole a lui Pavel către tesaloniceni, dr. Andrew W. Young, rector al Colegiului Teologic „Harul” din Manurewa, Auckland, Noua Zeelandă, făcea următoarele observații:

Mulți ezită să asocieze imaginea lui Dumnezeu cu ideea de răzbunare, deoarece aceasta din urmă este încărcată de imagini ale urii nestăpânite ce caracterizează răzbunarea umană. În răzbunarea lui Dumnezeu, însă, nu găsim nici urmă de așa ceva. Atunci când El le dă răsplata păcătoșilor pentru greșelile lor, El nu acționează în mod arbitrar sau dintr-un spirit de răzbunare, ci întotdeauna conform dreptății Sale. El le dă oamenilor exact ce merită.

La rândul său, binecunoscutul teolog John F. MacArthur atrage atenția că o Evanghelie văduvită de mesajul care Îl prezintă pe Dumnezeu așa cum Îl descrie cu adevărat Biblia, adică un Dumnezeu care se mânie și judecă în conformitate cu dreptatea și sfințenia Sa desăvârșită, este o Evanghelie incompletă și lipsită de autenticitate: „Mânia lui Dumnezeu lipsește aproape complet din prezentarea care se face astăzi Evangheliei. Nu este la modă să vorbești despre mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului sau să spui oamenilor că ar trebui să se teamă de Dumnezeu.”

Mântuirea în Vechiul Testament

Cum erau mântuiți oamenii din vremea Vechiului Testament? Unul din răspunsurile probabile la o astfel de întrebare este că mântuirea a fost posibilă doar pentru cei care făceau parte din poporul evreu, pentru simplul motiv că era aceștia erau urmașii lui Avraam, cel căruia Dumnezeu îi promisese că binecuvântările primite de el se vor răsfrânge asupra tuturor urmașilor săi. În conformitate cu această teorie era suficient să te naști evreu și mântuirea îți era garantată.

Un al doilea răspuns probabil ar fi că mântuirea era garantată tuturor celor care erau capabili să țină Legea. Numai că această teorie îi lasă pe dinafară pe toți acei care au trăit înainte de darea Legii. Ea are trecere înaintea multora din cauza înclinației omului de a face ceva pentru câștigarea mântuirii prin propriile puteri.

Cel de-al treilea răspuns probabil ar putea fi acela că mântuirea era posibilă prin respectarea poruncilor referitoare la jertfe și la tot ce însemna ceremonialul specific codului levitic. Adevărul este că nici una dintre cele trei teorii nu poate fi adevărată. Mântuirea în vremea Vechiului Testament nu era posibil să fie dobândită nici prin naștere, nici prin respectarea Legii și nici prin respectarea ceremonialurilor și a jertfelor. Mântuirea în Vechiul Testament, la fel ca și în Noul Testament, era posibilă doar prin har, prin credință. Credința lor era îndreptată înainte spre Mesia care avea să vină, după cum mântuirea celor de astăzi este bazată pe credința îndreptată înapoi, spre Cristosul care a venit deja. Boice argumentează, la rândul său, în acest sens, astfel:

Trebuie să spunem, pe baza întregii mărturii biblice, că mulți oameni din Vechiul Testament au crezut cu adevărat. Mai mult, au înțeles fără îndoială mai mult decât îi credem noi capabili.

Găsim această mărturie de-a lungul întregii Scripturi. Când Adam și Eva au păcătuit în Eden, Dumnezeu a venit la ei pentru a-i convinge de păcat și a-i aduce la pocăință. Când i-a îmbrăcat cu pieile animalelor pe care, fără îndoială, le-a ucis El Însuși, Dumnezeu deja anunța moartea viitoare a lui Cristos, care urma să fie jertfit de Tatăl pentru ca noi, păcătoșii, să putem fi îmbrăcați cu neprihănirea Lui. Dumnezeu a promis un Răscumpărător, spunându-i lui Satan: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:15)

Apostolul Petru folosește exemplul izbăvirii lui Noe de sub pedeapsa pe care Dumnezeu a revărsat-o asupra întregului pământ, explicând că mântuirea lui Noe și a celor scăpați împreună cu el a fost rezultatul harului ce i-a fost arătat în virtutea credinței sale. În definitiv, nu corabia cea de lemn l-a salvat pe Noe și pe ai săi, deși Dumnezeu i-a testat credința poruncindu-i s-o construiască, ci Cristos a fost pentru ei Corabia care mântuiește. Pastorul Beniamin Fărăgău, în una dintre lucrările sale, explică, la rândul său, acest adevăr:

Din moment ce „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23), atât iertarea și mântuirea lui Noe, cât și iertarea și mântuirea noastră trebuie atribuite lui Cristos, deoarece, în ultimă instanță, nu este vorba de o mântuire din apă, ci din fața pedepsei lui Dumnezeu. Iar în acest caz, corabia devine ea însăși o icoană închipuitoare pentru Noe și pentru cei din casa lui, fără însă ca ei s-o fi putut neglija în vreun fel pe motivul că era doar o icoană închipuitoare. Această icoană închipuitoare i-a mântuit pe toți aceia care au urcat în ea.

Așadar, se găsesc, chiar și în Vechiul Testament, suficiente dovezi despre felul în care harul lui Dumnezeu era la lucru, fiindcă paradigma mântuirii nu s-a schimbat odată cu trecerea de la Vechiul Legământ la Noul Legământ, ci doar a continuat, dar într-o formă mult mai clară și mai strălucitoare, datorată, bineînțeles, revelației speciale primită odată cu întruparea lui Cristos. Renumitul teolog, Carl F. Henry, construiește o adevărată citadelă argumentativă bazată pe evidențele dragostei lui Dumnezeu și concretizate în harul pe care El L-a arătat omenirii dintotdeauna:

Vechiul Testament are un mănunchi de termeni pentru bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, inclusiv pentru har (chen) și pentru dragoste plină de bunătate (chesed) care reflectă dragostea Lui nemeritată făcută manifestă în acte și relații specifice. Termenul chen este tradus „har” de 38 de ori, iar de alte 26 de ori „favoare”. Citim că atunci când Dumnezeu a hotărât să distrugă omenirea din cauza nedreptății ei neînduplecate, „Noe a căpătat milă înaintea Domnului” (Geneza 6:8). Iar Lot, când a fost cruțat de la distrugere în Sodoma, exclamă: „Iată am căpătat trecere înaintea Ta…” (Geneza 19:19).

Oamenii care au trăit înainte de Cristos erau mântuiți datorită harului, prin credința în Cristos care urma să vină, după cum oamenii care trăiesc după Cristos sunt mântuiți prin har, prin credința în Cristosul care a venit deja. Temelia mântuirii este aceeași, indiferent de perioada în care oamenii au trăit de-a lungul istoriei.

Harul și răscumpărarea omului

„A fost plăcut lui Dumnezeu, în scopul Lui veșnic, să Îl aleagă și să Îl trimită pe Domnul Isus Cristos, singurul Său Fiu, în acord cu legământul dintre Ei doi, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu și rasa umană; să fie Profet, Preot, și Împărat; să fie Capul și Mântuitorul Bisericii Sale, Moștenitorul tuturor lucrurilor și Judecătorul lumii. Din veșnicie, El I-a dat Domnului Isus Cristos un popor care să fie sămânța Lui. La timpul cuvenit, acești oameni au fost răscumpărați, sunt chemați, justificați, sfințiți și glorificați prin El” (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 8.1).

Planul de mântuire alcătuit de Dumnezeu

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Și uni iarăși într-unul, în Cristos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ. (Efeseni 1:9-10)

Una dintre cele mai frustrante percepții ale omului necredincios, care refuză să ia în calcul caracterul revelator al Scripturilor creștine, este că istoria omenirii se desfășoară haotic, fără un scop clar definit și că tot ceea ce se poate stabili în mod sigur este că nimic nu este sigur. Evenimentele istorice trecute au fost determinate de influența dominatoare a celor puternici asupra celor slabi, iar omenirea a ajuns în stadiul actual de dezvoltare trecând printr-un proces lent și de cele mai multe ori dureros, dar a reușit să supraviețuiască grație influenței binefăcătoare a culturii și educației, care au căpătat treptat o importanță tot mai mare în gândirea socială a națiunilor.

Cu alte cuvinte, acele popoare care au știut să promoveze și să implementeze politici care să genereze cultură și educație în rândul tuturor straturilor sociale, au reușit să se ridice deasupra celorlalte și din punct de vedere economic, apoi stimulându-le să adopte. la rândul lor, aceleași metode. Cultura și educația promiteau astfel omului „izbăvirea” acestuia, nu numai din condiția sa economică precară, dar și din starea sa de om mânat de instincte „primare”, considerate specifice omului primitiv și needucat, precum: violența, lăcomia, hoția, minciuna, ura, aroganța etc.

Numai că toată această teorie frumos ambalată și prezentată ca infailibilă s-a dovedit lipsită de suport în realitate atunci când Europa a fost zguduită din temelii de cele două războaie mondiale. Cine și-ar mai fi putut închipui la început de secol XX că omul, cel care a fost educat să prețuiască atât de mult rațiunea și îndrăgostit de cultură și frumusețe, să mai fie capabil de asemenea atrocități? Era încă o dovadă clară și încă o ocazie pentru necredincioși să-și declare scepticismul cu privire la un pretins scop divin al existenței omenirii.

În pofida acestor realități, Scripturile creștine ne asigură că lumea noastră nu este nicidecum rezultatul hazardului; că Dumnezeu a conceput un plan, care a fost alcătuit înainte de întemeierea lumii și că El a lucrat, încă lucrează și va mai lucra până la finele istoriei, în strictă conformitate cu acesta. Dar ce anume cuprinde acel plan al lui Dumnezeu și, mai ales, în ce fază a desfășurării acestuia se află omenirea astăzi? Comentând afirmațiile apostolului Pavel din epistola sa către efeseni, John R.W. Stott afirma următoarele:

Ceea ce ni se spune [în Efeseni 3:11] este că acest plan sau scop al lui Dumnezeu, care a fost conceput în veșnicie, ținut „ascuns de veacuri” (v. 9) și care „n-a fost făcut cunoscut oamenilor din celelalte veacuri” (v. 5), El l-a împlinit acum în Cristos Isus Domnul nostru, în primul rând prin lucrarea Sa istorică de mântuire și apoi prin vestirea ei în lume. Care este acest plan veșnic care este realizat acum în istorie, acest plan divin care aparține astfel atât istoriei cât și eternității? El privește Biserica, crearea unei umanități noi și împăcate, în unire cu Isus Cristos. Aceasta este „taina” ascunsă de veacuri, dar care a fost descoperită acum.

Izbăvirea omului din starea sa de ființă căzută nu poate fi posibilă prin mijloace omenești, oricât de nobile și de bine intenționate ar fi acestea. Puterea păcatului este prea mare, iar ravagiile pe care acesta le-a făcut, în primul rând asupra structurii lăuntrice a ființei umane, sunt mult prea serioase pentru ca omul să mai poată să se ridice de unul singur, prin propriile puteri, din această stare căzută.

Dumnezeu cunoaște foarte bine situația ființei umane și, mai ales, știa exact ce se va întâmpla din clipa în care păcatul va afecta creația Sa. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere de căderea lui Adam, ci, dimpotrivă, El pregătise înainte de întemeierea lumii soluția pentru problema păcatului (1 Petru 1:20). „Așadar, Dumnezeu are un plan mântuitor și lucrează în conformitate cu acesta. Viața nu este o harababură fără sens, cum pare uneori.”

Căderea în păcat

„Dumnezeu l-a creat pe Adam în stare perfectă și integru, și i-a dat o lege dreaptă care l-ar fi păstrat în acea stare inițială dacă el ar fi ținut-o, dar l-a amenințat cu moartea în cazul nerespectării ei. Cu toate acestea, Adam nu a trăit multă vreme având această stare onorabilă. Satan s-a folosit de subtilitatea șarpelui pentru a o înșela pe Eva, apoi ea l-a înșelat pe Adam, și Adam (fără vreo constrângere) a încălcat în mod voit legea creației lor și porunca dată lor de a nu mânca din fructul interzis. Dumnezeu a permis acest lucru, conform cu voia Sa înțeleaptă și sfântă, întrucât a fost scopul Său ca acest lucru să fie direcționat în final către gloria Sa (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 6.1).

Referirile numeroase pe care Scriptura le face la ceea ce poartă denumirea de păcat sunt în termeni foarte gravi și cât se poate de categorici. Sentința pe care Dumnezeu o rostește asupra celor doi protagoniști din grădina Edenului cât și împotriva șarpelui este atât de drastică încât nu încape deloc îndoială că păcatul este un lucru extrem de grav în ochii lui Dumnezeu. De fapt, păcatul este cea mai gravă insultă ce I se poate aduce lui Dumnezeu, fiindcă este exact opusul a tot ceea ce reprezintă Dumnezeu în legătură cu caracterul Său. Consecințele păcatului se răsfrâng pe trei direcții principale. Prima și cea mai gravă dintre ele, afirmă și David Silver, este ruperea relației cu Dumnezeu:

Omul în starea lui căzută a fost spulberat și distrus, iar capacitatea sa de a reflecta asemănarea lui Dumnezeu a fost grav afectată. În afară de a fi separat de Dumnezeu, trăsăturile lui Dumnezeu care ne-au fost „imprimate” de către Creator – genetica divină pe care Dumnezeu a instalat-o în om – s-a spulberat precum un tablou sfărâmat și s-a pierdut. Deși o persoană poate fi bună, frumoasă, plină de compasiune ori poate afișa un oarecare număr de caracteristici demne, în afara lui Cristos, capacitatea acesteia de a reflecta imaginea Creatorului este distorsionată și cu handicap.

Omul devenit păcătos este transferat în mod automat într-o altă „dimensiune” a existenței sale, în lumea celui dintâi păcătos – Satana – iar aceasta înseamnă că din Prietenul cel mai bun pe care-l putea avea omul, Dumnezeu îi devine acum „vrăjmaș”:

Păcatul a produs o schimbare bruscă în relația pe care Adam și Eva au avut-o cu Dumnezeu. Ei au fost în mod evident într-o relație apropiată și amicală cu Dumnezeu. Au avut încredere în El și L-au ascultat, iar pe baza versetului 8 din Geneza 3 se poate trage concluzia că în mod obișnuit ei aveau părtășie cu Dumnezeu. El îi iubea și le asigura toate lucrurile de care aveau nevoie; acest lucru ne aduce aminte de prietenia despre care a vorbit Isus în Ioan 15:15. Acum însă totul s-a schimbat. Deoarece violaseră porunca și încrederea lui Dumnezeu, relația a devenit complet diferită. Ei au intrat în tabăra opusă lui Dumnezeu și I-au devenit de fapt dușmani. Nu Dumnezeu a fost cel care S-a schimbat și S-a îndepărtat, ci Adam și Eva.

