Importanța Rețelelor de Socializare în Alegerile Politice pe Care Le Facem

=== ee3a0d5dbf0e56e86e62d3d2bf03b66b69ee1321_158932_1 ===

UNIVERSITATEA BABEȘ BOLIAY CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

LUCRARE DE ABSOLVIRE

Conducător științific:

Lect. dr. Ovidiu Vaida

Absolvent:

[NUME, prenume]

Cluj-Napoca,

2018

UNIVERSITATEA BABEȘ BOLIAY CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

´´ Importanța rețelelor de socializare socializarea politică ´´

Conducător științific:

Lect. dr. Ovidiu Vaida

Absolvent:

[NUME, prenume]

Cluj-Napoca,

2018

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………….

Capitolul I – Socializarea politică-considerente generale………………………………….

Definiția socializării- Mass-media ca agent …………………………………………

Comunicarea politică……………………………………………………………………….

Teorii ale comunicării politice……………………………………………………………

Tehnici de manipulare…………………………………………………………………….

Comunicarea online- Teorii de comunicare, socializare politică………………….……

Capitolul II – Marketingul politic………………………………………………………….

2.1. Strategii, modele teoretice……………………………………………………………….

2.2. Imaginea și brandingul candidatului………………………………………………….

2.3.Desfășurarea unei campanii electorale……………………………………………….

2.4. Segmentarea și poziționarea pe piața alegătorilor…………………………………….

Capitolul III –Studiu de caz: Campania prezidențială din 2014, România………….

3.1.Obiective…………………………………………………………………………..……

3.2.Ipoteze………………………………………………………………………………..….

3.3.Desfășurarea cercetării…………………………………………………………………

3.3.1.Facebook…………………………………………………………………………..…

3.3.2Targetare specifică, manipulare; propagandă…………………………………..……

3.4. Reultate și discuții………………………………………………………………………

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………….

Anexe…………………………………………………………………………………..……..

´´ Importanța rețelelor de socializare socializarea politică ´´

INTRODUCERE

Termenul care descrie cel mai bine lumea în care trăim este “imprevizibil”. Totul în jurul nostru este o continuă schimbare, iar rolul cel mai important îl are internetul. Odată cu dezvoltarea acestuia, sistemele de comunicare politice și-au schimbat mecanismele de funcționare, dar cum ne afectează pe noi acest lucru?

Datorită faptului că petrec foarte multe ore pe zi în mediul online am observat că postările din newsfeed devin din ce în ce mai personale și poziționate astfel încât să îmi manipuleze alegerile. După o scurtă cercetare asupra subiectului, am făcut conexiunea dintre ceea ce se întâmplă pe profilul meu și ceea ce se poate întâmpla la scară largă. Motiv pentru care am decis să “sap” mai adânc și să dezvolt acest subiect.

Formarea și integrarea politică a indivizilor se bazează pe socializare. Aceasta nu obligă la o asimilare mecanică a comportamentelor ci presupune multiple interacțiuni între individ și societate, o adaptare continuă, astfel încât individul să fie acceptat de grupul de care aparține. Socializarea politică este determinată de cadrul social, economic, cultural și de acțiunea reciprocă dintre capacitățile cognitive și personalitatea individului. Este procesul prin care individul cunoaște sistemul politic, învață să își structureze percepțiile legate de viața politică și reacțiile față de fenomenele politice. Specialistul în științe politice David Easton a interpretat teoria clasică a socializării politice spunând că “… este o instruire a omului, în care el își studiază rolurile sociale și politice”.

Sistemele de comunicare politică au cunoscut mai multe etape de evoluție. Prima etapă a fost apariția ziarului tipărit care are și astăzi o importanță majoră, a doua etapă a fost cea a radioului urmată de cea de a treia a televiziunii. Spre deosebire de presa scrisă, radioul și televizorul au adus informația mai aproape de masele de oameni cu ajutorul transmisiunilor în direct care au avut un impact emoțional mai mare asupra publicului larg. A patra etapă este apariția internetului, care a revoluționat tehnologia și a făcut lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Cea mai mare schimbare în comunicare adusă de internet a fost comunicarea bilaterală. Dacă primele trei etape au permis comunicarea într-un singur sens – de la sursă la public, internetul a permis comunicarea în mai multe sensuri – atât de la sursă la public și invers, cât și între indivizi. Pe lângă aceasta, a permis implicarea într-o mai mare măsură a tinerilor în viața politică prin intermediul instrumentelor de tipul blogurilor, vlogurilor sau rețelelor de socializare, care facilitează și încurajează exprimarea liberă a convingerilor și intereselor personale.

Orientările și convingerile politice ale individului reprezintă un proces complex de formare și dezvoltare a identității politice prin asimilarea și conștientizarea valorilor și normelor specifice unei culturi. Trebuie să știm însă, în ce măsură ne influențează internetul aceste convingeri.

Dacă înainte socializarea prin mass-media se realiza într-un singur sens (presă, TV), odată cu apariția internetului, aceasta a suferit o modificare dramatică și a permis comunicarea bidirecțională. Acum toată lumea poate exprima liber propriile opinii legate de subiecte diverse.

Datorită vitezei cu care se dezvoltă, social media a devenit rapid unul dintre cele mai importante sau poate cel mai important mijloc de comunicare în masă. Fapt care a încurajat actorii politici să folosească tot mai mult internetul și rețelele de socializare în campaniile electorale. Printe avantaje se numără costurile reduse și feedback-ul rapid din partea votanților.

Acest avantaj a început să fie exploatat în comunicarea politică abia în anul 2008 în Statele Unite ale Americii, în timp ce în România a fost folosit odată cu campania electorală din anul 2012. Problema principală a fost faptul că atunci când te adresezi unui grup foarte mare de oameni este dificil să le cunoști interesele sau punctele slabe astfel încât să le poți folosi în avantaj propriu. Soluția a fost oferită de rețelele de socializare, mai exact de targetarea comportamentală aplicată în mediul online sau filtrarea publicului țintă în funcție de comportamentele lor online. Cum funcționează aceasta? În linii mari, utilizatorii generează conținut privitor la campaniile politice – fie prin postări, fie prin înscrierile în grupuri online, dar, în același timp, furnizează informații despre ei înșiși.

Utilizarea instrumentelor media precum Twitter, Facebook sau YouTube în socializarea politică a schimbat dramatic modul în care ne sunt prezentate campaniile electorale sau în care interacționăm cu actorii politici.

Importanța mijloacelor de comunicare socială în politică a făcut aleșii și funcționarii publici mai responsabili și mai accesibili alegătorilor. Capacitatea de a publica conținut și de a-l difuza milioanelor de oameni permite campaniilor să gestioneze cu atenție imaginea candidaților bazându-se pe seturi complexe de analiză. Totul în timp real și aproape fără niciun cost.

Rețelele de socializare au schimbat percepția oamenilor despre politică și datorită controverselor. Contactul direct cu votanții are și aspecte negative, în acest caz departamentul de relații publice se ocupă de imaginea candidatului, motivul fiind evident: să permiți acestuia să posteze mesaje nefiltrate pe Facebook sau Tweeter poate dăuna imaginii lui și îl poate pune în situații stânjenitoare. Cel de-al șaselea mod prin care rețelele de socializare au schimbat percepția asupra politicii este implicarea tinerilor. În mod normal alegătorii mai în vârstă tind să compună cea mai mare parte a persoanelor care ajung la urne însă, Facebook și Tweeter au reușit să implice tinerii în viața politică și să îi împingă spre a fi cetățeni responsabili, fapt ce are un impact profund asupra alegerilor. Președintele Barack Obama a fost primul politician care a apelat la puterea social media în timpul celor două campanii de succes.

Cercetarea de față a pornit de la următoarele ipoteze: cu cât interacțiunea online este mai accentuată, cu atât indivizii sunt mai predispuși să dezvolte un comportament de implicare politică prin intermediul canalului de comunicare online, respectiv cu cât campania electorală beneficiază de o desfășurare mai evidentă în mediul online, cu atât aparițiile candidaților în sfera social media sunt mai importante în conturarea preferințelor politice. În concluzie, studiul de față, orientat spre analizarea influenței comunicării electorale online asupra implicării politice a electorilor, atrage atenția asupra situației din România și îndeamnă la cercetarea mai amplă a fenomenului democrației digitale în contextul în care evoluția mijloacelor de comunicare se răsfrânge tot mai mult asupra sferei comunicării politice. Din perspectiva cercetătorilor din domeniul comunicării politice, democrația este un dialog civic, o conversație continuă între liderii aleși său candidați și cetățenii pe care îi conduc sau își doresc să-i conducă.

CAPITOLUL I – SOCIALIZAREA POLITICĂ-CONSIDERENTE GENERALE

1.1.Definiția socializării- Mass-media ca agent

Socializarea în sens larg înseamnă a transforma un individ dintr-o ființă asocială într-o ființă socială, inculcându-i moduri de gândire, simțire, acționare. Reprezintă procesul prin care are loc transmiterea de informații cu caracter cultural și integrarea cuturală a individului. Socializarea politică vizează aceleași obiective, dar care țin de domeniul politic. Astfel putem spune că socializarea politică este un proces prin care individul asimilează valorile și normele politice cu ajutorul cărora se va putea integra continuu, prin intermediul comunicării urmărim patru scopuri principale: să fim receptați, să fim înțeleși, în viața politică.

Conform specialiștilor comunicarea poate fi definită ca fiind un proces prin care un emițător transmite o informație receptorului prin intermediul unui canal (cod), cu scopul de produce asupra receptorului anumite efecte și este cea care stă la baza socializării. Fiind un proces uman, conștient, complex și să fim acceptați și să provocăm o reacție (schimbare de atitudine sau comportament).

Făcând diferența dintre limbă și cod trebuie specificat faptul că Omul a creat un cod în vederea comunicării, în timp ce limba se creează chiar în comunicare. De aceea codul este închis și încremenit, el nu se transformă decât în virtutea unui acord explicit al userilor, pe când limba e deschisă și repusă în discuție cu fiecare vorbă nouă. Comunicarea este imposibilă în absența unui cod, însă ea este dată de sens care este atribuit in funcție de emițător și receptor. Schema Shannon – Weaver reprezintă matematic principiul conform căruia receptorul decodifică mesajul primit de la emițător, dar bazat pe propriile experiențe cognitive și culturale.

Fig. 1.1 Schema Schannon – Weaver a proceslui de comunicare

Sursa: http://www.rasfoiesc.com/business/marketing/comunicare/Principalele-modele-ale-comuni37.php

Prin „comunicare” putem înțelege punerea în comun de informații. Pentru antici însă, „communicus” însemna a transmite și celorlalți, a împărtăși ceva celorlalți. Astăzi asociem acestea cu sharing, activitatea centrală pe internet, specifică erei digitale. În cartea Public Parts, How sharing in the Digital Age Improves the Way We Work and Live, Jeff Jarvis (2011, pp. 1-2, 21) spunea că „așa cum Google a construit o industrie în jurul butonului Search, Facebook se află în centrul propriei sale industrii construită pe Sharing. Facebook încorporează și exploatează dorința noastră de a ne conecta unii cu alții”. Jarvis face astfel trimiterea la sensul inițial al comunicării umane și evidențiază necesitatea ființei umane de a comunica, de a face parte dintr-un colectiv.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin expresia a face politică se înțelege „a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului”, dar și „comportare abilă folosită de cineva pentru atingerea unui scop”. Din perspectiva științelor politice a face politică înseamnă „a participa la orice fel de activitate de conducere”. Astfel, politica poate fi înțeleasă ca fiind activitatea de administrare și gestionare a unor probleme publice și se referă la procesul de luare a unei decizii ce are atât consecințe sociale cât și economice.

Politicul reprezintă scena în care se confruntă doctrine, credințe și convingeri și care este controlată prin instituții. În științele politice omul este privit ca zoon politikon (animal social), adică idivizii dețin instinctul de a trăi în comunități organizate de tipul comunităților identificate de Aristotel cu statul.

Anglo-saxonii folosesc doi termeni distincți atunci cand vine vorba de politici. Policy (policies, pl.) se identifică prin acțiunea concretă de a guverna și rezultatele acesteia, iar politics desemnează activitățile generale de politică.

Democrația este singurul regim politic care oferă cetățenilor posibilitatea de a alege reprezentanții politici. Această posibilitate este oferită prin intermediul sistemelor electorale de vot, care selectează reprezentanții unui grup politic și le derogă autoritatea de a lua decizii în numele și în interesul alegătorilor. Spre deosebire de regimul democrat unde schimbarea celor de la putere se realizează într-un cadru pașnic, în cazul regimurilor de tip autoritar sau totalitar, succesiunea conducătorilor se produce prin mișcări sociale cu caracter violent, revoluții sau lovituri de stat.

Alegerile libere conferă un anumit grad de încredere în cei aleși, iar votanților le permite să ia parte la jocul politic și să simtă că jocă un rol important în desemnarea reprezentanților. Pe parcursul alegerilor, unicul scop al fiecărui candidat este de a atinge obiectivele de marketing politic, care îl vor ajuta sa obțină numărul de voturi necesar pentru atingerea mandatului.

Media joacă un rol important în acest dialog civic pentru că, în majoritatea timpului, interacțiunea între cei care guvernează și cei guvernați este realizată prin comunicare mediatică. Putem identifica cinci arii de cercetare aplicativă în domeniul comunicării politice; discursul politic, dezbaterile politice, publicitatea politică, știrile politice și utilizarea noilor tehnologii în politică. Mesajele politice sunt transmise și prin intermediul publicității politice, care a devenit una dintre preocupările constante și semnificative ale domeniului comunicării politice. Rolul publicității politice în politica modernă, conținutul și efectele publicității, efectele publicității negative, publicitatea pentru candidații femei, publicitatea pentru anumite cauze, publicitatea politică și internetul, acoperirea mediatică a publicității politice, toate acestea au fost subiecte abordate de-a lungul timpului. Este considerat material de propagandă electorală orice material scris, audio sau video care îndeplinește următoarele condiții: se referă în mod direct la un candidat sau partid politic care participă la alegerile locale, clar identificat; este utilizat în perioada campaniei electorale stabilite potrivit legilor privitoare la organizarea alegerilor; are obiectiv electoral și se adresează publicului larg; depășește limitele activității jurnalistice de informare a publicului.

Campaniile de gherilă au devenit în timp o trăsătură esențială a campaniilor electorale, în special odată cu democratizarea mediatică, prin participarea activă a volanților cu ajutorul social media. Dincolo de libertatea de exprimare oferită de new media și social media, această nouă identitate digitală a cetățeanului, de creator de conținut, aduce în discuție problema desfășurării prin reprezentări verbale și vizuale ale contracandidaților -Campania Digitală din 2007 a fost construită pe strategia inducerii nulității prin reprezentări ale celor 322 de parlamentari care susțineau demiterea lui Traian Băsescu sub forma unor animale și a unor personaje din filme (Nașul, Ali Baba și cei 40 de hoți) cu constații negative. De la debutul Gherillei Digitale în 2004 , trecând prin „dialogul" de pe website-urile candidaților la funcția prezidențială din 2009 și până la constituirea grupurilor și comunităților politice de pe Facebook, se poate observa că internauții români se implică din ce în ce mai mult în difuzarea și comentarea informației politice în mediul virtual, în special în timpul campaniilor electorale.

Managementul reputației constă în înțelegerea sau influențarea reputației unei persoane, afacere instituție sau organizație. Acesta a fost iniția inventat ca termen de relații publice, dar dezvoltarea informaticii, a internetului și mediei sociale a a făcut ca aceasta să fie mai curând o problemă de rezultate de căutare. Unele componente ale managementului reputației sunt adesea asociate cu zone etice gri cum ar fi site-urile de recenzii, gestionarea plângerilor negative sau folosind tactici SEO pentru a influența și modifica rezultatele sistemelor. Există, de asemenea forme etice ale managementului reputației, care sunt frecvent utilizate, cum ar fi răspunsul la reclamațiile clienților, cerând site-urilor să șteargă informațiile incorecte și folosind feetback-ul online pentru a influența promovarea .

”Brand personal” este un termen de actualitate în marketing, iar partea sa de interes se manifestă mai ales în ceea ce privește cele două componente ale lui: pe de-o parte individul, omul, iar pe cealaltă parte marketingul, eforturile pe care fiecare dintre noi le facem astfel încât să fim ”altfel”, să ne construim o imagine pe baza căreia sa fim ale și în fața altora. Este important de subliniat faptul că termenul de brand personal ilustrează în acela și timp un tip de marketing din ce in ce mai des uzitat în ultima perioadă. În contextul în care fiecare brand are o strategie, pe care conștient sau mai puțin conștient și studiat fiecare dintre noi o construim, se impune necesitatea de a translata într-un fel strategiile utilizate pentru dezvoltarea, consolidarea, menținerea brandurilor de la nivel organizațional la nivelul fiecărui individ.

Viteza informației a creat un sistem în care puterea asupra comunicării este mult mai larg distribuită, ceea ce înseamnă descentralizare și un control mai puțin oficial al agendelor guvernamentale. În acest sens, mijloacele de informare în masă nu sunt doar mijloacele de reproducere a relațiilor de putere, ci și pluralizarea forțelor care acționează împotriva capacității guvernului de a influența și de a controla. Media care acționează în calitate de observator public realizează o verificare a comportamentului de elită, astfel încât poate contribui la responsabilizarea actorilor politici față de public, asistând la împuternicirea acestora ca cetățeni și alegători. În plus, mijloacele de informare în masă pot fi utilizate pentru mobilizarea politică de către partide politice și grupuri de presiune în scopul recrutării membrilor, solicitând o reuniune publică, partidul local care își poate cerceta, protesta, desfășura o campanie electorală sau o demonstrație. Funcția politică finală a mass-media, legitimarea regimului ajută la socializarea cetățenilor în acceptarea normelor sociale predominante și a instituțiilor care le întruchipează; prin aceasta contribuie la legitimarea sistemului politic. Pe de altă parte, mass-media poate determina creșterea nivelului de cinism politic și de apatie electorală, care poate produce efecte demobilizatoare sau efect de delegitimizare, cel puțin pentru o parte din audiența lor.

Se poate argumenta că potențialul mass-media se bazează pe măsura în care există control politic în mâinile politicienilor în procesul de elaborare a politicilor în legătura dintre echilibrul media-sursă. Întrebarea cheie în acest context este cine determină ce poate fi abordat și ce nu poate. Această întrebare este răspunsă în diverse moduri în diferite teorii, în special în comunicarea politică și economia politică. Primul se concentrează asupra puterii cuvintelor, sunetelor și imaginilor în mass-media, care ar putea avea influențe asupra politicii. Abordarea contradictorie, a economiei politice folosește relațiile de putere și de proprietate care determină constrângerile structurale și comunicarea către analiză a "influenței" asupra procesului de luare a deciziilor. În interacțiunea politică-media există patru tipuri: un mijloc de susținere a mass-media, un rol necritic al politicii oficiale; fără influență și non-susținător al oricărei părți a dezbaterii; media critică, având o influență limitată pentru a schimba politica; și mass media partenere, eficiente în rezultatele politicii.

În conformitate cu această abordare, mass-media în proprietate privată în cadrul unui stat liberal cu protecție juridică a libertății de exprimare este diferită de presa care este deținută și operată de partidele politice sau de stat. De exemplu, guvernele pluraliste și democratice se confruntă cu o concurență mai mare în modelarea știrilor decât cu guvernele nedemocratice. Fără o înțelegere a funcțiilor politice ale mass-media și a influențelor lor asupra națiunilor, nu este posibil să se ofere o imagine completă a impactului lor asupra statelor și relațiilor internaționale. Astfel, această secțiune este dedicată explicării a cinci funcții politice ale mass-media, care includ furnizarea de informații, stabilirea agendei, supravegherea publică, mobilizarea politică și legitimarea regimului. În prima funcție, rolurile mass-media în exprimarea, reproducerea și răspândirea informațiilor, ideologiilor și valorilor către structurile sociale și internaționale mai largi constituie o relație crucială între societate și mass-media. Aceste roluri le fac instrumente ideologice care produc semnificații și naturalizează relațiile de putere; ele devin mijloacele de a realiza dominația. Politicienii ar dori să influențeze informațiile în scopul maximizării alegătorilor lor pentru a promova situații și definiții dezirabile. Astfel, rolul discursului media este crucial în exprimarea ideilor despre modul în care oamenii gândesc despre ei înșiși și despre alte națiuni. Mass media selectează, organizează și subliniază în special știrile pentru a decide care este un subiect important pentru discuțiile publice. Mass-media nu ne poate forța să gândim; dar cu siguranță influențează ceea ce ne gândim și modul în care ne gândim la aceasta prin funcția de construire a agendei. Uneori, mass-media acționează ca o fereastră a afacerilor politice sau ca megafoane pentru mesajele politicienilor. În acest caz, vizibilitatea intensă a unei probleme în știri este un rezultat al formării agendei mass-media poate fi folosit pentru a convinge sau manipula publicul. Fluxurile de informații sporite prin mass-media au cauzat pierderea controlului tradițional al guvernului asupra informațiilor legate de politică. În caz contrar, mass-media poate servi și ca agenți distructivi în procesul de pace. Ei pot sublinia riscurile și pericolele asociate cu compromisul, ridică legitimitatea celor care se opun concesiilor și întăresc stereotipurile negative ale inamicului. În plus, mass-media poate influența procesul de pace într-un mod negativ. Acest lucru ar fi prin scăderea sprijinului public pentru cheie pe prin diminuarea secretului necesar pentru inițiativele delicate de politică externă sau prin folosirea unui instrument de război sau genocid. Mass-media va fi folosită pentru a justifica deciziile politice ale elitelor și a avea un sprijin popular pentru aceasta.

În regimurile democratice, puterile liderilor se bazează pe votul publicului. Astfel, ei folosesc mijloacele de informare pentru a explica și legitima politicile, ceea ce înseamnă că media sunt a patra moșie care acționează ca un protector împotriva puterii neîngrădite, cu alte cuvinte, sunt supraveghetori independenți ai sistemului. Pe lângă democrație, libertatea nelimitată a pieței de știri nu garantează idealul libertății de comunicare . Marketingul justifică privilegiile exprimării corporative și alegerii mai multor investitori decât cetățenilor. Aici, cel mai important aspect este responsabilizarea cetățenilor și nu doar satisfacerea cetățenilor în calitate de consumatori. În acest context, poate fi prevăzută oa treia cale: "heterarhia" a mijloacelor de comunicare care nu sunt controlate nici de stat, nici de piața comercială. Funcționarea unei sfere publice sănătoase poate fi îmbunătățită în instituțiile mass-media înființate public, nonprofit și garantate prin lege ale societății civile. Creșterea numărului de actori nestatali oferă opinii, informații și politici externe în fața opiniei guvernamentale, a informațiilor și a politicii externe, care pot submina capacitatea statelor de a influența acoperirea mediatică a politicii externe. Dezvoltarea unei multitudini de mijloace de comunicare nestatale care funcționează atât ca spini permanenți în partea puterii politice, cât și ca mijloc principal de comunicare pentru a trăi, a lucra, a iubi, a se lupta și a tolera alții într-o societate cu adevărat pluralistă. Pe scurt, ceea ce este vorbit și cunoscut într-o societate depinde de rolul televiziunii, libertatea de exprimare, aderarea la mass-media și valorile știrilor din societate. În plus, trebuie subliniat faptul că există o relație media-politician într-o coevaluare. Mass-media nu este doar folosită de politicieni pentru scopuri și interese tactice, dar și mass-media au propria motivație și interese pe care le au în relații și interacțiuni mai complexe cu indivizii și instituțiile.

1.2.Comunicarea politică

Comunicarea politică se constituie din relația om politic (emițător), mass-media (canal de comunicare) și cetățeni (receptori). Modul în care are loc comunicarea atrage după sine simpatia sau, din contră, antipatia față de un anumit candidat. Pe parcursul unei campanii electorale aleșii folosesc diferite strategii de marketing pentru a atrage votanții și pentru a le menține interesul în cursa electorală. În general, oamenii sunt tentați să evite politica, fie din cauza faptului că nu consideră semnificativă participarea lor în jocul politic, fie din cauză că privesc media și mediul online ca sursă pentru alte interese sau scopuri precum: furnizare de informații utilitare, relaxare, amuzament și așa mai departe. Oricare dintre motive ar sta la baza dezinteresului față de politică, o temă poate deveni importantă atât pentru public, cât și pentru societate prin acoperirea mediatică (media coverage). Atunci când o problemă este discutată în media atât de jurnaliști și specialiști cât și de către autorități, aceasta va ajunge în atenția publicului și va fi subiect de interes public.

Principala resursă pentru aleși de a-și face cunoscute opiniile este mass-media, de aceea este esențial pentru ei să apară în media într-o lumină favorabilă și la orele de maximă audiență. Mijloacele de comunicare contribuie la transmiterea ofertei electorale, dar, în același timp, creează mediul perfect pentru ca valorile și convigerile promovate de politicieni să fie judecate și criticate.

Un rol foarte important în democrație îl are jurnalistul independent care își asumă rolul de „câine de pază”, care apără interesele cetățenilor. „Jurnaliștii urmăresc să facă public ceea ce politicienii ascund, în vreme ce PR-ul face public ceea ce politicienii doresc să transmită.” Există, însă, și cazuri în care jurnalistul renunță la rolul câinelui de pază și devine complice în ascunderea unor informații sensibile care ar putea pune în pericol simpatia publicului față de un anumit candidat. În cazul acesta, posturile de radio sau televiziune tind să își piardă credibilitatea sau audiența, fiind percepute ca presă de partid. Riscul ca acest lucru să se întâmple este mai ridicat în statele capitaliste, în care presa este de cele mai multe ori părtinitoare și propagandistă.

Comunicarea politică poate fi definită ca „o relație socială echivalentă cu influențarea, însă o influențare în primul rând voită, transformată apoi în acțiune sau, dimpotrivă, în absența acțiunii, adică în omisiune. Este întotdeauna vorba de o intervenție intențională în comportamentul potențial al receptorului”. O altă definiție a comunicării politice o surprinde ca fiind „spațiul în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliști și opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie”.

Comunicarea electorală este strâns legată de campaniile electorale, fiind limitată în timp. Ea se rezumă la metodă, procedură, regim concurențial și ritual politic și are ca obiectiv câștigarea unui număr suficient de voturi pentru obținerea mandatului. Astfel, comunicarea electorală vizează menținerea opiniilor favorabile și atragerea alegătorilor nehotărâți. Cei care susțin opoziția, având deja o credință, reacționează emoțional și nu rațional, caz în care sunt foarte greu de câștigat.

Diferența între comunicarea politică și cea electorală, constă în scopul avut și timpul acordat acestora. În primul caz, este urmărită constituirea unei relații bazate pe reciprocitate între cetățeni și politicieni privind diferite teme publice, în timp ce al doilea caz are ca obiectiv obținerea de voturi favorabile bazându-se pe puterea de convingere a candidaților.

Dezvoltarea continuă a internetului și a mass-mediei digitale înseamnă că mass-media nouă este constituită din mass-media de zi cu zi (cel puțin în economiile dezvoltate), iar în aceste mecanisme și practici media în rețea, potențialul real al comunicării on-line rezidă în politica de mediu în viitor.

În mass-media și în comunicarea politică, actele de vorbire pot fi grupate în trei categorii: informarea, deliberarea și mărturisirea. Ele sunt folosite de jurnaliști ca instrumente de raportare și, concomitent, construirea lumii. Dacă jurnalismul, așa cum este recunoscut, este capabil să elaboreze agende, dezbateri publice, opinii, identități și realitatea socială , ce rol pot juca actele de vorbire în inducerea acestor construcții? Actele de vorbire au devenit doar un subiect de investigație serioasă, în principal în filozofie și lingvistică, în ultimul secol. Cercetarea academică a actelor de vorbire intră în mai multe domenii: scena și condițiile în care se află informarea, deliberarea sau mărturia (cele trei se întâlnesc rareori); implicațiile lor practice în legătură cu întrebările normative despre democrație, globalizare sau cosmopolitism; și, cel mai recent, o analiză a acestor întrebări în legătură cu tehnologiile digitale. Cu toate acestea, câteva studii examinează într-adevăr un discurs precis în cadrul unor texte care ar putea fi clasificate drept informare, deliberare sau mărturisire și, în schimb, se concentrează asupra modului în care sunt încadrate dezbaterile, a legitimității oferite diferitelor surse și a opiniilor permise în conversație. În mod similar, ne propunem a găsi inspirație prin articole din ziare și media ca fiind punctul central al analizei. Literatura despre actele de vorbire tinde să se concentreze asupra mărturiilor; poate pentru că ridică întrebări interesante despre măsura în care experiențele mediate se traduc în acțiuni publice. În acest scop, se ia în considerare posibilitatea unei "etici cosmopolite", a unui sentiment al comunității globale care rezultă din diferite metode de implicare a publicului sau din diferite prezentări ale "altora" . Natura mărturisirii însăși este versatilă. A fost descris ca o luptă politică și există un contrast interesant între martorii profesioniști și cei obișnuiți. Primul provine din surse de știri stabilite; acesta din urmă implică membrii "obișnuiți" ai publicului și este facilitat de mediile sociale. Această disertație se axează exclusiv pe martorii profesioniști, deși recunoaște importanța jurnalismului cetățenesc. Deși conținutul generat de utilizatori a înregistrat o creștere notabilă, acesta este distribuit și legitimat de organizațiile mass-media mari gestiona vizibilitatea suferinței și a martorilor. De-a lungul literaturii, se pare că se pune accentul pe mărturii prin mijloace vizuale, probabil din cauza puterii și imediatei imagini. Din acest motiv, este considerat relevant și interesant faptul că mass-media și comunicațiile să exploreze în mod unic mărturiile, ca parte a textului ziarului.

Sugestiile de bază sunt că mass-media, ca parte a sistemelor de piață gratuite, este mai mult legată de economie decât de datoria socială. Într-adevăr, apariția normei de obiectivitate a fost cuplată cu o comercializare sporită a jurnalismului care, în cele din urmă, a determinat profesionalizarea acestuia. Industrializarea a permis o producție mai rapidă și mai ieftină – și prețuri mai mici – ceea ce înseamnă că ziarele au devenit accesibile publicului larg. Jurnalismul a fost la fel de mult despre profit, ca despre știri, deoarece autorii de mai sus s-au plâns. Cu toate acestea, mass-media sunt obligate nu numai să realizeze profituri, ci și să mențină credibilitatea în ochii cititorilor, iar proprietarii de ziare au realizat curând că cel mai bun mod de a maximiza audiența (și deci venitul) e presupusa imparțialitate. Muhlmann explică: presa "se lipsea de" fapte "astfel încât să poată reuni cititorii care ar putea avea opinii diferite asupra unui subiect și, astfel, să ajungă la numitorul comun al unui tip de cititor din ce în ce mai mare în pondere. Acesta a fost jurnalismul "unificator", în care scopul jurnalistului a fost acela de a acționa ca reprezentant al publicului, raportând lucruri pe care audiențele nu le-ar fi putut niciodată să le obseve. Pentru a îndeplini scopul acestei lucrări, care este de a investiga utilizarea actelor de vorbire în presa românească, trebuie abordat un aspect oarecum sub-teoretic al jurnalismului modern. Anume, trebuie să recunoaștem că jurnalismul nu face doar decât să raporteze "adevărul". Acesta construiește în mod activ lumea și ne permite să acționăm pe baza aceastui fapt , angajându-ne cu publicul. Într-adevăr, modul în care sunt construite rapoartele de știri pune adesea un accent pe spectatori. Martorul este o tehnică mai complexă. Este un act performativ care afirmă realitatea unui eveniment". prezentând acte de vorbire informative și deliberative în combinație cu un apel la acțiune. Martorul implică folosirea unui anumit discurs sau imagistică pentru a angaja "potențialul oamenilor de a fi prevăzători. Transformă experiența jurnalistului în limbaj – o călătorie de la experiență (văzută) în cuvinte (a spus) – și implică în același timp "responsabilitatea" și "complicitatea" în acest eveniment, definiții explică faptul că mărturisirea este actul discursiv de exprimare a experienței sale cu intenția de a face o cerere asupra publicului: de a solicita, de exemplu, o opinie sau o preocupare. Este necesar un martor pentru a descrie un eveniment în beneficiul celor care nu sunt prezenți și pentru a acționa ca o influență morală care necesită un răspuns. S-a susținut convingător că accelerarea comunicărilor din ultimul secol face dificilă revendicarea dezinformării ca o scuză pentru lipsa succeselor și eșecurilor globale. Medierea mărturiilor este la fel de importantă ca și actul de vorbire în sine. Ca agenți ai puterii simbolice, mass-media prezintă și dezvăluie evenimentele în moduri selective cu scopul de a uni publicul și de a-i impulsiona în acțiune. În concluzie, modul în care jurnaliștii "gestionează" mărturiile – ceea ce arată, ceea ce spun ei – influențează în mod semnificativ direcția acțiunii publice. Aceste considerații constituie o parte semnificativă a analizei acestei teze. Până în prezent, teoriile jurnalismului s-au axat pe argumente democratice. Deși este recunoscut faptul că media joacă un rol în influențarea publicului o mare parte din literatură pare să ignore modul în care jurnalismul produce astfel de dispoziții. Mühlmann numește acest jurnalist "martor-ambasador". Această înțelegere prezintă reporterul ca un adevărat căutător al adevărului; adevărul este un deziderat pe care publicul nu l-ar cunoaște altfel și servește ca o forță unificatoare care reunește audiențe partizane. Angajamentul față de adevăr este imperativul cel mai forțat al jurnalistului profesionist. De ce contează mass media și de ce este jurnalismul important? Un punct de plecare util este revizuirea opiniilor existente privind rolul presei în democrații. Cazurile de jurnalism de investigație, sunt adesea ținute ca puncte înalte ale profesiei. Literatura care înconjoară funcțiile normative ale presei în societățile occidentale vede jurnalismul ca o instituție democratică. Sarcinile "de bază" și "rar contestate" ale mass-media într-o democrație sunt: ​​să furnizeze informații exacte și suficiente; reflectă opinia publică; și să acționeze ca un paznic împotriva statului. Furnizarea și schimbul de informații verificate este considerată o condiție necesară a sferei publice. Convingerea este că trebuie să existe un sistem eficient de transmitere și primire a informațiilor, pentru ca opinia publică și acțiunea politică să fie eficiente. Limba, prin urmare îndeplinește o funcție specifică. Instrumentele de vorbire demonstrează aceste funcții performative: sunt acte de comunicare care exprimă anumite atitudini, reușesc dacă audiența identifică atitudinea exprimată de vorbitor.

1.3.Teorii ale comunicării politice

Cele mai importante schimbări în domeniul comunicării politice au avut loc din punct de vedere tehnologic. Apariția radioului în perioada anilor ′20 a făcut posibilă comunicarea de masă, cea a televiziunii în perioada anilor ′50 a îmbunătățit-o, cea a internetului în anii ′90 a implicat tinerii și mai mult în viața politică, iar apariția social media după anii 2000 a făcut posibilă comunicarea bilaterală și implicarea activă în campaniile electorale prin intermediul noilor instrumente de tipul postări, like, share etc.

Începând cu anii ′80 s-a urmărit stabilirea influenței în percepția publicului pe care mediul de comunicare politică îl are asupra actorului politic. În ciuda cercetărilor asupra efectelor media în comportamentul politic și electoral, nu s-a găsit o explicație teoretică absolută, ci mai multe.

Teoria acului hipodermic: supranumită teoria țintei sau teoria stimul-răspuns, susține că mesajul acționează asupra individului precum o bilă de biliard și produce un efect care poate fi măsurat și anticipat. A apărut în perioada radioului și nu doar că influența opinia, ci și determina comportamente politice.

Teoria fluxului în doi pași: sau modelul influenței sociale, are la bază contextul social. Oamenii utilizează sursele media doar pentru a-și întări convingerile deja existente, decizia fiind luată prin intermediul predispozițiilor sociale. A apărut în perioada anilor ′40 odată cu studiul realizat de Paul Lazarsfeld, care a demonstrat că cei nehotărâți vor vota la fel ca cei din anturajul lor.

Teoria efectelor limitate: conform căreia alegătorii sunt mai receptivi la informațiile care susțin și întăresc poziția deja abordată de aceștia. A apărut în perioada anilor ′60 și s-a bazat pe controlul total al mijloacelor de comunicare în masă. În lipsa alternativelor, oamenii aleg ceea ce li se oferă.

Teoria agenda settings: se focusează pe relația cauză-efect dintre interesul cetățenilor pentru un anumit subiect și cantitatea de informație oferită de mass-media cu privire la același subiect. Apărută în anii ′70, teoria susține că presa influențează agenda politică și interesele votanților prin media coverage.

Teoria uses and gratification: îndreaptă atenția spre audiență și modul în care aceasta folosește media pentru satisfacerea nevoilor proprii precum: întărirea opiniilor, informarea, amuzamentul sau utilitatea personală. A apăut în perioada anilor ′80 și s-a bazat pe publicitatea media, care poate consolida opiniile votanților, însă rar le poate schimba pentru ca receptorul va respinge părerile contrare convingerilor sale.

Teoria agenda-building: este procesul prin care agenda politică privind politicile publice este dependentă de agenda mass-media și de prioritățile ce reies în urma cercetării opiniei publice. Apare în anii ′70 ca reacție la teoria agenda setting și susține faptul că agenda publică se constituie prin interacțiunea dintre politicieni, mass-media și public.

Teoria agendelor: există mai multe liste de priorități care funcționează simultan în spațul public. Agenda politică internă – suma obiectivelor politicilor publice într-un interval de timp determinat. Agenda internațională – suma tratatelor și acordurilor semnate de statul în cauză. Agenda media – totalitatea subiectelor politice care au constituit evenimente de presă într-un interval de timp determinat. Agenda populației – lista priorităților cetățeanului precum: locul de muncă, salariul, sănătatea, taxele și impozitele sau educația.

Teoria Spirala tăcerii: din cauza instinctului de a socializa oamenii se tem să nu rămână izolați, motiv pentru care se raportează la opinia dominantă. Apărută în anii ′70, evidențiază tendința oamenilor de a-și face auzită opinia atunci când ea se regăsește în mass-media, la pol opus fiind ceilalți, care, deși majoritari, devin pasivi și tăcuți în ceea ce privește viața politică.

În ultimele două decenii, comunicarea politică, jurnalismul și mass-media au fost treptat integrate în problemele de științe politice. În zilele noastre nu pare posibilă studierea proceselor și a sistemelor politice fără a lua în considerare nu numai actorii politici tradiționali (stat, partide politice, grupuri de interese, mișcări sociale etc.), ci și mass-media. Cu toate acestea, studiile sunt de obicei planificate din punct de vedere național. Recent, lucrurile s-au schimbat. Treizeci de ani mai târziu după primul lor studiu privind comunicarea politică comparativă, se remarcă o schimbare fundamentală a avut loc în atitudinile față de cercetarea comparativă din perioadele anterioare. Susținută de această conștientizare sporită, această propunere de panel dorește să extindă dezbaterea asupra utilizării perspectivei comparative în sociologia jurnalismului și comunicării. Mai exact, se va concentra pe trei obiective majore.

În primul rând, dorim să declanșăm o discuție teoretică privind contribuția unei perspective comparative la cercetarea comunicării politice. O atenție deosebită ar trebui acordată orientărilor predominante, cum ar fi teoria diferențierii și teoria câmpului jurnalistic care discută relațiile dintre sistemele politice, economice și media.

În al doilea rând, am dori să discutăm ipoteza actuală a unei omogenizări a jurnalismului. Într-adevăr, unele studii comparative sugerează un proces de convergență a jurnalismului în democrațiile occidentale. Modelul jurnalistic este bazat pe o etică a muncii de bază constând în principal din obiectivitate, corectitudine și detașare. Cu toate acestea, alți autori propun un concept de hibridizare spre deosebire de conceptul de americanizare: sugerează că modelul american se confruntă cu factori puternici de rezistență.

Campania modernă este caracterizată de un mediu de știri complex și din ce în ce mai fragmentat. Alegătorii se pot baza pe informații din conversații personale cu prietenii, familia și vecinii ; contact direct cu coaliții partidului de circumscripție și candidații parlamentari; electorală în presa locală și regională; știri și evenimente actuale la radio regional și național; pluralii de propagandă plătite, precum afișe și publicitate în ziare; emisiuni electorale de partid la televiziune și radio; precum și acoperirea campaniei în ziarele naționale; și știrile și afacerile actuale privind televiziunea terestră și prin satelit. Campania locală de partid, care implică agitație, pliante și activiști locali, adesea redusă, este considerată acum mult mai importantă pentru mobilizarea alegătorilor. "Noile mijloace media" ale internetului adaugă rapid un nou nivel de complexitate în campanie. Aceste mijloace media sunt disponibile pe scară largă și sunt considerate, în mod obișnuit, ca fiind cele mai influente în campaniile electorale. Accentul nostru, prin urmare, oferă un test puternic al tezei privind efectele media: dacă nu reușim să găsim o influență din partea atenției asupra acestor surse, atunci ne putem aștepta să găsim chiar și efecte mai slabe de la multe altele. Aceste surse media au fost, de asemenea, selectate deoarece oferă contraste semnificative în ceea ce privește acoperirea știrilor din campanie și, prin urmare, variația efectelor sale potențiale. Publicațiile de profil politic sunt relativ partizane, dar emisiunile de știri de televiziune urmăresc să ofere în principiu informații mai imparțiale și mai echilibrate. Pentru mulți observatori, rolul comunicațiilor strategice reprezintă cel mai plauzibil candidat alternativ, sugerând că a câștigat din cauza superiorității lor în ceea ce privește construirea de imagini, managementul știrilor și marketingul politic.

De la Harold Lasswell (1948), literatura a înțeles în mod obișnuit procesul comunicării ca fiind împărțit într-o serie de pași: cine (sursa) spune ce (conținutul) prin care canal (mass-media) căruia (audiența) efect (impactul). Cu toate acestea, teoriile de propagandă au intrat sub provocări puternice de la prima cercetare sistematică, folosind tehnicile moderne de anchete prin sondaj pentru a examina opinia publică. În primul rând, pe măsură ce conceptul de campanie a evoluat, volumul în creștere al știrilor politice a însemnat că oamenii care nu au fost interesați încep să acorde atenție. Pe măsură ce cetățenii au fost vizați de campanie, mulți și-au mărit expunerea la informațiile politice, sporind astfel interesul lor, într-un "cerc virtuos" interactiv. Pentru a coopera cu creșterea valorii propagandei politice care a devenit disponibilă, oamenii au adus în joc o atenție selectivă. Partizanii s-au regăsit în informațiile cele mai congruente cu predispozițiile lor anterioare: în 1940, mai mulți democrați au ascultat discursurile lui Roosevelt, în timp ce mai mulți republicani au reglat în Wilkie.

Propaganda politică a servit, în principal, pentru a consolida sprijinul partidului, reducând defecțiunile din rând. Odată ce au fost obținute suficiente informații din campanie, Lazarsfeld a sugerat că, pentru mulți, incertitudinea sa evaporat și decizia de vot a cristalizat. Cu toate acestea, Lazarsfeld a sugerat existența unor prejudecăți socio-economice clare la public, astfel încât cei mai educați să devină cei mai informați în timp ce campania a progresat. A existat un grup mic, dar important din punct de vedere politic, din care au avut tendința să fie mai puțin atent la campanie și, implicit, mai puțin informat decât media (1948, 95 -100). Concluziile au subminat ipotezele teoriei democratice liberale că alegerile ar trebui să implice un proces de deliberare rațională asupra problemelor, a candidaților și a partidelor de către cetățeni bine informați. Mesajul general al studiului Lazarsfeld a fost că teoriile propagandei au exagerat în mare măsură efectul comunicărilor politice asupra publicului.

Putem identifica trei școli principale de gândire care s-au dezvoltat pentru a explica influența comunicațiilor politice: înainte de război, teoriile propagandei de masă, teoriile post-război ale consolidării partizane și teoriile recente ale efectelor cognitive, ale agendei și ale convingerii.

Cele mai vechi conturi ale comunicațiilor în masă, populația din anii 1920 și 1930, au fost foarte impresionate de creșterea rapidă și potențialul de acoperire a comunicațiilor în masă și au subliniat faptul că publicul ar putea fi ușor influențat de propagandă la radio și în ziare. Nu numai că efectele comunicării în masă au fost pervasive, dar au fost, de asemenea, văzute ca fiind în general dăunătoare pentru democrații. Predispozițiile lui Lippmann păreau confirmate de folosirea mijloacelor de informare în masă de către regimurile autoritare în anii interbelici și de dezvoltarea unor tehnici psihologice mult mai constiente și mai constiente de convingere în masă de aliați în timpul războiului. În anii 1930, studiile Fondului Payne din Statele Unite au analizat impactul filmelor asupra delincvenței, agresiunii și prejudecăților, în timp ce primele experimentele efectuate de Hovland (1949, 1953) au examinat impactul mass-mediei asupra convingerii planificate (McQuail 1992; Lowery și DeFleur 1995). Conturile populare din anii interbelici au consolidat ideea că mass-media ar putea avea un impact direct și decisiv asupra formării opiniei publice și, în cele din urmă, alegerile de vot. În opinia publică, publicată pentru prima oară în 1922, Walter Lippmann a subliniat că "fabricarea consimțământului" și "arta convingerii" nu au fost nimic nou, deoarece au existat întotdeauna demagogi populari. Cu toate acestea, el a crezut că creșterea circulației presei populare, evoluțiile în publicitate și noile medii de filme în mișcare și wireless au schimbat în mod decisiv capacitatea liderilor de a manipula decizia opiniei publice? Teoriile psihologice sociale dezvoltate de Campbell et al. în "Votul american" (1960) a venit să ofere înțelegerea convențională a comportamentului electoral. Acest cadru a devenit foarte influent în Marea Britanie în urma publicării schimbării politice (1969, ediția a 2-a din 1974) de David Butler și Donald Stokes, care au împărtășit multe dintre aceleași concepte și ipoteze teoretice dezvoltate de școala din Michigan. Bazându-se pe studiul britanic de alegeri din 1963 până în 1970, Butler și Stokes au susținut că politica a rămas periferică vieții majorității oamenilor: Pippa Norris și colab. Butler și Stokes au concluzionat că puțini au avut opinii consistente și stabile cu privire la chestiuni bine cunoscute care au împărțit partidele. Cu toate acestea, în pofida ignoranței pe scară largă a politicii și a interesului minimal, totuși, aproximativ trei sferturi ale electoratului britanic și-au exprimat votul. Când se confruntă cu alegerea părților la urne, Butler și Stokes au ajuns la concluzia că alegătorii britanici au căutat scurte tensiuni cognitive pentru ai orienta prin alegeri. Ca și în Statele Unite, în perioadele de aliniere partisană stabilă, alegătorii din Marea Britanie erau considerați ca fiind înrădăcinați de mai mulți ani, chiar și pe parcursul vieții lor, uneia dintre cele mai importante partide. Comunicațiile au fost critice, dar au funcționat în mare măsură la nivel interpersonal, deoarece atitudinile politice au fost considerate a fi întărite prin discuții cu prietenii, colegii și familia care au împărtășit atașamente asemănătoare cu partidele.

Teoria socializării a explicat modul în care loialitățile partidului s-au dezvoltat atunci când au fost influențate de mediul familial și social al alegătorilor, inclusiv de vecinătatea lor, locul de muncă și comunitatea. De asemenea, ziarele partizane au fost considerate mecanisme importante de întărire, deoarece oamenii au citit lucrarea care a fost de acord cu punctul lor de vedere. Prin urmare, rolul presei a fost, în primul rând, mobilizarea, mai degrabă decât convertirea, a alegătorilor partizani. Pentru Butler și Stokes, loialitățile de partid moderne au fost întemeiate pe stânca identităților de clasă, deși există dovezi pentru o relație de slăbire încă din anii 1960, în parte datorită influenței televiziunii (Butler și Stokes 1974: 419). În cazul în care comportamentul electoral este stabil, atunci este puțin loc pentru influența problemelor dezbătute în timpul campaniei, pentru reflectarea știrilor din discursurile liderilor sau, într-adevăr, pentru un flux pe termen scurt în sprijinul partidului. În cazul în care alegătorii sunt ancorați pe o durată de viață, este de așteptat ca campania să consolideze partidele, să le aducă "acasă" și să le mobilizeze pentru a participa, dar nu și pentru a determina modelele alegerii voturilor. Prin urmare, studiile electorale au făcut obiectul înțelegerii factorilor structurali asupra votului. Deoarece această paradigmă dominantă, dincolo de unele articole ocazionale, nu a fost decât două decenii după Blumler și McQuail (1968) că un nou studiu a reexaminat efectele mass-media în campaniile britanice. Cu toate acestea, cadrul tradițional din Michigan este mai puțin util astăzi, datorită afacerilor sociale și partizane. În comun cu multe societăți industrializate avansate, de la începutul anilor 1970, Marea Britanie a înregistrat o slăbire progresivă a ancorelor sociale tradiționale ale comportamentului de vot. S-a constatat că procesul de diviziune seculară a persistat și sa aprofundat în ultimii ani. În alegerile din 1997, votarea în clasă a atins cel mai scăzut nivel de la începutul seriei BES; proporția muncii cu vot din partea clasei de mijloc a fost mult mai mare decât în ​​orice alegeri generale anterioare din 1964. Puterea identificării partidului a slăbit, de asemenea, în timpul alegerilor succesive din ultimele trei decenii, un proces care a continuat în 1997. În lipsa unor ancore sociale stabile și partizane, alegătorii ar putea deveni mai deschiși la influența factorilor de campanie: evaluarea situației guvernului, în special asupra economiei, preferințele privind politicile de partid.

1.4.Tehnici de manipulare

Deși manipularea urmărește schimbarea unor comportamente în funcție de propriile interese, este un tip de influență socială care nu are neapărat conotații negative. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, manipularea este „influențare a opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio etc.) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impun acesteia anumite comportamente”.

Prezentă zi de zi în viața cotidiană, manipularea trece ușor neobservată chiar și atunci când are loc la scară largă provenind de la actorii politici. Situațiile sociale create premeditat sunt cele care exercită controlul asupra comportamentului uman influențând reacțiile celor manipulați în sensul în care dorește manipulatorul. Jurnalistul Bogdan Ficeac a studiat tehnicile de manipulare și le-a clasificat în cartea Tehnici de manipulare în următorul mod:

Tehnica Piciorului în ușă – oamenii acceptă mai ușor o concesie majoră dacă întâi acordă atenție unei cereri nesemnificative, dar care este conexă celeilalte;

Tehnica Trântitului ușii în față – folosită mai ales în negocieri, această tehnică este opusă celei dintâi în sensul în care oamenii refuză concesia majoră inițial și tind să o accepte apoi pe cea mai puțin semnificativă, care era vizată de fapt;

Obediența în fața autorității – Sistemul social este creat în așa fel încât supunerea este normală. În familie față de părinți, la scoală față de profesori, la locul de muncă față de șef. Individul se formează astfel încât să fie acceptat în societate, motiv pentru care tinde să se supună unei prezențe autoritare.

Criticii teoreticieni la mijlocul secolului al XX-lea au susținut că știința socială comportamentală, prin natura ei, conceptualizează cunoașterea ca fiind puterea de a anticipa și de a controla. Ca atare, în loc să servească drept o sursă de iluminare sau emancipare, știința socială risca să funcționeze ca un instrument de dominare și manipulare a publicului. Puterea acestei critici a fost totuși subminată de eșecul inițial al revoluției comportamentale de a produce teorii care au oferit o mare putere de prognostic. Dezvoltările metodologice și tehnologice recente din domeniul științelor sociale au început să genereze o capacitate impresionantă de a anticipa comportamentul uman, mai ales atunci când sunt combinate cu noile inovații în marketing și informatică. Manipularea politică este problema majoră a cercetării științelor sociopolitice, care este încă insuficient studiată în literatura științifică. Firește, într-un articol este imposibil să surprinzi toate aspectele unei manipulări politice, așadar aș vrea să iau în considerare numai conceptul și definiția ei. Din toate varietățile metodelor de procesare folosite pentru schimbarea comportamentului politic al oamenilor, este posibilă alocarea recepțiilor, permițând manipularea comportamentului oamenilor. Manipularea politică este suficient de dificilă formarea social-spirituală structurată pe mai multe niveluri și baze și este funcțională, prezentată în politician și subiecții săi, dinamic și inconsecvent. În acest sens, este necesar să observăm că, de cele mai multe ori, există situații în care este necesară o influență destul de rapidă și eficientă asupra comportamentului oamenilor față de subiectul politic, dar, prin urmare, este limitată în dreptul de a aplica forța sinceră și violența, au posibilități de a afecta pe cei care dețin puteri de a promova legi sau alte acte normative, nu au timp să aștepte, când credința oamenilor și preferințele valoroase se schimbă. În astfel de situații, manipularea comportamentului popoarelor devine o întâlnire de zi cu zi. În politică, manipularea este înțeleasă ca un fel de influență specială atunci când manipulatorul îi induce pe persoana la acțiuni pe care nu intenționau să le îndeplinească în prezent. Manipularea se deosebește de putere, influență imperioasă, absența instrucțiunilor directe, ordinea ce trebuie făcută și constrângerea deschisă în urma acesteia sau amenințarea aplicării sancțiunilor. Într-un curs de manipulare a influenței persoana nu se simte excesiv de exercițiu, se pare că el ia decizia, alege forma comportamentului însuși.

Este necesar să se spună că tehnologia generală a manipulării politice se bazează pe introducerea regulată a miturilor sociopolitice – iluzorie a ideilor care confirmă anumite valori și a normelor percepute în principal pe încredere, fără o judecată critică rațională a realităților, validitatea în masă conștiința. Miturile sunt create pentru a menține oamenii. Când miturile reușesc să fie introduse imperceptibil în conștiința masei, ei găsesc o forță uriașă pentru majoritatea oamenilor, care nu bănuiesc despre existența manipulării. În primul rând, este necesar să spunem că cel mai mare pericol pentru cetățeni și dispozitive guvernamentale democratice îl constituie utilizarea mijloacelor de informare în masă (în continuare – mass-media) pentru o manipulare politică – ascunsă în gestionarea conștiinței politice și a comportamentului oamenilor cu scopul de a le forța funcționează sau rămâne idle în contradicție cu interesele proprii. Astfel manipularea se bazează pe minciună. Și nu este "minciuna în salvare" și acțiunile mercenarilor. Conștiința maselor este empirică, apărută spontan în cursul practicii zilnice de zi cu zi și caracteristică pentru o mare parte a membrilor unei conștiințe a societății. În teoria lui U.Lippmana, E.Bernajsa este oferit să opereze conștiința în masă în interesul clasei conducătoare prin influențează metodele asupra partidului instinctiv-emoțional al mentalității persoanei, de exemplu, printr-o metodă de "creație a evenimentelor" atunci când acțiunea externă torul va fi organizat astfel încât să influențeze instinctele și emoțiile, să mențină un stereotip numerar al oamenilor sau să îl distrugă și să creeze noul. În acest context, este necesar să spunem că într-o manipulare politică îi alocă două modele principale: psihologice și raționale.

