Importanta Resurselor Umane In Institutiile Publice Studiu DE Caz Perfectionarea Personalului

Importanța resurselor umane în instituțiile publice.

STUDIU DE CAZ: Perfecționarea personalului

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. SERVICIILE PUBLICE

1.1 Considerații generale

1.2 Cracteristicile serviciilor publice

1.3 Noțiunea de serviciu public

1.4 Tipologia serviciilor publice

1.5 Înființarea serviciilor publice

1.6 Principii de organizare și funcționare

1.7 Forme de gestiune a serviciilor publice

1.8 Metode de management ale serviciilor publice

CAPITOLUL 2. CATEGORII DE RESURSE UMANE IN SERVICIILE PUBLIC

2.1 Considerații generale

2.2 Categorii de resurse umane

2.3 Funcția publică și funcționarul

2.3.1 Funcționarul public

2.3.2 Funcția publică

2.4 Categorii de funcționari publici

2.5 Ocuparea funcțiilor publice

2.6 Drepturile si obligațiile funcționarilor publici

2.7Personalul contractual

2.8 Principii generale

2.9 Drepturile și obligațiile personalului contractual

CAPITOLUL 3. Importanța resurselor umane în instituțiile publice. Perfecționarea personalului……

3.1 Considerații generale

3.2 Sistemul de formare

3.3 Principii aplicabile sistemului de formare

3.4Modalitați de formare

3.5 Principalii furnizori de formare. Instituții responsabile

STUDIU DE CAZ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Nevoile omlului sunt numeroase și variate și se amplifică în funcție de nivelul de dezvoltare al unei societăți și gradul de cultură al fiecăreia.

În contextul international, dar mai ales European actual, serviciile publice joacă un rol important.

Acestrol este deosebit de important în creșterea calității vieții pentru toți cetățenii și eliminarea cazurilor de discriminare și izolare socială. Dată fiind importanța lor în economie și în producția de bunuri și servicii, eficiența și calitatea acestora este un factor de competitivitate și coeziune, în mod deosebit în termeni de atragere a investițiilor în regiunile defavorizate. Furnizarea de servicii eficiente și non-discriminatorii este o condiție de bună functionare a societății. Cu atât mai mult acestea constituie un stâlp de susținere a civilizației întrucat garantează respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale oamenilor și oferă o oportunitate de dialog între autoritățile publice în vederea unei bune guvernări.

Dezvoltarea sericiilor publice și varietatea acestora au fost favorizate de progresul societății, determinind noi trebuințe pentru populație, iar puterea publică a fost tentată să le satisfacă, invocând motive de interes general. În numele „interesului general” statul intervine pentru a satisface anumite nevoi prin prestaredirectă a anumitor servicii publice foarte importante sau deficitare.

Din aceste motive , interesul public, interesul general sau binele comun, poate avea mai multe înțelesuri de la un stat la altul sau chiar în cadrul aceluias stat, de la o etapă la alta de dezvoltare.

Aceste interese generale au o importanță cu atât mai mare cu cât ele pot viza chiar garantarea drepturilor și libertăților fundamentale.

De-a lungul timpului în cadrul societăților puternic dezvoltate, serviciile publice s-au extins în toate domeniile vieții sociale.

Dezvoltarea continuă a anumitor state a impus si extinderea sferei serviciilor publice, această extindere a serviciilor fiind impusă de incapacitatea de funcționare a mecanismelor de reglare economică și socială.

Importanța resurselor umane în instituțiile publice este esentiala, în creșterea performanțelor serviciilor publice este un subiect foarte important pentu întregul sistem numit “administrație publică”.

Nevoia de profesionisti în cadrul instituțiilor publice este continuă, acesti profesinisti se creaza doar prin formare continua, având ca scop dezvoltarea de competențe si abilitaiăț determinate, necesare in desfasurarea prerogativelor de putere publică.

Prin formarea profesională continuă a personalului din cadrul administrației publice, se creaza certitudinea unei structuri de profesioniști, având abilitățile și competențele necesare exercitării prerogativelor de putere publică, dezvoltânt un serviciu public stabil, profesionist, transparent și eficient, în interesul cetățenilor și al autorităților publice la nivel central sau local.

De aceea dintre două grupuri de persoane, egale numeric, va desfasura o activitate mai performantă grupul format din indivizii cu competență, motivația și spiritul inovator mai ridicate.

Organizațiile publice, în comparație cu cele care au ca scop profitul, nu au foarte multe resurse la dispoziție. Dintre cele existente, cea umană este cea mai importantă si cea mai eficientă. Este foarte important sa introducem o diferențiere: analizând “resursa umană” si nu “personalul”.

Referindune doar la “personal” consideram angajații organizației, ca fiind un factor definit și finit, fiecare avand locul lui bine stabilit, în consecință nu ne putem astepta la mai mult de la acestia. “Resursa umană” se referă la fiecare individ ce face parte din aparatul administrativ, în condiții optime de lucru acesta se poate dezvolta, crescând gradul de profesionalism.

Angajații nu sunt o investiție precum captalul fix, trebuie priviți precum o sursă de câstig pentru organizație, aceasta din urmă având însă obligația de a le oferii codițiile necesare, pentru a se putea dezvolta.

Esența dezvoltării unei organizații funcționale, este crearea de către manageri a condițiilor optime de dezvoltare a indivizilor din cadrul organizației.

In cadrul organizațiilor competența și performanța, sunt caracteristicile relevante pentru resursa umană existentă sau necesară.

Cum am precizat și mai sus, resursa umană este cea mai importantă componentă a sistemului administrativ. Imparțialitatea în selectarea personalului din cadrul aparatul administrativ, crează premisele unor servicii de cea mai bună calitate.

Prin formarea continuă a angajatilor se creaza certitudinea atingerii scopurilor organizației, aceasta devenind eficace și totodată folosirea eficientă a resurselor de care aceasta dispune.

Am ales acestă temă, pentru lucrarea de licentă, deoarce lucrez in domeniul formării (perfectionării) resursei umane din cadrul administrației publice.

În ultimii ani am constantat că din ce in ce mai mulți managerii (conducătorii) de instituții publice, atât de la nivel central cât și de la nivel local, au înțeles necesitatea perfecționării angajaților , fie la nivelul întregii instituții sau doar în cadrul anumitor departamente.

În cadrul organizațiilor unde perfectionarea angajațiilor a inceput, rezultatele sunt deja vizibile, organizația sau anumite departamente ale acesteia sunt mai eficace, scopurile instituției fiind atinse într-un procent mai mare, folosesc mai eficient fondurile de care dispun, etc.

Pentru realizarea lucrării, voi folosii carti în domeniul “perfectionării personalului” și cărți despre “managementul resurselor umane”, articole publicate în reviste de specialitate, actele normative cu privire la acest subiect, totodată voi folosii experiența acumultă de-a lungul timpului, cu privire la perfecționarea resursei umane, din cadrul instituțiilor publice.

CAPITOLUL 1. SERVICII PUBLICE

1.1Considerații generale

Noțiunea de “serviciu public” a fost discutată de-a lungul timpului, planând asupra acestei sintagme o serie de intrebari precum: Când a apărut?, La ce se referă?.

Nevoile omlului sunt numeroase și variate și se amplifică în funcție de nivelul de dezvoltare al unei societăți și gradul de cultură al fiecareia.

Dezvoltarea sericiilor publice și varietatea acestora au fost favorizate de progresul societății, determinind noi trebuințe pentru populație, iar puterea publică a fost tentată să le satisfacă, invocând motive de interes general. În numele „interesului general” statul intervine pentru a satisface anumite nevoi prin prestaredirectă a anumitor servicii publice foarte importante sau deficitare. Statul mai poate intervenii și pentru a stimula sau sustine mediul privat.

Din aceste motive , interesul public, interesul general sau binele comun, poate avea mai multe înțelesuri de la un stat la altul sau chiar in cadrul aceluiaș stat, de la o etapa la alta de dezvoltare.

De-a lungul timpului în cadrul societaților puternic dezvoltate, serviciile publice s-au extins în toate domeniile vieții sociale.

Dezvoltarea continuă a anumitor state a impus si extinderea sferei serviciilor publice, această extindere a serviciilor fiind impusă de incapacitatea de funcționare a mecanismelor de reglare economică și socială.

Intervenția statului prin servicii publice a fost justificată de anumite interese numite interese generale, precum accesul populației la (electricitate, sistemul de învațământ) sau pentru înlăturarea unui monopol privat (telegraful) sau realizarea infrastructurii la nivel national (cai ferate) sau pentru a gestiona activități de interes general, neaducatoare de profit precum (transportul public).

Ideea de serviciu public raspunde faptului ca anumite activități sociale trebuie, în funcție de natura intereselor și obiectivelor urmărite, să iasă de sub regulile pieței și ale cautării profitului, pentru a fi gestionate după criterii specifice.

Astfel, se facilitează accesul tuturor la anumite bunuri și servicii și se aduce o contribuție importantă la echilibrul și coeziunea economică, socială si culturală a societății.Serviciul public în accespțiunea modernă a termenului, a apărat la începutul secolului XX, sub influenta juristilor,ca baza a fondarii dreptului public. De-a lungul timpului noțiunea s-a îmbogățit cu alte semnificații, intrand în sfera de analiză a sociologilor, economiștilor, etc.

Principala consecință, provocată de conturarea noțiunii de serviciu public, a fost distincția între public și privat, stabilind sistemul de legitimare a agenților publici fața de sistemul privat.

Ultimii treizeci de ani, reforma serviciilor publice a ocupata primele poziții în importanță acordată de guvernanați dar și de forurile internationale. În condițiile modernizării si dezvoltării într-un ritm destul de alert al statelor la nivel global, serviciile publice trebuie sa raspundă și ele noilor cerințe. În toate procesele de reformă începute de-a lungul timpului se regasesc sub diverse forme, două elemente descentralizarea și privatizarea.

Astfel, a determina administrația să fie mai orientată spre cetățean a devenit aspectul central al schimbărilor produse și, totodată, calea ce trebuia urmată pentru ca aceasta să fie pregnant orientată spre performanță. Desigur, o astfel de orientare s-a axat în egală măsură prin creșterea gradului de receptivitate în sectorul public și stabilirea unor standarde ale serviciilor publice, cu scopul transformării serviciilor din „bunuri recomandate“ în „bunuri experimentate“ și apoi în „bunuri căutate“.

Odată cu modernizarea și dezvoltarea statelor, seviciile publice sunt nevoite să se dezvolte și ele, varietatea seviciilor oferite cetățenilor să fie mai mare, iar cererile acestora sa fie rezolvate cu o mai mare rapiditate și precizie.

Existența fiecărui individ este influențată zilnic de serviciile publice, dezvoltarea acestora afectând direct nivelul de trai prin gradul de satisfacere al unor nevoi recunoscute de colectivitate ca fiind de interes general și a căror realizare nu este la îndemâna inițiativei private, nevoi care pot viza garantarea drepturilor și libertăților fundamentale.

În consecintă statul poartă respunsabilitatea, dezvoltării serviciilor publice, la nivel central dar și cele ale colectivităților locale, acestea fiind cele mai apropiate de individ.

Serviciile publice oferite de autoritățile publice locale sunt extrem de importante tocmai pentru ca interactioneaza cel mai mult cu beneficiarii directi(cetățenii). Este necesar ca aceste servicii să asigure bunastarea indivizilor, asigurând acele servicii de interes general, ce nu pot fi oferite de mediul privat.

Aceste interese generale au o importanță cu atât mai mare cu cât ele pot viza chiar garantarea drepturilor si libestatelor, seviciile publice sunt nevoite să se dezvolte și ele, varietatea seviciilor oferite cetățenilor să fie mai mare, iar cererile acestora sa fie rezolvate cu o mai mare rapiditate și precizie.

Existența fiecărui individ este influențată zilnic de serviciile publice, dezvoltarea acestora afectând direct nivelul de trai prin gradul de satisfacere al unor nevoi recunoscute de colectivitate ca fiind de interes general și a căror realizare nu este la îndemâna inițiativei private, nevoi care pot viza garantarea drepturilor și libertăților fundamentale.

În consecintă statul poartă respunsabilitatea, dezvoltării serviciilor publice, la nivel central dar și cele ale colectivităților locale, acestea fiind cele mai apropiate de individ.

Serviciile publice oferite de autoritățile publice locale sunt extrem de importante tocmai pentru ca interactioneaza cel mai mult cu beneficiarii directi(cetățenii). Este necesar ca aceste servicii să asigure bunastarea indivizilor, asigurând acele servicii de interes general, ce nu pot fi oferite de mediul privat.

Aceste interese generale au o importanță cu atât mai mare cu cât ele pot viza chiar garantarea drepturilor si libertaților fundamentale.

Odată cu evoluția societății și creșterea nivelului de trai al populație, gradul de interes al guvernanților față de serviciile publice, a fost intr-o continua crestere incepand cu jumătatea secolului trecut.

Din punct de vedere etimologic notiunea de „sericiu” își are originea în cuvântul latin servitum, care are ințelesul de sclav, de aici survenind și interpretarea „de a face un seviciu” sau „a pune în serviciu” evocând ideea de „utilitate publica” sau „serviciu public”.

În definirea serviciilor publice se face deseori referire și la cuvântul bunuri, între cele două cuvinte existând deosebiri majore. Caracteristici ce sunt definitorii pentru serviciile publice nu sunt aplicabile și pentru bunuri, iar caracteristicile bunurilor nu se regăsesc și în cele ale serviciilor. Un bun poate fi transportat, purtat sau stocat pe când un serviciu nu se bucură de aceste caracteristici. În cazul serviciilor publice producția și consumul au loc simultan, în cazul bunul aceste operațiuni pot fi făcute și separat. Bunul poate fi atins sau pipăit, caracteristici care nu se regăsesc la servicii, acestea fiind intangibile și imateriale.

