Importanta Sfintelor Taine Pentru Viata Bisericii, Dupa Noul Testament

cuprins

=== Importanta Sfintelor Taine pentru viata Bisericii, dupa Noul Testament ===

cuprins

ABSTRACT

PREFAȚĂ

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru mântuirea, „înnoirea lumii" (Matei 19,28) și a omului. El vrea ca fiecare persoană să fie o lumină în lume, ca să lumineze celor din jur, ca prin ei să se preaslăvească Dumnezeu (I Petru 2,12). De aceea El recomandă tuturor, mai mari și mici, învățați și neînvățați: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preaslăvească pe Tatăl vostru Cel Ceresc" (Matei 5,16).

Această lumină o primesc ei, oamenii, de la Hristos, care este „Lumina lumii" pe care o dăruiește cu îmbelșugare. În această înnoire a vieții suntem chemați să umblăm și noi, dar atâta vreme cât „este lumină" (Ioan 12,36).

Cum dobândim această lumină, această înnoire a vieții și în același timp să o menținem până la sfârșit, spre a ne bucura de frumusețea raiului, a celor gătite nouă de la Facerea lumii? Numai prin lumina Evangheliei și împărtășirea cu Sfintele Taine ale Bisericii, deoarece Iisus Hristos a spus: „Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce multă roadă căci fără Mine nu puteți face nimic" (Ioan 15,5).

Mântuirea oamenilor se realizează numai prin încorporarea creșterea lor în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne-a mântuit recapitulându-ne pe toți în Sine, aducându-ne după aceea, în chip actual în Sine, ca mădulare ale Trupului Său, ne comunică treptat, trecându-ne prin stările prin care a trecut El, umanitatea Sa, desăvârșirea Sa. în acest sens Nicolae Cabasila sublinia: „Pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin tot ce a trecut El, să răbdăm și să pătimim câte a răbdat și a pătimit El. Căci într-adevăr, noi de aceea ne și botezăm ca să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, de aceea ne ungem cu Sfântul Mir ca să ajungem părtași cu El prin ungerea cea împărătească a îndumnezeirii și în sfârșit, de aceea mâncăm hrana cea Sfântă a împărtășaniei și ne adăpăm din dumnezeiescul Potir, pentru ca să ne cuminecăm cu însuși Trupul și Sângele pe care Hristos le-a luat din pântecele Fecioarei Măria. Așa că ne facem una cu Cel ce S-a întrupat și S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi."

Mijloacele prin care ne comunică Hristos stările principale prin care a trecut umanitatea Sa, în planul supraconștient, dându-ne puterea de a le prelungi și în plan conștient, sunt Sfintele Taine.

În chip văzut toate aceste lucruri sunt posibile numai prin mâna preotului, ca cel ce prin Sfinții Apostoli a primit prin succesiune neîntreruptă această putere de la Hristos, în virtutea uneia din cele Șapte Sfinte Taine, Hirotonia.

Biserica în calitatea ei de comuniune și comunitate a omului cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, este o comunitate sacramentală, sobornicească cu „iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4,1), care sunt preoții, așezați de Hristos însuși prin Duhul Sfânt, încă înainte de înălțarea Sa la cer.

Lucrarea de față este structurată în trei capitole:

Importanța Sfintelor Taine pentru viața Bisericii, după Noul Testament

Taina Preoției în Vechiul Testament

Taina Preoției în Noul Testament

În aceste capitole și subcapitolele care întregesc lucrarea, am arătat cum preoția își are izvorul în Hristos. Preînchipuită în Vechiul Testament, ea, preoția se desăvârșește în Noul Testament pin noua dimensiune pe care i-o dă Hristos, unicul Preot deplin.

Sfânta Taină a Hirotoniei, conferă preotului certificarea unei întreite slujiri:

a) puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia lui Hristos;

b) puterea de a sfinți pe oameni prin împărtășirea harului dumnezeiesc prin Sfintele Taine și

c) puterea de a conduce spre mântuire pe toți acei ce vor să urmeze lui Hristos.

Spre finalul lucrării, în două subcapitole voi trata preoția din punct de vedere interconfesional, pentru a vedea lămurit abaterile unor dominațiuni creștine, care au alterat prin învățăturile lor claritatea acestei dumnezeiești slujiri, coborându-o la treapta de simplu comemorator sau mai grav de simplu „conducător" spiritual a unor suflete foarte rătăcite. în felul acesta preoția își pierde sacramentalitatea și devine o simplă îndeletnicire, pe care o poate practica oricine chiar și femeile, în unele cazuri remarcate.

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA SFINTELOR TAINE PENTRU VIAȚA BISERICII, DUPĂ NOUL TESTAMENT

"Pentru că Dumnezeu nu S-a mulțumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin mulțimea bunătății Sale a binevoit să se facă ceva care să primească bunătățile Sale și să se împărtășească din bunătatea Lui, aduce de la neexistență la existență și creează universul, atât pe cele văzute cât și pe cele nevăzute. În timp ce gândește, creează și gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt și desăvârșindu-se prin Duhul Sfânt." Cea mai de seamă dintre creaturile pământului, coroana creației, veriga care reunește în sine lumea materială și cea spirituală, sensibilul și inteligibilul, ființa care participă mai deplin decât îngerii, la toate rânduielile "pământului și cerului", omul, este introdus ultimul în creație.

Fiind făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1,26), omul este deschis comuniunii cu Dumnezeu, el poate să meargă spre Dumnezeu prin creație, dar nu poate să lege cu El relații personale imediate, prin forțele sale de creatură. Recunoscându-L, chiar pe calea naturii, ca un absolut personal în care existența noastră își găsește fundamentul său, putem, și aceasta este suprema posibilitate a vieții noastre în această lume, să dorim raporturi personale cu Dumnezeu, însă, nu putem să ne ridicăm singuri la comuniune cu Dumnezeu, dacă El nu vine întâi în întâmpinarea noastră, după cum spune Sântul Apostol Ioan: "întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, nu pentru că noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său Jertfă pentru păcatele noastre". (I Ioan 4:9-l0) Și ne împărtășește harul Său dumnezeiesc, care ne face apți pentru comuniune și ne susține în aceasta.

Comuniunea presupune un raport personal al omului cu Dumnezeu, o întâlnire personală. Această comuniune și actele prin care are loc întâlnirea personală cu El, sunt Mistere sau Sacramente, taine în adevăratul sens al cuvântului.

"MISTERUL – nu este un simplu semn sau simbol, care sugerează sau semnifică numai o realitate sau o lucrare dumnezeiască, dând numai o înștiințare despre aceasta, însă fără să o cuprindă, dimpotrivă, el conține și împărtășește real lucrare sau harul dumnezeiesc."

Dintre toate tainele dumnezeiești, Taina lui Hristos este cea mai mare taină sau mister, căci "Hristos este descoperirea tainei celei ascunse din timpuri veșnice" (Rom. 16:25-26; Efes. 3:3; Colos.2:2-3). Dumnezeu se face om "la plinirea vremii" (Gal. 4:4), "spre răscumpărare și înfiere" (Gal.4:5), "spre mântuirea și mărirea noastră" (I Cor. 2:7).

Hristos este Misterul, originar, general, izvor și conținut al tuturor misterelor, condiție și explicație a acestora. El este taina originară și darul culminant al lui Dumnezeu oferit oamenilor. (In. 3,16), prin care s-a realizat răscumpărarea sau mântuirea neamului omenesc și îndumnezeirea oamenilor care participă, prin Biserică, la Taina Supremă – Hristos.

"Hristos "MISTER", începe prin întrupare, când Logosul a unit în Sine, după ipostas, în chip neîmpărțit și neamestecat, firea noastră și pe noi înșine. Fiind asumată în ipostasul dumnezeiesc al Logosului, natura umană a primit un nou mod de existență, ea devenind instrument al iubirii, iar Hristos, capul umanității celei noi."

Numai asumarea naturii noastre de către Hristos, putea să restaureze în noi "chipul" și să ne deschidă drumul asemănării, prin adopțiunea filială (harică).

Caracterul teandric al întrupării și al întregii lucrări a Mântuitorului subliniază dinamismul operei răscumpărătoare, în care Hristos a atras de la început pe om, fiindcă de aceea S-a întrupat (Filip.2,6-8; Gal.4,4), ca din lăuntru omului, să lucreze mântuirea, împreună cu omul care căzuse și pe care-l introduce în dinamismul lucrării dumnezeiești.

"După întrupare, celelalte evenimente din viața și lucrarea mântuitoare a lui Hristos pe pământ, sunt alte manifestări concrete ale Tainei Hristos, inițiată prin întrupare, care adâncesc complexitatea Misterului Hristos și sunt surse și cauze ale revărsării harului dumnezeiesc în umanitate prin Sfântul Duh."

Acțiunile divino-umane sau teandrice ale lui Hristos, mai ales Patimile și Moartea Sa pe Cruce, sunt și ele Taine pentru că Dumnezeu se revelează aici, într-un mod care depășește înțelegerea noastră umană. Toate acestea îmbracă o formă care este ascunsă lumii și este cunoscută numai prin credință.

Apostolii au vestit această "Taina lui Hristos" și Biserica o transmite tuturor generaților. De aceea, o prezentare succintă a acestor Taine, ale Tainei Hristos este absolut necesară, fiindcă ele se prelungesc în lucrarea și viața Bisericii și prin Biserică în viața credincioșilor prin Sfintele Taine.

Mântuirea oamenilor se realizează prin încorporarea și creșterea lor în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserică. Mântuitorul, ne-a răscumpărat, recapitulându-ne pe toți în sine, aducându-ne, după aceea, în chip actual în Sine, ca mădulare ale Trupului Său, comunicând treptat, trecându-ne prin stările prin care a trecut El, umanitatea și dumnezeirea Sa.

În aceste sens Nicolae Cabasila sublinia: "Pentru a ne uni cu Hristos, va trebui să trecem prin toate câte a trecut El, să răbdăm și să pătimim și noi, câte a răbdat și a pătimit El … căci într-adevăr, noi de aceea ne și botezăm ca să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, de aceea ne ungem cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtași cu El prin ungerea cea prea sfântă a îndumnezeirii, și în sfârșit, de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a împărtășaniei și ne adăpăm din dumnezeiescul Potir pentru ca să ne cuminecăm cu însuși Trupul și Sângele pe care Hristos L-a luat din pântecele fecioarei Măria. Așa că la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat și S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi."

Mijloacele prin care ne comunică Hristos principalele stări prin care a trecut omenitatea Sa, dându-ne puterea de a le prelungi și în plan conștient, sunt Sfintele Taine.

Sfintele Taine sunt lucrări sfinte cuprinse în lucrarea lui Hristos, prin care, sub o formă vizibilă, El, ne împărtășește harul invizibil, sau pe Sine însuși, pentru a ne face părtași la desăvârșirea umanității Sale, spre a ajunge ceea ce a ajuns omul în El.

"Taina Hristos cu actele ei mântuitoare se prelungește în umanitate prin Biserică și Tainele ei. Legătura ei strânsă cu Hristos, prin Duhul Sfânt, Biserica este ea însăși o Taină, și anume o Taină generală, principală, condiție și rezultat al altor Taine care exprimă propria ei sacralitate. Ea este o a doua Taină sau mister principal al mântuirii noastre personale, subiective."

"În timpul din urmă s-a scris foarte mult despre ființa Bisericii, prin aceasta s-a lămurit adevărul că Biserica, în esența sa, este trăirea comună a credincioșilor cu Sfintele Taine, participarea în comun a lor la viața lui Dumnezeu, este, o societate a persoanelor umane cu Persoanele divine."

Virtual, obiectiv și nevăzut, Sfânta Biserică este întemeiată prin Jertfa de pe Cruce, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "…să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși Sângele Său" (F. Ap. 28,28), dar ca și comuniune și comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica intră în istorie la Cincizecime, odată cu venirea ipostatică a Sfântului Duh în lume, de la Tatăl, trimis de Fiul (In. 14:26) și cu pogorârea Lui în chip de "limbi de foc" peste Apostoli (F. Ap. 2,l-3) la care s-au adăugat cei pătrunși la inimă de cele văzute și auzite care au primit cuvântul Evangheliei și s-au botezat. (F.Ap.2:41)

Relația strânsă dintre Taine și Biserică este subliniată de Nicolae Cabasila astfel «Biserica se arată prin Taine cum se arată inima prin mădulare, rădăcina pomului prin ramuri și cum a zis Domnul ca vița prin mlădițe…»

Tainele sunt centrul întregii vieți a Bisericii, ele sunt condiția indispensabilă pentru creșterea Trupului Bisericii, ele sunt "încheieturile" și "legăturile" care unesc Trupul lui Hristos, pornind din Capul Lui (Colos.2,19) și prin aceasta unesc pe credincioși, încât aceștia sunt "ca un om", având o singură inimă, un singur suflet (F. Ap. 4,32).

Fiind săvârșite de Hristos prin Sfântul Duh, Tainele sunt ale Bisericii pentru că sunt ocazionate și cerute de Biserică, pentru ea și pentru mădularele ei.

Săvârșirea Tainelor este, deci o parte constitutivă a puterii date Bisericii de Hristos, o obligație dată ca poruncă (Lc.22,19), deoarece numai prin Taine Hristos se extinde în oameni îi încorporează în Sine pentru a-i mântui: "Cel ce va crede se va mântui, cel ce nu va crede se va osândi" (Mc. 16,16) sau "Cel ce va crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care avea să-L primească cei ce cred în El." (In.7,38-39)

Biserica începe în Duhul Sfânt, trăiește prin și în Duhul Sfânt, iar Biserica îl cheamă continuu asupra mădularelor ei, nu numai cu fiecare Liturghie Euharistică ci cu fiecare Taină în parte și ierurgie, administrată credincioșilor, prin cuvintele: "Doamne Cel ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe Acela Bunule nu-L lua de la noi, ci-L înnoiește nouă celor ce ne rugăm Ție,"

Deși Duhul Sfânt sălășluiește în Biserică de la Cincizecime, preotul îl invocă să se pogoare și să sfințească și apa Botezului: "Tu însuți dar iubitorule de oameni, împărate, vino acum cu pogorârea Duhului Sfânt și sfințește și apa aceasta."

Instituirea dumnezeiască constituie elementul principal al ființei Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu și mijloace ale prezenței și lucrării lui Hristos în Biserică și în mădularele ei.

Toate cele șapte Taine sunt instituite de Hristos, unele în mod direct, altele indirect. Instituirea lor dumnezeiască arată, că Tainele sunt absolut necesare pentru mântuire, de îndată ce însușirea personală a roadelor răscumpărării, mântuirea și îndumnezeirea nu pot fi lucrate singur de om, ci numai cu ajutorul harului dumnezeiesc: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața" (In. 14,6); "Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine" (In. 14,7); "Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele, cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic" (In.5,5); "Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi și ca să voiți și să săvârșiți, după a Lui bunăvoință." (Filip.2,13)

La "Cina cea de Taină", Hristos a voit să lase Bisericii o Jertfa vizibilă, o Jertfă care comemorează până la sfârșitul veacurilor pe Cel ce avea să o împlinească odată pentru totdeauna în mod sângeros pe Cruce, Jertfa care să ofere puterea răscumpărătoare iertării păcatelor, săvârșite în fiecare zi.

Ca preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec, El oferă lui Dumnezeu Tatăl, sub forma pâinii și a vinului, Trupul și Sângele Său și sub semnul acestor specii, El le prezintă spre mâncare și băutură Apostolilor Săi. (Mt.26,26-28); (Mc. 14,22-24); (Lc.22,17-20).

Hristos instituia Pastele cel nou, prin propria Sa Jertfire realizată sub semne sensibile, pe care Biserica, prin mâinile preoților, trebuia s-o repete în amintirea trecerii Sale din această lume la Tatăl Său, când prin vărsarea Sângelui Său ne-a răscumpărat, ne-a smuls din întunericul păcatelor și ne-a introdus în împărăția Sa.

Odată cu Sfânta Taină a Euharistiei, Mântuitorul a instituit și Taina Preoției ca una ce este legată direct de Arhieria lui Hristos și de jertfa Sa de pe Cruce. Arhieria sau Preoția în general înseamnă puterea dumnezeiască acordată celui hirotonit.

Această putere a Duhului, Hristos a dat-o Sfinților Săi Apostoli și prin ei, urmașilor lor, episcopii, îndată după învierea Sa: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor, și le-a zis: luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, cărora le veți ține, vor fi ținute." (In.20,2l-23).

Umplerea Apostolilor de puterea Duhului Sfânt va avea loc la Cincizecime (F.Ap.2) odată cu venirea personală a Duhului în lume și înființarea Bisericii ca formă concretă de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.

Taina Botezului, ca prima Taină a încorporării noastre în Hristos prin care Hristos se extinde prin Duhul în oameni, ca să-i încorporeze în Sine și în Biserică, a fost întemeiată de Hristos după înviere, odată cu trimiterea Apostolilor la propovăduire (Mt. 28,19-20), arătându-l ca absolut necesar pentru mântuire încă înainte de instituire: "de nu se va naște cineva de sus, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu…", adică "de nu se va naște cineva din apă și Duh nu va putea intra în împărăția lui Dumnezeu." (In.3,3-5)

Taina Mirungerii reprezintă prezența deplin transparentă a Duhului după înviere în umanitatea lui Hristos, și a făcut posibilă și necesară pecetluirea cu harul Duhului Sfânt. Această Taină, anticipată de Mântuitorul (In.7,38) dă celui nou botezat, harul pentru creșterea în Hristos ca făptură nouă și templu al Duhului Sfânt.

Taina Spovedaniei, prin care dobândim harul iertării păcatelor mărturisite cu căință adâncă, a fost instituită de Hristos odată cu suflarea Duhului asupra Apostolilor în prima zi a învierii seara: "Luați Duh Sfânt cărora veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține, ținute vor fi" (In.20,22-23).

Taina Nunții, împărtășește harul necesar pentru transformarea dragostei firești dintre cei doi soți, într-o dragoste spirituală, desăvârșită (Efes.5,22-23).

Familia bazată pe căsătorie a fost cea mai veche instituție socială, fiind întemeiată de Dumnezeu în Rai, ea corespunzând pe deplin naturii sociale a omului: "Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor potrivit pentru el. " (Fac.2,18)

Prin participarea la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul a arătat că acordă o cinste și prețuire deosebită căsătoriei, pe care ulterior avea să o ridice din ordinea naturii, în cea a harului. Fericitul Augustin spune: "Hristos a întărit la Cana ceea ce Dumnezeu a instituit în Rai".

Taina Sfântului Maslu, cu toate că Sfânta Scriptură nu arată când a fost instituită, sunt însă numeroase dovezi despre practicarea ei de către Sfinții Apostoli (Mc.6,12-l3; Mc.16,18; Lc.9,6; F.Ap.5,15-l6; 9,12), prin care se împărtășea bolnavilor harul vindecător al Sfântului Duh. Practicarea obișnuită a acestei Taine este arătată la (Iacob 5,14-l5).

Prin urmare, nu numai Biserica ci și toate Tainele își au originea și instituirea lor divină de la Hristos Domnul. Până la înviere, Biserica și Tainele fuseseră numai făgăduite și anticipate de Hristos. Instituirea lor dumnezeiască are la bază Crucea și învierea lui Hristos, adică Crucea și Slava ei.

Numai una dintre toate Tainele, a fost instituită înainte de Cruce și înviere, Sfânta Euharistie la Cina Cea de Taină, ca anticipare a Jertfei sângeroase de pe Golgota, și apoi ca și continuare și actualizare a aceleiași Jertfe în mod sacramental, dar real, fiind adusă nu numai de Hristos ci și de Biserică împreună cu Hristos.

Nici o Taină însă, nu a fost săvârșită înainte de apariția Bisericii la Cincizecime, ca formă concretă a comuniunii oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.