Caracteristica de bază a primului model este utilizarea reacției automate a individului asupra acelora sau a altor stimuli psihologici. Esența unei manipulări constă în acest caz într-o alegere a celui mai potrivit stimul pentru acționarea acelor mecanisme psihologice care sunt capabile să provoace reacția dorită de manipulator. La o astfel de abordare, persoana este considerată ca un mecanism simplu care operează printr-un principiu de stimulare-reacție. În modelul rațional manipularea nu se realizează prin folosirea unor motive psihologice și prin intermediul unei înșelări și perfidii. Printre formele unei manipulări efectuate pe acest model se atribuie următoarele: reducerea volumului informațiilor accesibile cetățenilor obișnuiți; utilizarea de propagare, adică acordarea către cetățeni parțial a adevărului, dar informația tendențioasă; Folosirea confidențialității, adică ascunderea deliberată a informațiilor care pot submina o politică oficială; supraîncărcarea informațiilor, și anume acordarea conștientă a informațiilor excesive cu scopul de a priva cetățenilor obișnuiți de posibilitatea de a le achiziționa în mod adecvat și de a o estima cu adevărat. Sensul unei asemenea abordări constă în dificultatea indivizilor de a avea acces efectiv la informația care le obligă să se bazeze pe interpretarea lor oficială. În societățile de propagare, pentru înrădăcinarea miturilor sociopolitice, tehnologia unei manipulări presupune utilizarea celui mai bogat arsenal de recepții de beton și influențează metodele asupra conștiinței oamenilor. Aceasta se referă nu doar la o jonglare directă a faptelor, la înlăturarea informațiilor neplăcute, la distrugerea minciunilor și a calomniilor, dar și la moduri mai subțiri rafinate: jumătate de adevăr – când să se ofere încredere publicului, detalii obiective, concrete și nesemnificative sunt în detaliile strălucitoare și cele mai importante sunt reținute sau este dată interpretarea falsă generală a evenimentului; lipirea etichetelor (atribuirea poreclelor) – investiția persoanei sau a ideii unei porecli umilitoare, ofensatoare sau ridicole, un epitet care subminează autoritatea lor. Între recepțiile unei manipulări politice este posibilă alocarea: – unei "recomandări" principale – să folosească numele unor actori cunoscuți simpatizanți, științifici, sportivi și alte celebrități pentru întărirea sugestiei de efect și popularitate a blocului preelectoral sau preelectoral; – principiul "purtare" – identificarea calităților și proprietăților oricărei persoane sau idee politică cu calități și proprietăți ale unor persoane sau idei cunoscute și autoritare, și anume o estimare a asociației; – un principiu " oameni simpli " – identificarea intereselor informatorului sau propagandistului cu interesele și așteptările oamenilor simpli, majoritatea tăcută a națiunii, etc .; – Un principiu de "susținere a cardurilor" – falsificarea sinceră a faptelor reale prin intermediul recepțiilor care nu sunt sensibile pentru audiența de masă – Un principiu de "mediocritate strălucitoare" – funcționează prin truse obișnuite, banale, bine cunoscute totul, dar în același timp destul de abstract pentru locuitorul asupra căruia întreținerea, de obicei, nu reflectă de regulă ("legea și ordinea", "drepturile omului", "umanismul, libertatea, justiția" etc. a "mașinii generale" (împreună cu toate) – stimularea anumitor reacții prin sugestia de gândire despre aceasta în general recunoscută și o raționalitate ("tot gândesc astfel"). Există un set de recepții ale lingvistice, manipularea limbajului presupunând folosirea pentru desemnarea aceluiași fenomen al eufemismelor și a cuvintelor și a altor nuanțe estimative. De exemplu, persoana care conduce lupte armate pentru crearea statului național independent este numită luptător pentru libertate , separatist, terorist , gherilele, insurgentul. Pentru fiecare gen de informație, împreună cu recepțiile generale ale unei manipulări politice, există, de asemenea, și ceva special. Televiziunea, de exemplu, pentru formarea la spectatori a sentimentului de respingere în relație cu politicienii neplăcuți folosește inexactitățile de distorsiune a afișajului lor sau, în mod adecvat, montează fotografiile fotografiate. Pentru sugestia latentă la masa anumitor idei politice, deseori va organiza spectacole de divertisment zgomotoase etc. Pentru gestionarea conștiinței oamenilor diverse recepții, de exemplu recepționarea "strivirii" sau localizării (atunci când numeroasele mesaje care nu sunt legate între ele sunt transferate , sau întrerupe infinit programele TV cu inserții publicitare). Tot ceea ce reduce capacitatea persoanei de a se concentra și de a estima caracterul total al unei probleme sau eveniment acoperite, ca rezultat colectează neînțelegeri, lipsă de informații, apatie și indiferență a oamenilor, iar timpul la oameni este lipsit de propria judecată cântărită, judecata necesară ". Manipulatorii moderni folosesc cu îndemânare legile psihologiei de masă. Deci, una dintre recepțiile de manipulare răspândite și exterioară, numită "spirala ascunsă", constă în faptul că, cu ajutorul referințelor la sondaje false sau alte fapte pentru a convinge cetățenii de sprijinul majorității unei nevoi a societății de a manipula un poziție politică, în victoria sa. El obligă oamenii să adere la opinii diferite, de la teama de a apărea în izolarea social-psihologică sau de la orice sancțiuni care să împiedice opinia sau să o schimbe. Împotriva suprimării unei poziții de oponenți, vocea majorității actuale sau imaginare devine și mai puternică și nu obligă și mai mult consimțământul sau fluctuația acceptării părerii "standard" sau ascunderea profundă aconvingerii personale.

Miturile fac baza tuturor imaginilor iluzorii ale lumii create de manipulatori. Așadar, ca un desen al unui sistem comunist de manipulare, miturile despre o proprietate privată au fost despre principala sursă de rău social-politică, despre conflictul, despre inevitabilitatea prăbușirii capitalismului și a celebrării comunismului, despre rolul de supraveghere al clasei muncitoare și al comunistului său partid, despre unic adevărat, științific social – doctrina politică – marxism-leninism. În SUA, potrivit profesorului american Herbert Schiller, ideile principale care confirmă dominația elitei dominante, au acționat cinci mituri sociopolitice: 1) despre libertatea individuală și alegerea personală a cetățenilor; 2) despre neutralitatea principalelor institute politice: congresul, instanța și puterea prezidențială, precum și mass-media; 3) despre natura umană invariabilă egoistă, despre agresivitatea ei, despre tendința de a face bani și de a consuma; 4) despre absența conflictelor sociale, a funcționării și a oprimării într-o societate; 5) despre pluralismul mass-media care, de fapt, în ciuda abundenței lor, sunt supravegheați de agenții de publicitate mari și de guvern și reprezintă industria uniformă a conștiinței iluzorii.

Adesea, manipularea consideră o înșelăciune, dar nu este absolut adevărată. De exemplu, există o astfel de recepție manipulantă, care constă în esențialitate, nesănătoasă și imperceptibilă pentru majoritatea oamenilor de a distribui prestigiul și acea autoritate pe care este apreciată și respectată de către ei, pe care o prezintă subiectul politic. În acest scop asociațiile de acceptare, comunicațiile asociative ale obiectului prezentat se formează cu cineva sau cu ceva care are importanța și importanța la asociați. Deci, dacă candidatul este reprezentat într-un mediu de copii veseli pe un board de publicitate, este foarte posibil ca pe cineva această publicitate să aibă influența latentă ca rezultat al fixării inconștiente a unei comunicări asociative pozitive, copii pe candidatul poziționat. Această recepție este folosită pe scară largă în reclamele politice, atunci când candidatul, de exemplu, este arătat împotriva minunatelor spații deschise ale cetățenilor din Kazahstan sau Kazahstan, sau atunci când candidatul puțin cunoscut este reprezentat aproape de politicianul popular, științific., deoarece politica este o zonă dificilă, deseori ascunsă de ochii oamenilor simpli, extrem de incoerentă și capabilă să fie falsă, imorală, necinstită etc. Prin urmare, pentru persoana simplă este destul de dificil să înțelegi evenimentele politice, să explici, lor . Nu în mod obișnuit, mulți oameni, fiind obiectul unor manipulări, nu aspiră să plece din această captivitate și sunt mulțumiți de judecata estimată despre politică într-un cuvânt: este "plăcută" sau "nu este plăcută". În cunoașterea spațiului modern a unei realități a mass-media sunt întotdeauna mediate și din care cetățenii, mai întâi de toate, au relatări despre ea, prin urmare este imposibil să distingem informațiile afișate de fenomenul afișat. Ea servește ca o condiție prealabilă pentru o manipulare politică ca mod de gestionare latentă a conștiinței politice și a comportamentului oamenilor cu intenția de a genera la ele reprezentări politice necesare, pregătire pentru un anumit tip de acțiune politică, nu modurile democratice aspiră mereu să dețină poporul, o societate generală de oameni într-o stare obiect, folosind mijloacele de informare în masă pentru a lansa stereotipurile favorabile autorităților, instalațiilor, scopurilor, idealurilor etc. Ca rezultat, «spiralele de ascundere» se răsucesc și mai brusc, oferind o victorie manipulatorilor. Este necesar să subliniem faptul că manipularea politică este folosită pe scară largă nu numai în statele totalitare și autoritare, unde este adesea o metodă dominantă de activitate a mass- media, dar și în democrațiile occidentale moderne, în special în propagarea partidelor și în cadrul companiilor selective. Astăzi orice companie prezidențială sau parlamentară selectivă din țările din Vest și din multe alte state nu se ocupă fără recepții de manipulare politică și de publicitate care, interconectându-se între ele, creează la spectatori reprezentări destul de departe de o realitate cu privire la anumite politician. După cum arată cercetările sociologice, "alegătorul" medie judecă de obicei candidatul pentru președinți sau parlament pe acea imagine care îi creează și alte mijloace de informare în masă. În țările occidentale, în ultimii ani și în CSI, se dezvoltă cu succes direcția de promovare a imaginilor de afaceri, adică crearea imaginilor politici atractive pentru alegători. Profesioniștii care lucrează pentru producătorii de imagini mari și organizatorii companiilor selective dictează solicitanților nu numai forma de îmbrăcăminte și comportamentul, ci și menținerea unor performanțe care abundă cu seturi de promisiuni tentante, de obicei uitate imediat după o victorie în alegeri. În spatele ambalajului genial publicitar realizat cu pricepere de către mass-media, este dificil să se facă distincția între calitățile morale ale candidaților, să-și definească pozițiile politice. O astfel de activitate de manipulare a reclamei transformă o alegere a cetățenilor de la decizia liberă conștientă în certificatul formal în avans programat de experți în formarea conștiinței în masă.

Manipularea influențelor datorită caracterului lor deghizat și influențării orientate în primul rând asupra proceselor emoționale și inconștiente poate exista în paralel cu straturile intrinseci ale mentalității de contrast, dar perspectivele istorice câștigă caracteristici constante ale etniei, populația. În acest sens este necesar să spună că este necesar să se desfășoare o luptă ireconciliabilă împotriva unei manipulări politice. Fără o luptă potrivită împotriva manipulării politice, ea poate deveni principala funcție a manipulatorilor, a mass-media și a aduce la zero principiile democratice proclamate oficial într-o societate a statului. Obstacolele esențiale pentru o manipulare politică sunt experiența privată a oamenilor și, de asemenea, a comunicărilor care nu sunt supravegheate de putere: o familie, rude, cunoștințe și prieteni, grupuri de interacțiune care se dezvoltă în cursul activității industriale și de altă natură etc. Totuși, o manipulare politică, mai ales la monopolul inițiatorilor săi pentru mass-media, putere, este capabil să ocolească aceste bariere ca posibilități de experiență individuală și de grup care se aplică unei politici este limitată și presupune interpretări diferite. De exemplu, un eșec al politicii economice a guvernului este posibil să se explice diferit: incompetența sau corupția , o moștenire greoaie a ultimului mod, inevitabilitatea dificultăților de reformare, intrigi ale opoziției sau ale statelor ostile etc. Este necesar să se spună că împotriva unei manipulări politice pot să acționeze în mod credibil și eficient structurile de stat, organizarea publică a mass-media și pluralismul.

În majoritatea țărilor lumii există organisme speciale ale unei societăți de control pentru mass-media care urmăresc respectarea de către ei a eticii și a regulilor de drept. De exemplu, în Franța, astfel de instanțe sunt Consiliile înalte privind comunicațiile audiovizuale. Nu numai că supraveghează statul și organele private ale unui post de radio, dar îi acordă și licențele de stat pentru dreptul de difuzare. În Marea Britanie, guvernul și parlamentul definesc liniile generale de activitate a radioului și a teleconducerii. Respectarea de către presă a standardelor etice este urmată de comisia specială de auto-verificare. Politica de informare, ca și puterea politică și economică, trebuie să fie controlată de o societate. Pe lângă organismele speciale de stat sau de control public să folosească mass-media și tribunele publice în interesul cetățenilor și pentru a preveni consecințele negative ale activității lor, și, în special, generația tânără. Învățarea politico-comunicativă a tinerei generații câștigă distribuția tot mai mare în democrațiile occidentale. Este evident că este și mai necesar pentru Kazahstan și alte țări din teritoriul post-sovietic în care alfabetizarea populației în domeniul comunicațiilor în masă este scăzută și posibilitatea utilizării lor în manipularea scopurilor este ridicată. Numai într-un complex care rezolvă diverse probleme în domeniul comunicațiilor în masă pe baza experienței mondiale și a propriilor realități politice, aceste țări pot crea democrație eficientă și viabilă și limitează sfera de influență a unei manipulări politice. este posibil să se tragă concluzia că manipularea politică este gestionarea latentă a conștiinței politice și a comportamentului cetățenilor cu scopul de ai forța să acționeze în contradicție cu interesele proprii. Mai mult decât atât, este un sistem de moduri de influență psihologică asupra greutăților, folosită de manipulatori, autoritățile pentru scopul unei înșelări, introducerea în conștiință a poporului reprezentărilor iluzorii despre viața politică. Prin urmare, este necesar să se lupte cu ei fără compromis și este eficient. În acest scop, este necesar să se îmbunătățească modalitățile de restricționare și metode de luptă. Pentru manipularea conștiinței în masă a primirii de persoane " de la un loc de evenimente, de asemenea, creează viteza de a da mesaje repetate alternând conținând date și interpretări necontrolate, forță de promovare a forțării și o isterie.

Folosind această recepție, la telespectatorii și ascultătorii de radiodifuziune capacitatea de a diferenția informațiile privind gradul de importanță slăbește, ei nu dau posibilitatea de a face judecata, deoarece există o dispersie și lipsă de sens a informațiilor care în cele din urmă împiedică să înțeleagă și înțelegerea greutăților o esență a evenimentelor care apar, conduce oamenii de pasivitate, la o stare de inerție care împiedică atât acțiunea individuală, cât și acțiunea în masă. Astfel, pentru păstrarea unei ordini sociopolitice existente, se iau toate măsurile privind diminuarea activității fizice și intelectuale a oamenilor care urmăresc orele de televiziune, pe spectatorii, pentru a le lăsa să se alăture preocupărilor de validitate socială, politică și economică. Astfel, înclinația de a crea și de încredere în mituri, în iluzie – una de o parte a conștiinței în masă a oamenilor. Materialul străin asupra conștiinței de masă și a iluziilor sale conține în lucrările unor astfel de gânditori, precum H.Arendt, A.Kamju, H.Ortega-and-Gasset, E.Fromm, A.Levi-Brjul, E.Djurkgejm, K.Levi -Stross. V.Rybin dovedește că iluzia este o formă istorică necesară de reflectare a valabilității datorită limitării cunoștințelor sale de la persoana concretă. Prin urmare, conștiința în masă, această conștiință în principal iluzorie și generalizările care devin în conștiința iluzorie reflectă esența fenomenelor doar superficial, unilateral. De exemplu, de 25 de ani în Eurasia, dintr-o singură speranță, iluzii și așteptări ale "celei mai bune vieți" altul, la început sperând să îmbunătățească un socialism ("reorganizare"), și a refuzat consolidarea deficienței de mărfuri și a tulburărilor de putere, apoi a sperat pentru piață și un stat legal, a existat o inflație și o infracțiune penală. recent, toți au crezut ce este suficient pentru a rupe sistemul de comandă și pentru a da libertatea elementelor de piață și ea, aceste elemente, pe valuri, ne va aduce la economia pe care o voi înflori și chiar mai devreme a existat o altă iluzie iluzorie că, expropriate, este posibil să avem încredere optimistă în legea marxistă obiectivă a dezvoltării economice și apoi în timpul vieții unei generații vom ajunge în mod necesar abundența. Diferitele tipuri de manipulări economice, politice și spirituale sunt capabile să schimbe destul de puternic conștiința în masă a oamenilor și numai mentalitatea rezistă mai mult manipulărilor sociale mai constante. Influențele ideologice care contrazic viața reală a oamenilor sunt contraste drastice în raport cu valorile aprioriste ale mentalității, "sunt rupte inconștient" de oameni.

1.5.Comunicarea online- Teorii de comunicare, socializare politică

Comunicarea specializată cuprinde publicitatea și relațiile publice și are scopul de a convinge și a mobiliza.

„Publicitatea este o formă de comunicare de tip persuasiv, având rolul de a modifica atitudinea receptorilor în sensul achiziției unui produs sau unui serviciu anume.”

Publicitatea reprezintă comunicarea de masă care creează și transmite informații despre produse, servicii, evenimente, indivizi sau instituții prin plasarea de reclame în spațiul media contra unor costuri determinate de spațiul și timpul folosite pentru acestea.

Odată cu dezvoltarea publicității ca tehnică de marketing a apărut o delimitare între paid media (sau Advertising) și free media (sau publicity). Free media se referă la publicitatea gratuită, prezența neplătită în spațiul media și are o mai mare credibilitate în fața utilizatorilor datorită modalității de dispersare: presă, știri, reportaje, comentarii, editoriale sau note. Actorii politici folosesc rețelele de socializare pentru comunicarea cu alegătorii chiar și în perioadele nonelectorale, astfel având parte de publicitate gratuită.

Publicitatea plătită are avantajul de a permite companiilor, organizațiilor, partidelor și grupurilor de interes să aleagă modul în care apar în fața clienților sau alegătorilor. Publicitatea politică înseamnă plata unui spațiu de reclamă pentru transmiterea de mesaje politice controlate publicului de masă și oferă posibilitatea de promovare pe lângă cea din emisiuni sau dezbateri. Cu toate că actorul politic poate controla mesajul transmis, el nu poate decide cum este acesta înțeles de public.

De-a lungul ultimelor două decenii candidații au folosit sume exorbitante pentru producerea și difuzarea spoturilor publicitare. Campaniile Partidelor Democrat si Republican pentru alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii din anul 2008 au cheltuit un total de aproape două miliarde de dolari și o mare parte din bani au fost folosiți pentru publicitatea negativă.

Una din tacticile folosite de candidați în campaniile politice este publicitatea negativă. Prin intermediul acesteia sunt discreditați adversarii, iar alegătorii care înclină spre concurență sunt descurajați. În antiteză este publicitatea pozitivă, cu rolul de a exagera calitățile și meritele unui candidat și de a crește gradul de încredere pe care alegătorii îl au față de acesta.

Publicitatea electorală creează impresia de echilibru și neutralitate din partea mass-media; în realitate, omul politic cumpără controlul asupra conținutului mesajului electoral conceput de proprii specialiști. Cu toate acestea, politicienii preferă ca informațiile favorabile să apară la știri sau în jurnalele de televiziune din simplul fapt că acestea nu sunt sub controlul organizației de partid, deci au parte de mai multă credibilitate în fața alegătorilor.

CAPITOLUL II – MARKETINGUL POLITIC

2.1. Strategii, modele teoretice

2.2. Imaginea și brandingul candidatului

2.3.Desfășurarea unei campanii electorale

2.4. Segmentarea și poziționarea pe piața alegătorilor

CAPITOLUL III –STUDIU DE CAZ: CAMPANIA PREZIDENȚIALĂ DIN 2014, ROMÂNIA

3.1.Obiective

3.2.Ipoteze

3.3.Desfășurarea cercetării

3.3.1.Facebook

3.3.2Targetare specifică, manipulare; propagandă

3.4. Reultate și discuții

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Antonio Momoc, "Comunicarea 2.0 – New Media, Participare si Populism", Adenium, 2014
Corina Barbaros, "Marketingul politic; Repere teoretice și strategii de acțiune ", ADENIUM, 2014 

Băluţă, Oana; Dragolea, Alina Andreea; Iancu, Alice; Miroiu, Mihaela, Gen şi interese politice, Polirom, Iaşi, 2007.

Bacon, Edwin, "Electoral manipulation and the development of Russia's political system", East European Politics, vol. 28, nr. 2, 2012, pp. 105-118.

Breton, Philippe; Iacob, Livia; Grădinaru, Camelia, Manipularea cuvîntului, Institutul European, Iaşi, 2006.

Deering, Christopher J, Congressional politics, Dorsey Press, Chicago, Ill., 1989.

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Nemira, București, 2004.

Hayduck, Ronald; Mattson, Kevin, Democracy's moment, Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 2002.

Hentea, Călin, Arme care nu ucid, Nemira, București, 2004.

Lenain, Pierre, La manipulation politique, Economica, Paris, 1985.

Riker, William H, The art of political manipulation, Yale University Press, New Haven, 1986.

Rozenas, Arturas, "Office Insecurity and Electoral Manipulation", The Journal of Politics, vol. 78, nr. 1, 2016, pp. 232-248.

Stănciugelu, Ştefan, Logica manipulării, C. H. Beck, Bucureşti, 2010.

Stulberg, Adam N, Well-oiled diplomacy, State University of New York Press, Albany, 2007.

Taylor, Alan D, Social choice and the mathematics of manipulation, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2005.

Teodorescu, Bogdan, Cinci milenii de manipulare, Tritonic, Bucureşti, 2008.

Tudor, Dona, Manipularea opiniei publice in conflicte armate, Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Wierzbicki, Piotr; Ficeac, Bogdan; Geambaşu, Constantin, Structura minciunii, Nemira, Bucureşti, 1996.

Fisichella, Domenico; Moraru, Victor, Ştiinţa politică, Polirom, Iaşi, 2007.

Littlejohn, Stephen W; Foss, Karen A, Encyclopedia of communication theory, Sage, Thousand Oaks, Calif., 2009.

McQuail, Denis; Golding, Peter; Bens, Els de, Communication theory & research, SAGE, London, 2005.

Pop, Doru, Mass media și politica, Institutul European, Iași, 2000.

Servaes, Jan; Oyedemi, Toks, Social inequalities, media, and communication, Lexington Books, Lanham, 2016.

Shadish, William R; Cook, Thomas D; Leviton, Laura C; Nicolae, Mariana, Fundamentele evaluării programelor, All, Bucureşti, 1995.

Standish, Paul, "Democratic Participation and the Body Politic", Educational Theory, vol. 55, nr. 4, 2005, pp. 371-384.

Tudor, Keith, "A Body Politic: The Political Writings of Nick Totton", Psychotherapy and Politics International, vol. 11, nr. 1, 2013, pp. 40-51.
Nicoale Frigioiu, "Politologie si Doctrine Politice", Bucuresti, 2001

Raymond Boudon și a, Dicționar de sociologie,–București, 1996, p. 248

Camelia Beciu, Comunicare politică, Comunicare.ro, 2002,

Beciu, Camelia, Comunicare politica, Comunicare.ro, Bucuresti, 2002.

Bentivegna, Sara, Comunicare in politica, Carocci, Roma, 2001.

Carlberg, Michael, International economic policy coordination, Springer, Berlin, 2005.

Corsi, Francisco Luiz, "Política externa, projeto nacional e política econômica ao final do Estado Novo", Política & Sociedade, vol. 7, nr. 12, 2008.

Curran, James; Gurevitch, Michael, Mass media and society, Hodder Arnold, London, 2005.

Dahms, Harry F, Transformations of capitalism, Macmillan, Basingstoke, 2000.

Davis, Richard, Politics and the media, Prentice Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1994.

Heffernan, Shelagh; Sinclair, Peter, Modern international economics, Blackwell, Oxford, 1993.

Humphreys, Peter, Mass media and media policy in Western Europe, Manchester University Press, Manchester, 2000.

Sproule, J. Michael, Propaganda and democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

Street, John, Mass media, politics and democracy, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2008.

Toader, Florenţa; Frunză, Sofia; Grigoraşi, Cătălina, Politica user friendly, Tritonic, Bucureşti, 2011.

Woodly, Deva R, The politics of common sense.

Zamfirescu, Elena, Mapping Central Europe, Netherlands Institute of International Relations Clingendael, The Hague, 1996.

ANEXE

=== ee3a0d5dbf0e56e86e62d3d2bf03b66b69ee1321_158932_2 ===

Lect. dr. Ovidiu Vaida

UNIVERSITATEA BABEȘ BOLIAY CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

LUCRARE DE ABSOLVIRE

Conducător științific:

Lect. dr. Ovidiu Vaida

Absolvent:

[NUME, prenume]

Cluj-Napoca,

2018

UNIVERSITATEA BABEȘ BOLIAY CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

´´ Importanța rețelelor de socializare socializarea politică ´´

Conducător științific:

Lect. dr. Ovidiu Vaida

Absolvent:

[NUME, prenume]

Cluj-Napoca,

2018

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………….

Capitolul I – Socializarea politică-considerente generale………………………………….

Definiția socializării- Mass-media ca agent …………………………………………

Comunicarea politică……………………………………………………………………….

Teorii ale comunicării politice……………………………………………………………

Tehnici de manipulare…………………………………………………………………….

Comunicarea online- Teorii de comunicare, socializare politică………………….……

Capitolul II – Marketingul politic………………………………………………………….

2.1. Strategii, modele teoretice……………………………………………………………….

2.2. Imaginea și brandingul candidatului………………………………………………….

2.3.Desfășurarea unei campanii electorale……………………………………………….

2.4. Segmentarea și poziționarea pe piața alegătorilor…………………………………….

Capitolul III –Studiu de caz: Campania prezidențială din 2014, România………….

3.1.Obiective…………………………………………………………………………..……

3.2.Ipoteze………………………………………………………………………………..….

3.3.Desfășurarea cercetării…………………………………………………………………

3.3.1.Facebook…………………………………………………………………………..…

3.3.2Targetare specifică, manipulare; propagandă…………………………………..……

3.4. Reultate și discuții………………………………………………………………………

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………….

Anexe…………………………………………………………………………………..……..

´´ Importanța rețelelor de socializare socializarea politică ´´

INTRODUCERE

Termenul care descrie cel mai bine lumea în care trăim este “imprevizibil”. Totul în jurul nostru este o continuă schimbare, iar rolul cel mai important îl are internetul. Odată cu dezvoltarea acestuia, sistemele de comunicare politice și-au schimbat mecanismele de funcționare, dar cum ne afectează pe noi acest lucru?

Datorită faptului că petrec foarte multe ore pe zi în mediul online am observat că postările din newsfeed devin din ce în ce mai personale și poziționate astfel încât să îmi manipuleze alegerile. După o scurtă cercetare asupra subiectului, am făcut conexiunea dintre ceea ce se întâmplă pe profilul meu și ceea ce se poate întâmpla la scară largă. Motiv pentru care am decis să “sap” mai adânc și să dezvolt acest subiect.

Formarea și integrarea politică a indivizilor se bazează pe socializare. Aceasta nu obligă la o asimilare mecanică a comportamentelor ci presupune multiple interacțiuni între individ și societate, o adaptare continuă, astfel încât individul să fie acceptat de grupul de care aparține. Socializarea politică este determinată de cadrul social, economic, cultural și de acțiunea reciprocă dintre capacitățile cognitive și personalitatea individului. Este procesul prin care individul cunoaște sistemul politic, învață să își structureze percepțiile legate de viața politică și reacțiile față de fenomenele politice. Specialistul în științe politice David Easton a interpretat teoria clasică a socializării politice spunând că “… este o instruire a omului, în care el își studiază rolurile sociale și politice”.

Sistemele de comunicare politică au cunoscut mai multe etape de evoluție. Prima etapă a fost apariția ziarului tipărit care are și astăzi o importanță majoră, a doua etapă a fost cea a radioului urmată de cea de a treia a televiziunii. Spre deosebire de presa scrisă, radioul și televizorul au adus informația mai aproape de masele de oameni cu ajutorul transmisiunilor în direct care au avut un impact emoțional mai mare asupra publicului larg. A patra etapă este apariția internetului, care a revoluționat tehnologia și a făcut lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Cea mai mare schimbare în comunicare adusă de internet a fost comunicarea bilaterală. Dacă primele trei etape au permis comunicarea într-un singur sens – de la sursă la public, internetul a permis comunicarea în mai multe sensuri – atât de la sursă la public și invers, cât și între indivizi. Pe lângă aceasta, a permis implicarea într-o mai mare măsură a tinerilor în viața politică prin intermediul instrumentelor de tipul blogurilor, vlogurilor sau rețelelor de socializare, care facilitează și încurajează exprimarea liberă a convingerilor și intereselor personale.

Orientările și convingerile politice ale individului reprezintă un proces complex de formare și dezvoltare a identității politice prin asimilarea și conștientizarea valorilor și normelor specifice unei culturi. Trebuie să știm însă, în ce măsură ne influențează internetul aceste convingeri.

Dacă înainte socializarea prin mass-media se realiza într-un singur sens (presă, TV), odată cu apariția internetului, aceasta a suferit o modificare dramatică și a permis comunicarea bidirecțională. Acum toată lumea poate exprima liber propriile opinii legate de subiecte diverse.

Datorită vitezei cu care se dezvoltă, social media a devenit rapid unul dintre cele mai importante sau poate cel mai important mijloc de comunicare în masă. Fapt care a încurajat actorii politici să folosească tot mai mult internetul și rețelele de socializare în campaniile electorale. Printe avantaje se numără costurile reduse și feedback-ul rapid din partea votanților.

Acest avantaj a început să fie exploatat în comunicarea politică abia în anul 2008 în Statele Unite ale Americii, în timp ce în România a fost folosit odată cu campania electorală din anul 2012. Problema principală a fost faptul că atunci când te adresezi unui grup foarte mare de oameni este dificil să le cunoști interesele sau punctele slabe astfel încât să le poți folosi în avantaj propriu. Soluția a fost oferită de rețelele de socializare, mai exact de targetarea comportamentală aplicată în mediul online sau filtrarea publicului țintă în funcție de comportamentele lor online. Cum funcționează aceasta? În linii mari, utilizatorii generează conținut privitor la campaniile politice – fie prin postări, fie prin înscrierile în grupuri online, dar, în același timp, furnizează informații despre ei înșiși.

Utilizarea instrumentelor media precum Twitter, Facebook sau YouTube în socializarea politică a schimbat dramatic modul în care ne sunt prezentate campaniile electorale sau în care interacționăm cu actorii politici.

Importanța mijloacelor de comunicare socială în politică a făcut aleșii și funcționarii publici mai responsabili și mai accesibili alegătorilor. Capacitatea de a publica conținut și de a-l difuza milioanelor de oameni permite campaniilor să gestioneze cu atenție imaginea candidaților bazându-se pe seturi complexe de analiză. Totul în timp real și aproape fără niciun cost.

Rețelele de socializare au schimbat percepția oamenilor despre politică și datorită controverselor. Contactul direct cu votanții are și aspecte negative, în acest caz departamentul de relații publice se ocupă de imaginea candidatului, motivul fiind evident: să permiți acestuia să posteze mesaje nefiltrate pe Facebook sau Tweeter poate dăuna imaginii lui și îl poate pune în situații stânjenitoare. Cel de-al șaselea mod prin care rețelele de socializare au schimbat percepția asupra politicii este implicarea tinerilor. În mod normal alegătorii mai în vârstă tind să compună cea mai mare parte a persoanelor care ajung la urne însă, Facebook și Tweeter au reușit să implice tinerii în viața politică și să îi împingă spre a fi cetățeni responsabili, fapt ce are un impact profund asupra alegerilor. Președintele Barack Obama a fost primul politician care a apelat la puterea social media în timpul celor două campanii de succes.

Cercetarea de față a pornit de la următoarele ipoteze: cu cât interacțiunea online este mai accentuată, cu atât indivizii sunt mai predispuși să dezvolte un comportament de implicare politică prin intermediul canalului de comunicare online, respectiv cu cât campania electorală beneficiază de o desfășurare mai evidentă în mediul online, cu atât aparițiile candidaților în sfera social media sunt mai importante în conturarea preferințelor politice. În concluzie, studiul de față, orientat spre analizarea influenței comunicării electorale online asupra implicării politice a electorilor, atrage atenția asupra situației din România și îndeamnă la cercetarea mai amplă a fenomenului democrației digitale în contextul în care evoluția mijloacelor de comunicare se răsfrânge tot mai mult asupra sferei comunicării politice. Din perspectiva cercetătorilor din domeniul comunicării politice, democrația este un dialog civic, o conversație continuă între liderii aleși său candidați și cetățenii pe care îi conduc sau își doresc să-i conducă.

CAPITOLUL I – SOCIALIZAREA POLITICĂ-CONSIDERENTE GENERALE

1.1.Definiția socializării- Mass-media ca agent

Socializarea în sens larg înseamnă a transforma un individ dintr-o ființă asocială într-o ființă socială, inculcându-i moduri de gândire, simțire, acționare. Reprezintă procesul prin care are loc transmiterea de informații cu caracter cultural și integrarea cuturală a individului. Socializarea politică vizează aceleași obiective, dar care țin de domeniul politic. Astfel putem spune că socializarea politică este un proces prin care individul asimilează valorile și normele politice cu ajutorul cărora se va putea integra continuu, prin intermediul comunicării urmărim patru scopuri principale: să fim receptați, să fim înțeleși, în viața politică.

Conform specialiștilor comunicarea poate fi definită ca fiind un proces prin care un emițător transmite o informație receptorului prin intermediul unui canal (cod), cu scopul de produce asupra receptorului anumite efecte și este cea care stă la baza socializării. Fiind un proces uman, conștient, complex și să fim acceptați și să provocăm o reacție (schimbare de atitudine sau comportament).

Făcând diferența dintre limbă și cod trebuie specificat faptul că Omul a creat un cod în vederea comunicării, în timp ce limba se creează chiar în comunicare. De aceea codul este închis și încremenit, el nu se transformă decât în virtutea unui acord explicit al userilor, pe când limba e deschisă și repusă în discuție cu fiecare vorbă nouă. Comunicarea este imposibilă în absența unui cod, însă ea este dată de sens care este atribuit in funcție de emițător și receptor. Schema Shannon – Weaver reprezintă matematic principiul conform căruia receptorul decodifică mesajul primit de la emițător, dar bazat pe propriile experiențe cognitive și culturale.

Fig. 1.1 Schema Schannon – Weaver a proceslui de comunicare

Sursa: http://www.rasfoiesc.com/business/marketing/comunicare/Principalele-modele-ale-comuni37.php

Prin „comunicare” putem înțelege punerea în comun de informații. Pentru antici însă, „communicus” însemna a transmite și celorlalți, a împărtăși ceva celorlalți. Astăzi asociem acestea cu sharing, activitatea centrală pe internet, specifică erei digitale. În cartea Public Parts, How sharing in the Digital Age Improves the Way We Work and Live, Jeff Jarvis (2011, pp. 1-2, 21) spunea că „așa cum Google a construit o industrie în jurul butonului Search, Facebook se află în centrul propriei sale industrii construită pe Sharing. Facebook încorporează și exploatează dorința noastră de a ne conecta unii cu alții”. Jarvis face astfel trimiterea la sensul inițial al comunicării umane și evidențiază necesitatea ființei umane de a comunica, de a face parte dintr-un colectiv.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin expresia a face politică se înțelege „a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului”, dar și „comportare abilă folosită de cineva pentru atingerea unui scop”. Din perspectiva științelor politice a face politică înseamnă „a participa la orice fel de activitate de conducere”. Astfel, politica poate fi înțeleasă ca fiind activitatea de administrare și gestionare a unor probleme publice și se referă la procesul de luare a unei decizii ce are atât consecințe sociale cât și economice.

Politicul reprezintă scena în care se confruntă doctrine, credințe și convingeri și care este controlată prin instituții. În științele politice omul este privit ca zoon politikon (animal social), adică idivizii dețin instinctul de a trăi în comunități organizate de tipul comunităților identificate de Aristotel cu statul.

Anglo-saxonii folosesc doi termeni distincți atunci cand vine vorba de politici. Policy (policies, pl.) se identifică prin acțiunea concretă de a guverna și rezultatele acesteia, iar politics desemnează activitățile generale de politică.

Democrația este singurul regim politic care oferă cetățenilor posibilitatea de a alege reprezentanții politici. Această posibilitate este oferită prin intermediul sistemelor electorale de vot, care selectează reprezentanții unui grup politic și le derogă autoritatea de a lua decizii în numele și în interesul alegătorilor. Spre deosebire de regimul democrat unde schimbarea celor de la putere se realizează într-un cadru pașnic, în cazul regimurilor de tip autoritar sau totalitar, succesiunea conducătorilor se produce prin mișcări sociale cu caracter violent, revoluții sau lovituri de stat.

Alegerile libere conferă un anumit grad de încredere în cei aleși, iar votanților le permite să ia parte la jocul politic și să simtă că jocă un rol important în desemnarea reprezentanților. Pe parcursul alegerilor, unicul scop al fiecărui candidat este de a atinge obiectivele de marketing politic, care îl vor ajuta sa obțină numărul de voturi necesar pentru atingerea mandatului.

Media joacă un rol important în acest dialog civic pentru că, în majoritatea timpului, interacțiunea între cei care guvernează și cei guvernați este realizată prin comunicare mediatică. Putem identifica cinci arii de cercetare aplicativă în domeniul comunicării politice; discursul politic, dezbaterile politice, publicitatea politică, știrile politice și utilizarea noilor tehnologii în politică. Mesajele politice sunt transmise și prin intermediul publicității politice, care a devenit una dintre preocupările constante și semnificative ale domeniului comunicării politice. Rolul publicității politice în politica modernă, conținutul și efectele publicității, efectele publicității negative, publicitatea pentru candidații femei, publicitatea pentru anumite cauze, publicitatea politică și internetul, acoperirea mediatică a publicității politice, toate acestea au fost subiecte abordate de-a lungul timpului. Este considerat material de propagandă electorală orice material scris, audio sau video care îndeplinește următoarele condiții: se referă în mod direct la un candidat sau partid politic care participă la alegerile locale, clar identificat; este utilizat în perioada campaniei electorale stabilite potrivit legilor privitoare la organizarea alegerilor; are obiectiv electoral și se adresează publicului larg; depășește limitele activității jurnalistice de informare a publicului.

Campaniile de gherilă au devenit în timp o trăsătură esențială a campaniilor electorale, în special odată cu democratizarea mediatică, prin participarea activă a volanților cu ajutorul social media. Dincolo de libertatea de exprimare oferită de new media și social media, această nouă identitate digitală a cetățeanului, de creator de conținut, aduce în discuție problema desfășurării prin reprezentări verbale și vizuale ale contracandidaților -Campania Digitală din 2007 a fost construită pe strategia inducerii nulității prin reprezentări ale celor 322 de parlamentari care susțineau demiterea lui Traian Băsescu sub forma unor animale și a unor personaje din filme (Nașul, Ali Baba și cei 40 de hoți) cu constații negative. De la debutul Gherillei Digitale în 2004 , trecând prin „dialogul" de pe website-urile candidaților la funcția prezidențială din 2009 și până la constituirea grupurilor și comunităților politice de pe Facebook, se poate observa că internauții români se implică din ce în ce mai mult în difuzarea și comentarea informației politice în mediul virtual, în special în timpul campaniilor electorale.

Managementul reputației constă în înțelegerea sau influențarea reputației unei persoane, afacere instituție sau organizație. Acesta a fost iniția inventat ca termen de relații publice, dar dezvoltarea informaticii, a internetului și mediei sociale a a făcut ca aceasta să fie mai curând o problemă de rezultate de căutare. Unele componente ale managementului reputației sunt adesea asociate cu zone etice gri cum ar fi site-urile de recenzii, gestionarea plângerilor negative sau folosind tactici SEO pentru a influența și modifica rezultatele sistemelor. Există, de asemenea forme etice ale managementului reputației, care sunt frecvent utilizate, cum ar fi răspunsul la reclamațiile clienților, cerând site-urilor să șteargă informațiile incorecte și folosind feetback-ul online pentru a influența promovarea .

”Brand personal” este un termen de actualitate în marketing, iar partea sa de interes se manifestă mai ales în ceea ce privește cele două componente ale lui: pe de-o parte individul, omul, iar pe cealaltă parte marketingul, eforturile pe care fiecare dintre noi le facem astfel încât să fim ”altfel”, să ne construim o imagine pe baza căreia sa fim ale și în fața altora. Este important de subliniat faptul că termenul de brand personal ilustrează în acela și timp un tip de marketing din ce in ce mai des uzitat în ultima perioadă. În contextul în care fiecare brand are o strategie, pe care conștient sau mai puțin conștient și studiat fiecare dintre noi o construim, se impune necesitatea de a translata într-un fel strategiile utilizate pentru dezvoltarea, consolidarea, menținerea brandurilor de la nivel organizațional la nivelul fiecărui individ.

Viteza informației a creat un sistem în care puterea asupra comunicării este mult mai larg distribuită, ceea ce înseamnă descentralizare și un control mai puțin oficial al agendelor guvernamentale. În acest sens, mijloacele de informare în masă nu sunt doar mijloacele de reproducere a relațiilor de putere, ci și pluralizarea forțelor care acționează împotriva capacității guvernului de a influența și de a controla. Media care acționează în calitate de observator public realizează o verificare a comportamentului de elită, astfel încât poate contribui la responsabilizarea actorilor politici față de public, asistând la împuternicirea acestora ca cetățeni și alegători. În plus, mijloacele de informare în masă pot fi utilizate pentru mobilizarea politică de către partide politice și grupuri de presiune în scopul recrutării membrilor, solicitând o reuniune publică, partidul local care își poate cerceta, protesta, desfășura o campanie electorală sau o demonstrație. Funcția politică finală a mass-media, legitimarea regimului ajută la socializarea cetățenilor în acceptarea normelor sociale predominante și a instituțiilor care le întruchipează; prin aceasta contribuie la legitimarea sistemului politic. Pe de altă parte, mass-media poate determina creșterea nivelului de cinism politic și de apatie electorală, care poate produce efecte demobilizatoare sau efect de delegitimizare, cel puțin pentru o parte din audiența lor.

Se poate argumenta că potențialul mass-media se bazează pe măsura în care există control politic în mâinile politicienilor în procesul de elaborare a politicilor în legătura dintre echilibrul media-sursă. Întrebarea cheie în acest context este cine determină ce poate fi abordat și ce nu poate. Această întrebare este răspunsă în diverse moduri în diferite teorii, în special în comunicarea politică și economia politică. Primul se concentrează asupra puterii cuvintelor, sunetelor și imaginilor în mass-media, care ar putea avea influențe asupra politicii. Abordarea contradictorie, a economiei politice folosește relațiile de putere și de proprietate care determină constrângerile structurale și comunicarea către analiză a "influenței" asupra procesului de luare a deciziilor. În interacțiunea politică-media există patru tipuri: un mijloc de susținere a mass-media, un rol necritic al politicii oficiale; fără influență și non-susținător al oricărei părți a dezbaterii; media critică, având o influență limitată pentru a schimba politica; și mass media partenere, eficiente în rezultatele politicii.

În conformitate cu această abordare, mass-media în proprietate privată în cadrul unui stat liberal cu protecție juridică a libertății de exprimare este diferită de presa care este deținută și operată de partidele politice sau de stat. De exemplu, guvernele pluraliste și democratice se confruntă cu o concurență mai mare în modelarea știrilor decât cu guvernele nedemocratice. Fără o înțelegere a funcțiilor politice ale mass-media și a influențelor lor asupra națiunilor, nu este posibil să se ofere o imagine completă a impactului lor asupra statelor și relațiilor internaționale. Astfel, această secțiune este dedicată explicării a cinci funcții politice ale mass-media, care includ furnizarea de informații, stabilirea agendei, supravegherea publică, mobilizarea politică și legitimarea regimului. În prima funcție, rolurile mass-media în exprimarea, reproducerea și răspândirea informațiilor, ideologiilor și valorilor către structurile sociale și internaționale mai largi constituie o relație crucială între societate și mass-media. Aceste roluri le fac instrumente ideologice care produc semnificații și naturalizează relațiile de putere; ele devin mijloacele de a realiza dominația. Politicienii ar dori să influențeze informațiile în scopul maximizării alegătorilor lor pentru a promova situații și definiții dezirabile. Astfel, rolul discursului media este crucial în exprimarea ideilor despre modul în care oamenii gândesc despre ei înșiși și despre alte națiuni. Mass media selectează, organizează și subliniază în special știrile pentru a decide care este un subiect important pentru discuțiile publice. Mass-media nu ne poate forța să gândim; dar cu siguranță influențează ceea ce ne gândim și modul în care ne gândim la aceasta prin funcția de construire a agendei. Uneori, mass-media acționează ca o fereastră a afacerilor politice sau ca megafoane pentru mesajele politicienilor. În acest caz, vizibilitatea intensă a unei probleme în știri este un rezultat al formării agendei mass-media poate fi folosit pentru a convinge sau manipula publicul. Fluxurile de informații sporite prin mass-media au cauzat pierderea controlului tradițional al guvernului asupra informațiilor legate de politică. În caz contrar, mass-media poate servi și ca agenți distructivi în procesul de pace. Ei pot sublinia riscurile și pericolele asociate cu compromisul, ridică legitimitatea celor care se opun concesiilor și întăresc stereotipurile negative ale inamicului. În plus, mass-media poate influența procesul de pace într-un mod negativ. Acest lucru ar fi prin scăderea sprijinului public pentru cheie pe prin diminuarea secretului necesar pentru inițiativele delicate de politică externă sau prin folosirea unui instrument de război sau genocid. Mass-media va fi folosită pentru a justifica deciziile politice ale elitelor și a avea un sprijin popular pentru aceasta.

În regimurile democratice, puterile liderilor se bazează pe votul publicului. Astfel, ei folosesc mijloacele de informare pentru a explica și legitima politicile, ceea ce înseamnă că media sunt a patra moșie care acționează ca un protector împotriva puterii neîngrădite, cu alte cuvinte, sunt supraveghetori independenți ai sistemului. Pe lângă democrație, libertatea nelimitată a pieței de știri nu garantează idealul libertății de comunicare . Marketingul justifică privilegiile exprimării corporative și alegerii mai multor investitori decât cetățenilor. Aici, cel mai important aspect este responsabilizarea cetățenilor și nu doar satisfacerea cetățenilor în calitate de consumatori. În acest context, poate fi prevăzută oa treia cale: "heterarhia" a mijloacelor de comunicare care nu sunt controlate nici de stat, nici de piața comercială. Funcționarea unei sfere publice sănătoase poate fi îmbunătățită în instituțiile mass-media înființate public, nonprofit și garantate prin lege ale societății civile. Creșterea numărului de actori nestatali oferă opinii, informații și politici externe în fața opiniei guvernamentale, a informațiilor și a politicii externe, care pot submina capacitatea statelor de a influența acoperirea mediatică a politicii externe. Dezvoltarea unei multitudini de mijloace de comunicare nestatale care funcționează atât ca spini permanenți în partea puterii politice, cât și ca mijloc principal de comunicare pentru a trăi, a lucra, a iubi, a se lupta și a tolera alții într-o societate cu adevărat pluralistă. Pe scurt, ceea ce este vorbit și cunoscut într-o societate depinde de rolul televiziunii, libertatea de exprimare, aderarea la mass-media și valorile știrilor din societate. În plus, trebuie subliniat faptul că există o relație media-politician într-o coevaluare. Mass-media nu este doar folosită de politicieni pentru scopuri și interese tactice, dar și mass-media au propria motivație și interese pe care le au în relații și interacțiuni mai complexe cu indivizii și instituțiile.

1.2.Comunicarea politică

Comunicarea politică se constituie din relația om politic (emițător), mass-media (canal de comunicare) și cetățeni (receptori). Modul în care are loc comunicarea atrage după sine simpatia sau, din contră, antipatia față de un anumit candidat. Pe parcursul unei campanii electorale aleșii folosesc diferite strategii de marketing pentru a atrage votanții și pentru a le menține interesul în cursa electorală. În general, oamenii sunt tentați să evite politica, fie din cauza faptului că nu consideră semnificativă participarea lor în jocul politic, fie din cauză că privesc media și mediul online ca sursă pentru alte interese sau scopuri precum: furnizare de informații utilitare, relaxare, amuzament și așa mai departe. Oricare dintre motive ar sta la baza dezinteresului față de politică, o temă poate deveni importantă atât pentru public, cât și pentru societate prin acoperirea mediatică (media coverage). Atunci când o problemă este discutată în media atât de jurnaliști și specialiști cât și de către autorități, aceasta va ajunge în atenția publicului și va fi subiect de interes public.

Principala resursă pentru aleși de a-și face cunoscute opiniile este mass-media, de aceea este esențial pentru ei să apară în media într-o lumină favorabilă și la orele de maximă audiență. Mijloacele de comunicare contribuie la transmiterea ofertei electorale, dar, în același timp, creează mediul perfect pentru ca valorile și convigerile promovate de politicieni să fie judecate și criticate.

Un rol foarte important în democrație îl are jurnalistul independent care își asumă rolul de „câine de pază”, care apără interesele cetățenilor. „Jurnaliștii urmăresc să facă public ceea ce politicienii ascund, în vreme ce PR-ul face public ceea ce politicienii doresc să transmită.” Există, însă, și cazuri în care jurnalistul renunță la rolul câinelui de pază și devine complice în ascunderea unor informații sensibile care ar putea pune în pericol simpatia publicului față de un anumit candidat. În cazul acesta, posturile de radio sau televiziune tind să își piardă credibilitatea sau audiența, fiind percepute ca presă de partid. Riscul ca acest lucru să se întâmple este mai ridicat în statele capitaliste, în care presa este de cele mai multe ori părtinitoare și propagandistă.

Comunicarea politică poate fi definită ca „o relație socială echivalentă cu influențarea, însă o influențare în primul rând voită, transformată apoi în acțiune sau, dimpotrivă, în absența acțiunii, adică în omisiune. Este întotdeauna vorba de o intervenție intențională în comportamentul potențial al receptorului”. O altă definiție a comunicării politice o surprinde ca fiind „spațiul în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliști și opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie”.

Comunicarea electorală este strâns legată de campaniile electorale, fiind limitată în timp. Ea se rezumă la metodă, procedură, regim concurențial și ritual politic și are ca obiectiv câștigarea unui număr suficient de voturi pentru obținerea mandatului. Astfel, comunicarea electorală vizează menținerea opiniilor favorabile și atragerea alegătorilor nehotărâți. Cei care susțin opoziția, având deja o credință, reacționează emoțional și nu rațional, caz în care sunt foarte greu de câștigat.

Diferența între comunicarea politică și cea electorală, constă în scopul avut și timpul acordat acestora. În primul caz, este urmărită constituirea unei relații bazate pe reciprocitate între cetățeni și politicieni privind diferite teme publice, în timp ce al doilea caz are ca obiectiv obținerea de voturi favorabile bazându-se pe puterea de convingere a candidaților.

Dezvoltarea continuă a internetului și a mass-mediei digitale înseamnă că mass-media nouă este constituită din mass-media de zi cu zi (cel puțin în economiile dezvoltate), iar în aceste mecanisme și practici media în rețea, potențialul real al comunicării on-line rezidă în politica de mediu în viitor.

În mass-media și în comunicarea politică, actele de vorbire pot fi grupate în trei categorii: informarea, deliberarea și mărturisirea. Ele sunt folosite de jurnaliști ca instrumente de raportare și, concomitent, construirea lumii. Dacă jurnalismul, așa cum este recunoscut, este capabil să elaboreze agende, dezbateri publice, opinii, identități și realitatea socială , ce rol pot juca actele de vorbire în inducerea acestor construcții? Actele de vorbire au devenit doar un subiect de investigație serioasă, în principal în filozofie și lingvistică, în ultimul secol. Cercetarea academică a actelor de vorbire intră în mai multe domenii: scena și condițiile în care se află informarea, deliberarea sau mărturia (cele trei se întâlnesc rareori); implicațiile lor practice în legătură cu întrebările normative despre democrație, globalizare sau cosmopolitism; și, cel mai recent, o analiză a acestor întrebări în legătură cu tehnologiile digitale. Cu toate acestea, câteva studii examinează într-adevăr un discurs precis în cadrul unor texte care ar putea fi clasificate drept informare, deliberare sau mărturisire și, în schimb, se concentrează asupra modului în care sunt încadrate dezbaterile, a legitimității oferite diferitelor surse și a opiniilor permise în conversație. În mod similar, ne propunem a găsi inspirație prin articole din ziare și media ca fiind punctul central al analizei. Literatura despre actele de vorbire tinde să se concentreze asupra mărturiilor; poate pentru că ridică întrebări interesante despre măsura în care experiențele mediate se traduc în acțiuni publice. În acest scop, se ia în considerare posibilitatea unei "etici cosmopolite", a unui sentiment al comunității globale care rezultă din diferite metode de implicare a publicului sau din diferite prezentări ale "altora" . Natura mărturisirii însăși este versatilă. A fost descris ca o luptă politică și există un contrast interesant între martorii profesioniști și cei obișnuiți. Primul provine din surse de știri stabilite; acesta din urmă implică membrii "obișnuiți" ai publicului și este facilitat de mediile sociale. Această disertație se axează exclusiv pe martorii profesioniști, deși recunoaște importanța jurnalismului cetățenesc. Deși conținutul generat de utilizatori a înregistrat o creștere notabilă, acesta este distribuit și legitimat de organizațiile mass-media mari gestiona vizibilitatea suferinței și a martorilor. De-a lungul literaturii, se pare că se pune accentul pe mărturii prin mijloace vizuale, probabil din cauza puterii și imediatei imagini. Din acest motiv, este considerat relevant și interesant faptul că mass-media și comunicațiile să exploreze în mod unic mărturiile, ca parte a textului ziarului.

Sugestiile de bază sunt că mass-media, ca parte a sistemelor de piață gratuite, este mai mult legată de economie decât de datoria socială. Într-adevăr, apariția normei de obiectivitate a fost cuplată cu o comercializare sporită a jurnalismului care, în cele din urmă, a determinat profesionalizarea acestuia. Industrializarea a permis o producție mai rapidă și mai ieftină – și prețuri mai mici – ceea ce înseamnă că ziarele au devenit accesibile publicului larg. Jurnalismul a fost la fel de mult despre profit, ca despre știri, deoarece autorii de mai sus s-au plâns. Cu toate acestea, mass-media sunt obligate nu numai să realizeze profituri, ci și să mențină credibilitatea în ochii cititorilor, iar proprietarii de ziare au realizat curând că cel mai bun mod de a maximiza audiența (și deci venitul) e presupusa imparțialitate. Muhlmann explică: presa "se lipsea de" fapte "astfel încât să poată reuni cititorii care ar putea avea opinii diferite asupra unui subiect și, astfel, să ajungă la numitorul comun al unui tip de cititor din ce în ce mai mare în pondere. Acesta a fost jurnalismul "unificator", în care scopul jurnalistului a fost acela de a acționa ca reprezentant al publicului, raportând lucruri pe care audiențele nu le-ar fi putut niciodată să le obseve. Pentru a îndeplini scopul acestei lucrări, care este de a investiga utilizarea actelor de vorbire în presa românească, trebuie abordat un aspect oarecum sub-teoretic al jurnalismului modern. Anume, trebuie să recunoaștem că jurnalismul nu face doar decât să raporteze "adevărul". Acesta construiește în mod activ lumea și ne permite să acționăm pe baza aceastui fapt , angajându-ne cu publicul. Într-adevăr, modul în care sunt construite rapoartele de știri pune adesea un accent pe spectatori. Martorul este o tehnică mai complexă. Este un act performativ care afirmă realitatea unui eveniment". prezentând acte de vorbire informative și deliberative în combinație cu un apel la acțiune. Martorul implică folosirea unui anumit discurs sau imagistică pentru a angaja "potențialul oamenilor de a fi prevăzători. Transformă experiența jurnalistului în limbaj – o călătorie de la experiență (văzută) în cuvinte (a spus) – și implică în același timp "responsabilitatea" și "complicitatea" în acest eveniment, definiții explică faptul că mărturisirea este actul discursiv de exprimare a experienței sale cu intenția de a face o cerere asupra publicului: de a solicita, de exemplu, o opinie sau o preocupare. Este necesar un martor pentru a descrie un eveniment în beneficiul celor care nu sunt prezenți și pentru a acționa ca o influență morală care necesită un răspuns. S-a susținut convingător că accelerarea comunicărilor din ultimul secol face dificilă revendicarea dezinformării ca o scuză pentru lipsa succeselor și eșecurilor globale. Medierea mărturiilor este la fel de importantă ca și actul de vorbire în sine. Ca agenți ai puterii simbolice, mass-media prezintă și dezvăluie evenimentele în moduri selective cu scopul de a uni publicul și de a-i impulsiona în acțiune. În concluzie, modul în care jurnaliștii "gestionează" mărturiile – ceea ce arată, ceea ce spun ei – influențează în mod semnificativ direcția acțiunii publice. Aceste considerații constituie o parte semnificativă a analizei acestei teze. Până în prezent, teoriile jurnalismului s-au axat pe argumente democratice. Deși este recunoscut faptul că media joacă un rol în influențarea publicului o mare parte din literatură pare să ignore modul în care jurnalismul produce astfel de dispoziții. Mühlmann numește acest jurnalist "martor-ambasador". Această înțelegere prezintă reporterul ca un adevărat căutător al adevărului; adevărul este un deziderat pe care publicul nu l-ar cunoaște altfel și servește ca o forță unificatoare care reunește audiențe partizane. Angajamentul față de adevăr este imperativul cel mai forțat al jurnalistului profesionist. De ce contează mass media și de ce este jurnalismul important? Un punct de plecare util este revizuirea opiniilor existente privind rolul presei în democrații. Cazurile de jurnalism de investigație, sunt adesea ținute ca puncte înalte ale profesiei. Literatura care înconjoară funcțiile normative ale presei în societățile occidentale vede jurnalismul ca o instituție democratică. Sarcinile "de bază" și "rar contestate" ale mass-media într-o democrație sunt: ​​să furnizeze informații exacte și suficiente; reflectă opinia publică; și să acționeze ca un paznic împotriva statului. Furnizarea și schimbul de informații verificate este considerată o condiție necesară a sferei publice. Convingerea este că trebuie să existe un sistem eficient de transmitere și primire a informațiilor, pentru ca opinia publică și acțiunea politică să fie eficiente. Limba, prin urmare îndeplinește o funcție specifică. Instrumentele de vorbire demonstrează aceste funcții performative: sunt acte de comunicare care exprimă anumite atitudini, reușesc dacă audiența identifică atitudinea exprimată de vorbitor.

1.3.Teorii ale comunicării politice

Cele mai importante schimbări în domeniul comunicării politice au avut loc din punct de vedere tehnologic. Apariția radioului în perioada anilor ′20 a făcut posibilă comunicarea de masă, cea a televiziunii în perioada anilor ′50 a îmbunătățit-o, cea a internetului în anii ′90 a implicat tinerii și mai mult în viața politică, iar apariția social media după anii 2000 a făcut posibilă comunicarea bilaterală și implicarea activă în campaniile electorale prin intermediul noilor instrumente de tipul postări, like, share etc.

Începând cu anii ′80 s-a urmărit stabilirea influenței în percepția publicului pe care mediul de comunicare politică îl are asupra actorului politic. În ciuda cercetărilor asupra efectelor media în comportamentul politic și electoral, nu s-a găsit o explicație teoretică absolută, ci mai multe.

Teoria acului hipodermic: supranumită teoria țintei sau teoria stimul-răspuns, susține că mesajul acționează asupra individului precum o bilă de biliard și produce un efect care poate fi măsurat și anticipat. A apărut în perioada radioului și nu doar că influența opinia, ci și determina comportamente politice.

Teoria fluxului în doi pași: sau modelul influenței sociale, are la bază contextul social. Oamenii utilizează sursele media doar pentru a-și întări convingerile deja existente, decizia fiind luată prin intermediul predispozițiilor sociale. A apărut în perioada anilor ′40 odată cu studiul realizat de Paul Lazarsfeld, care a demonstrat că cei nehotărâți vor vota la fel ca cei din anturajul lor.