Concluzionând asupra definițiilor date mai sus putem spune că serviciul public reprezintă o activitate ce impune un anumit standard de profesionalism al prestatorului, având rezultate utile, imateriale și intangibile, cu scopul satisfacerii unei nevoi sociale.

1.2Caracteristicile serviciilor publice.

Din compararea serviciilor publice cu bunurile, rezultă caracteristici proprii serviciilor precum: intangibilitatea, variabilitatea, inseparabilitatea, perisabilitatea, standardizarea și absența proprietății.

Intangibilitatea

Aceasta caracteristică exprimă faptul că acestea nu pot fi „simțite, auzite, vazute sau mirosite, înainte de a fi cumparate”. Serviciile nu sunt bunuri, obiecte, ele sunt activitați, acte in mare parte. Achizitorul serviciilor nu are o reprezentare materială a acestora, el se bazeazăîn mare masură pe ceea ce prezinta prestatorul, astfel creanduși o impresie cu privire la serviciile ce vor fi prestate. Nici prestatorul nu are certitudine asupra percepției pe care achizitorul o are despre serviciul respectiv, promisiunea devenind un element foarte important în relația dintre prestator și achizitor. Despre serviciul public se mai spune ca este si perisabil.

Variabilitatea

Aceasta caracteristică provine din faptul ca performanța unui serviciu public diferă de la un agent prestator la altul, deoarece serviciile publice sunt operatiuni de natură umană, calitatea acestora diferă în funcție de gradul de profesionalism al prestatorului. Achizitorul dispune de foarte putine elemente de comparație in sfera serviciilor, îngreunând astfel alegerea viitorului prestator.

Variabilitatea serviciilor reprezintă „imposibilitatea repetării acestora în mod identic, de la o prestație la alta, ele depinzând de factorul uman prestator și de variabilele timp și spațiu”

Standardizarea

In materie standardizarea este privită din perspectiva formării și pregătirii personalului ce oferă serviciile publice, prin masurarea gradului de atingere a obiectivelor propuse si prin realizarea calitatii serviciului oferit.

Inseparabilitatea

Această caracteristică este considerată definitorie deoarece clientul este in contact direct cu prestatorul în timpul producției si livrării, elimind posibilitatea eșecului.

„ Primul efect important al acestui aspect este acela că un client poate observa tot ce se petrece în timpul actului de prestare, astfel că satisfacția clienților este nu numai cea mai bună operație de măsurare a calității serviciilor, dar și cel mai bun diagnostic pentru furnizor. Al doilea efect important este acela că un client joacă un rol foarte activ în prestarea serviciilor.”

Absența proprietății

Aceastăcaracteristică reiese din faptul ca achizitorul unui serviciu își satisface o anumită nevoie, fară efectuarea vreunui transfer de proprietate, între prestatorul bunului și el.

Serviciile publice sunt împarțite în fucție de nevoile ce sunt satisfăcute de acestea în 2 categorii:

Servicii publice

Servici private

În cazul serviciilor private se are în vedere satisfacerea unor nevoi particulare, individuale, specifice fiecărui individ sau grup, servicii pentru care utilizatorii plătesc un preț, rezultat al mecanismelor pieței de cerere și ofertă. Serviciile publice vizează satisfacerea unor interese generale ale membrilor unei colectivități, interese a căror întindere este determinată de puterea politică. Serviciile publice sunt în general gratuite, deoarece aceastea sunt furnizate utilizând fonduri publice.

Un alt criteriu de diferențiere al serviciilor publice de cele private, apare în modul de înființare al acestora. În condițiile în care un serviciu public este înființat de o autoritate publică, aceasta stabilind modalitățile de organizare și funcționare, serviciile private sunt organizate de mediul privat și se spun regulilor pieței.

De la jumătatea secolului trecut serviciile private joacă un rol foarte important, oferind din ce în ce mai multe servicii publice în cadrul societaților bine dezvoltate, profitând de incapacitatea statului de a face față cererilor într-o continuă creștere, pentru serviciile publice.

1.3 Noțiunea de serviciu public

Pentru satisfacerea nevoilor colectivităților umane (hrană, transport, sănătate), sunt înființate „organisme sociale, care poartă denumirea de servicii publice”

Pentru definirea serviciilor publice, facem distincția între cele doua sensuri ale acestuia:

primul, sensul organic, care indică realizatorul activității, o persoană juridică de natură publică sau privată.

„al doilea sens, este cel material, prin care este desemnată activitatea desfășurată de realizatorul acesteia”

În anul 1870, noțiunea de serviciu public se conturează pe baza unei decizii a Tribunalului de conflicte, decizia Blanco, prin care tribunalul consacra pentru prima dată raspunderea statului pentru prejudicii cauzate și stabilește competența sa în astfel de litigii.

Mai mult această decizie stabilește o nouă definiție pentru serviciul public: fiind vorba de o activitate de interes general, realizată de catre admistrație sau sub controlul acesteia.

Decizia Blanco, stabilește responsabilitatea statului, punând astfel capăt unei lungi perioade de neresponsabilitate, realizând clar diferența dintre raspunderea statului ce nu poate fi supusă principiilor Codului Civil aplicabil mediului privat.

„Deși a trecut neobservată timp de 30 de ani, decizia Blanco a reprezentat un moment decisiv pentru a orienta bazele de construire a dreptului administrativ catre serviciul public în locul puterii publice. Acest fapt a fost accentuat de Școala serviciului public, care i-a acordat un loc central în explicarea stiințifică a dreptului administrativ.”

Ulterior deciziei Blanco, o serie de hotărâri ale Consiliului de Stat și ale Tribunalului de conflicte au construit principiile serviciului public, caracteristici sistematizate în teoria lui L. Rolland:

egalitatea de tratament a utilizatorilor,

continuitate

mutabilitatea sau adaptabilitatea serviciilor publice

Tribunalul de conflicte și Consiliul de Stat au avut un rol foarte important în definirea serviciului public, jurisprudența a fost cea care a conturat „elementele specifice unui serviciu public”

– elementul organic, conduce la definiția organică a serviciului public – ansamblu de agenți și mijloace pe care o persoană publică le folosește pentru un scop bine definit;

– elementul material – în sens material sau funcțional, serviciul public reprezintă o activitate de interes general asigurată de administrația publică;

– elementul juridic – serviciul public presupune un anumit regim juridic, un ansamblu de procedee derogatorii de la dreptul comun. Altfel spus, o activitate reprezintă un serviciu public dacă este supusă regimului juridic de serviciu public.

Grupând cele trei elemente într-o definiție putem spune că, serviciul public este o activitate de interes general, asigurată de o persoana publică, care face excepție prin proceduri derogatorii de la dreptul comun.

Statele aflate în sudul Europei (Spania, Portugalia), au un cadru juridic special pentru interesul general, respectiv servicii publice, în timp ce alte state nu confera serviciilor publice un statut aparte. Cu toate că exista această diferentă, toate statele cunosc activitațile de ordin economic, asumate de catre stat si colectivități locale, fiind de interes general si finanțate din fonduri publice.

Intervenția statului in numele serviciului de interes general, a fost din ce în ce mai justificată începand cu secolul XX, odată cu apariția căilor ferate, telefonului sau a energiei electrice. Aceste servicii, având un grad de complexitate foarte ridicat, nu puteau fi oferite de către mediul privat, intervenția statului fiind obligatorie.

În momentul de față, încercarea de a gasii o defniție pentru serviciile publice, este din ce în ce mai dificilă, doarece este din ce în ce mai dificil de spus unde începe și unde se termină noțiunea de serviciu public, deoarece și un serviciu externalizat catre privat dar spus controlului autorităților publice, poate fi numit serviciu public. Orice serviciu, ca să poată avea statutul de serviciu public, trebuie sa fie supus controlului autorităților publice.

Identificarea unui serviciu public se face prin identificarea anumitor aspecte esențiale ale acestuia.

– dacă a fost creat de o persoană publică;

– dacă activitatea este de interes general;

– în ce masura conducătorii săi sunt desemnați sau agreați de către autoritatea publică;

– dacă există un control din partea administrației;

– dacă există prerogative de putere publică.”

Este de ajuns identificarea unei majorități de elemente dintre cele specificate mai sus, pentru a stabilii calitatea de serviciu public.

Datorită asemanărilor tot mai numeroase între public și privat, se face din ce în ce mai greu o diferențiere între serviciile publice și celelalte categorii de servicii.

1.4 Tipologia serviciilor publice

În materie „o primă distincție se realizează între”

– serviciu public de legiferare;

– serviciu public judiciar;

– serviciile publice administrative.

Serviciul de legiferarea este realizat de catre Parlament și constă în adoptarea normelor juridice, aplicabile serviciilor publice, pe întreg teritoriul țării.

Serviciul public judiciar este realizat de catre instanțele judecătorești ce au ca scop soluționarea conflictelor juridice și sancționarea celor care încalcă legea.

Serviciile publice administrative asigură executarea legilor și a hotărârilor judecatorești, ordinea publică, siguranța națională și asigură desfașurarea activitaților pentru toate domeniile

O alta distincție este între serviciul public și serviciul de utilitate publică, distincția constă în faptul că primul este realizat de o instituție statală, iar cel de-al doilea de o insituție nestatală(fundații).

După modalitatea de finanțare a serviciilor publice, acestea pot fi:

servicii publice finanțate de la bugetul public;

servicii publice finanțate din surse extrabugetare;

servicii publice finanțate din combinații bugetare si extrabugetare;

servicii publice finanțate din activitatea proprie.

Alte modalități de diferențiere a serviciilor publice.

Dupa nivelul de realizare

servicii publice la nivel național, sunt aplicabile la nivelul întregii țări;

servicii publice locale, sunt organizate pentru satisfacerea colectivității locale din respectiva unitate administrativ teritorială.

Dupa modul de cooperare la satisfacerea interesul public.

servicii publice la realizarea cărora nu sunt implicate persoane din exterior, din rândul clienților și au ca scop satisfacerea individuală a particularilor;

servicii publice în realizarea cărora participă indirect și alte persoane;

servicii publice în relizarea carora participa în mod direct îi persoane din afară.

După modul de proprietate:

servicii publice monopolizate, realizate doar de către instituțiile statului, fără intervenția particularilor;

servicii publice realizate în paralel atât de administrație, de instituțiile statului, cât si de persoane particulare autorizate;

servicii publice realizate de persoane private, autorizate aflate sub controlul autorităților statului.

După modul de organizare:

autoritați administrative (ministere, departamente, direcții, oficii, serviciile din primării și consiliile județene);

instituțiile publice (școli, universități);

regii autonome de interes public;

fundații, asociații.

După importanța serviciilor:

servicii publice vitale (canalizare, alimentare cu apă)

servicii facultative (centre de informare, parcuri).

Accepțiunea serviciului public în Uniunea Europeană

În materie de servicii publice, în Uniunea Europeană există o problemă care pune în discuție rolul fiecărui stat și finalitatea construcției europene: cum sa se armonizeze serviciile publice naționale si locale cu ambițiile de realizare a unui spațiu economic comun?

Construcția spațiului comunitar, a avut ca scop realizarea unui spațiu economic, bazat pe patru libertăți fundamentale: libertatea circulației marfurilor, a capitalurilor, a serviciilor și a persoanelor.

Piața comună, fiind piață unică prin definiție, are drept rezultat, obligarea statelor și a actorilor economici, de a înlătura orice obstacol existent în spațiul economic unificat.

În prima etapă, tratatele nu evocă nici problema rolului intern al statelor, nici cea a serviciilor publice. În condițiile în care nu există termeni clari cu privire la neaplicarea normelor comunitare cu privire la serviciile publice, acestea sunt supuse dreptului comun.

Serviciile publice au fost aproape ignorate în tratate, fiind aduse in discuție în momentul în care Comisia a luat în calcul îmbunătațirea pieței pentru 1 ianuarie 1993.

Tratatul de la Roma înscrie punerea în aplicare a unui spațiu european al concurenței.

Se interzic ajutoarele de stat și se impun limite cantitative de export; statele sunt obligate să organizeze monopoluri naționale cu caracter comercial (art.37) și să respecte regulile concurenței în raporturile cu întreprinderile publice (art.90)

Referiri clare la noțiunea de serviciu public nu apar decât în art. 77 cu privire la politica de transporturi, articol care precizează că „sunt compatibile cu prezentul tratat ajutoarele care raspund nevoilor de coordonare a transporturilor sau care corespund rambursării anumitor servituți inerente noțiunii de serviciu public”.

Tratatul asupra Uniunii Europene nu evocă nimic în plus în ceea ce privște noțiunea de serviciu public, contribuie doar la recunoașterea acestora.

Pe de o parte, un nou titlu este consacrat retelelor transeuropene pentru care serviciile publice au caracteristici speciale. Art. 129 B dispune: „comunitatea contribuie la stabilirea și la dezvoltarea retelelor transeuropene în sectorul infrastructurii de transport, a telecomunicațiilor și energiei”.

În timp ce tratatul de la Roma nu făcea aproape nici o referire la rezervele naționale sau la vreun principiu relațional între state, tratatul de la Maastricht contine considerații noi.

Aici se afirmă că Uniunea respectă identitatea natională a statelor membre (art. F) i, pe baza principiului subsidiarității, formulează o nouă abordare care să permită anumite specificități naționale.

Instituțiile europene arată un interes considerabil față de problema serviciilor publice.