Biserica și Tainele ei sunt acte ale puterii dumnezeiești ale lui Hristos, care păstrează încă, din cauza noastră, starea de chenoză și dăruire către Dumnezeu pentru toți cei încorporați în El și în Trupul Său, Biserica prin Sfintele Taine. Sfânta Biserică a țâșnit din coasta lui Hristos, și este rânduită să prelungească și să transmită în umanitate Jertfa lui Hristos în mod tainic, dar real, căci Cel ce se jertfește în continuare, pe Sfânta Masă, este același Hristos care S-a Jertfit sângeros pe Golgota.

"Sângele și apa care au curs din coasta Mântuitorului, semnifică cele două Taine prin care se constituie Biserica și prin care se prelungește Hristos prin Duhul în oameni: Botezul și Euharistia, în afara cărora nu există Biserica.

Botezul a ieșit din coasta lui Hristos și înseamnă moartea și îngroparea împreună cu El și renașterea la o viață nouă. Este legat de Jertfa lui Hristos, căci Iară moartea împreună cu El în baia Botezului, nu putem avea acces la plenitudinea de viață adusă de Crucea și învierea Lui.

Conținutul și forma esențială a Sfintelor Taine au fost poruncite de Domnul, însă celebrarea lor a fost încredințată de El Bisericii, dându-i acesteia posibilitatea să aleagă ritul care se impune și se potrivește cel mai bine necesității și nevoilor comunității. Dând pe Duhul Său Bisericii, Hristos i-a conferit și puterea de a fi, prin episcopii și preoții ei, iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. (I Cor.4,1).

"Cu fiecare Taină are loc un act de chenoză a lui Dumnezeu care vine la noi, prin harul Său, împărtășit într-o formă vizibilă omenească, omului care trebuie să se micșoreze pe sine ca să vină în întâmpinarea harului care I se împărtășește. Harul împărtășit prin Taine, nu are acces și nu poate rodi decât venind dintr-o inimă deschisă: "iată Eu stau la ușă și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el împreună cu Mine." (Ap.3,20)

Creștinismul nu poate concepe o viață religioasă fără Preoție. Întreaga eclesiologie se fundamentează pe existența Preoției, a preoției generale la care sunt chemați toți credincioșii care se împărtășesc de harul sfințitor al Sfintelor Taine prin preoția sacramentală. La această preoție sacramentală sunt chemate numai anumite persoane, special investite haric prin Hirotonie, pentru a împărtăși din partea lui Hristos, harul mântuitor (Mt. 18,18; In. 20, 22-23).

Când vorbim de ierarhie, ca atribut al preoției creștine, ne gândim la diferitele slujiri din Biserică, pe care le au păstorii bisericești și la diferențierile dintre însărcinările harice pe care le au păstorii bisericești, întocmai ca în ierarhia îngerilor, prin care trebuie să înțelegem raportul de subordonare, de dependența ce există între cetele îngerești.

Necesitatea rânduirii ierarhiei bisericești, ca atribut al preoției harice s-a resimțiți de timpuriu, chiar din primele zile ale existenței Bisericii, iar existența acestor trepte ierarhice este afirmată de scrierile Vechiului Testament și ale Noului Testament, precum: F. Ap., Ep. F., I Tes., I-II Tim, Tit, Evrei, Iacov, I Petru.

În aceste scrieri întâlnim îndemnuri și îndrumări privitoare la slujirea preoțească, pe care trebuie s-o împlinească ierarhia bisericească în întreita ei structură.

CAPITOLUL II

TAINA PREOȚIEI ÎN VECHIUL TESTAMENT

2.1. Originea și dezvoltarea Tainei

Căderea în păcat a omului i-a adus acestuia durere, întristare, neliniște, o întunecare a chipului lui Dumnezeu, dar nicidecum o părăsire totală din partea lui Dumnezeu. Dinamismul dragostei Sale, întreținut în tot decursul istoriei mântuirii, a folosit nenumărate mijloace pentru restaurarea celui căzut, întrevăzându-se în toate aceste metode pedagogice îndelunga răbdare a dragostei Sale.

Acest fapt îl putem constata din primele pagini ale Sfintei Scripturi în care se descoperă omului planul de mântuire a lumii proiectat de Dumnezeu ca o rază de nădejde în viitorul său, atunci când i se spune celui ce amăgise "dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceasta îți va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înțepa călcâiul" (Facerea 3,15). Prevestirea unui Mântuitor nu lasă pe om să cadă în mrejele deznădejdii.

Conturarea slujirii Lui e mai puțin clară la începutul Vechiului Testament, dar ea se va contura tot mai luminos pe măsura apropierii timpului mântuirii noastre.

Această slujire leagă numele Mântuitorului Hristos de cel de preot, nume ce nu e străin de noțiunea de jertfă, necesară pe drumul ce urcă spre "frumusețea cea dintâi" .

Omenirea trebuia pregătită pentru primirea acestui arhiereu, printr-o preoție lucrătoare prin veacuri, de la cădere până la venirea lui Hristos. Chiar dacă lucrarea acestei preoții era întrucâtva nedesăvârșită în comparație cu lucrarea lui Hristos Cel așteptat, ea avea totuși menirea de a întreține vie conștiința păcatului și necesitatea unui Mântuitor, deoarece înstrăinarea omului de la părinteștile simțăminte cerea o contrabalansare, Marea Jertfă din care să se hrănească spre înzdrăvenire toți până la sfârșitul veacurilor.

Simbolic, această preoție era preînchipuită prin preoția Vechiului Testament unde "preotul era trimisul lui Dumnezeu și reprezentantul voii Sale între oameni".

Datorită îngropării firii umane prin păcat, omul a rămas cu o lumină slăbită în a înțelege cele sfinte, încât era necesar ca să se înceapă înțelegerea necesității preoției lui Hristos de la un alfa, al alfabetului mântuirii. În textele scripturistice care au urmat Protoevangheliei, chipul lui Hristos începe să se contureze nu numai în slujirea de Arhiereu, ci și ca împărat al Salemului, adică împărat al păcii, prin persoana lui Melchisedec ce-L simboliza. El îi aduce lui Avraam pâine și vin și e numit "preotul Dumnezeului celui prea înalt" (Facerea 14,18), preînchipuind prin toate acestea pe Hristos.

Despre acest Melchisedec se spune că nu avea nici început, ceea ce preînchipuie Arhieria veșnică a Mântuitorului Iisus Hristos. Iar pâinea și vinul aduse lui Avraam se pot referi la starea de jertfă continuă, ce se va actualiza mereu în pâinea și vinul din Sfânta Cuminecătură.

Moise întruchipează simbolul unor slujiri pe care le va plini Hristos. El aduce Legământul pe Sinai, el instituie la porunca lui Dumnezeu preoția Vechiului Testament care preînchipuiește preoția lui Hristos.

În mijlocul unei lumi păcătoase "robul acesta este singurul drept, este nevinovatul care i-a asupra lui greșelile tuturor pentru a obține iertarea lor" (Isaia 53, 5). Robul acesta este desăvârșit care i-a asupra Sa păcatele tuturor, urmărește ca scop curăția inimii omului. Urmărirea acestui scop impune un pas înainte în drumul mântuirii. Dumnezeu dorește ca prin ofrandele Jertfei Sale, inima omului să fie întru totul eliberată de întunericul păcatului, să adere total la voia lui Dumnezeu după cuvintele psalmistului: "Voiesc să fac voia Ta Dumnezeule. Legea Ta e în inima mea" (Psalmul 39,11).

Curăția preoției lui Hristos și vrednicia acestei preoții sunt prezentate simbolic în mai multe texte ale Vechiului Testament. Iată un exemplu: "Și preoților leviți le va lipsi bărbat înaintea feței mele care să aducă ardere de tot și fumul prinosului să-l înalțe și să aducă jertfă în toate zilele" (Ieremia 33,17). Iar despre veșnicia acestei preoții alt prooroc zice: "Iată un om care va fi chemat Odraslă, acesta va odrăsli și va zidi templul Domnului. El va purta semnele regale și va stăpâni și va domni pe tronul lui" (Zaharia 6,12).

Tăria de nezdruncinat a acestei Preoții este simbolizată prin termenul piatră în comparație cu lemnul care lesne se deteriorează de cariul vremii, prin textul psalmistului: "Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii a ajuns în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta și este minunată în ochii noștri" (Psalmul 117, 22).

Prezentarea simbolică prevede această piatră vie pe care este zidită Biserica, al cărui edificiu este format din creștini, tot ca pietre vii.

Superioritatea spirituală a Preotului Hristos este preînchipuită de superioritatea templului fața de casă pe care acesta o înlocuise, căci templu simbolizează pe Hristos și totodată pe cei cuprinși înlăuntrul templului, pe credincioși. "Fiți sfinți că Eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt" (Leviticul 19,2), acest îndemn care se întrupează în mod real în preoția lui Hristos își găsește o sursă comună în tradiția moștenită după textele din Levitic 18, 19; Isaia 1, 16; Ieremia 40,8; Iezechiel 11, 19; Psalmii 15,14; 34,33; Proverbe 1,15; Eclesiast 4, 14 ș.a.

Nu numai preoția lui Hristos se descoperă într-o desăvârșire fără asemănare, în comparație cu preoția vechi-testamentară, ci și jertfa care este strâns legată de această preoție a Lui este desăvârșită.

Simbolismul acestei desăvârșiri este preînchipuit în Vechiul Testament prin jertfele aduse. De la jertfele de semințe și animale se trece la jertfa de prinoase ce simbolizează Jertfa lui Hristos și Jertfa Sfintei cuminecături.

După ce noi prin păcat ne-am depărtat de pomul vieții, adică am fost alungați afară din tabără, în afara porților cetății ca niște leproși, am fost vindecați prin puterea preoției lui Hristos în Biserică. Această realitate o prezintă într-unui din pasajele lucrării sale Sfântul Chirii al Alexandriei astfel: "Ia seama cititorule cum cel ce a suferit lepră este adus la preot, care și el este afară de tabără și departe de poată. Hristos a venit însă având chipul și asemănarea noastră, a venit la noi fuseserăm oarecând dați afară, în afara cetății celei sfinte și cuvioase, adică a Bisericii. După ce ne-a cercetat și ne-a văzut, El ne-a declarat curați prin Botez și prin Trupul Său. Căci El s-a jertfit pentru noi și s-a dat pe Sine ca leac mântuitor nouă" . Aici Sfântul Chirii al Alexandriei vede în puterea vindecătoare a preoției lui Hristos simbolizată în rostul ce-l avea preoția vechi-testamentară, în însănătoșirea bolnavilor și totodată el vede preoția Lui actualizată în preoția specială a Bisericii, prin puterea pe care această preoție o are în vindecarea mădularelor Trupului lui Hristos, prin Sfintele Taine.

Reluând ideea asemănării lui Hristos cu o piatră, Sfântul Chirii al Alexandriei dezvoltă simbolismul cuțitului de piatră cu care au fost tăiați împrejur fiii lui Israel scăpându-i de moarte, și redă toate acestea în cuvintele: "Isus fiul lui Navi, făcând să treacă Iordanul fiii lui Israel, I-a tăiat împrejur cu un cuțit de piatră, reprezentând simbolic mai înainte tăierea împrejur în Hristos prin Duhul Sfânt".

Totul se descoperă în timp, într-o desăvârșire treptată. Drumul acesta de la Geneză la Prooroci se va împlini în persoana Mântuitorului nostru care recapitulează în Sine, într-o armonioasă sinteză, preoția și jertfa, desăvârșind mulțimea jertfelor interioare într-o Jertfa fără de asemănare în persoana Sa, în trupul și sângele Său. Preoțiile diferitelor religii le recapitulează în preoția Sa cea veșnică, devenind prin excelență Arhiereul veșnic al creației.

2.2 Noțiunea de sfânt și sfințenie raportate la om, în Vechiul Testament

Revelarea sfințeniei divine a cunoscut două etape principale: cea a Vechiului Testament în care în diferite chipuri și împrejurări Dumnezeu a descoperit sfințenia Sa în primul rând poporului Israel pe care l-a chemat și îndemnat în același timp să imite această sfințenie, și cea a Noului Testament care a constituit revelarea sfințeniei întrupate în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De fapt, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu nu numai că se desăvârșește revelarea sfințeniei, ci se și realizează sfințenia absolută într-o persoană divino-umană.

În Vechiul Testament, noțiunile de sfânt și sfințenie sunt redate prin termenul (qadhoș) – sfânt și (qodheș) – sfințenie, care se aplica în primul rând la Dumnezeu. Este greu, aproape imposibil să lămurim ce este Dumnezeu în Ființa Sa. Ca spirit absolut "Dumnezeu depășește limitele posibilităților noastre de cunoaștere, El rămânând de-a pururi o taină pentru noi oamenii, creaturile Lui, fiindcă El n-a fost văzut niciodată față către față". De aceea înaintea transcendenței divine, teologii creștini, ca de altfel și teologii mozaici au adoptat o atitudine de smerenie. învățătura despre (qadhoș) – sfânt și (qodheș) – sfințenie, așa cum apare în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament are un înțeles larg, deoarece acești termeni aghiografii i-au aplicat nu numai la Ființa lui Dumnezeu, ci și la persoanele consacrate, locașuri de cult, obiecte sfinte, timpuri sfinte, acțiuni sfinte, etc.

Noțiunile de sfânt și sfințenie sunt unele dintre cele mai frecvent întâlnite în cărțile Sfintei Scripturi a Vechiului Testament. Ele derivă din verbul (qdhaș) – a sfinți, care, prin diferitele sale sensuri gramaticale exprimă un concept destul de complex.

Cercetând cu atenție textele scripturistice ale Vechiului Testament, în special cele din Legea mozaică, se poate constata că există o îndoită semnificație a termenului "qdhoș". Astfel, se referă în primul rând la ceea ce este sfânt prin natura sa, și într-o asemenea măsură încât nu-și poate pierde în nici un chip această calitate, iar în al doilea rând se referă la ceea ce divine sfânt prin consacrare sau prin atingere de ceea ce este sfânt. Din prima categorie fac parte sabatul și numele lui Dumnezeu, iar din a doua întâi-născuții dintre animale, persoanele și lucrurile consacrate și acțiunile sfinte ale oamenilor.

Dumnezeu cel sfânt al Vechiului Testament pe de o parte își arată sfințenia Sa oamenilor, iar pe de altă parte El sfințește lucruri, timpuri, locuri și persoane. Rostul manifestării sfințeniei lui Dumnezeu în lume nu este acela de a-l face pe om să cunoască sfințenia în sine, deoarece aceasta este legată de Ființa lui Dumnezeu care rămâne inaccesibilă omului, ci Iahve o face din iubirea Lui față de lumea cu care deschide o comuniune de sfințenie, precum și din dorința de a-l sfinți pe om, creatura Sa. De aceea când se spune că Iahve cel sfânt este "Cel ce sfințește" (Leviticul 20,7-8), vrea să arate că numai Dumnezeu este Cel ce împărtășește creaturilor Sale sfințenia pentru ca acestea să rămână în comuniune cu El. Sfințenia vine numai de la Dumnezeu ca Persoană absolută, care este în mod deplin sfântă și își are existența prin Sine însăși.

Nefiind de aceeași natură cu Dumnezeu, omul este prea slab pentru a rezista unei întâlniri directe cu Dumnezeu cel sfânt și întreit în persoane, sau de a deveni sfânt fără ajutorul divin. Pentru că fără de sfințenie creatura nu se poate apropia de Creatorul său, Dumnezeu știe că omul trebuie ajutat să ajungă în această stare pregătindu-l în perioada Vechiului Testament, când a împărtășit-o mai întâi persoanelor consacrate Lui (Ieșire 19,6; Leviticul 21,6) ca prin aceasta să se sfințească apoi tot poporul. în scopul sfințirii omului, Iahve își face cunoscută prezența Sa ca o prezență sfințitoare. De fapt, întreg Vechiul Testament reflectă prezența divină în lume și mai ales întâlnirea acesteia cu poporul Israel. Când își face cunoscută prezența în lume, Acela care în El însuși este separat, deosebit de tot și de toate, le respinge într-un fel oamenilor sfera profanului, rezervând pentru Sine însuși locuri, timpuri, lucruri și persoane, nu numai cu scopul de a-și arăta stăpânirea Sa absolută, ci mai ales pentru a-și revela propria-i sfințenie pentru ca și oamenii să devină la rândul lor sfinți. Numai conștientizându-i pe oameni de propria-i sfințenie Dumnezeu îi ajută oarecum să-L cunoască pe El cât de cât, să-L cunoască prin credință, "care este un mod superior de cunoaștere și singura cale de acces la realitățile neatinse de rațiune". Revelându-se poporului ales în repetate rânduri și în diferite chipuri Dumnezeu vrea să-i arate în același timp că El este o realitate personală care din iubire nemărginită coboară la nivelul creaturilor Sale: "Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este vădit între ei, căci Dumnezeu le-a vădit lor" (Romani 1,19).

În momentul în care Dumnezeu se revelează lui Moise prin rugul care ardea și nu se mistuia, El își face cunoscut atât numele Său cât și "subiectivitatea suverană, existența prin excelență", realitatea căreia nu i s-a aflat încă cuvânt rostitor. Prin cuvintele: "Eu sunt Cel ce sunt" (Ieșire 3,14) vrea să-i arate lui Moise că "între realitatea existenței Sale și realitatea existenței celorlalte ființe văzute există o diferență totală", și că omul nu se poate apropia prea mult de această realitate. Când zice: "Nu te apropia de aici! Ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, căci pământul pe care calci este pământ sfânt" (Ieșire 3,5) își revelează în același timp atât sfințenia Sa cât și locul în care Moise ia cunoștință de o realitate mai presus de orice realitate.

Noțiunea de sfințenie raportată la Dumnezeu se conturează mai bine în gândirea religioasă a lui Israel odată cu Legământul încheiat cu Iahve pe Sinai. Ea nu apare înaintea acestuia decât în legătură cu anumite lucruri sau persoane, deoarece din textele Scripturii nu reiese că aceasta s-ar fi manifestat înainte. După încheierea Legământului sfințenia este înțeleasă adeseori ca o perfecțiune morală sau ca o împlinire a tot ceea ce Iahve a învățat pe poporul Său.

Deși Dumnezeu este sfânt prin excelență, El nu vrea să păstreze numai pentru Sine sfințenia Sa, dimpotrivă râvna Sa II face să se reveleze și mai evident poporului Israel și să-și comunice sfințenia Sa. Prezența Sa în mijlocul lui Israel o atestă împlinirea poruncilor divine ce duce la starea de sfințenie sau de bune raporturi ce trebuie să existe între Iahve și poporul Său. Sfințenia divină îi obligă pe israeliți să aibă o credință fermă în Dumnezeu și să împlinească toate poruncile primite de la Cel ce i-a scos din țara Egiptului ca să le fie conducător spiritual. Credința lui Israel trebuia să fie și exteriorizată prin mărturisirea și cinstirea singurului Dumnezeu care i s-a revelat, prin săvârșirea actelor de cult cerute de Iahve, pentru ca poporul ales să-și îndeplinească rolul pentru care a fost ales din rândul celorlalte popoare, acela de a fi mijlocitor între divinitate și lume, acela de a fi "împărăție preoțească, Neam sfânt" (Ieșire 19,6).

Larga utilizare a termenului de "sfânt" are în vedere și pe om și îndeosebi pe profeți ca unii care erau purtătorii privilegiați ai puterii duhului divin și făceau cunoscută voia lui Dumnezeu în mijlocul fiilor lui Israel.