Teoria efectelor limitate: conform căreia alegătorii sunt mai receptivi la informațiile care susțin și întăresc poziția deja abordată de aceștia. A apărut în perioada anilor ′60 și s-a bazat pe controlul total al mijloacelor de comunicare în masă. În lipsa alternativelor, oamenii aleg ceea ce li se oferă.

Teoria agenda settings: se focusează pe relația cauză-efect dintre interesul cetățenilor pentru un anumit subiect și cantitatea de informație oferită de mass-media cu privire la același subiect. Apărută în anii ′70, teoria susține că presa influențează agenda politică și interesele votanților prin media coverage.

Teoria uses and gratification: îndreaptă atenția spre audiență și modul în care aceasta folosește media pentru satisfacerea nevoilor proprii precum: întărirea opiniilor, informarea, amuzamentul sau utilitatea personală. A apăut în perioada anilor ′80 și s-a bazat pe publicitatea media, care poate consolida opiniile votanților, însă rar le poate schimba pentru ca receptorul va respinge părerile contrare convingerilor sale.

Teoria agenda-building: este procesul prin care agenda politică privind politicile publice este dependentă de agenda mass-media și de prioritățile ce reies în urma cercetării opiniei publice. Apare în anii ′70 ca reacție la teoria agenda setting și susține faptul că agenda publică se constituie prin interacțiunea dintre politicieni, mass-media și public.

Teoria agendelor: există mai multe liste de priorități care funcționează simultan în spațul public. Agenda politică internă – suma obiectivelor politicilor publice într-un interval de timp determinat. Agenda internațională – suma tratatelor și acordurilor semnate de statul în cauză. Agenda media – totalitatea subiectelor politice care au constituit evenimente de presă într-un interval de timp determinat. Agenda populației – lista priorităților cetățeanului precum: locul de muncă, salariul, sănătatea, taxele și impozitele sau educația.

Teoria Spirala tăcerii: din cauza instinctului de a socializa oamenii se tem să nu rămână izolați, motiv pentru care se raportează la opinia dominantă. Apărută în anii ′70, evidențiază tendința oamenilor de a-și face auzită opinia atunci când ea se regăsește în mass-media, la pol opus fiind ceilalți, care, deși majoritari, devin pasivi și tăcuți în ceea ce privește viața politică.

În ultimele două decenii, comunicarea politică, jurnalismul și mass-media au fost treptat integrate în problemele de științe politice. În zilele noastre nu pare posibilă studierea proceselor și a sistemelor politice fără a lua în considerare nu numai actorii politici tradiționali (stat, partide politice, grupuri de interese, mișcări sociale etc.), ci și mass-media. Cu toate acestea, studiile sunt de obicei planificate din punct de vedere național. Recent, lucrurile s-au schimbat. Treizeci de ani mai târziu după primul lor studiu privind comunicarea politică comparativă, se remarcă o schimbare fundamentală a avut loc în atitudinile față de cercetarea comparativă din perioadele anterioare. Susținută de această conștientizare sporită, această propunere de panel dorește să extindă dezbaterea asupra utilizării perspectivei comparative în sociologia jurnalismului și comunicării. Mai exact, se va concentra pe trei obiective majore.

În primul rând, dorim să declanșăm o discuție teoretică privind contribuția unei perspective comparative la cercetarea comunicării politice. O atenție deosebită ar trebui acordată orientărilor predominante, cum ar fi teoria diferențierii și teoria câmpului jurnalistic care discută relațiile dintre sistemele politice, economice și media.

În al doilea rând, am dori să discutăm ipoteza actuală a unei omogenizări a jurnalismului. Într-adevăr, unele studii comparative sugerează un proces de convergență a jurnalismului în democrațiile occidentale. Modelul jurnalistic este bazat pe o etică a muncii de bază constând în principal din obiectivitate, corectitudine și detașare. Cu toate acestea, alți autori propun un concept de hibridizare spre deosebire de conceptul de americanizare: sugerează că modelul american se confruntă cu factori puternici de rezistență.

Campania modernă este caracterizată de un mediu de știri complex și din ce în ce mai fragmentat. Alegătorii se pot baza pe informații din conversații personale cu prietenii, familia și vecinii ; contact direct cu coaliții partidului de circumscripție și candidații parlamentari; electorală în presa locală și regională; știri și evenimente actuale la radio regional și național; pluralii de propagandă plătite, precum afișe și publicitate în ziare; emisiuni electorale de partid la televiziune și radio; precum și acoperirea campaniei în ziarele naționale; și știrile și afacerile actuale privind televiziunea terestră și prin satelit. Campania locală de partid, care implică agitație, pliante și activiști locali, adesea redusă, este considerată acum mult mai importantă pentru mobilizarea alegătorilor. "Noile mijloace media" ale internetului adaugă rapid un nou nivel de complexitate în campanie. Aceste mijloace media sunt disponibile pe scară largă și sunt considerate, în mod obișnuit, ca fiind cele mai influente în campaniile electorale. Accentul nostru, prin urmare, oferă un test puternic al tezei privind efectele media: dacă nu reușim să găsim o influență din partea atenției asupra acestor surse, atunci ne putem aștepta să găsim chiar și efecte mai slabe de la multe altele. Aceste surse media au fost, de asemenea, selectate deoarece oferă contraste semnificative în ceea ce privește acoperirea știrilor din campanie și, prin urmare, variația efectelor sale potențiale. Publicațiile de profil politic sunt relativ partizane, dar emisiunile de știri de televiziune urmăresc să ofere în principiu informații mai imparțiale și mai echilibrate. Pentru mulți observatori, rolul comunicațiilor strategice reprezintă cel mai plauzibil candidat alternativ, sugerând că a câștigat din cauza superiorității lor în ceea ce privește construirea de imagini, managementul știrilor și marketingul politic.

De la Harold Lasswell (1948), literatura a înțeles în mod obișnuit procesul comunicării ca fiind împărțit într-o serie de pași: cine (sursa) spune ce (conținutul) prin care canal (mass-media) căruia (audiența) efect (impactul). Cu toate acestea, teoriile de propagandă au intrat sub provocări puternice de la prima cercetare sistematică, folosind tehnicile moderne de anchete prin sondaj pentru a examina opinia publică. În primul rând, pe măsură ce conceptul de campanie a evoluat, volumul în creștere al știrilor politice a însemnat că oamenii care nu au fost interesați încep să acorde atenție. Pe măsură ce cetățenii au fost vizați de campanie, mulți și-au mărit expunerea la informațiile politice, sporind astfel interesul lor, într-un "cerc virtuos" interactiv. Pentru a coopera cu creșterea valorii propagandei politice care a devenit disponibilă, oamenii au adus în joc o atenție selectivă. Partizanii s-au regăsit în informațiile cele mai congruente cu predispozițiile lor anterioare: în 1940, mai mulți democrați au ascultat discursurile lui Roosevelt, în timp ce mai mulți republicani au reglat în Wilkie.

Propaganda politică a servit, în principal, pentru a consolida sprijinul partidului, reducând defecțiunile din rând. Odată ce au fost obținute suficiente informații din campanie, Lazarsfeld a sugerat că, pentru mulți, incertitudinea sa evaporat și decizia de vot a cristalizat. Cu toate acestea, Lazarsfeld a sugerat existența unor prejudecăți socio-economice clare la public, astfel încât cei mai educați să devină cei mai informați în timp ce campania a progresat. A existat un grup mic, dar important din punct de vedere politic, din care au avut tendința să fie mai puțin atent la campanie și, implicit, mai puțin informat decât media (1948, 95 -100). Concluziile au subminat ipotezele teoriei democratice liberale că alegerile ar trebui să implice un proces de deliberare rațională asupra problemelor, a candidaților și a partidelor de către cetățeni bine informați. Mesajul general al studiului Lazarsfeld a fost că teoriile propagandei au exagerat în mare măsură efectul comunicărilor politice asupra publicului.

Putem identifica trei școli principale de gândire care s-au dezvoltat pentru a explica influența comunicațiilor politice: înainte de război, teoriile propagandei de masă, teoriile post-război ale consolidării partizane și teoriile recente ale efectelor cognitive, ale agendei și ale convingerii.

Cele mai vechi conturi ale comunicațiilor în masă, populația din anii 1920 și 1930, au fost foarte impresionate de creșterea rapidă și potențialul de acoperire a comunicațiilor în masă și au subliniat faptul că publicul ar putea fi ușor influențat de propagandă la radio și în ziare. Nu numai că efectele comunicării în masă au fost pervasive, dar au fost, de asemenea, văzute ca fiind în general dăunătoare pentru democrații. Predispozițiile lui Lippmann păreau confirmate de folosirea mijloacelor de informare în masă de către regimurile autoritare în anii interbelici și de dezvoltarea unor tehnici psihologice mult mai constiente și mai constiente de convingere în masă de aliați în timpul războiului. În anii 1930, studiile Fondului Payne din Statele Unite au analizat impactul filmelor asupra delincvenței, agresiunii și prejudecăților, în timp ce primele experimentele efectuate de Hovland (1949, 1953) au examinat impactul mass-mediei asupra convingerii planificate (McQuail 1992; Lowery și DeFleur 1995). Conturile populare din anii interbelici au consolidat ideea că mass-media ar putea avea un impact direct și decisiv asupra formării opiniei publice și, în cele din urmă, alegerile de vot. În opinia publică, publicată pentru prima oară în 1922, Walter Lippmann a subliniat că "fabricarea consimțământului" și "arta convingerii" nu au fost nimic nou, deoarece au existat întotdeauna demagogi populari. Cu toate acestea, el a crezut că creșterea circulației presei populare, evoluțiile în publicitate și noile medii de filme în mișcare și wireless au schimbat în mod decisiv capacitatea liderilor de a manipula decizia opiniei publice? Teoriile psihologice sociale dezvoltate de Campbell et al. în "Votul american" (1960) a venit să ofere înțelegerea convențională a comportamentului electoral. Acest cadru a devenit foarte influent în Marea Britanie în urma publicării schimbării politice (1969, ediția a 2-a din 1974) de David Butler și Donald Stokes, care au împărtășit multe dintre aceleași concepte și ipoteze teoretice dezvoltate de școala din Michigan. Bazându-se pe studiul britanic de alegeri din 1963 până în 1970, Butler și Stokes au susținut că politica a rămas periferică vieții majorității oamenilor: Pippa Norris și colab. Butler și Stokes au concluzionat că puțini au avut opinii consistente și stabile cu privire la chestiuni bine cunoscute care au împărțit partidele. Cu toate acestea, în pofida ignoranței pe scară largă a politicii și a interesului minimal, totuși, aproximativ trei sferturi ale electoratului britanic și-au exprimat votul. Când se confruntă cu alegerea părților la urne, Butler și Stokes au ajuns la concluzia că alegătorii britanici au căutat scurte tensiuni cognitive pentru ai orienta prin alegeri. Ca și în Statele Unite, în perioadele de aliniere partisană stabilă, alegătorii din Marea Britanie erau considerați ca fiind înrădăcinați de mai mulți ani, chiar și pe parcursul vieții lor, uneia dintre cele mai importante partide. Comunicațiile au fost critice, dar au funcționat în mare măsură la nivel interpersonal, deoarece atitudinile politice au fost considerate a fi întărite prin discuții cu prietenii, colegii și familia care au împărtășit atașamente asemănătoare cu partidele.

Teoria socializării a explicat modul în care loialitățile partidului s-au dezvoltat atunci când au fost influențate de mediul familial și social al alegătorilor, inclusiv de vecinătatea lor, locul de muncă și comunitatea. De asemenea, ziarele partizane au fost considerate mecanisme importante de întărire, deoarece oamenii au citit lucrarea care a fost de acord cu punctul lor de vedere. Prin urmare, rolul presei a fost, în primul rând, mobilizarea, mai degrabă decât convertirea, a alegătorilor partizani. Pentru Butler și Stokes, loialitățile de partid moderne au fost întemeiate pe stânca identităților de clasă, deși există dovezi pentru o relație de slăbire încă din anii 1960, în parte datorită influenței televiziunii (Butler și Stokes 1974: 419). În cazul în care comportamentul electoral este stabil, atunci este puțin loc pentru influența problemelor dezbătute în timpul campaniei, pentru reflectarea știrilor din discursurile liderilor sau, într-adevăr, pentru un flux pe termen scurt în sprijinul partidului. În cazul în care alegătorii sunt ancorați pe o durată de viață, este de așteptat ca campania să consolideze partidele, să le aducă "acasă" și să le mobilizeze pentru a participa, dar nu și pentru a determina modelele alegerii voturilor. Prin urmare, studiile electorale au făcut obiectul înțelegerii factorilor structurali asupra votului. Deoarece această paradigmă dominantă, dincolo de unele articole ocazionale, nu a fost decât două decenii după Blumler și McQuail (1968) că un nou studiu a reexaminat efectele mass-media în campaniile britanice. Cu toate acestea, cadrul tradițional din Michigan este mai puțin util astăzi, datorită afacerilor sociale și partizane. În comun cu multe societăți industrializate avansate, de la începutul anilor 1970, Marea Britanie a înregistrat o slăbire progresivă a ancorelor sociale tradiționale ale comportamentului de vot. S-a constatat că procesul de diviziune seculară a persistat și sa aprofundat în ultimii ani. În alegerile din 1997, votarea în clasă a atins cel mai scăzut nivel de la începutul seriei BES; proporția muncii cu vot din partea clasei de mijloc a fost mult mai mare decât în ​​orice alegeri generale anterioare din 1964. Puterea identificării partidului a slăbit, de asemenea, în timpul alegerilor succesive din ultimele trei decenii, un proces care a continuat în 1997. În lipsa unor ancore sociale stabile și partizane, alegătorii ar putea deveni mai deschiși la influența factorilor de campanie: evaluarea situației guvernului, în special asupra economiei, preferințele privind politicile de partid.

1.4.Tehnici de manipulare

Deși manipularea urmărește schimbarea unor comportamente în funcție de propriile interese, este un tip de influență socială care nu are neapărat conotații negative. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, manipularea este „influențare a opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio etc.) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impun acesteia anumite comportamente”.

Prezentă zi de zi în viața cotidiană, manipularea trece ușor neobservată chiar și atunci când are loc la scară largă provenind de la actorii politici. Situațiile sociale create premeditat sunt cele care exercită controlul asupra comportamentului uman influențând reacțiile celor manipulați în sensul în care dorește manipulatorul. Jurnalistul Bogdan Ficeac a studiat tehnicile de manipulare și le-a clasificat în cartea Tehnici de manipulare în următorul mod:

Tehnica Piciorului în ușă – oamenii acceptă mai ușor o concesie majoră dacă întâi acordă atenție unei cereri nesemnificative, dar care este conexă celeilalte;

Tehnica Trântitului ușii în față – folosită mai ales în negocieri, această tehnică este opusă celei dintâi în sensul în care oamenii refuză concesia majoră inițial și tind să o accepte apoi pe cea mai puțin semnificativă, care era vizată de fapt;

Obediența în fața autorității – Sistemul social este creat în așa fel încât supunerea este normală. În familie față de părinți, la scoală față de profesori, la locul de muncă față de șef. Individul se formează astfel încât să fie acceptat în societate, motiv pentru care tinde să se supună unei prezențe autoritare.

Criticii teoreticieni la mijlocul secolului al XX-lea au susținut că știința socială comportamentală, prin natura ei, conceptualizează cunoașterea ca fiind puterea de a anticipa și de a controla. Ca atare, în loc să servească drept o sursă de iluminare sau emancipare, știința socială risca să funcționeze ca un instrument de dominare și manipulare a publicului. Puterea acestei critici a fost totuși subminată de eșecul inițial al revoluției comportamentale de a produce teorii care au oferit o mare putere de prognostic. Dezvoltările metodologice și tehnologice recente din domeniul științelor sociale au început să genereze o capacitate impresionantă de a anticipa comportamentul uman, mai ales atunci când sunt combinate cu noile inovații în marketing și informatică. Manipularea politică este problema majoră a cercetării științelor sociopolitice, care este încă insuficient studiată în literatura științifică. Firește, într-un articol este imposibil să surprinzi toate aspectele unei manipulări politice, așadar aș vrea să iau în considerare numai conceptul și definiția ei. Din toate varietățile metodelor de procesare folosite pentru schimbarea comportamentului politic al oamenilor, este posibilă alocarea recepțiilor, permițând manipularea comportamentului oamenilor. Manipularea politică este suficient de dificilă formarea social-spirituală structurată pe mai multe niveluri și baze și este funcțională, prezentată în politician și subiecții săi, dinamic și inconsecvent. În acest sens, este necesar să observăm că, de cele mai multe ori, există situații în care este necesară o influență destul de rapidă și eficientă asupra comportamentului oamenilor față de subiectul politic, dar, prin urmare, este limitată în dreptul de a aplica forța sinceră și violența, au posibilități de a afecta pe cei care dețin puteri de a promova legi sau alte acte normative, nu au timp să aștepte, când credința oamenilor și preferințele valoroase se schimbă. În astfel de situații, manipularea comportamentului popoarelor devine o întâlnire de zi cu zi. În politică, manipularea este înțeleasă ca un fel de influență specială atunci când manipulatorul îi induce pe persoana la acțiuni pe care nu intenționau să le îndeplinească în prezent. Manipularea se deosebește de putere, influență imperioasă, absența instrucțiunilor directe, ordinea ce trebuie făcută și constrângerea deschisă în urma acesteia sau amenințarea aplicării sancțiunilor. Într-un curs de manipulare a influenței persoana nu se simte excesiv de exercițiu, se pare că el ia decizia, alege forma comportamentului însuși.

Este necesar să se spună că tehnologia generală a manipulării politice se bazează pe introducerea regulată a miturilor sociopolitice – iluzorie a ideilor care confirmă anumite valori și a normelor percepute în principal pe încredere, fără o judecată critică rațională a realităților, validitatea în masă conștiința. Miturile sunt create pentru a menține oamenii. Când miturile reușesc să fie introduse imperceptibil în conștiința masei, ei găsesc o forță uriașă pentru majoritatea oamenilor, care nu bănuiesc despre existența manipulării. În primul rând, este necesar să spunem că cel mai mare pericol pentru cetățeni și dispozitive guvernamentale democratice îl constituie utilizarea mijloacelor de informare în masă (în continuare – mass-media) pentru o manipulare politică – ascunsă în gestionarea conștiinței politice și a comportamentului oamenilor cu scopul de a le forța funcționează sau rămâne idle în contradicție cu interesele proprii. Astfel manipularea se bazează pe minciună. Și nu este "minciuna în salvare" și acțiunile mercenarilor. Conștiința maselor este empirică, apărută spontan în cursul practicii zilnice de zi cu zi și caracteristică pentru o mare parte a membrilor unei conștiințe a societății. În teoria lui U.Lippmana, E.Bernajsa este oferit să opereze conștiința în masă în interesul clasei conducătoare prin influențează metodele asupra partidului instinctiv-emoțional al mentalității persoanei, de exemplu, printr-o metodă de "creație a evenimentelor" atunci când acțiunea externă torul va fi organizat astfel încât să influențeze instinctele și emoțiile, să mențină un stereotip numerar al oamenilor sau să îl distrugă și să creeze noul. În acest context, este necesar să spunem că într-o manipulare politică îi alocă două modele principale: psihologice și raționale.

Caracteristica de bază a primului model este utilizarea reacției automate a individului asupra acelora sau a altor stimuli psihologici. Esența unei manipulări constă în acest caz într-o alegere a celui mai potrivit stimul pentru acționarea acelor mecanisme psihologice care sunt capabile să provoace reacția dorită de manipulator. La o astfel de abordare, persoana este considerată ca un mecanism simplu care operează printr-un principiu de stimulare-reacție. În modelul rațional manipularea nu se realizează prin folosirea unor motive psihologice și prin intermediul unei înșelări și perfidii. Printre formele unei manipulări efectuate pe acest model se atribuie următoarele: reducerea volumului informațiilor accesibile cetățenilor obișnuiți; utilizarea de propagare, adică acordarea către cetățeni parțial a adevărului, dar informația tendențioasă; Folosirea confidențialității, adică ascunderea deliberată a informațiilor care pot submina o politică oficială; supraîncărcarea informațiilor, și anume acordarea conștientă a informațiilor excesive cu scopul de a priva cetățenilor obișnuiți de posibilitatea de a le achiziționa în mod adecvat și de a o estima cu adevărat. Sensul unei asemenea abordări constă în dificultatea indivizilor de a avea acces efectiv la informația care le obligă să se bazeze pe interpretarea lor oficială. În societățile de propagare, pentru înrădăcinarea miturilor sociopolitice, tehnologia unei manipulări presupune utilizarea celui mai bogat arsenal de recepții de beton și influențează metodele asupra conștiinței oamenilor. Aceasta se referă nu doar la o jonglare directă a faptelor, la înlăturarea informațiilor neplăcute, la distrugerea minciunilor și a calomniilor, dar și la moduri mai subțiri rafinate: jumătate de adevăr – când să se ofere încredere publicului, detalii obiective, concrete și nesemnificative sunt în detaliile strălucitoare și cele mai importante sunt reținute sau este dată interpretarea falsă generală a evenimentului; lipirea etichetelor (atribuirea poreclelor) – investiția persoanei sau a ideii unei porecli umilitoare, ofensatoare sau ridicole, un epitet care subminează autoritatea lor. Între recepțiile unei manipulări politice este posibilă alocarea: – unei "recomandări" principale – să folosească numele unor actori cunoscuți simpatizanți, științifici, sportivi și alte celebrități pentru întărirea sugestiei de efect și popularitate a blocului preelectoral sau preelectoral; – principiul "purtare" – identificarea calităților și proprietăților oricărei persoane sau idee politică cu calități și proprietăți ale unor persoane sau idei cunoscute și autoritare, și anume o estimare a asociației; – un principiu " oameni simpli " – identificarea intereselor informatorului sau propagandistului cu interesele și așteptările oamenilor simpli, majoritatea tăcută a națiunii, etc .; – Un principiu de "susținere a cardurilor" – falsificarea sinceră a faptelor reale prin intermediul recepțiilor care nu sunt sensibile pentru audiența de masă – Un principiu de "mediocritate strălucitoare" – funcționează prin truse obișnuite, banale, bine cunoscute totul, dar în același timp destul de abstract pentru locuitorul asupra căruia întreținerea, de obicei, nu reflectă de regulă ("legea și ordinea", "drepturile omului", "umanismul, libertatea, justiția" etc. a "mașinii generale" (împreună cu toate) – stimularea anumitor reacții prin sugestia de gândire despre aceasta în general recunoscută și o raționalitate ("tot gândesc astfel"). Există un set de recepții ale lingvistice, manipularea limbajului presupunând folosirea pentru desemnarea aceluiași fenomen al eufemismelor și a cuvintelor și a altor nuanțe estimative. De exemplu, persoana care conduce lupte armate pentru crearea statului național independent este numită luptător pentru libertate , separatist, terorist , gherilele, insurgentul. Pentru fiecare gen de informație, împreună cu recepțiile generale ale unei manipulări politice, există, de asemenea, și ceva special. Televiziunea, de exemplu, pentru formarea la spectatori a sentimentului de respingere în relație cu politicienii neplăcuți folosește inexactitățile de distorsiune a afișajului lor sau, în mod adecvat, montează fotografiile fotografiate. Pentru sugestia latentă la masa anumitor idei politice, deseori va organiza spectacole de divertisment zgomotoase etc. Pentru gestionarea conștiinței oamenilor diverse recepții, de exemplu recepționarea "strivirii" sau localizării (atunci când numeroasele mesaje care nu sunt legate între ele sunt transferate , sau întrerupe infinit programele TV cu inserții publicitare). Tot ceea ce reduce capacitatea persoanei de a se concentra și de a estima caracterul total al unei probleme sau eveniment acoperite, ca rezultat colectează neînțelegeri, lipsă de informații, apatie și indiferență a oamenilor, iar timpul la oameni este lipsit de propria judecată cântărită, judecata necesară ". Manipulatorii moderni folosesc cu îndemânare legile psihologiei de masă. Deci, una dintre recepțiile de manipulare răspândite și exterioară, numită "spirala ascunsă", constă în faptul că, cu ajutorul referințelor la sondaje false sau alte fapte pentru a convinge cetățenii de sprijinul majorității unei nevoi a societății de a manipula un poziție politică, în victoria sa. El obligă oamenii să adere la opinii diferite, de la teama de a apărea în izolarea social-psihologică sau de la orice sancțiuni care să împiedice opinia sau să o schimbe. Împotriva suprimării unei poziții de oponenți, vocea majorității actuale sau imaginare devine și mai puternică și nu obligă și mai mult consimțământul sau fluctuația acceptării părerii "standard" sau ascunderea profundă aconvingerii personale.

Miturile fac baza tuturor imaginilor iluzorii ale lumii create de manipulatori. Așadar, ca un desen al unui sistem comunist de manipulare, miturile despre o proprietate privată au fost despre principala sursă de rău social-politică, despre conflictul, despre inevitabilitatea prăbușirii capitalismului și a celebrării comunismului, despre rolul de supraveghere al clasei muncitoare și al comunistului său partid, despre unic adevărat, științific social – doctrina politică – marxism-leninism. În SUA, potrivit profesorului american Herbert Schiller, ideile principale care confirmă dominația elitei dominante, au acționat cinci mituri sociopolitice: 1) despre libertatea individuală și alegerea personală a cetățenilor; 2) despre neutralitatea principalelor institute politice: congresul, instanța și puterea prezidențială, precum și mass-media; 3) despre natura umană invariabilă egoistă, despre agresivitatea ei, despre tendința de a face bani și de a consuma; 4) despre absența conflictelor sociale, a funcționării și a oprimării într-o societate; 5) despre pluralismul mass-media care, de fapt, în ciuda abundenței lor, sunt supravegheați de agenții de publicitate mari și de guvern și reprezintă industria uniformă a conștiinței iluzorii.

Adesea, manipularea consideră o înșelăciune, dar nu este absolut adevărată. De exemplu, există o astfel de recepție manipulantă, care constă în esențialitate, nesănătoasă și imperceptibilă pentru majoritatea oamenilor de a distribui prestigiul și acea autoritate pe care este apreciată și respectată de către ei, pe care o prezintă subiectul politic. În acest scop asociațiile de acceptare, comunicațiile asociative ale obiectului prezentat se formează cu cineva sau cu ceva care are importanța și importanța la asociați. Deci, dacă candidatul este reprezentat într-un mediu de copii veseli pe un board de publicitate, este foarte posibil ca pe cineva această publicitate să aibă influența latentă ca rezultat al fixării inconștiente a unei comunicări asociative pozitive, copii pe candidatul poziționat. Această recepție este folosită pe scară largă în reclamele politice, atunci când candidatul, de exemplu, este arătat împotriva minunatelor spații deschise ale cetățenilor din Kazahstan sau Kazahstan, sau atunci când candidatul puțin cunoscut este reprezentat aproape de politicianul popular, științific., deoarece politica este o zonă dificilă, deseori ascunsă de ochii oamenilor simpli, extrem de incoerentă și capabilă să fie falsă, imorală, necinstită etc. Prin urmare, pentru persoana simplă este destul de dificil să înțelegi evenimentele politice, să explici, lor . Nu în mod obișnuit, mulți oameni, fiind obiectul unor manipulări, nu aspiră să plece din această captivitate și sunt mulțumiți de judecata estimată despre politică într-un cuvânt: este "plăcută" sau "nu este plăcută". În cunoașterea spațiului modern a unei realități a mass-media sunt întotdeauna mediate și din care cetățenii, mai întâi de toate, au relatări despre ea, prin urmare este imposibil să distingem informațiile afișate de fenomenul afișat. Ea servește ca o condiție prealabilă pentru o manipulare politică ca mod de gestionare latentă a conștiinței politice și a comportamentului oamenilor cu intenția de a genera la ele reprezentări politice necesare, pregătire pentru un anumit tip de acțiune politică, nu modurile democratice aspiră mereu să dețină poporul, o societate generală de oameni într-o stare obiect, folosind mijloacele de informare în masă pentru a lansa stereotipurile favorabile autorităților, instalațiilor, scopurilor, idealurilor etc. Ca rezultat, «spiralele de ascundere» se răsucesc și mai brusc, oferind o victorie manipulatorilor. Este necesar să subliniem faptul că manipularea politică este folosită pe scară largă nu numai în statele totalitare și autoritare, unde este adesea o metodă dominantă de activitate a mass- media, dar și în democrațiile occidentale moderne, în special în propagarea partidelor și în cadrul companiilor selective. Astăzi orice companie prezidențială sau parlamentară selectivă din țările din Vest și din multe alte state nu se ocupă fără recepții de manipulare politică și de publicitate care, interconectându-se între ele, creează la spectatori reprezentări destul de departe de o realitate cu privire la anumite politician. După cum arată cercetările sociologice, "alegătorul" medie judecă de obicei candidatul pentru președinți sau parlament pe acea imagine care îi creează și alte mijloace de informare în masă. În țările occidentale, în ultimii ani și în CSI, se dezvoltă cu succes direcția de promovare a imaginilor de afaceri, adică crearea imaginilor politici atractive pentru alegători. Profesioniștii care lucrează pentru producătorii de imagini mari și organizatorii companiilor selective dictează solicitanților nu numai forma de îmbrăcăminte și comportamentul, ci și menținerea unor performanțe care abundă cu seturi de promisiuni tentante, de obicei uitate imediat după o victorie în alegeri. În spatele ambalajului genial publicitar realizat cu pricepere de către mass-media, este dificil să se facă distincția între calitățile morale ale candidaților, să-și definească pozițiile politice. O astfel de activitate de manipulare a reclamei transformă o alegere a cetățenilor de la decizia liberă conștientă în certificatul formal în avans programat de experți în formarea conștiinței în masă.

Manipularea influențelor datorită caracterului lor deghizat și influențării orientate în primul rând asupra proceselor emoționale și inconștiente poate exista în paralel cu straturile intrinseci ale mentalității de contrast, dar perspectivele istorice câștigă caracteristici constante ale etniei, populația. În acest sens este necesar să spună că este necesar să se desfășoare o luptă ireconciliabilă împotriva unei manipulări politice. Fără o luptă potrivită împotriva manipulării politice, ea poate deveni principala funcție a manipulatorilor, a mass-media și a aduce la zero principiile democratice proclamate oficial într-o societate a statului. Obstacolele esențiale pentru o manipulare politică sunt experiența privată a oamenilor și, de asemenea, a comunicărilor care nu sunt supravegheate de putere: o familie, rude, cunoștințe și prieteni, grupuri de interacțiune care se dezvoltă în cursul activității industriale și de altă natură etc. Totuși, o manipulare politică, mai ales la monopolul inițiatorilor săi pentru mass-media, putere, este capabil să ocolească aceste bariere ca posibilități de experiență individuală și de grup care se aplică unei politici este limitată și presupune interpretări diferite. De exemplu, un eșec al politicii economice a guvernului este posibil să se explice diferit: incompetența sau corupția , o moștenire greoaie a ultimului mod, inevitabilitatea dificultăților de reformare, intrigi ale opoziției sau ale statelor ostile etc. Este necesar să se spună că împotriva unei manipulări politice pot să acționeze în mod credibil și eficient structurile de stat, organizarea publică a mass-media și pluralismul.

În majoritatea țărilor lumii există organisme speciale ale unei societăți de control pentru mass-media care urmăresc respectarea de către ei a eticii și a regulilor de drept. De exemplu, în Franța, astfel de instanțe sunt Consiliile înalte privind comunicațiile audiovizuale. Nu numai că supraveghează statul și organele private ale unui post de radio, dar îi acordă și licențele de stat pentru dreptul de difuzare. În Marea Britanie, guvernul și parlamentul definesc liniile generale de activitate a radioului și a teleconducerii. Respectarea de către presă a standardelor etice este urmată de comisia specială de auto-verificare. Politica de informare, ca și puterea politică și economică, trebuie să fie controlată de o societate. Pe lângă organismele speciale de stat sau de control public să folosească mass-media și tribunele publice în interesul cetățenilor și pentru a preveni consecințele negative ale activității lor, și, în special, generația tânără. Învățarea politico-comunicativă a tinerei generații câștigă distribuția tot mai mare în democrațiile occidentale. Este evident că este și mai necesar pentru Kazahstan și alte țări din teritoriul post-sovietic în care alfabetizarea populației în domeniul comunicațiilor în masă este scăzută și posibilitatea utilizării lor în manipularea scopurilor este ridicată. Numai într-un complex care rezolvă diverse probleme în domeniul comunicațiilor în masă pe baza experienței mondiale și a propriilor realități politice, aceste țări pot crea democrație eficientă și viabilă și limitează sfera de influență a unei manipulări politice. este posibil să se tragă concluzia că manipularea politică este gestionarea latentă a conștiinței politice și a comportamentului cetățenilor cu scopul de ai forța să acționeze în contradicție cu interesele proprii. Mai mult decât atât, este un sistem de moduri de influență psihologică asupra greutăților, folosită de manipulatori, autoritățile pentru scopul unei înșelări, introducerea în conștiință a poporului reprezentărilor iluzorii despre viața politică. Prin urmare, este necesar să se lupte cu ei fără compromis și este eficient. În acest scop, este necesar să se îmbunătățească modalitățile de restricționare și metode de luptă. Pentru manipularea conștiinței în masă a primirii de persoane " de la un loc de evenimente, de asemenea, creează viteza de a da mesaje repetate alternând conținând date și interpretări necontrolate, forță de promovare a forțării și o isterie.

Folosind această recepție, la telespectatorii și ascultătorii de radiodifuziune capacitatea de a diferenția informațiile privind gradul de importanță slăbește, ei nu dau posibilitatea de a face judecata, deoarece există o dispersie și lipsă de sens a informațiilor care în cele din urmă împiedică să înțeleagă și înțelegerea greutăților o esență a evenimentelor care apar, conduce oamenii de pasivitate, la o stare de inerție care împiedică atât acțiunea individuală, cât și acțiunea în masă. Astfel, pentru păstrarea unei ordini sociopolitice existente, se iau toate măsurile privind diminuarea activității fizice și intelectuale a oamenilor care urmăresc orele de televiziune, pe spectatorii, pentru a le lăsa să se alăture preocupărilor de validitate socială, politică și economică. Astfel, înclinația de a crea și de încredere în mituri, în iluzie – una de o parte a conștiinței în masă a oamenilor. Materialul străin asupra conștiinței de masă și a iluziilor sale conține în lucrările unor astfel de gânditori, precum H.Arendt, A.Kamju, H.Ortega-and-Gasset, E.Fromm, A.Levi-Brjul, E.Djurkgejm, K.Levi -Stross. V.Rybin dovedește că iluzia este o formă istorică necesară de reflectare a valabilității datorită limitării cunoștințelor sale de la persoana concretă. Prin urmare, conștiința în masă, această conștiință în principal iluzorie și generalizările care devin în conștiința iluzorie reflectă esența fenomenelor doar superficial, unilateral. De exemplu, de 25 de ani în Eurasia, dintr-o singură speranță, iluzii și așteptări ale "celei mai bune vieți" altul, la început sperând să îmbunătățească un socialism ("reorganizare"), și a refuzat consolidarea deficienței de mărfuri și a tulburărilor de putere, apoi a sperat pentru piață și un stat legal, a existat o inflație și o infracțiune penală. recent, toți au crezut ce este suficient pentru a rupe sistemul de comandă și pentru a da libertatea elementelor de piață și ea, aceste elemente, pe valuri, ne va aduce la economia pe care o voi înflori și chiar mai devreme a existat o altă iluzie iluzorie că, expropriate, este posibil să avem încredere optimistă în legea marxistă obiectivă a dezvoltării economice și apoi în timpul vieții unei generații vom ajunge în mod necesar abundența. Diferitele tipuri de manipulări economice, politice și spirituale sunt capabile să schimbe destul de puternic conștiința în masă a oamenilor și numai mentalitatea rezistă mai mult manipulărilor sociale mai constante. Influențele ideologice care contrazic viața reală a oamenilor sunt contraste drastice în raport cu valorile aprioriste ale mentalității, "sunt rupte inconștient" de oameni.

1.5.Comunicarea online- Teorii de comunicare, socializare politică

Comunicarea specializată cuprinde publicitatea și relațiile publice și are scopul de a convinge și a mobiliza.

„Publicitatea este o formă de comunicare de tip persuasiv, având rolul de a modifica atitudinea receptorilor în sensul achiziției unui produs sau unui serviciu anume.”

Publicitatea reprezintă comunicarea de masă care creează și transmite informații despre produse, servicii, evenimente, indivizi sau instituții prin plasarea de reclame în spațiul media contra unor costuri determinate de spațiul și timpul folosite pentru acestea.

Odată cu dezvoltarea publicității ca tehnică de marketing a apărut o delimitare între paid media (sau Advertising) și free media (sau publicity). Free media se referă la publicitatea gratuită, prezența neplătită în spațiul media și are o mai mare credibilitate în fața utilizatorilor datorită modalității de dispersare: presă, știri, reportaje, comentarii, editoriale sau note. Actorii politici folosesc rețelele de socializare pentru comunicarea cu alegătorii chiar și în perioadele nonelectorale, astfel având parte de publicitate gratuită.

Publicitatea plătită are avantajul de a permite companiilor, organizațiilor, partidelor și grupurilor de interes să aleagă modul în care apar în fața clienților sau alegătorilor. Publicitatea politică înseamnă plata unui spațiu de reclamă pentru transmiterea de mesaje politice controlate publicului de masă și oferă posibilitatea de promovare pe lângă cea din emisiuni sau dezbateri. Cu toate că actorul politic poate controla mesajul transmis, el nu poate decide cum este acesta înțeles de public.

De-a lungul ultimelor două decenii candidații au folosit sume exorbitante pentru producerea și difuzarea spoturilor publicitare. Campaniile Partidelor Democrat si Republican pentru alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii din anul 2008 au cheltuit un total de aproape două miliarde de dolari și o mare parte din bani au fost folosiți pentru publicitatea negativă.

Una din tacticile folosite de candidați în campaniile politice este publicitatea negativă. Prin intermediul acesteia sunt discreditați adversarii, iar alegătorii care înclină spre concurență sunt descurajați. În antiteză este publicitatea pozitivă, cu rolul de a exagera calitățile și meritele unui candidat și de a crește gradul de încredere pe care alegătorii îl au față de acesta.

Publicitatea electorală creează impresia de echilibru și neutralitate din partea mass-media; în realitate, omul politic cumpără controlul asupra conținutului mesajului electoral conceput de proprii specialiști. Cu toate acestea, politicienii preferă ca informațiile favorabile să apară la știri sau în jurnalele de televiziune din simplul fapt că acestea nu sunt sub controlul organizației de partid, deci au parte de mai multă credibilitate în fața alegătorilor.

CAPITOLUL II – MARKETINGUL POLITIC

2.1. Strategii, modele teoretice

2.2. Imaginea și brandingul candidatului

2.3.Desfășurarea unei campanii electorale

2.4. Segmentarea și poziționarea pe piața alegătorilor

CAPITOLUL III –STUDIU DE CAZ: CAMPANIA PREZIDENȚIALĂ DIN 2014, ROMÂNIA

3.1.Obiective

3.2.Ipoteze

3.3.Desfășurarea cercetării

3.3.1.Facebook

3.3.2Targetare specifică, manipulare; propagandă

3.4. Reultate și discuții

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Antonio Momoc, "Comunicarea 2.0 – New Media, Participare si Populism", Adenium, 2014
Corina Barbaros, "Marketingul politic; Repere teoretice și strategii de acțiune ", ADENIUM, 2014 

Băluţă, Oana; Dragolea, Alina Andreea; Iancu, Alice; Miroiu, Mihaela, Gen şi interese politice, Polirom, Iaşi, 2007.

Bacon, Edwin, "Electoral manipulation and the development of Russia's political system", East European Politics, vol. 28, nr. 2, 2012, pp. 105-118.

Breton, Philippe; Iacob, Livia; Grădinaru, Camelia, Manipularea cuvîntului, Institutul European, Iaşi, 2006.

Deering, Christopher J, Congressional politics, Dorsey Press, Chicago, Ill., 1989.

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Nemira, București, 2004.

Hayduck, Ronald; Mattson, Kevin, Democracy's moment, Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 2002.

Hentea, Călin, Arme care nu ucid, Nemira, București, 2004.

Lenain, Pierre, La manipulation politique, Economica, Paris, 1985.

Riker, William H, The art of political manipulation, Yale University Press, New Haven, 1986.

Rozenas, Arturas, "Office Insecurity and Electoral Manipulation", The Journal of Politics, vol. 78, nr. 1, 2016, pp. 232-248.

Stănciugelu, Ştefan, Logica manipulării, C. H. Beck, Bucureşti, 2010.

Stulberg, Adam N, Well-oiled diplomacy, State University of New York Press, Albany, 2007.

Taylor, Alan D, Social choice and the mathematics of manipulation, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2005.

Teodorescu, Bogdan, Cinci milenii de manipulare, Tritonic, Bucureşti, 2008.

Tudor, Dona, Manipularea opiniei publice in conflicte armate, Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Wierzbicki, Piotr; Ficeac, Bogdan; Geambaşu, Constantin, Structura minciunii, Nemira, Bucureşti, 1996.

Fisichella, Domenico; Moraru, Victor, Ştiinţa politică, Polirom, Iaşi, 2007.

Littlejohn, Stephen W; Foss, Karen A, Encyclopedia of communication theory, Sage, Thousand Oaks, Calif., 2009.

McQuail, Denis; Golding, Peter; Bens, Els de, Communication theory & research, SAGE, London, 2005.

Pop, Doru, Mass media și politica, Institutul European, Iași, 2000.

Servaes, Jan; Oyedemi, Toks, Social inequalities, media, and communication, Lexington Books, Lanham, 2016.

Shadish, William R; Cook, Thomas D; Leviton, Laura C; Nicolae, Mariana, Fundamentele evaluării programelor, All, Bucureşti, 1995.

Standish, Paul, "Democratic Participation and the Body Politic", Educational Theory, vol. 55, nr. 4, 2005, pp. 371-384.

Tudor, Keith, "A Body Politic: The Political Writings of Nick Totton", Psychotherapy and Politics International, vol. 11, nr. 1, 2013, pp. 40-51.
Nicoale Frigioiu, "Politologie si Doctrine Politice", Bucuresti, 2001

Raymond Boudon și a, Dicționar de sociologie,–București, 1996, p. 248

Camelia Beciu, Comunicare politică, Comunicare.ro, 2002,

Beciu, Camelia, Comunicare politica, Comunicare.ro, Bucuresti, 2002.

Bentivegna, Sara, Comunicare in politica, Carocci, Roma, 2001.

Carlberg, Michael, International economic policy coordination, Springer, Berlin, 2005.

Corsi, Francisco Luiz, "Política externa, projeto nacional e política econômica ao final do Estado Novo", Política & Sociedade, vol. 7, nr. 12, 2008.

Curran, James; Gurevitch, Michael, Mass media and society, Hodder Arnold, London, 2005.

Dahms, Harry F, Transformations of capitalism, Macmillan, Basingstoke, 2000.

Davis, Richard, Politics and the media, Prentice Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1994.

Heffernan, Shelagh; Sinclair, Peter, Modern international economics, Blackwell, Oxford, 1993.

Humphreys, Peter, Mass media and media policy in Western Europe, Manchester University Press, Manchester, 2000.

Sproule, J. Michael, Propaganda and democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

Street, John, Mass media, politics and democracy, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2008.

Toader, Florenţa; Frunză, Sofia; Grigoraşi, Cătălina, Politica user friendly, Tritonic, Bucureşti, 2011.

Woodly, Deva R, The politics of common sense.

Zamfirescu, Elena, Mapping Central Europe, Netherlands Institute of International Relations Clingendael, The Hague, 1996.

ANEXE

=== ee3a0d5dbf0e56e86e62d3d2bf03b66b69ee1321_159129_1 ===

Lect. dr. Ovidiu Vaida

UNIVERSITATEA BABEȘ BOLIAY CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

LUCRARE DE ABSOLVIRE

Conducător științific:

Lect. dr. Ovidiu Vaida

Absolvent:

[NUME, prenume]

Cluj-Napoca,

2018

UNIVERSITATEA BABEȘ BOLIAY CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

´´ Importanța rețelelor de socializare socializarea politică ´´

Conducător științific:

Lect. dr. Ovidiu Vaida

Absolvent:

[NUME, prenume]

Cluj-Napoca,

2018

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………….

Capitolul I – Socializarea politică-considerente generale………………………………….

Definiția socializării- Mass-media ca agent …………………………………………

Comunicarea politică……………………………………………………………………….

Teorii ale comunicării politice……………………………………………………………

Tehnici de manipulare…………………………………………………………………….

Comunicarea online- Teorii de comunicare, socializare politică………………….……

Capitolul II – Marketingul politic………………………………………………………….

2.1. Strategii, modele teoretice……………………………………………………………….

2.2. Imaginea și brandingul candidatului………………………………………………….

2.3.Desfășurarea unei campanii electorale……………………………………………….

2.4. Segmentarea și poziționarea pe piața alegătorilor…………………………………….

Capitolul III –Studiu de caz: Campania prezidențială din 2014, România………….

3.1.Obiective…………………………………………………………………………..……

3.2.Ipoteze………………………………………………………………………………..….

3.3.Desfășurarea cercetării…………………………………………………………………

3.3.1.Facebook…………………………………………………………………………..…

3.3.2Targetare specifică, manipulare; propagandă…………………………………..……

3.4. Reultate și discuții………………………………………………………………………

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………….

Anexe…………………………………………………………………………………..……..

´´ Importanța rețelelor de socializare socializarea politică ´´

INTRODUCERE

Termenul care descrie cel mai bine lumea în care trăim este “imprevizibil”. Totul în jurul nostru este o continuă schimbare, iar rolul cel mai important îl are internetul. Odată cu dezvoltarea acestuia, sistemele de comunicare politice și-au schimbat mecanismele de funcționare, dar cum ne afectează pe noi acest lucru?

Datorită faptului că petrec foarte multe ore pe zi în mediul online am observat că postările din newsfeed devin din ce în ce mai personale și poziționate astfel încât să îmi manipuleze alegerile. După o scurtă cercetare asupra subiectului, am făcut conexiunea dintre ceea ce se întâmplă pe profilul meu și ceea ce se poate întâmpla la scară largă. Motiv pentru care am decis să “sap” mai adânc și să dezvolt acest subiect.

Formarea și integrarea politică a indivizilor se bazează pe socializare. Aceasta nu obligă la o asimilare mecanică a comportamentelor ci presupune multiple interacțiuni între individ și societate, o adaptare continuă, astfel încât individul să fie acceptat de grupul de care aparține. Socializarea politică este determinată de cadrul social, economic, cultural și de acțiunea reciprocă dintre capacitățile cognitive și personalitatea individului. Este procesul prin care individul cunoaște sistemul politic, învață să își structureze percepțiile legate de viața politică și reacțiile față de fenomenele politice. Specialistul în științe politice David Easton a interpretat teoria clasică a socializării politice spunând că “… este o instruire a omului, în care el își studiază rolurile sociale și politice”.

Sistemele de comunicare politică au cunoscut mai multe etape de evoluție. Prima etapă a fost apariția ziarului tipărit care are și astăzi o importanță majoră, a doua etapă a fost cea a radioului urmată de cea de a treia a televiziunii. Spre deosebire de presa scrisă, radioul și televizorul au adus informația mai aproape de masele de oameni cu ajutorul transmisiunilor în direct care au avut un impact emoțional mai mare asupra publicului larg. A patra etapă este apariția internetului, care a revoluționat tehnologia și a făcut lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Cea mai mare schimbare în comunicare adusă de internet a fost comunicarea bilaterală. Dacă primele trei etape au permis comunicarea într-un singur sens – de la sursă la public, internetul a permis comunicarea în mai multe sensuri – atât de la sursă la public și invers, cât și între indivizi. Pe lângă aceasta, a permis implicarea într-o mai mare măsură a tinerilor în viața politică prin intermediul instrumentelor de tipul blogurilor, vlogurilor sau rețelelor de socializare, care facilitează și încurajează exprimarea liberă a convingerilor și intereselor personale.

Orientările și convingerile politice ale individului reprezintă un proces complex de formare și dezvoltare a identității politice prin asimilarea și conștientizarea valorilor și normelor specifice unei culturi. Trebuie să știm însă, în ce măsură ne influențează internetul aceste convingeri.

Dacă înainte socializarea prin mass-media se realiza într-un singur sens (presă, TV), odată cu apariția internetului, aceasta a suferit o modificare dramatică și a permis comunicarea bidirecțională. Acum toată lumea poate exprima liber propriile opinii legate de subiecte diverse.

Datorită vitezei cu care se dezvoltă, social media a devenit rapid unul dintre cele mai importante sau poate cel mai important mijloc de comunicare în masă. Fapt care a încurajat actorii politici să folosească tot mai mult internetul și rețelele de socializare în campaniile electorale. Printre avantaje se numără costurile reduse și feedback-ul rapid din partea votanților.

Acest avantaj a început să fie exploatat în comunicarea politică abia în anul 2008 în Statele Unite ale Americii, în timp ce în România a fost folosit odată cu campania electorală din anul 2012. Problema principală a fost faptul că atunci când te adresezi unui grup foarte mare de oameni este dificil să le cunoști interesele sau punctele slabe astfel încât să le poți folosi în avantaj propriu. Soluția a fost oferită de rețelele de socializare, mai exact de targetarea comportamentală aplicată în mediul online sau filtrarea publicului țintă în funcție de comportamentele lor online. Cum funcționează aceasta? În linii mari, utilizatorii generează conținut privitor la campaniile politice – fie prin postări, fie prin înscrierile în grupuri online, dar, în același timp, furnizează informații despre ei înșiși.

Utilizarea instrumentelor media precum Twitter, Facebook sau YouTube în socializarea politică a schimbat dramatic modul în care ne sunt prezentate campaniile electorale sau în care interacționăm cu actorii politici.

Importanța mijloacelor de comunicare socială în politică a făcut aleșii și funcționarii publici mai responsabili și mai accesibili alegătorilor. Capacitatea de a publica conținut și de a-l difuza milioanelor de oameni permite campaniilor să gestioneze cu atenție imaginea candidaților bazându-se pe seturi complexe de analiză. Totul în timp real și aproape fără niciun cost.

Rețelele de socializare au schimbat percepția oamenilor despre politică și datorită controverselor. Contactul direct cu votanții are și aspecte negative, în acest caz departamentul de relații publice se ocupă de imaginea candidatului, motivul fiind evident: să permiți acestuia să posteze mesaje nefiltrate pe Facebook sau Tweeter poate dăuna imaginii lui și îl poate pune în situații stânjenitoare. Cel de-al șaselea mod prin care rețelele de socializare au schimbat percepția asupra politicii este implicarea tinerilor. În mod normal alegătorii mai în vârstă tind să compună cea mai mare parte a persoanelor care ajung la urne însă, Facebook și Tweeter au reușit să implice tinerii în viața politică și să îi împingă spre a fi cetățeni responsabili, fapt ce are un impact profund asupra alegerilor. Președintele Barack Obama a fost primul politician care a apelat la puterea social media în timpul celor două campanii de succes.

Cercetarea de față a pornit de la următoarele ipoteze: cu cât interacțiunea online este mai accentuată, cu atât indivizii sunt mai predispuși să dezvolte un comportament de implicare politică prin intermediul canalului de comunicare online, respectiv cu cât campania electorală beneficiază de o desfășurare mai evidentă în mediul online, cu atât aparițiile candidaților în sfera social media sunt mai importante în conturarea preferințelor politice. În concluzie, studiul de față, orientat spre analizarea influenței comunicării electorale online asupra implicării politice a electorilor, atrage atenția asupra situației din România și îndeamnă la cercetarea mai amplă a fenomenului democrației digitale în contextul în care evoluția mijloacelor de comunicare se răsfrânge tot mai mult asupra sferei comunicării politice. Din perspectiva cercetătorilor din domeniul comunicării politice, democrația este un dialog civic, o conversație continuă între liderii aleși său candidați și cetățenii pe care îi conduc sau își doresc să-i conducă.

CAPITOLUL I – SOCIALIZAREA POLITICĂ-CONSIDERENTE GENERALE

1.1.Definiția socializării- Mass-media ca agent

Socializarea în sens larg înseamnă a transforma un individ dintr-o ființă asocială într-o ființă socială, inculcându-i moduri de gândire, simțire, acționare. Reprezintă procesul prin care are loc transmiterea de informații cu caracter cultural și integrarea cuturală a individului. Socializarea politică vizează aceleași obiective, dar care țin de domeniul politic. Astfel putem spune că socializarea politică este un proces prin care individul asimilează valorile și normele politice cu ajutorul cărora se va putea integra continuu, prin intermediul comunicării urmărim patru scopuri principale: să fim receptați, să fim înțeleși, în viața politică.

Conform specialiștilor comunicarea poate fi definită ca fiind un proces prin care un emițător transmite o informație receptorului prin intermediul unui canal (cod), cu scopul de produce asupra receptorului anumite efecte și este cea care stă la baza socializării. Fiind un proces uman, conștient, complex și să fim acceptați și să provocăm o reacție (schimbare de atitudine sau comportament).

Făcând diferența dintre limbă și cod trebuie specificat faptul că Omul a creat un cod în vederea comunicării, în timp ce limba se creează chiar în comunicare. De aceea codul este închis și încremenit, el nu se transformă decât în virtutea unui acord explicit al userilor, pe când limba e deschisă și repusă în discuție cu fiecare vorbă nouă. Comunicarea este imposibilă în absența unui cod, însă ea este dată de sens care este atribuit in funcție de emițător și receptor. Schema Shannon – Weaver reprezintă matematic principiul conform căruia receptorul decodifică mesajul primit de la emițător, dar bazat pe propriile experiențe cognitive și culturale.

Fig. 1. Schema Schannon – Weaver a proceslui de comunicare

Sursa: http://www.rasfoiesc.com/business/marketing/comunicare/Principalele-modele-ale-comuni37.php

Prin „comunicare” putem înțelege punerea în comun de informații. Pentru antici însă, „communicus” însemna a transmite și celorlalți, a împărtăși ceva celorlalți. Astăzi asociem acestea cu sharing, activitatea centrală pe internet, specifică erei digitale. În cartea Public Parts, How sharing in the Digital Age Improves the Way We Work and Live, Jeff Jarvis (2011, pp. 1-2, 21) spunea că „așa cum Google a construit o industrie în jurul butonului Search, Facebook se află în centrul propriei sale industrii construită pe Sharing. Facebook încorporează și exploatează dorința noastră de a ne conecta unii cu alții”. Jarvis face astfel trimiterea la sensul inițial al comunicării umane și evidențiază necesitatea ființei umane de a comunica, de a face parte dintr-un colectiv.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin expresia a face politică se înțelege „a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului”, dar și „comportare abilă folosită de cineva pentru atingerea unui scop”. Din perspectiva științelor politice a face politică înseamnă „a participa la orice fel de activitate de conducere”. Astfel, politica poate fi înțeleasă ca fiind activitatea de administrare și gestionare a unor probleme publice și se referă la procesul de luare a unei decizii ce are atât consecințe sociale cât și economice.

Politicul reprezintă scena în care se confruntă doctrine, credințe și convingeri și care este controlată prin instituții. În științele politice omul este privit ca zoon politikon (animal social), adică idivizii dețin instinctul de a trăi în comunități organizate de tipul comunităților identificate de Aristotel cu statul.

Anglo-saxonii folosesc doi termeni distincți atunci cand vine vorba de politici. Policy (policies, pl.) se identifică prin acțiunea concretă de a guverna și rezultatele acesteia, iar politics desemnează activitățile generale de politică.

Democrația este singurul regim politic care oferă cetățenilor posibilitatea de a alege reprezentanții politici. Această posibilitate este oferită prin intermediul sistemelor electorale de vot, care selectează reprezentanții unui grup politic și le derogă autoritatea de a lua decizii în numele și în interesul alegătorilor. Spre deosebire de regimul democrat unde schimbarea celor de la putere se realizează într-un cadru pașnic, în cazul regimurilor de tip autoritar sau totalitar, succesiunea conducătorilor se produce prin mișcări sociale cu caracter violent, revoluții sau lovituri de stat.

Alegerile libere conferă un anumit grad de încredere în cei aleși, iar votanților le permite să ia parte la jocul politic și să simtă că jocă un rol important în desemnarea reprezentanților. Pe parcursul alegerilor, unicul scop al fiecărui candidat este de a atinge obiectivele de marketing politic, care îl vor ajuta sa obțină numărul de voturi necesar pentru atingerea mandatului.

Media joacă un rol important în acest dialog civic pentru că, în majoritatea timpului, interacțiunea între cei care guvernează și cei guvernați este realizată prin comunicare mediatică. Putem identifica cinci arii de cercetare aplicativă în domeniul comunicării politice; discursul politic, dezbaterile politice, publicitatea politică, știrile politice și utilizarea noilor tehnologii în politică. Mesajele politice sunt transmise și prin intermediul publicității politice, care a devenit una dintre preocupările constante și semnificative ale domeniului comunicării politice. Rolul publicității politice în politica modernă, conținutul și efectele publicității, efectele publicității negative, publicitatea pentru candidații femei, publicitatea pentru anumite cauze, publicitatea politică și internetul, acoperirea mediatică a publicității politice, toate acestea au fost subiecte abordate de-a lungul timpului. Este considerat material de propagandă electorală orice material scris, audio sau video care îndeplinește următoarele condiții: se referă în mod direct la un candidat sau partid politic care participă la alegerile locale, clar identificat; este utilizat în perioada campaniei electorale stabilite potrivit legilor privitoare la organizarea alegerilor; are obiectiv electoral și se adresează publicului larg; depășește limitele activității jurnalistice de informare a publicului.