Tratatul de la Amsterdam a adus modificari importante Tratatului asupra Uniunii Europene și Tratatului care a instituit Comunitatea Europeană, aducând lamuriri suplimentare asupra conceptelor de dezvoltare locală și subsidiaritate; a fost consolidată politica de protecție a mediului; au fost aduse clarificări în materie de protecție a consumatorilor etc, farăa exista însa o abordare expresă a serviciilor publice.

Un moment important în evoluția serviciilor publice în cadrul Uniunii Europene a fost reprezentat de comunicatul privitor la „Serviciile de interes general in Europa” adoptat de către Comisia Europeana la 20 septembrie 2000, la Lisabona.

În luna noiembrie 2002, Comisia a prezentat un „Raport cu privire la liniile directoare ale ajutoarelor de stat în domeniul serviciilor de interes economic general prin care se preciza că serviciile de interes economic general (SIEG) îndeplinesc o funcție fundamentală în toate statele membre care, în absența reglementărilor comunitare dispun de o mare libertate pentru a le defini și a le pune în aplicare în funcție de alegerea lor politica.”

În țările membre ale Uniunii Europene, există o mare diversitate de servicii publice:

-Servicii comunale;

– Regii municipale sau intercomunale;

– Întreprinderi publice naționale;

– Societăți private în proprietate publică, mixtă sau privată;

– Delegarea de servicii sau parteneriate public-privat.

Această varietate de servicii publice din Europa, se datorează, istoriei, culturii, alegerilor politice specifice ficărei țări in parte. Nu se poate identifica un „tip” specific serviciilor publice ci doar principiiși reguli generale, aplicabile, adaptate contextelor nationale, urmând regula subsidiarității.

Gestionarea serviciilor publice, ca noțiune, o întâlnim atât în Legea administrației publice locale, cât și în Carta Europeană a autonomiei locale. Reglementările legale au urmatorul conținut: „Autonomia privește atât organizarea și funcționarea administrației publice locale, cât și gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităților pe care le reprezintă.

1.5 Înființarea serviciilor publice

Înființarea serviciilor publice se poate realiza prin acte de autoritate, ale Parlamentului, Guvernului, autorităților administrative autonome, autorităților locale și celorlalte autorități publice care au ca atribuții definirea interesului public.

Recunoașterea unui serviciu public presupune reglementarea acestuia în sistemul juridic intern.

Constituția se află la baza înființării serviciilor publice, mențiunea acestora în cadrul contituției conducând la obligativitatea asigurării acestora. Constituția diferitelor țari din Europa, datează din perioade diferite, astfel se disting doua situații:

constituții anterioare celui de-al doilea război mondial, care au ca obiect principal reglementarea funcționării insituțiilor publice. Aceste constituții nu abordează serviciile publice decăt în mod excepțional, punând în prm plan serviciile publice locale.

constituțiile posterioare celui de-al doilea război mondial sunt marcate de ideologia intervenționismului economic și social și recunoașterea drepturilor cetățenilor, altfel spus a activităților pe care cetățenii sunt în drept să le solicite autorităților publice spre a fi furnizate.

Singura țară din Uniunea Europeană, ce nu este dotată cu o constituție este Marea Britanie. Ordinea internă în această tară, se bazează pe cateva texte fondatoare, ce-a mai mare parte dintre ele foarte vechi, și pe un ansamblu de cutume. Respectivele texte având o vechime considerabilă, serviciile publice nu au fost reglementate.

În majoritatea țărilor europene, serviciile publice sunt organizate prin legislație. Există o serie de legi care stabilesc, înființarea serviciilor publice, organizarea acestora și modul în care sunt supuse controlului.

În România exista acte normative care prin titlul lor demonstrează faptul că reglementează, înființarea, modul de organizare și de control, al serviciilor publice. Amintim Ordonanța Guvernului României nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și functionarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgentă, OrdonanțaGuvernului României nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidența a persoanelor.

Înființarea serviciilor publice trebuie mai întâi de toate să fie facută pe baza legislativă. În majoritatea cazurilor ele se bazează pe libertatea acordată comunităților locale de a inființa servicii publice, libertate recunoscută la nivel european.

Acest lucru înseamnă că, autoritațile publice, confruntându-se cu anumite nevoi ale colectivității, pot decide înființarea si organizarea anumitor servicii publice ale colectivităților locale, fară a fi necesară o consacrare în constituție sau în legi.

1.6. Principii de organizare si funcționare a serviciilor publice

Cu privire la serviciile publice, există trei principii, considerate în literatura de specialitate, ca fiind fundamentale.

PRINCIPIUL EGALITĂȚII DE TRATAMENT AL UTILIZATORILOR

Deoarece vizează satisfacerea unui interes general, un serviciu public trebuie să asigure un acces egalitar pentru toți utilizatorii, egalitate ce decurge din egalitatea tuturor în fața legii. Totuși, există și excepții de la această regulă, în cazul în care diferențele de tratament sunt justificate de situații obiective. Un exemplu ar fi alimentarea cu apă curentă sau gaze, datorită unor condiții tehnice nu pot fi furnizate în mod egal.

Conform acestui principiu, operatorii economici au următoarele obligații:

obligația de a asigura servicii publice pentru toți utilizatorii sau pentru un număr cât mai mare;

obligația de a avea un preț rezonabil, accesibil tuturor.

PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII SERVICIULUI PUBLIC

Serviciul public, fiind considerat indispensabil pentru utilizatori trebuie sa fie furnizat în mod continuu. Trebuie să functioneze regulat, în condiții optime, operatorul fiind obligat să se asigure ca nu existăîntreruperi. Acest principiueste impus de faptul că, prin natura interesului public asigurat, multe servicii publice nu pot fi întrerupte fără riscul dereglării sau periclitării vieții publice. Continuitatea este esenta serviciului public, ea determinând responsabilitatea administrației față de modul în care este respectată.

Continuitatea serviciului genereazăși alte consecințe pentru administrația publică, mai ales cu privire la regimul contractelor administrative și al concesionării. Cei care preiau astfel de situații pe bază de contracte sau concesionare trebuie să asigure funcționarea regulată a serviciului încredințat, sub amenințarea unor sancțiuni, în caz contrar sau, nu de puține ori, pot primi un ajutor financiar din partea persoanei publice care face concesiunea, pentru a putea asigura continuitatea serviciului respectiv.

PRINCIPIUL MUTABILITĂȚII (adaptabilitatea) SERVICIULUI PUBLIC

Un serviciu public, pentru a satisface o anumită nevoie de interes general, trebuie sa se adapteze la evoluția nevoi respective și dacă este cazul, să dispară odată cu această nevoie.

Definirea interesului general și înființarea unui serviciu public, este sarcina autorității publice, tot autoritatea publică poate să stabileascăși modificarea regulilor de organizare și funcționare, ca și desființarea acestuia, dacă se consider că nu mai este general.

Acest principiu atrage două obligații ale operatorului, și anume:

identificarea nevoilor utilizatorului;

îmbunătățirea continuă a calității serviciilor.

Tot acest principiu presupune și adaptarea serviciului public la noile tehnologii, din acest punct de vedere două aspecte sunt de reținut: în ce măsură sunt incorporate noile tehnologii în furnizarea serviciului public în vederea creșterii performanțelor acestora? și în ce masură noile tehnologii determină apariția unor servicii publice?

Raspunsul la prima întrebare se regasește în exemplele întalnite în viața de zi cu zi: viteza de tehnologizare a mediului public este mai redusă decât cea a mediului privat, datorită rigidității reglementărilor în vigoare.

Progresul tehnic a facut să apară noi tehnologii și totodată noi nevoi publice, autoritățile locale fiind nevoite să înființeze noi servicii publice, în scopul întăririi autorității publice și pentru o mai bună dezvoltare a comunității.

Nevoile sociale sunt în continuă diversificare și modificare cantitativăși calitativă, iar serviciul trebuie să raspundă promt și eficient la evoluția nevoilor colective și exigențele interesului general. Adaptarea serviciului public la nevoile sociale se face prin “Statutul de organizare și funcționare” al prestatorului de servicii.

În etapa actuală de dezvoltare, consumatorii se pot elibera de puterea publică, deoarece anumite tipuri de servicii, pot fi prestate de persoane juridice aflate într-un mediu concurențial, sub supravegherea autorității publice.

În afară de aceste principi fundamentale, în literatura de specialitate regăsim și altele, precum: principiul eficienței și eficacității, al descentralizarii, al neutralității sau al cuantificării.

Principiul eficienței și eficacității

Presupune asigurarea eficienței și eficacității în furnizarea serviciului public. Eficiența unui serviciu are în vedere obținerea de rezultate maxime cu eforturi minime, iar eficacitatea presupune obținerea de rezultate cât mai apropiate de obiectivele propuse. Cele trei elemente amintite – obiective, mijloace, rezultate, constituie triunghiul performanței.

Principiul descentralizării

Înseamnă „transferarea serviciilor de la centru spre comunitățile locale, cu scopul satisfacerii nevoilor sociale”

În studiile de specialitate pe langă descentralizarea politică, administrativă și bugetară se mai vorbește și despre “dezangajare”, descentralizare prin recurgerea la piață.

Descentralizarea prin recurgerea la piață constă în încredințarea anumitor atribuții ale unor persoane publice, unor persoane private sau non-guvernamentale, în interesul public și cu participarea organismelor publice.

Gradul de descentralizare diferă considerabil de la tară la tară datorită evoluției istorice și politice. De asemenea originile descentralizării diferă în funcție de regiune și sectorul de activitate.

Principiul neutralității

Conform acestui principiu, serviciul public funcționează pentru a satisface un interes general și nu unul particular. Necestitatea de a asigura accesul tuturor la serviciile publice în mod egal fără a se face discriminare în funcție de origine, rasă, religie, etc, a dus la apariția acestui principiu, ce nu a fost întotdeauna aplicat.

Principiul cuantificării

Acest principiu are o dublă semnificație. În primul rând introduce o evaluare obiectivă a măsurii în care serviciul public satisface beneficiarii, iar în al doilea rând asigură transparență și egalitate în furnizarea serviciilor.

1.7 Forme de gestiune a serviciilor publice

În literatura de specialitate sunt identificate urmatoarele moduri de gestiune a serviciilor publice:

1. Administrarea prin regii autonome sau instituții publice;

2. Contractul de concesionare;

3. Contractul de închiriere;

4. Locația de gestiune;

5. Contractul civil;

6. Contractul comercial

Autoritatea publică care are îndatorirea creării unui serviciu public, poate alege sa îl gestioneze ea însăși, cu resurse proprii de personal și bunuri. Această modalitate este numită gestiune directă.

Gestiunea directă îmbracă urmatoarele forme: regia directă, regia depersonalizată, regia autonomă.

Gestiunea directă prezintă o serie de avantaje dar si anumite dezavantaje.

Avantaje:

deținerea controlului total al gestiunii;

riscuri scazute de modificări a raportului calitate/pret;

simplitate în impunerea strategiilor.

Dezavantaje:

neutilizarea capitalului privat și ocuparea fondurilor bugetare;

inexistența concurenței, cu rezultate negative asupra raportului calitate/preț al serviciilor prestate;

– ineficiența administrativă, dată de anumiți factori precum, motivație redusă a

personalului, influența mare a politicului în stilul de lucru.

În alte situații autoritatea public însarcinată cu crearea unui serviciu public încredintează gestiunea unei intreprinderi publice sau private, păstrându-și controlul asupra acesteia.

Această modalitate poartă denumirea de gestiune delegată.

În această situație autoritatea publică trebuie să stabilească misiunea generală a intreprinderii, serviciile cu care aceasta este însarcinată și să stabilească obligațiile clare prin care sunt asigurate aceste servicii.

La fel ca gestiunea directăși gestiuneă delegată presintă o serie de avantaje dar și dezavantaje.

Avantaje:

eficiența de exploatare a serviciilor și creșterea calității prestațiilor;

competiție puternică, care motivează performanța și inovația;

aportul investitiilor de capital privat;

promovarea transparenței și responsabilitații;

motivație maxima a personalului.

Principalele dezavantaje:

risc crescut de creștere nejustificata a prețurilor serviciilor în cazul ocolirii mecanismelor pieței;

risc de reglementare inadecvată derularii contractelor ;

limite în modificarea rapidă a strategiei de dezvoltare.

Delegarea serviciului public se poate face prin multe procedure sau tehnici.

“Delegarea se poate realiza printr-o procedură unilaterală, prin care misiunea și obligațiile sunt stabilite prin lege sau regulament. Este cazul întreprinderilor publice, pentru care misiunea și obligațiile sunt stabilite prin textul legislativ de înființare.

Delegarea se poate realiza și printr-o procedură contractuală,. Aceasta presupune faptul că misiunea și obligațiile trebuie să fie incluse într-o convenție încheiată între colectivitatea publică și întreprinderea însărcinată cu prestarea serviciului. Este situația delegării către o întreprindere privată, dar se impune din ce în ce mai mult și procedura contractuală de delegare a serviciilor publice către întreprinderi publice, mai ales pentru stabilirea „obligațiilor de serviciu public”.

Pe langa modalitațile de gestiune despre care am vorbit mai sus, mai existăși o a treia modalitate nimită “gestiunea semidirectă”, care reprezintă un proces de gestiune mixtăa serviciului public, atât în regie direct cât și de o intreprindere exterioară, din mediul privat.

În România, potrivit legislației în vigoare, gestiunea serviciilor publice se realizeazăîn urmatoarele modalități:

gestiune directă;

gestiune delegată.