A doua direcție prin care a pătruns păcatul este cea a relațiilor pe orizontală dintre om și semenul său. Felul în care se comportă imediat după aceia Cain cu fratele său Abel dovedește cât de rapidă și de profundă a putut să fie contaminarea ființei umane cu microbul păcatului. Comportamentul lui Cain scoate în evidență câteva aspecte ce țin de caracterul afectat și pervertit al omului căzut, care se vor regăsi de atunci, într-un fel sau altul, într-o măsură mai mică sau mai mare, în fiecare ființă umană care s-a născut de atunci încoace: mânie, invidie, ură, dorințe păcătoase, instinct ucigaș, minciună, nesupunere, răzvrătire etc.

A treia direcție pe care a acționat păcatul a fost felul în care acesta l-a afectat pe omul păcătos. Așa cum a fost avertizat dinainte, păcatul i-a fost fatal omului fiindcă i-a adus moartea, atât cea fizică cât mai ales și cel mai grav, pe cea spirituală care înseamnă despărțirea de fața lui Dumnezeu. În calitatea Sa de ființă perfect sfântă, Dumnezeu nu putea să mai tolereze în prezența Sa păcatul, iar omul căzut era acum în postura de a fi demn de judecata și pedeapsa lui Dumnezeu.

Păcatul trebuie definit ca pe o realitate străină de om (Romani 7:17, 20), care s-a folosit de om ca să pună stăpânire pe creația lui Dumnezeu. Adam a fost agentul moral prin care păcatul a intrat în lume. Din clipa în care păcatul a intrat în lume, prin păcat a intrat și moartea, adică despărțirea omului de Dumnezeu și unirea lui cu cel rău, pentru că Legea lui Dumnezeu spune că plata păcatului este moartea (Geneza 2:15-17).

Consecințele sunt cu atât mai grave cu cât ele au efect etern. Despărțirea omului păcătos de prezența lui Dumnezeu prelungită dincolo de viața pământească este tot ce se poate închipui mai groaznic pentru o ființă umană, cu atât mai mult cu cât de această înstrăinare va fi conștientă în fiecare clipă a veșniciei. Prin cădere, omul a dobândit o natură stăpânită de puterea păcatului, o realitate cruntă, o prezență străină înlăuntrul inimii sale, de care este conștient că-i face rău, dar de care nu se poate „debarasa” în ciuda eforturilor sau a regretelor.

Robia păcatului

„Toate păcatele propriu-zise săvârșite vreodată sunt urmarea corupției morale date de

păcatul primar. Prin el, noi toți suntem lipsiți complet de capacitatea și abilitatea de a face bine, fiind împotriva a tot ceea ce este bun și îndreptați în totalitate către rău” (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 6.4).

Este foarte interesant că unii oameni consideră că dreptul de a face tot ce le trece prin minte, dezlănțuirea dorințelor și a instinctelor, manifestarea oricăror forme de „dezinhibare” fără a ține cont de vreun principiu normativ sau purtător de minimă morală, este în realitate exprimarea libertății supreme, a eliberării omului de sub orice formă de constrângere impusă de semeni, din exterior sau chiar de cugetul care încă mai are puterea să mustre ceea ce nu se încadrează în ceea ce se numește voia lui Dumnezeu pentru om. De fapt, ceea ce se produce în interiorul structurii ființei umane este o formă de orbire care-l împiedică pe păcătos să-și mai vadă starea în care se găsește, sau, dacă în momente rare de conștiență reușește să-și vadă și să-și simtă măcar parțial mizeria spirituală în care se zbate, totuși îi este imposibil să facă ceva pentru a se elibera de robia în care se găsește. Observând această cruntă realitate a omenirii, dr. Thomas R. Schreiner, profesor de interpretare a Noului Testament la Southern Baptist Theological Seminary, constata următoarele:

Toți oamenii intră în lume ca ființe păcătoase și condamnate, pentru că sunt fiii și fiicele lui Adam (Romani 5:12-19). Păcatul îi împiedică pe oameni să-și vadă propria ticăloșie și îi păcălește să creadă că sunt neprihăniți. Păcatul nu este doar o chestiune de mici greșeli sau scăpări. Oamenii sunt cumplit de răzvrătiți și încăpățânați, lucru surprins prin expresia „tari la cerbice”. Manifestarea supremă a păcatului uman în istorie este crucificarea lui Isus din Nazaret – Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului – Mesia lui Israel. Toți oamenii intră în această lume morți față de Dumnezeu din punct de vedere spiritual și condamnați la moarte fizică și la judecată. Prin natura lor ei sunt copii ai mâniei și pomi stricați.

Robia pe care o produce prezența păcatului în viața omului îl așează în postura de ființă incapabilă de vreun act spiritual care să-l ajute să se ridice deasupra condiției sale de vrăjmaș al Creatorului său. Atâta vreme cât această stare nu se schimbă, omul rămâne pur și simplu insensibil la orice formă de spiritualitate înaltă, pe care, nu numai că nu și-o poate însuși, dar nici măcar nu și-o dorește ci, dimpotrivă, o respinge cu înverșunare.

Marii teologi ai Reformei au redescoperit adevărul cu privire la incapacitatea omului a se ridica la nivelul cerințelor voii lui Dumnezeu și faptul că aceștia nici măcar nu-și doresc convertirea și izbăvirea din starea deplorabilă în care se găsesc, numind-o „depravare totală” sau „incapacitate totală”. „Această incapacitatea absolută se datorează însă nu numai naturii morale corupte, ci și ignoranței” afirmă Loraine Boettner, preluând la rândul său învățătura lui Jean Calvin cu privire la acest subiect. Referindu-se tot la această temă, și împărtășind aceeași convingere, dr. John F. MacArthur descrie starea naturală a omului în termenii următori:

Depravarea totală înseamnă că păcătoșii nu au abilitatea de a face un bine spiritual sau de a-și realiza propria mântuire din păcat. Ei sunt cu totul lipsiți de orice înclinație spre dreptate, literalmente morți în păcat, așa încât nu se pot mântui singuri și nici măcar nu se pot pregăti pentru mântuirea lui Dumnezeu: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuiesc judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2:14).

Cert este faptul că intrarea păcatului în lumea creată de Dumnezeu a produs ravagii în toate domeniile vieții. Nimic din ce a fost creat de Dumnezeu nu a scăpat neatins de influența directă sau prin natura consecințelor păcatului (Geneza 3:17-18). Dintre toate însă, de departe, omul a fost cel care avut cel mai mult de pierdut și de suferit de pe urma alegerii neînțelepte a strămoșului Adam.

Lucrarea de răscumpărare a lui Cristos

Domnul Isus Cristos a împlinit în totalitate dreptatea lui Dumnezeu prin ascultarea Sa perfectă de Tatăl și prin sacrificiul unic și pentru totdeauna pe care L-a oferit lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt Cel veșnic. Astfel, El a produs reconcilierea / împăcarea, și a cumpărat cu propriul sacrificiu o moștenire veșnică în Împărăția Cerurilor pentru toți aceia pe care Tatăl i-a dat Lui (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 8.5).

Doar privind păcatul și efectele sale devastatoare de pe această poziție se poate înțelege în mod adecvat un alt concept foarte important specific învățăturii creștine și anume nevoia de răscumpărare. Incapacitatea omului de a se elibera singur de sub robia păcatului, dublată de starea sa de orbire spirituală ce-l împiedică să-și conștientizeze gravitatea situației în care se găsește, impune necesitatea unei soluții din exterior. Iar despre această soluție vorbește Dumnezeu imediat după cădere (Geneza 3:15) și apoi pe parcursul întregului Vechi Testament, numindu-L drept Răscumpărătorul ce avea să izbăvească omenirea din necaz (Iov 19:25; Isaia 48:17; 54:5; 59:20 etc). Termenii „răscumpărare” și „Răscumpărător” devin astfel două expresii extrem de importante care implică ceea ce a făcut Isus Cristos pentru mântuirea omului și care a fost prețul nespus de mare pe care L-a plătit pentru a o realiza. În comentariul său exegetic asupra primei epistole a apostolului Petru, dr. Paige Patterson descrie actul răscumpărării în felul următor:

Conceptul de răscumpărare ca preț ispășitor pentru libertatea omului este dezgustător pentru cei a căror filozofie umanistă n-a fost zguduită de ravagiile păcatului. Dar tocmai despre acest lucru este vorba. Prin suferințele lui Cristos, Dumnezeu a demonstrat monstruozitatea și ororile păcatului. În lumina rușinoasei cruci (actul conducătorilor religioși și politici de a-L îndepărta pe Cristos care îi incomodase), nimeni nu poate pune la îndoială ticăloșia păcatului. Mai mult, Dumnezeu a luat asupra Lui pedeapsa păcatului prin moartea lui Isus pe cruce. Limbajul Noului Testament […], accentuează factorul „preț de răscumpărare” în mântuirea omului.

Nevoia de răscumpărare implică în mod necesar ispășirea, iar ispășirea, conform Legii nu se poate realiza decât cu prețul morții (Romani 6:23). Vechiul Testament descoperă această realitate în modul cel mai evident odată cu izbăvirea poporului evreu din robia egipteană. Singura modalitate prin care evreii puteau să fie protejați de loviturile îngerului morții era sângele mielului junghiat aplicat pe ușorii caselor. Astfel, mielul pascal devenea simbolul Mielului lui Dumnezeu (Ioan 1:29, 36; 1 Petru 1:19) care, peste veacuri, avea să fie dat de Dumnezeu Însuși ca preț de răscumpărare pentru eliberarea omenirii de sub jugul robiei păcatului, și mântuirea de sub condamnarea Judecătorului. Într-un comentariu asupra cărții Exodul, dr. John Currid, profesor de studii vechi-testamentare la Seminarul Teologic Reformat din Jackson, Missisippi, leagă Cina Domnului, actul instituit de Domnul Isus Cristos și comemorat de Biserică de-a lungul veacurilor, de ceea ce Dumnezeu a instituit ca act de aducere aminte pentru evreii scoși din Egipt:

În Noul Testament, Cina Domnului este o comemorare a Paștilor (Matei 26:17-19). Fiecare masă de Paști include două elemente: vinul și pâinea nedospită. Vinul simboliza sângele mielului vărsat pentru a-i proteja pe israeliți de îngerul răzbunător. Pâinea simboliza pâinea pe care evreii au purtat-o în spate când au plecat în grabă din Egipt. Isus reinterpretează aceste două elemente și definește evenimentul Paștilor ca o prefigurare a Sa și a lucrării Sale.

Răscumpărarea are două consecințe importante. Prima este legată de eliberarea din păcat, dobândirea statutului de om liber. Prin moartea Sa, Cristos a plătit tot prețul necesar eliberării iar omul devine astfel eliberat de tirania Legii care-l condamna și de puterea păcatului care-l făcea neputincios. Iată cum descrie această realitate David Silver, lider pastoral la Cranbrook Christian Centre: „Răscumpărarea înseamnă că Dumnezeu a ne-a spus: Vreau să pun în mâinile voastre promisiunile Cuvântul Meu, mărturia Fiului meu Isus, care a plătit prețul. Mâinile tale, care sunt întregi, nerănite, pot primi darul mântuirii, pentru că mâinile Lui au fost străpunse ca să plătească prețul”.

Libertatea astfel dobândită îl aduce din nou pe om în prezența lui Dumnezeu și de-acum având dorința și capacitatea de a-L sluji cu bucurie pe Cel care i-a oferit izbăvirea. Al doilea aspect al răscumpărării implică dedicarea și proslăvirea lui Cristos prin viața cea nouă. Este cea mai înaltă formă de trăire a omului care a fost creat tocmai cu acest scop nobil: spre a-L glorifica pe Creator.

Harul și mântuirea păcătoșilor

Nașterea din nou

Pe aceia pe care Dumnezeu i-a predestinat la viața veșnică, Îi este plăcut ca (la vremea cuvenită stabilită de El) să îi cheme în mod eficient prin Cuvântul Său și prin lucrarea Duhului Sfânt. El îi cheamă pe aceștia din acea stare de păcat și moarte în care ei se găsesc în mod natural, aducându-i la har și la mântuire prin Domnul Isus Cristos. El le iluminează spiritual mințile întru mântuirea lor pentru a înțelege lucrurile lui Dumnezeu. El le îndepărtează inimile de piatră și le dă în loc inimi de carne. El le reînnoiește voința, și, prin puterea Sa nemărginită, îi determină să facă binele. El îi atrage în mod irezistibil la Domnul Isus Cristos, totuși într-o modalitate în care ei sunt complet liberi, întrucât ei își doresc liber acest lucru datorită harului Său (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 10.1).

Pentru a înțelege corect semnificația nașterii din nou, trebuie să se pornească de la adevărul că, din punct de vedere spiritual, omul este considerat ca fiind „mort”. Iar omul mort nu mai poate face nimic, fiindcă însăși noțiunea de moarte implică lipsa oricărei sensibilități la orice fel de stimuli. Omul mort spiritual nu se poate reabilita, corecta sau educa în această privință, fiindcă acesta se găsește în postura unei ființe incapabile de a răspunde la astfel de cerințe.

Aceste afirmații nu se bazează în nici un caz pe speculații filozofice sau pe interpretări îndoielnice ale Scripturilor ci sunt pur și simplu expresii care descriu în mod adecvat starea în care se găsește omul din momentul în care lumea aceasta a cunoscut efectele devastatoare ale păcatului. Astfel se pot interpreta cuvintele lui Dumnezeu prin care Adam era avertizat în legătură cu consecințele neascultării de porunca divină: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:16-17).

Peste veacuri, așa cum consemnează Scriptura, într-o noapte, un învățător al lui Israel pe numele său Nicodim, un lider al iudeilor, avea să-L caute pe un alt Învățător, pe Isus din Nazaret, Cel care se dovedise a avea o învățătură mult mai înaltă decât a tuturor celorlalți învățători la un loc, pentru a-I pune câteva întrebări privitoare la originea și scopul lucrărilor Sale. Se pare că Nicodim intuia câte ceva din realitatea spirituală pe care Isus o descoperea celor dispuși să vadă adevărul, dar totul i se părea atât de confuz încât avea nevoie de clarificări care să-i întărească convingerile sau să-i spulbere prejudecățile. Însă, Domnul îl întâmpină și-l confruntă cât de poate de abrupt cu starea sa și cu cea mai mare nevoie a sa: nevoia de a se naște din nou, din Duhul: „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:3).