Campaniile de gherilă au devenit în timp o trăsătură esențială a campaniilor electorale, în special odată cu democratizarea mediatică, prin participarea activă a volanților cu ajutorul social media. Dincolo de libertatea de exprimare oferită de new media și social media, această nouă identitate digitală a cetățeanului, de creator de conținut, aduce în discuție problema desfășurării prin reprezentări verbale și vizuale ale contracandidaților -Campania Digitală din 2007 a fost construită pe strategia inducerii nulității prin reprezentări ale celor 322 de parlamentari care susțineau demiterea lui Traian Băsescu sub forma unor animale și a unor personaje din filme (Nașul, Ali Baba și cei 40 de hoți) cu constații negative. De la debutul Gherillei Digitale în 2004 , trecând prin „dialogul" de pe website-urile candidaților la funcția prezidențială din 2009 și până la constituirea grupurilor și comunităților politice de pe Facebook, se poate observa că internauții români se implică din ce în ce mai mult în difuzarea și comentarea informației politice în mediul virtual, în special în timpul campaniilor electorale.

Managementul reputației constă în înțelegerea sau influențarea reputației unei persoane, afacere instituție sau organizație. Acesta a fost iniția inventat ca termen de relații publice, dar dezvoltarea informaticii, a internetului și mediei sociale a a făcut ca aceasta să fie mai curând o problemă de rezultate de căutare. Unele componente ale managementului reputației sunt adesea asociate cu zone etice gri cum ar fi site-urile de recenzii, gestionarea plângerilor negative sau folosind tactici SEO pentru a influența și modifica rezultatele sistemelor. Există, de asemenea forme etice ale managementului reputației, care sunt frecvent utilizate, cum ar fi răspunsul la reclamațiile clienților, cerând site-urilor să șteargă informațiile incorecte și folosind feetback-ul online pentru a influența promovarea .

”Brand personal” este un termen de actualitate în marketing, iar partea sa de interes se manifestă mai ales în ceea ce privește cele două componente ale lui: pe de-o parte individul, omul, iar pe cealaltă parte marketingul, eforturile pe care fiecare dintre noi le facem astfel încât să fim ”altfel”, să ne construim o imagine pe baza căreia sa fim ale și în fața altora. Este important de subliniat faptul că termenul de brand personal ilustrează în acela și timp un tip de marketing din ce in ce mai des uzitat în ultima perioadă. În contextul în care fiecare brand are o strategie, pe care conștient sau mai puțin conștient și studiat fiecare dintre noi o construim, se impune necesitatea de a translata într-un fel strategiile utilizate pentru dezvoltarea, consolidarea, menținerea brandurilor de la nivel organizațional la nivelul fiecărui individ.

Viteza informației a creat un sistem în care puterea asupra comunicării este mult mai larg distribuită, ceea ce înseamnă descentralizare și un control mai puțin oficial al agendelor guvernamentale. În acest sens, mijloacele de informare în masă nu sunt doar mijloacele de reproducere a relațiilor de putere, ci și pluralizarea forțelor care acționează împotriva capacității guvernului de a influența și de a controla. Media care acționează în calitate de observator public realizează o verificare a comportamentului de elită, astfel încât poate contribui la responsabilizarea actorilor politici față de public, asistând la împuternicirea acestora ca cetățeni și alegători. În plus, mijloacele de informare în masă pot fi utilizate pentru mobilizarea politică de către partide politice și grupuri de presiune în scopul recrutării membrilor, solicitând o reuniune publică, partidul local care își poate cerceta, protesta, desfășura o campanie electorală sau o demonstrație. Funcția politică finală a mass-media, legitimarea regimului ajută la socializarea cetățenilor în acceptarea normelor sociale predominante și a instituțiilor care le întruchipează; prin aceasta contribuie la legitimarea sistemului politic. Pe de altă parte, mass-media poate determina creșterea nivelului de cinism politic și de apatie electorală, care poate produce efecte demobilizatoare sau efect de delegitimizare, cel puțin pentru o parte din audiența lor.

Se poate argumenta că potențialul mass-media se bazează pe măsura în care există control politic în mâinile politicienilor în procesul de elaborare a politicilor în legătura dintre echilibrul media-sursă. Întrebarea cheie în acest context este cine determină ce poate fi abordat și ce nu poate. Această întrebare este răspunsă în diverse moduri în diferite teorii, în special în comunicarea politică și economia politică. Primul se concentrează asupra puterii cuvintelor, sunetelor și imaginilor în mass-media, care ar putea avea influențe asupra politicii. Abordarea contradictorie, a economiei politice folosește relațiile de putere și de proprietate care determină constrângerile structurale și comunicarea către analiză a "influenței" asupra procesului de luare a deciziilor. În interacțiunea politică-media există patru tipuri: un mijloc de susținere a mass-media, un rol necritic al politicii oficiale; fără influență și non-susținător al oricărei părți a dezbaterii; media critică, având o influență limitată pentru a schimba politica; și mass media partenere, eficiente în rezultatele politicii.

În conformitate cu această abordare, mass-media în proprietate privată în cadrul unui stat liberal cu protecție juridică a libertății de exprimare este diferită de presa care este deținută și operată de partidele politice sau de stat. De exemplu, guvernele pluraliste și democratice se confruntă cu o concurență mai mare în modelarea știrilor decât cu guvernele nedemocratice. Fără o înțelegere a funcțiilor politice ale mass-media și a influențelor lor asupra națiunilor, nu este posibil să se ofere o imagine completă a impactului lor asupra statelor și relațiilor internaționale. Astfel, această secțiune este dedicată explicării a cinci funcții politice ale mass-media, care includ furnizarea de informații, stabilirea agendei, supravegherea publică, mobilizarea politică și legitimarea regimului. În prima funcție, rolurile mass-media în exprimarea, reproducerea și răspândirea informațiilor, ideologiilor și valorilor către structurile sociale și internaționale mai largi constituie o relație crucială între societate și mass-media. Aceste roluri le fac instrumente ideologice care produc semnificații și naturalizează relațiile de putere; ele devin mijloacele de a realiza dominația. Politicienii ar dori să influențeze informațiile în scopul maximizării alegătorilor lor pentru a promova situații și definiții dezirabile. Astfel, rolul discursului media este crucial în exprimarea ideilor despre modul în care oamenii gândesc despre ei înșiși și despre alte națiuni. Mass media selectează, organizează și subliniază în special știrile pentru a decide care este un subiect important pentru discuțiile publice. Mass-media nu ne poate forța să gândim; dar cu siguranță influențează ceea ce ne gândim și modul în care ne gândim la aceasta prin funcția de construire a agendei. Uneori, mass-media acționează ca o fereastră a afacerilor politice sau ca megafoane pentru mesajele politicienilor. În acest caz, vizibilitatea intensă a unei probleme în știri este un rezultat al formării agendei mass-media poate fi folosit pentru a convinge sau manipula publicul. Fluxurile de informații sporite prin mass-media au cauzat pierderea controlului tradițional al guvernului asupra informațiilor legate de politică. În caz contrar, mass-media poate servi și ca agenți distructivi în procesul de pace. Ei pot sublinia riscurile și pericolele asociate cu compromisul, ridică legitimitatea celor care se opun concesiilor și întăresc stereotipurile negative ale inamicului. În plus, mass-media poate influența procesul de pace într-un mod negativ. Acest lucru ar fi prin scăderea sprijinului public pentru cheie pe prin diminuarea secretului necesar pentru inițiativele delicate de politică externă sau prin folosirea unui instrument de război sau genocid. Mass-media va fi folosită pentru a justifica deciziile politice ale elitelor și a avea un sprijin popular pentru aceasta.

În regimurile democratice, puterile liderilor se bazează pe votul publicului. Astfel, ei folosesc mijloacele de informare pentru a explica și legitima politicile, ceea ce înseamnă că media sunt a patra moșie care acționează ca un protector împotriva puterii neîngrădite, cu alte cuvinte, sunt supraveghetori independenți ai sistemului. Pe lângă democrație, libertatea nelimitată a pieței de știri nu garantează idealul libertății de comunicare . Marketingul justifică privilegiile exprimării corporative și alegerii mai multor investitori decât cetățenilor. Aici, cel mai important aspect este responsabilizarea cetățenilor și nu doar satisfacerea cetățenilor în calitate de consumatori. În acest context, poate fi prevăzută oa treia cale: "heterarhia" a mijloacelor de comunicare care nu sunt controlate nici de stat, nici de piața comercială. Funcționarea unei sfere publice sănătoase poate fi îmbunătățită în instituțiile mass-media înființate public, nonprofit și garantate prin lege ale societății civile. Creșterea numărului de actori nestatali oferă opinii, informații și politici externe în fața opiniei guvernamentale, a informațiilor și a politicii externe, care pot submina capacitatea statelor de a influența acoperirea mediatică a politicii externe. Dezvoltarea unei multitudini de mijloace de comunicare nestatale care funcționează atât ca spini permanenți în partea puterii politice, cât și ca mijloc principal de comunicare pentru a trăi, a lucra, a iubi, a se lupta și a tolera alții într-o societate cu adevărat pluralistă. Pe scurt, ceea ce este vorbit și cunoscut într-o societate depinde de rolul televiziunii, libertatea de exprimare, aderarea la mass-media și valorile știrilor din societate. În plus, trebuie subliniat faptul că există o relație media-politician într-o coevaluare. Mass-media nu este doar folosită de politicieni pentru scopuri și interese tactice, dar și mass-media au propria motivație și interese pe care le au în relații și interacțiuni mai complexe cu indivizii și instituțiile.

1.2.Comunicarea politică

Comunicarea politică se constituie din relația om politic (emițător), mass-media (canal de comunicare) și cetățeni (receptori). Modul în care are loc comunicarea atrage după sine simpatia sau, din contră, antipatia față de un anumit candidat. Pe parcursul unei campanii electorale aleșii folosesc diferite strategii de marketing pentru a atrage votanții și pentru a le menține interesul în cursa electorală. În general, oamenii sunt tentați să evite politica, fie din cauza faptului că nu consideră semnificativă participarea lor în jocul politic, fie din cauză că privesc media și mediul online ca sursă pentru alte interese sau scopuri precum: furnizare de informații utilitare, relaxare, amuzament și așa mai departe. Oricare dintre motive ar sta la baza dezinteresului față de politică, o temă poate deveni importantă atât pentru public, cât și pentru societate prin acoperirea mediatică (media coverage). Atunci când o problemă este discutată în media atât de jurnaliști și specialiști cât și de către autorități, aceasta va ajunge în atenția publicului și va fi subiect de interes public.

Principala resursă pentru aleși de a-și face cunoscute opiniile este mass-media, de aceea este esențial pentru ei să apară în media într-o lumină favorabilă și la orele de maximă audiență. Mijloacele de comunicare contribuie la transmiterea ofertei electorale, dar, în același timp, creează mediul perfect pentru ca valorile și convigerile promovate de politicieni să fie judecate și criticate.

Un rol foarte important în democrație îl are jurnalistul independent care își asumă rolul de „câine de pază”, care apără interesele cetățenilor. „Jurnaliștii urmăresc să facă public ceea ce politicienii ascund, în vreme ce PR-ul face public ceea ce politicienii doresc să transmită.” Există, însă, și cazuri în care jurnalistul renunță la rolul câinelui de pază și devine complice în ascunderea unor informații sensibile care ar putea pune în pericol simpatia publicului față de un anumit candidat. În cazul acesta, posturile de radio sau televiziune tind să își piardă credibilitatea sau audiența, fiind percepute ca presă de partid. Riscul ca acest lucru să se întâmple este mai ridicat în statele capitaliste, în care presa este de cele mai multe ori părtinitoare și propagandistă.

Comunicarea politică poate fi definită ca „o relație socială echivalentă cu influențarea, însă o influențare în primul rând voită, transformată apoi în acțiune sau, dimpotrivă, în absența acțiunii, adică în omisiune. Este întotdeauna vorba de o intervenție intențională în comportamentul potențial al receptorului”. O altă definiție a comunicării politice o surprinde ca fiind „spațiul în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliști și opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie”.

Comunicarea electorală este strâns legată de campaniile electorale, fiind limitată în timp. Ea se rezumă la metodă, procedură, regim concurențial și ritual politic și are ca obiectiv câștigarea unui număr suficient de voturi pentru obținerea mandatului. Astfel, comunicarea electorală vizează menținerea opiniilor favorabile și atragerea alegătorilor nehotărâți. Cei care susțin opoziția, având deja o credință, reacționează emoțional și nu rațional, caz în care sunt foarte greu de câștigat.

Diferența între comunicarea politică și cea electorală, constă în scopul avut și timpul acordat acestora. În primul caz, este urmărită constituirea unei relații bazate pe reciprocitate între cetățeni și politicieni privind diferite teme publice, în timp ce al doilea caz are ca obiectiv obținerea de voturi favorabile bazându-se pe puterea de convingere a candidaților.

Dezvoltarea continuă a internetului și a mass-mediei digitale înseamnă că mass-media nouă este constituită din mass-media de zi cu zi (cel puțin în economiile dezvoltate), iar în aceste mecanisme și practici media în rețea, potențialul real al comunicării on-line rezidă în politica de mediu în viitor.

În mass-media și în comunicarea politică, actele de vorbire pot fi grupate în trei categorii: informarea, deliberarea și mărturisirea. Ele sunt folosite de jurnaliști ca instrumente de raportare și, concomitent, construirea lumii. Dacă jurnalismul, așa cum este recunoscut, este capabil să elaboreze agende, dezbateri publice, opinii, identități și realitatea socială , ce rol pot juca actele de vorbire în inducerea acestor construcții? Actele de vorbire au devenit doar un subiect de investigație serioasă, în principal în filozofie și lingvistică, în ultimul secol. Cercetarea academică a actelor de vorbire intră în mai multe domenii: scena și condițiile în care se află informarea, deliberarea sau mărturia (cele trei se întâlnesc rareori); implicațiile lor practice în legătură cu întrebările normative despre democrație, globalizare sau cosmopolitism; și, cel mai recent, o analiză a acestor întrebări în legătură cu tehnologiile digitale. Cu toate acestea, câteva studii examinează într-adevăr un discurs precis în cadrul unor texte care ar putea fi clasificate drept informare, deliberare sau mărturisire și, în schimb, se concentrează asupra modului în care sunt încadrate dezbaterile, a legitimității oferite diferitelor surse și a opiniilor permise în conversație. În mod similar, ne propunem a găsi inspirație prin articole din ziare și media ca fiind punctul central al analizei. Literatura despre actele de vorbire tinde să se concentreze asupra mărturiilor; poate pentru că ridică întrebări interesante despre măsura în care experiențele mediate se traduc în acțiuni publice. În acest scop, se ia în considerare posibilitatea unei "etici cosmopolite", a unui sentiment al comunității globale care rezultă din diferite metode de implicare a publicului sau din diferite prezentări ale "altora" . Natura mărturisirii însăși este versatilă. A fost descris ca o luptă politică și există un contrast interesant între martorii profesioniști și cei obișnuiți. Primul provine din surse de știri stabilite; acesta din urmă implică membrii "obișnuiți" ai publicului și este facilitat de mediile sociale. Această disertație se axează exclusiv pe martorii profesioniști, deși recunoaște importanța jurnalismului cetățenesc. Deși conținutul generat de utilizatori a înregistrat o creștere notabilă, acesta este distribuit și legitimat de organizațiile mass-media mari gestiona vizibilitatea suferinței și a martorilor. De-a lungul literaturii, se pare că se pune accentul pe mărturii prin mijloace vizuale, probabil din cauza puterii și imediatei imagini. Din acest motiv, este considerat relevant și interesant faptul că mass-media și comunicațiile să exploreze în mod unic mărturiile, ca parte a textului ziarului.

Sugestiile de bază sunt că mass-media, ca parte a sistemelor de piață gratuite, este mai mult legată de economie decât de datoria socială. Într-adevăr, apariția normei de obiectivitate a fost cuplată cu o comercializare sporită a jurnalismului care, în cele din urmă, a determinat profesionalizarea acestuia. Industrializarea a permis o producție mai rapidă și mai ieftină – și prețuri mai mici – ceea ce înseamnă că ziarele au devenit accesibile publicului larg. Jurnalismul a fost la fel de mult despre profit, ca despre știri, deoarece autorii de mai sus s-au plâns. Cu toate acestea, mass-media sunt obligate nu numai să realizeze profituri, ci și să mențină credibilitatea în ochii cititorilor, iar proprietarii de ziare au realizat curând că cel mai bun mod de a maximiza audiența (și deci venitul) e presupusa imparțialitate. Muhlmann explică: presa "se lipsea de" fapte "astfel încât să poată reuni cititorii care ar putea avea opinii diferite asupra unui subiect și, astfel, să ajungă la numitorul comun al unui tip de cititor din ce în ce mai mare în pondere. Acesta a fost jurnalismul "unificator", în care scopul jurnalistului a fost acela de a acționa ca reprezentant al publicului, raportând lucruri pe care audiențele nu le-ar fi putut niciodată să le obseve. Pentru a îndeplini scopul acestei lucrări, care este de a investiga utilizarea actelor de vorbire în presa românească, trebuie abordat un aspect oarecum sub-teoretic al jurnalismului modern. Anume, trebuie să recunoaștem că jurnalismul nu face doar decât să raporteze "adevărul". Acesta construiește în mod activ lumea și ne permite să acționăm pe baza aceastui fapt , angajându-ne cu publicul. Într-adevăr, modul în care sunt construite rapoartele de știri pune adesea un accent pe spectatori. Martorul este o tehnică mai complexă. Este un act performativ care afirmă realitatea unui eveniment". prezentând acte de vorbire informative și deliberative în combinație cu un apel la acțiune. Martorul implică folosirea unui anumit discurs sau imagistică pentru a angaja "potențialul oamenilor de a fi prevăzători. Transformă experiența jurnalistului în limbaj – o călătorie de la experiență (văzută) în cuvinte (a spus) – și implică în același timp "responsabilitatea" și "complicitatea" în acest eveniment, definiții explică faptul că mărturisirea este actul discursiv de exprimare a experienței sale cu intenția de a face o cerere asupra publicului: de a solicita, de exemplu, o opinie sau o preocupare. Este necesar un martor pentru a descrie un eveniment în beneficiul celor care nu sunt prezenți și pentru a acționa ca o influență morală care necesită un răspuns. S-a susținut convingător că accelerarea comunicărilor din ultimul secol face dificilă revendicarea dezinformării ca o scuză pentru lipsa succeselor și eșecurilor globale. Medierea mărturiilor este la fel de importantă ca și actul de vorbire în sine. Ca agenți ai puterii simbolice, mass-media prezintă și dezvăluie evenimentele în moduri selective cu scopul de a uni publicul și de a-i impulsiona în acțiune. În concluzie, modul în care jurnaliștii "gestionează" mărturiile – ceea ce arată, ceea ce spun ei – influențează în mod semnificativ direcția acțiunii publice. Aceste considerații constituie o parte semnificativă a analizei acestei teze. Până în prezent, teoriile jurnalismului s-au axat pe argumente democratice. Deși este recunoscut faptul că media joacă un rol în influențarea publicului o mare parte din literatură pare să ignore modul în care jurnalismul produce astfel de dispoziții. Mühlmann numește acest jurnalist "martor-ambasador". Această înțelegere prezintă reporterul ca un adevărat căutător al adevărului; adevărul este un deziderat pe care publicul nu l-ar cunoaște altfel și servește ca o forță unificatoare care reunește audiențe partizane. Angajamentul față de adevăr este imperativul cel mai forțat al jurnalistului profesionist. De ce contează mass media și de ce este jurnalismul important? Un punct de plecare util este revizuirea opiniilor existente privind rolul presei în democrații. Cazurile de jurnalism de investigație, sunt adesea ținute ca puncte înalte ale profesiei. Literatura care înconjoară funcțiile normative ale presei în societățile occidentale vede jurnalismul ca o instituție democratică. Sarcinile "de bază" și "rar contestate" ale mass-media într-o democrație sunt: ​​să furnizeze informații exacte și suficiente; reflectă opinia publică; și să acționeze ca un paznic împotriva statului. Furnizarea și schimbul de informații verificate este considerată o condiție necesară a sferei publice. Convingerea este că trebuie să existe un sistem eficient de transmitere și primire a informațiilor, pentru ca opinia publică și acțiunea politică să fie eficiente. Limba, prin urmare îndeplinește o funcție specifică. Instrumentele de vorbire demonstrează aceste funcții performative: sunt acte de comunicare care exprimă anumite atitudini, reușesc dacă audiența identifică atitudinea exprimată de vorbitor.

1.3.Teorii ale comunicării politice

Cele mai importante schimbări în domeniul comunicării politice au avut loc din punct de vedere tehnologic. Apariția radioului în perioada anilor ′20 a făcut posibilă comunicarea de masă, cea a televiziunii în perioada anilor ′50 a îmbunătățit-o, cea a internetului în anii ′90 a implicat tinerii și mai mult în viața politică, iar apariția social media după anii 2000 a făcut posibilă comunicarea bilaterală și implicarea activă în campaniile electorale prin intermediul noilor instrumente de tipul postări, like, share etc.

Începând cu anii ′80 s-a urmărit stabilirea influenței în percepția publicului pe care mediul de comunicare politică îl are asupra actorului politic. În ciuda cercetărilor asupra efectelor media în comportamentul politic și electoral, nu s-a găsit o explicație teoretică absolută, ci mai multe.

Teoria acului hipodermic: supranumită teoria țintei sau teoria stimul-răspuns, susține că mesajul acționează asupra individului precum o bilă de biliard și produce un efect care poate fi măsurat și anticipat. A apărut în perioada radioului și nu doar că influența opinia, ci și determina comportamente politice.

Teoria fluxului în doi pași: sau modelul influenței sociale, are la bază contextul social. Oamenii utilizează sursele media doar pentru a-și întări convingerile deja existente, decizia fiind luată prin intermediul predispozițiilor sociale. A apărut în perioada anilor ′40 odată cu studiul realizat de Paul Lazarsfeld, care a demonstrat că cei nehotărâți vor vota la fel ca cei din anturajul lor.

Teoria efectelor limitate: conform căreia alegătorii sunt mai receptivi la informațiile care susțin și întăresc poziția deja abordată de aceștia. A apărut în perioada anilor ′60 și s-a bazat pe controlul total al mijloacelor de comunicare în masă. În lipsa alternativelor, oamenii aleg ceea ce li se oferă.

Teoria agenda settings: se focusează pe relația cauză-efect dintre interesul cetățenilor pentru un anumit subiect și cantitatea de informație oferită de mass-media cu privire la același subiect. Apărută în anii ′70, teoria susține că presa influențează agenda politică și interesele votanților prin media coverage.

Teoria uses and gratification: îndreaptă atenția spre audiență și modul în care aceasta folosește media pentru satisfacerea nevoilor proprii precum: întărirea opiniilor, informarea, amuzamentul sau utilitatea personală. A apăut în perioada anilor ′80 și s-a bazat pe publicitatea media, care poate consolida opiniile votanților, însă rar le poate schimba pentru ca receptorul va respinge părerile contrare convingerilor sale.

Teoria agenda-building: este procesul prin care agenda politică privind politicile publice este dependentă de agenda mass-media și de prioritățile ce reies în urma cercetării opiniei publice. Apare în anii ′70 ca reacție la teoria agenda setting și susține faptul că agenda publică se constituie prin interacțiunea dintre politicieni, mass-media și public.

Teoria agendelor: există mai multe liste de priorități care funcționează simultan în spațul public. Agenda politică internă – suma obiectivelor politicilor publice într-un interval de timp determinat. Agenda internațională – suma tratatelor și acordurilor semnate de statul în cauză. Agenda media – totalitatea subiectelor politice care au constituit evenimente de presă într-un interval de timp determinat. Agenda populației – lista priorităților cetățeanului precum: locul de muncă, salariul, sănătatea, taxele și impozitele sau educația.

Teoria Spirala tăcerii: din cauza instinctului de a socializa oamenii se tem să nu rămână izolați, motiv pentru care se raportează la opinia dominantă. Apărută în anii ′70, evidențiază tendința oamenilor de a-și face auzită opinia atunci când ea se regăsește în mass-media, la pol opus fiind ceilalți, care, deși majoritari, devin pasivi și tăcuți în ceea ce privește viața politică.

În ultimele două decenii, comunicarea politică, jurnalismul și mass-media au fost treptat integrate în problemele de științe politice. În zilele noastre nu pare posibilă studierea proceselor și a sistemelor politice fără a lua în considerare nu numai actorii politici tradiționali (stat, partide politice, grupuri de interese, mișcări sociale etc.), ci și mass-media. Cu toate acestea, studiile sunt de obicei planificate din punct de vedere național. Recent, lucrurile s-au schimbat. Treizeci de ani mai târziu după primul lor studiu privind comunicarea politică comparativă, se remarcă o schimbare fundamentală a avut loc în atitudinile față de cercetarea comparativă din perioadele anterioare. Susținută de această conștientizare sporită, această propunere de panel dorește să extindă dezbaterea asupra utilizării perspectivei comparative în sociologia jurnalismului și comunicării. Mai exact, se va concentra pe trei obiective majore.

În primul rând, dorim să declanșăm o discuție teoretică privind contribuția unei perspective comparative la cercetarea comunicării politice. O atenție deosebită ar trebui acordată orientărilor predominante, cum ar fi teoria diferențierii și teoria câmpului jurnalistic care discută relațiile dintre sistemele politice, economice și media.

În al doilea rând, am dori să discutăm ipoteza actuală a unei omogenizări a jurnalismului. Într-adevăr, unele studii comparative sugerează un proces de convergență a jurnalismului în democrațiile occidentale. Modelul jurnalistic este bazat pe o etică a muncii de bază constând în principal din obiectivitate, corectitudine și detașare. Cu toate acestea, alți autori propun un concept de hibridizare spre deosebire de conceptul de americanizare: sugerează că modelul american se confruntă cu factori puternici de rezistență.

Campania modernă este caracterizată de un mediu de știri complex și din ce în ce mai fragmentat. Alegătorii se pot baza pe informații din conversații personale cu prietenii, familia și vecinii ; contact direct cu coaliții partidului de circumscripție și candidații parlamentari; electorală în presa locală și regională; știri și evenimente actuale la radio regional și național; pluralii de propagandă plătite, precum afișe și publicitate în ziare; emisiuni electorale de partid la televiziune și radio; precum și acoperirea campaniei în ziarele naționale; și știrile și afacerile actuale privind televiziunea terestră și prin satelit. Campania locală de partid, care implică agitație, pliante și activiști locali, adesea redusă, este considerată acum mult mai importantă pentru mobilizarea alegătorilor. "Noile mijloace media" ale internetului adaugă rapid un nou nivel de complexitate în campanie. Aceste mijloace media sunt disponibile pe scară largă și sunt considerate, în mod obișnuit, ca fiind cele mai influente în campaniile electorale. Accentul nostru, prin urmare, oferă un test puternic al tezei privind efectele media: dacă nu reușim să găsim o influență din partea atenției asupra acestor surse, atunci ne putem aștepta să găsim chiar și efecte mai slabe de la multe altele. Aceste surse media au fost, de asemenea, selectate deoarece oferă contraste semnificative în ceea ce privește acoperirea știrilor din campanie și, prin urmare, variația efectelor sale potențiale. Publicațiile de profil politic sunt relativ partizane, dar emisiunile de știri de televiziune urmăresc să ofere în principiu informații mai imparțiale și mai echilibrate. Pentru mulți observatori, rolul comunicațiilor strategice reprezintă cel mai plauzibil candidat alternativ, sugerând că a câștigat din cauza superiorității lor în ceea ce privește construirea de imagini, managementul știrilor și marketingul politic.

De la Harold Lasswell (1948), literatura a înțeles în mod obișnuit procesul comunicării ca fiind împărțit într-o serie de pași: cine (sursa) spune ce (conținutul) prin care canal (mass-media) căruia (audiența) efect (impactul). Cu toate acestea, teoriile de propagandă au intrat sub provocări puternice de la prima cercetare sistematică, folosind tehnicile moderne de anchete prin sondaj pentru a examina opinia publică. În primul rând, pe măsură ce conceptul de campanie a evoluat, volumul în creștere al știrilor politice a însemnat că oamenii care nu au fost interesați încep să acorde atenție. Pe măsură ce cetățenii au fost vizați de campanie, mulți și-au mărit expunerea la informațiile politice, sporind astfel interesul lor, într-un "cerc virtuos" interactiv. Pentru a coopera cu creșterea valorii propagandei politice care a devenit disponibilă, oamenii au adus în joc o atenție selectivă. Partizanii s-au regăsit în informațiile cele mai congruente cu predispozițiile lor anterioare: în 1940, mai mulți democrați au ascultat discursurile lui Roosevelt, în timp ce mai mulți republicani au reglat în Wilkie.

Propaganda politică a servit, în principal, pentru a consolida sprijinul partidului, reducând defecțiunile din rând. Odată ce au fost obținute suficiente informații din campanie, Lazarsfeld a sugerat că, pentru mulți, incertitudinea sa evaporat și decizia de vot a cristalizat. Cu toate acestea, Lazarsfeld a sugerat existența unor prejudecăți socio-economice clare la public, astfel încât cei mai educați să devină cei mai informați în timp ce campania a progresat. A existat un grup mic, dar important din punct de vedere politic, din care au avut tendința să fie mai puțin atent la campanie și, implicit, mai puțin informat decât media (1948, 95 -100). Concluziile au subminat ipotezele teoriei democratice liberale că alegerile ar trebui să implice un proces de deliberare rațională asupra problemelor, a candidaților și a partidelor de către cetățeni bine informați. Mesajul general al studiului Lazarsfeld a fost că teoriile propagandei au exagerat în mare măsură efectul comunicărilor politice asupra publicului.

Putem identifica trei școli principale de gândire care s-au dezvoltat pentru a explica influența comunicațiilor politice: înainte de război, teoriile propagandei de masă, teoriile post-război ale consolidării partizane și teoriile recente ale efectelor cognitive, ale agendei și ale convingerii.

Cele mai vechi conturi ale comunicațiilor în masă, populația din anii 1920 și 1930, au fost foarte impresionate de creșterea rapidă și potențialul de acoperire a comunicațiilor în masă și au subliniat faptul că publicul ar putea fi ușor influențat de propagandă la radio și în ziare. Nu numai că efectele comunicării în masă au fost pervasive, dar au fost, de asemenea, văzute ca fiind în general dăunătoare pentru democrații. Predispozițiile lui Lippmann păreau confirmate de folosirea mijloacelor de informare în masă de către regimurile autoritare în anii interbelici și de dezvoltarea unor tehnici psihologice mult mai constiente și mai constiente de convingere în masă de aliați în timpul războiului. În anii 1930, studiile Fondului Payne din Statele Unite au analizat impactul filmelor asupra delincvenței, agresiunii și prejudecăților, în timp ce primele experimentele efectuate de Hovland (1949, 1953) au examinat impactul mass-mediei asupra convingerii planificate (McQuail 1992; Lowery și DeFleur 1995). Conturile populare din anii interbelici au consolidat ideea că mass-media ar putea avea un impact direct și decisiv asupra formării opiniei publice și, în cele din urmă, alegerile de vot. În opinia publică, publicată pentru prima oară în 1922, Walter Lippmann a subliniat că "fabricarea consimțământului" și "arta convingerii" nu au fost nimic nou, deoarece au existat întotdeauna demagogi populari. Cu toate acestea, el a crezut că creșterea circulației presei populare, evoluțiile în publicitate și noile medii de filme în mișcare și wireless au schimbat în mod decisiv capacitatea liderilor de a manipula decizia opiniei publice? Teoriile psihologice sociale dezvoltate de Campbell et al. în "Votul american" (1960) a venit să ofere înțelegerea convențională a comportamentului electoral. Acest cadru a devenit foarte influent în Marea Britanie în urma publicării schimbării politice (1969, ediția a 2-a din 1974) de David Butler și Donald Stokes, care au împărtășit multe dintre aceleași concepte și ipoteze teoretice dezvoltate de școala din Michigan. Bazându-se pe studiul britanic de alegeri din 1963 până în 1970, Butler și Stokes au susținut că politica a rămas periferică vieții majorității oamenilor: Pippa Norris și colab. Butler și Stokes au concluzionat că puțini au avut opinii consistente și stabile cu privire la chestiuni bine cunoscute care au împărțit partidele. Cu toate acestea, în pofida ignoranței pe scară largă a politicii și a interesului minimal, totuși, aproximativ trei sferturi ale electoratului britanic și-au exprimat votul. Când se confruntă cu alegerea părților la urne, Butler și Stokes au ajuns la concluzia că alegătorii britanici au căutat scurte tensiuni cognitive pentru ai orienta prin alegeri. Ca și în Statele Unite, în perioadele de aliniere partisană stabilă, alegătorii din Marea Britanie erau considerați ca fiind înrădăcinați de mai mulți ani, chiar și pe parcursul vieții lor, uneia dintre cele mai importante partide. Comunicațiile au fost critice, dar au funcționat în mare măsură la nivel interpersonal, deoarece atitudinile politice au fost considerate a fi întărite prin discuții cu prietenii, colegii și familia care au împărtășit atașamente asemănătoare cu partidele.

Teoria socializării a explicat modul în care loialitățile partidului s-au dezvoltat atunci când au fost influențate de mediul familial și social al alegătorilor, inclusiv de vecinătatea lor, locul de muncă și comunitatea. De asemenea, ziarele partizane au fost considerate mecanisme importante de întărire, deoarece oamenii au citit lucrarea care a fost de acord cu punctul lor de vedere. Prin urmare, rolul presei a fost, în primul rând, mobilizarea, mai degrabă decât convertirea, a alegătorilor partizani. Pentru Butler și Stokes, loialitățile de partid moderne au fost întemeiate pe stânca identităților de clasă, deși există dovezi pentru o relație de slăbire încă din anii 1960, în parte datorită influenței televiziunii (Butler și Stokes 1974: 419). În cazul în care comportamentul electoral este stabil, atunci este puțin loc pentru influența problemelor dezbătute în timpul campaniei, pentru reflectarea știrilor din discursurile liderilor sau, într-adevăr, pentru un flux pe termen scurt în sprijinul partidului. În cazul în care alegătorii sunt ancorați pe o durată de viață, este de așteptat ca campania să consolideze partidele, să le aducă "acasă" și să le mobilizeze pentru a participa, dar nu și pentru a determina modelele alegerii voturilor. Prin urmare, studiile electorale au făcut obiectul înțelegerii factorilor structurali asupra votului. Deoarece această paradigmă dominantă, dincolo de unele articole ocazionale, nu a fost decât două decenii după Blumler și McQuail (1968) că un nou studiu a reexaminat efectele mass-media în campaniile britanice. Cu toate acestea, cadrul tradițional din Michigan este mai puțin util astăzi, datorită afacerilor sociale și partizane. În comun cu multe societăți industrializate avansate, de la începutul anilor 1970, Marea Britanie a înregistrat o slăbire progresivă a ancorelor sociale tradiționale ale comportamentului de vot. S-a constatat că procesul de diviziune seculară a persistat și sa aprofundat în ultimii ani. În alegerile din 1997, votarea în clasă a atins cel mai scăzut nivel de la începutul seriei BES; proporția muncii cu vot din partea clasei de mijloc a fost mult mai mare decât în ​​orice alegeri generale anterioare din 1964. Puterea identificării partidului a slăbit, de asemenea, în timpul alegerilor succesive din ultimele trei decenii, un proces care a continuat în 1997. În lipsa unor ancore sociale stabile și partizane, alegătorii ar putea deveni mai deschiși la influența factorilor de campanie: evaluarea situației guvernului, în special asupra economiei, preferințele privind politicile de partid.

1.4.Tehnici de manipulare

Deși manipularea urmărește schimbarea unor comportamente în funcție de propriile interese, este un tip de influență socială care nu are neapărat conotații negative. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, manipularea este „influențare a opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio etc.) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impun acesteia anumite comportamente”.

Prezentă zi de zi în viața cotidiană, manipularea trece ușor neobservată chiar și atunci când are loc la scară largă provenind de la actorii politici. Situațiile sociale create premeditat sunt cele care exercită controlul asupra comportamentului uman influențând reacțiile celor manipulați în sensul în care dorește manipulatorul. Jurnalistul Bogdan Ficeac a studiat tehnicile de manipulare și le-a clasificat în cartea Tehnici de manipulare în următorul mod:

Tehnica Piciorului în ușă – oamenii acceptă mai ușor o concesie majoră dacă întâi acordă atenție unei cereri nesemnificative, dar care este conexă celeilalte;

Tehnica Trântitului ușii în față – folosită mai ales în negocieri, această tehnică este opusă celei dintâi în sensul în care oamenii refuză concesia majoră inițial și tind să o accepte apoi pe cea mai puțin semnificativă, care era vizată de fapt;

Obediența în fața autorității – Sistemul social este creat în așa fel încât supunerea este normală. În familie față de părinți, la scoală față de profesori, la locul de muncă față de șef. Individul se formează astfel încât să fie acceptat în societate, motiv pentru care tinde să se supună unei prezențe autoritare.

Criticii teoreticieni la mijlocul secolului al XX-lea au susținut că știința socială comportamentală, prin natura ei, conceptualizează cunoașterea ca fiind puterea de a anticipa și de a controla. Ca atare, în loc să servească drept o sursă de iluminare sau emancipare, știința socială risca să funcționeze ca un instrument de dominare și manipulare a publicului. Puterea acestei critici a fost totuși subminată de eșecul inițial al revoluției comportamentale de a produce teorii care au oferit o mare putere de prognostic. Dezvoltările metodologice și tehnologice recente din domeniul științelor sociale au început să genereze o capacitate impresionantă de a anticipa comportamentul uman, mai ales atunci când sunt combinate cu noile inovații în marketing și informatică. Manipularea politică este problema majoră a cercetării științelor sociopolitice, care este încă insuficient studiată în literatura științifică. Firește, într-un articol este imposibil să surprinzi toate aspectele unei manipulări politice, așadar aș vrea să iau în considerare numai conceptul și definiția ei. Din toate varietățile metodelor de procesare folosite pentru schimbarea comportamentului politic al oamenilor, este posibilă alocarea recepțiilor, permițând manipularea comportamentului oamenilor. Manipularea politică este suficient de dificilă formarea social-spirituală structurată pe mai multe niveluri și baze și este funcțională, prezentată în politician și subiecții săi, dinamic și inconsecvent. În acest sens, este necesar să observăm că, de cele mai multe ori, există situații în care este necesară o influență destul de rapidă și eficientă asupra comportamentului oamenilor față de subiectul politic, dar, prin urmare, este limitată în dreptul de a aplica forța sinceră și violența, au posibilități de a afecta pe cei care dețin puteri de a promova legi sau alte acte normative, nu au timp să aștepte, când credința oamenilor și preferințele valoroase se schimbă. În astfel de situații, manipularea comportamentului popoarelor devine o întâlnire de zi cu zi. În politică, manipularea este înțeleasă ca un fel de influență specială atunci când manipulatorul îi induce pe persoana la acțiuni pe care nu intenționau să le îndeplinească în prezent. Manipularea se deosebește de putere, influență imperioasă, absența instrucțiunilor directe, ordinea ce trebuie făcută și constrângerea deschisă în urma acesteia sau amenințarea aplicării sancțiunilor. Într-un curs de manipulare a influenței persoana nu se simte excesiv de exercițiu, se pare că el ia decizia, alege forma comportamentului însuși.

Este necesar să se spună că tehnologia generală a manipulării politice se bazează pe introducerea regulată a miturilor sociopolitice – iluzorie a ideilor care confirmă anumite valori și a normelor percepute în principal pe încredere, fără o judecată critică rațională a realităților, validitatea în masă conștiința. Miturile sunt create pentru a menține oamenii. Când miturile reușesc să fie introduse imperceptibil în conștiința masei, ei găsesc o forță uriașă pentru majoritatea oamenilor, care nu bănuiesc despre existența manipulării. În primul rând, este necesar să spunem că cel mai mare pericol pentru cetățeni și dispozitive guvernamentale democratice îl constituie utilizarea mijloacelor de informare în masă (în continuare – mass-media) pentru o manipulare politică – ascunsă în gestionarea conștiinței politice și a comportamentului oamenilor cu scopul de a le forța funcționează sau rămâne idle în contradicție cu interesele proprii. Astfel manipularea se bazează pe minciună. Și nu este "minciuna în salvare" și acțiunile mercenarilor. Conștiința maselor este empirică, apărută spontan în cursul practicii zilnice de zi cu zi și caracteristică pentru o mare parte a membrilor unei conștiințe a societății. În teoria lui U.Lippmana, E.Bernajsa este oferit să opereze conștiința în masă în interesul clasei conducătoare prin influențează metodele asupra partidului instinctiv-emoțional al mentalității persoanei, de exemplu, printr-o metodă de "creație a evenimentelor" atunci când acțiunea externă torul va fi organizat astfel încât să influențeze instinctele și emoțiile, să mențină un stereotip numerar al oamenilor sau să îl distrugă și să creeze noul. În acest context, este necesar să spunem că într-o manipulare politică îi alocă două modele principale: psihologice și raționale.

Caracteristica de bază a primului model este utilizarea reacției automate a individului asupra acelora sau a altor stimuli psihologici. Esența unei manipulări constă în acest caz într-o alegere a celui mai potrivit stimul pentru acționarea acelor mecanisme psihologice care sunt capabile să provoace reacția dorită de manipulator. La o astfel de abordare, persoana este considerată ca un mecanism simplu care operează printr-un principiu de stimulare-reacție. În modelul rațional manipularea nu se realizează prin folosirea unor motive psihologice și prin intermediul unei înșelări și perfidii. Printre formele unei manipulări efectuate pe acest model se atribuie următoarele: reducerea volumului informațiilor accesibile cetățenilor obișnuiți; utilizarea de propagare, adică acordarea către cetățeni parțial a adevărului, dar informația tendențioasă; Folosirea confidențialității, adică ascunderea deliberată a informațiilor care pot submina o politică oficială; supraîncărcarea informațiilor, și anume acordarea conștientă a informațiilor excesive cu scopul de a priva cetățenilor obișnuiți de posibilitatea de a le achiziționa în mod adecvat și de a o estima cu adevărat. Sensul unei asemenea abordări constă în dificultatea indivizilor de a avea acces efectiv la informația care le obligă să se bazeze pe interpretarea lor oficială. În societățile de propagare, pentru înrădăcinarea miturilor sociopolitice, tehnologia unei manipulări presupune utilizarea celui mai bogat arsenal de recepții de beton și influențează metodele asupra conștiinței oamenilor. Aceasta se referă nu doar la o jonglare directă a faptelor, la înlăturarea informațiilor neplăcute, la distrugerea minciunilor și a calomniilor, dar și la moduri mai subțiri rafinate: jumătate de adevăr – când să se ofere încredere publicului, detalii obiective, concrete și nesemnificative sunt în detaliile strălucitoare și cele mai importante sunt reținute sau este dată interpretarea falsă generală a evenimentului; lipirea etichetelor (atribuirea poreclelor) – investiția persoanei sau a ideii unei porecli umilitoare, ofensatoare sau ridicole, un epitet care subminează autoritatea lor. Între recepțiile unei manipulări politice este posibilă alocarea: – unei "recomandări" principale – să folosească numele unor actori cunoscuți simpatizanți, științifici, sportivi și alte celebrități pentru întărirea sugestiei de efect și popularitate a blocului preelectoral sau preelectoral; – principiul "purtare" – identificarea calităților și proprietăților oricărei persoane sau idee politică cu calități și proprietăți ale unor persoane sau idei cunoscute și autoritare, și anume o estimare a asociației; – un principiu " oameni simpli " – identificarea intereselor informatorului sau propagandistului cu interesele și așteptările oamenilor simpli, majoritatea tăcută a națiunii, etc .; – Un principiu de "susținere a cardurilor" – falsificarea sinceră a faptelor reale prin intermediul recepțiilor care nu sunt sensibile pentru audiența de masă – Un principiu de "mediocritate strălucitoare" – funcționează prin truse obișnuite, banale, bine cunoscute totul, dar în același timp destul de abstract pentru locuitorul asupra căruia întreținerea, de obicei, nu reflectă de regulă ("legea și ordinea", "drepturile omului", "umanismul, libertatea, justiția" etc. a "mașinii generale" (împreună cu toate) – stimularea anumitor reacții prin sugestia de gândire despre aceasta în general recunoscută și o raționalitate ("tot gândesc astfel"). Există un set de recepții ale lingvistice, manipularea limbajului presupunând folosirea pentru desemnarea aceluiași fenomen al eufemismelor și a cuvintelor și a altor nuanțe estimative. De exemplu, persoana care conduce lupte armate pentru crearea statului național independent este numită luptător pentru libertate , separatist, terorist , gherilele, insurgentul. Pentru fiecare gen de informație, împreună cu recepțiile generale ale unei manipulări politice, există, de asemenea, și ceva special. Televiziunea, de exemplu, pentru formarea la spectatori a sentimentului de respingere în relație cu politicienii neplăcuți folosește inexactitățile de distorsiune a afișajului lor sau, în mod adecvat, montează fotografiile fotografiate. Pentru sugestia latentă la masa anumitor idei politice, deseori va organiza spectacole de divertisment zgomotoase etc. Pentru gestionarea conștiinței oamenilor diverse recepții, de exemplu recepționarea "strivirii" sau localizării (atunci când numeroasele mesaje care nu sunt legate între ele sunt transferate , sau întrerupe infinit programele TV cu inserții publicitare). Tot ceea ce reduce capacitatea persoanei de a se concentra și de a estima caracterul total al unei probleme sau eveniment acoperite, ca rezultat colectează neînțelegeri, lipsă de informații, apatie și indiferență a oamenilor, iar timpul la oameni este lipsit de propria judecată cântărită, judecata necesară ". Manipulatorii moderni folosesc cu îndemânare legile psihologiei de masă. Deci, una dintre recepțiile de manipulare răspândite și exterioară, numită "spirala ascunsă", constă în faptul că, cu ajutorul referințelor la sondaje false sau alte fapte pentru a convinge cetățenii de sprijinul majorității unei nevoi a societății de a manipula un poziție politică, în victoria sa. El obligă oamenii să adere la opinii diferite, de la teama de a apărea în izolarea social-psihologică sau de la orice sancțiuni care să împiedice opinia sau să o schimbe. Împotriva suprimării unei poziții de oponenți, vocea majorității actuale sau imaginare devine și mai puternică și nu obligă și mai mult consimțământul sau fluctuația acceptării părerii "standard" sau ascunderea profundă aconvingerii personale.

Miturile fac baza tuturor imaginilor iluzorii ale lumii create de manipulatori. Așadar, ca un desen al unui sistem comunist de manipulare, miturile despre o proprietate privată au fost despre principala sursă de rău social-politică, despre conflictul, despre inevitabilitatea prăbușirii capitalismului și a celebrării comunismului, despre rolul de supraveghere al clasei muncitoare și al comunistului său partid, despre unic adevărat, științific social – doctrina politică – marxism-leninism. În SUA, potrivit profesorului american Herbert Schiller, ideile principale care confirmă dominația elitei dominante, au acționat cinci mituri sociopolitice: 1) despre libertatea individuală și alegerea personală a cetățenilor; 2) despre neutralitatea principalelor institute politice: congresul, instanța și puterea prezidențială, precum și mass-media; 3) despre natura umană invariabilă egoistă, despre agresivitatea ei, despre tendința de a face bani și de a consuma; 4) despre absența conflictelor sociale, a funcționării și a oprimării într-o societate; 5) despre pluralismul mass-media care, de fapt, în ciuda abundenței lor, sunt supravegheați de agenții de publicitate mari și de guvern și reprezintă industria uniformă a conștiinței iluzorii.

Adesea, manipularea consideră o înșelăciune, dar nu este absolut adevărată. De exemplu, există o astfel de recepție manipulantă, care constă în esențialitate, nesănătoasă și imperceptibilă pentru majoritatea oamenilor de a distribui prestigiul și acea autoritate pe care este apreciată și respectată de către ei, pe care o prezintă subiectul politic. În acest scop asociațiile de acceptare, comunicațiile asociative ale obiectului prezentat se formează cu cineva sau cu ceva care are importanța și importanța la asociați. Deci, dacă candidatul este reprezentat într-un mediu de copii veseli pe un board de publicitate, este foarte posibil ca pe cineva această publicitate să aibă influența latentă ca rezultat al fixării inconștiente a unei comunicări asociative pozitive, copii pe candidatul poziționat. Această recepție este folosită pe scară largă în reclamele politice, atunci când candidatul, de exemplu, este arătat împotriva minunatelor spații deschise ale cetățenilor din Kazahstan sau Kazahstan, sau atunci când candidatul puțin cunoscut este reprezentat aproape de politicianul popular, științific., deoarece politica este o zonă dificilă, deseori ascunsă de ochii oamenilor simpli, extrem de incoerentă și capabilă să fie falsă, imorală, necinstită etc. Prin urmare, pentru persoana simplă este destul de dificil să înțelegi evenimentele politice, să explici, lor . Nu în mod obișnuit, mulți oameni, fiind obiectul unor manipulări, nu aspiră să plece din această captivitate și sunt mulțumiți de judecata estimată despre politică într-un cuvânt: este "plăcută" sau "nu este plăcută". În cunoașterea spațiului modern a unei realități a mass-media sunt întotdeauna mediate și din care cetățenii, mai întâi de toate, au relatări despre ea, prin urmare este imposibil să distingem informațiile afișate de fenomenul afișat. Ea servește ca o condiție prealabilă pentru o manipulare politică ca mod de gestionare latentă a conștiinței politice și a comportamentului oamenilor cu intenția de a genera la ele reprezentări politice necesare, pregătire pentru un anumit tip de acțiune politică, nu modurile democratice aspiră mereu să dețină poporul, o societate generală de oameni într-o stare obiect, folosind mijloacele de informare în masă pentru a lansa stereotipurile favorabile autorităților, instalațiilor, scopurilor, idealurilor etc. Ca rezultat, «spiralele de ascundere» se răsucesc și mai brusc, oferind o victorie manipulatorilor. Este necesar să subliniem faptul că manipularea politică este folosită pe scară largă nu numai în statele totalitare și autoritare, unde este adesea o metodă dominantă de activitate a mass- media, dar și în democrațiile occidentale moderne, în special în propagarea partidelor și în cadrul companiilor selective. Astăzi orice companie prezidențială sau parlamentară selectivă din țările din Vest și din multe alte state nu se ocupă fără recepții de manipulare politică și de publicitate care, interconectându-se între ele, creează la spectatori reprezentări destul de departe de o realitate cu privire la anumite politician. După cum arată cercetările sociologice, "alegătorul" medie judecă de obicei candidatul pentru președinți sau parlament pe acea imagine care îi creează și alte mijloace de informare în masă. În țările occidentale, în ultimii ani și în CSI, se dezvoltă cu succes direcția de promovare a imaginilor de afaceri, adică crearea imaginilor politici atractive pentru alegători. Profesioniștii care lucrează pentru producătorii de imagini mari și organizatorii companiilor selective dictează solicitanților nu numai forma de îmbrăcăminte și comportamentul, ci și menținerea unor performanțe care abundă cu seturi de promisiuni tentante, de obicei uitate imediat după o victorie în alegeri. În spatele ambalajului genial publicitar realizat cu pricepere de către mass-media, este dificil să se facă distincția între calitățile morale ale candidaților, să-și definească pozițiile politice. O astfel de activitate de manipulare a reclamei transformă o alegere a cetățenilor de la decizia liberă conștientă în certificatul formal în avans programat de experți în formarea conștiinței în masă.

Manipularea influențelor datorită caracterului lor deghizat și influențării orientate în primul rând asupra proceselor emoționale și inconștiente poate exista în paralel cu straturile intrinseci ale mentalității de contrast, dar perspectivele istorice câștigă caracteristici constante ale etniei, populația. În acest sens este necesar să spună că este necesar să se desfășoare o luptă ireconciliabilă împotriva unei manipulări politice. Fără o luptă potrivită împotriva manipulării politice, ea poate deveni principala funcție a manipulatorilor, a mass-media și a aduce la zero principiile democratice proclamate oficial într-o societate a statului. Obstacolele esențiale pentru o manipulare politică sunt experiența privată a oamenilor și, de asemenea, a comunicărilor care nu sunt supravegheate de putere: o familie, rude, cunoștințe și prieteni, grupuri de interacțiune care se dezvoltă în cursul activității industriale și de altă natură etc. Totuși, o manipulare politică, mai ales la monopolul inițiatorilor săi pentru mass-media, putere, este capabil să ocolească aceste bariere ca posibilități de experiență individuală și de grup care se aplică unei politici este limitată și presupune interpretări diferite. De exemplu, un eșec al politicii economice a guvernului este posibil să se explice diferit: incompetența sau corupția , o moștenire greoaie a ultimului mod, inevitabilitatea dificultăților de reformare, intrigi ale opoziției sau ale statelor ostile etc. Este necesar să se spună că împotriva unei manipulări politice pot să acționeze în mod credibil și eficient structurile de stat, organizarea publică a mass-media și pluralismul.

În majoritatea țărilor lumii există organisme speciale ale unei societăți de control pentru mass-media care urmăresc respectarea de către ei a eticii și a regulilor de drept. De exemplu, în Franța, astfel de instanțe sunt Consiliile înalte privind comunicațiile audiovizuale. Nu numai că supraveghează statul și organele private ale unui post de radio, dar îi acordă și licențele de stat pentru dreptul de difuzare. În Marea Britanie, guvernul și parlamentul definesc liniile generale de activitate a radioului și a teleconducerii. Respectarea de către presă a standardelor etice este urmată de comisia specială de auto-verificare. Politica de informare, ca și puterea politică și economică, trebuie să fie controlată de o societate. Pe lângă organismele speciale de stat sau de control public să folosească mass-media și tribunele publice în interesul cetățenilor și pentru a preveni consecințele negative ale activității lor, și, în special, generația tânără. Învățarea politico-comunicativă a tinerei generații câștigă distribuția tot mai mare în democrațiile occidentale. Este evident că este și mai necesar pentru Kazahstan și alte țări din teritoriul post-sovietic în care alfabetizarea populației în domeniul comunicațiilor în masă este scăzută și posibilitatea utilizării lor în manipularea scopurilor este ridicată. Numai într-un complex care rezolvă diverse probleme în domeniul comunicațiilor în masă pe baza experienței mondiale și a propriilor realități politice, aceste țări pot crea democrație eficientă și viabilă și limitează sfera de influență a unei manipulări politice. este posibil să se tragă concluzia că manipularea politică este gestionarea latentă a conștiinței politice și a comportamentului cetățenilor cu scopul de ai forța să acționeze în contradicție cu interesele proprii. Mai mult decât atât, este un sistem de moduri de influență psihologică asupra greutăților, folosită de manipulatori, autoritățile pentru scopul unei înșelări, introducerea în conștiință a poporului reprezentărilor iluzorii despre viața politică. Prin urmare, este necesar să se lupte cu ei fără compromis și este eficient. În acest scop, este necesar să se îmbunătățească modalitățile de restricționare și metode de luptă. Pentru manipularea conștiinței în masă a primirii de persoane " de la un loc de evenimente, de asemenea, creează viteza de a da mesaje repetate alternând conținând date și interpretări necontrolate, forță de promovare a forțării și o isterie.

Folosind această recepție, la telespectatorii și ascultătorii de radiodifuziune capacitatea de a diferenția informațiile privind gradul de importanță slăbește, ei nu dau posibilitatea de a face judecata, deoarece există o dispersie și lipsă de sens a informațiilor care în cele din urmă împiedică să înțeleagă și înțelegerea greutăților o esență a evenimentelor care apar, conduce oamenii de pasivitate, la o stare de inerție care împiedică atât acțiunea individuală, cât și acțiunea în masă. Astfel, pentru păstrarea unei ordini sociopolitice existente, se iau toate măsurile privind diminuarea activității fizice și intelectuale a oamenilor care urmăresc orele de televiziune, pe spectatorii, pentru a le lăsa să se alăture preocupărilor de validitate socială, politică și economică. Astfel, înclinația de a crea și de încredere în mituri, în iluzie – una de o parte a conștiinței în masă a oamenilor. Materialul străin asupra conștiinței de masă și a iluziilor sale conține în lucrările unor astfel de gânditori, precum H.Arendt, A.Kamju, H.Ortega-and-Gasset, E.Fromm, A.Levi-Brjul, E.Djurkgejm, K.Levi -Stross. V.Rybin dovedește că iluzia este o formă istorică necesară de reflectare a valabilității datorită limitării cunoștințelor sale de la persoana concretă. Prin urmare, conștiința în masă, această conștiință în principal iluzorie și generalizările care devin în conștiința iluzorie reflectă esența fenomenelor doar superficial, unilateral. De exemplu, de 25 de ani în Eurasia, dintr-o singură speranță, iluzii și așteptări ale "celei mai bune vieți" altul, la început sperând să îmbunătățească un socialism ("reorganizare"), și a refuzat consolidarea deficienței de mărfuri și a tulburărilor de putere, apoi a sperat pentru piață și un stat legal, a existat o inflație și o infracțiune penală. recent, toți au crezut ce este suficient pentru a rupe sistemul de comandă și pentru a da libertatea elementelor de piață și ea, aceste elemente, pe valuri, ne va aduce la economia pe care o voi înflori și chiar mai devreme a existat o altă iluzie iluzorie că, expropriate, este posibil să avem încredere optimistă în legea marxistă obiectivă a dezvoltării economice și apoi în timpul vieții unei generații vom ajunge în mod necesar abundența. Diferitele tipuri de manipulări economice, politice și spirituale sunt capabile să schimbe destul de puternic conștiința în masă a oamenilor și numai mentalitatea rezistă mai mult manipulărilor sociale mai constante. Influențele ideologice care contrazic viața reală a oamenilor sunt contraste drastice în raport cu valorile aprioriste ale mentalității, "sunt rupte inconștient" de oameni.