„Gestiunea directă este modalitatea de gestiune în care autoritățile administrației publice locale sau asociațiile de dezvoltare comunitară, după caz, își asumă, în calitate de operator, toate sarcinile și responsabilitățile ce le revin potrivit legii cu privire la furnizarea/prestarea serviciilor de utilități publice și la administrarea și exploatarea sistemelor de utilități publice aferente.

Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care autoritățile administrației publice locale sau asociațiile de dezvoltare comunitară, după caz, transferă unuia sau mai multor operatori toate sarcinile și responsabilitățile privind furnizarea/prestarea serviciilor de utilități publice, precum și administrarea și exploatarea sistemelor de utilități publice aferente acestora, pe baza unui contract, denumit în continuare contract de delegare a gestiunii.”

1.8 Metode de management ale serviciilor publice

MANAGEMENTUL PRIN BUGETE

Managementul prin bugete este „un sistem de management ce asigură previzionarea, controlul și evaluarea activitătilor organizațiilor prestatoare de servicii publice și ale principalelor componente ale acestora cu ajutorul bugetelor”

Furnizorii de servicii publice utilizează această metodă, dimensionarea serviciului public realizându-se în funcție de alocația bugetară. Nivelul și calitatea serviciului public, este direct proprotională cu nivelul finanțării.

Aplicarea acestei metode, presupune parcurgerea unor anumiți pași:

delimitarea si dimensionarea ariilor de acțiune;

elaborarea și fundamentarea bugetului general al organizației;

adoptarea bugetului și a ariilor de gestiune;

execuția bugetară;

evaluarea și încheierea exercițiului bugetar.

MANAGEMENTUL PRIN OBIECTIVE (M.P.O.)

„Într-o manieră generală M.P.O. este definit ca sistemul de management prin care se urmărește determinarea riguroasă a obiectivelor până la nivelul de execuție. Sistemul de recompense – sancțiuni este stabilit în funcție de gradul de atingere a obiectivelor.

Aceasta este o metodă utilizată în managementul serviciilor publice, dar se constată adesea că formularea obiectivelor este în sarcina unor entități din afara organizației furnizoare a serviciului public sau sunt formulate prin acte normative, fiind însoțite și de voluminoase manuale de proceduri. De asemenea, s-a constatat că la nivelul organizațiilor publice nu există capacitatea de a face alegeri strategice și de a face cunoscute obiectivele până la nivelul executanților.”

MANAGEMENTUL PRIN PROIECTE

Poate fi definit ca „un sistem de management cu o durată de acțiune limitată, cel mai adesea câțiva ani, conceput în vederea soluționării unor probleme complexe, dar definite precis, cu un puternic caracter inovațional și care implică aportul unei game largi de diverși specialiști, din subdiviziuni organizatorice diferite, integrați temporar într-o rețea organizatorică autonomă”.

Acest tip de management este întalnit adesea in Franța.

CAPITOLUL 2. CATEGORII DE RESURSE UMANE ÎN SERVICIILE PUBLICE

2.1Considerații generale

Organizațiile publice, spre deosebire de cele care au ca scop profitul, nu au foarte multe resurse la dispoziție. Dintre cele pe care le au, cea umană este cea mai prețioasă și cea mai eficientă. Aici dorim să introducem o diferențiere: vorbim despre “resursa umană” și nu despre “personal”. Dacă ne referim la “personal” atunci considerăm angajații organizației noastre drept un factor definit și finit, fiecare are locul și întrebuințarea sa și nu ne putem aștepta la mai mult. “Resursa umană” se referă la faptul că orice individ, dacă i se creează condițiile necesare, poate crește și se poate dezvolta; pune accentul pe faptul că angajații nu sunt o investiție aidoma capitalului fix sau mobil, ci sunt o sursă de câștig pentru organizație, dacă li se oferă oportunitățile necesare.

Esenta managementului resurselor umane este să învețe managerii cum să creeze acele condiții care să permită angajaților să “producă” mai mult. Competența și performanța sunt cele două caracteristici general relevante pentru resursa umană existentă în cadrul unei organizații sau necesară acesteia.

Managementul resurselor umane este acea activitate organizațională care permite folosirea cea mai eficientă a oamenilor (angajaților) pentru a atinge scopurile organizaționale și individuale.

Managementul resurselor umane (MRU) consistă din numeroase activități precum:

Analiza și proiectarea fișelor de post

Planificarea personalului

Recrutarea, selectarea și orientarea personalului

Consultanță oferită angajaților pentru viitorul carierei personale

Evaluarea performanțelor

Compensații și avantaje specifice locului de muncă

Sănătate și siguranță

Relații la locul de muncă

Disciplina, controlul și evaluarea funcțiilor personalului etc.

MRU subliniază și caută soluțiile la problemele angajaților pentru a ajuta la atingerea scopurilor organizaționale și pentru a facilita dezvoltarea și satisfacția individuală.

MRU este orientat înspre viitor Este procupat de obiectivele organizației și ajută la îndeplinirea lor viitoare prin “oferirea” de angajați competenți, bine motivați. MRU poate ajuta – și de cele mai multe ori o face – la eficientizarea activității unei organizații.

2.2 Categorii de resurse umane

În cadrul acestui subcapitol vor fi analizate cele două categorii de resurse umane din administrația publică:

funcționarul public;

personalul contractual.

2.3 Funcția și funcționarul public

2.3.1 Funcționarul public

Viata socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoia a dus la apariția funcției publice și a funcțiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu și-ar fi creat un întreg organism social, caruia i-a dat viabilitate prin personalul învestit în diversitatea de funcții statornicite de-a lungul timpului.

Constituția României din 1991 face referire la funcția publică precizand că „Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi grupate de persoanele care au numai cetățenie română și domiciliul în țară”

Din interpretarea textului, rezultă că nu pot ocupa o funcție sau o demnitate public persoanele care nu au cetățenia română sau, deși au cetățenia, domiciliazăîn străinătate.

Definiția complexa a funcționarului public o regăsim în legea privind statutul funcționarilor publici 188/1999. “Funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică. Persoana care a fost eliberată din funcția publică și se afla în corpul de rezervă al funcționarilor publici iși pastrează calitatea de funcționar public”.

La numirea în funcție, funcționarul definitiv trebuie să depună juramântul de credințăîn fața conducătorilor instituției sau autoritații publice și în prezența a doi martori, dintre care unul va fi conducătorul compartimentului în care este numit, iar celalalt, un alt funcționar public din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de indeplinit administrația publică necesită o extrem de variată gamă de prestațiuni realizate prin serviciile publice, ca și un personal cu pregatire profesională diversă. Satisfacearea nevoilor cotidiene ale colectivității, a nevoilor omului care traieste într-o grupare organizată, ramâne finalitatea esențialăși singura justificare a administrației publice, atât de diversificată, mai ales in prestațiunile sale către populație. Privită din punct de vedere sociologic, administrația publică nu reprezintă altceva decât o sumă de colectivități umane care organizează anumite acțiuni în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administrație capătăbo importanță considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social și oricât de bune legi și decizii ar fi, rămâne doar o simplă schema, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenți, activi și devotați pentru realizarea scopului stabilit.

2.3.2 Funcția publică

Funcția în cadrul administrației publice, mai poate fi definită “ca un ansamblu de atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice și care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuții ale administrației publice”.

Noțiunea de funcționar desemnează persoana numită, într-o funcție public și învestită în mod legal cu atribuțiile acesteia, persoana titulară de drepturi și de obligații pe care le exercită în scopul realizării competenței autoritații publice sau instituției publice din care face parte funcția publică

Funcțiile publice se regasesc în cadrul fiecărei autorități publice, legiuitoare, executive și judecătorești ca și la nivelul fiecărei autorități a administrației publice.

Fiecare funcție publică se caracterizează prin anumite trasături, dar tuturor funcțiilor publice le sunt comune următoarele

funcția publică reprezintă un complex de drepturi și obligații, care nu sunt facultative, ci obligatorii pentru persoana învestită;

consilierea, controlul și auditul public intern;

gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;

colectarea creantelor bugetare;

reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țarăși strainătate, in limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autoritații sau instituției publice în care își desfășoara activitatea;

realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.

de asemenea funcția publică are caracter de continuitate care decurge din însăși continuitatea existenței statului; din aceasta nu trebuie sa tragem concluzia ca funcția publica nu poate fi exercitata intermitent; nu trebuie confundată funcția însăși cu realizarea ei;

funcția publică nu poate face obiectul unei întelegeri între părți; ea este rezultatul unui act universal de voința prin învestirea legală ce acordă persoanei care exercită funcția;

funcția public este accesibilă tuturor cetățenilor, în condițiile legii;

punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora.

Asupra funcției publice există mai multe tipuri de concepții pe care le au in general, funcționarii:

funcția publică este vazută ca:

o meserie de contact cu publicul (funcțiile de ghiseu, funcțiile prin care se realizează anumite prestații în favoarea cetățenilor, funcțiile prin care se exercită controlul de vamă, de bilete de tren etc.);

o meserie tehnică, dificilăși adesea periculoasă, funcționarul nefiind într-un raport direct cu publicul (dispeceratul unui nod de cale ferată ce dirijează circulația trenurilor)

mijloc de exprimare a autorității, funcție ce le dă funcționarilor anumite satisfacții;

-funcția publică este privită prin natura sa ca o funcție socială; aceasta implică de la început că acela care o exercită să aibă o veritabilă vocație de a se preocupa de cauza publică.

Deși conținutul de funcție este foarte variat, se poate face, totuși, o clasificare a lor; funcții de conducere (ministru și adjuncții sau asimilații acestuia, director și director general, șef birou și șef serviciu, prefect, subprefect, primar, etc.) și funcții de execuție (cu o sferă foarte largăîn raport de pregatirea de specialitate a celor ce dețin aceste funcții, care nu au dreptul de decizie, ci doar caracter de prestație).

Se poate realize clasificarea funcțiilor publice atât a celor de conducere cât și a celor de execuție după mai multe criterii.

funcții care presupun toate elementele conducerii, sau numai ale unora dintre acestea;

functii prevazute numai în Constituție (demnitari și anumite funcții eligibile), funcții prevazute in Statutul funcționarilor publici, respectiv în statute speciale pentru unele sectoare ori organe;

funcții de conducere la nivelul organului administrativ, respectiv la nivelul organelor interne și la nivelul compartimentelor;

funcții de conducere cu o natură exclusiv administrativă (ministru, director general, director, rector, etc) și funcții de conducere de specialitate (director tehnic, inginer șef, contabil șef,)

funcții de conducere retribuite și neretribuite;

funcții de execuție pur administrative și funcții de specialitate;

funcții de execuție civila, respectiv cu caracter militar;

funcții de execuție care presupun repartizarea sau ocuparea lor pe bază de alegeri;

funcții de execuție potrivit Statului funcționarilor publici și funcții precizate prin statutele speciale.

Funcționarul pubic este, deci, persoana fizică investită cu o funcție publică cu caracter de permanențăîn serviciile autorității centrale sau locale, ori în instituțiile publice care apartin acestora. Ocuparea funcției de catre funcționar, în mod legal se face prin simpla învestire sau prin investirea urmată de încheierea unui contract de muncă, sau prin simpla încheiere a unui contract de muncă.

De asemenea în sensul legii penale prin funcționar întelegem atât funcționarul public, cat si orice salariat care exercită o însarcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele de interes public.

Pentru ca un salariat sa fie asimiliat funcționarului este necesar însă ca persoana juridică privată să desfasoare o activitate de interes public, adică să reprezinte un serviciu de utilitate publică.

Investirea este un act unilateral de putere, iar contractul de muncă este un acord de voință.

De aceea problema învestirii legale a celor care exercită diferite funcții in organele administrației publice este valabilă independent de contractul de muncă.

Persoanele care exercită diferite funcții in organele administrației publice trebuie să beneficieze de investitura legală de a exercita permanent sau temporar o însărcinare în serviciul unui organ de stat; atunci avem un funcționar de fapt, noțiune întrebuințata în special în dreptul penal.

În mod logic, actele și faptele funcționarului de fapt ar trebui considerate nevalabile și, deci, neproducătoare de efecte juridice. Cu toate acestea, viața practică a dovedit că se face distincție între situatia lipsei totale de învestire (deci, în fapt, o uzurpare a funcției ) și situația funcționarului temporar învestit și care executa atribuțiile unei funcții, în mod public; în acest ultim caz, este necesar să luam în considerare regula validității aparenței în drept; să admitem, deci, ideea că actele și faptele unui asemenea funcționar, produc efecte juridice limitate, dacă au creat drepturi subiective în favoarea terților de bună-credința, care nu cunosteau și nici nu ar fi putut sa cunoscă neregularitatea învestirii.

2.4 Categorii de funcționari publici

Funcționarii publici pot fi grupați în mai multe categorii, în raport de criteriile folosite:

în raport de gradul de competență în exercitarea funcției nominalizăm

funcționarii publici de conducere, care își asumă raspunderea, au rol foarte important în luara decizieiși rol de control; aceștia au ca principale atribuții conducerea și coordonarea activitații celorlalți angajați, putând adopta și acte decizionale. În vederea dezvoltării unui corp modern al funcționarilor publici aceștia trebuie să respecte și Codul de conduită adoptat prin legea Legea nr. 7/2004 modificatăși completată.

funcționarii de execuție fără raspundere, deci funcționari auxiliari sau de execuție, acestia desfasoară mai mult o activitate faptică, fie de pregatire a actelor decizionale, fie de punere a lor in executare, activitatea lor fiind strict îndrumata.