Răspunsul pe care Nicodim îl dă Domnului dovedește pe de-o parte că noțiunea nașterii din nou îi era complet străină, de neînțeles (v.10), iar pe de altă parte că această lucrare pe care o face Duhul lui Dumnezeu nu depinde în nici un fel de statutul social, de nivelul de educație sau de cunoștințele teologice pe care un om le posedă la un moment dat. Cu alte cuvinte, ceea ce voia să spună Domnul în acest loc este adevărul că mântuirea omului depinde în exclusivitate de lucrarea pe care o face Duhul lui Dumnezeu, care, prin puterea Sa și numai în acest mod, aduce la viață, prin naștere din nou ființa omenească care, în ciuda faptului că era vie din punct de vedere fizic, din perspectiva spirituală era insensibilă la șoapta Duhului, adică moartă.

Din punctul lui Dumnezeu de vedere omul nu poate fi nici „educat” nici „reformat”. Singura posibilitate de recuperare este re-generarea lui prin Duhul Sfânt. Nașterea din nou este amintită în multe locuri și multe feluri în Scriptură. Transformarea aceasta este numită fie naștere din nou (Ioan 3:3), fie a fi tăiat împrejur cu inima (Romani 2:29), îmbrăcarea cu omul cel nou (Efeseni 4:24; Coloseni 3:10), luminarea ochilor inimii (Efeseni 1:18), spălarea prin Duhul (1 Corinteni 6:11), spălarea nașterii din nou (Tit 3:5), luminarea inimii (2 Corinteni 4:6), preschimbarea într-o făptură (creație, „Ctisis”) nouă (2 Corinteni 5:17; Galateni 6:15), inima stropită și curățită de un cuget rău (Evrei 10:22), înviere împreună cu Cristos etc.

Așadar, regenerarea sau nașterea din nou nu înseamnă nicidecum reformare, reparare sau reabilitare, ci trezirea la o nouă viață, având o nouă natură capabilă și doritoare să asculte și să facă voia lui Dumnezeu. Noua sa natură și noua sa viață se va dovedi chiar prin faptul că păcatul, sub orice formă ar fi acesta, acum, spre deosebire de trecut, îi provoacă dezgust și rușine. Cel născut din nou are un sistem nou de valori, are o nădejde nouă, are credință puternică ancorată în Cuvânt și o gândire complet înnoită, dublată de un cuget curățit și sensibil la orice nu este conform cu noul său statut.

Credința și pocăința

Harul credinței (prin care cei aleși sunt făcuți capabili să creadă spre salvarea sufletelor lor) este lucrarea Duhului lui Cristos în inimile lor și pentru aceasta în mod normal se folosește de predicarea exterioară a Cuvântului. De asemenea, credința este crescută și întărită prin lucrarea de predicare a Cuvântului și prin administrarea botezului și a Cinei Domnului, prin rugăciune și alte modalități stabilite de Dumnezeu (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 14.1).

Există printre teologi o dezbatere cu privire la ordinea în care trebuie să se producă cele două aspecte ale mântuirii: mai întâi credința și apoi pocăința, sau credința nu poate decât să fie rezultatul firesc al pocăinței? Adevărul este că cele două sunt atât de strâns legate și de dependente una de cealaltă, încât cu greu se poate stabili vreo ordine a manifestării lor. Dacă totuși ar fi necesar să se argumenteze în această privință, se poate afirma fără riscul de a se comite vreo eroare, că pocăința este consecința și răspunsul omului dat în întâmpinarea harului lui Dumnezeu, dăruit omului împreună cu credința (Efeseni 2:8). Dar ce este credința? De ce este credința necesară?

Un posibil răspuns ar putea fi cel dat de autorul epistolei către evrei: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd; Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:1, 6). Când Biblia afirmă că mântuirea omului este bazată în mod exclusiv pe credința în Cristos, asta presupune din partea acestuia o încredere nezdruncinată în persoana și lucrarea lui Isus Cristos, ca fiind unica și binecuvântata cale prin care se poate obține iertarea de păcate și dobândirea vieții veșnice. Încercând să rezume acest adevăr extrem de important, marele predicator Charles Haddon Spurgeon definea credința în următorii termeni: „Credința este să crezi în ceea ce Cristos Însuși a declarat că este, că va face ceea ce El a promis că va face și apoi să te aștepți s-o facă.”

Pocăința mântuitoare este un har al Evangheliei prin care noi suntem făcuți conștienți de multele rele ale păcatului nostru, prin lucrarea Duhului Sfânt. Prin credința în Domnul Cristos noi ne umilim în ce privește păcatul nostru având o adâncă și sfântă părere de rău cu privire la păcatele noastre, le urâm și manifestăm un adânc dezgust față de aceste păcate. Noi ne rugăm pentru iertare și pentru a căpăta tăria harului, și suntem hotărâți și ne străduim ca, prin puterea dată de Duhul Sfânt, să mergem înaintea lui Dumnezeu și să Îi fim plăcuți Lui în toate aspectele vieții noastre (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 15.3).

Când această încredere neclintită în Cristos își face simțită prezența în inima și în mintea omului, rezultatul firesc și imediat este răspunsul acestuia printr-o pocăință sinceră. Având conștiința trezită din somnul morții, omul devine sensibil și conștient de gravitatea stării în care se găsește, de pericolul real ce-l paște din cauza mâniei lui Dumnezeu față de păcat și Duhul care-i este acum lumină, călăuză și sursă de pricepere, îl îndeamnă să-și plângă păcatul, să regrete amarnic tot trecutul și să implore iertarea din partea Celui ce singur i-o poate oferi. Aceasta este pocăința credinciosului. Încercând să extragă miezul din învățăturile pe care Biserica le-a sedimentat de-a lungul existenței sale, în lucrarea sa „Creștinism pur și simplu” (Creștinismul redus la esențe), cunoscutul scriitor și apologet creștin Clive Staples Lewis descria pocăința în felul următor:

Depunerea armelor, capitularea, exprimarea regretului, înțelegerea faptului că ai fost pe un drum greșit și faptul de a fi gata să începi viața din nou de la început – aceasta este singura cale de ieșire din „groapă”. Procesul acesta de capitulare – această deplasare cu toată viteza înapoi – este ceea ce creștinii numesc pocăință. Pocăința nu este nicidecum un lucru amuzant. Este ceva mult mai greu decât să-ți ceri iertare sau să te umilești. Înseamnă să te dezveți de toată înfumurarea și încăpățânarea eului cu care noi oamenii a fost învățați de mii de ani. Înseamnă să dai morții o parte din tine, să treci printr-un fel de moarte.

Pocăința adevărată presupune o întoarcere a păcătosului cu fața către Dumnezeul de care a fugit toată viața sa și înaintarea spre El cu toată nădejdea în disponibilitatea Lui de a-i acorda iertarea, pe baza jertfei Fiului Său, Domnul Isus Cristos. Prin pocăință, păcătosul se smerește înaintea lui Dumnezeu, își recunoaște vinovăția dar și neputința de a face ceva în ce privește ridicarea sa din starea nenorocită în care se găsește. Zdrobirea aceasta a inimii omului reprezintă starea adecvată în care Dumnezeu vrea să-l aducă pe om, deoarece doar în această stare de smerenie și de regret profund El poate acorda iertarea, izbăvirea și vindecarea rănilor cauzate de păcate. Descriind un caz de pocăință, în persoana lui Ezechia (Isaia 37:1-20; 2 Împărați 19:1-4) relatat de profetul Isaia, Beniamin Fărăgău evidențiază bunătatea și disponibilitatea lui Dumnezeu în a acorda har și iertare omului, indiferent de statutul său social, care se smerește și se recunoaște pe sine ca păcătos pierdut, dependent de harul lui Dumnezeu:

Dacă și cei mai buni dintre cei mai buni sunt ca iarba, atunci, într-adevăr, numai intervenția directă a lui Dumnezeu mai poate oferi nădejde. În contrast cu ceea ce a fost mai bun în Iuda și care, ca iarba și ca floarea ei s-a uscat și a căzut jos, Domnul este Cel care strălucește prin statornicia, prin credincioșia, prin puterea și prin bunătatea Sa. Deși poporul Său, pe care l-a crescut și l-a hrănit, a ajuns mai rău decât măgarul și boul, care-și cunosc cel puțin stăpânul și ieslea, Cel care este gata totuși să ierte și să izbăvească este tot Dumnezeu.

În lucrarea sa, „Amazing grace”, James Montgomery Boice subliniază importanța înțelegerii felului în care Dumnezeu își arată îndurarea Sa față de ființa omenească, arătând că este în întregime greșit și păgubos să ne închipuim că noi putem contribui cu ceva la mântuirea noastră, ca și cum jertfa lui Cristos n-ar fi fost suficientă pentru a rezolva în mod complet problema păcatului:

Nicidecum nu putem presupune că noi putem contribui cu ceva sau ne-am putea câștiga în vreun fel mântuirea. Mântuirea este cu adevărat și întrutotul doar prin harul lui Dumnezeu. Dar dacă suntem mântuiți prin acest har, aceasta înseamnă – dacă suntem cu adevărat ceea ce se pretinde a fi creștini – că vom fi plini de fapte bune trăind viața cea nouă în Cristos, fapte care îl vor glorifica pe El.

Cu alte cuvinte, faptele omului, oricât de nobile și de bine intenționate ar fi, nu pot contribui nici în cea mai mică măsură la mântuirea acestuia, dar, în schimb, orice om mântuit cu adevărat va dovedi că această realitate a nașterii din nou s-a produs deja în lăuntrul ființei sale, prin însăși viața cea nouă trăită prin puterea și spre gloria lui Dumnezeu.

Justificarea prin credință

Pe aceia pe care Dumnezeu îi cheamă eficient (irezistibil), El îi și justifică. El face acest lucru nu prin implantarea neprihănirii în ei, ci prin iertarea păcatelor lor și prin a-i considera și accepta pe ei ca și neprihăniți, și aceasta nu datorită vreunui lucru din ei sau făcut de ei, ci numai datorită sacrificiului și de dragul Domnului Cristos. Ei nu sunt justificați pentru că Dumnezeu ar pune aceasta pe seama neprihănirii, credinței, actului credinței sau a oricărui act de ascultare față de Evanghelie. Ci ei sunt justificați de Dumnezeu prin imputarea ascultării active a Domnului Cristos față de întreaga Lege și prin ascultarea Sa pasivă în ce privește moartea Sa. Prin credință, ei primesc și se odihnesc în neprihănirea Sa. Această credință nu se găsește în aceste persoane prin ele însele, ci este darul lui Dumnezeu (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 11.1).

Doctrina creștină despre justificarea păcătosului ocupă un loc central în toată învățătura despre mântuire, o temă care a fost mult dezbătută de apostolul Pavel în epistolele sale, ceea ce înseamnă că a ocupat un loc deosebit în discuțiile pe care acesta le purta cu credincioșii în bisericile pe care le păstorea. Din cauza unor înțelegeri eronate a acesteia, cu timpul, această învățătură a dispărut sau a intrat într-un con de umbră, fiind redescoperită în secolul al XVI-lea de către reformatorul Martin Luther și preluată mai apoi cu același entuziasm de Jean Calvin. Cei doi au considerat-o drept doctrină fundamentală a Bisericii, Luther considerând-o drept „singura doctrină care naște, hrănește, întărește păstrează și apără Biserica lui Dumnezeu”, iar Calvin numind-o „elementul de bază pe care se sprijină religia” fără de care învățătura despre mântuire poate fi înțeleasă complet greșit.

Căderea omului în păcat a produs două prejudicii enorme. Pe de-o parte caracterul moral al ființei omenești a fost în așa măsură de afectat încât din punct de vedere spiritual omul este mort. Depravarea este totală, în sensul în care omul devine incapabil să se mai ridice singur din starea sa căzută și insensibil la orice chemare la ascultare.

De aceea, singura soluție pentru această cruntă situație a fost nașterea din nou sau regenerarea, lucrare care stă doar în puterea Duhului Sfânt. Pe de altă parte însă, omul născut din nou și având o natură nouă, avea în contul său toată vinovăția din cauza păcatelor săvârșite și a neconformării după standardele impuse de Legea divină. Drept urmare, justificarea este actul lui Dumnezeu prin care păcătosul este declarat drept înaintea Sa. Dar pentru ca cineva să fie declarat drept înaintea lui Dumnezeu presupune a fi considerat că respectivul a respectat întrutotul ceea ce Legea divină pretinde. Iar acest lucru este imposibil de realizat pentru orice ființă umană. Singurul Om capabil de aceasta a fost nimeni altul decât Însuși Isus Cristos. Teologul Myk Habets remarca următoarele: „Unirea noastră spirituală cu Cristos se referă la faptul că Duhul Sfânt îl unește pe credincios cu Cristos, astfel încât beneficiile lui Cristos să fie ale noastre”.

În consecință, ceea ce Dumnezeu a realizat în privința îndreptățirii omului păcătos, a fost să-l socotească pe acesta drept, atribuindu-i dreptatea lui Cristos. Iar toate acestea devin posibile prin actul credinței păcătosului care-și pune toată nădejdea în persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos. În încercarea sa de a rezuma marile teme ale Bibliei, teologul și filozoful dr. Francis A. Schaeffer, unul dintre cei mai mari gânditori creștini ai secolului XX, descrie actul justificării păcătosului astfel:

Îndreptățirea (justificarea) este declarația din partea lui Dumnezeu că suntem drepți în ochii Săi pentru că ne-a atribuit, ne-a pus în cont ascultarea Fiului Său. Acesta înseamnă că Dumnezeu pune în seama lui Cristos păcatele noastre, în timp ce ne atribuie ascultarea lui Cristos. Ascultarea sau supunerea lui Cristos are două aspecte: moartea Lui pentru înlăturarea vinovăției noastre morale și ținerea de către El în mod perfect a Legii lui Dumnezeu în folosul nostru.

Apostolul Pavel a folosit de multe ori ideea de neprihănire dată de Dumnezeu prin credință, ca parte din harul pe care Dumnezeu îl arată omului. Epistolele sale către Romani și Galateni sunt cele mai profunde și mai elocvente tratate ale acestui concept – justificarea credinciosului. Este binecunoscut faptul că iudaismul definea dreptatea în termenii ascultării stricte față de Lege. În ceea ce-i privește, ei nu concepeau că omul nu putea să atingă standardul impus de Dumnezeu prin legile Sale, din moment ce aceasta era cerința expresă a poruncilor. În acest context apostolul Pavel, prin scrierile sale, lovește puternic în toate aceste convingeri ale tradiționalismului iudaic. Fără îndoială, el susține că Dumnezeu are standarde impuse și acestea sunt foarte înalte. Dumnezeu pretinde ca aceste standarde să fie atinse, pentru ca astfel omul să poată fi considerat drept prin împlinirea Legii. Numai că, și aici se schimbă paradigma gândirii impuse de apostol, nimeni nu poate să atingă prin propriile puteri standardele lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omenirea, în totalitatea sa, este condamnată și complet lipsită de speranță. Tocmai din această cauză, Dumnezeu a intervenit, a trimis pe Fiul Său în lume ca să trăiască și să împlinească El standardul Legii pe care omul nu era capabil să-l împlinească (2 Corinteni 5:21). Dr. Corneliu C. Simuț, într-un studiu al teologiei dogmaticii creștine, se referă la conceptul de neprihănire subliniind că aceasta nu poate fi obținută prin ținerea Legii ci este atribuită în exclusivitate prin harul lui Dumnezeu, prin credința în Cristos:

Această neprihănire nu depinde nici de identitatea iudaică a lui Pavel, nici de ținerea cu sfințenie a Legii, ci de credincioșia lui Cristos care a dus la îndeplinire planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor de păcate. Pavel subliniază cât se poate de limpede că aceasta este neprihănirea ce vine de la Dumnezeu și se capătă numai prin credință.