1.5.Comunicarea online- Teorii de comunicare, socializare politică

Comunicarea specializată cuprinde publicitatea și relațiile publice și are scopul de a convinge și a mobiliza.

„Publicitatea este o formă de comunicare de tip persuasiv, având rolul de a modifica atitudinea receptorilor în sensul achiziției unui produs sau unui serviciu anume.”

Publicitatea reprezintă comunicarea de masă care creează și transmite informații despre produse, servicii, evenimente, indivizi sau instituții prin plasarea de reclame în spațiul media contra unor costuri determinate de spațiul și timpul folosite pentru acestea.

Odată cu dezvoltarea publicității ca tehnică de marketing a apărut o delimitare între paid media (sau Advertising) și free media (sau publicity). Free media se referă la publicitatea gratuită, prezența neplătită în spațiul media și are o mai mare credibilitate în fața utilizatorilor datorită modalității de dispersare: presă, știri, reportaje, comentarii, editoriale sau note. Actorii politici folosesc rețelele de socializare pentru comunicarea cu alegătorii chiar și în perioadele nonelectorale, astfel având parte de publicitate gratuită.

Publicitatea plătită are avantajul de a permite companiilor, organizațiilor, partidelor și grupurilor de interes să aleagă modul în care apar în fața clienților sau alegătorilor. Publicitatea politică înseamnă plata unui spațiu de reclamă pentru transmiterea de mesaje politice controlate publicului de masă și oferă posibilitatea de promovare pe lângă cea din emisiuni sau dezbateri. Cu toate că actorul politic poate controla mesajul transmis, el nu poate decide cum este acesta înțeles de public.

De-a lungul ultimelor două decenii candidații au folosit sume exorbitante pentru producerea și difuzarea spoturilor publicitare. Campaniile Partidelor Democrat si Republican pentru alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii din anul 2008 au cheltuit un total de aproape două miliarde de dolari și o mare parte din bani au fost folosiți pentru publicitatea negativă.

Una din tacticile folosite de candidați în campaniile politice este publicitatea negativă. Prin intermediul acesteia sunt discreditați adversarii, iar alegătorii care înclină spre concurență sunt descurajați. În antiteză este publicitatea pozitivă, cu rolul de a exagera calitățile și meritele unui candidat și de a crește gradul de încredere pe care alegătorii îl au față de acesta.

Publicitatea electorală creează impresia de echilibru și neutralitate din partea mass-media; în realitate, omul politic cumpără controlul asupra conținutului mesajului electoral conceput de proprii specialiști. Cu toate acestea, politicienii preferă ca informațiile favorabile să apară la știri sau în jurnalele de televiziune din simplul fapt că acestea nu sunt sub controlul organizației de partid, deci au parte de mai multă credibilitate în fața alegătorilor.

Ca o modalitate de înțelegere a puterii în democrație, teoriile pluraliste și de elită au multe de oferit, dar nici un tip de teorie nu prezintă o imagine completă. Teoria pluralistă greșește în a vedea toate grupurile de interes special ca fiind la fel de puternice și de influențate. Cu siguranță, succesul grupurilor de lobby din sistemele politice si economice, este o dovadă a faptului ca nu toate grupurile de interes special sunt create egale. Teoria pluralistă se poate înșeala și în privința guvernării ca arbitru neutru. Uneori, guvernul poate face parte părtini corporațiile, acționând sau nu reușind să acționeze într-un anumit mod. Mai multe teorii de elită contestă modelul pluralist. Potrivit acestor teorii, puterea în societățile democratice este concentrată în mâinile câtorva indivizi și organizații bogate – sau elite economice – care exercită o influență excesivă asupra guvernului și își pot modela deciziile în beneficiul propriilor interese. Departe de a fi un arbitru neutru față de concurența dintre grupurile de veto, se spune că guvernul este controlat de elitele economice sau cel puțin pentru a-și satisface nevoile și interesele. După cum ar trebui să fie clar, teoriile de elită cad în mod clar în contextul conflictului. Probabil cea mai faimoasă teorie a elitei este teoria puterii-elită a lui C. Wright Mills (1956). Potrivit lui Mills, elita de putere este compusă din guvern, mare afacere și armată, care împreună formează o clasă dominantă care controlează societatea și lucrează pentru propriile interese, nu pentru interesele cetățenilor. Membrii elitei puterii, a spus Mills, se văd reciproc social și servesc împreună în consiliile de administrație ale corporațiilor, organizațiilor caritabile și alte organisme. Atunci când membrii cabinetului, senatorii, generalii de vârf și alți oficiali militari se pensionează, ei devin adesea directori corporativi. Dimpotrivă, directorii corporativi devin deseori membri ai cabinetului și alte persoane desemnate politice. Această circulație a elitelor contribuie la asigurarea dominației lor asupra vieții americane. Modelul de putere-elită al lui Mills rămâne popular, dar există și alte teorii de elită. Ele diferă de modelul lui Mills în mai multe moduri, inclusiv viziunea lor asupra compoziției clasei conducătoare. Mai multe teorii vad clasa dominantă ca fiind compusă în mare parte din marile corporații și cele mai bogate indivizi și văd guvernul și armata care servesc nevoilor clasei conducătoare, mai degrabă decât să fie parte din ea, după cum a subliniat Mills. G. William Domhoff (2010) spune că clasa dominantă este compusă din cele mai bogate 0,5% – 1% din populație, care controlează mai mult de jumătate din averea națiunii, se află în consiliile directorilor menționate și sunt membre ale aceleiași cluburi sociale și alte organizații de voluntariat. Controlul lor asupra corporațiilor și a altor organe economice și politice contribuie la menținerea influenței lor excesive asupra vieții și politicie.Alte teorii ale elitei spun că guvernul este mai autonom – nu la fel de controlat de clasa conducătoare – decât sa gândit Mills. Uneori guvernarea ia partea clasei conducătoare și a intereselor corporatiste, dar uneori se opune acestora. O astfel de autonomie relativă, spun aceste teorii, ajută la asigurarea legitimității statului, pentru că dacă ar lua întotdeauna partea bogată, ar părea prea părtinitoare și ar pierde sprijinul populației. Pe termen lung, apoi, autonomia relativă a statului ajută la menținerea controlului de clasă dominantă, făcând masele să se simtă că statul este imparțial atunci când de fapt nu este.

Buna funcționare a societății este o preocupare centrală a teoriei funcționaliste. Atunci când se aplică problemei puterii politice, teoria funcționalistă ia forma teoriei pluraliste, care spune că puterea politică în Statele Unite și în alte democrații este dispersată în mai multe "grupuri de veto" care concurează în procesul politic de resurse și influență. Uneori, un anumit grup de veto poate câștiga și alte ori un alt grup poate câștiga, dar pe termen lung câștigă și pierde în mod egal și nici un grup nu are mai multă influență decât altul. După cum se desprinde acest proces, spune teoria pluralistă, guvernul ar putea fi participant activ, dar este un participant imparțial. Guvernul acționează însă și ca arbitru neutru pentru a se asigura că concurența dintre grupurile de veto se face în mod echitabil, că niciun grup nu dobândește influență necuvenită și că nevoile și interesele cetățenii sunt ținute în minte. Procesul de concurență a grupului de veto și supravegherea acestuia de către guvern sunt funcționale pentru societate, conform teoriei pluraliste, din trei motive. În primul rând, se asigură că conflictul dintre grupuri este canalizat în cadrul procesului politic, în loc să se transforme în ostilitate directă. În al doilea rând, concurența dintre grupurile de veto înseamnă că toate aceste grupuri își ating obiectivele până la un anumit grad. În al treilea rând, supravegherea guvernului contribuie la garantarea că rezultatul competiției de grup aduce beneficii societății în ansamblu.

CAPITOLUL II – MARKETINGUL POLITIC

2.1. Strategii, modele teoretice

Relația cauzală dintre imagine și efect poate fi determinată pentru modelul de comportament al alegătorului în mod similar cu cel al modelului secvențial al influenței publicității asupra comportamentului de vot. Această reinterpretare a modelului de comportament al alegătorului necesită descrierea structurii cauzale între domeniile cognitive și afectarea componentelor, ceea ce permite apoi analiza comportamentelor voturilor în cadrul abordărilor constructiviste și realiste. Structura relațiilor cauzale este intuitiv evidentă aici: mass-media influențează domenii cognitive care, la rândul lor, formează emoțiile alegătorului față de un candidat. Presupunerea pentru acest model, și anume că emoțiile influențează în mod direct intenția alegătorilor, se bazează pe rezultatele cercetării empirice care au demonstrat, fără echivoc, o relație foarte puternică între aceste două variabile. Se pare că sentimentele emoționale sunt un bun predictor al intențiilor de vot, ceea ce înseamnă că un alegător alege candidatul care este "mai cald" și evocă mai multe emoții pozitive. O astfel de abordare presupune abordarea constructivistă în organizarea realității politice de către alegători, în care domeniile cognitive influențează dezvoltarea afecțiunii față de un politician; este o relație similară cu cea care apare în cazul influenței publicitare politice, în care imaginea unui politician influențează influența asupra lui sau a ei (comparați figura 2 și figura 6). Cu toate acestea, relațiile dintre ele pot fi inversate și se poate testa abordarea realistă, unde efectul determină modul de organizare a câmpurilor cognitive în alegători. O întrebare apare atunci când alegătorii dezvoltă în mintea lor structura internă în care afectează afecțiunea și cunoașterea. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să testați empiric modelele structurale ale comportamentului alegătorilor în abordările constructiviste și realiste.

Modelele multivariate reprezintă un pas avansat în dezvoltarea analizei comportamentului alegătorilor create în paradigmele "vechi". Aceste modele au făcut obiectul unor teste empirice în timpul alegerilor la diferite niveluri și în diferite țări și par să ofere o șansă mai bună de a explica fundamentele comportamentului alegătorilor. O propunere care oferă soluții promițătoare teoretice și aplicative este modelul comportamentului alegătorului. Conform acestui model, următoarele șapte domenii sunt asumate pentru a ghida comportamentul alegătorilor: (1) aspecte și politici – se referă la o listă a problemelor și politicilor importante, inclusiv a politicilor economice, externe și sociale, precum și a caracteristicilor de conducere; (2) imagistica socială – se referă la toate segmentele relevante ale populației care votează, susceptibile de a sprijini candidații studiului; (3) aspectele emoționale – reprezintă atitudinea emoțională a alegătorilor față de candidați; (4) imaginea candidatului – se referă la imaginea candidatului pe baza trăsăturilor de personalitate; (5) evenimente curente – se referă la problemele și politicile care se dezvoltă pe parcursul campaniei; (6) evenimente personale – se referă la situațiile din viața personală a candidatului; și (7) probleme epistemice – se referă la acele aspecte ale candidatului care ar oferi satisfacția percepută a curiozității, cunoștințelor și nevoilor exploratorii ale alegătorilor. Acest model include o ipoteză implicită că toate aceste domenii sunt independente unele de altele și, potențial, la fel de importante pentru determinarea deciziilor de vot. Aceasta determină apoi o abordare specifică a analizei empirice a datelor: analiza de regresie sau analiza discriminatorie. Cu toate acestea, în literatura psihologică este bine documentat faptul că elementele cognitive și emoționale nu trebuie tratate ca separate, ci ca factori interactivi. Prin urmare, se poate pune o întrebare cu privire la posibilele relații de cauzalitate între setul de variabile tratate anterior ca distincte și independente și aceasta privește, în special, poziționarea corectă în acest lanț cauzal a atitudinilor emoționale ale alegătorului față de candidați.

În psihologie, abordarea constructivistă omul "merge dincolo de" stimulii percepuți, construindu-și lumea proprie, ca reprezentare cognitivă sau imagine a realității care îl înconjoară. Astfel, este posibil să se controleze acest proces de percepție și interpretare prin manipularea cunoștințelor indivizilor. În practică, acest lucru a fost studiat de mai mulți ani de către specialiștii în marketing care creează diverse imagini ale politicienilor sau ale bunurilor de consum. În prezent, procesul de astfel de creație a devenit atât de semnificativ încât se spune chiar că democrația modernă se găsește în epoca imaginilor fabricate. Deși abordarea constructivistă este paradigma cea mai dominantă de cercetare pentru cunoașterea umană, unii cercetători susțin că nu este corect . În schimb, ei își asumă așa-numita abordare a realismului cognitiv, conform căreia oamenii percep direct informațiile în mediul lor. Prin urmare, cealaltă abordare, denumită realistă, indică relevanța afecțiunilor în formarea imaginii în sine. Astfel, luând în considerare următoarele secvențe simple: cunoașterea afectează sau afectează cogniția, folosim fie o abordare constructivistă sau realistă pentru a percepe mediul social. Criteriul principal de diferențiere a abordărilor de mai sus este dacă percepția asupra afectării este directă. Conform abordării constructiviste, afecțiunea este rezultatul stimulilor procesați în structurile cognitive.

Conform abordării realiste, influența este rezultatul percepției directe și este independentă de prelucrarea informațiilor. Aceste două abordări în organizarea realității sociale ne permit să privim comportamentul alegătorilor dintr-o perspectivă mult mai largă, definind relația cauzală dintre cunoaștere și afecțiune în funcționarea umană în lumea socială. Prin urmare, se referă atât la esența cunoașterii sociale, cât și la influența sa asupra comportamentului, al cărui caz special este comportamentul social. Anume, strategia de marketing politic ar trebui să urmeze fundalul epistemic asumat și testat empiric al comportamentului alegătorului: Alegătorii recunosc realitatea socială pe o bază afectivă sau afectează o consecință a cunoașterii sociale astfel încât imaginile anumitor fenomene sociale să aibă puțin în comun cu lumea reală?

În funcție de care dintre următoarele două relații de cauzalitate au fost selectate din motive empirice, trebuie elaborată o strategie de marketing detaliată diferită. Pe de altă parte, nu trebuie să neglijăm posibilitatea combinării strategiilor rezultate din abordări realiste și constructiviste, deoarece ambele pot fi folosite în explicarea comportamentului alegătorilor. Următoarea secțiune a lucrării prezintă importanța studierii influenței percepției publicității asupra formării imaginii politice în abordarea constructivistă și realistă. Aceste două abordări permit, de asemenea, captarea diferențelor interculturale, ceea ce va fi demonstrat de exemplele comportamentelor alegătorilor.

Conform modelului secvențial, imaginea, operaționalizată de factori diverși influențează sentimentele generale din prima secvență. În a doua secvență, după vizualizarea anunțurilor, în mintea alegătorilor are loc o reconfigurare a imaginii, precum și o schimbare a afectării. Conform abordării constructiviste, se poate presupune atât influența imaginii asupra afecțiunii în secvență, cât și influența imaginii asupra imaginii, precum și afectarea afectării între secvențe. Pentru a studia imaginea în mod empiric, se pot folosi diferențiale semantice constând dintr-un număr de scale adjective (de exemplu, calificat = necalificat, cinstit = necinstit, demn de încredere = nesigur) și apoi prin analiza factorilor. Această metodă facilitează mult controlul relației cauzale între afectare și cunoaștere. Conform abordării realiste a cercetării privind cunoașterea socială, se presupune următoarea secvență de cauzalitate: afectează cunoașterea, adică sentimentul afectiv față de candidat influențează imaginea sa. Această abordare este bine susținută de teoria cognitivă a afecțiunilor, care a demonstrat, pe baza unui număr de studii empirice, că prima reacție afectivă evocată de obiectul perceput apare și este urmată doar de elemente cognitive.

Prin urmare, este rezonabil că influența joacă un rol important în formarea imaginii politicienilor. În ceea ce privește modelul secvențial al influenței publicității factorii care conectează imaginea cu sentimentele afective trebuie inversate.

Există multe combinații cauzale care pot fi derivate din cele șase domenii cognitive, mass-media și afectează considerentele personale ale alegătorului. Testarea temeinică a acestor combinații potențiale a evidențiat faptul că modelul cel mai potrivit pentru comportamentul alegătorilor

În contextul larg al comportamentului social al omului, o astfel de analiză cauză-efect permite cercetătorilor să testeze două abordări pentru a explica funcționarea cognitivă și afectivă umană: cea constructivistă și realistă. Rezultatele prezentate aici oferă un test puternic pentru specificitatea cunoașterii sociale a realității politice înconjurătoare. Ușorul avantaj al paradigmei realiste față de cel constructivist este în concordanță cu teoria cognitivă care explică de ce emoțiile preced cogniția și considerația că, deși majoritatea alegătorilor nu știu nimic despre anumiți politicieni, sentimente față de ei. Aceste rezultate sunt, de asemenea, în concordanță cu alte cercetări privind comportamentul uman.

În teoria psihologică a deciziilor, oamenii aplică factorul euristic pentru a înțelege evenimentele pe care le întâlnesc. Astfel de euristici denaturează realitatea, însă nu duc întotdeauna la predicții corecte. Din aceasta se poate deduce că unul din elementele care distorsionează evenimentele percepute este afectat de cunoaștere. Relațiile de cauzalitate aplicate în modelul secvențial și în modelul structural al comportamentului alegătorului permit efectuarea de analize interculturale.

Figura nr. 2. Modelul structural realist

Figura nr. 3. Modelul constructivist

Concluzia noastră conform căreia comportamentele politice ale alegătorilor din țările slab dezvoltate sunt controlate într-o mai mare măsură de emoții se bazează pe o analiză comparativă care demonstrează clar că gradele bunăstării potrivirii datelor modelului structuralist constructiv al comportamentului alegătorilor sunt mai bine pentru alegătorii americani. Studiile suplimentare efectuate în alte țări cu privire la comportamentul alegătorilor sunt, de asemenea, foarte promițătoare. Cercetarea interculturală similară a proceselor de democratizare ar putea fi realizată, de asemenea, în cadrul modelului secvențial al influenței publicității politice. Cercetarea prezentată aici și folosind metodologia ecuațiilor structurale arată specificitatea mecanismelor emoționale și cognitive în comportamentul alegătorilor. Folosind exemplul unei țări cu procese democratice bine dezvoltate și stabilite – și anume Statele Unite – și în care democrația se dezvoltă în continuare, se pot observa diferite modalități de inițiere a acestor mecanisme. În țările aflate în curs de dezvoltare, comportamentul alegătorilor este încă format de emoții care influențează modul de a trăi evenimentele politice definite de domeniile cognitive. În Statele Unite, totuși, comportamentul alegătorilor este influențat de evenimente politice care nu sunt distorsionate de emoții. Numai prin trăirea acestor evenimente se dezvoltă un anumit efect asupra unui politician. Cercetarea privind comportamentul alegătorilor prezentată aici poate fi o introducere în cercetarea privind marketingul internațional și are o serie de implicații practice pentru managerii de campanii care iau decizii și acțiuni în democrații.

2.2. Imaginea și brandingul candidatului

În multe democrații, relația dintre cetățeni și instituții politice a cunoscut schimbări profunde de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Adesea, aceste transformări sunt subsumate sub eticheta "modernizare", deși termenul "secularizare" pare mai precis. Se descrie slăbirea drastică, dacă nu și dispariția, a legăturilor tradiționale dintre cetățeni și instituțiile de autoritate, cum ar fi partidele politice, sindicatele, bisericile etc.

Odată cu dispariția acestor clivajuri, propulsate de factori precum decesul industriei prelucrătoare ca bază a clasei muncitoare sau răspândirea valorilor post-materialiste datorită afinității în creștere tradiționale loialitatea față de aceste instituții a devenit depășită. Orice căutare pentru o definiție a "branding" trebuie să înceapă cu o explorare a conceptului de brand. Literatura de marketing prezintă o gamă largă de descrieri ale termenului de "marcă". O definiție adaptată pentru contextul de marketing politic prezintă termenul "brand" , care se se referă la valoarea simbolică, reprezentarea psihologică a unui anumit produs. Este un strat de conexiune emoțională sau, un set de beneficii intangibile legate de un produs. Prin urmare, în timp ce "produsul" se referă doar la beneficiul principal obținut prin intermediul unei achiziții. Termenul "marcă" cuprinde aspecte mai moi, cum ar fi emoțiile sau conotațiile sociale cu care se confruntă în timpul utilizării unui produs. Conceptul de branding nu este nou pentru comunicarea politică. De-a lungul ultimelor două decenii, politicienii și partidele din diferite țări s-au bazat adesea pe informații și chiar pe personalul de la managementul mărcii pentru a-și promova prezentarea externă. Sa remarcat în mod remarcabil rebrandingul. De exemplu, se raportează o serie de interviuri cu politicieni germani de conducere, în care au folosit termenii "brand" sau "branding" într-o manieră de rutină pentru a se referi la activitățile lor de comunicare. Politicienii și profesioniștii în comunicarea politică au ajuns să se bazeze frecvent pe cunoștințe și personal din disciplina managementului mărcii pentru a-și îmbunătăți prezentarea externă.

Politica de branding pare a fi en vogue și este urmărită ca o strategie deliberată de către actorii politici. Ea răspunde unei varietăți de condiții din mediul contemporan de comunicare politică, așa cum este argumentat în capitolul teoretic al acestui studiu. În același timp, cercetătorii din domeniul comunicării politice au fost însărcinați de unii specialiști să evalueze implicațiile normative ale branding-ului politic, impactul acestuia asupra discursului democratic și angajamentului politic. Aceste evaluări ar fi necesare mai ales dacă brandingul politic a dat un caracter unic și vizibil conținutului de comunicare politică. O relevanță socială mai mare decât această perspectivă internă ar fi cu siguranță o analiză a consecințelor externe ale branding-ului politic. După cum se menționează în exemplul lui Obama de mai sus, se pare că există anumite calități estetice și emoționale legate de comunicarea politică – și în special campaniile electorale – care justifică atașarea etichetei "de marcă". Întrebarea este: În ce măsură sunt aceste calități vizibile în conținutul comunicării politice? Pot fi identificate și măsurate? Prin urmare, branding-ul este doar un buzzword de comunicatori politici sau constituie o nouă calitate a comunicării care poate fi detectată ca atare? Apoi, branding-ul pare a fi urmărit ca o strategie deliberată de către actorii politici. Se pare că îi ajută pe politicieni și pe liderii de partide să își alinieze activitățile de comunicare la un set fix de mesaje și emoții (= marca) și introduce un anumit nivel de disciplină și standardizare în gestionarea prezentării lor externe – un lucru care poate fi deosebit de valoros în vremuri mai haotice ale campaniei electorale. Conform acestei paragrafe o marcă politică este în principal o orientare internă a organizațiilor de comunicare politică, influențând procesele și trăsăturile organizaționale din cadrul unităților de comunicare ale guvernelor și al sediilor de campanie ale candidaților. Intuitiv, cu toate acestea, acest lucru nu poate fi văzut ca tot ce există pentru branding.

Prin urmare, un brand nu constituie ceea ce este un produs, ci ceea ce consumatorii îl percep. Acest lucru nu înseamnă că comercianții de marcă nu pot influența percepțiile consumatorilor asupra unui produs și pot facilita evoluția relațiilor reciproce, de ex. prin asocierea produselor lor cu stilul de viață dorit de consumatori sau prin orchestrarea cu atenție a aspectelor senzuale ale situației consumului. Cu toate acestea, la sfârșitul zilei, marca este proiecția unui produs în mintea consumatorilor. Este acolo unde poate fi cultivat, dar și contaminat. Brandingul se referă apoi la activitățile oricărei organizații care vizează crearea și promovarea unei imagini distincte a mărcii în mintea consumatorilor. Aceste activități implică o concentrare a resurselor asupra atributelor tangibile și necorporale selectate pentru a diferenția marca într-un mod atractiv, semnificativ și convingător pentru publicul țintă. În acest proces, toți factorii care influențează percepțiile consumatorilor asupra produselor – fie comunicarea de marketing, comportamentul angajaților, fie experiența reală de consum a produsului – trebuie să fie aliniate la marcă. În teoria marketingului, aceasta se numește "integrarea brandului" și garantează că tot ceea ce marca face într-un fel reflectă și contribuie la identitatea sa unică.

Trei caracteristici ale branding-ului ar trebui să fie evidențiate – vor fi legate de brandingul politic într-un moment ulterior al acestui studiu: Narațiuni cu valoare încărcată / emoțională: pe multe dintre piețele de astăzi se comercializează produse "ale căror caracteristici, prețuri, distribuție și disponibilitate într-adevăr destul de aproape unul de celălalt. Cu alte cuvinte, dacă era doar pentru gust sau preț, diferența dintre Coca-Cola și Pepsi ar fi minimă. Prin urmare, atunci când revendicările precum "produsul A funcționează mai bine" sau "produsul B este mai ieftin" sunt ineficiente, consumatorii trebuie să beneficieze de stimulente mai elaborate sau recursuri subiacente. Integrate în imaginile mărcii. Aceste apeluri sunt adesea adaptate la ambițiile umane specifice sau la preferințele stilului de viață, permițând "participarea comună la narațiunile aspiraționale și democratice. În timp ce această perspectivă a brandurilor ca "unificatori sociali" .

Ar putea fi considerată ca fiind naivă de către unii, aceasta ilustrează o primă caracteristică a branding-ului: comunicarea narațiunilor emoționale încărcate cu valoare, adaptate grupurilor specifice, cu scopul de a diferenția produsele identice . În ansamblu, corpul literaturii pe această temă este limitat și folosește unghiuri și accente diverse. Cele mai multe lucrări pot fi atribuite uneia din cele două perspective: tratarea branding-ului (sau a vorbirii de marcă) în politică ca fenomen social care necesită explicații, adică ca explicații sau folosirea conceptului de marcă pentru analizarea și înțelegerea realității comunicării politice, adică ca explicații. În timp ce prima perspectivă se regăsește, în cea mai mare parte, în studiile de caz descriptive ale anumitor campanii politice sau ale proceselor de rebranding (de exemplu, transformarea Partidului Laburist în "Munca Nouă"), a doua perspectivă vizează explicarea comportamentului comunicării actorilor politici cu ajutorul conceptului de brand. Această abordare ulterioară necesită cu siguranță o explicație, deoarece pentru mulți cercetători, valoarea adăugată a introducerii unui alt concept referitor la prezentarea externă a partidelor sau candidaților ar putea părea neclar. Cu studii științifice politice și de comunicare care prezintă deja concepte precum imaginea, reputația sau politica simbolică, care este beneficiul introducerii unui nou concept, cum ar fi brandingul politic?

Orientarea multi-canal: o imagine coerentă și, astfel, eficientă, poate fi evocate, dacă atributele de marcă identice sunt transmise prin toate canalele de comunicare. De exemplu, un producător de mașini mai avansate ar trebui să se asigure că reclamele sale TV, reclamele de presă și corespondența în masă sugerează sentimente și conotații similare, deși cele trei canale implică simțuri diferite și ajung la audiențe în diferite contexte. În acest exemplu, ar fi lipsită o comunicare coerentă în cazul în care spoturile au vândut mașina ca un crucișător rural în stil vintage, în timp ce anunțul tipărit a portretizat vehiculul într-un mediu metropolitan agitat sau corespondența a fost tipărită alb-negru pe hârtie ieftină lipsit de orice simt al exclusivității. Într-un mediu media fragmentat, un brand eficient prin promovarea disciplinată a atributelor de marcă distincte pe toate canalele.

 Construirea de încredere: Brandingul înseamnă, de asemenea, că toate activitățile, inclusiv comunicațiile, trebuie să se axeze pe câștigarea și menținerea încrederii consumatorilor. Prin comunicarea unei imagini de brand coerente care implică valori și inspirații, brandurile fac promisiuni care ridică așteptări mari din partea consumatorilor. La rândul lor, trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a-și îndeplini promisiunea. Acest lucru, totuși, reprezintă mari provocări pentru organizații. În special pentru brandurile de servicii, care sunt în esență construite în jurul procesului de interacțiune a unei persoane cu alta, asigurarea că calitatea produsului respectă întotdeauna promisiunea mărcii nu este ușoară. În literatura de marketing, consistența și onestitatea sunt citate ca factori cheie care facilitează apariția relațiilor bazate pe încredere între consumatori și branduri . Un brand care face mari pretenții, dar nu reușește să livreze va avea în curând o imagine contaminată în mintea consumatorilor. Toate cele trei caracteristici au o anumită relevanță pentru mediul de comunicare politic contemporan și, prin urmare, pot fi considerate ca potențiale motive pentru popularitatea brandului în rândul profesioniștilor din domeniul comunicării politice – așa cum se va elabora mai jos. În prealabil, pare plauzibil să aruncăm o privire la ceea ce a fost scris despre branding în cercetarea comunicării politice până în prezent. Alte studii au examinat utilizarea brandingului în comunicarea politică din SUA. S-a analizat retorica prezidențială și etichetarea inițiativelor politice, concentrându-se asupra "utilizării cuvintelor, expresiilor și simbolurilor bazate pe valori pentru conectarea cu publicul pentru a obține sprijinul necesare. Ei concluzionează că brandingul a avut cea mai mare înflorire încă în timpul președinției lui George W. Bush și a fost urmărit ca o strategie deliberată.

Se descrie utilizarea branding-ului pentru un alt scop – de a răni adversarii politici. În studiul său, el descrie modul în care John Kerry, candidatul democrat la Casa Albă în alegerile din 2004, a fost marcat ca fiind "francez" de republicani. Argumentând că "identitatea lui Kerry, istoria sa nu se potrivea cu ușurință cu narațiile simpliste de branding pe care le cere cererea de comunicare politică contemporană" și, prin urmare, ar putea fi ușor înlocuită de marca "francezilor" a adversarului său, Harsin detectează o " preluată ". Aceasta ridică problema modului în care evaluarea politică trebuie evaluată în mod normativ.

Branding-ul nu este ușor clasificat ca o forță fie pentru bine, fie pentru rău. Cu stilul său de comunicare mai atrăgător și mai interactiv, ar putea avea potențialul de a construi o legătură cu alegătorii care și-au întors spatele în politică. Comunicarea politică tradițională la lăsat pe oameni confuzi și indiferenți, dar aderarea actorilor politici la regulile urmate de mărcile comerciale pentru facilitarea "legăturii de marcă" ar putea împuternici și, în esență, să repoziționeze alegătorii. Pe de altă parte, branding-ul ar putea scoate substanța din politică și o va înlocui cu glitz și stil. În timp ce branding-ul, în teorie, ar trebui întotdeauna să se bazeze pe un produs "dur", pe valori și politici substanțiale, se poate transforma cu ușurință într-un spectacol tradițional de marketing care îi face pe alegători să se hrănească chiar mai mult cu politica. Se trasează o imagine la fel de diferențiată: Branding-ul poate spori inteligibilitatea și credibilitatea comunicării politice și-l face mai receptiv la opinia publică. Cu toate acestea, ea poate lipsi de la baza ideologiei și poate înăbuși viața în interiorul partidului prin subordonarea tuturor dezbaterilor la liniile directoare ale brandului de partid.

2.3.Desfășurarea unei campanii electorale

Campaniile tradiționale de campanie electorală și contactele cu alegătorii rămân strategiile cele mai eficiente. Unele cercetări sugerează că baterea pe ușă poate crește participarea cu până la 10% și apelurile telefonice cu până la 4%. O analiză a mai mult de 200 de experimente de tip "out-the-vot" constată că cele mai eficiente tactici sunt personale: colocarea "door-to-door" crește participarea cu o medie de aproximativ 2,5 puncte procentuale; apelurile telefonice voluntare ridică cu aproximativ 1,9 puncte, în comparație cu 1,0 puncte pentru apelurile de la băncile comerciale de telefonie; mesajele telefonice automate sunt ineficiente. Fiecare birou de teren pe care la deschis campania lui Obama în 2012 ia dat o cotă de vot de aproximativ 0,3%. Folosirea campaniilor Obama 2008 de către cele mai multe birouri din domeniu a fost creditată ca fiind crucială pentru câștigarea Indiana și Carolina de Nord. Potrivit unui studiu, costul pe vot, având un birou de teren, este de 49,40 USD. Utilizarea voluntarilor în afara statului pentru coloniști este mai puțin eficientă în creșterea numărului de participanți decât prin folosirea voluntarilor locali și instruiți.

Campaniile politice au existat atâta timp cât cetățenii au fost informați să participe la campania electorală. Societățile democratice au campanii electorale regulate, dar campania politică poate avea loc pe probleme particulare chiar și în non-democrații, atâta timp cât este permisă libertatea de exprimare. Adesea, campaniile în masă sunt inițiate de punctele de vedere mai puțin privilegiate sau anticonstituționale (față de interesele mai puternice a căror primă stațiune face lobby). Fenomenul campaniilor politice este strâns legat de grupurile de lobby și de partidele politice. Prima campanie modernă este adesea descrisă ca o campanie Midlothian a lui William Ewart Gladstone în anii 1878-80, deși pot exista mai devreme exemple recunoscute moderne din secolul al XIX-lea. Campania prezidențială a lui William McKinley din 1896 a pus bazele campaniilor moderne.

În anii 1790-1820, Partidul Federalist și Partidul Democrat-Republican au luptat în așa-numitul "Sistem al primului partid". Campaniile americane de alegeri din secolul al XIX-lea au creat primele partide politice de bază și au inventat multe dintre tehnicile de campanie în masă. În general, cercetarea științifică constată că publicitatea negativă (care a crescut de-a lungul timpului) este ineficientă atât pentru reducerea sprijinului, cât și pentru participarea adversarului . Potrivit oamenilor de știință politică Stephen Ansolabehere și Shanto Iyengar, anunțurile negative au reușit să reducă numărul total de participanți. Ei de asemenea constată că "anunțurile negative funcționează mai bine pentru republicani decât pentru democrați, și mai bine pentru bărbați decât pentru femei, dar, de asemenea, anunțurile negative funcționează mai bine decât cele pozitive, împărtășirea cu țările vecine în alegerile locale. Potrivit politologului Lynn Vavreck, "dovezile sugerează că anunțurile campaniei au efecte mici care se descompun rapid – foarte rapid – dar doar impactul se acumulează pentru a face mai multă publicitate decât adversarul tău pare a fi o necesitate" .

Potrivit cercetătorilor polonezi, Donald Green și Alan Gerber, costă 31 dolari pentru a produce un vot din ușă în ușă, de la $ 91 – 137 dolari pentru a produce un vot prin trimiterea de direct mail-uri, 47 dolari per vot de la broșură, 58 – 125 dolari pe vot de la telefon , și $ 20- $ 35 per vot din partea serviciilor de telefonie mobilă facultativă. Un studiu din 2018 din "Economic Review of America" ​​a constatat că, în timpul alegerilor prezidențiale franceze din 2012, "coloana door-to-door" în numele campaniei Francois Hollande "nu a participat la vot, ci a sporit cota de vot a lui Hollande în prima rundă și a reprezentat o pătrime din marja de victorie în cel de-al doilea. Impactul vizitelor a persistat în alegerile ulterioare, sugerând un efect de persuasiune de durată. Potrivit unui studiu din 2018, apelurile telefonice repetate au avut efecte diminuante fiecare apel telefonic suplimentar a sporit probabilitatea de a vota cu 0,6-1,0 puncte procentuale. Un studiu din 2016 a constatat că vizitele vizitelor candidaților în statele membre au efecte modeste: "vizitele sunt cele mai eficiente în influențarea presei la nivel național și în statele de luptă. Efectele vizitelor asupra alegătorilor însăși sunt mult mai modeste decât consultanții , iar vizitele par să nu aibă efecte în afara pieței care găzduiește o vizită. Autorii studiului susțin că ar fi mai eficient ca campaniile să meargă în buzunarele țării unde sunt donatori bogați (pentru strângerea de fonduri) și să organizeze mitinguri în statele populate, atât pentru a atrage presa națională, cât și pentru a strânge fonduri. [50] Un studiu din 2005 a constatat că vizitele de campanie nu au avut un efect semnificativ statistic, după ce au controlat și alți factori, privind prezența la vot în alegerile din 1992, 1996 și 2000 . Pe de altă parte, un document din 2017 al alegerilor prezidențiale din 1948 oferă "dovezi clare că vizitele candidaților pot influența returnările electorale" . Alte cercetări oferă, de asemenea, informații evidente.

O campanie informațională este o campanie politică menită să sensibilizeze publicul și să susțină pozițiile unui candidat (sau al partidului său) [9]. Este mai intensă decât o campanie de hârtie, care constă în puțin mai mult decât depunerea documentelor necesare pentru a obține votul, dar este mai puțin intensă decât o campanie competitivă, care urmărește să câștige efectiv alegerile la birou. O campanie informațională se concentrează în mod obișnuit pe acțiuni low-cost, cum ar fi comunicate de presă, interviuri în ziar, realizarea unei broșuri pentru distribuția de la ușă la ușă, organizarea lucrătorilor din sondaj etc. [10] Campania de hârtie este o campanie în care candidatul depune numai documentele necesare pentru a apărea pe buletinul de vot. Scopul unui astfel de efort simbolic poate fi pur și simplu acela de a crește gradul de conștientizare a numelui unui partid politic minor sau de a oferi alegătorilor unei anumite ideologii posibilitatea de a vota în consecință. Poate fi un mijloc eficient de a atrage mediatizarea. O campanie informativă, prin contrast, poate implica comunicate de presă, interviuri în ziare, campanii de la ușă la ușă și organizarea de sondaje. Pe măsură ce crește nivelul de gravitate, costul marginal al accesării mai multor persoane crește în consecință, datorită costului ridicat al reclamei TV, al personalului plătit etc. care este utilizat de campaniile concurențiale.

Internetul este acum un element central al modernității campanii politice. Tehnologii de comunicare cum ar fi e-mail, site-uri web și podcast-uri pentru diferite forme de activism pentru a permite comunicări mai rapide de către mișcările cetățenilor și pentru a transmite un mesaj unui public larg. Aceste tehnologii Internet sunt utilizate pentru colectarea de fonduri legate de cauze, lobby, voluntariat, construirea comunității și organizarea. Candidații politici individuali folosesc internetul pentru a-și promova campania electorală. Într-un studiu al campaniilor electorale din Norvegia, politicienii au raportat că folosesc media socială pentru marketing și dialog cu alegătorii. Facebook a fost principala platformă pentru marketing și Twitter a fost folosit pentru un dialog mai continuu. Semnificând importanța campaniei politice pe internet, campania prezidențială a lui Barack Obama sa bazat foarte mult pe social media, Search Engine Optimization (SEO) și canale media noi pentru a angaja alegătorii , să recruteze voluntari de campanie și să sporească fondurile din campanie. Campania a atras atenția asupra importanței utilizării internetului în campania politică de vârstă mică prin folosirea diverselor forme de social media și a noilor media (inclusiv Facebook, YouTube și un motor social generat personalizat) pentru a ajunge la noi populații țintă. Site-ul social al campaniei, my.BarackObama.com, a utilizat o metodă ieftină și eficientă de mobilizare a alegătorilor și de sporire a participării la diferitele populații alegătorilor. Acest nou mediu a fost incredibil de succes în a ajunge la populația mai tânără, ajutând toate populațiile să organizeze și să promoveze acțiunea. Campania electorală online acum are o nouă dimensiune, informațiile despre campanie pot fi distribuite ca în Rich Info prin intermediul paginilor de destinație ale campaniei, , date structurate, Graficele sociale deschise pentru mass-media și formatele de fișiere de suport pentru YouTube cum ar fi .sbv (SubRip), .srt (melodia cu surse de subtitrare), .vtt (trasarea textului video), de înaltă competență și de integrare algoritmică eficientă factorul de bază în lucrul cu cadre.

Această integrare tehnologică ajută informațiile de campanie să ajungă la o audiență largă în secunde secundare. Acest lucru a fost testat și pus în aplicare cu succes în anul 2015, HustingO husting, sau hustings, a fost inițial o platformă fizică din care reprezentanții și-au prezentat opiniile sau au votat înainte de o alegeri parlamentare sau alte corp. Prin metonymy, termenul se poate referi acum la orice eveniment, cum ar fi dezbateri sau discursuri, în timpul unei campanii electorale în care unul sau mai mulți candidați reprezentativi sunt prezenți. Efect de manipulare a motorului de căutare (SEME) Articolul principal: Efectul de manipulare a motorului de căutare (SEME) Efectul de manipulare a motorului de căutare (SEME) și abilitatea de a ajunge la demografia mileniului prin intermediul rețelelor sociale și al motoarelor de căutare au devenit o componentă importantă a eforturilor de campanie online, această funcție poate fi acum îmbogățită cu cele mai recente tactici de optimizare Google, Integrarea Markup ajută la publicarea conținutului campaniei într-un mod mai proeminent. Prima dată, astfel de tactici de campanie electorală bazată pe SEME [5] este pe cale să se pună în aplicare în alegerile din Inițiativa indiană 2016 de către domnul Jayakumar K, specialist în marketing digital și de campanie care deține funcția de CEO în CEARSLEG Technologies. Este evident că SEME influenteaza in mare masura alegatorii impartiali, un studiu realizat de Ronald E. Robertson (Senior Research Psiholog la Institutul American de Cercetare Comportamentala si Tehnologie si fostul redactor-sef al Psihologiei de astazi).

O echipa de campanie (care poate fi la fel de mica ca un individ inspirat , sau un grup puternic alocat de p profesioniștii din domeniul educației) trebuie să ia în considerare modul în care să comunice mesajul campaniei, să recruteze voluntari și să strângă bani. Publicitatea în campanii se bazează pe tehnici de publicitate și propagandă comercială. Căile disponibile pentru campaniile politice atunci când distribuie mesajele sunt limitate de lege, de resursele disponibile și de imaginația participanților la campanii. Aceste tehnici sunt adesea combinate într-o strategie formală cunoscută sub numele de planul de campanie. Planul ia în considerare scopul, mesajul, publicul vizat și resursele disponibile ale campaniei. În mod obișnuit, campania va încerca să identifice suporterii simultan cu transmiterea mesajului. Într-o campanie politică modernă, organizația de campanie (sau "mașină") va avea o structură coerentă de personal în același mod ca orice afacere de dimensiuni similare. Managerul campaniei Campaniile de succes necesită de obicei un manager de campanie pentru a coordona operațiunile campaniei. În afară de un candidat, aceștia sunt adesea cei mai vizibili lideri ai campaniei. Managerii moderni ai campaniei se pot preocupa mai degrabă de strategia de executare decât de stabilirea acesteia – mai ales dacă strategii de rang înalt sunt de obicei în afara consultanților politici, cum ar fi în primul rând consultanți politici și consultanți media. activități, de la cercetare la strategia de teren. Consultanții conduc cercetarea candidatului, cercetarea electorală și cercetarea de opoziție pentru clienții lor. Activiștii sunt "soldații piciorului" loiali cauzei, adevărații credincioși care vor purta rularea de către activiștii voluntari. Acești voluntari și stagiarii pot lua parte la activități cum ar fi cumpărarea facilă door to door și efectuarea de apeluri telefonice în numele campaniilor.

Mesajul campaniei conține ideile pe care candidatul dorește să le împărtășească cu alegătorii. Este de a face pe cei care sunt de acord cu ideile lor să le susțină atunci când candidează pentru o poziție politică. Mesajul cuprinde adesea mai multe puncte de discuție cu privire la aspectele de politică. Punctele rezumă principalele idei ale campaniei și se repetă frecvent pentru a crea o impresie de durată cu alegătorii. În multe alegeri, partidul de opoziție va încerca să obțină mesajul "off-message" al candidatului, ridicând întrebări politice sau personale care nu au legătură cu punctele de discuție. Majoritatea campaniilor preferă să mențină mesajul larg, pentru a atrage cei mai mulți alegători potențiali. Un mesaj prea îngust poate îndepărta alegătorii.. De exemplu, în alegerile prezidențiale americane din 2008, John McCain a folosit inițial un mesaj care sa axat pe patriotismul său și experiența politică: "Prima țară"; mai târziu, mesajul a fost schimbat pentru a îndrepta atenția asupra rolului său de "Maverickul original" în cadrul unității politice. Barack Obama a purtat un mesaj consistent și simplu de "schimbare" în toată campania sa. Cu toate acestea, chiar dacă mesajul este elaborat cu grijă, acesta nu asigură candidatul o victorie la sondaje. Pentru un candidat câștigător, mesajul este rafinat și devine apoi el / ea în funcție.

2.4. Segmentarea și poziționarea pe piața alegătorilor

În ciuda coerenței abordărilor academice cu privire la segmentarea și acceptarea marketingului (cel puțin teoretic) de către organizațiile de valoare a segmentului de marketing, prea multe organizații nu segmentează eficient piețele lor. Organizațiile nu își bazează strategiile pe segmentarea marketingului bazată pe cercetare și este necesară o abordare mai profesionistă și mai bine considerată.

Se argumentează că segmentarea marketingului poate fi privită ca anti-marketing prin faptul că nu tratează clientul ca un individ unic, o unitate standardizată în cadrul segmentării. Există tendința de a presupune că segmentarea este ipso facto o activitate bună și că beneficiile potențiale derivate sunt rareori contestate. O astfel de ascultare orb a procesului de segmentare a marketingului este naivă, înșelătoare și ar putea fi o greșeală explicită.

Un cadru generic pentru evaluarea și prioritizarea segmentelor a fost dezvoltat și descris detaliat împreună cu criteriile de aplicare. din capitolul analizează segmentarea de marketing a partidelor politice din Scoția în contextul alegerilor generale din 2005 Segmentarea marketingului și tehnicile de orientare sunt utilizate pe scară largă în politică. Cu toate acestea, adecvarea, limitările și eficiența marketingului de segmentare au primit puțină apreciere critică din literatura academică. Obiectivele acestei lucrări sunt, în primul rând, de a explica beneficiile potențiale și limitarea procesului de segmentare a marketingului în lumina celor aproape 70 de ani de literatură academică. În al doilea rând, să revizuiască metodele în care pot fi construite segmente. În al treilea rând, să introducem un instrument generic de direcționare și de examinare a procesului în contextul marketingului politic. Părțile și candidații segmentează electoratul – procesul de definire și direcționare a sub-secțiunilor identificate ale alegătorilor – în căutarea avantajelor competitive față de adversarii lor. Segmentarea permite o alocare mai eficientă a resurselor de comunicare și este o dimensiune din ce în ce mai sofisticată celor mai elementare obiective ale campaniei – necesitatea de a identifica publicul țintă și apoi de a le scoate la vot. Astfel, segmentarea reprezintă un element-cheie în adoptarea mai largă a comunicărilor și marketingului strategic în campaniile și procesul electoral. Includerea acestor principii a fost înregistrată și teoretizată pe scară largă. Dezvoltarea campaniilor ocolește segmentarea de ordinul întâi, cum ar fi sexul și clasa, și se concentrează asupra variabilelor de ordinul doi, cum ar fi obiceiurile media sau opțiunile stilului de viață. Deși pot exista multe abordări diferite privind segmentarea unei piețe, s-a identificat două abordări globale. În primul rând, a priori, care în acest context este utilizarea unor informații politice prealabile, cum ar fi cunoașterea faptului că seniorii au mai multe șanse să voteze decât alegătorii mai tineri. Această inteligență istorică este apoi combinată cu tehnicile de analiză a clusterului care caută trăsături comune, cum ar fi comportamentul sau atitudinile care sunt împărtășite de subgrupuri, dar pot să treacă peste categorii demografice mai generale. În cadrul acestor procese

Analiștii diferiți folosesc diferite intervale de vârstă atunci când definesc alegătorii în vârstă. Analiștii americani folosesc în mod obișnuit vârsta de 65 de ani și mai mult, deoarece aceasta este vârsta la care indivizii devin eligibili pentru prestații complete de pensionare în cadrul sistemului de securitate socială, precum și eligibile pentru programele naționale de asigurări de sănătate pentru persoanele în vârstă. În schimb, mulți analiști europeni includ persoanele care au împlinit vârsta de 50 de ani. Acest lucru este justificat de mai multe motive. În primul rând, oamenii din anii 50 încep să experimenteze personal numeroasele manifestări ale discriminării pe motive de vârstă în societate, cele mai critice în angajare. În plus, persoanele cu vârsta de 55 de ani și mai în vârstă au ajuns într-o etapă în cursurile lor de viață, unde trebuie să considere pensia și "vârsta înaintată" drept probleme care necesită o atenție practică, uneori urgentă, personală. În plus, structura familială a multor persoane din anii 50 și începutul anilor 60 poate include și părinții care se află în anii '70 sau '80, sporind gradul de conștientizare în ceea ce privește aspectele legate de calitatea asistenței medicale și sociale pentru cei din viața ulterioară. S-au identificat apoi patru metode comune pentru identificarea subsegmentului electoratului:

• Geografic: alegătorii cu caracteristici similare tind să se adune în aceeași locație geografică. • Demografice: vârsta, sexul, statutul familiei sunt toate variabile care ar putea indica preferințele politice potențiale.

• Comportament: gruparea alegătorilor pe baza acțiunilor lor reale, cum ar fi beneficiile pe care le pot obține de la un guvern.

• Psihologic: Dezvoltarea segmentelor prin combinarea datelor privind opțiunile de stil de viață, cum ar fi activitățile de agrement, cu atitudini și dispoziții sociale față de candidați și partide. S-a descris modul în care, în 2009, Partidul Laburist britanic a adoptat un proces de segmentare care a început mai întâi cu identificarea alegătorilor care au fost cel mai probabil să se învârtă la sau de la partid și apoi a analizat demografia, atitudinea și stilul de viață al acestor alegători pentru a stabili cele mai persuasive tehnici. În Statele Unite, părțile își combină informațiile proprietare în combinație cu date de consum sau demografice de la companiile de profil, pentru a-și rafina segmentele în unități mai mici pentru micro-direcționare. Aceste tendințe au generat o serie de preocupări legate de faptul că grupurile segmentate din alegători ating un statut privilegiat în cadrul procesului politic în detrimentul politicilor care reprezintă publicul în ansamblu. Se susține că segmentarea ridică potențialul unei minorități de alegători de a influența în mod disproporționat pe actorii politici și că acest proces are loc prin intermediul unor instrumente de cercetare, cum ar fi grupurile de interes, mai degrabă decât prin implicarea publică deschisă. S-a descris acest proces ca constituind o diviziune între cei cărora le aparține politica și pe cei pe care le-a abandonat și poate fi responsabil pentru alienarea alegătorilor, inclusiv pentru cei care odinioară s-au considerat loialiști partizani. Tendințele demografice, în combinație cu creșterea utilizării segmentării, au influențat tonul și direcția dezbaterii asupra impactului creșterii numărului de alegători în vârstă. Implicată în preocupările legate de "pericolul gri" este un model "senior power" pentru interpretarea politicii de îmbătrânire. Modelul se bazează pe ipoteza – influențată de teoria economică tradițională – că persoanele în vârstă vor putea vota pentru a-și păstra sau spori propriile interese materiale. Modelul presupune, de asemenea, că persoanele în vârstă reprezintă o proporție importantă din punct de vedere numeric a electoratului; că toți sau majoritatea acestora își percep în mod similar mizele în beneficiile pentru limită de vârstă (indiferent de situația lor economică și socială diferită); și că, din cauza interesului propriu, persoanele în vârstă sunt omogene în atitudinile politice și în comportamentul electoral și, astfel, se vor ciocni brusc cu grupurile de vârstă mai tinere în procesul electoral. Modelul senior de putere include, de asemenea, ideea că grupurile de interese care intenționează să reprezinte persoanele în vârstă sunt forțe influente care pot "roti" voturile persoanelor în vârstă și, astfel, "intimidează" politicienii.

Electoratele învechite ale secolului XXI vor vedea continuarea tendințelor sociale care au început în secolul trecut, care s-au combinat pentru a crește nivelul volatilității alegătorilor. Cetățenii din toate grupele de vârstă sunt din ce în ce mai neloiali față de brandurile politice și sunt mai predispuși să-și schimbe preferințele în alegerile pentru prima și a doua ordine. Acest declin în legăturile partizane înseamnă că managerii de campanii nu pot face acele ipoteze ferme de sprijin al alegătorilor bazate pe variabile de ordinul întâi, cum ar fi clasa sau etnia care erau comune la mijlocul secolului al XX-lea. O provocare suplimentară pentru strategi va fi prezentată prin construirea capacității de a cerceta și de a înțelege alegătorii supleanți ca un subgrup al electoratului, deoarece cohortele de vârstă se vor schimba profund de la o alegeri generale la alta. Așa cum au remarcat Butler și Stokes în 1969, în fiecare an milioane de alegători mor și părăsesc electoratul, milioane de oameni se alătură rândurilor pensionarilor, iar milioane de oameni intră în electorat pentru prima dată.

CAPITOLUL III –STUDIU DE CAZ: CAMPANIA PREZIDENȚIALĂ DIN 2014, ROMÂNIA

3.1.Obiective

3.2.Ipoteze

3.3.Desfășurarea cercetării

3.3.1.Facebook

3.3.2Targetare specifică, manipulare; propagandă

3.4. Reultate și discuții

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Antonio Momoc, "Comunicarea 2.0 – New Media, Participare si Populism", Adenium, 2014
Corina Barbaros, "Marketingul politic; Repere teoretice și strategii de acțiune ", ADENIUM, 2014 

Băluţă, Oana; Dragolea, Alina Andreea; Iancu, Alice; Miroiu, Mihaela, Gen şi interese politice, Polirom, Iaşi, 2007.

Bacon, Edwin, "Electoral manipulation and the development of Russia's political system", East European Politics, vol. 28, nr. 2, 2012, pp. 105-118.

Breton, Philippe; Iacob, Livia; Grădinaru, Camelia, Manipularea cuvîntului, Institutul European, Iaşi, 2006.

Deering, Christopher J, Congressional politics, Dorsey Press, Chicago, Ill., 1989.

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Nemira, București, 2004.

Hayduck, Ronald; Mattson, Kevin, Democracy's moment, Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 2002.

Hentea, Călin, Arme care nu ucid, Nemira, București, 2004.

Lenain, Pierre, La manipulation politique, Economica, Paris, 1985.

Riker, William H, The art of political manipulation, Yale University Press, New Haven, 1986.

Rozenas, Arturas, "Office Insecurity and Electoral Manipulation", The Journal of Politics, vol. 78, nr. 1, 2016, pp. 232-248.

Stănciugelu, Ştefan, Logica manipulării, C. H. Beck, Bucureşti, 2010.

Stulberg, Adam N, Well-oiled diplomacy, State University of New York Press, Albany, 2007.

Taylor, Alan D, Social choice and the mathematics of manipulation, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2005.

Teodorescu, Bogdan, Cinci milenii de manipulare, Tritonic, Bucureşti, 2008.

Tudor, Dona, Manipularea opiniei publice in conflicte armate, Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Wierzbicki, Piotr; Ficeac, Bogdan; Geambaşu, Constantin, Structura minciunii, Nemira, Bucureşti, 1996.

Fisichella, Domenico; Moraru, Victor, Ştiinţa politică, Polirom, Iaşi, 2007.

Littlejohn, Stephen W; Foss, Karen A, Encyclopedia of communication theory, Sage, Thousand Oaks, Calif., 2009.

McQuail, Denis; Golding, Peter; Bens, Els de, Communication theory & research, SAGE, London, 2005.

Pop, Doru, Mass media și politica, Institutul European, Iași, 2000.

Servaes, Jan; Oyedemi, Toks, Social inequalities, media, and communication, Lexington Books, Lanham, 2016.

Shadish, William R; Cook, Thomas D; Leviton, Laura C; Nicolae, Mariana, Fundamentele evaluării programelor, All, Bucureşti, 1995.

Standish, Paul, "Democratic Participation and the Body Politic", Educational Theory, vol. 55, nr. 4, 2005, pp. 371-384.

Tudor, Keith, "A Body Politic: The Political Writings of Nick Totton", Psychotherapy and Politics International, vol. 11, nr. 1, 2013, pp. 40-51.
Nicoale Frigioiu, "Politologie si Doctrine Politice", Bucuresti, 2001

Raymond Boudon și a, Dicționar de sociologie,–București, 1996, p. 248

Camelia Beciu, Comunicare politică, Comunicare.ro, 2002,

Beciu, Camelia, Comunicare politica, Comunicare.ro, Bucuresti, 2002.

Bentivegna, Sara, Comunicare in politica, Carocci, Roma, 2001.

Carlberg, Michael, International economic policy coordination, Springer, Berlin, 2005.

Corsi, Francisco Luiz, "Política externa, projeto nacional e política econômica ao final do Estado Novo", Política & Sociedade, vol. 7, nr. 12, 2008.

Curran, James; Gurevitch, Michael, Mass media and society, Hodder Arnold, London, 2005.

Dahms, Harry F, Transformations of capitalism, Macmillan, Basingstoke, 2000.

Davis, Richard, Politics and the media, Prentice Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1994.

Heffernan, Shelagh; Sinclair, Peter, Modern international economics, Blackwell, Oxford, 1993.

Humphreys, Peter, Mass media and media policy in Western Europe, Manchester University Press, Manchester, 2000.

Sproule, J. Michael, Propaganda and democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

Street, John, Mass media, politics and democracy, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2008.

Toader, Florenţa; Frunză, Sofia; Grigoraşi, Cătălina, Politica user friendly, Tritonic, Bucureşti, 2011.

Woodly, Deva R, The politics of common sense.

Zamfirescu, Elena, Mapping Central Europe, Netherlands Institute of International Relations Clingendael, The Hague, 1996.

David R Roskos-Ewoldsen, Joanne Cantor, L Erlbaum, Communication and Emotion, p21.

David R Roskos-Ewoldsen Political psychology, Sage, Los Angeles, Calif., 2010 p.37.