Este necesar un echilibru între numarul funcționarilor de decizie și control și acela al funcționarilor de execuție, echilibru care nu este imuabil și strict uniform, pentru ca depinde de o serie de factori, cum ar fi:

introducerea tehnicii noi ce duce la reducerea funcționarilor, mai ales de execuție;

numărul și structura populației cu care intrăîn contact organul administrativ (cu cât numărul populației este mai mare într-o unitate administrativ – teritorială, cu cât numărul funcționarilor ce o deservesc nemijlocit trebuie să fie mai mare;)

specificul problemelor ce intrăîn componenta organului administrativ și scopul pentru care a fost creat influentează raportul dintre numărul funcționarilor de decizie și control și numărul funcționarilor de execuție.

în raport de modul de învestire se disting: funcționarii numiti (învestiti) în funcții pe o perioadă nedeterminată; funcționarii aleși (învestiti) în funcții pe o perioadă determinată (perioada mandatului organului care i-a ales);

în raport cu natura funcției avem: militarii ( a caror disciplină este strictă, motiv pentru care drepturile si obligațiile lor au o reglementare specială); civilii care, la rândul lor, pot fi împarțiți în sub categorii profesionale (judecători, profesori, medici, etc.).

funcționarii publici pot fi debutanți sau definitivi, conform legii 188/1999 „ Pot fi numiți funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice de grad profesional debutant. Pot fi numiți funcționari publici definitivi:
a) funcționarii publici debutanți care au efectuat perioada de stagiu prevazută de lege și au obținut rezultat corespunzator la evaluare;
b) persoanele care intrăîn corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechimeaîn specialitatea studiilor necesare ocupării funcției publice de minimum 12 luni, 8 luni și, respectiv, 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite. „

Legea le impune tuturor cetațenilor, cu atât mai mult ea se impune funcționarilor administrației publice care, de la lege, au obținut funcția pe care o ocupăși rolul pe care îl au de îndeplinit în societate.

Accesul la aceste funcții și statutul juridic în legatură cu deținerea și exercitarea funcțiilor respective formează statutul funcționarului public. În țara noastră a existat un astfel de statut al funcționarilor publici din anul 1923. Elaborarea și adoptarea unui statut al funcționarilor publici este o condiție sine qua non pentru toate categoriile de funcționari publici.

Accesul la funcția publică trebuie să prevadă anumite condiții de bază pe care să le îndeplinească cei ce vor ocupa funcția : condiția cetățeniei și a domiciliului în România; condiția capacitații profesionale; condiția folosirii drepturilor civile fără nici un fel de infracțiune intenționată la activul persoanei; condiția unor funcții și reputații.

În unele cazuri, pentru ocuparea unei funcții, pot fi stabilite prin lege și alte condiții, cu privire la vârstă, aptitudini, cunoșterea unei limbi străine, etc.

În același timp, pentru a avea acces la funcția publică, funcționarii, de fapt viitori funcționari, au nevoie de o temeinică cultură generală (ceea ce presupune cunosterea valorilor majore ale spiritului uman); o bună pregatire juridică (absolut necesară); competență tehnicăîn domeniul în care vor lucra, precum și o anumită vocație administrativă ce va trebui cultivată pentru munca organizatorică, atât de esențialăîn administrația publică. Aceste elemente nu pot constitui decât începutul, baza de plecare în formarea funcționarilor pentru administrația publică.

Recrutarea în vederea intrării în corpul funcționarilor publici se face prin concurs, în limita funcțiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcțiilor publice.
Condițiile de participare și procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit legii.

Orice candidat la ocuparea unei funcții publice sau o demnitate public persoanele care trebuie să aibe cetățenie română.
Concursul are la bază principiile competiției deschise, transparenței, meritelor profesionaleși competenței, precum și cel al egalitații accesului la funcțiile publice pentru fiecare cetățean care îndeplineștecondițiile legale.
Anunțul privind concursul se publicăîn Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și într-un cotidian de largă circulație, cu cel putin 30 de zile înainte de data desfășurarii concursului. În mod excepțional, termenul de 30 de zile poate fi redus, în condițiile legii, pentru concursul organizat în vederea ocupării funcțiilor publice de execuție temporar vacante.
Condițiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea functiilor publice de executie se stabilesc astfel:
a) un an în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție de grad profesional asistent din clasa I, 8 luni pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție de grad profesional asistent din clasa a II-a sau 6 luni pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție de grad profesional asistent din clasa a III-a;
b) 5 ani in specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție de grad profesional principal;
c) 9 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție de grad profesional superior.
Condițiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere se stabilesc astfel:
2 ani in specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere de: șef birou, șef serviciu și secretar al comunei, precum și a funcțiilor publice specifice asimilate acestora; 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere, altele decat cele prevazute la lit. a
Pentru participarea la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere, candidații trebuie să fi absolvit studii de masterat sau postuniversitare in domeniul administrației publice, management ori în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice.
Concursul de recrutare pentru funcțiile publice vacante din autoritățile și instituțiile publice centrale este organizat, în condițiile legii, astfel:
a) de către comisia prevăzută la art. 18 alin. (1) pentru înaltii funcționari publici. Secretariatul tehnic al comisiei se asigură de Agenția Națională a Funcționarilor Publici;
b) de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere generale și specifice;
c) de către autorități și instituții publice, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție generale și specifice.
Concursul de recrutare pentru funcțiile publice vacante din autoritațile și instituțiile publice din administrația publică locală este organizat, în condițiile legii, astfel:
a) de catre Agenția Națională a Funcționarilor Publici, pentru funcțiile publice de conducere din urmatoarele domenii: protecția copilului, evidența informatizată a persoanei, audit public intern, financiar-contabilitate, urbanism și arhitectură, resurse umane, integrare europeană, pentru secretarii unităților administrativ-teritoriale, precum și pentru funcțiile publice de execuție din domeniul auditului public intern;
b) de către autorități și instituții publice, pentru ocuparea funcțiilor publice vacante, altele decăt cele prevazute la lit. a).

2.5 Ocuparea funcțiilor publice

Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate delega autorităților sau instituțiilor publice, în condițiile legii, competența de a organiza concursuri de recrutare pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere generale și specifice.
– Concursul pentru admiterea la programele organizate în condițiile legii pentru obținerea statutului de manager public se organizează și se gestionează de instituțiile abilitate potrivit legii să organizeze astfel de programe, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Numirea funcționarilor publici într-o funcție, precum și avansarea lor se face, de regula, prin concurs. Procedeul concursului face posibilă exercitarea unui larg control al opiniei publice asupra felului in care sunt ocupate funcțiile din administrația publică.

Un concurs pentru recrutarea și promovarea funcționarilor în administrația publică nu trebuie să se bazeze pe probe de memorie și cunosținte enciclopedice, ci să recurgă la probe practice pentru a se vedea cum gândesc, pentru a distinge puterea lor de elaborare, capacitatea de alegere a variantei optime pentru o multitudine de soluții posibile; acei cecandideazăla funcții deexecuție trebuie să fie verificați în legatură cu soluționarea problemelor curente, întocmirea unor acte administrative simple și efectuarea unor operații administrative.

În urma concursului și rezultatului obținut se încheie în scris contractul individual de muncă pe durată nedeterminată sau determinată și, odată cu numireațin funcție, funcționarului public i se formeazăun dosar profesional care privește situația profesională și disciplinară, unde va fi notat de șeful tehnic cu calificative : de la slab până la foarte bine; pentru activitatea desfașurată în cursul fiecărui an.

Orice funcționar public se afla în raporturi juridice cu organul din care face parte, raport ce se naște între persoana fizică ce se obligă a îndeplini o funcție și autoritatea în cadrul căreia urmează a îndeplinii această funcție în schimbul salarizării muncii sale. Actul juridic este convenția intervenită între persoana fizică și administrația publică și care are drept obiect prestarea unei munci în schimbul unei remunerații și anume: contractul individual de muncă reglementat de Codul muncii.

Contractul individual de munca pentru angajarea unui funcționar se încheie prin manifestarea consimtământului ambelor parți: administrația publica și persoana care se angajeaza, adică, viitorul funcționar. Condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească o persoană pentru a putea încheia un contract de angajare într-o funcție publică, există o egalitate deplină,fară deosebire de sex, rasă, nationalitate sau religie, în conformitate cu art. 16 din Constituția României. Numai persoanele care execută o pedeapsă privată de libertate, minorii și interzișii nu pot obține calitatea de funcționar

Pentru ocuparea unei funcții publice, pesoana fizică trebuie să îndeplinească condițiile generale stabilite de lege șistatutul funcționarilor publici, privind aptitudinile fizice și intelectuale și pregatirea profesională în raport cu funcția concretă ce urmează să o ocupe. Exista și alte condiții speciale care creeaza incompatibilități cu funcția publică, cum ar fi :

persoanele care ocupă funcții publice în serviciile Parlamentului, al Guvernului, ale instituției prezidențiale, în ministere și în instituțiile centrale subordonate guvernului nu pot îndeplini o funcție salarizatăîn cadrul regiilor autonome, societăților comerciale, sau alte unități cu scop lucrativ;

pe timpul exercitării mandatului de deputat sau senator, funcționarul public este suspendat din funcție;

funcționarii publici din categoria menționată nu pot să facț activități de comerț, să ia lucrări în antrepriză sau pământ în arendăși nu pot fi mandatari ai unor personae în ce privește efectuarea unor acte în legatură cu funcția pe care o îndeplinesc;

este interzis să accepte daruri sau alte avantaje în considerarea situației lor oficiale.

2.6 Drepturile și obligațiile funcționarilor publici

Majoritatea drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul raportului juridic de funcție publică izvorasc din norme juridice. Consimțământul parților este necesar numai în cazul clauzelor contractuale care depind, de la început de acest consimțământ, în special cele cu privire la locul de muncă a funcționarului public este posibil sa fie decisă unilateral în interesul serviciului.

Însusi conținutul raportului juridic al funcției publice îl constituie drepturile și obligațiile funcționarului public. Acestea se încadreazăîn disciplina muncii, reglementată de Codul muncii, în general, de regulamentele de ordine interioara – în detaliu, conform specificului și de statutele unor sectoare.

Drepturile funcționarilor publici sunt incluse și în statului funcționarilor publici dintre care amintim:

dreptul la opinie al acestora care este garantat

interzicerea oricărei discriminări între funcționarii publici pe criterii politice, de apartenentață sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă asemenea natură;

dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici, cu exepția celor ce sunt numiți în categoria înaltilor funcționari publici, funcționarilor publici de conducere și altor categorii de funcționari publici carora le este interzis acest drept prin statute speaciale.

Funcționarii publici se pot asocia în organizații profesionale sau în alte organizații având ca scop prezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului lor.

Funcționarilor publici le este recunoscut dreptul la greva, în condițiile legii, cu respectarea principiului continuității și celerității serviciului public.

Pentru activitatea desfășurata au dreptul la un salariu compus din:

Salariu de bază;

Sporul pentru vechime în muncă;

Suplimentul postului;

Suplimentul gradului.

funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii, salarizarea acestora se face în conformitate cu condițiile legii;

au dreptul de asemenea de a-și perfecționa în mod continuu pregătirea profesională; pe perioada în care funcționarii urmează forme de perfecționare profesională, beneficiază de drepturile salariale cuvenite, în situația în care acestea sunt:

organizate la initiativa sau în interesul autorități sau instituției publice;

urmate la initiativa funcționarului public, cu acordul conducătorului autorității sau instituției publice;

Durata normal a timpului de lucru pentru funcționarii publici este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe saptămână.

Pentru orele lucrate din dispozitia conducătorului autorității sau instituției publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele legale declarate zile nelucrătoare functionarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază.

Funcționarii publici, cu exepția funcționarilor publici civili din ministerele privind apărarea natională, ordinea publicăși siguranța natională pot fi aleși sau numiți într-o funcție de demnitate publică, în condițiile legii;

De asemenea au dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și altfel de concedii, la indemnizația de concediu, la o prima egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat;

Beneficiază de asistență medicala, proteze și medicamente, pensii, precum și celelalte drepturi de asigurări sociale de stat.

În orice raport de muncă nu intra numai asemenea drepturi ca acelea personale, ci și acele drepturi necesare pentru îndeplinirea muncii respective, drepturi care, în cazul unui funcționar de stat, sunt denumite drepturi de funcțiune. Cercetând raportul de muncă care se naște între un organ de stat și un muncitor, se evidentiazăși mai bine faptul că nu poate să existe și nu existăîn cazul funcționarului de stat două categorii de raporturi juridice.”

Obligațiile funcționarilor publici sunt, de asemenea, de două categorii, distincția bazându-se pe aceleași criterii ca și în cazul drepturilor. Prima categorie o formează obigația de funcțiune prevazută de normele juridice de reglementare și organizare a funcționării, iar refuzul îndeplinirii lor reprezentând infracțiune. A doua categorie o formează obligațiile personale care decurg din calitatea de salariat, iar încălcarea lor constituie abatere disciplinară.

Funcționarii au ca obligații:

respectarea programului de lucru și folosirea integrală și eficientă a timpului de muncă;

ridicarea necontenită a nivelului de calificare profesională;

îndeplinirea sarcinilor de subordonare ierarhică, prin care se asigură o unitate de acțiune în diferitele domenii de activitate ale administrației pubice și, totodată, se realizează autoritatea ierarhică;

obligația de a realiza norma de muncă, sau dupa caz de a îindeplinii atribuțiile ce îi revin conform fișei postului;

de a păstra secretul și discreția în legatură cu problemele de serviciu, atât în interiorul instituției unde lucrează, cât și în afara acesteia.