În limbajul aghiografilor termenul "sfânt" se aplică nu numai unei persoane ci și poporului Israel în virtutea legăturii de dragoste pe care Iahve a încheiat-o cu acest popor ales din rândul tuturor neamurilor pământului ca să ducă o viață religios-morală curată. Alegerea lui din libera voință a lui Dumnezeu, atrage asupra lui Israel îndatorirea de a urma poruncilor divine și de a se arăta ca popor ales tocmai prin credința cea fermă în Iahve cel Unul și Sfânt. Misiunea acestui popor de a sluji numai lui Dumnezeu cel adevărat și Sfânt prin excelență este exprimată prin cuvintele rostite de Domnul lui Moise în pustiul Sinai: "îmi veți fi împărăție preoțească, Neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel" (Ieșire 19,6). Această idee înaltă este reluată de Moise în cuvântarea lui care spune clar că Israel este poporul sfânt a lui Dumnezeu, precum și de profetul Isaia și Ieremia (Deuteronom7,6; Isaia 42,6; Ieremia 2,57). Prin alegere divină poporul Israel devine și el sfânt, sau este capabil de sfințenie în măsura în care se conformează voii divine exprimată în Legea dată pe muntele Sinai și se face mijlocitor în lume slujind Unicului și adevăratului Dumnezeu al Legământului.

În baza alegerii pe care o făcuse Iahve separându-l de celelalte popoare în vederea unei misiuni speciale în lume, poporul Israel este numit sfânt, începuturile misiunii sale stau în legătură cu făgăduințele făcute de Dumnezeu patriarhilor și ea se realizează odată cu chemarea lui Moise de a merge să transmită din porunca lui Iahve, mesajul că israeliții vor fi eliberați din Egipt unde erau supuși la munci silnice: "Mergi dar și vorbește fiilor lui Israel și le spune: "Eu sunt Domnul și am să vă scot de la munca cea grea a egiptenilor și am să vă izbăvesc din robia lor."" (Ieșire 6,6). Prin această izbăvire din robia egipteană se urmărea nu numai eliberarea din munca cea grea la care erau supuși, ci și separarea lor de un popor idolatru. Actul eliberării lui Israel poate însemna și deosebirea de alte neamuri și încredințarea sa lui Dumnezeu: "Am să vă primesc să-Mi fiți popor, iar Eu să vă fiu Dumnezeu și voi veți cunoaște că eu sunt Domnul Dumnezeul vostru care v-a scos din pământul Egiptului și de sub munca apăsătoare a Egiptului" (Ieșire 6,7). Fiindcă Iahve l-a izbăvit pe Israel din robia egiptenilor pentru a-I sluji Lui, el devine astfel "seghullah" (proprietatea personală a lui Dumnezeu). În aceste condiții el devine poporul sfânt a lui Dumnezeu pe care l-a ales dintre toate popoarele de pe pământ spre a-I fi Lui moștenire(Deuteronom 7,6; 14,2; 26,18; 28,9; Psalmul 134,4).

În totalitatea textelor Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu se prezintă ca un Dumnezeu care să corespundă unei reprezentări abstracte, ci ca un Dumnezeu pentru Israel – și implicit pentru lume – cum de altfel și Israel este un popor pentru Iahve. Dat fiind acest raport personal, prin Israel, Iahve își dispută rivalitatea cu alți dumnezeii de-a lungul întregii istorii israelite, apărând mereu ca învingător asupra tuturor dușmanilor lui Israel, ca un adevărat.

Atotputernic, arătându-se astfel ca singurul Dumnezeu adevărat și demonstrând totodată că divinitățile altor popoare sunt simple lucruri făcute de mâini omenești. Începutul legăturii lui Iahve cu poporul Israel îl constituie momentul alegerii patriarhilor, când i s-a adresat lui Avraam zicând: "Ieși din pământul tău și din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu" (Facere 12,1). S-ar putea spune că, Iahve a intervenit chiar la început în viața poporului evreu și că prin chemarea lui Avraam a influențat într-un chip fericit viața urmașilor acestora dându-le în chip minunat pe muntele Sinai Legământul, iar mai târziu intervenind în chip minunat la cucerirea țării Canaanului unde se va înregistra consolidarea politică și națională a lui Israel. în istoria biblică, epoca patriarhilor începe cu chemarea divină la care patriarhul Avraam răspunde cu dragoste și cu o credință exemplară, motiv suficient pentru a fi numit prototip al credinței tuturor acelora ce acceptă mântuirea care vine de la Dumnezeu. Prin chemarea lui Avraam de a-și părăsi mediul său de viață și de a merge într-o țară necunoscută, Iahve s-a adresat tuturor urmașilor după trup și care acceptă credința patriarhului.

Potrivit făgăduințelor divine din acest patriarh evreu va ieși un popor mare prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu (Facerea 12, l-2; Neemia 9,7; Isaia 51,2) " capabil de a participa la slujirea neamului omenesc în vederea primirii lui Iisus Hristos". În calitatea sa de ales, Israel trebuia să conlucreze cu Dumnezeu, dar nu numai în sens pasiv acceptând pur și simplu cele transmise și cerute de Iahve prin Legământ, ci și în sens activ, supunându-se lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor sale, condiție esențială de a rămâne în starea de sfințenie sau de "ales" al lui Dumnezeu. în vederea dobândirii sfințeniei se impunea din partea lui Israel "un angajament continuu, un efort conștient și susținut pentru a se menține în calitatea de ales."

Poporul ales va forma o împărăție de preoți consacrați cultului și credinței în Iahve. în această împărăție toți membrii deopotrivă vor exercita funcția de preoți printre celelalte neamuri. Slujba lor preoțească are un caracter general, adică de a crede în Dumnezeu și a-L mărturisi prin fapte pentru a păstra neîntrerupt Legământul cu El. Ea se deosebește de slujba preoților leviți care se îngrijeau de săvârșirea cultului la locașul sfânt drept pe care l-a contestat cei ce s-au revoltat împotriva lui Aaron. Cu acest prilej au fost pedepsiți cei care s-au revoltat împotriva lui Aaron (Numeri 16, 24-35) și la scurtă vreme a fost desemnată preoția aaronită prin înflorirea toiagului lui Aaron în cortul adunării (Numeri 17,8).

Prin adeverirea preoției lui Aaron s-a desființat preoția celor întâi născuți nu și cea universală de care au abuzat Core, Datan și Aviron, împreună cu cei 250 de israeliți care se împotriveau lui Moise (Numeri 16, l-3). Preoțimea aaronită nu anulează pe cea generală care îndatora pe credincios la o slujire și mărturisire a lui Iahve, deoarece ea a fost instituită pentru a corespunde învățăturii și cultului descoperit de Dumnezeu lui Moise pe numele Sinai și a păstra mai bine sfințenia lui Iahve în mijlocul lui Israel. De aceea, motivul revoltei pleacă de la o înțelegere greșită cu privire la rostul preoției levitice și cei nemulțumiți exagerează asupra faptului că, toată obștea este alcătuită din sfinți și nimeni nu se poate socoti mai presus de adunarea Domnului (Numeri 16,3). Dreptul poporului de a sluji cu sfințenie lui Iahve nu este nicidecum infirmat deoarece, astfel spus "toată națiunea fiind sfântă (Ieșirea 19, 6) și consacrată direct de Dumnezeu, ea nu trebuie să aibă alt șef decât Dumnezeu".

Învrednicindu-se de chemarea și alegerea divină pentru ca prin el să se pregătească mântuirea întregului neam omenesc nu însemnează că poporul lui Israel n-are nevoie de un mijlocitor. Dimpotrivă, această nevoie se vede chiar din momentul în care acesta intră în revelație cu Iahve prin intermediul lui Moise, care este mijlocitorul necesar între Dumnezeu și popor.

Mai târziu, această necesitate va fi împlinită de preoția aaronită îndreptățită prin Lege să mijlocească pentru popor înaintea lui Dumnezeu. Cu alți termeni, putem spune că, pentru Israel era nevoie să mijlocească cineva, chiar dacă misiunea acestui popor era mai ales aceea de a ispăși, a mijloci și a oferi lui Dumnezeu adevăratul cult pentru întreaga umanitate.

Legea Supremă care dirijează întreaga viață a credincioșilor israeliți este voința lui Iahve "concretizată în Decalog, în care este scos în evidență momentul etic care aruncă razele sale asupra întregii legislații cuprinsă în cărțile lui Moise"

Față de poruncile Legii Divine, israelitul trebuia să fie credincios lui Iahve cu care era legat printr-un Legământ drept și sfânt. Primirea Decalogului este dovada prezenței lui Iahve în mijlocul poporului său. împreună cu poporul din care făcea parte fiecare israelit trebuia să-și manifeste credința neșovăielnică și încrederea puternică în Iahve, Dumnezeul absolut, sfânt și drept. Totdeauna el trebuia să aibă conștiința trează că rămânea credincios lui Iahve numai dacă își împlinea cu devotament datoriile sale față de Dumnezeu sintetizate în porunca "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din toată puterea ta" (Deuteronom 6, 5), iar cele față de aproapele concentrate în porunca "Să nu-ți răzbuni cu mâna ta și să n-ai ură asupra fiilor poporului tău și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" ( Leviticul 19, 18). Scopul urmărit atât prin cult cât, și prin împlinirea poruncilor morale ale Decalogului este desăvârșirea, sfințirea: "Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt" zice Domnul (Leviticul 19, 2).

Opera de sfințire și de purificare externă se realizează de fapt prin cult, aducerea de jertfe, însă ceea ce trebuia de respectat mai cu sfințenie era tocmai curățenia morală și dreptatea în relațiile sociale. Valoarea vieții religios-morale o subliniază astfel : "Căci milă voiesc și nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot"(Osea 6, 6). Nedreptatea și răutatea nu se pot în nici un chip împăca cu sfințenia, de aceea cel ce aduce jertfe și nu ține seama de starea lui morală, nu-și dă seama că face același lucru ca și cel ce nu ține sabaturile și sărbătorile (Isaia 1, 11). Ajunși în Canaan pe care l-au cucerit cu ajutorul lui Dumnezeu, israeliții au luat contact cu neamurile canaaneilor și filistenilor, care vor fi pentru ei un prilej de încercare, dar și o ocazie de a cunoaște dacă ei se supun poruncilor Domnului ( Judecători 3, 4).

2.3 Sfințirea sau consacrarea unor persoane pentru cinstirea Iui Dumnezeu în Vechiul Testament

În toate religiile lumii, legătura între credincioși și divinitatea adorată s-a făcut și se face prin preoți. Rolul important al preoților în viața religioasă a credincioșilor a făcut din ei singurii reprezentanți ai divinității pe pământ. Pe lângă datoriile sacramentale, preoții tuturor popoarelor, ca și cei din Israel au fost și conducători de conștiințe și educatori, însă în înțelesul cel mai înalt și cuprinzător al cuvântului, misiunea lor esențială a rămas aceea de a păstra în permanență legătura credincioșilor cu divinitatea, prin aducerea jertfelor și împlinirea riturilor religioase.

Cu toate că poporul ales a fost consacrat de Dumnezeu ca să fie mijlocitor, nu înseamnă că el însuși nu are nevoie de mijlocitor, căci chiar în momentul în care Israel intră în legătură cu Iahve el recurge la slujirea lui Moise, mijlocitor absolut necesar între popor și Iahve. Dar pentru că, Iahve nu putea să rămână în legătură cu Israel numai prin Moise, deoarece acesta nu avea să trăiască până se împlineau planurile divine cu acest popor, El și-a ales și o preoție specială, care avea rolul de a fi mai aproape de El decât restul poporului și de a fi mijlocitoare între Iahve și Israel.

Era necesară instituirea unei preoții speciale, întrucât Israelul care avea "preoția generală", "împărătească" sau "de obște" nu se putea apropia de Sfânta Sfintelor pentru a-și aduce jertfe, cu alte cuvinte nu putea îndeplini rolul preoției speciale și sfinte a lui Aaron, acela de a învăța pe popor Legea și căile Domnului, de a deosebi ceea ce este sfânt, curat de ceea ce este necurat (Iezechiel 44, 23), de a sfinți poporul prin aducerea de jertfe și de a-l binecuvânta (Maleahi 2, 2).

În multe împrejurări grele pentru Israel, Iahve ajută pe poporul Său să iasă din impas, însă El nu putea rămâne în mijlocul acestui popor ca să nu-i primejduiască existența. De aceea, pentru păstrarea sfințeniei Sale în mijlocul lui Israel este necesară instituirea preoției levitice. Prin intermediul lui Moise, Dumnezeu anunță pe popor că va fi condus de El spre Țara Sfântă și că nu va fi în mijlocul său ca să nu-l pedepsească cu moartea din cauza îndărătniciei sale ( Ieșire 33, 3). După intrarea în Canaan, pentru a-l cruța pe Israel a fost necesar să consacre în mod cu totul deosebit slujirii la Templu, seminția lui Levi, iar din aceasta o singură familie, cea a lui Aaron care a primit o consacrare aparte și a fost destinată slujirii preoțești. Legământul dintre Dumnezeu și Levi, Legământul cel veșnic al preoției, nu se produce odată cu încheierea Legământului între Dumnezeu și popor ca o pare componentă a Legământului și nici în cadrul organizării sociale, politica și religioase a comunității de credință formată, ci acest Legământ are loc ca urmare a necesității impuse de viața în comunitatea israelită.

Motivul instituirii preoției a fost acela de a aduce lui Dumnezeu cultul care I se cuvenea și de a da omului posibilitatea să-și recunoască inferioritatea sa față de divinitate și de a arăta măreția lui Dumnezeu prin aducerea de jertfe pentru întreaga creatură. Deci, după sfințirea lui, preotul aaronit nu mai avea dreptul de a se confunda cu restul poporului (Leviticul 21, 4-5), după cum nici poporului nu i se permitea nici un contact cu popoarele păgâne. Iar pentru a rămâne consacrat lui Iahve, preoții în frunte cu marele preot primesc o serie întreagă de percepte divine suplimentare față de restul poporului (Leviticul 21 și 22 ), care să-i ferească de călcarea poruncilor lui Dumnezeu.

După ce s-a dat Legea pe muntele Sinai, cei întâi născuți au fost răscumpărați, iar în locul lor, Iahve a consacrat seminția lui Levi, care a fost pusă la dispoziția lui Aaron preotul, care să-i ajute la slujbele lui.

Chiar dacă la început termenul "sfințenie" a fost atribuit întregului popor Israel, deoarece acesta era persoana colectivă pe care Dumnezeu asfințit-o prin chemarea de a-I fi popor ales dintre celelalte neamuri, cu vremea apelativul de "sfânt" a fost rezervat doar preoților care erau sfințiți pentru a intra slujba preoției, "și în legătură directă cu Dumnezeu" (Leviticul 21, 6; I Paralipomena 24, 5).

În accepțiunea generală a cuvântului în Vechiul Testament, sfinții sunt doar cei consacrați lui Iahve adică toți cei separați de tot ce este profan și puși în mod exclusiv în slujba lui Iahve. Și aceștia erau numai leviții din familia lui Aaron, orice neaaronit fiind exclus din slujba preoțească sub pedeapsa cu moartea.

Prin actul consacrării viitorului preot i se împărtășește printr-o formă exterioară puterea de a sluji cele sfinte și aceasta devine pentru el un drept de care dispune. Totuși după ce a fost ales de Iahve adică sfințit, preotul are obligația de a se face demn de această onoare, sfințenia neconstituind din acel moment o simplă relație a omului cu divinitatea, ci trebuie să devină o calitate inerentă a persoanei, în măsura în care aceasta se supune perceptelor rituale și păzește cu strictețe curățenia morală (Leviticul 21,6).

Cei aleși în slujba preoției au fost introduși printr-o sfințire solemnă care a constat într-o serie întreagă de ceremonii, constând mai ales din curățiri rituale, ungerea care aducea acestora sfințenia propriu-zisă, îmbrăcarea veșmintelor sfinte care exprima apartenența la Dumnezeu, iar apoi aducerea sacrificiului de expiere și consacrare. Consacrarea lor constituie un moment foarte important care s-a făcut prin îndeplinirea tuturor rânduielilor prescrise în chip amănunțit în legea lui Moise (Ieșire 29) și prin aducerea anumitor jertfe total diferite de cele aduse de restul poporului. Actul sfințirii preotului constă din spălarea corpului cu apă curată înaintea cortului adunării, după care urma stropirea cu apa curăției, raderea părului de pe tot trupul, spălarea veșmintelor, îmbrăcarea cu veșmintele preoțești, și ungerea cu untdelemn sfințit, din actul sfințirii fac parte și sacrificiile sângeroase și nesângeroase la care se adaugă și alte rituri de curăție, deoarece persoanele consacrate aveau menirea de a întâlni pe Dumnezeu numai în locașul sfânt la oficierea serviciilor divine pentru care au fost sfințiți. După porunca divină preoții trebuie să fie sfințiți numai din seminția lui Levi care se va și numi preoție levitică sau „după rânduiala lui Aaron", având îndatorirea precisă de a împlini actele sfinte care constau din aducerea jertfelor pentru păcat, jertfe de ispășire și de împăcare la un singur locaș de cult pentru a păstra unitatea de credință etnică.

În afară de preoția specială adică levitică sau „după rânduiala lui Aaron", Vechiul Testament mai amintește și de preoția lui Melchisedec despre care Moise spune că era „rege al Salemului" și în același timp „preot al Dumnezeului Celui Prea înalt" (Facere 14,18).

Numele acestuia este de fapt un nume simbolic care a apărut deodată în istoria vremii neavând nici o indicație genealogică, de aceea este considerat tipul veșniciei și totodată prefigurarea lui Hristos și a preoției Lui.

În cadrul preoției levitice un loc important îl deținea arhiereul sau „Preotul cel Mare" (Leviticul 21,10; Numeri 35,25,28), care era privit ca mijlocitor între popor și Iahve, datorită rolului esențial pe care îl avea acesta în ziua împăcării. în ziua aceasta care cădea în fiecare an la 10 Tișri, arhiereul împlinea ritualul de împăcare a poporului cu Dumnezeu. În comunitatea religioasă a lui Israel exista un singur sanctuar unde se oficia cultul pe care-L voia Dumnezeu, precum și un singur arhiereu, ceea ce a contribuit hotărâtor la păstrarea integrității credinței în Iahve. pe lângă atribuțiile comune celorlalți preoți, arhiereului îi mai reveneau:

aducerea jertfei arderii de tot, precum și cea pentru păcat atât pentru sine cât și pentru întregul popor în ziua cea mare a împăcării când intra numai atunci în Sfânta Sfintelor (Leviticul 16,15-l6).

consultarea voii lui Dumnezeu în probleme nesigure și de importanță majoră pentru popor ca acesta să acționeze potrivit poruncii divine (Judecători 20, 27-28). În acest scop se utilizau sorții sfinți „Urim" și „Tumim" (Ieșirea 28, 30; Leviticul 8,8; Numeri 27, 21; Deuteronom 33, 8).

îngrijirea de cele necesare pentru cult și tot lui îi era încredințat tezaurul sfânt (IV Regi 22,4; Zaharia 3,6-8; II Macabei 3,9-l0).

și ungerea regilor în Israel (I Regi 10,1; 16,13, etc.).

Preoții aaroniți sunt călăuze religios-morale ale poporului, având obligația de a supraveghea modul în care este aplicată Legea Domnului. Ca păstori spirituali ai poporului, ei trebuie să-l conducă spre „staulul cel bun" (Iezechiel 34,14), să-l anunțe unele sărbători prin sunetul trâmbițelor de argint (Numeri 10,2-l0), să cerceteze pe leproși dacă s-au vindecat (Leviticul 13,2; 14, 3, 35; Deuteronom 24,8) și să aducă jertfe pentru nazirei în ziua în care expira votul acestora (Numeri 6, 9-l0). Prin urmare funcția sfântă pe care o implică funcția preotului depășește cadrul pur ritual, pentru că el avea obligația de a face cunoscută Legea, priveghind totodată la aplicarea ei în viața practică individuală și națională, iar în altă ordine asigură cultul sub dublul său aspect: către Dumnezeu pentru ai aduce omagiul cuvenit și către oameni pentru a le împărtăși binecuvântările cerești.