Charles R Berger, Michael E Roloff, David R Roskos-Ewoldsen, The handbook of communication science, Sage, Los Angeles, Calif., 2010.

Bertrand Badie, Dirk Berg-Schlosser, Leonardo Morlino, International encyclopedia of political science, SAGE, Thousand Oaks, CA, 2011.

Cwalina, W. and A. Falkowski., Advertising and the image of politicians. National elections in Poland, France, and Germany. In Flemming Hansen and Lars B. Christensen (Eds.), Branding and advertising, 2003, (pp. 205–231). Copenhagen: Copenhagen Business School Press.

Diamond, Edwin and Stephen Bates., The spot: The rise of political advertising on television. Cambridge: MIT Press, 1992, p.55-62.

Kern, Montague. , 30-second politics: Political advertising in the eighties. New York: Praeger, 1989, p.21.

Wattenberg, M. P., . The hollow realignment: Partisan change in a candidatecentered era. Public Opinion Quarterly, 1987, 51(1), 58–74.

Kaid, Lynda Lee, . Comparing and contrasting the styles and effects of political advertising in European democracies. In Lynda Lee Kaid (Ed.), Television and politics in evolving European democracies (pp. 219–236). Commack, NY: Nova Science Publishers., 1999.

Johnston, Ron J., Charles J. Pattie, and J. Graham Allsopp., A nation dividing? The electoral map of Great Britain 1979–1987. London: Longman, 1988, p.12.

Zajonc, R. B., Feeling and thinking: Preferences needs no inferences. American Psychologist,, 1980, 35(2), 151–175.

Kaid, Lynda Lee and Mike Chanslor., Changing candidate images: The effects of political advertising. In Kenneth L. Hacker (Ed.), Candidate images in presidential election (pp. 83–97), 1995, Westport, CT: Praeger.

Kahneman, Daniel, Paul Slovic, and Amos Tversky, Judgment under uncertainty: Heuristics and biases. New York: Cambridge University Press, 1982, p42.

Sierra Cartwright, Brand, Bonnier Zaffre, [Place of publication not identified], 2017.

Keith Tudor, "A Body Politic: The Political Writings of Nick Totton", Psychotherapy and Politics International, vol. 11, nr. 1, 2013.

David R Roskos-Ewoldsen, Joanne Cantor, L Erlbaum, Communication and Emotion, Routledge, 2016.

Henrik Ibsen, Geoffrey Hill, Brand, Penguin Books, London, 1996.

Paul Standish, "Democratic Participation and the Body Politic", Educational Theory, vol. 55, nr. 4, 2005.

Monica Pătruţ, Virgil Stoica, Ideologii politice şi strategii electorale, EduSoft, Bacău, 2009.

Political psychology, Sage, Los Angeles, Calif., 2010.

Green, Donald P.; McGrath, Mary C.; Aronow, Peter M. (2013-02-01). "Field Experiments and the Study of Voter Turnout". Journal of Elections, Public Opinion and Parties. 23 (1): 27–48. doi:10.1080/17457289.2012.728223. ISSN 1745-7289

Weinschenk, Aaron C. (2015-09-01). "Polls and Elections: Campaign Field Offices and Voter Mobilization in 2012". Presidential Studies Quarterly. 45 (3): 573–580. doi:10.1111/psq.12213. ISSN 1741-5705

Middleton, Joel A.; Green, Donald P. (March 2008). "Do community-based voter mobilization campaigns work even in battleground states? Evaluating the effectiveness of MoveOn's 2004 outreach campaign". Quarterly Journal of Political Science. Now Publishing Inc. 3 (1): 63–82. doi:10.1561/100.00007019

Jacobson, Gary C. (2015-01-01). "How Do Campaigns Matter?". Annual Review of Political Science. 18 (1): 31–47. doi:10.1146/annurev-polisci-072012-113556.

Heersink, Boris; Peterson, Brenton D. "Truman defeats Dewey: The effect of campaign visits on election outcomes". Electoral Studies. doi:10.1016/j.electstud.2017.07.007

Wood, Thomas (2016-09-01). "What The Heck Are We Doing in Ottumwa, Anyway? Presidential Candidate Visits and Their Political Consequence". The Annals of the American Academy of Political and Social Science. 667 (1): 110–125. doi:10.1177/0002716216661488. ISSN 0002-716

Enli, Sara Gunn; Skogerbø, Eli, . "Personalized campaigns in party-centred politics". Information, Communication & Society. 16 (5): 757., 2013, doi:10.1080/1369118x.2013.782330

Dan Dungaciu, Darie Cristea, Doctrine, strategii, politici, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2012.

Diane Tucker, Dawn Teo (3 November 2008). "Off The Bus: Obama Campaign Rewrites Fundraising Rules by Selling Merchandise". Huffington Post. Retrieved 20 May 2009.

"New media and the Election: Thus Far and No Farther". The Economist. 2010-03-18. Retrieved 2010-04-18. The potential—and limits—of the internet in political campaigning

MacManus, S.A. (2000). Targeting senior voters. Campaign outreach to elders and others with special needs. Lanham, MD: Rowman & Littlefield Publishers, Inc.

Smith, G. Hirst, A. (2001). Strategic Political Segmentation. A new approach for a new era of political marketing. European Journal of Marketing. Vol. 35. No. 9/10. 2001. PP 1058-1073

Naegele (Eds.), The politics of old age in Europe, 7-24. Philadelphia, PA: Open University Press.

Bannon, D., . Marketing segmentation and political marketing. Paper presented to the UK Political Studies Association, 2004, p.117.

ANEXE

=== ee3a0d5dbf0e56e86e62d3d2bf03b66b69ee1321_159399_1 ===

Lect. dr. Ovidiu Vaida

UNIVERSITATEA BABEȘ BOLIAY CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

LUCRARE DE ABSOLVIRE

Conducător științific:

Lect. dr. Ovidiu Vaida

Absolvent:

[NUME, prenume]

Cluj-Napoca,

2018

UNIVERSITATEA BABEȘ BOLIAY CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

´´ Importanța rețelelor de socializare socializarea politică ´´

Conducător științific:

Lect. dr. Ovidiu Vaida

Absolvent:

[NUME, prenume]

Cluj-Napoca,

2018

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………………………………………6

Capitolul I – Socializarea politică-considerente generale………………………………….9

Definiția socializării- Mass-media ca agent ………………………………………………9

Comunicarea politică……………………………………………………………………..15

Teorii ale comunicării politice……………………………………………………………19

Tehnici de manipulare……………………………………………………………………. 25

Comunicarea online- Teorii de comunicare, socializare politică………………….……33

Capitolul II – Marketingul politic………………………………………………………….36

2.1. Strategii, modele teoretice………………………………………………………………..36

2.2. Imaginea și brandingul candidatului……………………………………………..……..41

2.3.Desfășurarea unei campanii electorale………………………………………………….45

2.4. Segmentarea și poziționarea pe piața alegătorilor………………………………………50

Capitolul III –Studiu de caz: Campania prezidențială din 2014, România…………….54

3.1.Obiective…………………………………………………………………………….……54

3.2.Ipoteze…………………………………………………………………………………….55

3.3.Desfășurarea cercetării…………………………………………………………………..56

3.3.1.Facebook…………………………………………………………………………….…59

3.3.2Targetare specifică, manipulare; propagandă……………………………………….…60

3.4. Rezultate și discuții……………………………………………………………….…..…60

Concluzii………………………………………………………………………………………………………….63

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………….66

Anexe…………………………………………………………………………………..……..71

´´ Importanța rețelelor de socializare socializarea politică ´´

INTRODUCERE

Termenul care descrie cel mai bine lumea în care trăim este “imprevizibil”. Totul în jurul nostru este o continuă schimbare, iar rolul cel mai important îl are internetul. Odată cu dezvoltarea acestuia, sistemele de comunicare politice și-au schimbat mecanismele de funcționare, dar cum ne afectează pe noi acest lucru?

Datorită faptului că petrec foarte multe ore pe zi în mediul online am observat că postările din newsfeed devin din ce în ce mai personale și poziționate astfel încât să îmi manipuleze alegerile. După o scurtă cercetare asupra subiectului, am făcut conexiunea dintre ceea ce se întâmplă pe profilul meu și ceea ce se poate întâmpla la scară largă. Motiv pentru care am decis să “sap” mai adânc și să dezvolt acest subiect.

Formarea și integrarea politică a indivizilor se bazează pe socializare. Aceasta nu obligă la o asimilare mecanică a comportamentelor ci presupune multiple interacțiuni între individ și societate, o adaptare continuă, astfel încât individul să fie acceptat de grupul de care aparține. Socializarea politică este determinată de cadrul social, economic, cultural și de acțiunea reciprocă dintre capacitățile cognitive și personalitatea individului. Este procesul prin care individul cunoaște sistemul politic, învață să își structureze percepțiile legate de viața politică și reacțiile față de fenomenele politice. Specialistul în științe politice David Easton a interpretat teoria clasică a socializării politice spunând că “… este o instruire a omului, în care el își studiază rolurile sociale și politice”.

Sistemele de comunicare politică au cunoscut mai multe etape de evoluție. Prima etapă a fost apariția ziarului tipărit care are și astăzi o importanță majoră, a doua etapă a fost cea a radioului urmată de cea de a treia a televiziunii. Spre deosebire de presa scrisă, radioul și televizorul au adus informația mai aproape de masele de oameni cu ajutorul transmisiunilor în direct care au avut un impact emoțional mai mare asupra publicului larg. A patra etapă este apariția internetului, care a revoluționat tehnologia și a făcut lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Cea mai mare schimbare în comunicare adusă de internet a fost comunicarea bilaterală. Dacă primele trei etape au permis comunicarea într-un singur sens – de la sursă la public, internetul a permis comunicarea în mai multe sensuri – atât de la sursă la public și invers, cât și între indivizi. Pe lângă aceasta, a permis implicarea într-o mai mare măsură a tinerilor în viața politică prin intermediul instrumentelor de tipul blogurilor, vlogurilor sau rețelelor de socializare, care facilitează și încurajează exprimarea liberă a convingerilor și intereselor personale.

Orientările și convingerile politice ale individului reprezintă un proces complex de formare și dezvoltare a identității politice prin asimilarea și conștientizarea valorilor și normelor specifice unei culturi. Trebuie să știm însă, în ce măsură ne influențează internetul aceste convingeri.

Dacă înainte socializarea prin mass-media se realiza într-un singur sens (presă, TV), odată cu apariția internetului, aceasta a suferit o modificare dramatică și a permis comunicarea bidirecțională. Acum toată lumea poate exprima liber propriile opinii legate de subiecte diverse.

Datorită vitezei cu care se dezvoltă, social media a devenit rapid unul dintre cele mai importante sau poate cel mai important mijloc de comunicare în masă. Fapt care a încurajat actorii politici să folosească tot mai mult internetul și rețelele de socializare în campaniile electorale. Printre avantaje se numără costurile reduse și feedback-ul rapid din partea votanților.

Acest avantaj a început să fie exploatat în comunicarea politică abia în anul 2008 în Statele Unite ale Americii, în timp ce în România a fost folosit odată cu campania electorală din anul 2012. Problema principală a fost faptul că atunci când te adresezi unui grup foarte mare de oameni este dificil să le cunoști interesele sau punctele slabe astfel încât să le poți folosi în avantaj propriu. Soluția a fost oferită de rețelele de socializare, mai exact de targetarea comportamentală aplicată în mediul online sau filtrarea publicului țintă în funcție de comportamentele lor online. Cum funcționează aceasta? În linii mari, utilizatorii generează conținut privitor la campaniile politice – fie prin postări, fie prin înscrierile în grupuri online, dar, în același timp, furnizează informații despre ei înșiși.

Utilizarea instrumentelor media precum Twitter, Facebook sau YouTube în socializarea politică a schimbat dramatic modul în care ne sunt prezentate campaniile electorale sau în care interacționăm cu actorii politici.

Importanța mijloacelor de comunicare socială în politică a făcut aleșii și funcționarii publici mai responsabili și mai accesibili alegătorilor. Capacitatea de a publica conținut și de a-l difuza milioanelor de oameni permite campaniilor să gestioneze cu atenție imaginea candidaților bazându-se pe seturi complexe de analiză. Totul în timp real și aproape fără niciun cost.

Rețelele de socializare au schimbat percepția oamenilor despre politică și datorită controverselor. Contactul direct cu votanții are și aspecte negative, în acest caz departamentul de relații publice se ocupă de imaginea candidatului, motivul fiind evident: să permiți acestuia să posteze mesaje nefiltrate pe Facebook sau Tweeter poate dăuna imaginii lui și îl poate pune în situații stânjenitoare. Cel de-al șaselea mod prin care rețelele de socializare au schimbat percepția asupra politicii este implicarea tinerilor. În mod normal alegătorii mai în vârstă tind să compună cea mai mare parte a persoanelor care ajung la urne însă, Facebook și Tweeter au reușit să implice tinerii în viața politică și să îi împingă spre a fi cetățeni responsabili, fapt ce are un impact profund asupra alegerilor. Președintele Barack Obama a fost primul politician care a apelat la puterea social media în timpul celor două campanii de succes.

Cercetarea de față a pornit de la următoarele ipoteze: cu cât interacțiunea online este mai accentuată, cu atât indivizii sunt mai predispuși să dezvolte un comportament de implicare politică prin intermediul canalului de comunicare online, respectiv cu cât campania electorală beneficiază de o desfășurare mai evidentă în mediul online, cu atât aparițiile candidaților în sfera social media sunt mai importante în conturarea preferințelor politice. În concluzie, studiul de față, orientat spre analizarea influenței comunicării electorale online asupra implicării politice a electorilor, atrage atenția asupra situației din România și îndeamnă la cercetarea mai amplă a fenomenului democrației digitale în contextul în care evoluția mijloacelor de comunicare se răsfrânge tot mai mult asupra sferei comunicării politice. Din perspectiva cercetătorilor din domeniul comunicării politice, democrația este un dialog civic, o conversație continuă între liderii aleși său candidați și cetățenii pe care îi conduc sau își doresc să-i conducă.

CAPITOLUL I – SOCIALIZAREA POLITICĂ-CONSIDERENTE GENERALE

1.1.Definiția socializării- Mass-media ca agent

Socializarea în sens larg înseamnă a transforma un individ dintr-o ființă asocială într-o ființă socială, inculcându-i moduri de gândire, simțire, acționare. Reprezintă procesul prin care are loc transmiterea de informații cu caracter cultural și integrarea cuturală a individului. Socializarea politică vizează aceleași obiective, dar care țin de domeniul politic. Astfel putem spune că socializarea politică este un proces prin care individul asimilează valorile și normele politice cu ajutorul cărora se va putea integra continuu, prin intermediul comunicării urmărim patru scopuri principale: să fim receptați, să fim înțeleși, în viața politică.

Conform specialiștilor comunicarea poate fi definită ca fiind un proces prin care un emițător transmite o informație receptorului prin intermediul unui canal (cod), cu scopul de produce asupra receptorului anumite efecte și este cea care stă la baza socializării. Fiind un proces uman, conștient, complex și să fim acceptați și să provocăm o reacție (schimbare de atitudine sau comportament).

Făcând diferența dintre limbă și cod trebuie specificat faptul că Omul a creat un cod în vederea comunicării, în timp ce limba se creează chiar în comunicare. De aceea codul este închis și încremenit, el nu se transformă decât în virtutea unui acord explicit al userilor, pe când limba e deschisă și repusă în discuție cu fiecare vorbă nouă. Comunicarea este imposibilă în absența unui cod, însă ea este dată de sens care este atribuit in funcție de emițător și receptor. Schema Shannon – Weaver reprezintă matematic principiul conform căruia receptorul decodifică mesajul primit de la emițător, dar bazat pe propriile experiențe cognitive și culturale.

Fig. 1. Schema Schannon – Weaver a proceslui de comunicare

Sursa: http://www.rasfoiesc.com/business/marketing/comunicare/Principalele-modele-ale-comuni37.php

Prin „comunicare” putem înțelege punerea în comun de informații. Pentru antici însă, „communicus” însemna a transmite și celorlalți, a împărtăși ceva celorlalți. Astăzi asociem acestea cu sharing, activitatea centrală pe internet, specifică erei digitale. În cartea Public Parts, How sharing in the Digital Age Improves the Way We Work and Live, Jeff Jarvis (2011, pp. 1-2, 21) spunea că „așa cum Google a construit o industrie în jurul butonului Search, Facebook se află în centrul propriei sale industrii construită pe Sharing. Facebook încorporează și exploatează dorința noastră de a ne conecta unii cu alții”. Jarvis face astfel trimiterea la sensul inițial al comunicării umane și evidențiază necesitatea ființei umane de a comunica, de a face parte dintr-un colectiv.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin expresia a face politică se înțelege „a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului”, dar și „comportare abilă folosită de cineva pentru atingerea unui scop”. Din perspectiva științelor politice a face politică înseamnă „a participa la orice fel de activitate de conducere”. Astfel, politica poate fi înțeleasă ca fiind activitatea de administrare și gestionare a unor probleme publice și se referă la procesul de luare a unei decizii ce are atât consecințe sociale cât și economice.

Politicul reprezintă scena în care se confruntă doctrine, credințe și convingeri și care este controlată prin instituții. În științele politice omul este privit ca zoon politikon (animal social), adică idivizii dețin instinctul de a trăi în comunități organizate de tipul comunităților identificate de Aristotel cu statul.

Anglo-saxonii folosesc doi termeni distincți atunci cand vine vorba de politici. Policy (policies, pl.) se identifică prin acțiunea concretă de a guverna și rezultatele acesteia, iar politics desemnează activitățile generale de politică.

Democrația este singurul regim politic care oferă cetățenilor posibilitatea de a alege reprezentanții politici. Această posibilitate este oferită prin intermediul sistemelor electorale de vot, care selectează reprezentanții unui grup politic și le derogă autoritatea de a lua decizii în numele și în interesul alegătorilor. Spre deosebire de regimul democrat unde schimbarea celor de la putere se realizează într-un cadru pașnic, în cazul regimurilor de tip autoritar sau totalitar, succesiunea conducătorilor se produce prin mișcări sociale cu caracter violent, revoluții sau lovituri de stat.

Alegerile libere conferă un anumit grad de încredere în cei aleși, iar votanților le permite să ia parte la jocul politic și să simtă că jocă un rol important în desemnarea reprezentanților. Pe parcursul alegerilor, unicul scop al fiecărui candidat este de a atinge obiectivele de marketing politic, care îl vor ajuta sa obțină numărul de voturi necesar pentru atingerea mandatului.

Media joacă un rol important în acest dialog civic pentru că, în majoritatea timpului, interacțiunea între cei care guvernează și cei guvernați este realizată prin comunicare mediatică. Putem identifica cinci arii de cercetare aplicativă în domeniul comunicării politice; discursul politic, dezbaterile politice, publicitatea politică, știrile politice și utilizarea noilor tehnologii în politică. Mesajele politice sunt transmise și prin intermediul publicității politice, care a devenit una dintre preocupările constante și semnificative ale domeniului comunicării politice. Rolul publicității politice în politica modernă, conținutul și efectele publicității, efectele publicității negative, publicitatea pentru candidații femei, publicitatea pentru anumite cauze, publicitatea politică și internetul, acoperirea mediatică a publicității politice, toate acestea au fost subiecte abordate de-a lungul timpului. Este considerat material de propagandă electorală orice material scris, audio sau video care îndeplinește următoarele condiții: se referă în mod direct la un candidat sau partid politic care participă la alegerile locale, clar identificat; este utilizat în perioada campaniei electorale stabilite potrivit legilor privitoare la organizarea alegerilor; are obiectiv electoral și se adresează publicului larg; depășește limitele activității jurnalistice de informare a publicului.

Campaniile de gherilă au devenit în timp o trăsătură esențială a campaniilor electorale, în special odată cu democratizarea mediatică, prin participarea activă a volanților cu ajutorul social media. Dincolo de libertatea de exprimare oferită de new media și social media, această nouă identitate digitală a cetățeanului, de creator de conținut, aduce în discuție problema desfășurării prin reprezentări verbale și vizuale ale contracandidaților -Campania Digitală din 2007 a fost construită pe strategia inducerii nulității prin reprezentări ale celor 322 de parlamentari care susțineau demiterea lui Traian Băsescu sub forma unor animale și a unor personaje din filme (Nașul, Ali Baba și cei 40 de hoți) cu constații negative. De la debutul Gherillei Digitale în 2004 , trecând prin „dialogul" de pe website-urile candidaților la funcția prezidențială din 2009 și până la constituirea grupurilor și comunităților politice de pe Facebook, se poate observa că internauții români se implică din ce în ce mai mult în difuzarea și comentarea informației politice în mediul virtual, în special în timpul campaniilor electorale.

Managementul reputației constă în înțelegerea sau influențarea reputației unei persoane, afacere instituție sau organizație. Acesta a fost iniția inventat ca termen de relații publice, dar dezvoltarea informaticii, a internetului și mediei sociale a a făcut ca aceasta să fie mai curând o problemă de rezultate de căutare. Unele componente ale managementului reputației sunt adesea asociate cu zone etice gri cum ar fi site-urile de recenzii, gestionarea plângerilor negative sau folosind tactici SEO pentru a influența și modifica rezultatele sistemelor. Există, de asemenea forme etice ale managementului reputației, care sunt frecvent utilizate, cum ar fi răspunsul la reclamațiile clienților, cerând site-urilor să șteargă informațiile incorecte și folosind feetback-ul online pentru a influența promovarea .

”Brand personal” este un termen de actualitate în marketing, iar partea sa de interes se manifestă mai ales în ceea ce privește cele două componente ale lui: pe de-o parte individul, omul, iar pe cealaltă parte marketingul, eforturile pe care fiecare dintre noi le facem astfel încât să fim ”altfel”, să ne construim o imagine pe baza căreia sa fim ale și în fața altora. Este important de subliniat faptul că termenul de brand personal ilustrează în acela și timp un tip de marketing din ce in ce mai des uzitat în ultima perioadă. În contextul în care fiecare brand are o strategie, pe care conștient sau mai puțin conștient și studiat fiecare dintre noi o construim, se impune necesitatea de a translata într-un fel strategiile utilizate pentru dezvoltarea, consolidarea, menținerea brandurilor de la nivel organizațional la nivelul fiecărui individ.

Viteza informației a creat un sistem în care puterea asupra comunicării este mult mai larg distribuită, ceea ce înseamnă descentralizare și un control mai puțin oficial al agendelor guvernamentale. În acest sens, mijloacele de informare în masă nu sunt doar mijloacele de reproducere a relațiilor de putere, ci și pluralizarea forțelor care acționează împotriva capacității guvernului de a influența și de a controla. Media care acționează în calitate de observator public realizează o verificare a comportamentului de elită, astfel încât poate contribui la responsabilizarea actorilor politici față de public, asistând la împuternicirea acestora ca cetățeni și alegători. În plus, mijloacele de informare în masă pot fi utilizate pentru mobilizarea politică de către partide politice și grupuri de presiune în scopul recrutării membrilor, solicitând o reuniune publică, partidul local care își poate cerceta, protesta, desfășura o campanie electorală sau o demonstrație. Funcția politică finală a mass-media, legitimarea regimului ajută la socializarea cetățenilor în acceptarea normelor sociale predominante și a instituțiilor care le întruchipează; prin aceasta contribuie la legitimarea sistemului politic. Pe de altă parte, mass-media poate determina creșterea nivelului de cinism politic și de apatie electorală, care poate produce efecte demobilizatoare sau efect de delegitimizare, cel puțin pentru o parte din audiența lor.

Se poate argumenta că potențialul mass-media se bazează pe măsura în care există control politic în mâinile politicienilor în procesul de elaborare a politicilor în legătura dintre echilibrul media-sursă. Întrebarea cheie în acest context este cine determină ce poate fi abordat și ce nu poate. Această întrebare este răspunsă în diverse moduri în diferite teorii, în special în comunicarea politică și economia politică. Primul se concentrează asupra puterii cuvintelor, sunetelor și imaginilor în mass-media, care ar putea avea influențe asupra politicii. Abordarea contradictorie, a economiei politice folosește relațiile de putere și de proprietate care determină constrângerile structurale și comunicarea către analiză a "influenței" asupra procesului de luare a deciziilor. În interacțiunea politică-media există patru tipuri: un mijloc de susținere a mass-media, un rol necritic al politicii oficiale; fără influență și non-susținător al oricărei părți a dezbaterii; media critică, având o influență limitată pentru a schimba politica; și mass media partenere, eficiente în rezultatele politicii.

În conformitate cu această abordare, mass-media în proprietate privată în cadrul unui stat liberal cu protecție juridică a libertății de exprimare este diferită de presa care este deținută și operată de partidele politice sau de stat. De exemplu, guvernele pluraliste și democratice se confruntă cu o concurență mai mare în modelarea știrilor decât cu guvernele nedemocratice. Fără o înțelegere a funcțiilor politice ale mass-media și a influențelor lor asupra națiunilor, nu este posibil să se ofere o imagine completă a impactului lor asupra statelor și relațiilor internaționale. Astfel, această secțiune este dedicată explicării a cinci funcții politice ale mass-media, care includ furnizarea de informații, stabilirea agendei, supravegherea publică, mobilizarea politică și legitimarea regimului. În prima funcție, rolurile mass-media în exprimarea, reproducerea și răspândirea informațiilor, ideologiilor și valorilor către structurile sociale și internaționale mai largi constituie o relație crucială între societate și mass-media. Aceste roluri le fac instrumente ideologice care produc semnificații și naturalizează relațiile de putere; ele devin mijloacele de a realiza dominația. Politicienii ar dori să influențeze informațiile în scopul maximizării alegătorilor lor pentru a promova situații și definiții dezirabile. Astfel, rolul discursului media este crucial în exprimarea ideilor despre modul în care oamenii gândesc despre ei înșiși și despre alte națiuni. Mass media selectează, organizează și subliniază în special știrile pentru a decide care este un subiect important pentru discuțiile publice. Mass-media nu ne poate forța să gândim; dar cu siguranță influențează ceea ce ne gândim și modul în care ne gândim la aceasta prin funcția de construire a agendei. Uneori, mass-media acționează ca o fereastră a afacerilor politice sau ca megafoane pentru mesajele politicienilor. În acest caz, vizibilitatea intensă a unei probleme în știri este un rezultat al formării agendei mass-media poate fi folosit pentru a convinge sau manipula publicul. Fluxurile de informații sporite prin mass-media au cauzat pierderea controlului tradițional al guvernului asupra informațiilor legate de politică. În caz contrar, mass-media poate servi și ca agenți distructivi în procesul de pace. Ei pot sublinia riscurile și pericolele asociate cu compromisul, ridică legitimitatea celor care se opun concesiilor și întăresc stereotipurile negative ale inamicului. În plus, mass-media poate influența procesul de pace într-un mod negativ. Acest lucru ar fi prin scăderea sprijinului public pentru cheie pe prin diminuarea secretului necesar pentru inițiativele delicate de politică externă sau prin folosirea unui instrument de război sau genocid. Mass-media va fi folosită pentru a justifica deciziile politice ale elitelor și a avea un sprijin popular pentru aceasta.

În regimurile democratice, puterile liderilor se bazează pe votul publicului. Astfel, ei folosesc mijloacele de informare pentru a explica și legitima politicile, ceea ce înseamnă că media sunt a patra moșie care acționează ca un protector împotriva puterii neîngrădite, cu alte cuvinte, sunt supraveghetori independenți ai sistemului. Pe lângă democrație, libertatea nelimitată a pieței de știri nu garantează idealul libertății de comunicare . Marketingul justifică privilegiile exprimării corporative și alegerii mai multor investitori decât cetățenilor. Aici, cel mai important aspect este responsabilizarea cetățenilor și nu doar satisfacerea cetățenilor în calitate de consumatori. În acest context, poate fi prevăzută oa treia cale: "heterarhia" a mijloacelor de comunicare care nu sunt controlate nici de stat, nici de piața comercială. Funcționarea unei sfere publice sănătoase poate fi îmbunătățită în instituțiile mass-media înființate public, nonprofit și garantate prin lege ale societății civile. Creșterea numărului de actori nestatali oferă opinii, informații și politici externe în fața opiniei guvernamentale, a informațiilor și a politicii externe, care pot submina capacitatea statelor de a influența acoperirea mediatică a politicii externe. Dezvoltarea unei multitudini de mijloace de comunicare nestatale care funcționează atât ca spini permanenți în partea puterii politice, cât și ca mijloc principal de comunicare pentru a trăi, a lucra, a iubi, a se lupta și a tolera alții într-o societate cu adevărat pluralistă. Pe scurt, ceea ce este vorbit și cunoscut într-o societate depinde de rolul televiziunii, libertatea de exprimare, aderarea la mass-media și valorile știrilor din societate. În plus, trebuie subliniat faptul că există o relație media-politician într-o coevaluare. Mass-media nu este doar folosită de politicieni pentru scopuri și interese tactice, dar și mass-media au propria motivație și interese pe care le au în relații și interacțiuni mai complexe cu indivizii și instituțiile.

1.2.Comunicarea politică

Comunicarea politică se constituie din relația om politic (emițător), mass-media (canal de comunicare) și cetățeni (receptori). Modul în care are loc comunicarea atrage după sine simpatia sau, din contră, antipatia față de un anumit candidat. Pe parcursul unei campanii electorale aleșii folosesc diferite strategii de marketing pentru a atrage votanții și pentru a le menține interesul în cursa electorală. În general, oamenii sunt tentați să evite politica, fie din cauza faptului că nu consideră semnificativă participarea lor în jocul politic, fie din cauză că privesc media și mediul online ca sursă pentru alte interese sau scopuri precum: furnizare de informații utilitare, relaxare, amuzament și așa mai departe. Oricare dintre motive ar sta la baza dezinteresului față de politică, o temă poate deveni importantă atât pentru public, cât și pentru societate prin acoperirea mediatică (media coverage). Atunci când o problemă este discutată în media atât de jurnaliști și specialiști cât și de către autorități, aceasta va ajunge în atenția publicului și va fi subiect de interes public.

Principala resursă pentru aleși de a-și face cunoscute opiniile este mass-media, de aceea este esențial pentru ei să apară în media într-o lumină favorabilă și la orele de maximă audiență. Mijloacele de comunicare contribuie la transmiterea ofertei electorale, dar, în același timp, creează mediul perfect pentru ca valorile și convigerile promovate de politicieni să fie judecate și criticate.

Un rol foarte important în democrație îl are jurnalistul independent care își asumă rolul de „câine de pază”, care apără interesele cetățenilor. „Jurnaliștii urmăresc să facă public ceea ce politicienii ascund, în vreme ce PR-ul face public ceea ce politicienii doresc să transmită.” Există, însă, și cazuri în care jurnalistul renunță la rolul câinelui de pază și devine complice în ascunderea unor informații sensibile care ar putea pune în pericol simpatia publicului față de un anumit candidat. În cazul acesta, posturile de radio sau televiziune tind să își piardă credibilitatea sau audiența, fiind percepute ca presă de partid. Riscul ca acest lucru să se întâmple este mai ridicat în statele capitaliste, în care presa este de cele mai multe ori părtinitoare și propagandistă.

Comunicarea politică poate fi definită ca „o relație socială echivalentă cu influențarea, însă o influențare în primul rând voită, transformată apoi în acțiune sau, dimpotrivă, în absența acțiunii, adică în omisiune. Este întotdeauna vorba de o intervenție intențională în comportamentul potențial al receptorului”. O altă definiție a comunicării politice o surprinde ca fiind „spațiul în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliști și opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie”.

Comunicarea electorală este strâns legată de campaniile electorale, fiind limitată în timp. Ea se rezumă la metodă, procedură, regim concurențial și ritual politic și are ca obiectiv câștigarea unui număr suficient de voturi pentru obținerea mandatului. Astfel, comunicarea electorală vizează menținerea opiniilor favorabile și atragerea alegătorilor nehotărâți. Cei care susțin opoziția, având deja o credință, reacționează emoțional și nu rațional, caz în care sunt foarte greu de câștigat.

Diferența între comunicarea politică și cea electorală, constă în scopul avut și timpul acordat acestora. În primul caz, este urmărită constituirea unei relații bazate pe reciprocitate între cetățeni și politicieni privind diferite teme publice, în timp ce al doilea caz are ca obiectiv obținerea de voturi favorabile bazându-se pe puterea de convingere a candidaților.

Dezvoltarea continuă a internetului și a mass-mediei digitale înseamnă că mass-media nouă este constituită din mass-media de zi cu zi (cel puțin în economiile dezvoltate), iar în aceste mecanisme și practici media în rețea, potențialul real al comunicării on-line rezidă în politica de mediu în viitor.

În mass-media și în comunicarea politică, actele de vorbire pot fi grupate în trei categorii: informarea, deliberarea și mărturisirea. Ele sunt folosite de jurnaliști ca instrumente de raportare și, concomitent, construirea lumii. Dacă jurnalismul, așa cum este recunoscut, este capabil să elaboreze agende, dezbateri publice, opinii, identități și realitatea socială , ce rol pot juca actele de vorbire în inducerea acestor construcții? Actele de vorbire au devenit doar un subiect de investigație serioasă, în principal în filozofie și lingvistică, în ultimul secol. Cercetarea academică a actelor de vorbire intră în mai multe domenii: scena și condițiile în care se află informarea, deliberarea sau mărturia (cele trei se întâlnesc rareori); implicațiile lor practice în legătură cu întrebările normative despre democrație, globalizare sau cosmopolitism; și, cel mai recent, o analiză a acestor întrebări în legătură cu tehnologiile digitale. Cu toate acestea, câteva studii examinează într-adevăr un discurs precis în cadrul unor texte care ar putea fi clasificate drept informare, deliberare sau mărturisire și, în schimb, se concentrează asupra modului în care sunt încadrate dezbaterile, a legitimității oferite diferitelor surse și a opiniilor permise în conversație. În mod similar, ne propunem a găsi inspirație prin articole din ziare și media ca fiind punctul central al analizei. Literatura despre actele de vorbire tinde să se concentreze asupra mărturiilor; poate pentru că ridică întrebări interesante despre măsura în care experiențele mediate se traduc în acțiuni publice. În acest scop, se ia în considerare posibilitatea unei "etici cosmopolite", a unui sentiment al comunității globale care rezultă din diferite metode de implicare a publicului sau din diferite prezentări ale "altora" . Natura mărturisirii însăși este versatilă. A fost descris ca o luptă politică și există un contrast interesant între martorii profesioniști și cei obișnuiți. Primul provine din surse de știri stabilite; acesta din urmă implică membrii "obișnuiți" ai publicului și este facilitat de mediile sociale. Această disertație se axează exclusiv pe martorii profesioniști, deși recunoaște importanța jurnalismului cetățenesc. Deși conținutul generat de utilizatori a înregistrat o creștere notabilă, acesta este distribuit și legitimat de organizațiile mass-media mari gestiona vizibilitatea suferinței și a martorilor. De-a lungul literaturii, se pare că se pune accentul pe mărturii prin mijloace vizuale, probabil din cauza puterii și imediatei imagini. Din acest motiv, este considerat relevant și interesant faptul că mass-media și comunicațiile să exploreze în mod unic mărturiile, ca parte a textului ziarului.

Sugestiile de bază sunt că mass-media, ca parte a sistemelor de piață gratuite, este mai mult legată de economie decât de datoria socială. Într-adevăr, apariția normei de obiectivitate a fost cuplată cu o comercializare sporită a jurnalismului care, în cele din urmă, a determinat profesionalizarea acestuia. Industrializarea a permis o producție mai rapidă și mai ieftină – și prețuri mai mici – ceea ce înseamnă că ziarele au devenit accesibile publicului larg. Jurnalismul a fost la fel de mult despre profit, ca despre știri, deoarece autorii de mai sus s-au plâns. Cu toate acestea, mass-media sunt obligate nu numai să realizeze profituri, ci și să mențină credibilitatea în ochii cititorilor, iar proprietarii de ziare au realizat curând că cel mai bun mod de a maximiza audiența (și deci venitul) e presupusa imparțialitate. Muhlmann explică: presa "se lipsea de" fapte "astfel încât să poată reuni cititorii care ar putea avea opinii diferite asupra unui subiect și, astfel, să ajungă la numitorul comun al unui tip de cititor din ce în ce mai mare în pondere. Acesta a fost jurnalismul "unificator", în care scopul jurnalistului a fost acela de a acționa ca reprezentant al publicului, raportând lucruri pe care audiențele nu le-ar fi putut niciodată să le obseve. Pentru a îndeplini scopul acestei lucrări, care este de a investiga utilizarea actelor de vorbire în presa românească, trebuie abordat un aspect oarecum sub-teoretic al jurnalismului modern. Anume, trebuie să recunoaștem că jurnalismul nu face doar decât să raporteze "adevărul". Acesta construiește în mod activ lumea și ne permite să acționăm pe baza aceastui fapt , angajându-ne cu publicul. Într-adevăr, modul în care sunt construite rapoartele de știri pune adesea un accent pe spectatori. Martorul este o tehnică mai complexă. Este un act performativ care afirmă realitatea unui eveniment". prezentând acte de vorbire informative și deliberative în combinație cu un apel la acțiune. Martorul implică folosirea unui anumit discurs sau imagistică pentru a angaja "potențialul oamenilor de a fi prevăzători. Transformă experiența jurnalistului în limbaj – o călătorie de la experiență (văzută) în cuvinte (a spus) – și implică în același timp "responsabilitatea" și "complicitatea" în acest eveniment, definiții explică faptul că mărturisirea este actul discursiv de exprimare a experienței sale cu intenția de a face o cerere asupra publicului: de a solicita, de exemplu, o opinie sau o preocupare. Este necesar un martor pentru a descrie un eveniment în beneficiul celor care nu sunt prezenți și pentru a acționa ca o influență morală care necesită un răspuns. S-a susținut convingător că accelerarea comunicărilor din ultimul secol face dificilă revendicarea dezinformării ca o scuză pentru lipsa succeselor și eșecurilor globale. Medierea mărturiilor este la fel de importantă ca și actul de vorbire în sine. Ca agenți ai puterii simbolice, mass-media prezintă și dezvăluie evenimentele în moduri selective cu scopul de a uni publicul și de a-i impulsiona în acțiune. În concluzie, modul în care jurnaliștii "gestionează" mărturiile – ceea ce arată, ceea ce spun ei – influențează în mod semnificativ direcția acțiunii publice. Aceste considerații constituie o parte semnificativă a analizei acestei teze. Până în prezent, teoriile jurnalismului s-au axat pe argumente democratice. Deși este recunoscut faptul că media joacă un rol în influențarea publicului o mare parte din literatură pare să ignore modul în care jurnalismul produce astfel de dispoziții. Mühlmann numește acest jurnalist "martor-ambasador". Această înțelegere prezintă reporterul ca un adevărat căutător al adevărului; adevărul este un deziderat pe care publicul nu l-ar cunoaște altfel și servește ca o forță unificatoare care reunește audiențe partizane. Angajamentul față de adevăr este imperativul cel mai forțat al jurnalistului profesionist. De ce contează mass media și de ce este jurnalismul important? Un punct de plecare util este revizuirea opiniilor existente privind rolul presei în democrații. Cazurile de jurnalism de investigație, sunt adesea ținute ca puncte înalte ale profesiei. Literatura care înconjoară funcțiile normative ale presei în societățile occidentale vede jurnalismul ca o instituție democratică. Sarcinile "de bază" și "rar contestate" ale mass-media într-o democrație sunt: ​​să furnizeze informații exacte și suficiente; reflectă opinia publică; și să acționeze ca un paznic împotriva statului. Furnizarea și schimbul de informații verificate este considerată o condiție necesară a sferei publice. Convingerea este că trebuie să existe un sistem eficient de transmitere și primire a informațiilor, pentru ca opinia publică și acțiunea politică să fie eficiente. Limba, prin urmare îndeplinește o funcție specifică. Instrumentele de vorbire demonstrează aceste funcții performative: sunt acte de comunicare care exprimă anumite atitudini, reușesc dacă audiența identifică atitudinea exprimată de vorbitor.

1.3.Teorii ale comunicării politice

Cele mai importante schimbări în domeniul comunicării politice au avut loc din punct de vedere tehnologic. Apariția radioului în perioada anilor ′20 a făcut posibilă comunicarea de masă, cea a televiziunii în perioada anilor ′50 a îmbunătățit-o, cea a internetului în anii ′90 a implicat tinerii și mai mult în viața politică, iar apariția social media după anii 2000 a făcut posibilă comunicarea bilaterală și implicarea activă în campaniile electorale prin intermediul noilor instrumente de tipul postări, like, share etc.

Începând cu anii ′80 s-a urmărit stabilirea influenței în percepția publicului pe care mediul de comunicare politică îl are asupra actorului politic. În ciuda cercetărilor asupra efectelor media în comportamentul politic și electoral, nu s-a găsit o explicație teoretică absolută, ci mai multe.

Teoria acului hipodermic: supranumită teoria țintei sau teoria stimul-răspuns, susține că mesajul acționează asupra individului precum o bilă de biliard și produce un efect care poate fi măsurat și anticipat. A apărut în perioada radioului și nu doar că influența opinia, ci și determina comportamente politice.

Teoria fluxului în doi pași: sau modelul influenței sociale, are la bază contextul social. Oamenii utilizează sursele media doar pentru a-și întări convingerile deja existente, decizia fiind luată prin intermediul predispozițiilor sociale. A apărut în perioada anilor ′40 odată cu studiul realizat de Paul Lazarsfeld, care a demonstrat că cei nehotărâți vor vota la fel ca cei din anturajul lor.

Teoria efectelor limitate: conform căreia alegătorii sunt mai receptivi la informațiile care susțin și întăresc poziția deja abordată de aceștia. A apărut în perioada anilor ′60 și s-a bazat pe controlul total al mijloacelor de comunicare în masă. În lipsa alternativelor, oamenii aleg ceea ce li se oferă.

Teoria agenda settings: se focusează pe relația cauză-efect dintre interesul cetățenilor pentru un anumit subiect și cantitatea de informație oferită de mass-media cu privire la același subiect. Apărută în anii ′70, teoria susține că presa influențează agenda politică și interesele votanților prin media coverage.

Teoria uses and gratification: îndreaptă atenția spre audiență și modul în care aceasta folosește media pentru satisfacerea nevoilor proprii precum: întărirea opiniilor, informarea, amuzamentul sau utilitatea personală. A apăut în perioada anilor ′80 și s-a bazat pe publicitatea media, care poate consolida opiniile votanților, însă rar le poate schimba pentru ca receptorul va respinge părerile contrare convingerilor sale.

Teoria agenda-building: este procesul prin care agenda politică privind politicile publice este dependentă de agenda mass-media și de prioritățile ce reies în urma cercetării opiniei publice. Apare în anii ′70 ca reacție la teoria agenda setting și susține faptul că agenda publică se constituie prin interacțiunea dintre politicieni, mass-media și public.

Teoria agendelor: există mai multe liste de priorități care funcționează simultan în spațul public. Agenda politică internă – suma obiectivelor politicilor publice într-un interval de timp determinat. Agenda internațională – suma tratatelor și acordurilor semnate de statul în cauză. Agenda media – totalitatea subiectelor politice care au constituit evenimente de presă într-un interval de timp determinat. Agenda populației – lista priorităților cetățeanului precum: locul de muncă, salariul, sănătatea, taxele și impozitele sau educația.

Teoria Spirala tăcerii: din cauza instinctului de a socializa oamenii se tem să nu rămână izolați, motiv pentru care se raportează la opinia dominantă. Apărută în anii ′70, evidențiază tendința oamenilor de a-și face auzită opinia atunci când ea se regăsește în mass-media, la pol opus fiind ceilalți, care, deși majoritari, devin pasivi și tăcuți în ceea ce privește viața politică.

În ultimele două decenii, comunicarea politică, jurnalismul și mass-media au fost treptat integrate în problemele de științe politice. În zilele noastre nu pare posibilă studierea proceselor și a sistemelor politice fără a lua în considerare nu numai actorii politici tradiționali (stat, partide politice, grupuri de interese, mișcări sociale etc.), ci și mass-media. Cu toate acestea, studiile sunt de obicei planificate din punct de vedere național. Recent, lucrurile s-au schimbat. Treizeci de ani mai târziu după primul lor studiu privind comunicarea politică comparativă, se remarcă o schimbare fundamentală a avut loc în atitudinile față de cercetarea comparativă din perioadele anterioare. Susținută de această conștientizare sporită, această propunere de panel dorește să extindă dezbaterea asupra utilizării perspectivei comparative în sociologia jurnalismului și comunicării. Mai exact, se va concentra pe trei obiective majore.

În primul rând, dorim să declanșăm o discuție teoretică privind contribuția unei perspective comparative la cercetarea comunicării politice. O atenție deosebită ar trebui acordată orientărilor predominante, cum ar fi teoria diferențierii și teoria câmpului jurnalistic care discută relațiile dintre sistemele politice, economice și media.

În al doilea rând, am dori să discutăm ipoteza actuală a unei omogenizări a jurnalismului. Într-adevăr, unele studii comparative sugerează un proces de convergență a jurnalismului în democrațiile occidentale. Modelul jurnalistic este bazat pe o etică a muncii de bază constând în principal din obiectivitate, corectitudine și detașare. Cu toate acestea, alți autori propun un concept de hibridizare spre deosebire de conceptul de americanizare: sugerează că modelul american se confruntă cu factori puternici de rezistență.

Campania modernă este caracterizată de un mediu de știri complex și din ce în ce mai fragmentat. Alegătorii se pot baza pe informații din conversații personale cu prietenii, familia și vecinii ; contact direct cu coaliții partidului de circumscripție și candidații parlamentari; electorală în presa locală și regională; știri și evenimente actuale la radio regional și național; pluralii de propagandă plătite, precum afișe și publicitate în ziare; emisiuni electorale de partid la televiziune și radio; precum și acoperirea campaniei în ziarele naționale; și știrile și afacerile actuale privind televiziunea terestră și prin satelit. Campania locală de partid, care implică agitație, pliante și activiști locali, adesea redusă, este considerată acum mult mai importantă pentru mobilizarea alegătorilor. "Noile mijloace media" ale internetului adaugă rapid un nou nivel de complexitate în campanie. Aceste mijloace media sunt disponibile pe scară largă și sunt considerate, în mod obișnuit, ca fiind cele mai influente în campaniile electorale. Accentul nostru, prin urmare, oferă un test puternic al tezei privind efectele media: dacă nu reușim să găsim o influență din partea atenției asupra acestor surse, atunci ne putem aștepta să găsim chiar și efecte mai slabe de la multe altele. Aceste surse media au fost, de asemenea, selectate deoarece oferă contraste semnificative în ceea ce privește acoperirea știrilor din campanie și, prin urmare, variația efectelor sale potențiale. Publicațiile de profil politic sunt relativ partizane, dar emisiunile de știri de televiziune urmăresc să ofere în principiu informații mai imparțiale și mai echilibrate. Pentru mulți observatori, rolul comunicațiilor strategice reprezintă cel mai plauzibil candidat alternativ, sugerând că a câștigat din cauza superiorității lor în ceea ce privește construirea de imagini, managementul știrilor și marketingul politic.

De la Harold Lasswell (1948), literatura a înțeles în mod obișnuit procesul comunicării ca fiind împărțit într-o serie de pași: cine (sursa) spune ce (conținutul) prin care canal (mass-media) căruia (audiența) efect (impactul). Cu toate acestea, teoriile de propagandă au intrat sub provocări puternice de la prima cercetare sistematică, folosind tehnicile moderne de anchete prin sondaj pentru a examina opinia publică. În primul rând, pe măsură ce conceptul de campanie a evoluat, volumul în creștere al știrilor politice a însemnat că oamenii care nu au fost interesați încep să acorde atenție. Pe măsură ce cetățenii au fost vizați de campanie, mulți și-au mărit expunerea la informațiile politice, sporind astfel interesul lor, într-un "cerc virtuos" interactiv. Pentru a coopera cu creșterea valorii propagandei politice care a devenit disponibilă, oamenii au adus în joc o atenție selectivă. Partizanii s-au regăsit în informațiile cele mai congruente cu predispozițiile lor anterioare: în 1940, mai mulți democrați au ascultat discursurile lui Roosevelt, în timp ce mai mulți republicani au reglat în Wilkie.

Propaganda politică a servit, în principal, pentru a consolida sprijinul partidului, reducând defecțiunile din rând. Odată ce au fost obținute suficiente informații din campanie, Lazarsfeld a sugerat că, pentru mulți, incertitudinea sa evaporat și decizia de vot a cristalizat. Cu toate acestea, Lazarsfeld a sugerat existența unor prejudecăți socio-economice clare la public, astfel încât cei mai educați să devină cei mai informați în timp ce campania a progresat. A existat un grup mic, dar important din punct de vedere politic, din care au avut tendința să fie mai puțin atent la campanie și, implicit, mai puțin informat decât media (1948, 95 -100). Concluziile au subminat ipotezele teoriei democratice liberale că alegerile ar trebui să implice un proces de deliberare rațională asupra problemelor, a candidaților și a partidelor de către cetățeni bine informați. Mesajul general al studiului Lazarsfeld a fost că teoriile propagandei au exagerat în mare măsură efectul comunicărilor politice asupra publicului.

Putem identifica trei școli principale de gândire care s-au dezvoltat pentru a explica influența comunicațiilor politice: înainte de război, teoriile propagandei de masă, teoriile post-război ale consolidării partizane și teoriile recente ale efectelor cognitive, ale agendei și ale convingerii.

Cele mai vechi conturi ale comunicațiilor în masă, populația din anii 1920 și 1930, au fost foarte impresionate de creșterea rapidă și potențialul de acoperire a comunicațiilor în masă și au subliniat faptul că publicul ar putea fi ușor influențat de propagandă la radio și în ziare. Nu numai că efectele comunicării în masă au fost pervasive, dar au fost, de asemenea, văzute ca fiind în general dăunătoare pentru democrații. Predispozițiile lui Lippmann păreau confirmate de folosirea mijloacelor de informare în masă de către regimurile autoritare în anii interbelici și de dezvoltarea unor tehnici psihologice mult mai constiente și mai constiente de convingere în masă de aliați în timpul războiului. În anii 1930, studiile Fondului Payne din Statele Unite au analizat impactul filmelor asupra delincvenței, agresiunii și prejudecăților, în timp ce primele experimentele efectuate de Hovland (1949, 1953) au examinat impactul mass-mediei asupra convingerii planificate (McQuail 1992; Lowery și DeFleur 1995). Conturile populare din anii interbelici au consolidat ideea că mass-media ar putea avea un impact direct și decisiv asupra formării opiniei publice și, în cele din urmă, alegerile de vot. În opinia publică, publicată pentru prima oară în 1922, Walter Lippmann a subliniat că "fabricarea consimțământului" și "arta convingerii" nu au fost nimic nou, deoarece au existat întotdeauna demagogi populari. Cu toate acestea, el a crezut că creșterea circulației presei populare, evoluțiile în publicitate și noile medii de filme în mișcare și wireless au schimbat în mod decisiv capacitatea liderilor de a manipula decizia opiniei publice? Teoriile psihologice sociale dezvoltate de Campbell et al. în "Votul american" (1960) a venit să ofere înțelegerea convențională a comportamentului electoral. Acest cadru a devenit foarte influent în Marea Britanie în urma publicării schimbării politice (1969, ediția a 2-a din 1974) de David Butler și Donald Stokes, care au împărtășit multe dintre aceleași concepte și ipoteze teoretice dezvoltate de școala din Michigan. Bazându-se pe studiul britanic de alegeri din 1963 până în 1970, Butler și Stokes au susținut că politica a rămas periferică vieții majorității oamenilor: Pippa Norris și colab. Butler și Stokes au concluzionat că puțini au avut opinii consistente și stabile cu privire la chestiuni bine cunoscute care au împărțit partidele. Cu toate acestea, în pofida ignoranței pe scară largă a politicii și a interesului minimal, totuși, aproximativ trei sferturi ale electoratului britanic și-au exprimat votul. Când se confruntă cu alegerea părților la urne, Butler și Stokes au ajuns la concluzia că alegătorii britanici au căutat scurte tensiuni cognitive pentru ai orienta prin alegeri. Ca și în Statele Unite, în perioadele de aliniere partisană stabilă, alegătorii din Marea Britanie erau considerați ca fiind înrădăcinați de mai mulți ani, chiar și pe parcursul vieții lor, uneia dintre cele mai importante partide. Comunicațiile au fost critice, dar au funcționat în mare măsură la nivel interpersonal, deoarece atitudinile politice au fost considerate a fi întărite prin discuții cu prietenii, colegii și familia care au împărtășit atașamente asemănătoare cu partidele.

Teoria socializării a explicat modul în care loialitățile partidului s-au dezvoltat atunci când au fost influențate de mediul familial și social al alegătorilor, inclusiv de vecinătatea lor, locul de muncă și comunitatea. De asemenea, ziarele partizane au fost considerate mecanisme importante de întărire, deoarece oamenii au citit lucrarea care a fost de acord cu punctul lor de vedere. Prin urmare, rolul presei a fost, în primul rând, mobilizarea, mai degrabă decât convertirea, a alegătorilor partizani. Pentru Butler și Stokes, loialitățile de partid moderne au fost întemeiate pe stânca identităților de clasă, deși există dovezi pentru o relație de slăbire încă din anii 1960, în parte datorită influenței televiziunii (Butler și Stokes 1974: 419). În cazul în care comportamentul electoral este stabil, atunci este puțin loc pentru influența problemelor dezbătute în timpul campaniei, pentru reflectarea știrilor din discursurile liderilor sau, într-adevăr, pentru un flux pe termen scurt în sprijinul partidului. În cazul în care alegătorii sunt ancorați pe o durată de viață, este de așteptat ca campania să consolideze partidele, să le aducă "acasă" și să le mobilizeze pentru a participa, dar nu și pentru a determina modelele alegerii voturilor. Prin urmare, studiile electorale au făcut obiectul înțelegerii factorilor structurali asupra votului. Deoarece această paradigmă dominantă, dincolo de unele articole ocazionale, nu a fost decât două decenii după Blumler și McQuail (1968) că un nou studiu a reexaminat efectele mass-media în campaniile britanice. Cu toate acestea, cadrul tradițional din Michigan este mai puțin util astăzi, datorită afacerilor sociale și partizane. În comun cu multe societăți industrializate avansate, de la începutul anilor 1970, Marea Britanie a înregistrat o slăbire progresivă a ancorelor sociale tradiționale ale comportamentului de vot. S-a constatat că procesul de diviziune seculară a persistat și sa aprofundat în ultimii ani. În alegerile din 1997, votarea în clasă a atins cel mai scăzut nivel de la începutul seriei BES; proporția muncii cu vot din partea clasei de mijloc a fost mult mai mare decât în ​​orice alegeri generale anterioare din 1964. Puterea identificării partidului a slăbit, de asemenea, în timpul alegerilor succesive din ultimele trei decenii, un proces care a continuat în 1997. În lipsa unor ancore sociale stabile și partizane, alegătorii ar putea deveni mai deschiși la influența factorilor de campanie: evaluarea situației guvernului, în special asupra economiei, preferințele privind politicile de partid.

1.4.Tehnici de manipulare

Deși manipularea urmărește schimbarea unor comportamente în funcție de propriile interese, este un tip de influență socială care nu are neapărat conotații negative. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, manipularea este „influențare a opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio etc.) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impun acesteia anumite comportamente”.

Prezentă zi de zi în viața cotidiană, manipularea trece ușor neobservată chiar și atunci când are loc la scară largă provenind de la actorii politici. Situațiile sociale create premeditat sunt cele care exercită controlul asupra comportamentului uman influențând reacțiile celor manipulați în sensul în care dorește manipulatorul. Jurnalistul Bogdan Ficeac a studiat tehnicile de manipulare și le-a clasificat în cartea Tehnici de manipulare în următorul mod:

Tehnica Piciorului în ușă – oamenii acceptă mai ușor o concesie majoră dacă întâi acordă atenție unei cereri nesemnificative, dar care este conexă celeilalte;

Tehnica Trântitului ușii în față – folosită mai ales în negocieri, această tehnică este opusă celei dintâi în sensul în care oamenii refuză concesia majoră inițial și tind să o accepte apoi pe cea mai puțin semnificativă, care era vizată de fapt;

Obediența în fața autorității – Sistemul social este creat în așa fel încât supunerea este normală. În familie față de părinți, la scoală față de profesori, la locul de muncă față de șef. Individul se formează astfel încât să fie acceptat în societate, motiv pentru care tinde să se supună unei prezențe autoritare.

Criticii teoreticieni la mijlocul secolului al XX-lea au susținut că știința socială comportamentală, prin natura ei, conceptualizează cunoașterea ca fiind puterea de a anticipa și de a controla. Ca atare, în loc să servească drept o sursă de iluminare sau emancipare, știința socială risca să funcționeze ca un instrument de dominare și manipulare a publicului. Puterea acestei critici a fost totuși subminată de eșecul inițial al revoluției comportamentale de a produce teorii care au oferit o mare putere de prognostic. Dezvoltările metodologice și tehnologice recente din domeniul științelor sociale au început să genereze o capacitate impresionantă de a anticipa comportamentul uman, mai ales atunci când sunt combinate cu noile inovații în marketing și informatică. Manipularea politică este problema majoră a cercetării științelor sociopolitice, care este încă insuficient studiată în literatura științifică. Firește, într-un articol este imposibil să surprinzi toate aspectele unei manipulări politice, așadar aș vrea să iau în considerare numai conceptul și definiția ei. Din toate varietățile metodelor de procesare folosite pentru schimbarea comportamentului politic al oamenilor, este posibilă alocarea recepțiilor, permițând manipularea comportamentului oamenilor. Manipularea politică este suficient de dificilă formarea social-spirituală structurată pe mai multe niveluri și baze și este funcțională, prezentată în politician și subiecții săi, dinamic și inconsecvent. În acest sens, este necesar să observăm că, de cele mai multe ori, există situații în care este necesară o influență destul de rapidă și eficientă asupra comportamentului oamenilor față de subiectul politic, dar, prin urmare, este limitată în dreptul de a aplica forța sinceră și violența, au posibilități de a afecta pe cei care dețin puteri de a promova legi sau alte acte normative, nu au timp să aștepte, când credința oamenilor și preferințele valoroase se schimbă. În astfel de situații, manipularea comportamentului popoarelor devine o întâlnire de zi cu zi. În politică, manipularea este înțeleasă ca un fel de influență specială atunci când manipulatorul îi induce pe persoana la acțiuni pe care nu intenționau să le îndeplinească în prezent. Manipularea se deosebește de putere, influență imperioasă, absența instrucțiunilor directe, ordinea ce trebuie făcută și constrângerea deschisă în urma acesteia sau amenințarea aplicării sancțiunilor. Într-un curs de manipulare a influenței persoana nu se simte excesiv de exercițiu, se pare că el ia decizia, alege forma comportamentului însuși.