în exercitarea atribuțiilor ce le revin, să se abtină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic și sa nu participe la activități politice în timpul programului de lucru;

le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje;

rezolvarea în termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările repartizate;

le este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intrăîn competența lor sau să discute direct cu petenții, cu exeptia celor carora le sunt stabilite asemenea atribuții, precum și să intervină pentru soluționarea acestor cereri;

funcționarii publici au obligația să iși îndeplinească cu profesionalism, impartialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu și să se abtina de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici;

funcționarii publici de conducere sunt obligați să sprijine propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătățirii activității autorității sau instituției publice în care își desfasoară activitatea, precum și a calității serviciilor publice oferite cetățenilor;

funcționarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională și civică prevazute de lege.

Neîndeplinirea obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul pot să declanșeze diferite forme de raspundere juridica a funcționarilor administrației publice, în funcție de natura abaterii: raspunderea administrativ – disciplinară specifică funcționarilor publici; raspunderea administrativ – disciplinară propriu-zisă, specifică dmeniului administrativ, deci, mai cuprinzatoare; raspunderea administrativ – contravențională.

2.7 Personalul contractual

Definiția personalului contractual așa cum este dată și în lege, este următoarea, persoană numită într-o funcție în autoritățile și instituțiile publice în condițiile Legii nr. 53/2003, cu modificările si completările ulterioare.

Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii.

Personalul contractual din administrația publică, chiar dacă nu au același statut precum funcționarii publici, trebuie sa respecte un anumit cod de conduită, pentru desfașurarea în bune condiții a activităților. Obiectivele codului de conduită urmaresc să asigure creșterea calității serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum și eliminarea birocrației și a faptelor de corupție din administrația publică, prin:
– reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unorraporturi sociale și profesionale corespunzatoare creării și menținerii la nivel înalt a prestigiului instituției publice și al personalului contractual;
– informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptățit să se aștepte din partea personalului contractual în exercitarea funcției;
– crearea unui climat de încredere și respect reciproc între cetățeni și personalul contractual din administrația publică, pe de o parte, și între cetățeni și autoritățile administrației publice, pe de altă parte.

Angajații contractuali au obligația ca, prin actele și faptele lor, să respecte Constituția, legile țării și să acționeze pentru punerea în aplicare a dispozițiilor legale, în conformitate cu atribuțiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale. Personalul contractual trebuie să se conformeze dispozițiilor legale privind restrangerea exercițiului unor drepturi, datorate naturii funcțiilor deținute. Personalul contractual trebuie să fie loial instituției angajatoare si să aibă un comportament adecvat postului pe care îl ocupă, trebuie sa se abțină de la acte ori fapte, cear putea cauza prejudicii instituției.

Personalului contractual îi este interzis să dezvăluie informații din interiorul instituției, dacă acestea nu au un caracter public, de asemenea le este interzisă dezvaluirea informațiilor care nu intrăîn sfera de activitate a postului ocupat.

Cu privire la activitatea politica, personalului contractual îi este interzis să participe la colectarea de fonduri pentru partidele politice, să ofere sprijin logistic vreunui candidat pentru o funcție de demnitar și orice fel de promovare a partidelor politice în cadrul instituțiilor. Persoanele care au statutul de personal contractual, nu își pot utiliza numele în scopuri publicitare sau electorale.

2.8 Principii generale
Principiile care guvernează conduita profesională a personalului contractual sunt următoarele:

prioritatea interesului public – principiu conform căruia personalul contractual are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea atribuțiilor funcției;

asigurarea egalității de tratament al cetățenilor în fața autorităților și instituțiilor publice principiu conform caruia personalul contractual are îndatorirea de a aplica același regim juridic în situații identice sau similare;

profesionalismul – principiu conform căruia personalul contractual are obligația de a îndeplini atribuțiile de serviciu cu responsabilitate, competență, eficiență, corectitudine și conștiinciozitate;

imparțialitatea și nediscriminarea – principiu conform caruia angajații contractuali sunt obligați sa aibă o atitudine obiectivă, neutră față de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea atribuățiilor funcției;

integritatea morală – principiu conform caruia personalului contractual îi este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru el sau pentru altul, vreun avantaj ori beneficiu moral sau material;

libertatea gandirii și a exprimarii – principiu conform căruia personalul contractual poate sa-și exprime și sa-ș fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept și a bunelor moravuri;

cinstea si corectitudinea – principiu conform căruia, în exercitarea funcției și în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, personalul contractual trebuie sa fie de bună-credințăși să actioneze pentru îndeplinirea conformăa atribuțiilor de serviciu;

deschiderea și transparența – principiu conform caruia activitațile desfășurate de angajații contractuali în exercitarea atribuțiilor funcțiilor lor sunt publice și pot fi supuse monitorizării cetățenilor.

2.9 Drepturile și obligațiile personalului contractual

Similar funcționarilor publici și personalul contractual din cadrul instituțiilor publice, se ghideazăîn desfășurarea activității, după un set de drepturi și obligații.

Drepturile personalului contractual sunt într-o oarecare masurș similare cu cele ale funcționarilor publici, însă existăși diferențe :

dreptul la opinie al acestora care este garantat

interzicerea oricărei discriminări, de apartenență sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă asemenea natură;

dreptul la salarizare pentru munca depusă;

personalul contractual beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii, salarizarea acestora se face în conformitate cu condițiile legii;

au dreptul de asemenea de a-și perfecționa în mod continuu pregatirea profesională; pe perioada în care personalul contractual, urmează forme de perfecționare profesională, beneficiază de drepturile salariale cuvenite, în situația în care acestea sunt organizate cu acordul conducerii și având ca scop creșterea performanțelor în instituțiile publice;

ordonatorii de credite pot acorda premii lunare în limita a 2% din cheltuielile cu salariile aferente personalului contractual prevazut în statul de funcții, cu încadrarea în fondurile aprobate prin buget. Premiile se pot acorda în cursul anului salariaților care au realizat sau au participat direct la obtinerea unor rezultate în activitate, apreciate ca valoroase.

Durata normală a timpului de lucru pentru personalul contractual este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână;

La fel ca și drepturile și obligațiile personalului contractual sunt asemănătoare cu cele ale funcționarilor publici, obligațiile personalului contractual fiind:

respectarea programului de lucru și folosirea integralăși eficientă a timpului de muncă;

ridicarea necontenită a nivelului de calificare profesională;

îndeplinirea sarcinilor de subordonare ierarhică, prin care se asigură o unitate de actiune în diferitele domenii de activitate ale administrației pubice și, totodată, se realizează autoritatea ierarhică;

de a păstra secretul și discreția în legaturî cu problemele de serviciu, atât în interiorul instituției unde lucrează, cât și în afara acesteia.

în exercitarea atribuțiilor ce le revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea public a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic și sa nu participe la activități politice în timpul programului de lucru;

le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje;

Personalul contractual este obligat să asigure ocrotirea proprietății publice și private a statului și a unitaților administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acționând în orice situație ca un bun proprietar;

Personalul contractual are obligația să folosească timpul de lucru, precum și bunurile apartinând autorității sau instituției publice numai pentru desfasurarea activităților aferente funcției deținute;

Angajații contractuali au obligația de a nu interveni sau influența vreo anchetă de orice natură, din cadrul instituției sau din afara acesteia, în considerarea funcției pe care o dețin;

Angajații contractuali au obligația de a nu impune altor angajați contractuali sau funcționari publici să se înscrie în organizații sau asociații, indiferent de natura acestora, ori de a nu le sugera acest lucru, promitându-le acordarea unor avantaje materiale sauprofesionale;

În relațiile cu reprezentanții altor state, angajații contractuali au obligația de a nu exprima opinii personale privind aspecte naționale sau dispute internațional;

În deplasările în afara țării, personalul contractual este obligat să aibă o conduită corespunzatoare regulilor de protocol și să respecte legile și obiceiurile țării gazdă.

Încalcarea obligațiilor legale de către personalul contractual, atrage raspunderea disciplinară, penală sau patrimonială, în funcție de gravitatea faptei, conform legilor în vigoare.

Organele cu atribuții disciplinare au competența de a cerceta încalcarea prevederilor legale și de a propune aplicarea sancțiunilor disciplinare în condițiile Legii nr. 53/2003, cu modificările ulterioare.
În cazurile în care faptele săvârșite întrunesc elementele constitutive ale unor infractiuni, vor fi sesizate organele de urmărire penală competente, în condițiile legii.
Personalul contractual raspunde patrimonial, potrivit legii, în cazurile în care, prin faptele săvârsite cu încălcarea normelor de conduită profesională, aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice.

Capitolul 3. Importanța resurselor umane în instituțiile publice. Perfecționarea personalului

3.1 Considerații generale

Crearea unui sistem modern și transparent în administrația publică constituie una din prioritățile oricărui Guvern. În acest scop, în ultimii ani au fost mobilizate resurse interne și externe necesare dezvoltării acestui sector, a fost creat un cadru legislativ și instituțional, adaptat cerințelor procesului de integrare a României în structurile Uniunii Europene.

Elaborarea unui plan de formare continuă al funcționarilor publici, decurge din necesitatea eficientizării administrației publice, a funcționarii acesteia într-un mod transparent și cu costuri cât mai scăzute. Toate aceste schimbări se vor realiza într-o bună masură prin profesionalizarea personalului care-și desfașoară activitatea în acest domeniu.

În general, formarea reprezintă o dimensiune constantă și fundamentală a muncii și un instrument esential de gestiune a resurselor umane.

În vederea păstrării profesionalismului funcționarilor publici și a evitării fluctuației acestora ca urmare a schimbărilor de ordin politic este necesar ca funcționarii publici să se bucure de stabilitate în funcție și în instituție, precum și inamovabilitate, cu respectarea raspunderii juridice în cazul încălcării obligațiilor de serviciu.

În contextul reformei administrației publice românești, formarea continuă devine un pilon al acesteia, constituind un proces fundamental, determinant al accelerării și succesului reformei.

Acest fapt este susținut și de un raport pe tară, efectuat în 2003, privind progresele înregistrate în România, în pregatirea pentru integrarea în Uniunea Europeană, care evidențiază necesitatea creșterii capacității de formare continuă a funcționarilor publici.

Toate instituțiile care își propun o corectă aplicare a managementului schimbării și oferirea de servicii de calitate catre cetățeni, trebuie să se bazeze pe un înalt grad de profesionalism și, în același timp, să asigure dreptul de formare continuă, cu luarea în considerare a cerințelor și aptitudinilor individuale.

Eficacitatea și eficiența organizațiilor administrației publice, în realizarea sarcinilor care le revin depinde în mare măsură de calitatea umanăși capacitatea profesională a celor care activeazăîn cadrul acestora

Chiar dacă nu sunt implicate direct în elaborarea și implementarea planului de formare a funcționarilor publici, instituțiile Uniunii Europene și alte organisme internationale au, in acest proces statutul unui actor important care, prin programe de pregătire și construcție instituțională, oferă suportul pentru transferul de cunoștințe și know-how necesare fundamentării si asigurării standardelor europene de formare a funcționarilor publici.

3.2 Sistemul de formare

Sistemul de formare reprezintă ansamblul activităților și structura acestora referitoare la formarea inițialăși continuă a funcționarilor publici, menit să susțină conceptual, metodologic și didactic realizarea strategiei de formare.

Procesele de reorganizare a instituților administrației publice, procesul de descentralizare și consolidare a autonomiei locale, aplicarea principiului subsidiarității și orizontul creat de noile misiuni ale administrației, se pot realiza numai printr-o implicare și responsabilizare crescută a funcționarilor publici și, nu în ultimul rând, printr-o continuă perfecționare a acestora.

În țările din Uniunea Europeană se remarcă trei modele de organizare a formării continue a funcționarilor publici:

centralizată;

descentralizată;

semi-descentralizată.

Pentru modelul centralizat, luarea deciziilor și stabilirea orientărilor strategice au loc la nivel central, după care se difuzează tuturor actorilor implicați în procesul de formare.

Spre deosebire de acesta, modelul descentralizat deleagă competențele ficărei autorități, iar cel de-al treilea model este o combinație între primele două.

Caracteristic modelului semi-descentralizat este modelul de determinare a nevoilor de formare, orientările strategice stabilindu-se la nivel central, iar nevoile specifice de formare fiind identificate de fiecare beneficiar în parte.

Din analiza modelelor de formare continuă utilizate în țările membre ale UE rezultă că majoritatea au adoptat modelele semi-descentralizate sau descentralizate, modelul centralizat fiind identificat în putine tari.

Având în vedere că România se află în plin proces de reformă a administrației publice, ca și pentru celelalte țări membre UE, care traversează o asemenea perioadă se impune a fi abordat un model semi-descentralizat de organizare a formării continue.

Scopul formarii nu este de a le pregăti pentru o anumită funcție, ci de a le oferii cunoștințe de specialitate în diferite domenii și sectoare de activitate, care sunt apoi îmbogățite și concretizate în activitatea practicădin cadrul organelor administrației publice.

Conform practicilor europene, pe baza nevoilor de formare ale instituției, se va intocmii un plan de formare, prioritățile și orientările strategice constituind subiectul unei abordări descendente-organizaționale. De asemenea vor fi luate in considerare nevoile și asteptările individuale, în cadrul unei abordări ascendente- individuale.

În același timp, va trebui asigurat caracterul de flexibilitate în implementarea metodologiilor, dată fiind nevoia de adaptare a acestora la condițiile care se înregistrează in fiecare caz în parte.