Pentru preoții aaroniți era o obligație generală conformarea vieții lor cu perceptele Legii sacerdotale în cele mai mici amănunte, îndeosebi ferirea de a intra în contact cu ceva necurat. În cazul Marelui Preot, acesta nu avea dreptul să poarte doliu nici chiar pentru rudele apropiate și cu atât mai mult i se interzicea atingerea de vreun cadavru. Toți preoții în frunte cu Marele Preot trebuiau ca prin supunere față de Lege să se ferească de a recădea în starea de impuritate căci aceasta i-ar face incapabili de a se prezenta înaintea lui Iahve. Cât despre cinstea deosebită care se cuvine preotului sunt edificatoare cuvintele Legii: „Cinstește-i ca pe sfinți, căci ei aduc pâine Dumnezeului tău; sfinți să vă fie deci că Eu Domnul Cel ce vă sfințesc sunt Sfânt" (Leviticul 21,8). prin aceste cuvinte se scoate în evidență ideea că poporul trebuie să considere pe preoți, persoane consacrate lui Dumnezeu și care se deosebesc de ceilalți israeliți.

Trebuie să amintim că alături de persoanele consacrate cultului divin, exista o categorie de oameni aparte, oameni aleși de Dumnezeu, aceștia contribuiau la menținerea monotelismului și moralității poporului ales. Aceștia nu sunt alții decât profeții, pe care Vechiul Testament îi remarcă cu mare precizie datorită deosebitei lor importanță.

Profeții erau persoane alese ale lui Iahve care ascultau de glasul divin de aceea ei mai erau numiți „omul lui Dumnezeu" așa cum a fost numit de femeia Sunamiteancă proorocul Elisei (IV Regi 4,9). Ei au fost numiți astfel datorită raportului intim pe care-l au cu divinitatea. Ca oameni ai divinității ei erau considerați de popor drept oameni sfinți care fac fapte minunate cu ajutorul lui Dumnezeu. Câteodată profetul mai este numit – mal-akh Iahve – care înseamnă „îngerul, trimisul sau solul lui Dumnezeu", întrucât informațiile pe care le transmitea contemporanilor săi le primea direct de la Dumnezeu. Din îndemnul unui glas lăuntric sau dintr-o viziune directă (Isaia 6; Ieremia 1; Iezechiel l-3). Profeții erau trimiși direct de Dumnezeu să facă cunoscut cuvântul Său poporului Israel.

Acestei consacrări directe din partea lui Dumnezeu, proorocul nu îndrăznea să nu se supună, după cum evident ne-o spune Amos proorocul: „Dacă leul mugește cine nu se va înspăimânta, și dacă Domnul grăiește, cine nu va profeții?" (Amos 3,8). De aici se vede că profeții acceptau de bună voie misiunea la care erau chemați. Ca oameni aleși ai lui Dumnezeu profeții erau conștienți de consacrarea lor specială, iar de cele mai multe ori își începeau cuvântările lor prin cuvintele: „Cuvântul Domnului a fost către mine" (Ieremia 1,2; Iezechiel 1,3). Ei sunt păstrători ai legăturii cu Dumnezeu, predicatori ai pocăinței, vestitori ai pedepselor ce vor veni peste Israel sau peste alte neamuri când se fac vinovate de păcate de neiertat înaintea lui Dumnezeu, iar atunci când este cazul „purtători de cuvinte de mângâiere"

Pentru calitatea lor de persoane consacrate lui Iahve, profeților li se cerea o adeziune totală a capacităților fizice și psihice. Veghind la îndeplinirea tuturor exigențelor serviciului divin de către persoane consacrate, profeților li se cerea ca și preoților, să fie oameni sfinți, slujitori fideli ai misiunii încredințate, oameni după voia lui Dumnezeu.

În sânul poporului Israel, în rândul celor consacrați se numără și regii, chiar dacă aceștia sunt desemnați de popor și aclamați de aceștia, de aceasta alegerea lor se face după voia lui Dumnezeu care spune poporului Său: „Atunci să-ți pui rege peste tine pe acela pe care-L va alege Domnul Dumnezeul Tău …" (Deuteronom 17,18; Psalmul 88,20). Prin actul consacrării viitorul rege trebuia să conducă pe popor în numele lui Dumnezeu. Într-un stat teocratic cum a fost a lui Israel, regele nu putea fi decât trimisul lui Dumnezeu.

Tot printre persoanele consacrate se numără și nazireii și drepții Legii Vechi.

Nazireii făceau un singur vot simplu, o făgăduință morală prin care cineva se obliga de bună voie să-și închine viața lui Dumnezeu. Se pare că Legea l-a găsit deja în uz la evrei și i-a stabilit numai o normă prin care să fie săvârșit (Numeri 6), întrucât se zice: „Dacă bărbatul sau femeia va hotăra să dea făgăduință de nazireu." (Numeri 6,2). Cele consemnate în Lege se pare că s-ar referi la ceva deja cunoscut în Israel.

Cât privește timpul consacrării, votul nazireului putea fi chiar toată viața sau o perioadă de vreme limitată, cel puțin 30 de zile. Acest vot putea fi depus și de femei și de bărbați. Persoana care a depus votul nazireului avea obligația de a se abține pe toată perioada votului de la consumarea de vin și de la orice băutură amețitoare (sekhar), ba chiar și de la struguri proaspeți sau uscați (Numeri 6, 3-4). Avea de asemenea obligația să nu-și tundă părul și barba până la terminarea votului, de asemenea nu avea voie să se atingă de cadavre.

Spre deosebire de preoți, nazireii la fel ca și profeții nu erau consacrați printr-un act special, ci se autoconsacrau de bună voie prin votul depus. Prin toate aceste abțineri, votul nazireului este oarecum socotit umbra monahismului creștin însă inferior lui, așa cum sacrificiile Vechiului Testament sunt numai umbra celui de pe Golgota.

Drepții Vechiului Testament, sunt numiți așa nu pentru că ar fi fost consacrați asemenea preoților ci pentru a arăta curățenia inimii lor ori a sublinia deplina lor credință în Dumnezeu.

Concluzii

Preoția ca Taină face parte din planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, de aceea este în strânsă legătură cu Revelația dumnezeiască și intră în orânduirile poruncite de Dumnezeu.

Așa se explică faptul că o întâlnim încă în vremurile de început ale istoriei la toate popoarele și pe întreaga suprafață a pământului. Fără de ea nici nu se poate concepe religia. De la treptele cele mai inferioare ale animismului și fetișismului, până la stadiile cele mai înalte ale religiilor universale și până la Taborul transfigurat al credinței adevărate, Preoția

reprezintă firul unei tradiții rituale și teologice permanente.

Desigur că la început ea apare într-un fel mai puțin desăvârșit, sau chiar deteriorat, de altfel explicabil, ca toate realitățile existenței slăbite și întunecate în urma păcatului strămoșesc.

O altă constatare ce se poate face, este aceea că preoția este întâlnită tot timpul în istorie nedespărțită de jertfă.

În evoluția lor atât preoția cât și jertfa au străbătut diferite stadii în drumul lor spre desăvârșire, de la jertfirea lucrurilor și animalelor, până la Jertfa Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de la preoția păgână, la preoția nedesăvârșită a Vechiului Testament, până la preoția lui Hristos, veșnicul Arhiereu.

Dar toate aceste chipuri nedesăvârșite ale jertfei și ale preoției prevesteau ca o preînchipuire, Jertfa și Preoția Mântuitorului Hristos, era o umbră proiectată în istorie de însăși realitatea Preoției și Jertfei lui Hristos.

În Vechiul Testament această preînchipuire apare mai pregnantă prin preoți anume aleși și prin jertfe de animale fără meteahnă sau jertfe de tot. Aceasta simboliza apropiata venire a Mielului Celui fără prihană jertfit pentru păcatele tuturor oamenilor. Chiar dacă lucrarea acestei preoții este întrucâtva nedesăvârșită în comparație cu lucrarea preoției lui Hristos Cel așteptat, ea avea totuși menirea de a întreține vie conștiința păcatului și necesitatea unui Mântuitor.

Dacă în Vechiul Testament jertfa era despărțită de jertfitor, adică preotul ales dintr-o anumită seminție, în Hristos atât jertfa cât și jertfitorul sunt întrupate în una și aceeași persoană, ca rob al Domnului, singurul drept și nevinovat, care ia asupra lui greșelile tuturor pentru a obține iertarea lor (Isaia 53,5).

Așadar preoția în Vechiul Testament este o preoție preînchipuită în drumul ei suitor către preoția realizată în Persoana Mântuitorului, a fost o preoție pedagogică, Legea fiind „un pedagog spre Hristos" (Gal. 3,4).

Acest fapt este scos în evidență atât în Noul Testament, cu precădere în Epistola către Evrei, dar și de Sfinții Părinți ai Bisericii, care în unanimitate arată superioritatea preoției și jertfei Noului Legământ, față de preoția și jertfele sau de cele din Vechiul Testament. Preoția Vechiul Testament trece prin schimbări ființiale, întruparea Mântuitorului aduce o lume nouă, cea a harului îndumnezeitor și mântuitor. Această plinire nu rămâne ca o întrupare închisă în sine însuși, ci datorită dragostei dumnezeiești ca energie mai presus de minte și de cuvânt, împărtășește de aceste binefaceri și ființa omenească căzută în păcat prin prelungirea acestei preoții peste veacuri.

CAPITOLUL III

TAINA PREOȚIEI ÎN NOUL TESTAMENT

3.1. Moștenirea Sfântă și moștenitorii ei. Succesiunea apostolică

Dacă Hristos ni s-ar dărui în mod văzut, sau n-ar fi persoană, n-ar avea nevoie de o persoană care să împlinească actele văzute prin care ni Se dăruiește. Dar dăruindu-ni-Se în mod nevăzut, subiectul Său cere un chip văzut al Său, sau un alt subiect ca chip văzut al său, prin care să ni se dăruiască.

Taina, ca mijloc al unui har al lui Hristos, nu se poate efectua singură. Preotul, ca organ personal al Tainelor, implică caracterul personal al Dătătorului nevăzut al puterilor lor. Ca preotul să poată fi un chip personal al Cuvântului cel întrupat, trebuie ca Acesta însuși să fie Preotul originar și izvorul preoției. De fapt însuși Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut prin întrupare Preotul prin excelență al creațiunii, al readucerii ei la Dumnezeu, al readunării oamenilor risipiți din unitatea lor primordială, în Dumnezeu. Oamenii în starea de risipire și de afirmare individualistă orgolioasă nu pot fi toți preoți ai aceste lucrări. Făcându-se om pentru realizarea acestei adunări, în care oamenii au suferit un eșec, Hristos e unicul Preot deplin, pentru că e unicul Om care se poate dărui cu un devotament absolut Tatălui. El nu așteaptă numai, ca înainte de întrupare, ca oamenii să se adune în El, în calitatea comună a lor de preoți și să adune și creațiunea, fiindcă oamenii n-au răspuns acestei așteptări. El se face omul curat deplin din puterea Ipostasului Său divin, deci omul central, singurul om care are intrare la Tatăl și ne poate duce în Sine și pe noi.

Numai prin aceasta poate, reda viața veșnică oamenilor, ca viață din Dumnezeu, și prin aceasta El rămâne în veci unicul Preot deplin, unicul om în care avem intrarea și putința șederii lângă Tatăl. Și pentru aceasta este nevăzut în urma înălțării Sale, El ca unicul Preot deplin este izvorul întregii preoții văzute.

Biserica, în calitatea ei de comuniune, și comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, în Duhul Sfânt, este. o comunitate sobornicească sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4,1) așezați de Hristos însuși prin Duhul Sfânt, încă înainte de înălțarea Sa la ceruri (Ioan 20, 22-23; 15,16; Evrei 5,4), în ea și pentru ea (Fapte 20,28). întemeiată de Hristos pe Cruce și prin învierea Sa din morți, ea intră practic în istorie la Cincizecime, odată cu pogorârea Duhului Sfânt în chip distinct peste apostoli; în această comunitate sacramentală, concretă, vizibilă, se află comunitatea de credincioși și iconomii Tainelor lui Dumnezeu, apostolii.

Când au fost îmbrăcați apostolii cu puterea Duhului Sfânt de către Hristos și când deci, prin ei, Mântuitorul a așezat Taina hirotoniei, prin care episcopul, preotul și diaconul sunt investiți cu puterea Duhului Sfânt spre slujirea Lui și a Bisericii și. prin aceste, pentru dobândirea de către oameni a mântuirii în Hristos?

Sfânta Scriptură ne arată că Mântuitorul Hristos, dorind ca opera Sa de mântuire adusă întregului neam omenesc să fie cunoscută peste veacuri și roadele ei să fie însușite de fiecare dintre noi, Și-a ales doisprezece apostoli, pe care i-a luat din mulțimea celor care-L urmaseră (Matei 4,18-22; 10,l-4; Marcu 3,7,9, 14,16-l9; Luca 6,13-l69; 9,l-2) și mai apoi Domnul a mai ales încă șaptezeci pe care i-a trimes în cetățile și locurile pe undi avea să vină El (Luca 10,1). Pe cei doisprezece apostoli, Mântuitorul i-a ținut în jurul Său și timp de trei ani, i-a învățat tainele împărăției cerurilor (Matei 13,11; Ioan 15,15). Acestora le-a arătat că El însuși i-a ales și chemat ca să-i rânduiască și roadă să aducă, iar roadă adusă, să rămână, asigurându-i că Tatăl le va da lor orice vor cere în numele Său (Ioan 15,16).

Pe acești apostoli, Mântuitorul Hristos îi investește apoi cu putere de sus, adică cu puterea Duhului Sfânt, chiar în prima zi a învierii Sale din morți, seara când, stând în mijlocul lor, le-a zis: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele , le vor fi iertate și cărora le veți ține ținute vor fi " (Ioan 20,2l-23). Mântuitorul le dă putere și îi trimite în lume, precum și El a fost trimis în lume de Tatăl. Este momentul culminant al îmbrăcării apostolilor de către Hristos cu puterea Duhului Sfânt spre slujba apostoliei pentru care îi chemase. Acum, dându-le lor pe Duhul Sfânt și printr-un act vizibil – prin suflare (Ioan 20,22) – îi instituie în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu pentru oameni, iar prin aceasta implicit Sfânta Taină a Hirotoniei. Această Taină conferă Sfinților Apostoli certificarea unei întreite slujiri: a) puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia lui Hristos; b) puterea de a sfinți pe oameni prin împărtășirea harului dumnezeiesc prin Sfintele Taine și c) puterea de a conduce spre mântuire, învățându-i să păzească toate câte Hristos le-a poruncit (Matei 28,19-20), căci numai în felul acesta „cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16,16).

Această slujire dată de Mântuitorul apostolilor și inaugurată la Cincizecime, nu se referă numai la ei, ci și la urmașii lor. In mesajul dat apostolilor, înainte de despărțire, privind Biserica, în calitatea ei de comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu pe temelia propovăduirii și lucrării lor harismatice sfințitoare, Mântuitorul Hristos îi asigură că va fi cu ei în toate zilele până la sfârșitul veacului (Matei 28,20). Dar cum ei nu puteau să trăiască până la sfârșitul veacului, înseamnă că harul preoției ce li s-a dat se va da mai departe, prin ei, urmașilor lor, prin succesiune neîntreruptă până la sfârșitul veacurilor.

Transmiterea acestui har „de la episcop la episcop, începând de la Apostoli, odată cu transmiterea puterii și obligației de a păzi aceeași învățătură și aceleași norme, ale tainelor și ale păstoririi, se numește succesiune apostolică. Fără harul succesiunii apostolice a ierarhiei și fără învățătura apostolică transmisă odată cu el, nu ar fi creștini botezați, și nu s-ar împărtăși creștinii de Hristos în Euharistie, nu L-ar cunoaște pe Hristos în lucrarea Lui.

Această împărtășire a harului preoției o fac ei printr-un anume ritual, care după scrierile apostolilor este acela prin punerea mâinilor. Pe temeiul acesta învățătura formulată de Biserică în legătură cu hirotonia spune că: „Hirotonia este Taina prin care cei anume pregătiți, primesc prin punerea mâinilor și rugăciunile arhierești, puterea de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinți prin Sfintele Taine și slujbele bisericești și de a conduce pe credincioși la mântuire." Astfel, de la sfinții Apostoli până astăzi, harul pe care l-au primit ei direct de la Mântuitorul și de la Duhul Sfânt la Cincizecime, se coboară asupra celor ce se hirotonesc, conform celor orânduite de Hristos însuși, numai prin mijlocirea lor, și aceasta tot prin puterea Duhului Sfânt, care este în ei, adică în apostoli și în episcopi, urmașii acestora. în acest spirit Sfântul Ignatie ne învață: „Să privim pe Episcopi ca pe Domnul însuși".

Rezumând aprecierile vechilor Părinți despre episcop, Dositei al Ierusalimului zice: „Demnitatea Episcopului este atât de necesară în Biserică, încât fără ea nu poate fi și nu se poate numi nici Biserică, nici creștin. Căci cel învrednicit să fie episcop, ca urmaș apostolic…, este icoana vie a lui Dumnezeu pe pământ."

Episcopii sunt ramurile care pornind din aceeași tulpină apostolică, extind harul și conținutul vieții apostolice în toate rămurelele care sunt preoții și în toate rodurile sau frunzele care sunt credincioșii. Sau altfel spus aceeași sevă care este Hristos se extinde prin episcopi și preoți în tot pomul Bisericii, aflându-se în mod nemijlocit în fiecare mădular al ei.

Factorul interior al acestei succesiuni este Hristos însuși și Duhul Său cel Sfânt, iar factorul vizibil este biserica întreagă în prelungirea ei, păstorită de episcopi.

Despre succesiunea apostolică a ierarhiei s-a vorbit în Biserică de al începuturile ei. Clement al Romei zice: "Apostolii ne-au vestit Evanghelia trimiși de Domnul Iisus Hristos, iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu ". Apoi Apostolii "propovăduind în țări și cetăți… au pus cercându-i prin Duhul, pe episcopii și diaconi celor ce aveau să creadă… și au dat dispoziția că dacă vor domni ei să le urmeze alți bărbați cercați în slujba lor ". După Ipolit al Romei, episcopii " sunt socotiți succesorii apostolilor și părtași ai aceluiași har și păzitori ai arhieriei și învățăturii Bisericii".

Prin succesiune apostolică a episcopatului se asigură păstrarea integrală a învățăturii apostolice, adică nu numai în forma ei fixată în Noul Testament, ci și în forma ei explicită, numită Sfânta Tradiție. Se știe prea bine că ceea ce se lasă în scris nu acoperă niciodată tot ce se transmite prin viu grai și prin aplicare. Dar bogăția acestui tezaur oral și aplicat nu și-o pot însuși de la antecesori decât cei ce au stat un timp îndelungat cu ei. Succesiunea apostolică a ierarhiei implică și această împreună petrecere a celor mai tineri cu cei mai bătrâni, această ucenicie practică.

Harisma episcopală este harisma care poartă în sine puterea de a transmite toate harurile și darurile ce se difuzează începând de al apostoli în tot timpul în Biserică, sau pe Hristos însuși și pe Duhul Său cel Sfânt. în felul acesta, ea nu trebuie înțeleasă numai ca un canal ce aduce până la noi ceva vechi, ci ca un foc ce se transmite cu aceeași intensitate, sau ca apa unui fluviu mereu puternic ce pătrunde în solul nou la care ajunge, fertilizându-l. Focul și apa, harurile persistă în Biserică de la începutul ei. Dar ele nu vin numai din trecut, ci și de sus în fiecare timp, căci Biserica e mereu deschisă cerului. Ele sunt soarele care încălzește toate generațiile, fiind prin razele lui în ele, dar pătrunzându-le de sus.