Este necesar să se spună că tehnologia generală a manipulării politice se bazează pe introducerea regulată a miturilor sociopolitice – iluzorie a ideilor care confirmă anumite valori și a normelor percepute în principal pe încredere, fără o judecată critică rațională a realităților, validitatea în masă conștiința. Miturile sunt create pentru a menține oamenii. Când miturile reușesc să fie introduse imperceptibil în conștiința masei, ei găsesc o forță uriașă pentru majoritatea oamenilor, care nu bănuiesc despre existența manipulării. În primul rând, este necesar să spunem că cel mai mare pericol pentru cetățeni și dispozitive guvernamentale democratice îl constituie utilizarea mijloacelor de informare în masă (în continuare – mass-media) pentru o manipulare politică – ascunsă în gestionarea conștiinței politice și a comportamentului oamenilor cu scopul de a le forța funcționează sau rămâne idle în contradicție cu interesele proprii. Astfel manipularea se bazează pe minciună. Și nu este "minciuna în salvare" și acțiunile mercenarilor. Conștiința maselor este empirică, apărută spontan în cursul practicii zilnice de zi cu zi și caracteristică pentru o mare parte a membrilor unei conștiințe a societății. În teoria lui U.Lippmana, E.Bernajsa este oferit să opereze conștiința în masă în interesul clasei conducătoare prin influențează metodele asupra partidului instinctiv-emoțional al mentalității persoanei, de exemplu, printr-o metodă de "creație a evenimentelor" atunci când acțiunea externă torul va fi organizat astfel încât să influențeze instinctele și emoțiile, să mențină un stereotip numerar al oamenilor sau să îl distrugă și să creeze noul. În acest context, este necesar să spunem că într-o manipulare politică îi alocă două modele principale: psihologice și raționale.

Caracteristica de bază a primului model este utilizarea reacției automate a individului asupra acelora sau a altor stimuli psihologici. Esența unei manipulări constă în acest caz într-o alegere a celui mai potrivit stimul pentru acționarea acelor mecanisme psihologice care sunt capabile să provoace reacția dorită de manipulator. La o astfel de abordare, persoana este considerată ca un mecanism simplu care operează printr-un principiu de stimulare-reacție. În modelul rațional manipularea nu se realizează prin folosirea unor motive psihologice și prin intermediul unei înșelări și perfidii. Printre formele unei manipulări efectuate pe acest model se atribuie următoarele: reducerea volumului informațiilor accesibile cetățenilor obișnuiți; utilizarea de propagare, adică acordarea către cetățeni parțial a adevărului, dar informația tendențioasă; Folosirea confidențialității, adică ascunderea deliberată a informațiilor care pot submina o politică oficială; supraîncărcarea informațiilor, și anume acordarea conștientă a informațiilor excesive cu scopul de a priva cetățenilor obișnuiți de posibilitatea de a le achiziționa în mod adecvat și de a o estima cu adevărat. Sensul unei asemenea abordări constă în dificultatea indivizilor de a avea acces efectiv la informația care le obligă să se bazeze pe interpretarea lor oficială. În societățile de propagare, pentru înrădăcinarea miturilor sociopolitice, tehnologia unei manipulări presupune utilizarea celui mai bogat arsenal de recepții de beton și influențează metodele asupra conștiinței oamenilor. Aceasta se referă nu doar la o jonglare directă a faptelor, la înlăturarea informațiilor neplăcute, la distrugerea minciunilor și a calomniilor, dar și la moduri mai subțiri rafinate: jumătate de adevăr – când să se ofere încredere publicului, detalii obiective, concrete și nesemnificative sunt în detaliile strălucitoare și cele mai importante sunt reținute sau este dată interpretarea falsă generală a evenimentului; lipirea etichetelor (atribuirea poreclelor) – investiția persoanei sau a ideii unei porecli umilitoare, ofensatoare sau ridicole, un epitet care subminează autoritatea lor. Între recepțiile unei manipulări politice este posibilă alocarea: – unei "recomandări" principale – să folosească numele unor actori cunoscuți simpatizanți, științifici, sportivi și alte celebrități pentru întărirea sugestiei de efect și popularitate a blocului preelectoral sau preelectoral; – principiul "purtare" – identificarea calităților și proprietăților oricărei persoane sau idee politică cu calități și proprietăți ale unor persoane sau idei cunoscute și autoritare, și anume o estimare a asociației; – un principiu " oameni simpli " – identificarea intereselor informatorului sau propagandistului cu interesele și așteptările oamenilor simpli, majoritatea tăcută a națiunii, etc .; – Un principiu de "susținere a cardurilor" – falsificarea sinceră a faptelor reale prin intermediul recepțiilor care nu sunt sensibile pentru audiența de masă – Un principiu de "mediocritate strălucitoare" – funcționează prin truse obișnuite, banale, bine cunoscute totul, dar în același timp destul de abstract pentru locuitorul asupra căruia întreținerea, de obicei, nu reflectă de regulă ("legea și ordinea", "drepturile omului", "umanismul, libertatea, justiția" etc. a "mașinii generale" (împreună cu toate) – stimularea anumitor reacții prin sugestia de gândire despre aceasta în general recunoscută și o raționalitate ("tot gândesc astfel"). Există un set de recepții ale lingvistice, manipularea limbajului presupunând folosirea pentru desemnarea aceluiași fenomen al eufemismelor și a cuvintelor și a altor nuanțe estimative. De exemplu, persoana care conduce lupte armate pentru crearea statului național independent este numită luptător pentru libertate , separatist, terorist , gherilele, insurgentul. Pentru fiecare gen de informație, împreună cu recepțiile generale ale unei manipulări politice, există, de asemenea, și ceva special. Televiziunea, de exemplu, pentru formarea la spectatori a sentimentului de respingere în relație cu politicienii neplăcuți folosește inexactitățile de distorsiune a afișajului lor sau, în mod adecvat, montează fotografiile fotografiate. Pentru sugestia latentă la masa anumitor idei politice, deseori va organiza spectacole de divertisment zgomotoase etc. Pentru gestionarea conștiinței oamenilor diverse recepții, de exemplu recepționarea "strivirii" sau localizării (atunci când numeroasele mesaje care nu sunt legate între ele sunt transferate , sau întrerupe infinit programele TV cu inserții publicitare). Tot ceea ce reduce capacitatea persoanei de a se concentra și de a estima caracterul total al unei probleme sau eveniment acoperite, ca rezultat colectează neînțelegeri, lipsă de informații, apatie și indiferență a oamenilor, iar timpul la oameni este lipsit de propria judecată cântărită, judecata necesară ". Manipulatorii moderni folosesc cu îndemânare legile psihologiei de masă. Deci, una dintre recepțiile de manipulare răspândite și exterioară, numită "spirala ascunsă", constă în faptul că, cu ajutorul referințelor la sondaje false sau alte fapte pentru a convinge cetățenii de sprijinul majorității unei nevoi a societății de a manipula un poziție politică, în victoria sa. El obligă oamenii să adere la opinii diferite, de la teama de a apărea în izolarea social-psihologică sau de la orice sancțiuni care să împiedice opinia sau să o schimbe. Împotriva suprimării unei poziții de oponenți, vocea majorității actuale sau imaginare devine și mai puternică și nu obligă și mai mult consimțământul sau fluctuația acceptării părerii "standard" sau ascunderea profundă aconvingerii personale.

Miturile fac baza tuturor imaginilor iluzorii ale lumii create de manipulatori. Așadar, ca un desen al unui sistem comunist de manipulare, miturile despre o proprietate privată au fost despre principala sursă de rău social-politică, despre conflictul, despre inevitabilitatea prăbușirii capitalismului și a celebrării comunismului, despre rolul de supraveghere al clasei muncitoare și al comunistului său partid, despre unic adevărat, științific social – doctrina politică – marxism-leninism. În SUA, potrivit profesorului american Herbert Schiller, ideile principale care confirmă dominația elitei dominante, au acționat cinci mituri sociopolitice: 1) despre libertatea individuală și alegerea personală a cetățenilor; 2) despre neutralitatea principalelor institute politice: congresul, instanța și puterea prezidențială, precum și mass-media; 3) despre natura umană invariabilă egoistă, despre agresivitatea ei, despre tendința de a face bani și de a consuma; 4) despre absența conflictelor sociale, a funcționării și a oprimării într-o societate; 5) despre pluralismul mass-media care, de fapt, în ciuda abundenței lor, sunt supravegheați de agenții de publicitate mari și de guvern și reprezintă industria uniformă a conștiinței iluzorii.

Adesea, manipularea consideră o înșelăciune, dar nu este absolut adevărată. De exemplu, există o astfel de recepție manipulantă, care constă în esențialitate, nesănătoasă și imperceptibilă pentru majoritatea oamenilor de a distribui prestigiul și acea autoritate pe care este apreciată și respectată de către ei, pe care o prezintă subiectul politic. În acest scop asociațiile de acceptare, comunicațiile asociative ale obiectului prezentat se formează cu cineva sau cu ceva care are importanța și importanța la asociați. Deci, dacă candidatul este reprezentat într-un mediu de copii veseli pe un board de publicitate, este foarte posibil ca pe cineva această publicitate să aibă influența latentă ca rezultat al fixării inconștiente a unei comunicări asociative pozitive, copii pe candidatul poziționat. Această recepție este folosită pe scară largă în reclamele politice, atunci când candidatul, de exemplu, este arătat împotriva minunatelor spații deschise ale cetățenilor din Kazahstan sau Kazahstan, sau atunci când candidatul puțin cunoscut este reprezentat aproape de politicianul popular, științific., deoarece politica este o zonă dificilă, deseori ascunsă de ochii oamenilor simpli, extrem de incoerentă și capabilă să fie falsă, imorală, necinstită etc. Prin urmare, pentru persoana simplă este destul de dificil să înțelegi evenimentele politice, să explici, lor . Nu în mod obișnuit, mulți oameni, fiind obiectul unor manipulări, nu aspiră să plece din această captivitate și sunt mulțumiți de judecata estimată despre politică într-un cuvânt: este "plăcută" sau "nu este plăcută". În cunoașterea spațiului modern a unei realități a mass-media sunt întotdeauna mediate și din care cetățenii, mai întâi de toate, au relatări despre ea, prin urmare este imposibil să distingem informațiile afișate de fenomenul afișat. Ea servește ca o condiție prealabilă pentru o manipulare politică ca mod de gestionare latentă a conștiinței politice și a comportamentului oamenilor cu intenția de a genera la ele reprezentări politice necesare, pregătire pentru un anumit tip de acțiune politică, nu modurile democratice aspiră mereu să dețină poporul, o societate generală de oameni într-o stare obiect, folosind mijloacele de informare în masă pentru a lansa stereotipurile favorabile autorităților, instalațiilor, scopurilor, idealurilor etc. Ca rezultat, «spiralele de ascundere» se răsucesc și mai brusc, oferind o victorie manipulatorilor. Este necesar să subliniem faptul că manipularea politică este folosită pe scară largă nu numai în statele totalitare și autoritare, unde este adesea o metodă dominantă de activitate a mass- media, dar și în democrațiile occidentale moderne, în special în propagarea partidelor și în cadrul companiilor selective. Astăzi orice companie prezidențială sau parlamentară selectivă din țările din Vest și din multe alte state nu se ocupă fără recepții de manipulare politică și de publicitate care, interconectându-se între ele, creează la spectatori reprezentări destul de departe de o realitate cu privire la anumite politician. După cum arată cercetările sociologice, "alegătorul" medie judecă de obicei candidatul pentru președinți sau parlament pe acea imagine care îi creează și alte mijloace de informare în masă. În țările occidentale, în ultimii ani și în CSI, se dezvoltă cu succes direcția de promovare a imaginilor de afaceri, adică crearea imaginilor politici atractive pentru alegători. Profesioniștii care lucrează pentru producătorii de imagini mari și organizatorii companiilor selective dictează solicitanților nu numai forma de îmbrăcăminte și comportamentul, ci și menținerea unor performanțe care abundă cu seturi de promisiuni tentante, de obicei uitate imediat după o victorie în alegeri. În spatele ambalajului genial publicitar realizat cu pricepere de către mass-media, este dificil să se facă distincția între calitățile morale ale candidaților, să-și definească pozițiile politice. O astfel de activitate de manipulare a reclamei transformă o alegere a cetățenilor de la decizia liberă conștientă în certificatul formal în avans programat de experți în formarea conștiinței în masă.

Manipularea influențelor datorită caracterului lor deghizat și influențării orientate în primul rând asupra proceselor emoționale și inconștiente poate exista în paralel cu straturile intrinseci ale mentalității de contrast, dar perspectivele istorice câștigă caracteristici constante ale etniei, populația. În acest sens este necesar să spună că este necesar să se desfășoare o luptă ireconciliabilă împotriva unei manipulări politice. Fără o luptă potrivită împotriva manipulării politice, ea poate deveni principala funcție a manipulatorilor, a mass-media și a aduce la zero principiile democratice proclamate oficial într-o societate a statului. Obstacolele esențiale pentru o manipulare politică sunt experiența privată a oamenilor și, de asemenea, a comunicărilor care nu sunt supravegheate de putere: o familie, rude, cunoștințe și prieteni, grupuri de interacțiune care se dezvoltă în cursul activității industriale și de altă natură etc. Totuși, o manipulare politică, mai ales la monopolul inițiatorilor săi pentru mass-media, putere, este capabil să ocolească aceste bariere ca posibilități de experiență individuală și de grup care se aplică unei politici este limitată și presupune interpretări diferite. De exemplu, un eșec al politicii economice a guvernului este posibil să se explice diferit: incompetența sau corupția , o moștenire greoaie a ultimului mod, inevitabilitatea dificultăților de reformare, intrigi ale opoziției sau ale statelor ostile etc. Este necesar să se spună că împotriva unei manipulări politice pot să acționeze în mod credibil și eficient structurile de stat, organizarea publică a mass-media și pluralismul.

În majoritatea țărilor lumii există organisme speciale ale unei societăți de control pentru mass-media care urmăresc respectarea de către ei a eticii și a regulilor de drept. De exemplu, în Franța, astfel de instanțe sunt Consiliile înalte privind comunicațiile audiovizuale. Nu numai că supraveghează statul și organele private ale unui post de radio, dar îi acordă și licențele de stat pentru dreptul de difuzare. În Marea Britanie, guvernul și parlamentul definesc liniile generale de activitate a radioului și a teleconducerii. Respectarea de către presă a standardelor etice este urmată de comisia specială de auto-verificare. Politica de informare, ca și puterea politică și economică, trebuie să fie controlată de o societate. Pe lângă organismele speciale de stat sau de control public să folosească mass-media și tribunele publice în interesul cetățenilor și pentru a preveni consecințele negative ale activității lor, și, în special, generația tânără. Învățarea politico-comunicativă a tinerei generații câștigă distribuția tot mai mare în democrațiile occidentale. Este evident că este și mai necesar pentru Kazahstan și alte țări din teritoriul post-sovietic în care alfabetizarea populației în domeniul comunicațiilor în masă este scăzută și posibilitatea utilizării lor în manipularea scopurilor este ridicată. Numai într-un complex care rezolvă diverse probleme în domeniul comunicațiilor în masă pe baza experienței mondiale și a propriilor realități politice, aceste țări pot crea democrație eficientă și viabilă și limitează sfera de influență a unei manipulări politice. este posibil să se tragă concluzia că manipularea politică este gestionarea latentă a conștiinței politice și a comportamentului cetățenilor cu scopul de ai forța să acționeze în contradicție cu interesele proprii. Mai mult decât atât, este un sistem de moduri de influență psihologică asupra greutăților, folosită de manipulatori, autoritățile pentru scopul unei înșelări, introducerea în conștiință a poporului reprezentărilor iluzorii despre viața politică. Prin urmare, este necesar să se lupte cu ei fără compromis și este eficient. În acest scop, este necesar să se îmbunătățească modalitățile de restricționare și metode de luptă. Pentru manipularea conștiinței în masă a primirii de persoane " de la un loc de evenimente, de asemenea, creează viteza de a da mesaje repetate alternând conținând date și interpretări necontrolate, forță de promovare a forțării și o isterie.

Folosind această recepție, la telespectatorii și ascultătorii de radiodifuziune capacitatea de a diferenția informațiile privind gradul de importanță slăbește, ei nu dau posibilitatea de a face judecata, deoarece există o dispersie și lipsă de sens a informațiilor care în cele din urmă împiedică să înțeleagă și înțelegerea greutăților o esență a evenimentelor care apar, conduce oamenii de pasivitate, la o stare de inerție care împiedică atât acțiunea individuală, cât și acțiunea în masă. Astfel, pentru păstrarea unei ordini sociopolitice existente, se iau toate măsurile privind diminuarea activității fizice și intelectuale a oamenilor care urmăresc orele de televiziune, pe spectatorii, pentru a le lăsa să se alăture preocupărilor de validitate socială, politică și economică. Astfel, înclinația de a crea și de încredere în mituri, în iluzie – una de o parte a conștiinței în masă a oamenilor. Materialul străin asupra conștiinței de masă și a iluziilor sale conține în lucrările unor astfel de gânditori, precum H.Arendt, A.Kamju, H.Ortega-and-Gasset, E.Fromm, A.Levi-Brjul, E.Djurkgejm, K.Levi -Stross. V.Rybin dovedește că iluzia este o formă istorică necesară de reflectare a valabilității datorită limitării cunoștințelor sale de la persoana concretă. Prin urmare, conștiința în masă, această conștiință în principal iluzorie și generalizările care devin în conștiința iluzorie reflectă esența fenomenelor doar superficial, unilateral. De exemplu, de 25 de ani în Eurasia, dintr-o singură speranță, iluzii și așteptări ale "celei mai bune vieți" altul, la început sperând să îmbunătățească un socialism ("reorganizare"), și a refuzat consolidarea deficienței de mărfuri și a tulburărilor de putere, apoi a sperat pentru piață și un stat legal, a existat o inflație și o infracțiune penală. recent, toți au crezut ce este suficient pentru a rupe sistemul de comandă și pentru a da libertatea elementelor de piață și ea, aceste elemente, pe valuri, ne va aduce la economia pe care o voi înflori și chiar mai devreme a existat o altă iluzie iluzorie că, expropriate, este posibil să avem încredere optimistă în legea marxistă obiectivă a dezvoltării economice și apoi în timpul vieții unei generații vom ajunge în mod necesar abundența. Diferitele tipuri de manipulări economice, politice și spirituale sunt capabile să schimbe destul de puternic conștiința în masă a oamenilor și numai mentalitatea rezistă mai mult manipulărilor sociale mai constante. Influențele ideologice care contrazic viața reală a oamenilor sunt contraste drastice în raport cu valorile aprioriste ale mentalității, "sunt rupte inconștient" de oameni.

1.5.Comunicarea online- Teorii de comunicare, socializare politică

Comunicarea specializată cuprinde publicitatea și relațiile publice și are scopul de a convinge și a mobiliza.

„Publicitatea este o formă de comunicare de tip persuasiv, având rolul de a modifica atitudinea receptorilor în sensul achiziției unui produs sau unui serviciu anume.”

Publicitatea reprezintă comunicarea de masă care creează și transmite informații despre produse, servicii, evenimente, indivizi sau instituții prin plasarea de reclame în spațiul media contra unor costuri determinate de spațiul și timpul folosite pentru acestea.

Odată cu dezvoltarea publicității ca tehnică de marketing a apărut o delimitare între paid media (sau Advertising) și free media (sau publicity). Free media se referă la publicitatea gratuită, prezența neplătită în spațiul media și are o mai mare credibilitate în fața utilizatorilor datorită modalității de dispersare: presă, știri, reportaje, comentarii, editoriale sau note. Actorii politici folosesc rețelele de socializare pentru comunicarea cu alegătorii chiar și în perioadele nonelectorale, astfel având parte de publicitate gratuită.

Publicitatea plătită are avantajul de a permite companiilor, organizațiilor, partidelor și grupurilor de interes să aleagă modul în care apar în fața clienților sau alegătorilor. Publicitatea politică înseamnă plata unui spațiu de reclamă pentru transmiterea de mesaje politice controlate publicului de masă și oferă posibilitatea de promovare pe lângă cea din emisiuni sau dezbateri. Cu toate că actorul politic poate controla mesajul transmis, el nu poate decide cum este acesta înțeles de public.

De-a lungul ultimelor două decenii candidații au folosit sume exorbitante pentru producerea și difuzarea spoturilor publicitare. Campaniile Partidelor Democrat si Republican pentru alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii din anul 2008 au cheltuit un total de aproape două miliarde de dolari și o mare parte din bani au fost folosiți pentru publicitatea negativă.

Una din tacticile folosite de candidați în campaniile politice este publicitatea negativă. Prin intermediul acesteia sunt discreditați adversarii, iar alegătorii care înclină spre concurență sunt descurajați. În antiteză este publicitatea pozitivă, cu rolul de a exagera calitățile și meritele unui candidat și de a crește gradul de încredere pe care alegătorii îl au față de acesta.

Publicitatea electorală creează impresia de echilibru și neutralitate din partea mass-media; în realitate, omul politic cumpără controlul asupra conținutului mesajului electoral conceput de proprii specialiști. Cu toate acestea, politicienii preferă ca informațiile favorabile să apară la știri sau în jurnalele de televiziune din simplul fapt că acestea nu sunt sub controlul organizației de partid, deci au parte de mai multă credibilitate în fața alegătorilor.

Ca o modalitate de înțelegere a puterii în democrație, teoriile pluraliste și de elită au multe de oferit, dar nici un tip de teorie nu prezintă o imagine completă. Teoria pluralistă greșește în a vedea toate grupurile de interes special ca fiind la fel de puternice și de influențate. Cu siguranță, succesul grupurilor de lobby din sistemele politice si economice, este o dovadă a faptului ca nu toate grupurile de interes special sunt create egale. Teoria pluralistă se poate înșeala și în privința guvernării ca arbitru neutru. Uneori, guvernul poate face parte părtini corporațiile, acționând sau nu reușind să acționeze într-un anumit mod. Mai multe teorii de elită contestă modelul pluralist. Potrivit acestor teorii, puterea în societățile democratice este concentrată în mâinile câtorva indivizi și organizații bogate – sau elite economice – care exercită o influență excesivă asupra guvernului și își pot modela deciziile în beneficiul propriilor interese. Departe de a fi un arbitru neutru față de concurența dintre grupurile de veto, se spune că guvernul este controlat de elitele economice sau cel puțin pentru a-și satisface nevoile și interesele. După cum ar trebui să fie clar, teoriile de elită cad în mod clar în contextul conflictului. Probabil cea mai faimoasă teorie a elitei este teoria puterii-elită a lui C. Wright Mills (1956). Potrivit lui Mills, elita de putere este compusă din guvern, mare afacere și armată, care împreună formează o clasă dominantă care controlează societatea și lucrează pentru propriile interese, nu pentru interesele cetățenilor. Membrii elitei puterii, a spus Mills, se văd reciproc social și servesc împreună în consiliile de administrație ale corporațiilor, organizațiilor caritabile și alte organisme. Atunci când membrii cabinetului, senatorii, generalii de vârf și alți oficiali militari se pensionează, ei devin adesea directori corporativi. Dimpotrivă, directorii corporativi devin deseori membri ai cabinetului și alte persoane desemnate politice. Această circulație a elitelor contribuie la asigurarea dominației lor asupra vieții americane. Modelul de putere-elită al lui Mills rămâne popular, dar există și alte teorii de elită. Ele diferă de modelul lui Mills în mai multe moduri, inclusiv viziunea lor asupra compoziției clasei conducătoare. Mai multe teorii vad clasa dominantă ca fiind compusă în mare parte din marile corporații și cele mai bogate indivizi și văd guvernul și armata care servesc nevoilor clasei conducătoare, mai degrabă decât să fie parte din ea, după cum a subliniat Mills. G. William Domhoff (2010) spune că clasa dominantă este compusă din cele mai bogate 0,5% – 1% din populație, care controlează mai mult de jumătate din averea națiunii, se află în consiliile directorilor menționate și sunt membre ale aceleiași cluburi sociale și alte organizații de voluntariat. Controlul lor asupra corporațiilor și a altor organe economice și politice contribuie la menținerea influenței lor excesive asupra vieții și politicie.Alte teorii ale elitei spun că guvernul este mai autonom – nu la fel de controlat de clasa conducătoare – decât sa gândit Mills. Uneori guvernarea ia partea clasei conducătoare și a intereselor corporatiste, dar uneori se opune acestora. O astfel de autonomie relativă, spun aceste teorii, ajută la asigurarea legitimității statului, pentru că dacă ar lua întotdeauna partea bogată, ar părea prea părtinitoare și ar pierde sprijinul populației. Pe termen lung, apoi, autonomia relativă a statului ajută la menținerea controlului de clasă dominantă, făcând masele să se simtă că statul este imparțial atunci când de fapt nu este.

Buna funcționare a societății este o preocupare centrală a teoriei funcționaliste. Atunci când se aplică problemei puterii politice, teoria funcționalistă ia forma teoriei pluraliste, care spune că puterea politică în Statele Unite și în alte democrații este dispersată în mai multe "grupuri de veto" care concurează în procesul politic de resurse și influență. Uneori, un anumit grup de veto poate câștiga și alte ori un alt grup poate câștiga, dar pe termen lung câștigă și pierde în mod egal și nici un grup nu are mai multă influență decât altul. După cum se desprinde acest proces, spune teoria pluralistă, guvernul ar putea fi participant activ, dar este un participant imparțial. Guvernul acționează însă și ca arbitru neutru pentru a se asigura că concurența dintre grupurile de veto se face în mod echitabil, că niciun grup nu dobândește influență necuvenită și că nevoile și interesele cetățenii sunt ținute în minte. Procesul de concurență a grupului de veto și supravegherea acestuia de către guvern sunt funcționale pentru societate, conform teoriei pluraliste, din trei motive. În primul rând, se asigură că conflictul dintre grupuri este canalizat în cadrul procesului politic, în loc să se transforme în ostilitate directă. În al doilea rând, concurența dintre grupurile de veto înseamnă că toate aceste grupuri își ating obiectivele până la un anumit grad. În al treilea rând, supravegherea guvernului contribuie la garantarea că rezultatul competiției de grup aduce beneficii societății în ansamblu.

CAPITOLUL II – MARKETINGUL POLITIC

2.1. Strategii, modele teoretice

Relația cauzală dintre imagine și efect poate fi determinată pentru modelul de comportament al alegătorului în mod similar cu cel al modelului secvențial al influenței publicității asupra comportamentului de vot. Această reinterpretare a modelului de comportament al alegătorului necesită descrierea structurii cauzale între domeniile cognitive și afectarea componentelor, ceea ce permite apoi analiza comportamentelor voturilor în cadrul abordărilor constructiviste și realiste. Structura relațiilor cauzale este intuitiv evidentă aici: mass-media influențează domenii cognitive care, la rândul lor, formează emoțiile alegătorului față de un candidat. Presupunerea pentru acest model, și anume că emoțiile influențează în mod direct intenția alegătorilor, se bazează pe rezultatele cercetării empirice care au demonstrat, fără echivoc, o relație foarte puternică între aceste două variabile. Se pare că sentimentele emoționale sunt un bun predictor al intențiilor de vot, ceea ce înseamnă că un alegător alege candidatul care este "mai cald" și evocă mai multe emoții pozitive. O astfel de abordare presupune abordarea constructivistă în organizarea realității politice de către alegători, în care domeniile cognitive influențează dezvoltarea afecțiunii față de un politician; este o relație similară cu cea care apare în cazul influenței publicitare politice, în care imaginea unui politician influențează influența asupra lui sau a ei (comparați figura 2 și figura 6). Cu toate acestea, relațiile dintre ele pot fi inversate și se poate testa abordarea realistă, unde efectul determină modul de organizare a câmpurilor cognitive în alegători. O întrebare apare atunci când alegătorii dezvoltă în mintea lor structura internă în care afectează afecțiunea și cunoașterea. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să testați empiric modelele structurale ale comportamentului alegătorilor în abordările constructiviste și realiste.

Modelele multivariate reprezintă un pas avansat în dezvoltarea analizei comportamentului alegătorilor create în paradigmele "vechi". Aceste modele au făcut obiectul unor teste empirice în timpul alegerilor la diferite niveluri și în diferite țări și par să ofere o șansă mai bună de a explica fundamentele comportamentului alegătorilor. O propunere care oferă soluții promițătoare teoretice și aplicative este modelul comportamentului alegătorului. Conform acestui model, următoarele șapte domenii sunt asumate pentru a ghida comportamentul alegătorilor: (1) aspecte și politici – se referă la o listă a problemelor și politicilor importante, inclusiv a politicilor economice, externe și sociale, precum și a caracteristicilor de conducere; (2) imagistica socială – se referă la toate segmentele relevante ale populației care votează, susceptibile de a sprijini candidații studiului; (3) aspectele emoționale – reprezintă atitudinea emoțională a alegătorilor față de candidați; (4) imaginea candidatului – se referă la imaginea candidatului pe baza trăsăturilor de personalitate; (5) evenimente curente – se referă la problemele și politicile care se dezvoltă pe parcursul campaniei; (6) evenimente personale – se referă la situațiile din viața personală a candidatului; și (7) probleme epistemice – se referă la acele aspecte ale candidatului care ar oferi satisfacția percepută a curiozității, cunoștințelor și nevoilor exploratorii ale alegătorilor. Acest model include o ipoteză implicită că toate aceste domenii sunt independente unele de altele și, potențial, la fel de importante pentru determinarea deciziilor de vot. Aceasta determină apoi o abordare specifică a analizei empirice a datelor: analiza de regresie sau analiza discriminatorie. Cu toate acestea, în literatura psihologică este bine documentat faptul că elementele cognitive și emoționale nu trebuie tratate ca separate, ci ca factori interactivi. Prin urmare, se poate pune o întrebare cu privire la posibilele relații de cauzalitate între setul de variabile tratate anterior ca distincte și independente și aceasta privește, în special, poziționarea corectă în acest lanț cauzal a atitudinilor emoționale ale alegătorului față de candidați.

În psihologie, abordarea constructivistă omul "merge dincolo de" stimulii percepuți, construindu-și lumea proprie, ca reprezentare cognitivă sau imagine a realității care îl înconjoară. Astfel, este posibil să se controleze acest proces de percepție și interpretare prin manipularea cunoștințelor indivizilor. În practică, acest lucru a fost studiat de mai mulți ani de către specialiștii în marketing care creează diverse imagini ale politicienilor sau ale bunurilor de consum. În prezent, procesul de astfel de creație a devenit atât de semnificativ încât se spune chiar că democrația modernă se găsește în epoca imaginilor fabricate. Deși abordarea constructivistă este paradigma cea mai dominantă de cercetare pentru cunoașterea umană, unii cercetători susțin că nu este corect . În schimb, ei își asumă așa-numita abordare a realismului cognitiv, conform căreia oamenii percep direct informațiile în mediul lor. Prin urmare, cealaltă abordare, denumită realistă, indică relevanța afecțiunilor în formarea imaginii în sine. Astfel, luând în considerare următoarele secvențe simple: cunoașterea afectează sau afectează cogniția, folosim fie o abordare constructivistă sau realistă pentru a percepe mediul social. Criteriul principal de diferențiere a abordărilor de mai sus este dacă percepția asupra afectării este directă. Conform abordării constructiviste, afecțiunea este rezultatul stimulilor procesați în structurile cognitive.

Conform abordării realiste, influența este rezultatul percepției directe și este independentă de prelucrarea informațiilor. Aceste două abordări în organizarea realității sociale ne permit să privim comportamentul alegătorilor dintr-o perspectivă mult mai largă, definind relația cauzală dintre cunoaștere și afecțiune în funcționarea umană în lumea socială. Prin urmare, se referă atât la esența cunoașterii sociale, cât și la influența sa asupra comportamentului, al cărui caz special este comportamentul social. Anume, strategia de marketing politic ar trebui să urmeze fundalul epistemic asumat și testat empiric al comportamentului alegătorului: Alegătorii recunosc realitatea socială pe o bază afectivă sau afectează o consecință a cunoașterii sociale astfel încât imaginile anumitor fenomene sociale să aibă puțin în comun cu lumea reală?

În funcție de care dintre următoarele două relații de cauzalitate au fost selectate din motive empirice, trebuie elaborată o strategie de marketing detaliată diferită. Pe de altă parte, nu trebuie să neglijăm posibilitatea combinării strategiilor rezultate din abordări realiste și constructiviste, deoarece ambele pot fi folosite în explicarea comportamentului alegătorilor. Următoarea secțiune a lucrării prezintă importanța studierii influenței percepției publicității asupra formării imaginii politice în abordarea constructivistă și realistă. Aceste două abordări permit, de asemenea, captarea diferențelor interculturale, ceea ce va fi demonstrat de exemplele comportamentelor alegătorilor.

Conform modelului secvențial, imaginea, operaționalizată de factori diverși influențează sentimentele generale din prima secvență. În a doua secvență, după vizualizarea anunțurilor, în mintea alegătorilor are loc o reconfigurare a imaginii, precum și o schimbare a afectării. Conform abordării constructiviste, se poate presupune atât influența imaginii asupra afecțiunii în secvență, cât și influența imaginii asupra imaginii, precum și afectarea afectării între secvențe. Pentru a studia imaginea în mod empiric, se pot folosi diferențiale semantice constând dintr-un număr de scale adjective (de exemplu, calificat = necalificat, cinstit = necinstit, demn de încredere = nesigur) și apoi prin analiza factorilor. Această metodă facilitează mult controlul relației cauzale între afectare și cunoaștere. Conform abordării realiste a cercetării privind cunoașterea socială, se presupune următoarea secvență de cauzalitate: afectează cunoașterea, adică sentimentul afectiv față de candidat influențează imaginea sa. Această abordare este bine susținută de teoria cognitivă a afecțiunilor, care a demonstrat, pe baza unui număr de studii empirice, că prima reacție afectivă evocată de obiectul perceput apare și este urmată doar de elemente cognitive.

Prin urmare, este rezonabil că influența joacă un rol important în formarea imaginii politicienilor. În ceea ce privește modelul secvențial al influenței publicității factorii care conectează imaginea cu sentimentele afective trebuie inversate.

Există multe combinații cauzale care pot fi derivate din cele șase domenii cognitive, mass-media și afectează considerentele personale ale alegătorului. Testarea temeinică a acestor combinații potențiale a evidențiat faptul că modelul cel mai potrivit pentru comportamentul alegătorilor

În contextul larg al comportamentului social al omului, o astfel de analiză cauză-efect permite cercetătorilor să testeze două abordări pentru a explica funcționarea cognitivă și afectivă umană: cea constructivistă și realistă. Rezultatele prezentate aici oferă un test puternic pentru specificitatea cunoașterii sociale a realității politice înconjurătoare. Ușorul avantaj al paradigmei realiste față de cel constructivist este în concordanță cu teoria cognitivă care explică de ce emoțiile preced cogniția și considerația că, deși majoritatea alegătorilor nu știu nimic despre anumiți politicieni, sentimente față de ei. Aceste rezultate sunt, de asemenea, în concordanță cu alte cercetări privind comportamentul uman.

În teoria psihologică a deciziilor, oamenii aplică factorul euristic pentru a înțelege evenimentele pe care le întâlnesc. Astfel de euristici denaturează realitatea, însă nu duc întotdeauna la predicții corecte. Din aceasta se poate deduce că unul din elementele care distorsionează evenimentele percepute este afectat de cunoaștere. Relațiile de cauzalitate aplicate în modelul secvențial și în modelul structural al comportamentului alegătorului permit efectuarea de analize interculturale.

Figura nr. 2. Modelul structural realist

Figura nr. 3. Modelul constructivist

Concluzia noastră conform căreia comportamentele politice ale alegătorilor din țările slab dezvoltate sunt controlate într-o mai mare măsură de emoții se bazează pe o analiză comparativă care demonstrează clar că gradele bunăstării potrivirii datelor modelului structuralist constructiv al comportamentului alegătorilor sunt mai bine pentru alegătorii americani. Studiile suplimentare efectuate în alte țări cu privire la comportamentul alegătorilor sunt, de asemenea, foarte promițătoare. Cercetarea interculturală similară a proceselor de democratizare ar putea fi realizată, de asemenea, în cadrul modelului secvențial al influenței publicității politice. Cercetarea prezentată aici și folosind metodologia ecuațiilor structurale arată specificitatea mecanismelor emoționale și cognitive în comportamentul alegătorilor. Folosind exemplul unei țări cu procese democratice bine dezvoltate și stabilite – și anume Statele Unite – și în care democrația se dezvoltă în continuare, se pot observa diferite modalități de inițiere a acestor mecanisme. În țările aflate în curs de dezvoltare, comportamentul alegătorilor este încă format de emoții care influențează modul de a trăi evenimentele politice definite de domeniile cognitive. În Statele Unite, totuși, comportamentul alegătorilor este influențat de evenimente politice care nu sunt distorsionate de emoții. Numai prin trăirea acestor evenimente se dezvoltă un anumit efect asupra unui politician. Cercetarea privind comportamentul alegătorilor prezentată aici poate fi o introducere în cercetarea privind marketingul internațional și are o serie de implicații practice pentru managerii de campanii care iau decizii și acțiuni în democrații.

2.2. Imaginea și brandingul candidatului

În multe democrații, relația dintre cetățeni și instituții politice a cunoscut schimbări profunde de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Adesea, aceste transformări sunt subsumate sub eticheta "modernizare", deși termenul "secularizare" pare mai precis. Se descrie slăbirea drastică, dacă nu și dispariția, a legăturilor tradiționale dintre cetățeni și instituțiile de autoritate, cum ar fi partidele politice, sindicatele, bisericile etc.

Odată cu dispariția acestor clivajuri, propulsate de factori precum decesul industriei prelucrătoare ca bază a clasei muncitoare sau răspândirea valorilor post-materialiste datorită afinității în creștere tradiționale loialitatea față de aceste instituții a devenit depășită. Orice căutare pentru o definiție a "branding" trebuie să înceapă cu o explorare a conceptului de brand. Literatura de marketing prezintă o gamă largă de descrieri ale termenului de "marcă". O definiție adaptată pentru contextul de marketing politic prezintă termenul "brand" , care se se referă la valoarea simbolică, reprezentarea psihologică a unui anumit produs. Este un strat de conexiune emoțională sau, un set de beneficii intangibile legate de un produs. Prin urmare, în timp ce "produsul" se referă doar la beneficiul principal obținut prin intermediul unei achiziții. Termenul "marcă" cuprinde aspecte mai moi, cum ar fi emoțiile sau conotațiile sociale cu care se confruntă în timpul utilizării unui produs. Conceptul de branding nu este nou pentru comunicarea politică. De-a lungul ultimelor două decenii, politicienii și partidele din diferite țări s-au bazat adesea pe informații și chiar pe personalul de la managementul mărcii pentru a-și promova prezentarea externă. Sa remarcat în mod remarcabil rebrandingul. De exemplu, se raportează o serie de interviuri cu politicieni germani de conducere, în care au folosit termenii "brand" sau "branding" într-o manieră de rutină pentru a se referi la activitățile lor de comunicare. Politicienii și profesioniștii în comunicarea politică au ajuns să se bazeze frecvent pe cunoștințe și personal din disciplina managementului mărcii pentru a-și îmbunătăți prezentarea externă.

Politica de branding pare a fi en vogue și este urmărită ca o strategie deliberată de către actorii politici. Ea răspunde unei varietăți de condiții din mediul contemporan de comunicare politică, așa cum este argumentat în capitolul teoretic al acestui studiu. În același timp, cercetătorii din domeniul comunicării politice au fost însărcinați de unii specialiști să evalueze implicațiile normative ale branding-ului politic, impactul acestuia asupra discursului democratic și angajamentului politic. Aceste evaluări ar fi necesare mai ales dacă brandingul politic a dat un caracter unic și vizibil conținutului de comunicare politică. O relevanță socială mai mare decât această perspectivă internă ar fi cu siguranță o analiză a consecințelor externe ale branding-ului politic. După cum se menționează în exemplul lui Obama de mai sus, se pare că există anumite calități estetice și emoționale legate de comunicarea politică – și în special campaniile electorale – care justifică atașarea etichetei "de marcă". Întrebarea este: În ce măsură sunt aceste calități vizibile în conținutul comunicării politice? Pot fi identificate și măsurate? Prin urmare, branding-ul este doar un buzzword de comunicatori politici sau constituie o nouă calitate a comunicării care poate fi detectată ca atare? Apoi, branding-ul pare a fi urmărit ca o strategie deliberată de către actorii politici. Se pare că îi ajută pe politicieni și pe liderii de partide să își alinieze activitățile de comunicare la un set fix de mesaje și emoții (= marca) și introduce un anumit nivel de disciplină și standardizare în gestionarea prezentării lor externe – un lucru care poate fi deosebit de valoros în vremuri mai haotice ale campaniei electorale. Conform acestei paragrafe o marcă politică este în principal o orientare internă a organizațiilor de comunicare politică, influențând procesele și trăsăturile organizaționale din cadrul unităților de comunicare ale guvernelor și al sediilor de campanie ale candidaților. Intuitiv, cu toate acestea, acest lucru nu poate fi văzut ca tot ce există pentru branding.

Prin urmare, un brand nu constituie ceea ce este un produs, ci ceea ce consumatorii îl percep. Acest lucru nu înseamnă că comercianții de marcă nu pot influența percepțiile consumatorilor asupra unui produs și pot facilita evoluția relațiilor reciproce, de ex. prin asocierea produselor lor cu stilul de viață dorit de consumatori sau prin orchestrarea cu atenție a aspectelor senzuale ale situației consumului. Cu toate acestea, la sfârșitul zilei, marca este proiecția unui produs în mintea consumatorilor. Este acolo unde poate fi cultivat, dar și contaminat. Brandingul se referă apoi la activitățile oricărei organizații care vizează crearea și promovarea unei imagini distincte a mărcii în mintea consumatorilor. Aceste activități implică o concentrare a resurselor asupra atributelor tangibile și necorporale selectate pentru a diferenția marca într-un mod atractiv, semnificativ și convingător pentru publicul țintă. În acest proces, toți factorii care influențează percepțiile consumatorilor asupra produselor – fie comunicarea de marketing, comportamentul angajaților, fie experiența reală de consum a produsului – trebuie să fie aliniate la marcă. În teoria marketingului, aceasta se numește "integrarea brandului" și garantează că tot ceea ce marca face într-un fel reflectă și contribuie la identitatea sa unică.

Trei caracteristici ale branding-ului ar trebui să fie evidențiate – vor fi legate de brandingul politic într-un moment ulterior al acestui studiu: Narațiuni cu valoare încărcată / emoțională: pe multe dintre piețele de astăzi se comercializează produse "ale căror caracteristici, prețuri, distribuție și disponibilitate într-adevăr destul de aproape unul de celălalt. Cu alte cuvinte, dacă era doar pentru gust sau preț, diferența dintre Coca-Cola și Pepsi ar fi minimă. Prin urmare, atunci când revendicările precum "produsul A funcționează mai bine" sau "produsul B este mai ieftin" sunt ineficiente, consumatorii trebuie să beneficieze de stimulente mai elaborate sau recursuri subiacente. Integrate în imaginile mărcii. Aceste apeluri sunt adesea adaptate la ambițiile umane specifice sau la preferințele stilului de viață, permițând "participarea comună la narațiunile aspiraționale și democratice. În timp ce această perspectivă a brandurilor ca "unificatori sociali" .

Ar putea fi considerată ca fiind naivă de către unii, aceasta ilustrează o primă caracteristică a branding-ului: comunicarea narațiunilor emoționale încărcate cu valoare, adaptate grupurilor specifice, cu scopul de a diferenția produsele identice . În ansamblu, corpul literaturii pe această temă este limitat și folosește unghiuri și accente diverse. Cele mai multe lucrări pot fi atribuite uneia din cele două perspective: tratarea branding-ului (sau a vorbirii de marcă) în politică ca fenomen social care necesită explicații, adică ca explicații sau folosirea conceptului de marcă pentru analizarea și înțelegerea realității comunicării politice, adică ca explicații. În timp ce prima perspectivă se regăsește, în cea mai mare parte, în studiile de caz descriptive ale anumitor campanii politice sau ale proceselor de rebranding (de exemplu, transformarea Partidului Laburist în "Munca Nouă"), a doua perspectivă vizează explicarea comportamentului comunicării actorilor politici cu ajutorul conceptului de brand. Această abordare ulterioară necesită cu siguranță o explicație, deoarece pentru mulți cercetători, valoarea adăugată a introducerii unui alt concept referitor la prezentarea externă a partidelor sau candidaților ar putea părea neclar. Cu studii științifice politice și de comunicare care prezintă deja concepte precum imaginea, reputația sau politica simbolică, care este beneficiul introducerii unui nou concept, cum ar fi brandingul politic?

Orientarea multi-canal: o imagine coerentă și, astfel, eficientă, poate fi evocate, dacă atributele de marcă identice sunt transmise prin toate canalele de comunicare. De exemplu, un producător de mașini mai avansate ar trebui să se asigure că reclamele sale TV, reclamele de presă și corespondența în masă sugerează sentimente și conotații similare, deși cele trei canale implică simțuri diferite și ajung la audiențe în diferite contexte. În acest exemplu, ar fi lipsită o comunicare coerentă în cazul în care spoturile au vândut mașina ca un crucișător rural în stil vintage, în timp ce anunțul tipărit a portretizat vehiculul într-un mediu metropolitan agitat sau corespondența a fost tipărită alb-negru pe hârtie ieftină lipsit de orice simt al exclusivității. Într-un mediu media fragmentat, un brand eficient prin promovarea disciplinată a atributelor de marcă distincte pe toate canalele.

 Construirea de încredere: Brandingul înseamnă, de asemenea, că toate activitățile, inclusiv comunicațiile, trebuie să se axeze pe câștigarea și menținerea încrederii consumatorilor. Prin comunicarea unei imagini de brand coerente care implică valori și inspirații, brandurile fac promisiuni care ridică așteptări mari din partea consumatorilor. La rândul lor, trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a-și îndeplini promisiunea. Acest lucru, totuși, reprezintă mari provocări pentru organizații. În special pentru brandurile de servicii, care sunt în esență construite în jurul procesului de interacțiune a unei persoane cu alta, asigurarea că calitatea produsului respectă întotdeauna promisiunea mărcii nu este ușoară. În literatura de marketing, consistența și onestitatea sunt citate ca factori cheie care facilitează apariția relațiilor bazate pe încredere între consumatori și branduri . Un brand care face mari pretenții, dar nu reușește să livreze va avea în curând o imagine contaminată în mintea consumatorilor. Toate cele trei caracteristici au o anumită relevanță pentru mediul de comunicare politic contemporan și, prin urmare, pot fi considerate ca potențiale motive pentru popularitatea brandului în rândul profesioniștilor din domeniul comunicării politice – așa cum se va elabora mai jos. În prealabil, pare plauzibil să aruncăm o privire la ceea ce a fost scris despre branding în cercetarea comunicării politice până în prezent. Alte studii au examinat utilizarea brandingului în comunicarea politică din SUA. S-a analizat retorica prezidențială și etichetarea inițiativelor politice, concentrându-se asupra "utilizării cuvintelor, expresiilor și simbolurilor bazate pe valori pentru conectarea cu publicul pentru a obține sprijinul necesare. Ei concluzionează că brandingul a avut cea mai mare înflorire încă în timpul președinției lui George W. Bush și a fost urmărit ca o strategie deliberată.

Se descrie utilizarea branding-ului pentru un alt scop – de a răni adversarii politici. În studiul său, el descrie modul în care John Kerry, candidatul democrat la Casa Albă în alegerile din 2004, a fost marcat ca fiind "francez" de republicani. Argumentând că "identitatea lui Kerry, istoria sa nu se potrivea cu ușurință cu narațiile simpliste de branding pe care le cere cererea de comunicare politică contemporană" și, prin urmare, ar putea fi ușor înlocuită de marca "francezilor" a adversarului său, Harsin detectează o " preluată ". Aceasta ridică problema modului în care evaluarea politică trebuie evaluată în mod normativ.

Branding-ul nu este ușor clasificat ca o forță fie pentru bine, fie pentru rău. Cu stilul său de comunicare mai atrăgător și mai interactiv, ar putea avea potențialul de a construi o legătură cu alegătorii care și-au întors spatele în politică. Comunicarea politică tradițională la lăsat pe oameni confuzi și indiferenți, dar aderarea actorilor politici la regulile urmate de mărcile comerciale pentru facilitarea "legăturii de marcă" ar putea împuternici și, în esență, să repoziționeze alegătorii. Pe de altă parte, branding-ul ar putea scoate substanța din politică și o va înlocui cu glitz și stil. În timp ce branding-ul, în teorie, ar trebui întotdeauna să se bazeze pe un produs "dur", pe valori și politici substanțiale, se poate transforma cu ușurință într-un spectacol tradițional de marketing care îi face pe alegători să se hrănească chiar mai mult cu politica. Se trasează o imagine la fel de diferențiată: Branding-ul poate spori inteligibilitatea și credibilitatea comunicării politice și-l face mai receptiv la opinia publică. Cu toate acestea, ea poate lipsi de la baza ideologiei și poate înăbuși viața în interiorul partidului prin subordonarea tuturor dezbaterilor la liniile directoare ale brandului de partid.

2.3.Desfășurarea unei campanii electorale

Campaniile tradiționale de campanie electorală și contactele cu alegătorii rămân strategiile cele mai eficiente. Unele cercetări sugerează că baterea pe ușă poate crește participarea cu până la 10% și apelurile telefonice cu până la 4%. O analiză a mai mult de 200 de experimente de tip "out-the-vot" constată că cele mai eficiente tactici sunt personale: colocarea "door-to-door" crește participarea cu o medie de aproximativ 2,5 puncte procentuale; apelurile telefonice voluntare ridică cu aproximativ 1,9 puncte, în comparație cu 1,0 puncte pentru apelurile de la băncile comerciale de telefonie; mesajele telefonice automate sunt ineficiente. Fiecare birou de teren pe care la deschis campania lui Obama în 2012 ia dat o cotă de vot de aproximativ 0,3%. Folosirea campaniilor Obama 2008 de către cele mai multe birouri din domeniu a fost creditată ca fiind crucială pentru câștigarea Indiana și Carolina de Nord. Potrivit unui studiu, costul pe vot, având un birou de teren, este de 49,40 USD. Utilizarea voluntarilor în afara statului pentru coloniști este mai puțin eficientă în creșterea numărului de participanți decât prin folosirea voluntarilor locali și instruiți.

Campaniile politice au existat atâta timp cât cetățenii au fost informați să participe la campania electorală. Societățile democratice au campanii electorale regulate, dar campania politică poate avea loc pe probleme particulare chiar și în non-democrații, atâta timp cât este permisă libertatea de exprimare. Adesea, campaniile în masă sunt inițiate de punctele de vedere mai puțin privilegiate sau anticonstituționale (față de interesele mai puternice a căror primă stațiune face lobby). Fenomenul campaniilor politice este strâns legat de grupurile de lobby și de partidele politice. Prima campanie modernă este adesea descrisă ca o campanie Midlothian a lui William Ewart Gladstone în anii 1878-80, deși pot exista mai devreme exemple recunoscute moderne din secolul al XIX-lea. Campania prezidențială a lui William McKinley din 1896 a pus bazele campaniilor moderne.

În anii 1790-1820, Partidul Federalist și Partidul Democrat-Republican au luptat în așa-numitul "Sistem al primului partid". Campaniile americane de alegeri din secolul al XIX-lea au creat primele partide politice de bază și au inventat multe dintre tehnicile de campanie în masă. În general, cercetarea științifică constată că publicitatea negativă (care a crescut de-a lungul timpului) este ineficientă atât pentru reducerea sprijinului, cât și pentru participarea adversarului . Potrivit oamenilor de știință politică Stephen Ansolabehere și Shanto Iyengar, anunțurile negative au reușit să reducă numărul total de participanți. Ei de asemenea constată că "anunțurile negative funcționează mai bine pentru republicani decât pentru democrați, și mai bine pentru bărbați decât pentru femei, dar, de asemenea, anunțurile negative funcționează mai bine decât cele pozitive, împărtășirea cu țările vecine în alegerile locale. Potrivit politologului Lynn Vavreck, "dovezile sugerează că anunțurile campaniei au efecte mici care se descompun rapid – foarte rapid – dar doar impactul se acumulează pentru a face mai multă publicitate decât adversarul tău pare a fi o necesitate" .

Potrivit cercetătorilor polonezi, Donald Green și Alan Gerber, costă 31 dolari pentru a produce un vot din ușă în ușă, de la $ 91 – 137 dolari pentru a produce un vot prin trimiterea de direct mail-uri, 47 dolari per vot de la broșură, 58 – 125 dolari pe vot de la telefon , și $ 20- $ 35 per vot din partea serviciilor de telefonie mobilă facultativă. Un studiu din 2018 din "Economic Review of America" ​​a constatat că, în timpul alegerilor prezidențiale franceze din 2012, "coloana door-to-door" în numele campaniei Francois Hollande "nu a participat la vot, ci a sporit cota de vot a lui Hollande în prima rundă și a reprezentat o pătrime din marja de victorie în cel de-al doilea. Impactul vizitelor a persistat în alegerile ulterioare, sugerând un efect de persuasiune de durată. Potrivit unui studiu din 2018, apelurile telefonice repetate au avut efecte diminuante fiecare apel telefonic suplimentar a sporit probabilitatea de a vota cu 0,6-1,0 puncte procentuale. Un studiu din 2016 a constatat că vizitele vizitelor candidaților în statele membre au efecte modeste: "vizitele sunt cele mai eficiente în influențarea presei la nivel național și în statele de luptă. Efectele vizitelor asupra alegătorilor însăși sunt mult mai modeste decât consultanții , iar vizitele par să nu aibă efecte în afara pieței care găzduiește o vizită. Autorii studiului susțin că ar fi mai eficient ca campaniile să meargă în buzunarele țării unde sunt donatori bogați (pentru strângerea de fonduri) și să organizeze mitinguri în statele populate, atât pentru a atrage presa națională, cât și pentru a strânge fonduri. [50] Un studiu din 2005 a constatat că vizitele de campanie nu au avut un efect semnificativ statistic, după ce au controlat și alți factori, privind prezența la vot în alegerile din 1992, 1996 și 2000 . Pe de altă parte, un document din 2017 al alegerilor prezidențiale din 1948 oferă "dovezi clare că vizitele candidaților pot influența returnările electorale" . Alte cercetări oferă, de asemenea, informații evidente.

O campanie informațională este o campanie politică menită să sensibilizeze publicul și să susțină pozițiile unui candidat (sau al partidului său) [9]. Este mai intensă decât o campanie de hârtie, care constă în puțin mai mult decât depunerea documentelor necesare pentru a obține votul, dar este mai puțin intensă decât o campanie competitivă, care urmărește să câștige efectiv alegerile la birou. O campanie informațională se concentrează în mod obișnuit pe acțiuni low-cost, cum ar fi comunicate de presă, interviuri în ziar, realizarea unei broșuri pentru distribuția de la ușă la ușă, organizarea lucrătorilor din sondaj etc. [10] Campania de hârtie este o campanie în care candidatul depune numai documentele necesare pentru a apărea pe buletinul de vot. Scopul unui astfel de efort simbolic poate fi pur și simplu acela de a crește gradul de conștientizare a numelui unui partid politic minor sau de a oferi alegătorilor unei anumite ideologii posibilitatea de a vota în consecință. Poate fi un mijloc eficient de a atrage mediatizarea. O campanie informativă, prin contrast, poate implica comunicate de presă, interviuri în ziare, campanii de la ușă la ușă și organizarea de sondaje. Pe măsură ce crește nivelul de gravitate, costul marginal al accesării mai multor persoane crește în consecință, datorită costului ridicat al reclamei TV, al personalului plătit etc. care este utilizat de campaniile concurențiale.