Astfel, prin credință, Dumnezeu îi declară pe oameni neprihăniți, prin a le conferi propriul Său standard, adică neprihănirea lui Cristos. Termenul folosit de Pavel în scrierile sale pentru a defini actul justificării credinciosului este δικαιοσύνη, care implică un sens legal, judiciar de achitare a celui declarat de instanța de judecată drept nevinovat. Această semnificație o atribuie și dr. Lewis Drummond, fost profesor de evanghelizare și director al centrului Billy Graham din cadrul Southern Baptist Theological Seminary, care își începe expunerea proprie pe această temă, oferind următoarea definiție conceptului de justificare:

Rădăcina grecească, binecunoscută a acestui termen semnificativ este dik (evreiește: tsedeq). El este tradus în diverse modalități, ca: „îndreptățit”, „neprihănire”, „achitat”, „declarat neprihănit”. În esență, termenul este dominat de un sens legal, judiciar. Astfel, el poate însemna totodată „a fi achitat” în opoziție cu a fi condamnat.

Actul prin care Dumnezeu atribuie credinciosului neprihănirea lui Cristos, îl scutește pe cel păcătos de mânia lui Dumnezeu care „se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor (Romani 1:18). Astfel și numai în acest mod, subliniază la rândul lor profesorii și cercetătorii biblici dr. D.A. Carson și dr. Douglas J. Moo, în lucrarea lor de introducere în Noul Testament, credinciosul iertat și declarat drept înaintea lui Dumnezeu este împăcat din nou cu Creatorul său și adus din nou în starea inițială de părtășie pe care Adam o pierduse în grădina Edenului:

A fi justificat înseamnă a avea „pace cu Dumnezeu” sau a fi împăcat cu Dumnezeu, dar mai ales a avea o speranță certă a dezvinovățirii în ziua judecății (Romani 5:1-11). Temelia acestei nădejdi este relația credinciosului cu Cristos care, anulând efectele păcatului în Adam, a câștigat viața veșnică pentru toți cei care sunt ai Lui (Romani 5:12-21).

Mântuirea păcătoșilor este de departe cea mai mare și mai strălucitoare lucrare săvârșită de Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât harul Său se descoperă din plin în aceste lucrări extraordinare. Nașterea din nou a omului mort din punct de vedere spiritual, aducerea acestuia în postura de a-și vedea starea de ființă nenorocită și pierdută, lipsită de orice speranță, pocăința și credința, cele două aspecte ale mântuirii atât de necesare și atât de strâns legate unul de celălalt, precum și absolvirea de vina păcatelor prin atribuirea dreptății lui Cristos, sunt, fără nicio urmă de îndoială, cele mai evidente forme de manifestare a harului lui Dumnezeu către neamul omenesc.

Harul și viața creștinului

Sfințirea credinciosului creștin

Aceia care sunt uniți cu Cristos, chemați irezistibil și regenerați, au o nouă inimă și un nou duh create în ei prin moartea și învierea eficiente ale Domnului Cristos. Mai mult, ei sunt de asemenea sfințiți în mod real și personal prin aceleași mijloace, prin Cuvântul Său și prin Duhul Sfânt care locuiește în ei. Puterea fiecărei părți din trupul de păcat este distrusă, iar diferitele lui pofte păcătoase sunt în mod progresiv slăbite și date morții, pe când elementele harului mântuitor cresc progresiv la viață și sunt întărite în aceste persoane astfel încât ei practică adevărata sfințenie în viața lor, sfințenie fără de care nimeni nu va putea vedea pe Domnul (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 13.1).

Odată cu schimbarea naturii omului păcătos și aducerea lui la viață prin nașterea pe care o realizează Duhul Sfânt, acesta este strămutat din Împărăția celui rău în Împărăția lui Cristos (Coloseni 1:13), iar statutul său se schimbă în mod radical, prin adopția pe care Dumnezeu Tatăl o realizează în cadrul Familiei Sale, credincioșii devenind acum copiii lui Dumnezeu (Ioan 1:12; 1 Ioan 3:1-2). Implicația este că toți cei care primesc acest nou statut sunt considerați puși deoparte pentru Dumnezeu, aleșii și preaiubiții Lui (Coloseni 3:12; 2 Tesaloniceni 2:13), „o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2:9).

Această punere deoparte a credinciosului creștin este cunoscută și sub denumirea de sfințire pozițională a credinciosului. Ea nu se datorează vreunui merit sau pentru că astfel credinciosul ar fi ajuns perfect în ceea ce privește viața sa, ci doar pe baza faptului că Dumnezeu îl consideră în Cristos, dedicat pentru a-L sluji pe Dumnezeu și pentru a umbla împreună cu Cristos. Iată, de exemplu, cum descrie Rawlings această realitate:

Cuvântul „sfințire” provine din grecescul hagiasmos (vezi hagiazo) și înseamnă „a face sfânt”, „a consacra”, „a pune deoparte”. Echivalentul ebraic este qadash, care înseamnă „a pune deoparte pentru o întrebuințare specială”. Îndreptățirea este ceea ce face Dumnezeu pentru noi, în timp ce sfințirea este ceea ce face Dumnezeu în noi. Nici îndreptățirea, nici sfințirea nu se datorează faptelor sau meritelor noastre, ci depind cu totul de harul și neprihănirea lui Cristos.

În cel de-al doilea aspect al său, sfințirea credinciosului presupune intrarea acestuia într-un proces continuu de separare tot mai clară de tot ceea ce nu este după voia lui Dumnezeu și în conformitate cu noul statut dobândit de credinciosul creștin – acela de copil de Dumnezeu. Pe măsură ce timpul va trece iar procesul de maturizare spirituală va înainta, copilul lui Dumnezeu va avea ca obiectiv principal dezbrăcarea de viața cea veche și distrugătoare și îmbrăcarea cu viața cea nouă și binecuvântată (Coloseni 3:9-10). Acest lucru devine posibil prin puterea activă a harului lui Dumnezeu, rezultatul concretizându-se în asemănarea tot mai evidentă a credinciosului cu chipul lui Cristos. Iată cum descrie pastorul și scriitorul Derek Prime acest proces al separării continue și progresive a credinciosului:

Chemarea la separare este chemarea de a fi altfel, în virtutea noii noastre relații cu Dumnezeu. El este sfânt și ne cheamă și pe noi să fim sfinți (1 Petru 1:16). Prin sfințenie, mai mult decât prin orice altceva, noi arătăm că suntem copiii lui Dumnezeu. Fiii și fiicele Sale prin adopție doresc să fie ca și El. Prin împlinirea unei astfel de dorințe, noi îi aducem onoare lui Dumnezeu.

Prin urmare, reacția corectă pe care credinciosul trebuie să o aibă față de sfințenia și promisiunile lui Dumnezeu este dorința tot mai mare de a se curăța de orice îi poate întina sufletul și-l împiedică să se bucure de noua viață în Cristos. În timp ce sfințirea este în esență lucrarea pe care o face Duhul Sfânt, Cel care locuiește acum în credincios, din partea credinciosului se așteaptă o cooperare activă. Într-un articol publicat în Kamloops Daily News, Don McCallum observa:

Iertarea nu înseamnă minimalizarea sau banalizarea răului, a nedreptății și a violenței fără sens. Ea nu ocolește realitatea că făptașii vor suporta consecințele pentru acțiunile lor în termeni de drept civil. Când Isus a oferit iertare, El a declarat, "Eu nu te declar drept o persoană fără speranță. Eu nu renunț la tine. Eu continui să te iubesc. Am continuat să mă apropii de tine, în speranța că vei lăsa comportamentul rău în urmă și vei începe să slujești pe alții și să trăiești pentru Dumnezeu”.

Dumnezeu îl cheamă acum pe credincios la sfințire și El se așteaptă ca acesta să răspundă, fiindcă acum, spre deosebire de trecut, acesta are la dispoziție toate mijloacele s-o facă. Iar răspunsul credinciosului și rezultatele vizibile din noua sa viață dovedesc din plin că harul lui Dumnezeu își continuă lucrarea în omul mântuit.

Siguranța mântuirii și perseverarea sfinților

Cei aleși sunt aceia pe care Dumnezeu i-a primit în Cristos Cel Iubit, pe care i-a chemat irezistibil, pe care i-a sfințit prin Duhul Său Sfânt și cărora le-a dat prețiosul dar al credinței mântuitoare. Aceștia nu pot nici total și nici parțial sau final să cadă din această stare de har, ci ei vor fi păstrați și vor persevera în acest har până la sfârșit și vor fi mântuiți pentru veșnicie. Acest lucru este pentru că Dumnezeu nu va regreta faptul că a dat darurile Sale și chemarea Sa, așa încât El continuă să le dea și să hrănească în ei această credință, pocăința, dragostea, bucuria, speranța și toate celelalte componente ale harului Duhului Sfânt care îi conduce pe aceștia în final la viața veșnică (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 17.1).

Este cât se poate de evident pentru oricine are minime cunoștințe biblice că Dumnezeu desfășoară istoria omenirii după un plan alcătuit din veșnicie și care va continua să se împlinească în strictă conformitate cu voia Sa suverană. Ca orice plan și acesta are aspecte ce țin de trecut, de prezent și de viitor. Cert este că principalul scop al acestui plan al lui Dumnezeu este mântuirea unui anumit număr de oameni și punerea lor deoparte pentru a constitui „un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2:9).

Când se discută despre planul de mântuire alcătuit de Dumnezeu, o mare greșeală ar putea fi să se creadă că Dumnezeu a pregătit doar mijloacele prin care omului să-i fie pusă la dispoziție șansa de a fi mântuit, lăsând apoi la simpla latitudine a omului alegerea de a profita sau nu de această oportunitate. Cu alte cuvinte, gândind astfel, s-ar putea deduce că Dumnezeu a făcut tot ce a depins de El pentru ca mântuirea omului să fie posibilă (incluzând aici trimiterea Fiului Său în lume pentru a se jertfi pentru păcate, cât și pregătirea adecvată a unor predicatori care să proclame lumii pierdute Evanghelia), urmând ca păcătosul să aleagă, în conformitate cu dorința sa și în strict acord cu voința sa liberă, să accepte sau nu oferta pe care Dumnezeu i-o face. Dacă o acceptă atunci e spre binele său, iar Cerul se bucură nespus de fiecare păcătos care se pocăiește, iar dacă nu, atunci lui Dumnezeu nu-I rămâne decât să se întristeze dar, în același timp, să asiste neputincios la refuzul încăpățânat al necredinciosului. Mai mult, s-ar mai putea crede și că nu există nicio garanție că, inclusiv cel care a acceptat la un moment dat oferta de mântuire a lui Dumnezeu, va putea să-și păstreze darul primit de la El până la sfârșitul vieții, fiindcă asta depinde doar de seriozitatea și de consecvența cu care omul luptă cu păcatul de-a lungul vieții sale, până când moartea îl va izbăvi complet de ispite.

Privită din această perspectivă, mântuirea omului, în ciuda faptului că ea este oferită în dar omului, odată ce omul este lăsat singur să se descurce cu ceea ce i-a dat Dumnezeu, aceasta devine mai mult o povară greu de purtat, decât o binecuvântare aducătoare de bucurie, de liniște și de pace. Dacă păstrarea darului mântuirii depinde de puterile omului, atunci aceasta este ceva extrem de fragil și cu adevărat lipsită de siguranță.

Cuvântul lui Dumnezeu însă, spune cu totul și cu totul altceva, atât despre siguranța mântuirii cât și despre perseverarea credinciosului până la capăt. Iar înțelegerea acestor adevăruri depinde de înțelegerea corectă a planului de mântuire alcătuit de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Scripturile creștine afirmă categoric că Dumnezeu, nu doar că a pregătit toate mijlocele necesare ca mântuirea omului să fie posibilă, dar mai mult decât atât, El a și hotărât, înainte de întemeierea lumii, cine sunt acei oameni care vor fi mântuiți și apoi S-a angajat ca El Însuși să-i păstreze în harul Său până la sfârșit.

Credincioșii temporari și celelalte persoane neregenerate se pot amăgi singuri având speranțe false și deșarte precum și presupuneri ne-spirituale cum că ei s-ar afla în grația lui Dumnezeu și în starea de mântuire, însă speranța lor va pieri. Prin contrast, aceia care cred cu adevărat în Domnul Isus Cristos, care Îl iubesc cu sinceritate, și care sunt hotărâți să aibă o conștiință deplin curată înaintea Lui, pot fi siguri în această viață că ei se află în starea de har; ei se pot bucura având speranța slavei lui Dumnezeu, știind că astfel de speranță nu îi va face niciodată să fie rușinați (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 18.1).