Pentru formarea unei strategii realiste, coerente și explicite, generatoare de efecte substanțiale, sunt necesare o cunoaștere și luarea în considerație a unui set de elemente esențiale, constituite în următoarele premise:

NECESITATEA CREĂRII UNEI ADMINISTRAȚII PUBLICE CAPABILE SĂFUNCȚIONEZE LA CAPACITATEA CERUTĂ DE CĂTRE UNIUNEA EUROPEANĂ.

În orice țară membră a Uniunii Europene, administrația publica reprezintă un factor determinant într-o serie de activități specifice precum, atragerea și gestionarea eficientă a fondurilor provenite de la Uniunea Europeană sau alți donatori internaționali. Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană a apărut necesitatea existenței unui corp de funcționari publici specializați în gestionarea afacerilor europene.

NECESITATEA CREĂRII UNUI CORP DE FUNCȚIONARI PUBLICI PROFESIONIȘTI.

În prezent, administrația publică din România se confruntă, în afară de cerințele impuse de forurile UE, cu două categorii de constrângeri: pe de o parte insuficiența resurselor, iar pe de altă parte, o creștere și o diversificare permanentă a cerințelor cetățenilor și a mediului economic și social. Pentru a raspunde acestor cerințe, este necesară crearea și dezvoltarea unui corp profesionist de funcționari publici, stabil și neutru din punct de vedere politic capabil să asigure funcționarea unei administrații publice eficiente, aflată într-o continuă transformare și adaptare.

De asemnea, pentru asigurarea unui act de conducere performant, este necesar a fi creat un corp distinct al înalților funcționari publici ceea ce presupune o formare specifică.

Pentru realizarea corpului de profesioniști în masură să satisfacă exigențele unei administrații publice performante apare astfel ca obligatorie condiția unei atente și corecte recrutări și selecții

NECESITATEA INTRODUCERII ȘI UTILIZĂRII METODELOR, TEHNICILOR ȘI PROCEDURILOR CARACTERISTICE MANAGEMENTULUI PUBLIC MODERN.

Procesul de reformă a administrației publice, impune introducerea și utilizarea conceptelor moderne, caracteristice managementului public, folosite în administrația țărilor membre ale Uniunii Europene. Aceasta abordare va conduce la o mai eficientă gestionare a fondurilor publice și va crea premisele adaptării standardelor Uniunii Europene. Pentru atingerea acestui obiectiv, in administratia publica romaneasca se pot organiza reuniuni intre cei care lucreaza in sectorul public și cei din sectorul privat, sub forma unor cursuri, pe perioade precis determinate.

NECESITATEA INTRODUCERII NOILOR TEHNOLOGII ALE INFORMAȚIEI ȘI COMUNICĂRII.

În ceea ce privește logistica, o atenție speciala trebuie acordată informatizării

O administrație publică modernă trebuie să fie caracterizată de o funcționare eficientă și eficace, de transparența, adaptabilitate și predictibilitate. Utilizarea noilor tehnologii ale informației și comunicării constituie mijloacele principale de punere în practică a acestor concepte, permitând reducerea costurilor de funcționare a administrației, raționalizarea procesului decizional și o creștere a implicării cetațeanului în actul administrativ. Toate acestea presupun , pe langă asigurarea unei dotări tehnice corespunzătoare, existența unui personal capabil să utilizeze aceste tehnologii.

NECESITATEA ADAPTĂRII PERMANENTE A STRATEGIEI DE FORMARE LA NIVEL DE INSTITUȚIE.

Procesul complex de elaborare și aplicare a strategiei nu trebuie să fie o acțiune izolată, de etapă, ci un demers continuu, generat de cateva elemente majore precum: evoluțiile socio-culturale, politice și organizaționale, noi atitudini, valori și comportamente, noi exigențe în raport cu participarea la actul decizional, accentuarea complexității și imprevizibilității mediului înconjurător și necesitatea creșterii adaptabilității la schimbare.

Formarea și perfecționarea resursei umane constituie un proces continuu prin care se urmărește dezvoltarea capacităților profesionale și manageriale necesare realizării atribuțiilor.

În acest context, strategia trebuie să aibă un caracter pregnant de adaptabilitate și flexibilitate.

NECESITATEA CONSULTĂRII PRINCIPALILOR ACTORI IMPLICAȚI ÎN PROCESUL DE FORMARE CONTINUĂ A FUNCȚIONARILOR PUBLICI.

Pentru o cât mai eficientă corelare între procesul de formare și necesitățile și interesele reale ale beneficiarilor, direcți sau indirecți, ai activității administrației publice, se impune consultarea acestora.

3.3 Principiile aplicabile sistemului de formare profesională a funcționarilor publici sunt:

eficiența – principiul potrivit caruia autoritățile și instituțiile publice au obligația de a asigura atingerea obiectivelor formării cu un consum rațional de resurse;

eficacitatea – principiul potrivit căruia beneficiarii de formare au dreptul de a obține rezultate superioare resurselor alocate;

coerența – principiul potrivit căruia regulile instituite prin prezenta hotărâre sunt general aplicabile în cadrul procesului de asigurare a respectării dreptului și îndeplinirii obligației de formare și perfecționare profesionala a funcționarilor publici;

egalitatea de tratament – principiul potrivit caruia, în contractarea serviciilor de formare, parțile contractante au obligația de a nu face discriminari între categoriile de beneficiari, respectiv între categoriile de furnizori de formare;

gestiunea descentralizată a procesului de formare – principiul potrivit căruia autoritățile și instituțiile publice au deplină competență în planificarea formării, achiziționarea serviciilor de formare, monitorizarea si evaluarea formării funcționarilor publici;

liberul acces la servicii de formare – principiul potrivit caruia furnizorii de formare au acces liber în procedura de achiziție a serviciilor de formare, în condiții de concurență și egalitate de tratament în relația cu beneficiarii de formare;

planificarea – principiul potrivit caruia autoritățile și instituțiile publice au obligația de a iniția anual procesul de identificare a nevoilor de formare a funcționarilor publici și de a stabili prioritațile în achiziționarea serviciilor de formare, pe baza nevoilor de formare identificate și a resurselor disponibile;

transparența – principiul potrivit caruia autoritățile și instituțiile publice au obligația de a pune la dispozitia tuturor celor interesați informațiile de interes public referitoare la formarea profesionalăa funcționarilor publici.

3.4 Modalitați de formare

Modalitățile de realizare a formării profesionale a funcționarilor publici sunt:

programe de formare organizate și desfășurate de către furnizorii de formare profesională, finalizate cu certificat de participare sau, dupa caz, diplomă de absolvire;

programe de formare organizate și desfășurate sau, după caz, aprobate de angajatori în cadrul autorităților și instituțiilor publice,în vederea confirmării aptitudinilor profesionale ale funcționarilor publici, formarea lor practică, însușirea specificului activității;

programe de formare organizate și desfășurate în cadrul implementării de proiecte cu finanțare externă;

alte forme de pregătire profesională prevazute de lege.

Atât principiile cât și modalitățile de realizare au ca scop perfecțioanarea personalului din cadrul administrației publice, personal ce trebuie sa fie în mod constant la curent cu noutățile legislative și nu numai.

Programele de perfecționare organizate și desfășurate în cadrul implementării de proiecte cu finanțare externă, au ca scop asigurarea atingerii obiectivelor programului din care au fost finanțate.

Formarea profesională a funcționarilor publici se organizeazăși se desfășoara, de regula, în mod distinct pentru fiecare dintre categoriile de funcționari publici.
Funcționarii publici care ocupa funcții publice corespunzatoare unei anumite categorii pot participa la programe de formare destinate unei alte categorii, finanțate integral de la bugetul autorității sau instituției publice, doar în măsura în care acest lucru are ca rezultat îmbunătățirea cunoștințelor, abilitaților și competențelor necesare în exercitarea funcției publice deținute.

Participarea la programele de formare profesională a funcționarilor publici se finanțează, după caz, din bugetul autorității sau instituției publice, din sumele special prevăzute în acest scop, sau din alte surse, aplicarea principiuluiegalității fiind obligatorie. Principiul egalității iși găsește dezvoltarea în principiile imparțialității și laicității serviciilor publice.

Programele de formare urmate la inițiativa ori în interesul autorității sau al instituției publice în domeniile care se regăsesc în fișa postului, care au fost identificate ca necesare la evaluarea performanțelor profesionale individuale și se regasesc în planul anual de perfecționare elaborat și aprobat în condițiile legii, precum și pentru cele rezultate din nevoia de instruire ca urmare a intrării în vigoare a unor modificări ale cadrului normativ sau instituțional, finanțarea se asigură integral din bugetul autorității sau al instituției publice.
Pentru fiecare dintre programele de formare urmate la initiativa funcționarului public, cu acordul conducatorului autorității sau al instituției publice, în domenii care se regăsesc în fișa postului, dar care nu au fost identificate ca necesare la evaluarea performanțelor profesionale individuale și nici nu se regăsesc în planul anual de perfecționare elaborat și aprobat în condițiile legii, finanțarea se asigură din bugetul instituției, in limita fondurilor disponibile. În funcție de resursele financiare disponibile și de gradul în care programul de formare este in interesul autorității sau al instituției publice, functionarului public i se poate solicita suportarea unei părți de pană la 50% din taxa de participare.
Programele de formare urmate la initiațiva funcționarului public, cu acordul conducătorului autorității sau instituției publice, în alte domenii decăt cele care se regăsesc în fișa postului și cele identificate ca necesare la evaluarea performanțelor profesionale individuale și care nici nu se regăsesc în planul anual de perfecționare elaborat și aprobat în condițiile legii, finanțarea se asigura integral de către funcționarul public participant.
Participarea la programele de formare urmate la initiațiva funcționarului public, cu acordul conducatorului autorității sau instituției publice, se aprobă pe baza cererii justificate a functionarului public, cu evidențierea modului în care acesta consideră că dezvoltarea de abilități și competențe in domeniul în care dorește să se formeze îi va imbunătăți activitatea profesională.

În cadrul fiecărei instituții este desemnată o persoană sau mai multe , de regula din compartimentul de resurse umane și de gestiune a funcției publice, care se ocupă de partea de formare, perfecționare a intregului personal din instituție.

Persoanele desemnate cu această sarcină îndeplinesc o serie de atribuții dupa cum urmează:

răspund de elaborarea planului anual de perfecționare profesională, precum și a oricăror altor măsuri privind perfecționarea profesională a funcționarilor publici din cadrul autoritații sau instituției publice, precum și, dacăeste cazul, din cadrul autorităților și instituțiilor publice subordonate, le supun aprobării conducătorului autorității sau instituției publice și asigura transmiterea acestora catre Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau, după caz, către ordonatorul principal de credite, conform legii;

asigură consultanța și asistența funcționarilor publici de conducere din cadrul autorității sau instituției publice în stabilirea măsurilor privind formarea profesională a funcționarilor publici din subordine;

monitorizează aplicarea măsurilor privind formarea profesională a funcționarilor publici din cadrul autorității sau instituției publice și întocmesc trimestrial un raport privind stadiul realizării măsurilor planificate;

întocmesc raportul anual privind formarea profesională a funcționarilor publici din cadrul autorității sau instituției publice.

Persoanele desemnate își exercită atribuțiile în baza unui act emis de conducătorul instituției, ori prin completarea fișei postului ocupat.

Conform dreptului și îndeplinirii obligației de imbunătățire continua a pregătirii profesionale, funcționarii publici au dreptul anual la programe de perfecționare și imbunătățire a cunoștințelor conform fișei postului.

Astfel se poate lesne constata că performanța administrației publice nu se poate atinge dacă nu există oameni competenți, activi, bine pregatiți și care înteleg dimensiunea binelui public

Necesarul de formare profesională identificat conform alin. (1) se completează, dacă este cazul, cu necesarul de formare profesională rezultat din modificările legislative în domeniile de competență ale funcționarului public, precum și din eventualele modificări relevante ale fișei postului.

Funcționarii publici care ocupă funcții de conducere elaborează un raport privind necesarul de formare profesională a personalului din subordine, cu evidențierea domeniilor considerate prioritare, precum și a criteriilor ce stau la baza identificării priorităților.

Ulterior întocmirii raportului privind necesarul de formare profesională, se elaborează proiectul planului de măsuri privind pregătirea profesională. Acesta se înaintează conducătorului instituției, împreună cu bugetul necesar pentru îndeplinirea acestui scop.

3.5 Principalii furnizori de formare. Instituții responsabile.

Reformele au variat de la schimbări radicale, în unele țări, la adaptări marginale, în alte țări.

Astfel furnizorii de formare pot fi instituții publice dar și furnizor privați, acreditații în condițiile legii ca furnizori de formare.

Furnizori de formare sunt:

autoritățile și instituțiile publice care au ca obiect de activitate definit explicit în actul normativ de înființare, organizare si funcționare inclusiv organizarea și derularea de programe de formare;

instituțiile din cadrul sistemului național de învătământ corespunzatoare nivelului de învătământ superior sau, dupa caz, categoriei educație permanentă, în limitele prevăzute de lege. Acestea organizează pentru funcționarii publici, programe de formare continuă, având planuri de învătământ și durate elaborate în colaborare cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici;

organizațiile de drept privat înființate pe langă autorități și instituții publice sau în parteneriat cu acestea, ce au ca obiect de activitate definit explicit în actul de înființare, organizare și funcționare inclusiv organizarea și derularea de programe de formare;

organizațiile private independente, de tip societăți comerciale înființate in baza Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau, dupa caz, organizații neguvernamentale înființate în baza Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, ce au ca obiect de activitate definit explicit în actul de înființare, organizare și funcționare inclusiv organizarea și derularea de programe de formare.