Prin succesiunea apostolică se asigură permanența pururi vie a lui Hristos, prezența aceluiași Hristos în mod continuu în toate generațiile, fiindcă Hristos nu e al trecutului, decât în sensul că tot El a fost viu și lucrător și în generațiile trecute. Nu Hristos trece ci generațiile trec. întrucât Hristos nu se învechește nici lucrarea și învățătura Lui nu se învechesc.

Dacă păstrarea și propovăduirea învățăturii integrale a lui Hristos ține de slujirea treptelor Hirotoniei, Biserica Ortodoxă nu poate recunoaște ca valide hirotoniile altor Biserici care au alterat această învățătură. De asemenea nu poate avea loc o succesiune a harului nici de la episcopii căzuți de la această învățătură la cei pe care-i hirotonesc ei, altfel am cădea într-o înțelegere magică a harului; el n-ar mai fi o forță duhovnicească împreunată cu adevărata cunoaștere de Dumnezeu.

Faptul că Hirotonia face capabili, pe cei ce o au, să transmită altor credincioși ai Bisericii harul Tainelor nu dintr-o vrednicie personală, ci din calitatea lor de reprezentanți ai Bisericii și mărturisitori ai credinței ei, e una din explicațiile învățăturii Bisericii despre nerepetarea Tainei Hirotoniei și despre revenirea preoților și episcopilor căzuți în erezie și caterisiți. Capacitatea de a săvârși valid Tainele, cu care au fost investiți, prin ieșirea lor din ambianța de har a Bisericii a devenit numai nelucrătoare dar nu s-a desființat cu totul în ei. Acest lucru se explică prin faptul că Hirotonia la fel ca și Botezul și Mirungerea, îl pune pe om într-o anumită relație fundamentală cu Hristos, care imprimată în ființa omului, lasă în el urme chiar și fără voia lui.

3.2. Ierarhia bisericească și funcția ei harică, după Epistolele Pastorale și Scrierile Sfinților Părinți

3.2.1. Ierarhia bisericească în Epistolele Pastorale

Epistolele pastorale constituie sursa principală a învățăturii Noului Testament, prin Sfântul Apostol Pavel, despre lucrarea preoțească în epoca apostolică. Este necesar să cunoaștem izvorul, ca să știm dacă azi suntem sau nu într-o firească continuitate istorică și harică.

S-a susținut că în distingerea treptelor ierarhiei bisericești, în veacul apostolic, ne izbim de greutatea lipsei de precizie între termeni: „episcop", „prezbiter", deoarece se dă uneori episcopului numele de prezbiter, iar acestuia numele de episcop.

Poziția aceasta poate fi susținută pentru perioada creștină mai timpurie, descrisă în Faptele Apostolilor, unde cei doi termeni par a se confunda. De pildă, când Sfântul Apostol Pavel chemă la Milet „pe prezbiterii Bisericii din Efes" (20,17), vorbindu-le și dându-le sfaturi pentru a păzi turma de „lupii îngrozitori", îi numește episcopi: „Luați aminte la voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu" (v. 28).

Trebuie să precizăm că amestecul, cel puțin aparent, al termenilor se datora faptului că episcopii erau de obicei mai vârstnici (prezbiteri), iar prezbiterii (preoții) erau și supraveghetori ai comunității creștine pe care o păstrau – episcop însemnând supraveghetor.

În Epistolele pastorale însă termenii sunt bine precizați: episcopul este numit la singular, ceea ce arată poziția sa singulară într-o Biserică locală, statut care-i conferă responsabilitatea peste preoții și diaconii din acea Biserică, prezentați la plural, ceea ce-i arată a fi mai mulți chiar într-o localitate. De pildă, în I Timotei 3,2, când Apostolul Pavel vorbește despre calitățile unui conducător al Bisericii, episcopul, îl prezintă astfel: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană (…). Episcopul să nu fie de curând botezat" (V.6). Imediat la versetul 8, vorbind despre calitățile diaconilor, îi prezintă la plural: „Diaconii de asemenea, trebuie să fie cucernici…", în capitolul V vorbind despre vrednicia preoților, îi prezintă de asemenea la plural: „Preoții care-și țin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste". Numai când este vorba de a se primi „pâră" individuală împotriva unui preot, atunci este prezentat la singular (v. 19).

Ca să nu se considere cumva că I Timotei este un caz singular în Noul Testament, vom arăta că și în Tit se face aceeași distincție între preoți (pl.) și episcop (sg.). Astfel se spune: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi prezbiteri (preoți) prin cetăți, precum ți-am rânduit" (1,5). Imediat, în versetele 7-9 vorbește despre calitățile episcopului (sg.): „căci se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu…".

Termenii „episcop", „prezbiter" sunt însă deosebiți în mod clar de termenul de „diacon". De asemenea, s-a susținut că în epoca apostolică, nu este numai o confuzie de termeni, ci și de funcțiuni între episcopi, căci unii și alții sunt păstori ai Bisericii, sfințitori și conducători ai credincioșilor. În cele ce urmează vom arăta dimpotrivă, că distincția de nume o implică și pe aceea de funcțiuni, de puteri și demnități, așa cum rezultă, mai cu seamă, din Epistolele pastorale.

1. Episcopul. Termenul: , de la verbul:  –  = a examina, a supraveghea, a inspecta, a vizita, avea în lumea greacă însemnarea de supraveghetor, de observator, de păzitor, de purtător de grijă, mai ales în domeniul profan, mai puțin religios. Acest termen tehnic, încreștinându-se puternic, în noua ipostază desemnează o persoană însărcinată de un Apostol de a împlini în viața unei cetăți sau a unei provincii bisericești funcția de conducător, de supraveghetor.

Vom încerca, după Epistolele pastorale, să creionăm activitatea episcopului, mai ales ținând seama de cele trei misiuni pe care trebuie să le împlinească în viața Bisericii: de a învăța, de a sfinți, de a conduce pe credincioși pe calea mântuirii, puteri harice ce i s-au dat prin Taina Hirotoniei.

a. Misiunea de a învăța. Printre calitățile speciale ce trebuia să le aibă un episcop este și aceea ca: „episcopul să nu fie de curând botezat" (I Tim.). Acest fapt îl va ajuta ca în privința învățăturii creștine pe care o va propune să aibă credibilitate, căci în mijlocul credincioșilor intraseră eretici care atacau, prin învățături străine, doctrina creștină autentică. În privința învățăturii, celei adevărate, pe care Pavel Apostolul o numește „cea sănătoasă" – în contrast cu învățătura eretică, Timotei, primește chiar poruncă să se lupte cu ea cu armele dreptății: „Această poruncă îți încredințez fiule Timotei, ca, potrivit proorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupți lupta cea bună, având credință și cuget bun" (1,1,18-l9). Pentru această credință merită să te lupți și să învingi, pentru că este credința cea adevărată: „Dreapta credință spre toate este de folos, având certitudinea vieții de acum și a celei ce va să vină" (I, 4,7-8), adică având certitudinea ortodoxiei ei, din chiar predica Apostolului Pavel și în viața viitoare, având prin ea, certitudinea dobândirii, împărăției lui Hristos — adică desăvârșirea.

Iată cum se exprimă în această privință Sfântul Pavel: „Tu însă să rămâi în cele ce ai învățat și de care ești încredințat, deoarece știi de la cine le-ai învățat…, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun" (II, 3,14,17). Avem aici două din coordonatele învățăturii celei adevărate: apostolicitatea („…știi de la cine ai învățat") și sacralitatea ei aducătoare de mântuire (ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit).

Cunoscând valențele învățăturii celei adevărate, i se cere lui Timotei ca în nici o împrejurare „să nu se rușineze de învățătura Domnului" și nici de Apostolul Pavel care l-a învățat aceasta, ci mai degrabă „pătimește împreună cu mine pentru Evanghelie, după puterea lui Dumnezeu''' (II, 1,8). Cu alte cuvinte propovăduirea învățăturii celei adevărate și păstrarea acesteia nealterată trebuie să se facă de către episcopi, la nevoie, chiar cu jertfa vieții, căci acest „dreptar (canon) al cuvintelor sănătoase pe care le-a auzit de la Pavel," cu credința și cu iubirea ce este în Hristos Iisus, constituie, „comoara cea mai bună ce ți s-a încredințat, pe care păzește-o cu ajutorul Sântului Duh Care sălășluiește întru noi" (II, 1,13-l4).

Acest tezaur nu trebuie numai păstrat, adică ferit de răstălmăciri eretice, ci trebuie împărtășit altora, ca și ei, la rândul lor, să-l păzească strășnicie și să-l ofere și urmașilor lor spre mântuire. Ștafeta predării și încredințării acestui tezaur se face după o rânduiala bine stabilită de Apostoli: cei care îl primesc trebuie să fie oameni „credincioși", adică bine testați întru adevăr, iar predarea să se facă de față cu martori, ca într-un adevărat proces de încredințare: „Tu, fiule, întărește-te în harul care este în Hristos Iisus, și cele ce ai auzit de la mine, cu mulți martori de față, acestea le încredințează la oameni credincioși…" (11,2,l-2). Avem aici precisa poruncă a „succesiunii apostolice", pe baza căreia învățătura de credință se transmite din generație în generație, cu multă precauție și chibzuință și grijă pentru păstrarea autenticității ei, cât și pentru ca generațiile următoare să vadă și să aibă în ea izvor viu și neîmpuținat de mântuire.

„Drept învățând cuvântul adevărului" (II 2,15), trebuie să fie condiția sine qua non a propovăduirii mesajului mântuitor de către episcopii generațiilor viitoare „silindu-se să se arate încercați înaintea lui Dumnezeu, lucrători cu față curată" (II, 2015), iar în momentul când acest adevăr este amenințat cu distrugerea, episcopul să fie în stare „a suferi" pentru el (II,2,3).

În apărarea tezaurului doctrinar, episcopul trebuie să procedeze, nu cu constrângere sau cu „certuri de cuvinte", ci cu persuasiune, cu gândul vădit, ca printr-o astfel de atitudine demnă, să câștige pentru adevăr și pe cei potrivnici: „Ferește-te de întrebările nebunești; știind că dau prilej de ceartă. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de toți…” (II, 2,23-26).

Misiunea de a învăța drept cuvântul adevărului pe care o are episcopul prin succesiune apostolică, este chiar împlinirea poruncii testamentare date de Mântuitorul Apostolilor Săi: „Mergând învățați toate neamurile …. " (Matei 28,19). Sfântul Apostol Pavel, ca de altfel toți Apostolii, cunoscând importanța predicării învățăturii creștine, îndeamnă stăruitor pe episcopul Timotei: „Propovăduiește cuvântul; stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu îndelunga răbdare și învățătură''(11,4,2).

b. Misiunea de a sfinți. Legătura dintre misiunea învățătorească și misiunea sfințitoare se face prin aceea că însăți propovăduirea cuvântului lui Hristos are ca scop sfințirea și mântuirea, atât a celui care propune învățătura, cât și acelor care o primesc. De aceste două aspecte îl încredințează Sfântul Pavel pe episcopul Timotei: „Ia aminte la tine însuți și la învățătură; stăruie în aceasta, căci făcând așa și pe tine te vei mântui și pe cei care te ascultă" (I, 4,16).

Puterea sfințitoare ține prin excelență de harul Sfântului Duh pe care episcopul îl primește prin Taina Hirotoniei. Datorită acestui har, el devine „iconom al Tainelor lui Dumnezeu". De aici și importanța covârșitoare pe care o are în viața Bisericii Taina Hirotoniei, ca și în conștiința și activitatea celui ce primește harul sfințitor. Prin aceasta, cel hirotonit în treapta episcopului – de altfel și în celelalte trepte – trebuie să aibă o înaltă conștiință asupra misiunii sale preoțești, căci prin mâna lui, Mântuitorul își săvârșește lucrările Sale. Dar el devine nu numai un receptacul și un transmițător al harului, cu, un împreună lucrător cu Hristos la mântuirea credincioșilor. De aici îndemnul plin de responsabilitate adresat de Apostolul Pavel episcopului: „Nu fi nepăsător de harul care este întru tine, ce ți s-a dat prin profeție, cu punerea mâinilor, mai-marii preoților" (I, 4,14). In acest sens trebuie să înțelegem hotărârea Sfântului Pavel de a-l hirotoni pe Timotei și da a-l așeza episcop în Efes, tocmai pentru ca prin puterea harică ce rezidă din el, să contribuie hotărâtor la „lucrarea cea mântuitoare a lui Dumnezeu", „Te-am îndemnat să rămâi în Efes, ca să poruncești unora să nu învețe învățături greșite…" (I, 1,3-4).

Importanța laturii sfințitoare a slujirii preoțești, în general, este de neînlocuit în Biserică, pentru că prin ea ni se împărtășește neîntrerupt harul mântuitor al Jertfei de pe Cruce. De aici rolul mare pe care îl are episcopul de hirotoni noi episcopi și preoți, prin acțiunea cărora să se prelungească până la sfârșitul veacurilor posibilitatea mântuirii tuturor credincioșilor care se vor strădui pentru dobândirea acesteia. In acest sens iată ce scria Sfântul Pavel lui Tit, unul dintre aleșii lui Dumnezeu: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cel de lipsă și așezi preoți prin cetăți, precum ți-am poruncit" (1,5). A îndrepta cele de lipsă, a hirotoni și a numi preoți în nou înființatele comunități creștine, acoperea, în mare, atunci ca și azi misiunea la care este rânduit episcopul. Aceasta pin poziția sa responsabilă în Biserică și prin plinătatea harului sfințitor pe care îl deține, are poziția cheie în Biserică, în așa măsură încât pe bună dreptate Sfântul Ignatie Teoforul afirma: „unde se vede episcopul, acolo să fie și mulțimea credincioșilor, după cum, unde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica universală".

Actul hirotoniei de noi episcopi și preoți care să continue în viața Bisericii întreita misiune a Mântuitorului: a învăța, a sfinți, a conduce, prin care se dă sens, justificare și credibilitate acestei instituții divino – umane este de o importanță covârșitoare pentru episcop. El trebuie să fie convins că hirotonind pe cineva nu va face ca Biserica să sufere, pentru că de aceasta el va da socoteală înaintea lui Hristos – Capul Bisericii. De aici intenționarea deosebită pe care o face Apostolul Pavel oricărui episcop ca: „mâinile degrabă pe nimeni să nu pui, ca să nu te faci părtaș la păcatele altora, ci să te păstrezi curat" (I Timotei 5,22).

c. Misiunea de a conduce. Poate că mai mult decât în celelalte misiuni, învățătorească și sfințitoare, precizarea paulină: „să împlinești cele de lipsă" în Biserică, se acoperă, în activitatea episcopului, cu aceea de a conduce. Sfântul Pavel arată că scopul instituirii episcopilor este acela de aține locul său de Apostol, de a se îngriji de bunul mers al Bisericii peste care este pus de arhipăstor, în lăuntrul căreia are puterea de a porunci, de a certa cu blândețe, de a judeca și de a corija nu numai pe credincioși, ci și pe preoții de sub jurisdicția sa, într-un cuvânt: de a rânduiala în toate, așa încât Biserica să nu sufere.

Episcopul lucrează cu putere de sus, de aceea trebuie ascultat, cinstit, urmat, atunci când „drept învață cuvântul adevărului". Iată cum se exprimă în context scripturistic, în zorii veacului II, în această privință, Sfântul Ignatie Teoforul: „Bine este să știm de Dumnezeu și de episcop. Cel care cinstește pe episcop este cinstit de Dumnezeu; cel care face ceva (din cele bisericești), Iar știrea episcopului, acela slujește diavolului".

Dar nu poate cere altora ceea ce nu are el; de aceea, porunca apostolică este fermă și îngrijorătoare: „Fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, credința, cu curăția…" (I Timotei 4,12-l5). Aceasta ne încredințează că slujba de episcop nu este aceea de despot, ci de slujitor al altora, după pilda Domnului Hristos care a zis „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și de-a sufletul pentru mulți" (Marcu 10,45).

De la acest „pentru mulți", pe care trebuie să și-l împroprieze episcopul, pleacă autoritatea sa spre toate categoriile de credincioși, cărora le adresează cu dragoste și responsabilitate cuvânt de învățătură, de comportament etc. Răspunderea față de comportament și de mântuirea tuturor păstoriților este așa de mare și atât de necesară, încât Sfântul Pavel îl îndeamnă pe Timotei, luând ca martor pe Dumnezeu și pe sfinții îngeri, să nu neglijeze în nici un chip acest aspect al misiunii sale: „Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu și a lui Iisus Hristos și a îngerilor aleși, ca să păzești (cele referitoare la îndatoririle) acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire", așa încât „păcatele unor oameni să fie vădite, iar cele ce sunt altfel, să nu se poată ascunde" (I Timotei 5,21,24-25). Avem aici acea igienizare morală a Bisericii, fără de care nu este cu putință a fi placul lui Hristos: „Fă-te tuturor toate, ca măcar pe unii să-i dobândești" este îndemnul devenit exercițiu permanent în viața episcopului și a preotului pentru câștigarea a cât mai multe suflete pentru împărăția cerurilor.

Dar această igienă morală, ce trebuie urmărită cu mare grijă în viața păstoriților, trebuie să se facă cunoscută mai întâi în viața personală a episcopului. Numai așa va putea conduce cu autoritate deplină, având și credibilitate. Acțiunea misionară pe multiple planuri a episcopului în Biserică este rezumată genial de Sfântul Apostol Pavel: „Slujba ta fa-o deplin" (II Timotei 4,5).

2. Preoții. Cuvântul prin care este redată în Noul Testament noțiunea de „preot", este acela de: „prezbiter", în grecește: , -, care înseamnă: mai bătrân, fiind comparativul adjectivului:  – , = în vârstă, bătrân. Prezbiter nu înseamnă neapărat bătrân, ci persoană onorată, respectată, venerabilă, căci verbul TipsaPeuco-suaco înseamnă a onora, a respecta. De faptul că „prezbiter" înseamnă „preot", nu „bătrân", ne încredințează textul din Tit 1,5, unde se arată că acesta anume a fost desemnat de Apostolul Pavel ca episcop în Creta, ca „să așeze preoți prin cetăți", acțiune prin care în nici un caz nu ne este permis să înțelegem că episcopul Tit ar fi luat niște bătrâni oarecare să-i implanteze ca santinele prin cetăți. Ce sens ar fi avut acest act ciudat, dacă prin el nu înțelegem hirotonia și instalarea unui creștin în funcția de preot? Dacă preotul era și mai în vârstă, așa cum ne lasă termenul să înțelegem și cum de fapt se proceda în realitate, iată împăcate cele două aspecte ale noțiunii de „prezbiter", atât de ireconciliabile în ochii unora.

În urma precizărilor de mai sus, pe baza cărora am stabilit că noțiunea de „preot" este redată în Noul Testament prin „prezbiter", se pune întrebarea de ce a renunțat Biserica la termenul consacrat prin care era desemnat preotul în Vechiul Testament iepeuq-ecoc; ? În primul rând, trebuie să precizăm că verbul: ispsucosuaco înseamnă în principal a sacrifica, a jertfi. La vechii, evrei, preotul, iereul, era cu adevărat sacrificatorul, jertfitorul, pe când în Noul Testament, Iisus Hristos este și Jertfa și Jertfitorul, act pe care l-a împlinit o dată pentru totdeauna (Evr. 7,26-27). În acest sens, preotul creștin, în misiunea sa sacramentală nu trebuie văzut ca aducând o jertfă nouă lui Dumnezeu, ci prelungind, prin Jertfa nesângeroasă euharistică, Jertfa cea Unică a lui Hristos pe Cruce, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.