Internetul este acum un element central al modernității campanii politice. Tehnologii de comunicare cum ar fi e-mail, site-uri web și podcast-uri pentru diferite forme de activism pentru a permite comunicări mai rapide de către mișcările cetățenilor și pentru a transmite un mesaj unui public larg. Aceste tehnologii Internet sunt utilizate pentru colectarea de fonduri legate de cauze, lobby, voluntariat, construirea comunității și organizarea. Candidații politici individuali folosesc internetul pentru a-și promova campania electorală. Într-un studiu al campaniilor electorale din Norvegia, politicienii au raportat că folosesc media socială pentru marketing și dialog cu alegătorii. Facebook a fost principala platformă pentru marketing și Twitter a fost folosit pentru un dialog mai continuu. Semnificând importanța campaniei politice pe internet, campania prezidențială a lui Barack Obama sa bazat foarte mult pe social media, Search Engine Optimization (SEO) și canale media noi pentru a angaja alegătorii , să recruteze voluntari de campanie și să sporească fondurile din campanie. Campania a atras atenția asupra importanței utilizării internetului în campania politică de vârstă mică prin folosirea diverselor forme de social media și a noilor media (inclusiv Facebook, YouTube și un motor social generat personalizat) pentru a ajunge la noi populații țintă. Site-ul social al campaniei, my.BarackObama.com, a utilizat o metodă ieftină și eficientă de mobilizare a alegătorilor și de sporire a participării la diferitele populații alegătorilor. Acest nou mediu a fost incredibil de succes în a ajunge la populația mai tânără, ajutând toate populațiile să organizeze și să promoveze acțiunea. Campania electorală online acum are o nouă dimensiune, informațiile despre campanie pot fi distribuite ca în Rich Info prin intermediul paginilor de destinație ale campaniei, , date structurate, Graficele sociale deschise pentru mass-media și formatele de fișiere de suport pentru YouTube cum ar fi .sbv (SubRip), .srt (melodia cu surse de subtitrare), .vtt (trasarea textului video), de înaltă competență și de integrare algoritmică eficientă factorul de bază în lucrul cu cadre.

Această integrare tehnologică ajută informațiile de campanie să ajungă la o audiență largă în secunde secundare. Acest lucru a fost testat și pus în aplicare cu succes în anul 2015, HustingO husting, sau hustings, a fost inițial o platformă fizică din care reprezentanții și-au prezentat opiniile sau au votat înainte de o alegeri parlamentare sau alte corp. Prin metonymy, termenul se poate referi acum la orice eveniment, cum ar fi dezbateri sau discursuri, în timpul unei campanii electorale în care unul sau mai mulți candidați reprezentativi sunt prezenți. Efect de manipulare a motorului de căutare (SEME) Articolul principal: Efectul de manipulare a motorului de căutare (SEME) Efectul de manipulare a motorului de căutare (SEME) și abilitatea de a ajunge la demografia mileniului prin intermediul rețelelor sociale și al motoarelor de căutare au devenit o componentă importantă a eforturilor de campanie online, această funcție poate fi acum îmbogățită cu cele mai recente tactici de optimizare Google, Integrarea Markup ajută la publicarea conținutului campaniei într-un mod mai proeminent. Prima dată, astfel de tactici de campanie electorală bazată pe SEME [5] este pe cale să se pună în aplicare în alegerile din Inițiativa indiană 2016 de către domnul Jayakumar K, specialist în marketing digital și de campanie care deține funcția de CEO în CEARSLEG Technologies. Este evident că SEME influenteaza in mare masura alegatorii impartiali, un studiu realizat de Ronald E. Robertson (Senior Research Psiholog la Institutul American de Cercetare Comportamentala si Tehnologie si fostul redactor-sef al Psihologiei de astazi).

O echipa de campanie (care poate fi la fel de mica ca un individ inspirat , sau un grup puternic alocat de p profesioniștii din domeniul educației) trebuie să ia în considerare modul în care să comunice mesajul campaniei, să recruteze voluntari și să strângă bani. Publicitatea în campanii se bazează pe tehnici de publicitate și propagandă comercială. Căile disponibile pentru campaniile politice atunci când distribuie mesajele sunt limitate de lege, de resursele disponibile și de imaginația participanților la campanii. Aceste tehnici sunt adesea combinate într-o strategie formală cunoscută sub numele de planul de campanie. Planul ia în considerare scopul, mesajul, publicul vizat și resursele disponibile ale campaniei. În mod obișnuit, campania va încerca să identifice suporterii simultan cu transmiterea mesajului. Într-o campanie politică modernă, organizația de campanie (sau "mașină") va avea o structură coerentă de personal în același mod ca orice afacere de dimensiuni similare. Managerul campaniei Campaniile de succes necesită de obicei un manager de campanie pentru a coordona operațiunile campaniei. În afară de un candidat, aceștia sunt adesea cei mai vizibili lideri ai campaniei. Managerii moderni ai campaniei se pot preocupa mai degrabă de strategia de executare decât de stabilirea acesteia – mai ales dacă strategii de rang înalt sunt de obicei în afara consultanților politici, cum ar fi în primul rând consultanți politici și consultanți media. activități, de la cercetare la strategia de teren. Consultanții conduc cercetarea candidatului, cercetarea electorală și cercetarea de opoziție pentru clienții lor. Activiștii sunt "soldații piciorului" loiali cauzei, adevărații credincioși care vor purta rularea de către activiștii voluntari. Acești voluntari și stagiarii pot lua parte la activități cum ar fi cumpărarea facilă door to door și efectuarea de apeluri telefonice în numele campaniilor.

Mesajul campaniei conține ideile pe care candidatul dorește să le împărtășească cu alegătorii. Este de a face pe cei care sunt de acord cu ideile lor să le susțină atunci când candidează pentru o poziție politică. Mesajul cuprinde adesea mai multe puncte de discuție cu privire la aspectele de politică. Punctele rezumă principalele idei ale campaniei și se repetă frecvent pentru a crea o impresie de durată cu alegătorii. În multe alegeri, partidul de opoziție va încerca să obțină mesajul "off-message" al candidatului, ridicând întrebări politice sau personale care nu au legătură cu punctele de discuție. Majoritatea campaniilor preferă să mențină mesajul larg, pentru a atrage cei mai mulți alegători potențiali. Un mesaj prea îngust poate îndepărta alegătorii.. De exemplu, în alegerile prezidențiale americane din 2008, John McCain a folosit inițial un mesaj care sa axat pe patriotismul său și experiența politică: "Prima țară"; mai târziu, mesajul a fost schimbat pentru a îndrepta atenția asupra rolului său de "Maverickul original" în cadrul unității politice. Barack Obama a purtat un mesaj consistent și simplu de "schimbare" în toată campania sa. Cu toate acestea, chiar dacă mesajul este elaborat cu grijă, acesta nu asigură candidatul o victorie la sondaje. Pentru un candidat câștigător, mesajul este rafinat și devine apoi el / ea în funcție.

2.4. Segmentarea și poziționarea pe piața alegătorilor

În ciuda coerenței abordărilor academice cu privire la segmentarea și acceptarea marketingului (cel puțin teoretic) de către organizațiile de valoare a segmentului de marketing, prea multe organizații nu segmentează eficient piețele lor. Organizațiile nu își bazează strategiile pe segmentarea marketingului bazată pe cercetare și este necesară o abordare mai profesionistă și mai bine considerată.

Se argumentează că segmentarea marketingului poate fi privită ca anti-marketing prin faptul că nu tratează clientul ca un individ unic, o unitate standardizată în cadrul segmentării. Există tendința de a presupune că segmentarea este ipso facto o activitate bună și că beneficiile potențiale derivate sunt rareori contestate. O astfel de ascultare orb a procesului de segmentare a marketingului este naivă, înșelătoare și ar putea fi o greșeală explicită.

Un cadru generic pentru evaluarea și prioritizarea segmentelor a fost dezvoltat și descris detaliat împreună cu criteriile de aplicare. din capitolul analizează segmentarea de marketing a partidelor politice din Scoția în contextul alegerilor generale din 2005 Segmentarea marketingului și tehnicile de orientare sunt utilizate pe scară largă în politică. Cu toate acestea, adecvarea, limitările și eficiența marketingului de segmentare au primit puțină apreciere critică din literatura academică. Obiectivele acestei lucrări sunt, în primul rând, de a explica beneficiile potențiale și limitarea procesului de segmentare a marketingului în lumina celor aproape 70 de ani de literatură academică. În al doilea rând, să revizuiască metodele în care pot fi construite segmente. În al treilea rând, să introducem un instrument generic de direcționare și de examinare a procesului în contextul marketingului politic. Părțile și candidații segmentează electoratul – procesul de definire și direcționare a sub-secțiunilor identificate ale alegătorilor – în căutarea avantajelor competitive față de adversarii lor. Segmentarea permite o alocare mai eficientă a resurselor de comunicare și este o dimensiune din ce în ce mai sofisticată celor mai elementare obiective ale campaniei – necesitatea de a identifica publicul țintă și apoi de a le scoate la vot. Astfel, segmentarea reprezintă un element-cheie în adoptarea mai largă a comunicărilor și marketingului strategic în campaniile și procesul electoral. Includerea acestor principii a fost înregistrată și teoretizată pe scară largă. Dezvoltarea campaniilor ocolește segmentarea de ordinul întâi, cum ar fi sexul și clasa, și se concentrează asupra variabilelor de ordinul doi, cum ar fi obiceiurile media sau opțiunile stilului de viață. Deși pot exista multe abordări diferite privind segmentarea unei piețe, s-a identificat două abordări globale. În primul rând, a priori, care în acest context este utilizarea unor informații politice prealabile, cum ar fi cunoașterea faptului că seniorii au mai multe șanse să voteze decât alegătorii mai tineri. Această inteligență istorică este apoi combinată cu tehnicile de analiză a clusterului care caută trăsături comune, cum ar fi comportamentul sau atitudinile care sunt împărtășite de subgrupuri, dar pot să treacă peste categorii demografice mai generale. În cadrul acestor procese

Analiștii diferiți folosesc diferite intervale de vârstă atunci când definesc alegătorii în vârstă. Analiștii americani folosesc în mod obișnuit vârsta de 65 de ani și mai mult, deoarece aceasta este vârsta la care indivizii devin eligibili pentru prestații complete de pensionare în cadrul sistemului de securitate socială, precum și eligibile pentru programele naționale de asigurări de sănătate pentru persoanele în vârstă. În schimb, mulți analiști europeni includ persoanele care au împlinit vârsta de 50 de ani. Acest lucru este justificat de mai multe motive. În primul rând, oamenii din anii 50 încep să experimenteze personal numeroasele manifestări ale discriminării pe motive de vârstă în societate, cele mai critice în angajare. În plus, persoanele cu vârsta de 55 de ani și mai în vârstă au ajuns într-o etapă în cursurile lor de viață, unde trebuie să considere pensia și "vârsta înaintată" drept probleme care necesită o atenție practică, uneori urgentă, personală. În plus, structura familială a multor persoane din anii 50 și începutul anilor 60 poate include și părinții care se află în anii '70 sau '80, sporind gradul de conștientizare în ceea ce privește aspectele legate de calitatea asistenței medicale și sociale pentru cei din viața ulterioară. S-au identificat apoi patru metode comune pentru identificarea subsegmentului electoratului:

• Geografic: alegătorii cu caracteristici similare tind să se adune în aceeași locație geografică. • Demografice: vârsta, sexul, statutul familiei sunt toate variabile care ar putea indica preferințele politice potențiale.

• Comportament: gruparea alegătorilor pe baza acțiunilor lor reale, cum ar fi beneficiile pe care le pot obține de la un guvern.

• Psihologic: Dezvoltarea segmentelor prin combinarea datelor privind opțiunile de stil de viață, cum ar fi activitățile de agrement, cu atitudini și dispoziții sociale față de candidați și partide. S-a descris modul în care, în 2009, Partidul Laburist britanic a adoptat un proces de segmentare care a început mai întâi cu identificarea alegătorilor care au fost cel mai probabil să se învârtă la sau de la partid și apoi a analizat demografia, atitudinea și stilul de viață al acestor alegători pentru a stabili cele mai persuasive tehnici. În Statele Unite, părțile își combină informațiile proprietare în combinație cu date de consum sau demografice de la companiile de profil, pentru a-și rafina segmentele în unități mai mici pentru micro-direcționare. Aceste tendințe au generat o serie de preocupări legate de faptul că grupurile segmentate din alegători ating un statut privilegiat în cadrul procesului politic în detrimentul politicilor care reprezintă publicul în ansamblu. Se susține că segmentarea ridică potențialul unei minorități de alegători de a influența în mod disproporționat pe actorii politici și că acest proces are loc prin intermediul unor instrumente de cercetare, cum ar fi grupurile de interes, mai degrabă decât prin implicarea publică deschisă. S-a descris acest proces ca constituind o diviziune între cei cărora le aparține politica și pe cei pe care le-a abandonat și poate fi responsabil pentru alienarea alegătorilor, inclusiv pentru cei care odinioară s-au considerat loialiști partizani. Tendințele demografice, în combinație cu creșterea utilizării segmentării, au influențat tonul și direcția dezbaterii asupra impactului creșterii numărului de alegători în vârstă. Implicată în preocupările legate de "pericolul gri" este un model "senior power" pentru interpretarea politicii de îmbătrânire. Modelul se bazează pe ipoteza – influențată de teoria economică tradițională – că persoanele în vârstă vor putea vota pentru a-și păstra sau spori propriile interese materiale. Modelul presupune, de asemenea, că persoanele în vârstă reprezintă o proporție importantă din punct de vedere numeric a electoratului; că toți sau majoritatea acestora își percep în mod similar mizele în beneficiile pentru limită de vârstă (indiferent de situația lor economică și socială diferită); și că, din cauza interesului propriu, persoanele în vârstă sunt omogene în atitudinile politice și în comportamentul electoral și, astfel, se vor ciocni brusc cu grupurile de vârstă mai tinere în procesul electoral. Modelul senior de putere include, de asemenea, ideea că grupurile de interese care intenționează să reprezinte persoanele în vârstă sunt forțe influente care pot "roti" voturile persoanelor în vârstă și, astfel, "intimidează" politicienii.

Electoratele învechite ale secolului XXI vor vedea continuarea tendințelor sociale care au început în secolul trecut, care s-au combinat pentru a crește nivelul volatilității alegătorilor. Cetățenii din toate grupele de vârstă sunt din ce în ce mai neloiali față de brandurile politice și sunt mai predispuși să-și schimbe preferințele în alegerile pentru prima și a doua ordine. Acest declin în legăturile partizane înseamnă că managerii de campanii nu pot face acele ipoteze ferme de sprijin al alegătorilor bazate pe variabile de ordinul întâi, cum ar fi clasa sau etnia care erau comune la mijlocul secolului al XX-lea. O provocare suplimentară pentru strategi va fi prezentată prin construirea capacității de a cerceta și de a înțelege alegătorii supleanți ca un subgrup al electoratului, deoarece cohortele de vârstă se vor schimba profund de la o alegeri generale la alta. Așa cum au remarcat Butler și Stokes în 1969, în fiecare an milioane de alegători mor și părăsesc electoratul, milioane de oameni se alătură rândurilor pensionarilor, iar milioane de oameni intră în electorat pentru prima dată.

CAPITOLUL III –STUDIU DE CAZ: CAMPANIA PREZIDENȚIALĂ DIN 2014, ROMÂNIA

3.1.Obiective

Fără îndoială, în ultimii ani, internetul și rețelele sociale s-au schimbat modul în care oamenii comunică. Potrivit Wearesocial.com (Wearesocial.com, 2017), în anul 2017, 50% din populația lumii utilizează Internetul și mai mult de 50% din trafic provine telefoane mobile (un plus de 30% față de anul 2016). Internetul a cunoscut o evoluție rapidă, de la 3 miliarde de utilizatori în 2015 la 3,8 miliarde de utilizatori în 2017. Emiratele Arabe Unite este lider în

internet, cu 99%, urmat de Island – 98% și Norvegia – 97%. În România, rata de penetrare a internetului este de 60% (Eurostat, 2017). Evoluția rapidă este, de asemenea, specifică rețelelor sociale, în prezent fiind de 2,8 miliarde de utilizatori înregistrate pe platforme sociale (în comparație cu 2 miliarde de utilizatori în 2015). În partea de sus a celui mai mare rețele sociale populare Facebook este lider, cu 1,8 miliarde de utilizatori, urmat de YouTube – 1,3

miliarde de utilizatori, Instagram – 600 de milioane de utilizatori, LinkedIn – 470 de milioane de utilizatori, Google + și Twitter – 300 de milioane de utilizatori. Când vine vorba de Romania, un raport al Eurostat in 2016 arata ca 70% din persoanele in varsta de 16 ani, 74 au folosit Internetul și rețelele sociale (Eurostat, 2017). În plus, 88,4% dintre utilizatori locuiesc

București – Ilfov, 71,8% dintre utilizatorii din regiunea și centrul Nord-Vest, 58% din Muntenia și 57% în regiunile de Nord-Est. În mod surprinzător, doar 10% dintre români folosesc internet banking, în timp ce în Europa procentul este de 60%, în timp ce caracteristicile cele mai frecvent utilizate în România sunt apelurile video și video chat. În România, cele mai populare platforme online sunt Facebook, YouTube, LinkedIn, Twitter, Instagram și Google+. Facebook este liderul incontestabil, cu o creștere impresionantă

în ultimii ani, cu 9 600 000 de utilizatori înregistrați pe teritoriul României în 2017 (Facebrands, 2017). Următoarea este YouTube, cu 7 milioane de utilizatori, LinkedIn – 1,8 milioane de utilizatori, Instagram -550 000 de utilizatori, Twitter – 380 000 de utilizatori, dar numai 30 000 de utilizatori activi.

Ne asumăm următoarele obiective în procesul de cercetare:

1.A analizarea procesului de comunicare prin Facebook în campania electorală pentru alegerile prezidențiale din România din anul 2014.

2. A trata comparativ nivelului de susținere a candidaților pe Facebook și a votului real.

3.2.Ipoteze

În timpul campaniei prezidențiale din 2014, candidatul Klaus Iohannis a desfășurat o campanie foarte activă și interactivă, a publicat aproximativ 140 de mesaje, cu o medie de 5 mesaje pe zi. Mesajele sale s-au axat pe apropierea de utilizatori pentru a-și câștiga sprijinul. Atenția lui a fost, de asemenea, îndreptată spre adversarul său, folosind emoția predominantă ca element de retorică. În timpul campaniei parlamentare din 2016, strategia sa schimbat, accentul fiind pus pe prezentarea candidaților. În partea de sus a celor mai angajate partide PNL este liderul, cu o medie de aproape 2000 de personaje pe mesaj și un total de peste 85 000 de persoane. Media acțiunilor este de 800 de mesaje, cu un total de peste 5000 de acțiuni în timpul campaniei. PNL este, de asemenea, partidul care generează cea mai mare sumă de discuții în rândul utilizatorilor online, generând în medie 230 de comentarii asupra mesajelor publicate în campania electorală din noiembrie-decembrie 2016. Trebuie menționat faptul că în cazul PSD, implicarea utilizatorilor pe pagină este, de asemenea, redusă datorită faptului că unele mesaje afișate pe pagina liderului aparțin altor utilizatori și aceste mesaje generează o implicare mai redusă a utilizatorului. Dacă aceste mesaje sunt eliminate, PSD obține mai multe like în medie decât PNL, dar mai puține comentarii. Prin urmare, utilizarea emoției este mai puțin semnificativă, iar interacțiunea cu utilizatorul este destul de scăzută. În timpul campaniei, cele trei partide cele mai populare au publicat un total de 340 de mesaje, cel mai activ partid fiind USR. Alegerile prezidențiale din 2014 au declanșat o alarmă, demonstrând importanța rețelelor sociale în ultimii ani. Alegerile parlamentare din 2016 au integrat rețelele sociale în strategia de comunicare, dar au fost doar mijloace complementare de difuzare a informațiilor și de prezentare a candidaților, fără a se axa pe interacțiunea cu alegătorii online. În cazul alegerilor parlamentare, posturile care includ imagini generează cele mai multe reacții publice. Un mesaj care conține o fotografie însumează aproximativ 1400 de persoane, este împărțit de aproape 300 de ori și generează aproximativ 100 de comentarii. Videoclipurile sunt partajate într-o proporție aproape egală cu fotografiile, dar primesc mai puține like, în medie 700. Cea mai mică rată de răspuns este generată de postări care nu conțin elemente multimedia. În general, videoclipurile și fotografiile generează cel mai mare număr de comentarii, aprecieri și acțiuni.

Avem date centralizate și comparative analizate din două dimensiuni: dimensiunea reală a voturilor și sprijinul și interacțiunea dimensiunii social media. Pentru a monitoriza activitatea în Social Media, am analizat evoluția numărului de fani între 7 noiembrie și 16 , 2014, am cuantificat numărul de likeuri, comentarii și acțiuni pentru fiecare post și totalul interacțiunilor zilnice, am analizat tipurile de postări și subiectele folosite de candidații din rețeaua socială pentru a le compara în funcție de rata de angajare ele generează. Se presupune că actorul politic care reușește să-și implice mai mult fanii în comentarea și împărtășirea mesajului politic va genera o rată de conversie mai mare, ceea ce va duce la creșterea votului de încredere.

3.3.Desfășurarea cercetării

Metodologie Pentru atingerea obiectivelor, am folosit analiza cantitativă. Am calculat, de asemenea, rata de conversie a utilizatorilor obișnuiți în fani, pe baza interacțiunilor principalilor fani. Am folosit mai multe surse de centralizare a datelor, printre care paginile Facebook ale candidaților și site-ul web pentru analiza social media, www.socialbakers.com. Pentru centralizarea datelor de la vot, am folosit site-ul web www.bec2014.ro și am analizat următorii indicatori: numărul de voturi din România și numărul de voturi ale țărilor diasporei cu cele mai multe voturi.

Desfășurarea cercetării

Klaus Iohannis și contestatarul său Victor Ponta la o dezbatere TV despre Realitatea TV, 11 noiembrie 2014. În 2009, Iohannis a declarat că ar putea candida pentru funcția de președinte al României, deși nu în 2009. Fostul prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu a declarat la 27 octombrie 2009 și din nou la 23 aprilie 2010 că dorește să-l vadă pe Iohannis deveniți Președinte al României. PNL și PDL au început în vara anului 2014 procedurile de consolidare a dreptului politic. Cele două partide vor merge în cele din urmă sub numele de PNL, dar s-au dus la alegeri într-o alianță: Alianța Creștin-Liberală. La 11 august, alianța la ales pe Iohannis drept candidat la alegerile prezidențiale din noiembrie și a fost înregistrat ca oficial candidat la funcția de președinte. El a primit 30,37% din voturi în primul tur. La al doilea tur de scrutin, pe 16 noiembrie, a fost ales președinte al României cu 54,43% din voturi. La sfârșitul lunii iulie 2014, Ponta și-a lansat candidatura pentru viitoarea cursă prezidențială, în același timp începând să-l atace pe rivalul său principal, Iohannis. El a plasat primul în prima rundă a alegerilor, cu 40,4% din voturi, și sa confruntat cu Iohannis în scrutin. În a doua rundă, a fost învins de Iohannis pe o marjă de 54,5% -45,5%. Se pare că un factor important în înfrângerea sa a fost organizarea slabă a primei runde a alegerilor în rândul diasporei române. Acest bloc de votare și simpatizanții săi interni au fost galvanizați să se împotrivească lui Ponta în al doilea tur. În luna următoare, UDMR a părăsit guvernul, iar Ponta și-a format ulterior cel de-al patrulea cabinet, în care a inclus și doi miniștri de la PC și Partidul Liberal Reformist (PLR).

Centralizarea datelor

Ca urmare a monitorizării activității sociale a celor doi candidați, am centralizat următorii indicatori care ne vor ajuta să realizăm corelații și comparații ale performanțelor lui Victor Ponta și Klaus Iohannis în acest canal de comunicare. Astfel, am centralizat următorii indicatori: numărul de fani după zile, numărul de postări pe zile, numărul de like, comentariile și acțiunile, numărul total de interacțiuni și rata de implicare pe zile. În conformitate cu Procesul-verbal privind numărarea voturilor în alegerile pentru Președintele României – 16 noiembrie 2014, centralizarea datelor de la vot situația se prezintă astfel: 1. În România, numărul total de voturi valabile a fost de 11.176.501, dintre care Klaus Iohannis a primit 5,949,896 de voturi, reprezentând 53,24%, iar Victor Ponta a primit 5,225,605 de voturi, reprezentând 46,76%. 2. În Diaspora, numărul total de voturi valabile a fost de 377.651, dar vom prezenta doar țările cu cea mai mare prezență la vot: a. Italia (96.600 voturi) – Klaus Iohannis a primit 85.579 de voturi, reprezentând 88.59%, iar Victor Ponta a primit 11.021 de voturi, reprezentând 11.40% b. Spania (82,744 voturi) – Klaus Iohannis a primit 74,995 de voturi, reprezentând 90,63%, iar Victor Ponta a primit 7,749 de voturi, reprezentând 9,36%. Germania (17.506 voturi) – Klaus Iohannis a primit 16.816 de voturi, reprezentând 96,05%, iar Victor Ponta a primit 690 de voturi, reprezentând 3,94%. d. Marea Britanie (25.850 voturi) – Klaus Iohannis a primit 24.533 de voturi, reprezentând 94.90%, iar Victor Ponta a primit 1.317 de voturi, reprezentând 5,09%, Moldova (35.543 voturi) – Klaus Iohannis a primit 27.933 de voturi, reprezentând 78,58%, iar Victor Ponta a primit 7.610 de voturi, reprezentând 21,41%. f. Statele Unite ale Americii (17.683 voturi) – Klaus Iohannis a primit 16.388 de voturi, reprezentând 92,67%, iar Victor Ponta a primit 1,295 voturi, reprezentând 7,32% g. Franța (16.053 voturi) – Klaus Iohannis a primit 15.004 de voturi, reprezentând 93.46%, iar Victor Ponta a primit 1.049 de voturi, reprezentând 6,53%. b. Centrarea datelor în Social Media La 28 aprilie 2014, când a fost realizat ultimul raport din numărul de utilizatori ai utilizatorilor Facebook, în România erau aproximativ 7,2 milioane de persoane care accesau această rețea socială, rata de penetrare Facebook în rândul populației generale era de 35,78 %, iar penetrarea Facebook în rândul utilizatorilor de internet din România a fost de 74,67%. În ceea ce privește grupele de vârstă, cei mai mulți utilizatori (30,1%) aveau vârsta cuprinsă între 25 și 34 de ani, urmată de vârstele de 18-24 ani (27,2%), 35-44 ani (17,4%), 45-54 ani 7,3%), 55-64 ani (3,4%) și cei peste 65 de ani (1,3%). Publicul cu vârsta cuprinsă între 13 și 17 ani, adică cei care nu votează, reprezintă 13,4% din totalul utilizatorilor. În ceea ce privește sexul, 63,93% sunt bărbați și 36,07% femei. Distribuția fanilor Facebook a celor doi candidați, pe zone geografice în Anexă, prin metoda grafică, conform tabel. Pe pagina Facebook a lui Victor Ponta a existat o anumită constanță asupra numărului de comentarii, variind de la 16.000 la aproape 26.000 între 11 și 16 noiembrie 2014. Diferența dintre cei doi candidați se face prin numărul de acțiuni, indicatorul care transmite informațiile cel mai rapid în grupurile sociale de fani și generează cea mai rapidă conversie a utilizatorilor Facebook obișnuiți în fani sau cetățeni politici online. În graficul de mai jos se poate observa că informațiile politice despre pagina lui Klaus Iohannis sunt împărțite de fani de 62 de ori mai mult decât informațiile afișate pe pagina Facebook a lui Victor Ponta. Referindu-se la rata de implicare, Klaus Iohannis a reușit să se angajeze mai bine pe Facebook informațiile transmise, în comparație cu Victor Ponta. Iohannis a realizat o rată medie de angajare de 5,80% față de 2,18%, așa cum este înregistrată pe pagina Ponta. Chiar dacă a generat o tendință descendentă în perioada 7-13 noiembrie 2014, Klaus Iohannis a reușit să-și mobilizeze susținătorii pe Facebook în perioada 14-16 noiembrie, generând o creștere de 9,15% din rata angajamentului. În ultima zi, 16 noiembrie, Klaus Iohannis a înregistrat o rată a angajamentului de 11,40%. de aproape 2 ori mai mare decât media generală. Pe de altă parte. Victor Ponta a generat o rată de angajare relativ constantă pe parcursul etapei 2, care a variat între 1,3% și 2,68%. În ultima zi, nu în 16 noiembrie, rata de angajare a crescut la 3,73%. Evoluția ratei de conversie, calculând rata de conversie pe baza interacțiunilor dintre fani, ca vectori ai comunicării informaționale în grupurile sociale, observăm că, datorită numărului mare de interacțiuni, Klaus Iohannis a reușit pentru a transforma mulți utilizatori obișnuiți din grupurile sociale ale fanilor săi sau cetățenii politici online (OPC). Noii fani vor aduce și alți fani și acest proces va continua atâta timp cât rata de interacțiuni este ridicată. Putem observa că rata medie de conversie a lui Iohannis este de 9,37%. de aproximativ 2 ori mai mare decât rata lui Victor Ponta (4,68%) Analiza comparativă a procentelor votului și a sprijinului pe Facebook – România și diaspora Rezumând și analizând datele obținute de la Biroul Electoral Central și cele obținute de pe site-ul de analiză social media , www.socialbakers.com, am realizat corelații care ne pot ajuta să înțelegem unele asemănări între mediul virtual și suportul mediului real. Astfel, putem observa în tabelul de mai jos care sunt diferențele procentuale relativ mici între sprijinul Facebook și sprijinul pentru vot. Referințele la candidatul concurențial au reprezentat o rată de angajare de 5,15%, sub media generală de 5,80%. Declarațiile politice și notificările au generat o rată de angajare foarte scăzută, comparativ cu media generală. Evoluția interacțiunilor și a ratelor de implicare a fanilor Klaus Iohannis a reușit să se angajeze mai bine publicul online pentru interacțiuni decât Victor Ponta. Iohannis a realizat o performanță globală de 3,81 ori mai multe interacțiuni decât Ponta, remarcând că în ziua votării, 16 noiembrie.

Klaus Iohannis a reușit să-i convingă pe fani să interacționeze de 15,24 ori mai mult decât adversarul său. În perioada de monitorizare am observat între numărul de comentarii trimise de fanii celor doi candidați, există o egalitate relativă. Diferența se face în ziua votării (16 noiembrie), când numărul de comentarii pe pagina Facebook a lui Klaus Iohannis a crescut de la o medie de aproximativ 10.000 de comentarii la 80.000 (de 8 ori mai mult). Klaus Iohannis a câștigat 53,24% din voturile pe teritoriul României, față de Victor Ponta, care a primit 46,76%, de la 96,83%, care reprezintă voturile valabile numai în România, fără Diaspora.

3.3.1.Facebook

În ceea ce privește sprijinul online, Klaus Iohannis are 681.280 de fanii Facebook din România, potrivit datelor de la socialbakers.com, comparativ cu Victor Ponta, care are 644, 418 de fani români. Pe Facebook, raportul celor doi candidați este de 48,61%, sprijinul pentru Victor Ponta și 51,39% – sprijin pentru Iohannis. Aceleași corelații pe care le-am făcut și pentru unele țări din diaspora. Astfel, în Italia, situația reală a voturilor a fost de 11,40% (Ponta) și 88,95% (Iohannis), iar raportul pe Facebook a fost de 26,29% (Ponta) și 73,71% (Klaus Iohannis). Voturile din Italia au reprezentat 0,81% din totalul voturilor valabile. Potrivit acestui studiu, comparativ cu alegerile parlamentare din 2012, putem observa o creștere înaltă a profesionalismului comunicării electorale prin intermediul Social Media în 2014. În timp ce în alegerile anterioare, actorii politici s-au concentrat mai degrabă pe mesajul lor decât pe feedback-ul pe care îl generează, în alegerile din 2014, candidații s-au concentrat pe interacțiune și pe faptul că suporterii lor on-line pot deveni un vector de comunicare foarte important, având o influență mai mare decât politicienii în grupurile sociale de care aparțin. Mai mult, s-a constatat că politicianul care se conectează la resurse multimedia și transmite cea mai cuprinzătoare gama de categorii de posturi generează o rată de implicare mai mare, ceea ce înseamnă o rată de conversie mai mare. De exemplu. Klaus Iohannis a folosit cel mai mult videoclipuri pentru a-și transmite mesajul electoral – înseamnă că invită utilizatorii Facebook să interacționeze. De asemenea, a folosit fotografii, link-uri și stări.

3.3.2Targetare specifică, manipulare; propagandă

Evoluția numărului de fani în perioada de monitorizare, între 7 și 16 noiembrie, relevă faptul că, candidatul Victor Ponta a generat o rată de creștere a fanilor de 7,82%. Pe de altă parte, Klaus Iohannis a generat o rată de creștere de 42,92%. Ultimul, după cum se poate vedea în graficuldin Anexă , a reușit să depășească prima, în ziua votării, 16 octombrie 2014, urmând o creștere de 242.240 de fani în doar două zile Trebuie să specificăm faptul că pagina Facebook a lui Klaus Iohannis a fost construită la 29 mai 2014, cu aproximativ 4 luni înainte de începerea campaniei electorale, iar pagina Facebook a lui Victor Ponta a fost construită la 22 decembrie 2010. Tipuri de posturi Echipa de campanie a lui Iohannis a folosit o gamă mai largă de posturi decât echipa lui Victor Ponta. Dacă Victor Ponta a folosit fotografiile ca principal mijloc de comunicare prin Facebook (81,10% din totalul postărilor), Klaus Iohannis a folosit videoclipuri în proporție de 30,70%, fotografii – 29,70%, link-uri – 19,80% și statute – 18,80%. Videoclipurile și link-urile au fost folosite în proporție de 10,80% și 8,10% în cazul lui Victor Ponta și evenimente, la 1%, în cazul lui Iohannis. În ceea ce privește implicarea fanilor în diferite tipuri de posturi, situația este prezentată în felul următor: • Iohannis a generat cea mai mare rată de angajare a videoclipurilor, 8,23%, la fotografii – 7,44% și statute – 5,31%. Legăturile și evenimentele au generat o rată scăzută de implicare, de 2.02% și 0.90%.

Ponta a generat cea mai mare rată de angajare pentru fotografii, de 2,38%. Posturile în care a utilizat videoclipuri, rata a fost de 1,30% și link-urile – 1,29%. Subiecții utilizați în posturi Comunicarea electorală a lui Victor Ponta în Social Media a fost axată pe mesaje de susținere venite de la mai multe personalități (40,54%), printre care amintim: Dorel Vișan, George Ivașcu, Gabriela Szabo, Helmuth Duckadam, Titi Aur, Ilie Năstase, Leonard Doroftei, Anghel Iordănescu, Tudor Gheorghe, Radu Beligan, Ioan Holender, Martin Schulz Președintele Parlamentului European, Sigmar Gabriel (Vice-cancelar al Germaniei), Sorin Oprescu, Gianni Pittella (liderul Partidului Social Democrat din Parlamentul European), Raed Arafat, Sorin Ilfoveanu, Marius Bodochi și Pavel Năstase (Rectorul Academia de Studii Economice din București). Pe acest segment, rata de angajare a fost în medie de 2%, sub angajamentul mediu global de 2,18%. Știrile și anunțurile activităților premierului reprezentau 21,57% din totalul posturilor, declarațiile politice reprezentau 16,22%, referințele la concurenții candidați – 14,87, zilele de naștere – 4,06%, sărbătorile religioase și activitățile de campanie – câte 2,70% fiecare. Pe de altă parte, echipa de campanie Social Media a lui Klaus Iohannis sa axat pe postările comerciale (publicitate politică) – 25,74%, rezultând o rată de angajare ridicată (7,55%) – cu mult peste media globală de 5,80%. Referințele la candidatul concurente au reprezentat un procent de 24,75% din numărul total de posturi, notificări privind emisiunile radio și TV – 24,75%, declarațiile politice – 22,77% și activitățile de campanie – 1,98%.

3.4. Rezultate și discuții

Klaus Iohannis și-a adaptat strategia de comunicare la tipologia publicului din Facebook și și-a concentrat comunicarea asupra mesajelor publicitare – în care s-au evidențiat doar calitățile – asupra mesajelor care atacă adversarul, pe mesajul care anunță prezența radio sau televiziune sau pe declarații politice. Mai mult, Klaus Iohannis a reușit să genereze aproape patru ori mai multă interacțiune decât Victor Ponta, iar acest aspect a crescut rata de conversie de la o zi la alta. Toți acești indicatori Social Media au fost comparați cu încrederea în vot și presupunerea noastră este confirmată – conform căruia actorul politic care reușește să genereze dezbateri în jurul mesajului său politic va genera o rată de conversie mai mare (de la utilizatori obișnuiți la fani) și, de asemenea, votul de încredere. Pe de altă parte, Victor Ponta și-a concentrat strategia de comunicare on-line numai pe mesaje text și fotografii. De asemenea, Victor Ponta și-a pierdut influența în mediul online, deoarece nu și-a concentrat strategia de comunicare asupra tipologiei publice online, în cea mai mare parte a utilizatorilor tineri. Din analiză sa constatat că strategia sa de a câștiga capital de imagine datorită sprijinului personalităților culturale și politice nu a reușit să genereze o rată de angajare ridicată. Această strategie poate influența un public mai în vârstă, dar nu pe un public mai mic. În plus, personalul de comunicare a înțeles mult mai bine în 2014 că paginile Facebook ale candidaților (sursele mesajului politic) nu sunt neapărat un spațiu de dezbatere, ci mai degrabă o sursă de difuzare a mesajelor în grupurile sociale ale fanilor lor, dezbătută între prieteni (legături puternice). Cu alte cuvinte, în Social Media, procesul de comunicare este condus de cetățenii politici online (fanii Facebook ai politicianului) care personalizează mesajul politic, îl împărtășesc și îl dezbat prin comunicarea interpersonală în grupurile sociale și procentul de generare de opinii standardizate fluxurile este mai mare. În acest sens, scopul principal al personalului de campanie online este acela de a-și da posibilitatea fanilor să interacționeze cu posturile candidatului. Astfel, orice fel de feedback – cum ar fi, comentarea sau împărtășirea – descentralizează mesajul politic în grupurile sociale ale fanilor, unde au o influență mai mare decât actorul politic. Odată ce mesajul este discutat în grupuri sociale, legăturile puternice (prietenii) fanilor sunt convinși să devină, la rândul lor, fani ai actorului politic, iar rata de conversie va crește. Noii fani vor aduce, la rândul lor, alți fani și acest proces va continua atâta timp cât rata de interacțiune este ridicată. Dacă analizăm din perspectiva substanței procesului de comunicare, comunicarea politică prin intermediul Social Media urmează tendința de "americanizare" – de fapt, fenomenul "americanizării" este mult mai mare în această epocă informațională – calitatea discursului a scăzut considerabil, simbolul folosit de politicieni pe Facebook este în mare parte colocvial, subiectele folosite de actorii politici în rețelele sociale sunt în mare parte nepolitice, iar problemele politice, în mare parte, sunt prezentate de ei ca știri de divertisment (infotainment).

CONCLUZII

Rețelele sociale au devenit unul dintre cele mai importante instrumente atunci când vine vorba de schimbul de idei. Într-o lume tot mai interconectată datorită globalizării și avansării tehnologiei informației, rețelele sociale și internetul au devenit cel mai nou spațiu de discurs între cetățeni și guverne. Studiul de caz arată că, în comparație cu campania prezidențială din 2014, alegerile parlamentare din 2016 au generat un interes scăzut din partea alegătorilor online, unul dintre motive fiind faptul că actorii politici au folosit campania online, în principal, un canal de difuzare a informațiilor pentru familiarizarea alegătorilor cu candidații și mai puțin un instrument pentru mobilizarea alegătorilor. Cea mai vizibilă implicare a social media în strategiile de comunicare politică și electorală a fost observată în campania prezidențială din Statele Unite în 2008. După cum a spus Maria Magdalena Jianu, "nu canalele TV ca CNN sau ABC au adus Obama un avantaj decisiv, dar SNS, cum ar fi Facebook, Myspace, forumuri, bloguri, în general frecventate de studenți (Obama avea 320 000 de suporteri online, în comparație cu Hillary Clinton – 5.300) "3. Astfel, constatăm că supremația televiziunii în comunicarea politică, așa cum o cunoaștem din primele etape de profesionalizare a sistemelor de comunicare politică, sa încheiat și a fost înlocuită de SNS care oferă oportunități fără precedent de a exploata un public, cu alte mijloace de comunicare în masă: tinerii. În plus, Obama a înregistrat o performanță unică printre tineri – între 18 și 29 de ani. nline audiență. Chiar și în Germania, o țară în care, potrivit studiilor realizate în 2008, "majoritatea politicienilor germani nu pot suporta comunicarea politică prin social media" 4, succesul lui Obama datorat rețelelor sociale înregistrate între 2010 și 2012, potrivit unui studiu realizat de trei cercetători , Ștefan Stieglitz, Tobias Brockmann, Linh Dang Xuan5, o creștere semnificativă (de 5-8 ori mai mare în 2012 față de 2010) a interesului cetățenilor germani, în special al partidelor politice în această nouă modalitate de a transmite mesajele politice și de a interacționa cu alegătorii. Tot în România, interesul politicienilor de a folosi Social Media în campaniile electorale și în comunicarea politică obișnuită cu alegătorii este recent. Prima campanie electorală analizată de cercetătorii din România sunt cele ale alegerilor parlamentare și prezidențiale din 2008 și 2009. Printre acestea, studiile în social media și comunicare politică arată că partidele parlamentare din România utilizează, în proporție moderată, Social Media pentru a răspândi mesajele politice și interacțiunea cu alegătorii. Același studiu arată că partidele politice care au avut un mare sprijin în Social Media (atât din punctul de vedere al numărului de fani și în special al interacțiunii) au avut succes în alegerile parlamentare din 2009, obținând un scor electoral care le permitea aderarea la guvernare. De asemenea, partidele politice care au exploatat beneficiile promovării imaginii și mesajelor politice prin intermediul rețelelor sociale au primit o participare activă din partea suporterilor pe site-urile lor din Facebook, generând o rată foarte mare de interacțiune și implicare în posturile lor. De fapt, interacțiunea a devenit obiectivul principal al tuturor strategilor de campanie. Succesul comunicării politice prin intermediul Social Media a fost tradus, în primul rând, de gradul de aderare la mesajele politice ale actorilor politici și de gradul de interacțiune pe care aceste mesaje îl pot oferi. Dacă interacțiunea a fost asigurată, scopul secundar este acela de a invita utilizatorii social media să participe la promovarea mesajului de campanie în grupurile lor sociale – dacă vorbim despre campania electorală, dar și despre luarea deciziilor colective, dacă vorbim despre procesele guvernamentale.

Cu toate acestea, nivelul de utilizare a mass-media sociale în comunicarea politică din România este încă foarte mic în comparație cu procesele electorale ale SUA online. Diana Cismaru observă că, în comparație cu exemplele americane, în România politicienii și comunicatorii încă nu înțeleg specificul rețelei, care constă în focalizarea pe interesul public, accesibilitatea și interacțiunea. De asemenea, se constată că politicienii din România nu au activitate constantă în Social Media (ex. Iohannis și-a construit pagina de Facebook pe 29 mai 2014, cu doar patru luni înainte de începerea campaniei) și dacă au o pagină Facebook pentru mai mult de 2 ani, îl folosesc mai mult pentru comunicarea unilaterală (ex. Victor Ponta, 2012). Comunicanții din personalul său au reușit, datorită implementării unor strategii eficiente de comunicare prin intermediul Social Media, fără a înlocui mass-media tradițională, să stimuleze și să mobilizeze grupuri sociale de tineri considerate, din punctul de vedere al alegerilor, o categorie critică , călduță și sceptică cu privire la eficacitatea oricărui program politic propus. Metoda prin care strategia lui Obama a reușit să "ridice" tineretul a fost să-și satisfacă nevoile de interacțiune, să actualizeze constant informațiile și să diversifice canalele online de comunicare în masă. Trebuie să precizăm că comunicatorii lui Obama au folosit toate componentele Social Media: de la Facebook, Youtube, Flickr, Twitter, la rețeaua socială pentru profesioniști, LinkedIn, pentru a stimula inclusiv grupurile ocupaționale. Succesul imens al lui Obama din 2008 a mobilizat mulți actori politici să folosească platformele de socializare online pentru prezentarea și promovarea mesajului electoral și s-au bazat foarte mult pe satisfacerea nevoilor de dezbatere, care personalizează publicul online. Prin urmare, alegătorii online nu au răspândit informațiile sau s-au angajat cu candidații, lucruri reflectate în rezultatele campaniei online. În ceea ce privește limitările noastre, deși este primul studiu de caz comparativ care integrează campania prezidențială online din 2014 și campania parlamentară online din 2016, acest eșantion este încă un instantaneu parțial în contextul unei campanii masive care a început luni înainte de ziua alegerilor. În ciuda limitărilor noastre, studiul generează o viziune valoroasă asupra campaniilor românești online, care pot fi folosite în cercetarea viitoare. În ansamblu, chiar dacă rețelele sociale au început să-și dovedească importanța, acest domeniu nu a fost încă exploatat și chiar mai mult când vine vorba de scena politică. Desigur, progresele viitoare vor avea o perspectivă mai bună asupra integrării mediilor sociale în viața cotidiană a cetățenilor și modul în care ar putea duce la implicarea utilizatorilor.

BIBLIOGRAFIE

Antonio Momoc, "Comunicarea 2.0 – New Media, Participare si Populism", Adenium, 2014
Corina Barbaros, "Marketingul politic; Repere teoretice și strategii de acțiune ", ADENIUM, 2014 

Băluţă, Oana; Dragolea, Alina Andreea; Iancu, Alice; Miroiu, Mihaela, Gen şi interese politice, Polirom, Iaşi, 2007.

Bacon, Edwin, "Electoral manipulation and the development of Russia's political system", East European Politics, vol. 28, nr. 2, 2012, pp. 105-118.

Breton, Philippe; Iacob, Livia; Grădinaru, Camelia, Manipularea cuvîntului, Institutul European, Iaşi, 2006.

Deering, Christopher J, Congressional politics, Dorsey Press, Chicago, Ill., 1989.

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Nemira, București, 2004.

Hayduck, Ronald; Mattson, Kevin, Democracy's moment, Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 2002.

Hentea, Călin, Arme care nu ucid, Nemira, București, 2004.

Lenain, Pierre, La manipulation politique, Economica, Paris, 1985.

Riker, William H, The art of political manipulation, Yale University Press, New Haven, 1986.

Rozenas, Arturas, "Office Insecurity and Electoral Manipulation", The Journal of Politics, vol. 78, nr. 1, 2016, pp. 232-248.

Stănciugelu, Ştefan, Logica manipulării, C. H. Beck, Bucureşti, 2010.

Stulberg, Adam N, Well-oiled diplomacy, State University of New York Press, Albany, 2007.

Taylor, Alan D, Social choice and the mathematics of manipulation, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2005.

Teodorescu, Bogdan, Cinci milenii de manipulare, Tritonic, Bucureşti, 2008.

Tudor, Dona, Manipularea opiniei publice in conflicte armate, Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Wierzbicki, Piotr; Ficeac, Bogdan; Geambaşu, Constantin, Structura minciunii, Nemira, Bucureşti, 1996.

Fisichella, Domenico; Moraru, Victor, Ştiinţa politică, Polirom, Iaşi, 2007.

Littlejohn, Stephen W; Foss, Karen A, Encyclopedia of communication theory, Sage, Thousand Oaks, Calif., 2009.

McQuail, Denis; Golding, Peter; Bens, Els de, Communication theory & research, SAGE, London, 2005.

Pop, Doru, Mass media și politica, Institutul European, Iași, 2000.

Servaes, Jan; Oyedemi, Toks, Social inequalities, media, and communication, Lexington Books, Lanham, 2016.

Shadish, William R; Cook, Thomas D; Leviton, Laura C; Nicolae, Mariana, Fundamentele evaluării programelor, All, Bucureşti, 1995.

Standish, Paul, "Democratic Participation and the Body Politic", Educational Theory, vol. 55, nr. 4, 2005, pp. 371-384.

Tudor, Keith, "A Body Politic: The Political Writings of Nick Totton", Psychotherapy and Politics International, vol. 11, nr. 1, 2013, pp. 40-51.
Nicoale Frigioiu, "Politologie si Doctrine Politice", Bucuresti, 2001

Raymond Boudon și a, Dicționar de sociologie,–București, 1996, p. 248

Camelia Beciu, Comunicare politică, Comunicare.ro, 2002,

Beciu, Camelia, Comunicare politica, Comunicare.ro, Bucuresti, 2002.

Bentivegna, Sara, Comunicare in politica, Carocci, Roma, 2001.

Carlberg, Michael, International economic policy coordination, Springer, Berlin, 2005.

Corsi, Francisco Luiz, "Política externa, projeto nacional e política econômica ao final do Estado Novo", Política & Sociedade, vol. 7, nr. 12, 2008.

Curran, James; Gurevitch, Michael, Mass media and society, Hodder Arnold, London, 2005.

Dahms, Harry F, Transformations of capitalism, Macmillan, Basingstoke, 2000.

Davis, Richard, Politics and the media, Prentice Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1994.

Heffernan, Shelagh; Sinclair, Peter, Modern international economics, Blackwell, Oxford, 1993.

Humphreys, Peter, Mass media and media policy in Western Europe, Manchester University Press, Manchester, 2000.

Sproule, J. Michael, Propaganda and democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

Street, John, Mass media, politics and democracy, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2008.

Toader, Florenţa; Frunză, Sofia; Grigoraşi, Cătălina, Politica user friendly, Tritonic, Bucureşti, 2011.

Woodly, Deva R, The politics of common sense.

Zamfirescu, Elena, Mapping Central Europe, Netherlands Institute of International Relations Clingendael, The Hague, 1996.

David R Roskos-Ewoldsen, Joanne Cantor, L Erlbaum, Communication and Emotion, p21.

David R Roskos-Ewoldsen Political psychology, Sage, Los Angeles, Calif., 2010 p.37.

Charles R Berger, Michael E Roloff, David R Roskos-Ewoldsen, The handbook of communication science, Sage, Los Angeles, Calif., 2010.

Bertrand Badie, Dirk Berg-Schlosser, Leonardo Morlino, International encyclopedia of political science, SAGE, Thousand Oaks, CA, 2011.

Cwalina, W. and A. Falkowski., Advertising and the image of politicians. National elections in Poland, France, and Germany. In Flemming Hansen and Lars B. Christensen (Eds.), Branding and advertising, 2003, (pp. 205–231). Copenhagen: Copenhagen Business School Press.

Diamond, Edwin and Stephen Bates., The spot: The rise of political advertising on television. Cambridge: MIT Press, 1992, p.55-62.

Kern, Montague. , 30-second politics: Political advertising in the eighties. New York: Praeger, 1989, p.21.

Wattenberg, M. P., . The hollow realignment: Partisan change in a candidatecentered era. Public Opinion Quarterly, 1987, 51(1), 58–74.

Kaid, Lynda Lee, . Comparing and contrasting the styles and effects of political advertising in European democracies. In Lynda Lee Kaid (Ed.), Television and politics in evolving European democracies (pp. 219–236). Commack, NY: Nova Science Publishers., 1999.

Johnston, Ron J., Charles J. Pattie, and J. Graham Allsopp., A nation dividing? The electoral map of Great Britain 1979–1987. London: Longman, 1988, p.12.

Zajonc, R. B., Feeling and thinking: Preferences needs no inferences. American Psychologist,, 1980, 35(2), 151–175.

Kaid, Lynda Lee and Mike Chanslor., Changing candidate images: The effects of political advertising. In Kenneth L. Hacker (Ed.), Candidate images in presidential election (pp. 83–97), 1995, Westport, CT: Praeger.

Kahneman, Daniel, Paul Slovic, and Amos Tversky, Judgment under uncertainty: Heuristics and biases. New York: Cambridge University Press, 1982, p42.

Sierra Cartwright, Brand, Bonnier Zaffre, [Place of publication not identified], 2017.

Keith Tudor, "A Body Politic: The Political Writings of Nick Totton", Psychotherapy and Politics International, vol. 11, nr. 1, 2013.

David R Roskos-Ewoldsen, Joanne Cantor, L Erlbaum, Communication and Emotion, Routledge, 2016.

Henrik Ibsen, Geoffrey Hill, Brand, Penguin Books, London, 1996.

Paul Standish, "Democratic Participation and the Body Politic", Educational Theory, vol. 55, nr. 4, 2005.

Monica Pătruţ, Virgil Stoica, Ideologii politice şi strategii electorale, EduSoft, Bacău, 2009.

Political psychology, Sage, Los Angeles, Calif., 2010.

Green, Donald P.; McGrath, Mary C.; Aronow, Peter M. (2013-02-01). "Field Experiments and the Study of Voter Turnout". Journal of Elections, Public Opinion and Parties. 23 (1): 27–48. doi:10.1080/17457289.2012.728223. ISSN 1745-7289

Weinschenk, Aaron C. (2015-09-01). "Polls and Elections: Campaign Field Offices and Voter Mobilization in 2012". Presidential Studies Quarterly. 45 (3): 573–580. doi:10.1111/psq.12213. ISSN 1741-5705

Middleton, Joel A.; Green, Donald P. (March 2008). "Do community-based voter mobilization campaigns work even in battleground states? Evaluating the effectiveness of MoveOn's 2004 outreach campaign". Quarterly Journal of Political Science. Now Publishing Inc. 3 (1): 63–82. doi:10.1561/100.00007019

Jacobson, Gary C. (2015-01-01). "How Do Campaigns Matter?". Annual Review of Political Science. 18 (1): 31–47. doi:10.1146/annurev-polisci-072012-113556.

Heersink, Boris; Peterson, Brenton D. "Truman defeats Dewey: The effect of campaign visits on election outcomes". Electoral Studies. doi:10.1016/j.electstud.2017.07.007

Wood, Thomas (2016-09-01). "What The Heck Are We Doing in Ottumwa, Anyway? Presidential Candidate Visits and Their Political Consequence". The Annals of the American Academy of Political and Social Science. 667 (1): 110–125. doi:10.1177/0002716216661488. ISSN 0002-716

Enli, Sara Gunn; Skogerbø, Eli, . "Personalized campaigns in party-centred politics". Information, Communication & Society. 16 (5): 757., 2013, doi:10.1080/1369118x.2013.782330

Dan Dungaciu, Darie Cristea, Doctrine, strategii, politici, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2012.

Diane Tucker, Dawn Teo (3 November 2008). "Off The Bus: Obama Campaign Rewrites Fundraising Rules by Selling Merchandise". Huffington Post. Retrieved 20 May 2009.

"New media and the Election: Thus Far and No Farther". The Economist. 2010-03-18. Retrieved 2010-04-18. The potential—and limits—of the internet in political campaigning

MacManus, S.A. (2000). Targeting senior voters. Campaign outreach to elders and others with special needs. Lanham, MD: Rowman & Littlefield Publishers, Inc.

Smith, G. Hirst, A. (2001). Strategic Political Segmentation. A new approach for a new era of political marketing. European Journal of Marketing. Vol. 35. No. 9/10. 2001. PP 1058-1073

Naegele (Eds.), The politics of old age in Europe, 7-24. Philadelphia, PA: Open University Press.

Bannon, D., . Marketing segmentation and political marketing. Paper presented to the UK Political Studies Association, 2004, p.117.

Hawthorne, J., Houston, B., & McKinney, M. (2013). Live-Tweeting a Presidential primary debate: Exploring new political conversations. Social Science Computer Review 31(5):552–562.

Burke, M., Kraut, R., & Marlow, C. (2011). Social capital on Facebook: Differentiating uses and users. In: Paper presented at the SIGCHI conference on human factors in computing systems, Vancouver, BC, Canada, 178-198.

Ellison, N. B., Steinfield, C., & Lampe, C. (2011). Connection strategies: social capital implications of Facebook-enabled communication practices. New Media & Society, 13(6), 452-471.

www.socialbakers.com

https ://www.facebook.com/victor.ponta

https ://www.facebook.com/klausiohannis

www.facebrands.ro/demografice.html#evolutie

www.bec2014.ro/wp-content/uploads/2014/11/Anexa-3-tur-2.tif

Tasențe, Tănase. Comunicarea politică prin Social Media și reacțiile publicului online,

București, Universitara, 2014.

Tănase Tasențe. „Social Media and Political Communication. Case study – The Parliamentary

Parties in Romania“. Sfera Politicii. Vol XXI. 174 (2013)

Stieglitz, Stefan, Brockmann, Tobias, XUAN Linh Dang. „Usage of Social Media for Political Communication“. PACIS 12 Proceedings. http ://aisel.aisnet.org/pacis2012/22

Cismaru, Diana. Social Media și Managementul reputației. București, Tritonic. 2012.

Maria Magdalena Jianu. Elena Jianu. „Aspecte ale comunicării politice actuale“. Analele

Universității „Constantin Brâncuși“ din Târgu Jiu. Seria Litere și Științe Sociale 3(2009)

http://www.administratie.ro/articol.php?id=28193

http://libertatea.ro/stire/tariceanu-il-vad-pe-iohannis-fie-premier-fie-presedinte-262122.html

https://www.romania-insider.com/romanias-christian-liberal-alliance-chooses-its-presidential-candidate/129498/

https://adevarul.ro/news/politica/bec-anunta-ora-1400-rezultatele-finale-primului-tur-prezidentialelor-1_5458a8600d133766a885df8d/index.html

https://adevarul.ro/news/politica/exit-poll-alegeri-prezidentiale-2014-turul-doi-casede-sondare-lucreaza-televiziunile-1_5465e0750d133766a8dae161/index.html

ANEXE

Reacția facebook în timpul campaniei 2014 studate, între 17 octombrie și 16 noiembrie

Activitățile Facebook ale lui Klaus Iohannis în campania electorală

Activitățile Facebook ale lui Victor Ponta în tabelul electoral

Analiza comparativă activitate social media pentru diaspora și România în cazul celor doi contracandidați

Evoluția numărului de fani dintre cei doi candidați, între 7 și 16 noiembrie 2014

Analiza comparativă a indicatorilor-cheie ai Social Media

Comparația între situația reală și cea de pe Facebook

(alegătorii din România – 96,83% din voturile valabile), sursa INS