Scriind creștinilor din Efes, apostolul Pavel le face cunoscut aceste adevăruri de o importanță crucială pentru Biserica lui Cristos: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. (Efeseni 1:4-6). Două adevăruri extrem de importante răzbat din aceste cuvinte scrise de apostol: mai întâi faptul că Dumnezeu a făcut o alegere (ἐξελέξατο), înainte de întemeierea lumii, adică bazată nicidecum pe vreo dorință sau intenție a omului de a fi mântuit, iar apoi faptul că El i-a „rânduit mai dinainte” (προορίσας) pe cei aleși de El să fie „sfinți și fără prihană”, ceea ce sugerează că siguranța mântuirii și perseverarea credinciosului nu depind cu niciun chip de putința omului de a trăi după voia lui Dumnezeu, ci, în exclusivitate, de credincioșia lui Dumnezeu. Dar nu doar apostolul Pavel a înțeles și a predicat creștinilor primului veac aceste adevăruri, ci și apostolul Petru spune aceleași lucruri:

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie, și la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! (1 Petru 1:3-5)

Toate aceste adevăruri despre siguranța mântuirii și despre perseverarea sfinților nu sunt nicidecum învățături secundare, izolate și de sine stătătoare, ci sunt în strânsă legătură cu celelalte adevăruri referitoare la mântuire, cum ar fi nașterea din nou și dobândirea statutului de copil de Dumnezeu prin înfierea credinciosului. Aceste schimbări în însăși natura omului nu sunt posibile decât prin intervenție din exterior, supranaturală, făcute numai de Cel care stăpânește peste Creație și care, singur, are puterea să creeze din nimic și să re-creeze ceea ce a fost nimicit. Aceasta este și ceea ce afirmă, printre altele, Loraine Boettner:

Natura schimbării ce are loc la regenerare e o garanție suficientă că viața primită este permanentă. Regenerarea e o schimbare radicală și supranaturală a naturii, prin care sufletul este înviat spiritual; noua viață implantată este infinită. Și fiindcă e o schimbare a naturii, aceasta este într-o sferă în care omul nu are niciun control. Nicio creatură nu poate schimba principiile fundamentale ale naturii ei, pentru că aceasta este prerogativa Dumnezeului creator. […] Creștinul născut din nou nu-și poate pierde calitatea de fiu al Tatălui ceresc, așa cum un fiu pământesc nu-și poate pierde calitatea de fiu al tatălui său pământesc. Ideea că creștinul poate cădea din har și pieri izvorăște dintr-o noțiune greșită despre principiul vieții spirituale dată sufletului la regenerare.

Cel mai important aspect al acestor învățături este, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede, cel legat de viața practică a credinciosului creștin. Siguranța de a se ști așezat în mâna puternică a lui Dumnezeu, de unde nimeni și nimic nu-l poate smulge, îl va face să se liniștească și să se bucure cu adevărat de binecuvântările harului lui Dumnezeu. Totodată, creștinul care are convingerea deplină că, în ciuda necazurilor, a suferințelor, a prigoanei și a lipsurilor de orice fel, este vegheat și ocrotit în permanență de Cel atotcunoscător și atotputernic, va lupta cu și mai mult curaj, se va dedica întrutotul și va fi neobosit în a-L sluji pe Domnul și Mântuitorul său, fiind un exemplu și o călăuză luminoasă prin tot întunericul acestei lumi pentru toți cei care-l privesc și se întreabă de unde ar putea avea el toate acestea, adică acele lucruri care lipsesc din viața oamenilor tot mai mult, pe măsură ce istoria acestei lumi se apropie de finalul ei. Într-un articol apărut în The Chronicle, Bruce Armstrong scria următoarele:

Dar acest har nu este doar pentru mântuirea noastră veșnică, ci ne este dat, de asemenea, astfel încât să putem avea o viață în care să putem alege ce este drept de ceea ce este greșit în această viață și ne bucurăm de ea. Așa cum apostolul Pavel îi spunea mai tânărului Tit pe care l-a trimis la Creta pentru a îndruma bisericile tinere: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat, și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos” (Tit 2:11-13).

Pe de altă parte, nu este nicidecum adevărat că doctrina siguranței mântuirii și a perseverării sfinților provoacă la nepăsare sau chiar ar încuraja la a păcătui, în virtutea faptului că „cel mântuit odată, rămâne mântuit pentru totdeauna”. Acest fel de gândire nu poate fi caracteristic unui adevărat copil al lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, dacă cineva ar gândi astfel, tocmai aceasta ar trăda în dreptul său lipsa regenerării, indiferent de declarațiile pe care el le poate face. Anticipând o astfel de reacție, Erickson precizează:

Implicația practică a felului în care înțelegem noi doctrina perseverării este că credincioșii se pot odihni siguri în încredințarea că mântuirea lor este permanentă; nimic nu-i poate separa de dragostea lui Dumnezeu. Prin urmare ei se pot bucura având în perspectivă viața veșnică. Nu trebuie să existe vreo teamă că cineva sau ceva îi va opri să ajungă la starea de fericire din final care le-a fost promisă și pe care au ajuns să o aștepte. Pe de altă parte, doctrina despre perseverare nu lasă loc indolenței sau neseriozității. Este sub semnul întrebării dacă cineva care își spune: „Acum, că sunt creștin, pot să trăiesc cum îmi place” a fost cu adevărat convertit și regenerat.

Așadar, dacă Dumnezeu are un plan concret pentru răscumpărarea omului, este absolut necesar ca, în calitate de beneficiari ai acestuia, oamenii să cunoască acest plan. Dacă cineva ar avea înaintea sa un mecanism deosebit de util, de importanță vitală chiar, dar să nu știe la ce folosește și mai ales cum să-l folosească, atunci simpla existența a acestuia nu-l ajută cu nimic. În același fel, dacă omul nu cunoaște felul în care Dumnezeu a conceput planul de mântuire și scopul acestuia pentru ființa omenească, ori dacă înțelege lucrurile în mod greșit, atunci nu-i folosește nici lui și nici nu va ști să-l prezinte cum se cuvine și altuia. Doctrina despre siguranța mântuirii și perseverarea sfinților descoperă în mod minunat harul lui Dumnezeu și oferă omului o perspectivă extraordinară asupra vieții de credință împreună cu mângâiere, pace, speranță și bucurie, indiferent de circumstanțe.

Închinarea credinciosului creștin

Iluminarea naturală a omului îi arată acestuia că există un Dumnezeu care are domnia și suveranitatea asupra tuturor. El este drept și bun și face bine tuturor. De aceea, El trebuie să fie temut, iubit, lăudat, chemat, crezut, și slujit cu toată inima, sufletul și puterea. Însă modalitatea de închinare acceptabilă a lui Dumnezeu cel adevărat a fost instituită de El Însuși și delimitată clar prin voia Sa descoperită oamenilor. El nu poate primi închinarea care este făcută după imaginație sau metode omenești, nici după sugestiile lui Satan, nici după orice fel de reprezentare vizuală, și nici prin altă modalitate care nu a fost clar precizată în Sfânta Scriptură (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 22.1).

Când Domnul Isus Cristos a fost provocat de o femeie din Samaria la o discuție despre teologia închinării, El a rostit următoarele cuvinte ce ar putea constitui cea mai clară și mai succintă definiție a închinării adevărate, cea după placul lui Dumnezeu: „Dar vine ceasul și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4:23-24).

Ce este închinarea? Cât de importantă este aceasta pentru credinciosul creștin? Cum poate să știe credinciosul că ceea ce practică el este cu adevărat închinarea plăcută lui Dumnezeu? Comentând asupra textelor vechi-testamentare care vorbesc despre natura și scopul închinării înaintea Dumnezeului adevărat, profesorul de Vechiul Testament, dr. John F. Walwoord, descria închinarea în următorii termeni:

Închinarea înaintea lui Dumnezeu trebuia să fie spirituală, nu materială. Israelului i s-a interzis să se închine idolilor (Exod 20:3) și să facă imagini ale lui Dumnezeu. Cuvântul „idol” este pesel, „lemn sau piatră cioplită”, care provine din pasal, „a ciopli”. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos (Exod 34:14; Deuteronom 5:9; 6:15; 32:16, 21; Iosua 24:19), adică dorește cu ardoare ca închinarea să-I fie adusă numai Lui. Caracterul Său unic (Exod 20:3) cere o închinare și un devotament unic.

Din perspectiva credinciosului creștin, închinarea adevărată trebuie să reflecte, înainte de orice, caracterul său schimbat și natura sa cea nouă. Faptul că a fost răscumpărat de Cristos, înseamnă în mod implicit că viața creștinului cu tot ce înseamnă aceasta nu-i mai aparține lui de drept, ci lui Cristos. Prin urmare, gândirea, vorbirea și orice faptă a credinciosului trebuie să constituie un mod permanent de a-L onora pe Dumnezeu. Despre o astfel de închinare vorbea apostolul Pavel când îi îndemna pe credincioși să-L glorifice pe Dumnezeu prin toată viața lor: „Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 3:17).

Pe lângă acest aspect al închinării prin dedicare, credinciosul este îndemnat și învățat de Domnul Isus Cristos să se închine și prin rugăciunea privată: „Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti” (Matei 6:6). Însă, în exprimarea ei deplină, închinarea trebuie să cuprindă întregul popor al lui Dumnezeu:

Și pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!” Și cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pământ și s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor! (Apocalipsa 5:13-14)

În conformitate cu definiția pe care o dă Domnul Însuși închinării adevărate, în primul rând, credinciosul creștin trebuie să se apropie de Dumnezeu în duh și în adevăr, adică prin intermediul laturii spirituale cu care ființele umane, spre deosebire de alte ființe de pe pământ, sunt înzestrate de Creator, dar și cu sinceritate și onestitate, fiindcă adevărul ține de însăși natura lui Dumnezeu.

În al doilea rând, închinarea credinciosului creștin trebuie să fie în baza revelație biblice. Asta înseamnă că nimeni nu are dreptul să înlocuiască Cuvântul lui Dumnezeu cu porunci omenești care adaugă la, sau chiar contrazic, adevărul Bibliei. Predicarea, care este o formă de închinare a Bisericii, nu trebuie să se bazeze decât pe interpretarea Scripturilor, a căror scop este să îndrepte atenția închinătorilor spre adevărul lui Dumnezeu și să-i îndemne să trăiască în conformitate cu acesta.

În al treilea rând, apropierea credinciosului creștin de Dumnezeu în închinarea ce I se cuvine, trebuie să se facă într-un mod cristocentric. Afirmația Domnului Isus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14:6), tocmai despre aceasta voia să-i învețe pe ucenici. Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu nici în vederea mântuirii, nici în vederea închinării, decât în măsura în care Îl recunoaște pe Cristos ca fiind singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni (1 Timotei 2:5). Nu există o altă cale și nu există un alt adevăr, altul decât cel revelat prin Cristos, așa încât, a te apropia de Dumnezeu în alt mod decât cel stabilit de El, înseamnă a te închina greșit.

Slujirea credinciosului creștin

Faptele bune săvârșite în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, sunt rezultatele și dovada

unei credințe adevărate și vii. Prin ele, credincioșii își exprimă mulțumirea, își întăresc asigurarea mântuirii, se îmbărbătează între ei, cresc în proclamarea Evangheliei, și duc la tăcere pe cei care se opun Evangheliei. Astfel că ei glorifică pe Dumnezeu căci ei sunt lucrarea Lui, fiind creați în Cristos Isus pentru a face fapte bune și pentru a produce roadele sfințeniei care duc la viața veșnică (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 16.2).

Prin mărturia lor, creștinii au datoria de păstra o comuniune sfântă în închinarea față de Dumnezeu și în a face orice slujiri spirituale care să le promoveze zidirea reciprocă. Ei ar trebui de asemenea să se ajute reciproc în privința nevoilor obișnuite în conformitate cu posibilitățile și nevoile lor. Conform cu învățătura Evangheliei, această comuniune se manifestă îndeosebi în relațiile de familie și cele din biserică, dar atunci când Dumnezeu deschide posibilitatea, această comuniune se poate extinde și la toți cei care cred, adică la toți cei din toate locurile care cheamă Numele Domnului Isus Cristos. Totuși, această comuniune reciprocă a credincioșilor nu trebuie să afecteze în nici un fel dreptul fiecărei persoane de a dispune liber de bunurile și posesiunile proprii (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 27.2).

Una dintre dovezile clare ale mântuirii unui păcătos este prezența în viața lui a faptelor bune. Dorința de a sluji altora și dedicarea pentru o lucrare care să-L onoreze în primul rând pe Dumnezeu sunt dovezile clare că omul acela este o făptură nouă în Cristos. Numai duhul de slujire pe care L-a avut Însuși Mântuitorul poate înflăcăra pe un om să-și dedice timpul și să-și sacrifice resursele și chiar viața pentru binele semenilor săi. Domnul Însuși le spunea ucenicilor Săi că cel mai vizibil semn în viața lor pentru cei din afară va fi dragostea ce și-o poartă unii altora: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:35). Exprimarea practică a acestei dragoste pentru frați sau pentru semeni în general este slujirea celuilalt.

Pe de altă parte, implicarea credinciosului în slujire în mod consecvent și cu pasiune este una dintre cele mai bune metode de creștere spirituală. Este cea mai eficientă metodă împotriva egoismului, a răutății, a introvertirii sau a lipsei de sensibilitate. Când, dimpotrivă, creștinul face un bine vreunui semen, sufletul său se deschide, sensibilitatea sa se mărește, compasiunea devine un mod de viață, sufletul capătă viață din belșug iar chipul lui Cristos începe să prindă contur în cel credincios. Observând această nouă perspectivă, David A. Pailin afirmă:

Fiindcă relația lui Dumnezeu cu fiecare persoană este determinată de dragoste, voia lui Dumnezeu nu este pusă în aplicare prin constrângere. Libertatea fiecărei persoane este respectată; divinul este înțeles ca ceea ce influențează oamenii prin atractivitatea viziunii a ceea ce ei pot deveni și ceea ce le este oferit. Mai mult decât atât, pentru că iubirea perfectă implică compasiune, rezultă că experiența divină nu este o stare de fericire, care este posibilă numai pentru ignorantul centrat pe sine, care este nemișcat de durerile altora, deoarece aceștia sunt complet conștienți de ele. Dumnezeu este, mai degrabă, perceput ca fiind apropiat și empatizând conștient cu durerea celor care suferă, precum și cu bucuriile celor care au motive să fie fericiți.

Nu trebuie scăpat din vedere și binecuvântarea pe care o poate aduce creștinul în viața semenilor săi prin faptele sale de milostenie. Slujirea sinceră, dezinteresată atrage asupra slujitorului binecuvântări nenumărate din partea lui Dumnezeu, iar credinciosul experimentează lucruri mari pe care nu le-ar fi trăit niciodată dacă ar fi stat departe de nevoile semenilor săi.

Bineînțeles, nu trebuie scăpat din vedere și aspectul slujirii cu Cuvântul lui Dumnezeu, slujbă duhovnicească cum nu există alta mai înaltă, dar care implică multă responsabilitate și curăție morală. Marele predicator Charles H. Spurgeon, el însuși implicat cu toată pasiunea în slujirea prin predicarea Cuvântului, explică cât de importantă și de plină de responsabilitate este o asemenea slujbă:

Un caracter moral foarte înalt trebuie menținut cu sârguință. Mulți care se prezintă destul de bine ca membri obișnuiți, nu sunt calificați pentru slujba în Biserică. Am păreri foarte severe despre creștinii care au căzut în păcate grosolane; mă bucur că ei se pot întoarce cu adevărat la Dumnezeu, și cu nădejde și prudență pot fi primiți în Biserică, dar am rezerve serioase ca cineva care a păcătuit în mod grosolan să fie readus repede la amvon.