Accentul nu mai cade pe acțiunea în sine de jertfi tor, ci mai ales pe cinstea, pe onoarea ce o are preotul creștin, de care nici îngerii nu s-au învrednicit, de a deveni vasul ales a lui Dumnezeu prin Hirotonie. Slujirea preoțească, ca și cea episcopală, este transpunerea în fapt a întreitei slujiri a Mântuitorului, adică aceea de învățător, de sfințitor și cea de conducător.

Activitatea preoțească trebuie privită nu numai ca har dumnezeiesc primit prin Hirotonie, ci și ca misiune, ca slujire sacerdotală continuă.

Din Epistolele Pastorale, aflăm că preoții erau hirotoniți de episcop, care avea însărcinarea de a le testa vrednicia și moralitatea, așa cum reiese din textul: „Mâinile degrabă pe nimeni să nu-ți pui, ca să nu te faci părtaș la păcate străine" (I Timotei 5,22). Vredniciile pe care trebuie să le ilustreze un candidat la preoție sunt enumerate în Epistola către Tit 1,6.

În cazul când cineva ar considera că prezbiterii erau niște bătrâni oarecare, acțiunea episcopului de a-i așeza prin cetăți, n-ar avea nici o noimă, dacă în persoana lor nu-i vedem pe înșiși preoții împuterniciți haric de a învăța, de a sfinți, de a conduce pe credincioși pe calea mântuirii.

3. Diaconii. Ei sunt așezați prioritar în Biserică de Sfinții Apostoli, ca însărcinați ai acestora de a face ordine la agapele creștine, dar o dată cu acestea, de a da și învățătură creștină numeroasei asistențe ce venea să se îndulcească material din daniile primilor creștini. La alegerea lor s-a avut în vedere foarte mult criteriul fidelității și atașamentului lor față de învățătura creștină, nouă. A fi „bărbat cu nume sfânt, plin de Duh Sfânt și înțelepciune" erau calitățile precumpănitoare ale unui diacon (Fapte 6,l-6).

Faptul că imediat după alegerea și hirotonia celor șapte diaconi, ni se spune că, „cuvântul lui Dumnezeu creștea, și se înmulțea foarte mult numărul ucenicilor în Ierusalim" (v.7), ne lasă să înțelegem că la această reușită trebuie să contăm și pe sprijinul și priceperea în învățătura creștină a acestora. Acest aspect ne îndreptățește să afirmăm că diaconii nu erau numai niște slujitori la mese, ci aveau însărcinarea, prin Hirotonie, de ajuta pe Apostoli – mai târziu pe episcopi și preoți – la propovăduirea cuvântului Evangheliei și la săvârșirea Sfintelor Taine, așa cum îl vedem pe Sfântul Arhidiacon Ștefan, excelând în cuvânt și în apologia Creștinismului (Fapte 7) și pe Diaconul Filip, aducând la credință, prin „propovăduirea lui Hristos" și prin Sfântul Botez, pe mulți locuitori ai Samariei (8,5-l3), dar neputând să administreze le a doua Sfântă Taină, numită atunci a „pogorârii Duhului Sfânt" peste noii botezați — ceea ce mai târziu se va numi Mirungerea — Sfinții Petru și Ioan sunt trimiși de Apostolii din Ierusalim să vină în Samaria pentru a împlini, prin plenitudinea harului lor, această Sfântă Taină (V.14-l7). Faptul acesta îi arată pe diaconi ca nedeținând o putere harică de sine stătătoare, ci numai în legătură cu Apostolii, mai târziu, cu episcopii și cu preoții, putând a o exercita. Acesta este statutul pe care diaconii l-au avut în Biserică din totdeauna.

Din Epistolele Pastorale, se constată cu precădere că, în veacul apostolic comunitățile creștine nou înființate de către Sfinții Apostoli, erau lăsate în grija unui cler bisericesc format din trei trepte: episcopi, preoți și diaconi. Aceștia exercitau în Bisericile respective mandatul misionar printr-o investiție harică, numită Sfânta Taină a Hirotoniei, în urma acestui act sacramental, primeau misiunea de a învăța, de a sfinți, și a conduce pe creștini spre Hristos.

Așadar, dacă este vorba să ne căutăm rădăcinile, suntem puși în situația de a constata astăzi, că suntem, în privința organizării vieții bisericești, într-o autentică continuitate apostolică, într-o neîntreruptă succesiune.

3.2.2. Ierarhia bisericească după scrierile Sfinților Părinți

Ierarhia nu a substituit pe Sfinții Apostoli, dar ținea legătura cu Apostolii și actualiza iconomia Tainelor dumnezeiești, fapt pentru care rolul esențial al episcopilor, succesori ai Apostolilor este de a menține legătura cu ei, neîntreruptă garantând puritatea și autenticitatea mesajului transmis.

Încă începând cu Epistola lui Varnava se evidențiază superioritatea preoției bisericești față de cea a Legii mozaice. După această epistolă, apostolii apar ca succesori ai sacerdoțiului levitic, însă într-o perspectivă spiritualizată. Ei au ca slujire învățătorească sacerdotală, Evanghelia, pentru a constitui poporul sfinților și construirea templului spiritual.

Păstorul Herma, fundamentează dogmatic preoția bisericească în Hristos pentru care au suferit urmații Săi. într-o viziune ierarhizată a Bisericii, în vedenia a III-a zice: „Apostolii, episcopii, didascălii, diaconi, constituie așezarea fundamentală a pietrelor în construcția Bisericii sub denumirea: aceia care au suferit pentru Hristos.

Urmărind preoția Bisericii în ierarhia celor trei trepte, Clement Alexandrinul dovedește constituirea acesteia încă de pe vremea Sfinților Apostoli zicând: „După moartea tiranului, Apostolul Ioan s-a înapoiat din ostrovul Patmos în Efes, fiind invitat să viziteze cele mai apropiate regiuni ale păgânilor, ca după trebuință să rânduiască episcopi, să întemeieze Biserici și să așeze clerici pe unul sau pe altul din cei arătați de Duhul Sfânt".

Era necesară această orânduire pentru săvârșirea cultului euharistie și totodată pentru actualizarea darurilor preoției Mântuitorului în Biserică prin preoția slujitoare. Constatarea duce la realitatea care demonstrează că „la începutul secolului al II-lea, organizarea Bisericii era definitivă. Era precizată și slujirea fiecărei trepte pentru care primise harul respectiv la hirotonie. De pildă, Sfântul Ignatie amintește cele trei trepte ierarhice: episcop, preot și diacon, fără de care Biserica nu poate exista (Epistola către Efeseni 1,3; Tralieni 3,1). Clement Romanul vorbește de asemenea despre cele trei trepte ale preoției Bisericești, despre care spune că au o instituire divină. Clement Alexandrinul menționează și el cele trei trepte ale ierarhiei bisericești (Stromate 6, 13, 104). In ceea ce privește succesiunea episcopilor, scriitorii bisericești Hegesip, Irineu, și Eusebiu al Cezareei, au întocmit liste cu episcopii din centrele mari bisericești, începând cu Sfinții Apostoli".

Nici în cele mai vechi scrieri ale Sfinților Părinți, locul, funcția și instituirea lor dumnezeiască nu au fost puse la îndoială.

Astfel, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful scrie în această privință că potrivit celor mai vechi documente, există o diferență esențială între preot și diacon, întemeiată pe faptul că preoții sunt slujitorii sfințitori ai Tainei, pe când diaconii nu sunt decât distribuitorii.

Istoric, ierarhia bisericească este atestată într-un episod din viața Bisericii primare, păstrat în Epistola lui Clement Romanul, din al cărei text reiese originea apostolică a Tainei Preoției. în acest text se spune: „Celor ce au fost așezați (de Apostoli) sau mai târziu prin alți oameni deosebiți, au aprobarea întregii Biserici și care și-au îndeplinit slujirea lor într-o ținută ireproșabilă, față de turma lui Hristos, cu umilință și cu blândețe și aleasă purtare și care au dat bună mărturisire pentru toți, acestor fel de oameni nu cred că e drept a le respinge preoția". Autorul se referă aici la o încercare a laicilor din Corint de a înlătura pe preoții orânduiți de Sfinții Apostoli. Este unul dintre documentele cele mai vechi și mai autentice care vorbește despre valoarea și scopul Tainei Preoției, din care reiese că organizarea ierarhică a Bisericii era bine determinată din punct de vedere doctrinar și administrativ.

Din punct de vedere dogmatic, epistolele ignatiene fundamentează preoția bisericească în Sfânta Treime și prin ea apoi se revarsă în Biserică energiile dumnezeiești, ca unele care au să întărească și să mențină unitatea ei prin forța magnetică a iubirii, conform următorului text: „Hristos este capul din care se revarsă în Biserică viata ce vine de la Tatăl. El este centrul lui care realizează în trupul Său (Biserica) unitatea tuturor. Pentru aceea episcopul apare înconjurat de un colegiu al preoților, cărora credincioșii trebuie să li se supună ca Apostolilor lui Iisus Hristos." (Tralieni 1,2; III; XIII; Magnezieni 11,8; Filipeni VII; Smirneni VIII; Efeseni II).

După vechea tradiție bisericească, demnitatea arhierească i-a fost atribuită și Sfântului Iacob, fratele Domnului, despre care Hegesip scrie: „Fratele Domnului, Iacob, în păstoria Bisericii cu Apostolii, lui singur îi era permis să intre în sanctuar (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericii, voi. II, 23,4-5). în același timp cu Tradiția orientală, care atribuie demnitatea arhierească și lui Ioan. „Ioan care s-a odihnit pe pieptul Domnului a fost preot și purta o diademă de aur." (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericii, voi. V, 24, 3). Policarp vroia să zică prin aceasta că Ioan și Iacob au fost arhierei, era larg cunoscută mai târziu."

Deci odată cu Sfinții Apostoli, existau și episcopii. Ei nu au fost o treaptă ierarhică înființată ulterior, precum se susține uneori în mod eronat. E de remarcat faptul că ierarhia și Euharistia erau într-o strânsă interdependență, de aceea „sacerdoțiul episcopatului avea ca origine locul pe care primul prezbiter îl ocupa în adunarea euharistică. Ca totdeauna episcopul ocupa locul central și preoții rămâneau la locurile lor respective. Ordinea adunării euharistice rămânea aceeași."

La Dionisie Areopagitul întâlnim o viziune teologică din care reiese conlucrarea dintre Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt și Fiul în Taina Preoției, actualizată în Biserică. „Dumnezeu, zice Dionisie Areopagitul, a așezat toate treptele ierarhice. Astfel precum Moise primește poruncă de la Dumnezeu pentru consacrarea lui Aaron (Ieșire 29,4), Iisus însuși nu și-a luat Sieși demnitatea Preoției, ci a primit-o de la Tatăl Său (Evrei 5,5). Tot astfel face și El când pregătește hirotonia Sfinților Apostoli, precum a făcut și Dumnezeu cu Preoția Sa. El împărtășește în mod ierarhic actul sacramental primit de la Părintele Său, Cel Prea înalt și de la Duhul îndumnezeitor îndemnând la rândul Său pe ucenici: „Nu vă depărtați de Ierusalim, ci așteptați promisiunea Tatălui pe car ați auzit-o din gura Mea, apoi veți fi botezați cu Duhul Sfânt."

Vorbind despre diferențierea măsurii harului Preoției și despre funcțiile celor trei trepte ierarhice, Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul la Epistola I către Timotei, scrie: „După ce a vorbit despre episcopi și i-a caracterizat pe ei, arătând cele ce trebuie să le plinească și cele de care să se păzească, trece peste treapta preoților și vorbește despre diaconi. De ce oare? Fiindcă nu este mare despărțirea între ei și episcopi, deoarece ei sunt însărcinați cu învățătura și cu purtarea de grijă a Bisericii și cele spuse ca îndemnuri pentru episcopi sunt potrivite și preoților. Prin Hirotonie, doar, îi depășesc și numai prin acest fapt ei se arată că întrec pe preoți."

Cât Tit îndeplinea funcția de episcop în Creta spune în comentariul său, Sfântul Ioan Gură de Aur, la Epistola către Tit afirmând că „acesta (Sfântul Apostol Pavel) i-a lăsat acestuia (lui Tit) jurisdicție asupra atâtor episcopi în Creta", adică asupra atâtor preoți.

Sfântul Chirii al Alexandriei leagă îndeosebi preoția de perpetuarea lui Hristos în Biserică, în stare de jertfă și ca învățător, prin cuvintele: „Perpetuarea Preoției slujitoare în Biserică, este expresia perpetuării lui Hristos în stare de Jertfă în lucrarea de Arhiereu spre folosul credincioșilor… întrucât prin preoți nu-și la dispoziția noastră prin mijloace sensibile, numai harul stării Sale de jertfă, ci și cuvântul Său de învățătură. Arhiereii și preoții ca slujitori ai lui Hristos se aleg din aceia care s-au pregătit pentru a fi organe ale învățăturii neschimbate a Lui".

Sfântul Chirii vede rostul Preoției și o perpetuare a învățăturii adevărate, precum și responsabilitatea ce o poartă pe umeri, preoții slujitori.

Sfântul Efrem Șirul, vorbind despre bogăția darurilor preoției și de actualizarea lor în Biserică zice: „Preoția slujitoare este aceea care duce la ceruri suspinurile pocăinței, cerând iertare de la Dumnezeu și totodată cere și trimiterea Duhului Sfânt peste sfințirea darurilor. Vița aduce sângele și grâul pâinea.

Preoția cu bună îndrăzneală zboară de pe pământ la ceruri până ce va vedea pe Cel Nevăzut și se roagă pentru cei robiți către Stăpânul lor. De asemenea, împreunând rugăciunea cu pocăința, cere iertare de la împăratul cel prea milostiv, ca pe Duhul cel mângâietor să-l pogoare și să sfințească darurile cele de pe pământ puse înainte. Ai văzut o, omule, fericita facere de minuni, o putere negrăită care a binevoit să locuiască întru noi, prin punerea mâinilor Sfinților Părinți. O treaptă mare are Preoția cea înfricoșată; prin Preoție chile împărăției le-am luat".

Pentru Simeon al Tesalonicului, Preoția are rolul zidirii sufletelor și al luminării lor: „Noi, preoții, zice el, suntem mântuitorii și ziditorii de suflete, povățuitorii către lumină, către cer, către viată, nouă ne-a dat Dumnezeu ca să avem pe pământ puterea Lui…" iar în alt loc, aseamănă pe episcop cu Hristos și cu Părintele luminilor, prin jertfirea celor de taină, iar prin celelalte daruri episcopul este chipul Părintelui luminilor de la care vine toată darea și tot darul cel desăvârșit".

Importanța și sublimul Preoției sunt exprimate într-un mod cu totul deosebit de Sfântul Ioan Gură de Aur, care zice: „Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala celor cerești. Și pe bună dreptate, pentru că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel, ci însăși Mântuitorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoții până sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer printre puterile cerești.

3.3. Preoție obștească și preoția sacramentală

Preotul este în virtutea harului primit la Taina Hirotoniei și a caracterului conferit de aceasta, slujitor, sau membru ministerial al lui Hristos, și al Bisericii Sale; el este preot pentru alții și anume chemat și ales dintre aceștia și consacrat prin puterea Duhului pentru aceștia (Ioan 15,16; Evrei 5,4; Fapte 20,28). Funcțiile pe care el le-a primit prin harul Hirotoniei sunt în mod esențial și în gradul cel mai înalt ecleziale. „Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele către Dumnezeu ca să aducă și jertfe pentru păcate" (Evrei 5,1) Referită la datele Noului Testament, ierarhia sacramentală este înainte de orice o slujire, un ministerium caonsacrat de Duhul în Biserică, pentru ceilalți în slujirea lui Dumnezeu.

Prin Botezul pe care îl administrează, episcopul sau preotul încorporează pe oameni în Trupul sacerdotal care este Biserica, dar sacerdoțiul pe care, prin ministeriul lui, îl conferă celor botezați, nu este un derivat al sacerdoțiului său ministerial în ei, ci o participare la sacerdoțiul lui Hristos în Biserică.

În sacerdoțiul credincioșilor și în sacerdoțiul ministerial, puterile funcționale sunt diferite, deși sacerdoțiul baptismal este consacrat sacerdoțiului ierarhic, în acest sens încât, într-un subiect dat, fără sacerdoțiul inițial al Botezului, sacerdoțiul ierarhic nu poate exista. „Nu există în mod valid preot ministerial al lui Hristos fără a fi primit în mod valid sacerdoțiul baptismal". Deci ministeriul sacramental presupune, în prealabil, la cei chemați pentru a fi hirotoniți, Taina Botezului, dar nu numai pe aceasta ci și Mirungerea și Euharistia. Deci încorporarea deplină în Hristos, ca mădular al Bisericii Lui. Administrarea Tainei Hirotoniei pentru una din cele trei trepte ale preoției, presupune apoi o pregătire morală duhovnicească și o vrednicie a primitorului. Prima linie de participare la Hristos, preotul suprem, este aceea a încorporării baptismale; a doua aceea de investire a sacramentului Hirotoniei, prin ritul punerii mâinilor. Prima constituie pe cei botezați ca membrii structurați, ai lui Hristos preot; a doua creează membri ministeriali (slujitori și iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu) ai lui Hristos, care sunt împuterniciți, singurii, de a reprezenta în funcțiile lor cultice pe Hristos, Preotul suveran, pentru întreaga Biserică a celor botezați.

Credincioșii, în virtutea lor de creștini, participă la viața harică a Bisericii, împărtășindu-se cu Tainele Bisericii, participă la aducerea Jertfei Euharistice, dar nu singuri, ci numai împreună cu preotul sau episcopul care este punctul lor de convergență. Desigur, nici episcopul sau preotul nu aduce singur jertfa euharistică, ci împreună cu comunitatea eclezială. Dar participarea este diferită după măsura darului dat fiecărui de către Hristos prin Duhul.

În Biserică este o intercondiționare între masa credincioșilor, denumiți în teologia contemporană occidentală, nu numai catolică sau protestantă, ci și ortodoxă (din Apus, se înțelege), popor al lui Dumnezeu, și ministeriul sacramental. „Actele sacramentale sunt efectuate de Biserică și în Biserică, care este adunarea poporului lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Tainele sunt date și actele sacramentale sunt săvârșite în adunarea eclezială prin rugăciunea poporului lui Dumnezeu, care cuprinde atât laici propriu-ziși cât si ierarhie. Fiecare laic celebrează liturghia dar el o face în mod necesar și comun cu tot poporul lui Dumnezeu și cu proistoșii săi. Un episcop sau un preot, ca proistos al poporului lui Dumnezeu, săvârșește actele sacramentale, dar el o face în comun cu acest popor, fără de care funcția sa ar fi iluzorie.

Este adevărat că, Tainele sunt săvârșite în Biserică și cu participarea obștii credincioșilor care păstrează și exprimă credința Bisericii. Obștea se află în rugăciune sau mai exact este atrasă în rugăciune de preot. Comunitatea se roagă cu preotul, dar preotul sau episcopul este cel care invocă pe Duhul Sfânt să se pogoare peste Biserică și peste Daruri, prefăcându-le în Trupul și Sângele lui Hristos; tot episcopul sau preotul invocă pe Duhul Sfânt în fiecare Taină, ca să se reverse asupra Bisericii și asupra celor ce se împărtășesc de Sfintele Taine. Această putere de a invoca Duhul Sfânt, episcopul și preotul o au de la Hristos însuși prin actul Hirotoniei; o are însă pentru Biserică, pentru cei ce formează comunitatea eclezială și se află în Biserică. Această putere de invocare, este împreunată în persoana preotului sau episcopului alături de: puterea învățătorească, adică de a proclama Evanghelia lui Hristos, și cu cea de conducere pe calea mântuirii a celor încredințați lui. Trebuie afirmat aici că toate mădularele Trupului lui Hristos, Biserica, sunt active și țin de Capul Trupului, Hristos, dar există și o ierarhie a funcțiilor, a ministeriilor, care asigură dezvoltarea armonioasă a întregului trup.

Tradiția Bisericii Ortodoxe este însă fermă în ceea ce privește distincția funcțională (bazată pe harisme și pe hirotonia ministeriilor) între cele două preoții, comună sau generală, care aparține tuturor celor încorporați în Hristos prin Botez, Mirungere și Euharistie, ca mădulare ale Bisericii, și preoția sacramentală instituită de Hristos însuși, îndată după învierea Sa când a dat Apostolilor pe Duhul (Ioan 20,21; Marcu 16,15-l6; Luca 24,47-48). Și îmbrăcându-se de toată puterea de sus, așa cum le făgăduise (Luca 24,49), în ziua Cincizecimii, odată cu venirea personală a Duhului în lume, sub chipul limbilor de foc, care au stat pe fiecare dintre ei, Apostolii au început să vorbească „în alte limbi, precum le clădea lor Duhul a grăi" (Fapte 2,4). Tradiția nu face confuzie și afirmă egalitatea de natură: toți sunt înainte de orice membre echivalente ale poporului lui Dumnezeu și în sânul acestei echivalențe se produce o diferențiere funcțională a harismelor. Ritualul consacrării unui episcop este foarte semnificativ: în momentul cel mai solemn al ceremoniei, cel cu mai mulți ani în episcopat, ia locul diaconului și pronunță litaniile diaconale, iar toți ceilalți episcopi, în locul poporului, dar răspunsurile. Astfel, în momentul ridicării unui ales în treapta cea mai înaltă a clerului, toți episcopii se situează în rândul credincioșilor, toți sunt înainte de orice preoți ai sacerdoțiului împărătesc, membre echivalente ale Trupului și, în fine, alesul primește harismele episcopale pentru a împlini o funcție harismatică foarte precisă, un ministeriu stabil în interiorul Trupului. Hristos, singurul, rămâne Marele Preot, Arhiereul în veac care a străbătut cerurile, iar toți ceilalți sunt preoți prin participarea la Preoția Lui, unii episcopi, alții preoți. Săvârșitorul Hirotoniei este Hristos însuși în Duhul Sfânt, care se coboară asupra primitorului prin punerea mâinilor Arhiereului hirotonisitor. Epicleza Hirotoniei în treapta de episcop subliniază acest lucru.

Învățătura ortodoxă se situează, deci, atât în afara egalitarismului anti ierarhic, propriu protestantismului care supraordonează sacerdoțiul comun preoției sacramentale sau care nu recunoaște acesteia din urmă o instituire divină eclezială, cât și în afara diviziunii clericaliste a unicului Trup a lui Hristos în două, care vorbește de prerogativele unuia dintre Apostoli și deci unuia dintre episcopi cu drepturi și responsabilități cvasidivine asupra celorlalți episcopi, luați separat sau aflați chiar în colegiu sau conciliu și asupra întregii Biserici, în calitate de vicar al lui Hristos.

Sacerdoțiul episcopului și preoților care îl înconjoară nu este un superbotez care constituie o clasă de supracreștini, deși cel care este îmbrăcat cu harul Preoției, este chemat prin aceasta cu un titlu nou la desăvârșirea vocației creștine… Creștinismul nu cunoaște printre membrii săi discriminări similare celor pe care le puneau sectele gnostice sau maniheice. Toți participă la aceeași viață, se bucură de aceleiași Taine în vederea aceluiași scop; toți sunt înzestrați cu aceeași demnitate și aceeași noblețe conferită de același Sânge a lui Hristos. În interiorul comunității ecleziale, constituită prin Botez, Mirungere, Euharistie (după învățătura ortodoxă), se găsește preoția sacramentală sau ministeriul (sacerdoțiul) particular, dar de instituire divină, de la Hristos însuși, prin Hirotonie, pentru o slujire specială.

Necesitatea ministeriului sacramental își are rațiunea în însăși instituirea lui de către Hristos pentru Biserică (Ioan 20,2l-23; Matei 28,18-20; Marcu 16,15-l6), găsindu-se într-o relație foarte deosebită cu aducerea Jertfei Euharistice (Luca 22,19).

Hirotonia nu pune în discuție egalitatea baptismală a tuturor membrilor Bisericii. Noțiunea de „sacerdoțiu comun" nu trebuie să fie înțeleasă în sens individual și distributiv; ea nu vizează pe fiecare din membrii Bisericii, în mod personal; ea nu indică o calitate care ar fi proprie fiecărui membru luat separat și care ar abilita pe fiecare să săvârșească, în mod nediferențiat, toate actele și să exercite toate funcțiile în Biserică. Nu este vorba aici de o aptitudine personală de a exercita toate ministeriile, ci de un sacerdoțiu comun (nu „universal"), care exprimă o participare „corporativă" a tuturor la ministerialitatea Bisericii. Altfel spus: condiția fundamentală de membru al poporului lui Dumnezeu și de participant solidar la ministerialitatea globală a Bisericii, trebuie să fie deosebită de calificarea particulară proprie fiecăruia, în a exercita o funcție sau alta.

Prin urmare, egalitatea baptismală a tuturor și participarea solidară a tuturor la totalitatea ministeriului Bisericii preced toate diferențele ulterioare și trebuie să fie menținute prin ele. În Biserică, toți fac totul, în sensul că nimeni ne este exclus de la funcțiile fundamentale prin care aceasta se realizează și își exercită misiunea sa: diaconia, mărturia și comuniunea sunt „funcții" ale Bisericii luată în ansamblu ei și la care toți au părtășie, dar după măsura darului lui Hristos, dat fiecărui prin Duhul Sfânt. Fiecare participă la Euharistie, dar în mod diferențiat, numai într-o anume manieră credinciosul participă la aducerea Jertfei Euharistice și anume ca mădular al Trupului lui Hristos, împreună cu celelalte mădulare, dar nu în afara ei, sau fără episcopul sau preotul, proistosul sinaxei euharistice, care au fost investiți în mod special de către Hristos cu puterea Duhului de a aduce aceasta și de a chema de sus Duhul asupra Bisericii și asupra Darurilor, ca să le prefacă în Trupul și Sângele lui Hristos. Fiecare este responsabil de creșterea și de unitatea comunității creștine, dar în măsuri diferite.

Toate mădularele sunt de aceeași natură căci toate posedă același Duh, „Există felurite daruri dar nu există decât un același Duh" (I Corinteni 12,4). Nimeni nu poate să se plaseze deasupra celorlalți în Biserică sau mai ales deasupra ei, nici Apostolii, nici profeții…luați fiecare în parte sau toți împreună, nu constituie Biserica. Unii ca și alții sunt membre ale Bisericii, care fără ceilalți membrii nu pot exista. Deosebirea dintre aceștia, care au ministerii particulare și ceilalți, nu este ontologică ci funcțională.

Ministeriile sacramentale se articulează, deci, organic prin Hristos, în ființa, viața și lucrarea întregii Biserici. „Căci în Hristos tot trupul bine alcătuit și bine încheiat prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește creșterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, și se zidește întru dragoste." (Efeseni 4,16).

3.3.1. Preoția, tratare interconfesională

De la începutul existenței sale, Biserica a efectuat Sfintele Taine prin care Domnul nostru Iisus Hristos a prelungit opera Sa mântuitoare în lume.

În scrierile Noului Testament găsim momentele și formulele de instituire a Sfintelor Taine, pe care Biserica le-a utilizat veacuri de-a rândul păstrând rânduiala lor prin Sfânta Tradiție. În prima perioadă a vieții Bisericii nu se întâlnește contestarea sau prezentarea unei învățături greșite privind Sfintele Taine. Abia începând cu ereziile trinitare și toate celelalte se pune și problema validității Sfintelor Taine. Cauzele obiective care au dus la nașterea acestei probleme sunt fără îndoială persecuțiile. Situația celor căzuți, adică apostaziații în timpul persecuțiilor, a dus la scindarea în două a ierarhiei. Unii s-au ridicat împotriva ușurinței cu care erau reprimiți renegații în Biserică, alții condamnau atitudinea severă pe care o luau unii episcopi și unele Biserici locale. Schisma lui Hipolit și Calixt, care a avut loc la Roma pe la 217, a lui Novat și Novațian, tot din Roma, în urma persecuțiilor lui Decius (249-251), schisma meletiană, produsă în Egipt pe la începutul secolului al II-lea, precum și controversa baptismală, care s-a născut din neînțelegerea dintre Sfântul Ciprian al Cartaginei și Sfântul Ștefan al Romei, care doreau să-și impună autoritatea, au dus la hirotoniri noi și la rebotezări. Controversa baptismală ne arată că Biserica nu era unitară în atitudinea ei cu privire la validitatea Tainelor.

Ceea ce ne interesează mai mult pentru subiectul nostru, Preoția, este faptul că validitatea Tainelor a fost privită întotdeauna în strânsă legătură cu veridicitatea, autenticitatea și integritatea mărturisirii de credință. Cel care nu păstrează adevărata și întreaga învățătură a Bisericii Una, nu se poate bucura de lucrarea mântuitoare a Sfintelor Taine.

Dar, cum Taina Hirotoniei este aceea care garantează și certifică adevărata învățătură creștină, validarea ei, fără ținerea tezaurului sfânt, predat nouă de Sfinții Apostoli, ar face ineficace lucrarea harului mântuitor prin Sfintele Taine.

Sub aspect canonic, recunoașterea validității Tainei Hirotoniei postulează:

Stabilirea succesiunii apostolice neîntrerupte, adică aplicarea principiului istoric, ducând lista episcopilor care hirotonesc pe noul ales până la Sfinții Apostoli.

Păstrarea ritualului hirotoniei: a) punerea mâinilor; b) rugăciunea pentru invocarea Duhului Sfânt. Evident, separarea și analizarea problemei sub cele două aspecte este mai mult de ordin metodic, deoarece ritualul Tainei nu face decât să exprime simbolic ceea ce învățăm dogmatic. Mai mult, este lesne de a găsi ordinea, fundamentul validității Tainei Hirotoniei din punct de vedere canonic, urmărind firul istoric deoarece acesta, făcând abstracție de schismă, există, de vreme ce toate confesiunile creștine s-au născut dintr-o singură Biserică.

Biserica Ortodoxă a fost pusă adesea în fața necesității unei luări de hotărâri privind validitatea Tainei Hirotoniei la celelalte confesiuni, împrejurările istorice, conviețuirea cu alte confesiuni și relațiile zilnice au determinat pe ortodocși să purceadă la luarea unor astfel de hotărâri. Hotărârile canonice sunt o mărturie în acest sens.

Când vorbim de Biserica Ortodoxă ne gândim la unanimitatea unei hotărâri luate de toate Bisericile autocefale și autonome, care compun, prin respectarea unității de credință, de cult și canonice, Biserica Ortodoxă sau Ortodoxia.

Uneori aceste practici sau hotărâri sunt luate de unele Biserici Ortodoxe autocefale, dar ele nu angajează întreaga Ortodoxie. De aici și unele diferențe de opinii între Bisericile Ortodoxe. Fără îndoială, nu trebuie să negăm sau să falsificăm aceste hotărâri. Ele au existat și mai există încă, pentru că unitatea în Ortodoxie înseamnă mai întâi de toate libertate și nu supunere necondiționată și uniformitate. Apoi, nu trebuie să uităm că practicile și hotărârile luate de către o Biserică Ortodoxă era totdeauna sub clauza confirmării și validării hotărârilor și de către celelalte Biserici Ortodoxe surori.

Acest lucru îl precizează fostul patriarh Meletie al IV-lea Metaxachis, în scrisoarea sa din 1922, către arhiepiscopul de Canterbury, spunând că hotărârile Bisericii păstorite de Sanctitatea Sa sunt cu rezerve și imperfecte, atâta vreme cât nu se stabilește un consens ortodox unanim.34 De aceeași părere era și patriarhul Miron Cristea, care spunea că numai totalitatea Bisericilor Ortodoxe poate lua o hotărâre valabilă în această privință. „Așa se face lucru solid, nu cu răspunsuri răzlețe".

A doua precizare pe care o facem este de ordin metodic, și anume se referă la modul cum vom expune aceste practici și hotărâri ale Bisericii Ortodoxe, față de Taina Hirotoniei la alte confesiuni.

Taina Hirotoniei la Bisericile Vechi Orientale – După secole de izolare, Bisericile Vechi Orientale au reluat legăturile cu Biserica Ortodoxă.

Dialogul neoficial cu Bisericile Necalcedoniene potrivit hotărârii conferinței a III-a de la Rodos, a dat roade promițătoare și de un real folos pentru viitorul acestor Biserici al căror trecut, a fost comun, un timp, cu cel al Bisericii Ortodoxe. Optimismul este cu atât mai justificat cu cât se aprofundează învățătura de credință a celor două Biserici surori.

S-a constatat astfel, că esența hristologiei este una și aceeași, în pofida terminologiei diferite. Desigur că în decursul istoriei s-au semnalat frecvent cazuri când slujitori ai altarului Domnului Iisus Hristos, au trecut la Ortodoxie. Nu intenționăm să enumerăm aici pe toți cei pe care istoria i-a păstrat, ci ne mulțumim doar să explicăm.

În 1860, Biserica din Constantinopol a primit pe preoții Gavril și Ioan fără a-i hirotoni din nou. Prin urmare se recunoștea validitatea hirotoniilor vechilor Orientali, care au păstrat succesiunea Apostolică. Este aici un pas înainte, dacă ținem seama de faptul că, veacuri de-a rândul, necalcedonienii au fost socotiți eretici, iar hirotoniile oficiate de eretici erau considerate nevalide de către ortodocși. Această atitudine a ortodocșilor se fundamenta și pe canonul I al Sfântului Vasile care spune: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii. Căci…cei care s-au depărtat aveau hirotoniile de la Părinți, dar cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut putere nici de a boteza, nici de a hirotoni, nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut." Cert este că recunoașterea validității hirotoniilor necalcedonienilor se va putea face printr-o hotărâre oficială a Bisericii Ortodoxe și mai ales după aprobarea unei mărturisiri de credință comună, care va duce la înlăturarea unor practici care nu mai corespund situației actuale. în acest sens este de amintit faptul că celor care doresc să intre în preoție în sânul Bisericii Armene, li se cerea pronunțarea unor blesteme împotriva acelora ce cred în două ființe. Evident nu este vorba de o dificultate, de vreme ce s-a constatat acordul cu privire la dogma hristologică, acord care face inutilă prezența acestor blesteme. În concluzie putem spune că recunoașterea validității Tainei Hirotoniei, practicată prin iconomie, va putea fi o practică ordinară a Bisericii în momentul în care cele două Biserici vor aproba și se vor recunoaște în mărturisirea de credință Una a bisericii, printr-un sinod comun sau prin confirmarea acestei mărturisiri de credință, de sinoadele Bisericilor respective simultan.

Taina Hirotoniei în Biserica Romano-Catolică – O situație similară constatăm și atunci când analizăm problema validității Hirotoniei la Romano- Catolici. Remarcăm totuși câteva deosebiri cu privire la hirotonie, după învățătura Romano-Catolică. Astfel, știm că prin Sinodul Trulan se interzicea căsătoria numai episcopului. Biserica Romano-Catolică prin Sinodul de la Elvira (Spania), ținut în anul 306, impune celibatul tuturor preoților. Sunt sau nu, impedimente pentru recunoașterea validității hirotoniei? Fără îndoială că da, dar nu insurmontabile. Și aceasta pentru că aceste dispoziții, cum este și cea cu prevedere ca hirotoniei să-i premeargă căsătoria, formează dispoziții de ordin canonic și nu dogmatic, intrând în categoria mobilului și al reformabilului și nu al invariabilului. În Istoria Bisericii Universale, constatăm că, în recunoașterea validității hirotoniilor apusene, s-a urmat practica iconomiei. Ioan al Kievului spune că o hotărâre sinodală poate certifica validitatea Tainei Hirotoniei, teologul rus Macarie și majoritatea confraților lui recunosc validitatea Tainei Hirotoniei Romano-Catolice și afirmă că cei veniți în sânul Bisericii Ortodoxe să nu mai fie hirotoniți. În 1840 Biserica Rusă a primit fără a rehirotoni pe episcopii uniți, iar Biserica din Constantinopol l-a primit pe preotul latin Clinic Delicanis .

Până în prezent Biserica Ortodoxă a recunoscut validă săvârșirea Tainei Hirotoniei Romano-Catolicilor, dar tot prin iconomie. Cei care au revenit la Ortodoxie n-au fost nevoiți să fie supuși unei noi rehirotonii și aceasta pentru că suntem foarte apropiați doctrinar de învățătura Romano-Catolicilor, cu privire la Taina Hirotoniei.

Hirotonia în Biserica Anglicană – Această problemă s-a pus în Biserica Ortodoxă abia în secolul trecut. Inițial, s-a prezentat sub forma unor cereri individuale ale unor clerici anglicani care doreau să fie primiți în sânul Bisericii Ortodoxe, evident tot în calitate de clerici, ulterior aceste cereri au constituit o adevărată problemă, pentru a cărei rezolvare s-au făcut nenumărate demersuri pe lângă Biserica Ortodoxă, chiar de către persoane oficiale ale Bisericii Anglicane.

În anul 1840, W. Palmer face o vizită în Rusia și cu acest prilej au loc convorbiri cu privire la raporturile și deosebirile care existau între Biserica Anglicană și cea Rusă.

În anul 1870, a fost rehirotonit la Constantinopol anglicanul Ștefan Natherly, care a produs numeroase proteste și nemulțumiri din partea anglicanilor.

În același sens s-a pronunțat și Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse în sesiunile din 1862 și 1904, fapt care a determinat pe Arhiepiscopul Bisericii Ruse din America, fostul patriarh Tihon, să rehirotonească în 1905 pe un cleric anglican. De asemenea aceeași poziție o adoptă și sinodul Bisericii Greciei, în anul 1869. Prin urmare, în această perioadă, răspunsul, practic și teoretic al Bisericii Ortodoxe, cu privire la validitatea hirotoniilor anglicane este negativ.

În primul sfert de veac al secolului nostru, însă, problema aceasta a devenit mai nuanțată. în anul 1922, Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea Metaxachis face cunoscute hotărârile favorabile ale Sinodului Patriarhiei Ecumenice cu privire la recunoașterea tainei Hirotoniei Anglicane. în 1923, Patriarhul Damian al Ierusalimului și Arhiepiscopul Chirii al Ciprului se asociază Patriarhiei Ecumenice, iar în anul 1930, Patriarhia Alexandriei face cunoscută aceeași poziție. Patriarhia Română, în urma convorbirilor româno-anglicane de la București, 1935, prin declarația sinodală din 19 martie 1936, arată că Biserica Ortodoxă română recunoaște hirotoniile anglicane, dar numai în măsura în care condițiile puse vor fi recunoscute.

Problema recunoașterii validității hirotoniilor anglicane rămâne totuși, încă, deschisă. Atâta timp cât nu va exista o mărturisire de credință comună, care să dea glas moștenirii apostolice și învățături Bisericii din totdeauna, soluționarea problemei recunoașterii validității hirotoniilor anglicane nu se va putea face decât prin iconomia Bisericii.

Astăzi teologia Ortodoxă nu mai poate împărtăși acest punct de vedere, deoarece validitatea hirotoniilor anglicane este condiționată de trei clauze: a) Lipsa consensului Comuniunii anglicane; b) Intercomuniunea Bisericii Anglicane cu diferite denominațiuni protestante care nu au o preoție harică, și c) Hirotonia femeilor, despre care vom vorbi puțin mai jos.

Hirotonia Vechilor Catolici – Apăruți în configurația Bisericii după Conciliul I Vatican (1870), ca urmare a protestului împotriva dogmei infaibilității papale, vechii catolici au manifestat unele ezitări, inerente de altfel unui început, când se cerea fixarea doctrinei și poziției Bisericii Vechi Catolice, ca Biserică constituită aparte.