Dumnezeu este glorificat prin viața noastră, prin faptele prin care ne facem cunoscuți înaintea semenilor noștri. De aceea, o trăire neglijentă sau lipsită de implicare în slujirea aproapelui poate aduce grave prejudicii mărturiei Bisericii din care credinciosul face parte. Și, la urma urmei, credinciosul nu trebuie să scape din vedere că Dumnezeu contabilizează într-un mod extrem de corect și precis toate faptele bune ale copiilor Săi, fiindcă va veni ziua când fiecare va sta înaintea Lui ca să capete răsplătirea pentru tot ceea ce a lucrat în numele și pentru gloria lui Dumnezeu.

Harul și Biserica lui Cristos

Definiția Bisericii

Biserica universală (născută prin lucrarea interioară a Duhului și prin adevărul harului) poate fi denumită și biserica invizibilă, întrucât ea constă din numărul total al celor aleși care au fost, sau vor fi aduși împreună sub autoritatea lui Cristos, Capul Bisericii. Biserica este mireasa, trupul și plinătatea lui Cristos, Cel ce împlinește totul în toți (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 26.1).

Învățătura biblică care privește viața credinciosului creștin de după convertirea sa are în vedere includerea acestuia Biserica lui Cristos, cu referire la conceptul de universalitate a acesteia, dar și la biserica locală, în care noul convertit este primit cu bucurie de către cei aflați deja în interiorul ei și ajutat să se integreze, să se dezvolte și să se maturizeze din punct de vedere spiritual, în timp ce se închină împreună cu frații și surorile lui în credință. Aici este locul unde credinciosul se hrănește din Cuvânt și este ajutat să-și descopere și să-și folosească darurile duhovnicești, spre zidirea personală, dar mai ales spre zidirea celorlalți, toate acestea având ca unic și măreț scop glorificarea lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isus Cristos – Cel care se angajează să fie în permanență prezent acolo unde „doi sau trei” se adună în Numele Său (Matei 18:20).

Termenul pe care Scriptura îl folosește ca să descrie acest concept biblic al Bisericii provine din limba greacă și este ἐκκλησία, care desemnează o adunare sau o întrunire a unor persoane cu un anumit scop precis. Sensul acesta al cuvântului apare clar în Faptele Apostolilor 19:32, 39, 41. Echivalentul ebraic al conceptului de adunare este קהל, care apare în texte din Vechiul Testament precum Deuteronom 9:10, 18:16, 1 Samuel 17:47, 1 Împărați 8:14, 1 Cronici 13:2.

Sensul pe care îl capătă cuvântul ekklesia, atunci când este folosit de peste o sută de ori în Noul Testament, este cel de adunare a credincioșilor botezați și strânși laolaltă prin legământul credinței și prin părtășia pe care o dă Evanghelia lui Isus Cristos. Biserica astfel adunată păzește învățăturile Domnului și se călăuzește după poruncile Sale, folosindu-se de darurile Duhului Sfânt cu care au fost înzestrați membrii ei, spre zidirea și creșterea spirituală a celor chemați să fie poporul sfânt al Domnului.

Pe lângă definiția pe care Scriptura o oferă Bisericii și care o desemnează drept adunare a credincioșilor, Noul Testament dezvăluie încă câteva imagini sugestive cu privire la aceasta. Vorbind bisericilor locale pe care le slujea, apostolul Pavel folosește expresii precum: „Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare, în parte, mădularele lui (1 Corinteni 12:27), unde Cristos este înfățișat, în mod evident, ca fiind Capul Bisericii (Coloseni 1:18); sau: „Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este Sfânt: și așa sunteți voi (1 Corinteni 3:16-17), unde Biserica este locuită de Duhul, atât la nivel individual, cât și colectiv (Efeseni 2:21-22); o altă imagine deosebită a Bisericii este cea de Mireasă a lui Cristos (Apocalipsa 21:9; 22:17), unde relația dintre Cristos și Biserica Sa capătă valențe deosebit de puternice, cu referire la dragostea și sacrificiul pe care Domnul le-a dovedit din plin când S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5:25).

Darurile Duhului Sfânt

Toți credincioșii sunt uniți cu Domnul Isus Cristos, Capul lor, prin Duhul Sfânt și prin credință, cu toate că aceasta nu îi face pe ei o persoană cu El. Astfel, ei sunt părtași harurilor, suferințelor, morții, învierii și slavei Lui. Fiind uniți unul cu altul în dragoste, credincioșii sunt părtași reciproc darurilor și harurilor fiecăruia, și sunt datori să își îndeplinească sarcinile, atât cele în public cât și cele în privat, într-o modalitate ordonată spre a conduce la binele reciproc atât în ce privește lucrurile spirituale cât și cele temporare (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 27.1).

Deși darurile Duhului Sfânt au de-a face mai întâi cu credinciosul creștin, în mod individual și cu precădere în sens particular, având în vedere că nu toți creștinii sunt înzestrați cu același tip de dar și nu toți au parte de un număr egal de daruri, totuși, trebuie precizat de la început, că darurile sunt date Bisericii, fiindcă ele au ca scop primordial zidirea întregului Trup și nu sunt menite să satisfacă plăcerea și zidirea cu tentă oarecum egoistă a membrilor individuali, care le dobândesc prin bunăvoința și după înțelepciunea Duhului Sfânt și în strictă conformitate cu nevoile Bisericii.

Subliniind aceste aspecte a nevoilor Bisericii și a folosirii în mod adecvat a darurilor pe care le dă Duhul Sfânt credincioșilor, Beniamin Fărăgău face câteva observații pertinente pe marginea relatărilor din prima epistolă a lui Pavel către corinteni:

Dumnezeu a rânduit în mod suveran locul și rolul fiecărui mădular în întregul trupului spre binele și funcționarea lui armonioasă. Așadar, diversitatea trebuie recunoscută și acceptată, nu discutată și disputată. O răzvrătire împotriva locului și rolului pe care ni le-a dat Dumnezeu ar însemna o răzvrătire împotriva Lui și o blocare a funcționării trupului. În cazul trupului fizic, fiecare mădular se simte important și util, iar mădularele îngrijesc unele de altele, fiindcă există conștiența întregului.

În scrierile apostolului Pavel găsim trei liste diferite în care sunt enumerate darurile speciale (Romani 12:6-8; 1 Corinteni 12:4-11 și Efeseni 4:11), iar o a patra listă, deși foarte scurtă, ar putea fi considerată cea a apostolului Petru (1 Petru 4:11). Deși toate sunt catalogate ca fiind daruri date credincioșilor, totuși, din context, rezultă că nu orice creștin va avea toate aceste daruri și că există unele care sunt comune oricărui credincios (precum credința, slujirea, dărnicia, milostenia), dar și altele care sunt rezervate pentru exercitarea unor diverse oficii în cadrul Bisericii (apostolia, evanghelizarea, păstorirea, profețirea, învățarea altora etc.). Niciuna din aceste liste de daruri nu le cuprinde pe toate darurile care se găsesc în celelalte liste, așa încât se poate deduce că niciuna, și nici măcar însumate, acestea nu epuizează toate darurile posibile pe care Duhul le dă Bisericii. Scopul lor principal, așa cum corect afirmă William MacDonald, este edificarea Bisericii și evanghelizarea lumii:

Darurile sunt date pentru a-i desăvârși sau echipa pe toți creștinii, ca să-L slujească pe Domnul și astfel să zidească trupul lui Cristos. […] Limitarea slujirii creștine la o clasă selectă de oameni împiedică dezvoltarea copiilor lui Dumnezeu, înăbușind cauza evanghelizării mondiale și frânând dezvoltarea Bisericii. Distincția dintre cler și laici este nebiblică, constituind, probabil, cea mai mare piedică în răspândirea Evangheliei.

Ceea ce devine foarte important de subliniat este că, din moment ce nici unul dintre membrii individuali ai Bisericii nu posedă toate darurile, atunci rezultă că aceștia au nevoie unii de alții pentru zidire și creștere spirituală. Apoi, iarăși foarte important de subliniat este și faptul că, deși unele daruri par mai spectaculoase și sunt în mod evident mai „vizibile” decât altele, totuși importanța lor este în mod categoric egală. Și un ultim aspect deosebit de important de știut este acela că Duhul Sfânt, după atotștiința și înțelepciunea Sa infinită va înzestra Biserica cu diverse daruri, nu la insistențele omului (de multe ori mânat puternic de nevoia de epatare și din pur egoism), ci în conformitate cu voia Sa suverană, dăruind diverse daruri cui vrea El și după cum crede El de cuviință (1 Corinteni 12:11).

Conducerea Bisericii

O biserică locală, adunată și organizată conform înțelepciunii lui Hristos, constă din slujitori și membri. Slujitorii rânduiți de Cristos să fie aleși și puși deoparte de către biserică sunt prezbiterii (sau bătrânii) și diaconii. Ei sunt desemnați în mod particular pentru a veghea ceea ce Domnul a rânduit, și pentru a pune în aplicare puterea și însărcinările pe care Domnul le-a încredințat sau la care El îi cheamă. Acest model trebuie continuat până la sfârșitul lumii (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 26.8).

Deși odată inclus în sânul Bisericii lui Cristos, fiecare membru al ei ar trebui să fie implicat în mod concret într-o activitate de slujire a Bisericii, totuși, Scriptura stabilește de la bun început câteva responsabilități de slujire ce sunt date unui număr limitat de credincioși, echipați în mod adecvat pentru a-și îndeplini cum se cuvine această sarcină. Astfel, se găsește consemnat în Noul Testament că Biserica primară a stabilit de la început pentru bunul mers al lucrurilor două tipuri de slujbe bisericești și anume cea a bătrânilor (πρεσβύτερος) sau episcopilor (ἐπίσκοπος), care erau însărcinați cu învățarea altora și supravegherea tuturor aspectelor spirituale (Fapte 14:23; Tit 1:5) și apoi cea a diaconilor (διάκονος) a căror menire principală era să fie în fruntea slujirii practice (Fapte 6:2-3).

Slujba unui diacon, așa cum reiese din textul Scripturii, trebuie să cuprindă domenii ce țin de aspectele și nevoile practice ale unei biserici: responsabilități financiare (strângeri de fonduri) îndreptate către cei nevoiași (văduve, orfani) dar și către alți oameni aflați în diferite dificultăți, organizarea unor programe de vizitare a celor bătrâni sau a bolnavilor, și chiar implicarea în evanghelizare. Cele mai bune două exemple în această din urmă privință sunt diaconii Filip, supranumit și „evanghelistul” (Fapte 21:8), cel care a vestit Evanghelia samaritenilor (Fapte 8:5), iar apoi famenului etiopian (Faptele Apostolilor 8:26-40) și Ștefan, cel care a predicat cu îndrăzneală și putere înaintea Sinedriului iudaic, din care cauză a și fost martirizat, fiind ucis cu pietre de către cei pe care i-a acuzat în mod direct de uciderea lui Isus (Faptele Apostolilor 6:8-7:60).

În legătură cu aceste responsabilități de slujire, profesorul de teologie dogmatică și istorică, dr. Corneliu Simuț, explică foarte corect care erau semnificațiile pe care acestea le aveau în cadrul Bisericii primare:

Potrivit textelor din Faptele Apostolilor 20:17 și 28, bătrânii sau prezbiterii și episcopii sau păstorii erau slujbe duhovnicești identice. Astfel, ajuns în Milet, Pavel i-a chemat pe „prezbiterii bisericii” cărora le spune că Duhul Sfânt i-a pus „episcopi” ca să „păstorească” biserica Domnului. Acest fapt este confirmat de texte precum Filipeni 1:1, unde se vorbește despre episcopi și diaconi, deci episcopii erau bătrânii sau prezbiterii care trebuie să fie păstorii bisericii, și Tit 1:5-7, unde legătura dintre prezbiter și episcop este evidentă.

Relatarea cuvintelor lui Pavel din Faptele Apostolilor 20:28 devine foarte importantă fiindcă aici sunt descoperite cele două mari domenii de responsabilitate pe care le aveau stabilite prezbiterii bisericii: supraveghere duhovnicească (episcopia sau conducerea) și învățătura dată altora.

Lucrarea pastorilor este aceea de a fi constant dedicați slujirii lui Cristos în bisericile Sale, prin lucrarea predicării Cuvântului și rugăciune și prin lucrarea de veghere asupra sufletelor membrilor bisericilor, întrucât ei voi da socoteală pentru acestea înaintea lui Cristos. De aceea, bisericile unde păstorii slujesc au obligația de a le oferi tot respectul cuvenit și de a le dărui tot ce au ele mai bun, conform cu posibilitățile lor, astfel încât pastorii să poată avea un venit suficient încât să nu fie ocupați cu lucrurile lumești, și ca ei să poată fi în măsură să practice ospitalitate față de alții. Acestea sunt cerute până și de legea naturii, dar mai ales prin porunca specifică a Domnului Isus, care a rânduit ca aceia care predică Evanghelia să trăiască din Evanghelie (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 26.10).

Orice slujitor care a fost învestit într-o asemenea slujbă este dator să se implice în mod inevitabil și direct în viețile celor care se află sub responsabilitatea lui. Preocuparea lui permanentă trebuie să fie sănătatea și creșterea spirituală a celor pe care îi păstorește, iar atunci când este necesar să apeleze și la disciplinare.

Cea de-a doua mare și deosebit de importantă responsabilitate a prezbiterilor este să dea învățătură. Asta presupune în mod implicit că fiecare dintre prezbiteri trebuie să fie un foarte bun cunoscător al Scripturilor și capabil să le explice cu claritate și cu fermitate în vederea rezolvării tuturor problemelor ce apar în viața celor ce se află sub responsabilitatea lui.

Biblia mai precizează și ce fel de calități duhovnicești trebuie să posede un conducător al bisericii. Apostolul Pavel enumeră aceste calități în două dintre epistolele sale pastorale. Textele 1 Timotei 3:1-7 și Tit 1.5-9 prezintă două liste care conțin aceste cerințe, prima conține paisprezece iar a doua le conține pe majoritatea celei dintâi la care mai adaugă încă șase, în total fiind douăzeci. Referindu-se la calitățile unui conducător al bisericii, Mark Dever subliniază următoarele aspecte:

Așadar, cum ar trebui să fie trăirea unui conducător? Un conducător ar trebuie să trăiască pentru ceilalți. Dacă râvnești la o poziție publică, ar trebui să o dorești în vederea binelui pe care intenționezi să-l faci altora. Dacă exerciți autoritate în biserică, aceasta ar trebui să fie exercitată pentru binele celor peste care ai autoritate. Autoritatea n-ar trebui încredințată unor oameni care sunt preocupați de ei înșiși, ci unora care reflectă autoritatea eficientă și bună a lui Dumnezeu și care în felul acesta prin conducerea lor sunt o binecuvântare pentru cei pe care-i slujesc.