Problema succesiunii Apostolice și implicit a validității hirotoniilor vetero-catolicilor s-a pus în 1892, cu prilejul tratativelor dintre comisia de la Petesburg și cea Veche Catolică de la Rotterdam. Teologii ruși au recunoscut după 1871 că vetero-catolicii s-au apropiat foarte mult de Ortodoxie, dar mai există lucruri nelămurite, între care și nedumerirea dacă se poate recunoaște validitatea hirotoniilor din Biserica din Utrecht, precum și hirotoniile săvârșite de ea, ca hirotonia episcopului Reinkeine de Bonn și Herzog de Elveția.

Teologii ruși se gândeau la hirotonia primului episcop vetero-catolic C. Steenhoven de către un singur episcop catolic, deci împotriva canoanelor, care prevăd ca un episcop să fie hirotonit măcar de doi episcopi.

La conferința de la Bonn (1931) s-au expus mai multe puncte comune și deosebite cu privire la doctrina celor două Biserici. De remarcat este faptul că la această întâlnire, punându-se problema hirotoniilor, nu s-a discutat validitatea lor, ci s-a căutat să se ajungă la un acord cu privire la căsătoria preoților.

În toamna anului 1953, a avut loc la Munhen al XVI-lea Congres internațional al Vechilor Catolici. Cu acest prilej s-a subliniat că ierarhia este instituită de Mântuitorul și este alcătuită din trei trepte: episcopat, prezbiterat, și diaconat. Afirmând că unitatea Bisericii nu poate fi decât acolo unde există succesiunea Apostolică, arhiepiscopul Andreas Rinkel de Utrecht, a pus accent îndeosebi pe succesiunea în hirotonie, întrucât integritatea Bisericii și a ierarhiei este asigurată prin continuitatea hirotoniilor apostolice.

În congresele următoare, problema recunoașterii validității hirotoniilor vechilor catolici nu s-a mai pus în discuție. Recunoașterea aceasta se va putea face numai după o analiză profundă a mărturisirii lor de credință, dat fiind faptul că de ortodoxia credinței lor depinde și recunoașterea validității tainelor.

În concluzie putem spune că hotărârile și practicile întâlnite în sânul ortodoxiei, cu privire la problema recunoașterii validității Tainei Hirotoniei oficiată de celelalte confesiuni, nu mărturisesc decât impasul în care se află această problemă. Abordarea ei în spirit ecumenic nu face decât să-i deschidă mai promițătoare perspective; dar important este că întrunindu-ne și lucrând în spirit ecumenic, vom reuși să ne cunoaștem mai bine, și să sporim în iubirea noastră.

În ceea ce îi privește pe protestanți, care nu au o preoție harică, nu se poate vorbi despre Taina Hirotoniei, de aici în acolo, nici nu poate fi vorba de validitatea celorlalte Taine, care practic nici nu există, decât cel mult în sens simbolic. Protestanții fac deosebire între sacerdotium și ministerium, adică între preoție și slujire, cea dintâi fiind comună tuturor creștinilor, cealaltă însă nu, fiind încredințată de comunitate celui pe care l-a ales pentru această slujbă.

Sectele au tras ultimele consecințe, respingând total preoția sacramentală prin interpretarea cu totul eronată și tendențioasă a textelor scripturistice pe care se fundamentează instituirea dumnezeiască a preoției sacramentale; prin traducerea greșită care să le susțină atacurile contra preoției ca Taină și structură harică a Bisericii, ei opun acesteia preoția generală sau obștească a poporului lui Dumnezeu, adică a tuturor creștinilor.

3.3.2. Hirotonia femeii și poziția Ortodoxă

Hirotonia femeilor în toate treptele ierarhice este astăzi tot mai discutată, mai ales în lumea protestantă, făcând parte din ordinea de zi a multor întruniri bisericești-teologice internaționale. În Biserica Ortodoxă, dar și în cea Romano-Catolică, această problemă nu se pune decât la nivelul discuțiilor, nicidecum la recunoașterea validității ei. Una din Bisericile care aduce tot mai asiduu în discuție această problemă este cea anglicană, după cum am amintit în subcapitolul anterior, unde până mai ieri nici nu se întrezărea această problemă, cu toate că Biserica Ortodoxă a recunoscut, aproape în unanimitate după un dialog amplu, validitatea hirotoniei anglicane.

Problema hirotoniei femeilor este lansată, se pare, de cercurile feministe occidentale, dar mai nou nici noi nu suntem feriți de provocarea ce ni se face.

Dacă vorbim despre feminism, trebuie făcută precizarea că în ultimii ani în occident s-a manifestat un feminism agresiv, în care femeia se vrea bărbat, dar și un feminism moderat, exprimat la nivelul Ortodoxiei, cu o altă perspectivă de abordare a fenomenului.

Ortodoxia se confruntă cu acest curent, care vine dinspre partea ei feminină, dar departe de a revendica hirotonia pentru sine. Pune însă problema reașezării valorice a bărbatului și a femeii. Este o concepție care nu ține să dovedească, în mod ne apărat egalitatea femeii cu bărbatul, pentru că o spune, de altfel Sfântul Apostol Pavel: „În Hristos nu mai este nici rob, nici liber nici parte bărbătească, nici parte femeiască", ci ține să precizeze că trebuie numai revizuită viziunea asupra persoanei feminine. Nu trebuie să existe o discriminare în ceea ce privește sexul, căci sexul nu este esență ci numai o relație.

Dacă citim unele rugăciuni din Molitfelnic, referitoare la unele momente din viața femeii (rugăciunea la 8 zile de la naștere, la 40de zile, la punerea numelui copilului), vom găsi o atmosferă – spun susținătoarele curentului – care „dezice" teologia Mântuitorului și așează femeia într-un contest antic, atribuindu-i răul de care suferă omenirea, întocmai ca în cartea Leviticului sau în cărțile sapiențiale ale Vechiului Testament. În aceste texte, femeia este considerată necurată, întinată, de asemenea există canoane care opresc intrarea femeii în biserică…nu cumva – se întreabă aceleași – toate acestea izvorăsc dintr-o necunoaștere a realităților biologice?

Feminismul luptă pentru o egalitate a sexelor, până aici nu ar fi nici o problemă, necazul urmează, deoarece se urmărește o egalitate până la anularea oricărei deosebiri între sexe, atât a celor naturale, cât și a celor sociale. Este o luptă pentru desființarea patriarhatului și pentru feminizarea întregii societăți.

Ortodoxia recunoaște femeii calitatea ei specială de născătoare, purtătoare de viață. Promisiunea de mântuire este făcută femeii și tot ea va prime Vestea cea Bună, o femeie vede pentru prima dată pe Hristos înviat: „Nașterea dovedește harisma oricărei femei de a-L zămisli pe Dumnezeu în sufletele sfâșiate".

În Ortodoxie se vorbește clar despre o egalitate a femeii cu bărbatul, dar numai în plan harismatic. Sfântul Clement Alexandrinul spune: „Dumnezeu l-a creat pe om bărbat și femeie; bărbatul este Hristos și femeia este Biserica".

Nimeni nu le poate socoti pe femei mai prejos decât bărbații, nici chiar din punct de vedere duhovnicesc, fiind chiar capabile să dea sfaturi chiar și monahilor, în aceleași condiții ca și bărbații. Ca urmare, poate foarte bine o femeie să devină maică duhovnicească și aceasta o dovedește existența unui Matericon în Ortodoxie, compus de un călugăr la anul 1200, pe nume Isaia. În afară de puterea sfințitoare în Biserică, rezervată numai episcopului și preotului, maicile aveau aceleași prerogative și datorii precum preoții în rândul monahilor. Adică li se permitea să propovăduiască cuvântul adevărului, să răspândească învățătura Bisericii. Să nu uităm de cele „întocmai cu Apostolii", Sfânta Elena, Sfânta Nina… Multe dintre ele prin felul de trăire sunt adevărate modele, arătând că din acest punct de vedere, teologia, nu este rezervată exclusiv bărbaților. Dar de aici și până a afirma hirotonia femeii este încă un drum lung.

În ceea ce privește hirotonia femeilor, în Ortodoxie nici nu se pune în discuție, aceasta pentru că în primul rând, este vorba de o diferență totală în ceea ce privește concepția despre Taina Hirotoniei, la noi preoția are un caracter exclusiv sacramental și conferindu-i slujitorului posibilitatea de a sfinți, de a învăța și de a conduce, pe când în Protestantism, se pune accent preponderent pe latura învățătorească a ei.

După cum am arătat, în protestantism, preoția nu derivă dintr-o succesiune Apostolică neîntreruptă, astfel ea își pierde caracterul de Taină, rămânând în felul acesta o simplă investire a unei anumite autorități de a predica. Chiar și Liturghia a devenit numai a cuvântului, slujirea a devenit numai una socială, și atunci s-a putut introduce fără nici o stânjenire hirotonia femeii. De ce să nu poată fi femeia pastor, când responsabilitatea un mai este decât una a cuvântului, identificată cu cea de ordin spiritual, iar pe de altă parte, una socială identificată cu latura conducătoare și învățătoare?

Foarte bine sesiza următorul aspect Paul Evdochimov: „Participarea la producția economică introduce femeia în comunitatea masculină. Meseria îi dă independență … femeia contractează foarte repede bolile baratului: seducția și atracția plăcerii. Aceeași formație profesională falsifică natura feminină. Nevoia de egalitate face femeia agresivă". Toate acestea în defavoarea naturii, prin agravarea sau alterarea ei.

În iconomia mântuirii sunt două realități fundamentale: Dumnezeu întrupat prin Fiul și Fecioara Măria din care se întrupează și care naște pe Iisus Hristos. Altfel spus, cele două realități sunt: Arhiereul și Biserica. Acestea trebuie să fie arhetipul cuplului bărbat-femeie. Bărbatul trebuie să exprime preoțimea sacerdotală și funcțională, iar femeia pe cea universală: „în împărăție toate funcțiile încetează în fața lui Hristos, Unicul Preot. Hristos săvârșește Liturghia cerească, dar în fruntea poporului, a preoției universale rămâne Teotokos – Născătoarea de Dumnezeu – căci ea exprimă această preoție în calitatea sa de ușă a împărăției înseși".

Sfântul Apostol Pavel ne spune clar: „Femeile voastre să tacă în Biserică" (I Corinteni 14,34-35) sau „Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, căci bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor și este" (Efeseni 5,21-23; Coloseni 3,18) și iarăși: „Nu îngăduiesc femeii nici să învețe pe altul, nici să stăpânească peste bărbat, ci să stea liniștită. Căci Adam a fost zidit mai întâi si apoi Eva.. " (I Timotei 2,10-15).

Hirotonia femeilor nu are nici un temei biblic. Dacă exista un astfel de temei, atunci Miriam, sora lui Aaron, ar fi jucat un rol important, Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, dar mai cu seamă Fecioara Măria, „cea aleasă între femei". Istoria Bisericii amintește de acele diaconițe, dar acestea aveau o slujire exclusiv socială. Mântuitorul Hristos a ales pentru slujirea Evangheliei numai bărbați și pe ei i-a trimis în lume la propovăduire.

Pretenția hirotonirii femeilor și aplicarea ei în viața unor confesiuni nu fac decât să creeze dezorientare, tulburare și chiar separare, pentru că o astfel de problemă, creează piedici de netrecut în calea unirii Bisericilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, este și el foarte convingător împotriva hirotoniei femeilor căci zice: „Postul, culcatul pe pământul gol, privegherile prelungite și toate celelalte pot fi îndeplinite cu ușurință de mulți credincioși, nu numai de bărbați ci și de femei. Dar când este vorba de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de încredințat purtarea de grijă a atâtor suflete, femeile să se dea la o parte în fața unei slujbe atât de înalte, și chiar cea mai mare parte dintre bărbați".

CONCLUZII

Hristos, Dumnezeu-omul, este sacramentul fundamental și originar al mântuirii și îndumnezeirii noastre: Dumnezeu, în persoana Fiului, se face om, iar omul crește în Hristos, ca mădular al Bisericii, Trupul Său extins în umanitate, și deci în timp și spațiu până la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efeseni 4,13).

Taina Hristos este misterul și rezultatul chenozei Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului, pentru împăcarea și comuniunea lui iarăși în iubire cu Dumnezeu.

Întrupându-se și recapitulând în Sine, prin firea umană asumată în ipostasul Său dumnezeiesc, întreaga umanitate, Hristos face părtași Tainei Sale pe toți oamenii. Viața dumnezeiască de iubire și de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi a coborât în umanitate și s-a făcut și viața oamenilor, iar aceasta din urmă s-a făcut viața lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

Prin Hristos, unul dintre noi, care este Dumnezeu – Omul, stă de-a dreapta Tatălui, întru slavă, în comuniune cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, dar și cu toți oamenii cuprinși obiectiv în Sine prin firea umană asumată, la întrupare, și dinamic actual, în Trupul Său, Biserica, prin Sfintele Taine. Taina Hristos și actele divino-umane sau teandrice ale Fiului lui Dumnezeu întrupat: întruparea, Botezul, Patimile și Moartea Sa, învierea și înălțarea la ceruri întru slavă, se prelungesc în lucrarea și viața Bisericii și prin Biserică în viața credincioșilor prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Prin Taina Hirotoniei, cel consacrat devine o punte de legătură între Dumnezeu și om, prin care harul Duhului, izvorât din Jertfa lui Hristos se poate revărsa și face posibilă asumarea lui în vederea eliberării, a mântuirii.

Nu există Biserică fără Sfintele Taine și fără acestea nu există mântuire, iar dacă împărtășirea cu harul divin, mântuitor al Sfintelor Taine este posibilă numai prin preoție, atunci rezultă foarte clar și deslușit importanța indispensabilă a preoției în procesul de mântuire.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1997.

Arhieraticon, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1993.

Cabasila, Nicolae "Despre viața în Hristos", trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1997.

Chiril al Alexandriei, Sfântul, "Scrieri. Partea a doua. Glafire", trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1992.

Clement Alexandrinul, "Scrieri. Partea a doua. Stromatele", trad. de Pr. D. Fecioru, E.I.B.M. al B.O.R., București 1982.

Damaschin, Ioan, Sfântul, "Dogmatica", trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993.

Ignatie Teoforul, Sfântul, „Epistola către smirneni", trad. Pr. D. Fecioru, în P.S.B., voi. I, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1979.

Ioan Gură de Aur, Sfântul, „Tratat despre Preoție", trad. de Pr. D. Fecioru, E.I.B.M., al B.O.R., București, 1987.

Liturghier, E.I.B.M. al B.O.R., București 1995.

Molitfelnic, E.I.B.M. al B.O.R., București 1997.

Simeon al Tesalonicului, Sfântul, "Despre preoție", trad. de T. Teodorescu, București 1866.

Vasile cel Mare, Sfântul, Epistola 189, P.G. 32, col. 696.

CĂRȚI. LUCRĂRI

Andrutos, Hr., "Simbolica", trad. Iustin Moisescu, Craiova, 1955.

Bel, Pr. prof. dr. Valer, "Dogmă și propovăduire", Ed. Dacia, Cluj, 1994.

Evdochimov, Paul, "Taina iubirii", trad. De Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 19994.

Idem, "Femeia și mântuirea", trad. Gabriela Moldoveanu, Pr. Lect. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, București, 1995.

Idem, "Ortodoxia", trad. de Dr. irineu Ioan Popa, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1996.

Istoria bisericească universală, manual pentru uzul studenților Institutelor teologice, vol. I București, 1956.

Îndrumări Misionare, E.I. B.M. al B.O.R., București, 1986.

Mihălțan, Episcop Ioan, „Preoția Mântuitorului și Preoția Bisericească", Ed. Episcopiei, Oradea, 1993.

Moisescu, Prof. Iustin, "Ierarhia bisericească în epoca apostolică", Craiova, 1955.

Neaga, Pr. Prof. Dr. Nicolae , "Hristos în Vechiul Testament", Sibiu, 1944.

Popescu Mălăiești, I., "Studii și comentarii", București, 1926.

Schmemann, Alexander, "Introducere în teologia liturgică", trad., de ierom., Vasile Bârzu, ed. Sofia, București, 2002.

Silvestru, Episcop de Canev, "Teologia Dogmatică ortodoxă", trad. Gherasim Mironescu, București, 1903.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, "Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol. I, București, 1978.

Idem, "Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol. III, București, 1978.

Verzan, Pr. Dr. Sabin, "Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit", București, 1994.

STUDII ȘI ARTICOLE

Abrudan, Pr. Prof. Dumitru, „Creștinismul și mozaismul în perspectiva dialogului interreligios", în "Mitropolia Ardealului", nr. 1-3/1979, pp. 59-193

Basarab, Pr. Dumitru, „Cartea profetului Amos, introducere, traducere și comentar", în Studii Teologice, nr. 5-10/1979, pp. 391-572.

Braniște, Pr. Prof. Ene, „Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură", în B.O.R., nr.5-6/1965, pp. 483-502.

Bria, Pr. Prof. Ioan, „Preoție și Biserică", în Ortodoxia, nr. 4/1972, pp. 523-535.

Chialda, Pr. prof. Mircea, „încercările de apropiere între Biserica Ortodoxă și Biserica vechilor catolici", în Ortodoxia, nr.3/1966,pp. 319-357.

Dură, Pr. Prof. Dr. Ioan V., "Hirotonia femeilor în Biserica Anglicană", Ortodoxia, nr. 3/1990, pp. 186-189.

Gheorghe, Pr. Prof. Constantin I., „Ierarhia bisericească după Epistolele Sfântului Apostol Pavel", în Studii Teologice, 1971, nr., 7-8, pp. 497-506.

Manolache, Anca, "Din problematica feminină actuală", Mitropolia Banatului, nr. 7-8/1985, pp. 432-442.

Moldoveanu, Pr. Dr. Ioan, "Hirotonia femeii și poziția Ortodoxă", în Ortodoxia, nr. 1-2/2000, pp. 132-138.

Prelipceanu, Pr. Prof. VI., "Idei despre pietate Vechiul Testament", în Studii Teologice, nr. 1-2/1952, pp. 17-22.

Moisescu, Prof. Dr. Iustin, „Ierarhia bisericească în epoca apostolică", în Mitropolia Olteniei, nr. 1-3/1954, pp. 52-74.

12. Radu, Pr. Prof. Dumitru, „Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii", în Ortodoxia, 1-2/1978, pp. 17-370.

Idem, "Sfintele Taine în viața Bisericii", în Studii Teologice, nr. 3-4/1981, pp. 172-194.

Rusin, Drd. Jan, „Sfânta Taină a Hirotoniei și validitatea ei în raporturile interconfesionale", în Ortodoxia, nr. 3/1973, pag. 373-382.

Referatele prezentate de delegația B.O.R. la conferința de la Moscova, „Biserica Ortodoxă și hirotoniile anglicane. Posibilitatea recunoașterii validității lor", în Ortodoxia, nr. 1/1949, pp. 91-113.

Sârbu, Pr. G., „Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei", în Studii Teologice, 1986, nr. 5-6, pp. 11-114.

Semen, Pr. Conf. Dr. Petre, "Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament", în Teologie și Viață, 4-7/1922, pp. 13-247.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, "Aspectul sacramental al Bisericii", în Studii Teologice, nr. 8-9/1956, pp. 533-545.

Idem, „Legătura dintre Euharistie și iubirea creștină. Preoția slujitoare și preoția subiectivă generală. Aspectul eclesiologic al preoției", în Studii Teologice, nr. 1-2/1965, pp. 3-32.

Zăgrean, Diacon, Prof. Dr., Ioan, "Sfânta Taină a Hirotoniei ", în Mitropolia Ardealului, nr. 9-10/1971, pp. 664-674.

Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentar la I Timotei", Trad. Atanasie Teodosiu, București, 1971, pag. 62, 559.

Idem, „Comentar la I Tit", pag. 62, 663.