În cele din urmă, slujitorul Domnului, fie că este însărcinat cu o lucrare practică de slujire în calitate de diacon, fie că responsabilitățile sale țin de domeniul pastoralei, trebuie să fie un demn urmaș al Domnului Isus Cristos. Și, după cum remarca Merrill C. Tenney, „în viața personală și în relațiile publice cu Biserica, el trebuie să fie întotdeauna slujitorul Domnului, să nu se certe, ci să fie gata să-i ajute pe toți oamenii să înțeleagă adevărul lui Dumnezeu.”

Evanghelizarea lumii

Întrucât legământul faptelor a fost încălcat prin păcat și astfel făcut incapabil de a da viață, lui Dumnezeu I-a fost plăcut să Îl promită pe Domnul Cristos, sămânța femeii, ca și mijloc de a chema pe cei aleși și de a aduce astfel credința și pocăința la viață printre ei. În această promisiune a fost revelată esența Evangheliei ca și metodă eficientă pentru convertirea și mântuirea păcătoșilor (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 20.1).

Când Domnul Isus Cristos vorbea despre responsabilitatea credincioșilor în cadrul Bisericii, un aspect deosebit de important pe care a ținut să-l sublinieze cât se poate de clar a fost acela al impactului pe care credincioșii, fiecare dintre ei în mod particular, îl vor avea supra lumii:

Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri (Matei 5:14-16).

Biserica există în lume pentru a mărturisi despre harul lui Dumnezeu. O greșeală frecventă pe care o pot face creștinii este să recunoască importanța Marii Trimiteri, dar să o atribuie în mod automat celor care sunt special desemnați pentru o astfel de lucrare: misionarii. Dar chiar dacă lucrarea misionară este o vocație specifică anumitor oameni special înzestrați pentru așa ceva, obligația de a mărturisi oamenilor despre harul lui Dumnezeu arătat în jertfa lui Cristos nu poate fi doar a misionarilor. Ea este datoria fiecărui credincios creștin.

Descoperirea Evangheliei către păcătoși a fost făcută în diferite vremuri și locuri, alături de promisiunile și învățăturile cu privire la ascultarea cerută de Evanghelie. În ceea ce privește popoarele și persoanele către care această descoperire este dată, acest lucru este decis exclusiv în concordanță cu voința și buna plăcere suverane ale lui Dumnezeu, și promisiunea nu a fost dată lor prin a le îmbunătăți abilitățile lor naturale date de iluminarea naturală, comună oamenilor în lipsa Evangheliei – nici unul nu a primit vreodată promisiunea în acest fel, și nici nu poate să o primească astfel. De aceea, în toate timpurile, predicarea Evangheliei a fost dată oamenilor și popoarelor, cu o extindere sau acoperire mai mică sau mai mare, în măsuri foarte variate, în conformitate cu sfatul voii lui Dumnezeu (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 20.3).

Biserica primară a avut impactul și răspândirea extraordinare din primele secole fiindcă fiecare creștin credea cu tărie în datoria sfântă de a răspândi mesajul Evangheliei lui Cristos printre rude, vecini și prieteni. Acesta a fost și motivul pentru care atât de mulți creștini au avut parte de prigoană și de martirizare în acea perioadă de început a istoriei Bisericii. Fără îndoială că motivația de a împlini porunca Domnului trebuie să fie legată de înțelegerea importanței și urgenței mesajului Evangheliei. Dacă credinciosul creștin va reuși să vadă lumea nemântuită așa cum o vede Dumnezeu, pierdută și sortită pieirii veșnice, cu siguranță că nevoia de a le vesti mesajul harului oamenilor va fi prioritatea sa cea mai mare. John R.W. Stott, descrie această înaltă responsabilitate a fiecărui credincios subliniind în primul rând nevoia de a înțelege felul în care Duhul Sfânt lucrează în inimile oamenilor pentru convingere și frângere:

Responsabilitatea noastră este să fim credincioși în predicarea Cuvântului; rezultatul predicării este responsabilitatea Duhului Sfânt, și ne putem permite să așteptăm răbdători ca El să lucreze. Trebuie să dăm dovadă de răbdare în întregul nostru mod de viață, căci „robul Domnului trebuie să fie blând cu toți…, plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici” (2 Timotei 2:24, 25). Oricât de sacră ne-ar fi misiunea și de presant mesajul, nu există nicio justificare pentru a-i trata pe oameni cu bruschețe sau nerăbdare.

Pe de altă parte, Evanghelia răspândită prin Cuvânt poate să-și atingă scopul în măsura în care vestitorii ei îi dublează puterea impactului prin mărturia lor impecabilă, dovedită de fiecare credincios în viața trăită în mijlocul oamenilor. Oamenii nemântuiți trăiesc lângă creștini, se intersectează cu aceștia în treburile cetății și le observă atent felul în care mesajul pe care ei îl vestesc are vreo valoare pentru viața credinciosului creștin. Altfel, este greu pentru un necredincios să-și dorească să primească o Evanghelie care, deși prezentată în mod pompos ca fiind puterea lui Dumnezeu de a schimba viețile oamenilor și de a le mântui sufletele (Romani 1:16), totuși aceasta realitate să nu se vadă deloc în viețile pretinșilor creștini. Despre o astfel de schimbare de credibilitate vorbește și John R.W. Stott:

Nici o biserică nu poate răspândi Evanghelia cu integritate, nici cu credibilitate, dacă nu a suferit o transformare vizibilă, efectuată de Evanghelia pe care o propovăduiește. Noi trebuie să arătăm ceea ce vorbim. Nu este suficient să primim Evanghelia și să o transmitem, trebuie să o întrupăm în viața noastră obișnuită sub forma credinței, dragostei, bucuriei, păcii, neprihănirii și speranței.

Nimic nu trebuie să fie mai urgent și mai important pentru un om decât să se asigure că la momentul judecății lui Dumnezeu nu se va afla printre cei care vor avea parte de condamnare la moarte veșnică. Dacă omul respectiv, din cauza orbirii spirituale în care se găsește poate să nu realizeze această urgență, creștinul, în schimb, fiind în deplină cunoștință de cauză, nu are nicio scuză pentru a sta nepăsător față de această nevoie a oamenilor. De fapt, acesta este și motivul pentru care îndemnul de a evangheliza venit din partea Domnului Isus Cristos nu este de natură facultativă, ci este o poruncă dintre cele mai clare și mai categorice.

Sfârșitul tuturor lucrurilor

Biblia începe cu descrierea creației, afirmând că Dumnezeu a acționat în istorie implicându-Se în mod direct și cât se poate de concret, prin crearea universului și a omului – pe care l-a așezat în centru creației Sale. Aceeași Biblie descrie, de asemenea, implicarea lui Dumnezeu în istoria acestui univers în viitor, prin a pune capăt acestui veac. De aceea, este legitim pentru orice credincios să se întrebe cum anume se vor sfârși toate lucrurile și ce va urma după aceea. Deși acest subiect se bazează pe afirmații despre lucruri care încă nu au avut loc, totuși acesta nu este un motiv pentru care să nu avem încredere că ele se vor întâmpla întocmai cum sunt descrise de Cuvântul lui Dumnezeu. Și cu toate că există unele aspecte greu de înțeles despre felul în care se vor desfășura evenimentele în vremurile de pe urmă, totuși sunt suficiente detalii care clarifică cele mai importante aspecte ale escatologiei biblice. Unul dintre ele, spre exemplu, se referă la moartea credinciosului.

După moarte, trupurile oamenilor se întorc în țărână și sunt supuse descompunerii, însă sufletele lor (care nici nu mor și nici nu dorm, pentru că sunt nepieritoare în esența lor) se întorc imediat la Dumnezeu care le-a dat. Sufletele celor neprihăniți sunt apoi făcute perfecte în sfințenie, iar ele sunt primite în paradis, unde stau în prezența lui Cristos și privesc la fața lui Dumnezeu în strălucire și glorie, și așteaptă răscumpărarea deplină a trupurilor lor (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 31.1).

Cel mai încurajator aspect al acestei realități indubitabile este acela că moartea pentru un credincios creștin nu este nicidecum o realitate înspăimântătoare ci, dimpotrivă, este prilejul trecerii din lumea aceasta într-o lume veșnică și infinit superioară. A. W. Tozer descrie călătoria creștinului după moartea fizică astfel:

Pentru creștin, moartea este călătoria spre lumea cea veșnică; de aceea, este o victorie triumfătoare, o odihnă și o desfătare. […] pentru creștin nu există frică de moarte; ea este o călătorie către lumea veșnică. Este ajungerea la lucrurile pentru care am fost creați. Este împlinirea subită a scopului nostru. Cât poate fi de înspăimântător lucrul acesta pentru creștinul a cărui ancoră este prinsă adânc în inima și sufletul lui Isus Cristos?

Un alt aspect asupra căruia există un larg consens între creștini, indiferent de felul în care vor înțelege celelalte detalii escatologice, este iminenta revenire a Domnului Isus Cristos. Practic, această temă este prezentă, într-un fel sau altul, în toate cărțile care alcătuiesc canonul Noului Testament, ceea ce vădește importanța covârșitoare pe care i-au acordat-o toți creștinii primului veac al Bisericii. Apoi, revenirea lui Cristos este strâns legată de înviere și, inevitabil, de judecată.

În ziua de apoi, acei credincioși care se vor afla în viață nu vor mai muri, ci vor fi schimbați. Toți cei morți vor fi înviați cu trupurile lor (deși acestea vor avea calități diferite) care vor fi unite din nou cu sufletele lor pentru totdeauna (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 31.2).

Învierea credincioșilor va fi dovada cea mai clară că moartea nu a fost nicidecum un dușman de neînvins al credinciosului. Pe de altă parte, învierea și îmbrăcarea credincioșilor cu trupuri noi de slavă, dovedește că mântuirea omului se va desăvârși, fiindcă omul complet, așa cum a fost el conceput de Dumnezeu, este alcătuit din partea spirituală (sufletul) dar și din partea materială (trupul). De asemenea, noua creație în Cristos capătă noi perspective, după cum subliniază și Frank D. Macchia:

Cristos era Fiul Cel sfânt și ales al lui Dumnezeu, prin conceperea Sa de către Duhul Sfânt în pântecele Mariei (Luca 1:35). El a luat locul păcătoșilor în botezul Lui „pentru a împlini toată dreptatea” (Matei 3:15) […]. Conform Evrei 9:14, El S-a dat pe Sine, prin Duhul cel veșnic, pe cruce, pentru a lua locul nostru în calitate de păcătoși și de a îndura păcatele noastre și moartea. El a fost înviat de către Duhul Sfânt pentru a inaugura noua creație (Romani 8:11). Într-adevăr, Cristos a fost „Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul” (1 Timotei 3:16). Lucrarea Duhului în justificarea noii creații, inaugurată în viața, moartea și învierea lui Isus, va fi într-o zi realizată în învierea celor drepți, în crearea unor ceruri noi și a unui pământ nou.

Deloc de neglijat pentru creștin este și aspectul răsplătirii sale pe baza a ceea ce a lucrat de-a lungul vieții de credincios mântuit. Deși mântuirea este rezultatul harului lui Dumnezeu, revărsat în mod nepărtinitor peste fiecare dintre cei aleși, problema răsplătirilor este una ce ține de merite personale.

Dumnezeu a rândui o zi când El va judeca lumea în neprihănire prin Domnul Isus Cristos, căruia Tatăl I-a dat toată puterea și judecata. În acea zi, nu doar îngerii apostați vor fi judecați, ci și toți cei care au trăit pe pământ. Ei vor apare înaintea tronului de judecată al lui Cristos pentru a da socoteală pentru gândurile, cuvintele și faptele lor și pentru a primi judecata conform cu ceea ce au făcut ei în trup, fie bine, fie rău (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 32.1).

Sufletele celor răi sunt aruncate în iad, unde rămân în chin și întuneric deplin, așteptând judecata Zilei de apoi. Pentru sufletele care sunt separate de trupurile oamenilor, Scriptura arată că nu există alt loc decât unul dintre acestea două (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 31.1).

În ce-i privește pe cei nemântuiți, soarta lor va fi una deosebit de cruntă. Destinul lor va fi pecetluit atunci pe vecie și destinația lor va fi iadul, descris de Scriptură ca cel mai îngrozitor loc pe care cineva și l-ar putea imagina. Din păcate, multe suflete vor avea parte de acest sfârșit înfiorător, dar pedeapsa lor va fi una cât se poate de dreaptă și de meritată:

La acea judecată finală se va vădi faptul că, în ultimă instanță, moștenirea la care se scoală cineva atârnă de felul în care și-a trăit viața, alipit de Domnul sau nu: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc” (Apocalipsa 20:15). Iar înscrierea numelui cuiva în cartea vieții s-a făcut în urma smeririi acestuia în fața Domnului și a planurilor sale, în urma alipirii lui de El, chiar cu prețul vieții.

Domnul Cristos vrea ca noi să fim ferm convinși că va exista o zi a judecății, atât pentru a-i determina pe oameni să se întoarcă de la păcatele lor, cât și pentru a consolarea celor neprihăniți în încercările prin care trec în această lume. Dar El a păstrat secretă data când aceasta va avea loc, astfel ca oamenii să nu cadă în auto-siguranță, ci să fie întotdeauna veghetori, pentru că ei nu știu momentul când Domnul la veni. Așadar, ei trebuie întotdeauna să fie pregătiți pentru a spune: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Mărturisirea de credință baptistă de la Londra – 1689, capitolul 32.3).

Dar cea mai frumoasă și mai plină de speranță descriere pe care o face Biblia în legătură cu lucrurile de pe urmă este cea a Împărăției care va veni. O lume atât de minunată și de plină de strălucire încât nici măcar cu ajutorul celor mai pline de imaginație gânduri nu putem să ne apropiem de realitatea ce ni se va înfățișa drept locul pe care îl vom numi pentru vecii vecilor Acasă. Scriptura ni-l descrie drept locul prezenței binecuvântate și veșnice a lui Dumnezeu, unde nu va mai exista nimic rău și nimic din ce ne-ar mai putea răni conștiința amintindu-ne de ceea ce am trăit odinioară în această lume:

El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut; Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor. (Apocalipsa 21:4; 22:3-5)

Concluzie

Am parcurs în lucrarea de față toate aspectele esențiale ale credinței creștine, așa cum sunt ele înțelese și prezentate în mărturisirile de credință baptiste. Teza principală a lucrării a fost intenția de a demonstra că baptiștii și-au fundamentat întreaga lor credință pe ideea de har al lui Dumnezeu, manifestat în toate acțiunile Sale, începând cu momentul din veșnicia trecută când El a hotărât, în deplin acord cu sfatul Sfintei Treimi, alcătuirea planului de mântuire a omului, înainte de întemeierea lumii.

Așa cum mi-am propus, am analizat, din punct al teologiei dogmatice, fiecare afirmație a mărturisirii de credință baptiste – relevantă pentru acest studiu – începând cu doctrina despre Dumnezeu și terminând cu escatologia biblică. Sursele bibliografice pe care m-am sprijinit în acest demers au fost cu preponderență din spațiul confesional protestant, începând cu cele mai timpurii tratate teologice ale reformatorilor, precum Martin Luther sau Jean Calvin și alte manuale, studii, jurnale teologice, dicționare, comentarii biblice și diferite articole publicate în anumite ziare de prestigiu internațional, ale unor autori teologi, filosofi, filologi, istorici, pastori sau laici, care s-au remarcat de-a lungul timpului prin acuratețea și fidelitatea față de învățăturile Scripturii cu care au abordat cele mai importante teme ale teologiei creștine de factură protestantă. În același timp, afirmațiile doctrinare de la care am pornit analiza în această lucrare au fost extrase din Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra – 1689.

Urmărind toate aceste direcții de abordare și căutând să evidențiez importanța și influența doctrinelor harului în fundamentarea credinței baptiste, am remarcat o serie de aspecte deosebit de importante pe care le voi rezuma în câteva afirmații concludente.

În primul rând, se poate afirma că harul lui Dumnezeu este o temă de o importanță crucială, care trebuie luată în considerare în mod obligatoriu în orice demers de interpretare a dogmaticii creștine. În al doilea rând, credința baptistă este cu adevărat o credință care își extrage consistența și forța argumentativă din izvoarele curate ale Cuvântului lui Dumnezeu, iar doctrinele baptiste, așa cum sunt ele exprimate în mărturisirile de credință, se sprijină pe o teologie corectă, ancorată doar în Biblie și eliberată de orice influențe care ar fi putut să submineze învățătura Bisericii de la început, referitoare la harul lui Dumnezeu.

Parcurgând fiecare aspect important al afirmațiilor din mărturisirea de credință baptistă, se poate constata cu ușurință că aceștia au avut o viziune foarte clară și corectă asupra centralității doctrinelor harului și a modului în care Dumnezeu a acționat în istorie în virtutea acestora. Cu alte cuvinte, baptiștii au știut să extragă din Scriptură, să formuleze, să susțină și să demonstreze că harul lui Dumnezeu s-a manifestat cu aceeași consecvență și intensitate în toate etapele desfășurării istoriei omenirii, deși au existat momente în care, în funcție de context, acesta a fost mai vizibil într-o perioadă, în comparație cu alta.

În primul capitol, după trecerea în revistă a unui scurt istoric referitor la apariția mișcării baptiste în Europa și apoi pe teritoriile românești, am enumerat principalele mărturisiri de credință elaborate, atât de baptiștii generaliști, cât și de către baptiștii particulariști și am arătat principalele interpretări doctrinare ce-i diferențiază. În această privință, consider că baptiștii particulariști au știut și au reușit să rămână fideli interpretărilor învățăturii Noului Testament, cu precădere cea a teologiei pauline, în ce privește ispășirea limitată la cei aleși, perseverența sfinților sau predestinarea.

În al doilea capitol am căutat să demonstrez că Dumnezeu își descoperă harul Său în manifestarea suveranității Sale. Concluzia la care am ajuns observând felul în care Dumnezeu a ales să ni se descopere în calitate de unic Creator, prin descrierea pe care ne-o oferă despre Sine în Cuvântul Său scris, precum și revelația completă a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, este că acestea, luate împreună, sunt motive suficiente să credem că reprezintă expresii ale harului lui Dumnezeu.

Capitolul al treilea a avut rolul de a pune în balanță harul și Legea șui Dumnezeu. În acest sens am argumentat că scopul primordial al Legii lui Dumnezeu era acela de a-l confrunta pe om cu standardele de sfințenie ale lui Dumnezeu și a-l conștientiza de neputința de a le atinge prin propriile eforturi. Apoi, am demonstrat că, în pofida faptului că întruparea lui Cristos și credința în jertfa Sa este singura cale prin care omul poate fi mântuit, iar acestea sunt învățături descoperite în mod plenar doar în Noul Testament, concluzia este că în Vechiul Testament mântuirea nu putea fi realizată decât de Dumnezeu, în baza harului Său și prin intermediul credinței care anticipa răscumpărarea dobândită prin jertfa lui Mesia.

În cel de-al patrulea capitol am arătat modul în care este dezvăluit în Scriptură planul de mântuirea alcătuit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Acesta avea în vedere răscumpărarea omului căzut în păcat și eliberarea lui de sub robia păcatului, a diavolului și a fricii de moarte. Acest miracol este posibil datorită lucrării lui Isus Cristos la cruce. Astfel, concluzia firească ce privește această realitate spirituală este că harul lui Dumnezeu se descoperă de data aceasta la Cruce.

În capitolul al cincilea am căutat să expun și să explic felul în care harul lui Dumnezeu devine eficace prin alegere, chemare și nașterea din nou a omului mort din punct de vedere spiritual. În concluzie, am remarcat cum credința și pocăința omului convertit sunt dovezile exterioare ale lucrării miraculoase pe care Duhul Sfânt o realizează în interiorul ființei umane. Și nu în ultimul rând, felul în care Dumnezeu îl declară drept pe cel credincios, este o dovadă a dragostei și harului Său nemăsurat.

Capitolul al șaselea constituie o demonstrație a afirmației Scripturii că umblarea credinciosului creștin pe calea cea nouă este posibilă prin doar prin puterea dată de harul lui Dumnezeu. Sfințirea credinciosului, siguranța mântuirii și perseverarea acestuia până la sfârșit, viața de închinare autentică izvorâtă din dragostea de Dumnezeu și implicarea sa în slujirea aproapelui sunt dovezi de necontestat în această privință.

Iar în cel din urmă capitol, am argumentat felul în care harul lui Dumnezeu este prezent și influențează în mod benefic relațiile dintre credincioși precum și a credincioșilor cu cei din afara Bisericii lui Cristos. Dacă Duhul Sfânt echipează membrii Trupului lui Cristos dăruind daruri spirituale necesare creșterii și maturizării credincioșilor, scopul pentru care Biserica este lăsată în mijlocul acestei lumi este acela de a-L prezenta lumii pe Cristos. De aceea misiunea de cucerire a lumii cu Evanghelia este, de asemenea, o expresie a bunătății, a dragostei și harului lui Dumnezeu.

Privind lucrurile din această perspectivă se poate observa cu claritate că învățătura despre harul lui Dumnezeu nu trebuie limitată doar la implicațiile sale în raport cu mântuirea omului, deși în acest aspect aceasta este cel mai clar exprimată. Harul, așa cum este acesta înțeles de teologii baptiști, are de-a face cu absolut tot ceea ce a făcut Dumnezeu și încă face în prezent și va mai continua să facă până la capătul istoriei actuale, după care va veni desăvârșirea tuturor lucrurilor.

El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus. Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni (Efeseni 2:6-9).

Răscumpărarea omului din păcat, descoperirea tainei ascunse de veacuri, adică dezvăluirea planul de mântuire alcătuit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, ne aduce până în punctul culminant, în care Cel care a creat toate lucrurile, pe cele văzute și pe cele nevăzute, devine Mântuitorul omului, iar aceasta este, de departe, cea mai clară dovadă a manifestării harului divin față de ființa omenească. Și cum ar putea fi altfel, când mântuirea omului prin lucrarea de naștere din nou, din Duhul Sfânt, ca urmare a credinței personale în jertfa lui Isus Cristos, dobândirea unei naturi noi și a unui nou statut, acela de copil al lui Dumnezeu, umblarea credinciosului creștin pe cale credinței, procesul sfințirii sale permanente și culminând cu glorificarea tuturor credincioșilor la întoarcerea Domnului Isus Cristos, sunt, fiecare separat și toate la un loc, dovada incontestabilă a arătării dragostei și harului lui Dumnezeu.

Toate acestea nu sunt decât manifestările bunăvoinței și dragostei necondiționate care se revarsă de secole peste întreaga lume creată, dar într-un mod unic și măreț peste om, ființa cu totul specială în ochii lui Dumnezeu, singura creată după chipul lui Dumnezeu și după asemănarea Sa. A Lui să fie toată gloria cinstea și onoarea de acum și până în vecii vecilor!

Bibliografie

Articole din jurnale teologice

Bender, Kimlyn J. „Christ, creation and the drama of redemption: The play's the thing…” Scottish Journal of Theology 62 (2009): 149-174.

Habets, Myk. „The Doctrine of Election in Evangelical Calvinism: T. F. Torrance as a Case Study.” Irish Theological Quarterly 73 (2008): 334-354.

Macchia, Frank D. „Justification through new creation: The Holy Spirit and the doctrine by which the church stands or falls.” Theology Today 58.2 (2001): 202-217.

Pailin, David A. „On the significance of the sovereignty of God.” Theology Today 53.1 (1996): 1-35.

Articole din ziare

Armstrong, Bruce. „Salvation found in God's grace.” The Chronicle, Mai 16, 2013.

McCallum, Don. „It is only by God's grace that you can forgive.” Kamloops Daily News, Mai 23, 2009.

Silver, David. „Forgiveness is part of God's plan for redemption.” Daily Townsman, Martie 2, 2007.

Cărți

Boettner, Loraine. Doctrina reformată a predestinării. Codlea: Editura Kingstone, 2012.

Boice, James Montgomery. Amazing grace. Wheaton, IL: Tyndale House Publishers, 1993.

_____. Fundamente ale credinței creștine. Oradea: Editura Institutului Biblic Emanuel, 2000.

Calvin, Jean. Învățătura religiei creștine, volumul I. Oradea: Editura Cartea creștină, 2003.

Carson, D.A. și Douglas J. Moo, Introducere în Noul Testament. Oradea: Făclia; Editura Universității Emanuel din Oradea, 2007.

Crossley, Gareth. Vechiul Testament explicat și aplicat. Oradea: Făclia; Editura Universității Emanuel din Oradea, 2008.

Currid, John D. Comentariu asupra cărții Exodul, volumul I. Oradea: Editura Făclia, 2002.

Dever, Mark. Mesajul Noului Testament. Oradea: Editura Făclia, 2011.

_____. Mesajul Vechiului Testament. Oradea: Editura Făclia, 2011.

Drummond, Lewis A. Mesajul Crucii. O teologie contemporană a evanghelizării. Oradea: Editura Institutului Biblic Emanuel din Oradea, 2001.

Enns, Paul. Manual teologic. Oradea: Editura Casa Cărții, 2005.

Erickson, Millard J. Teologie creștină. Oradea: Editura Cartea Creștină, 2004.

Fărăgău, Beniamin. 1 Corinteni. Cluj-Napoca: Editura Risoprint, 2008.

_____. Daniel. Cluj-Napoca: Editura Risoprint, 2009.

_____. Epistola către evrei, volumul II. Cluj-Napoca: Editura Risoprint, 2004.

_____. Epistola lui Pavel către romani. Cluj-Napoca: Editura Logos, 1999.

_____. Isaia. Nădejde în întuneric, volumul I. Cluj-Napoca: Editura Logos, 2003.

Grudem, Wayne. Teologie sistematică. Oradea: Făclia; Editura Universității Emanuel din Oradea, 2004.

Henry, Carl F.H. Dumnezeu, revelație și autoritate, volumul VI. Oradea: Editura Cartea Creștină, 2000.

Lewis, C.S. Mere Christianity. Macmillan Publishing Co., 1952.

Luther, Martin. What Luther Says: An Anthology vol 2: 715. Citat în James Montgomery Boice, Fundamente ale credinței creștine. Oradea: Editura Institutului Biblic Emanuel, 2000.

MacArthur, John F. Când sarea își pierde gustul. Făgăraș: Editura Agape, 1997.

_____. Conștiința pe cale de dispariție. Oradea: Editura Cartea Creștină, 2011.

MacDonald, William. Comentariul biblic al credinciosului. Noul Testament. Oradea: Editura Lampadarul de aur, 2004.

McGrath, Alister. Doctrina Trinității. Cluj-Napoca: Editura Logos, 2007.

Milne, Bruce. Cunoaște adevărul. Oradea: Făclia; Editura Universității Emanuel din Oradea, 2006.

Nettles J., Thomas, Prin harul și pentru slava Lui. Oradea: Editura Reformatio, 2006.

Patterson, Paige. Preoți peregrini. Un comentariu exegetic la Prima epistolă a apostolului Petru. Oradea: Editura Institutului Biblic Emanuel din Oradea, 1998.

Popovici, Alexa. Istoria baptiștilor din România: 1856-1989. Oradea: Făclia; Editura Universității Emanuel din Oradea, 2007.

Prime, Derek. Să studiem 2 Corinteni. Oradea: Editura Făclia, 2001.

Rawlings, Harold. Doctrine baptiste fundamentale. Oradea: Editura Universității Emanuel din Oradea, 2007.

Ryrie, Charles C. Teologie elementară. Făgăraș: Editura Agape, 1998.

Schaeffer, Francis A. Marile teme ale Bibliei. Făgăraș: Editura Agape, 1998.

Schreiner, Thoman R. Teologia Noului testament: măreția lui Dumnezeu în Cristos. Oradea: Editura Făclia, 2011.

Schultz, Samuel J. Călătorie prin Vechiul Testament. Oradea: Editura Cartea Creștină, 2008.

Simuț, Corneliu C. De la cununa de spini la mitra de aur. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2008.

_____. Studii de teologie dogmatică. Oradea: Editura Universității Emanuel din Oradea, 2007.

Spurgeon Charles Haddon. All of grace. Scotland, UK: Christian Focus Publications, 2008.

_____. Sfaturi pentru predicatori. București: Editura Stephanus, 1998.

Stott, John R.W. A doua epistolă a lui Pavel către Timotei. Păstrează Evanghelia! Cluj-Napoca: Editura Logos, 2006.

_____. Epistola lui Pavel către romani, Vestea bună a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Cluj-Napoca: Editura Logos, 2000.

_____. Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către tesaloniceni. Pregătirea pentru venirea Regelui. Cluj-Napoca: Editura Logos, 2006.

_____. Noua societate a lui Dumnezeu. Mesajul epistolei către efeseni. Oradea: Editura Cartea Creștină, 1994.

Tenney, Merrill C. Privire de ansamblu asupra Noului Testament. Cluj-Napoca: Editura Europontic, 1998.

Tozer, A.W. Pregătire pentru revenirea lui Isus. Oradea: Editura Kerigma, 2014.

Walwoord, John F. și Roy B. Zuck. Comentariu al Vechiului Testament. Arad: Editura Multimedia, 2010.

Wenger, J.C. Introduction to Theology. Scottdale, Pa: Herald Press, 1954.

Young, Andrew W. Să studiem 1 și 2 Tesaloniceni. Oradea: Editura Făclia, 2002.