În organizarea și derularea programelor de formare, furnizorii de formare autorizați pot acționa independent sau se pot asocia cu alți furnizori de formare, precum și cu persoane juridice care nu sunt abilitate, autorizate sau, dupa caz, acreditate potrivit legii să desfășoare activități de formare profesională, dar care au expertiză în domeniul ce constituie tematica a formări.

În organizarea și derularea programelor de formare pentru funcționarii publici, furnizorii de formare profesională pentru administrația publică utilizează personal specializat, dupa cum urmeaza:

formatori de competențe profesionale, acreditați în condițiile legii;

personal didactic titular în învătământul superior;

Principalul element uramărit în cadrul formării este competența profesională care presupune: summum de cunostințe de specialitate, experiență în domeniu, usurința de a pune în aplicare aptitudinile intelectuale, precum și un ansamblu de atitudini ce predispun persoana la aplicarea tuturor posibilităților sale intelectuale.

Înstituțiile publice care organizează programe de formare specializate prevazute de lege ca obligatorii pentru ocuparea anumitor categorii de funcții publice, respectiv care organizează programe de perfecționare profesională prevazute de lege ca obligatorii pentru anumite categorii de funcționari publici se stabilesc prin acte normative sau, după caz, acte cu caracter normativ, conform legii.

La nivel instituțional, partea de perfecționare este în sarcina Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și a centrelor regionale de formare.

Autoritățile și instituțiile publice initiază, cel putin odată pe an, procedurile de achiziționare și aduc la cunoștința furnizorilor de formare informațiile necesare elaborării și transmiterii ofertelor.

„Autoritățile și instituțiile publice au obligația să comunice anual Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în condițiile legii, planul de perfecționare profesională al funcționarilor publici, precum și fondurile prevazute în bugetul anual propriu pentru acoperirea cheltuielilor de perfecționare profesională a funcționarilor publici, organizate la inițiativa ori în interesul autorității sau instituției publice”
Instituțiile publice au obligația să transmită catre operatorii economici, datele necesare întocmirii și transmiterii ofertelor, date precum:

informațiile specifice necesare pentru elaborarea ofertei de catre furnizorul de formare;

limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta;

procedura de atribuire a contractului sau, dupa caz, a contractelor;

criteriile de calificare și selecție a ofertelor, precum și modalitatea de aplicare a acestora;

adresa la care se transmit ofertele și modalitațile acceptate de beneficiarul de formare pentru primirea și înregistrarea acestora;

data-limită pentru transmiterea ofertelor;

data-limită pentru finalizarea procesului de evaluare și selecție a ofertelor;

orice alte informații considerate de catre beneficiarul de formare relevante pentru elaborarea ofertei;

tipul programului și domeniul în care se organizează programul de formare;

obiectivele generale ale participării la programul de formare;

tematica ce va fi tratatăîn mod obligatoriu in cadrul programului de formare;

durata minimă acceptată și cea maximă acceptată pentru programul de formare, exprimatăîn ore efective de formare, precum și orice informații privind preferințele beneficiarului de formare din punctul de vedere al derulării programului;

informații minimale privind grupul-ținta pentru care se organizează formarea, respectiv nivelul funcțiilor participanților și domeniul de competența al acestora.

Aducerea la cunostința furnizorilor de formare a informațiilor privitoare la ofertă se face prin publicarea la sediul autorității sau instituției publice, prin transmiterea directă către furnizorii de formare, în cazul în care aceștia au solicitat în mod expres acest lucru, pe cheltuiala solicitantului, prin publicarea pe pagina de internet a beneficiarului de formare, în cazul în care acesta are pagina de internet, precum și prin orice alte mijloace de natură să asigure aplicarea principiilor sistemului de formare profesională a funcționarilor publici, cu evidențierea datei la care au fost facute publice informațiile.

CONCLUZII

În România funcționează un sistem de formare profesională continuă care este capabil să stabilească standarde de calitate satisfăcătoare pentru exercitarea ocupațiilor din domeniul formării profesionale, iar acesta crează un corp al funcționarilor, profesionist.

Se condirmă annual că rolul ANFP și ANC și a celorlalte categorii de specialiști în domeniu, practic, fiecare categorie de actori care influențează sistemul de formare profesională continuă stabilind altceva cu privire la acest aspect, crează competiție și dezvoltare. În consecință, unele roluri și atribuții vor fi mai dezvoltate decât altele, cu efect asupra întregului sistem de formare, nu doar asupra personalului care exercită ocupații din domeniul formării profesionale continue, sau funcționarilor publici.

Este imposibil să identificăm toate provocările și dezvoltările pe care le-a întâmpinat,
de-a lungul timpului, procesul de formare profesională continuă. Teritoriul acesteia este înșelător și face drumul dificil pentru cei ce încearcă să îl traverseze.

Instruirea nu trebuie tratată ca un act de credință, ci trebuie susținută de o filosofie pozitivă și realistă despre felul în care va contribui la succesul insituției.

Nu orice instruire este necesară și, în mod inevitabil, un lucru bun. În ziua de azi, când resursele sunt limitate și trebuie să fie utilizate cu grijă.

Formarea, instruirea care este greșit orientată și inadecvată nu servește nimănui: nici formatorului, nici angajatului și cu atât mai puțin instituției.

Intituția poate decide și că abordarea cea mai avantajoasă, la un moment dat, este de a angaja persoane cu experiență și nu de a investi în formare. Dar, orice decizie se ia referitor la strategia de formare profesională continuă, trebuie luată în mod conștient, astfel încât să facă parte dintr-un program sistematic și planificat și nu să fie lăsată la voia întâmplării.

STUDIU DE CAZ

Proiectul are ca scop, creșterea în performanță a serviciilor publice prestate în folosul cetățenilor, de catre Consiliul Local al Orașului Găești, prin formarea și perfecționarea resursei umane din cadrul instituției.

Proiectul despre care discutăm în continuare, a aparut ca o necesitate la nivel local justificată de aspecte precum: mediul intern al autorităților administrațiilor publice locale implicate în proiect, cerințele cetațenilor față de administrația publică fiind din ce în ce mai ridicate, schimbările mediului extern, respectiv aspectele legate de nevoile personale de instruire ale grupurilor țintă dar și de nevoia populației de servicii publice oferite de catre administrație cu o mai mare repiditate și eficiență ridicată.

Dezvoltarea de noi competențe și perfecționarea celor existente și atingerea unor standarde mai înalte între funcționari și între funcționari și cetațeni se poate face doar cu ajutorul unor programe de formare și perfecționare.

În contextul actual sprijinul financiar nerambursabil, reprezintă singura variantă viabilă, de a se implementa cu succes un asemenea demers de perfecționare a resursei umane, prin formare, instruire și alte metode specifice.

Calitatea unui corp de funcționari bine instruiși și bine formați se va vedea și va avea consecințe pozitive asupra serviciilor prestate în folosul cetațeanului și asupra eficienței interne a aparatului Primăriei.

Un factor foarte important și necesar în realizarea serviciului public, este reprezentat de preluarea tehnicilor și metodelor folosite cu succes în alte țări ale Uniunii Europene, cu tradiție în formarea și perfecționarea resursei umane.

Scopul vizat prin implementarea acestui proiect în cadrul Primăriei Orașului Găești, a fost descentralizarea serviciilor publice, importanța acestui proces de descentralizare fiind regăsita chiar și în strategia de reforma a administrației publice. O bună parte a instituțiilor publice sunt în curs de implementare a strategiilor de descentralizare.

O repartizare clara a competențelor în vederea asigurării serviciilor publice de interes local, se poate realiza doar cu o resursa umană bine pregatităși eficientă, mai apropiata de procesul și de actul administrativ.

O consecință pozitivă va fi creșterea eficienței organizaționale a instituției, cetățeni vor fi mai bine informați și deserviți, economii de timp considerabile, creșterea încrederii cetățenilor în instituția Primăriei va fi și ea vizibilă.

Obiectivul general al proiectului este acela de a crește standardul de cunoștințeși expertiză al funcționarilor Primăriei din Găești pentru o eficiență organanizațională sporită.

Acest obicetiv va fi atins prin programele de perfecționare și instruire a resursei umane din cadrul Primăriei și prin schimburi de bune practici.

Una din metodele folosite este, furnizarea programelor pe tematici specifice cu rolul de dezvoltare a resursei umane.

O altă metodă este, transferul de cunoștințe și know-how în practica de management instituțional sau realizarea unor schimburi de experiența la nivel european corelat cu instruirea privind comunicarea inter-instituționala în context descentralizat.

În cadrul proiectului implementat în Primăria Găești, au fost derulate treisprezece cursuri de perfecționare, cuprinzând toate domeniile de activitate ale angajaților instituției, astfel creându-se premisele unei perfecționari la nivelul întregii instituții, toți angajații fiind prezenți la cel putin unul din programele de perfecționare desfășurate.

Necesitatea cursurilor de perfecționare existăîn toate departamentele instituției datorită anumitor factori precum: evoluția tehnologică, servicii publice din ce în ce mai variate și complexe solicitate de catre cetățeni; integrarea României în Uniunea Europeană și adoptarea de la țările mai dezvoltate de noi metode de lucru, etc.

Cursurile de perfecționare sustinuțe prin acest proiect au avut ca scop creșterea performanțelor resursei umane din cadrul Primăriei și dezvoltarea de noi competențe, pe langa cele deja existente.

Conform cerințelor autorității contractante au fost desfășurate urmatoarele cursuri: Management și reformă în administrația publică; Legislație în administrația publică; Gestiunea patrimoniului; Finanțe publice și achiziții publice. Control financiar; Resurse umane în administrația publică; Integrare europeană și finanțări; Servicii comunitare de utilități publice și de alte categorii; Relații publice și comunicare publică; Calitatea serviciilor în administrația publică; Dezvoltarea de proiecte și licitarea lor;

Pregatire în utilizarea calculatorului – competențe informatice; Managementul de proiecte în conformitate cu standardul internațional PMBook; Managementul modern al relației cu cetățeanul.

Cursul “Mangament si reformă în administrația publică”

Acest curs a fost desfășurat pe o perioada de trei zile, scopul acestuia fiind acela de a prezenta cursanților noțiuni despre managementul public. dezvoltarea competențelor de management a personalului de conducere și nu numai, în domeniul administrației publice în scopul creșterii eficienței și eficacității acesteia.

Dezvoltarea competențelor în managementul organizatoric reprezinta un alt obiectiv al acestui curs.

Un alt obiectiv este reprezentat de cunoașterea și utilizarea unor instrumente moderne de management adapatate schimbărilor care apar în administrația publica. Un element important este ca la finalul acestui program de perfecțioanare, cursanții sa cunoscă elemente de planificare strategică și obiectivele de dezvoltare a administrației.

Cursul “Legislație în administrația publică”

Cursul de legislație în administrație a fost desfășurat pe o perioadă de trei zile și are ca principal obiectiv dobandirea cunoștințelor legate de legislația administrației publice – organizare și funcționare, principalele categorii de resurse.

Cunoașterea principiilor de baza ale administrației, principiile de organizare și funcționare ale acesteia, reprezintă un alt obiectiv al acestui curs.

Principii precum cel al egalității de șanse, tratament egal între femei și bărbați sau principiul dezvoltarii durabile, reprezină obiective importante ce au fost atinse în perioada de desfășurare a cursului. Alte obiective ale cursului au constat tot în principii, foarte importante pentru administrația publică respectiv, principiul subsidiarității și al descentralizarii.

Cursul “Gestiunea patrimoniului”

Cursul de gestiune a patrimoniului a fost desfășurat pe o perioadă de trei zile, având ca scop dobândirea cunoștințelor și abilităților legate de gestiunea patrimoniului local, de exploatare a patrimonului în interesul comunității, de promovare a acestuia.

Obiectivele cursului au fost de a actualiza cunoștințele personalului present la acest program cu privire la definiția patrimoniului, locul și rolul patrimoniului în cadrul resurselor generale ale autorităților publice, principalele prevederi constituționale privind patrimoniul și proprietatea, patrimoniul în contextual descentralizarii.

Cursanții au fost pregătiți și în materie de responsabilități ale autorității locale cu privire la gestiunea patrimoniului sau programe europene pentru reabilitarea, dezvoltarea și promovarea infrastructurii și serviciilor publice locale.

Cursul “Finanțe publice și achiziții publice”

Cursul a fost desfășurat pe trei zile, având ca obiectiv dobândirea cunoștințelor și competențelor legate de desfășurarea procedurilor de atribuire a contractelor publice. De asemenea interesează legislația în materie de finanțe publice și modalitățile de realizare a controlului financiar.

Scopul cursului a fost ca participanții la acest program sa fie familiarzați cu noțiuni precum, achiziții publice, responsabilii asupra achizițiilor publice, cadrul juridic, legal de desfășurare a achizițiilor publice. Un alt subiect abordat în perioada cursului a fost sistemul general al achizițiilor publice.

În materie de control, în perioada de desfășurare a programului de pregatire au fost abordate subiecte precum: tipuri de control, controlul intern, evaluarea controlului și organizarea controlului financiar în România.

Cursul “Resurse umane in administrația publică”

Desfășurat pe o perioadă de cinci zile, are ca obiective dobândirea competențelor de management a resurselor umane legate de planificarea resurselor umane, de recrutare și selectie. Un alt obiectiv important este reprezentat de tema“dezvoltare și motivare a personalului, de stabilirea unui sistem de beneficii”. Evaluarea și monitorizarea performanțelor angajaților reprezintă o altă temă de interes a acestui curs.

În perioada de desfăsurare a cursului au fost abordate și alte teme ce au fost considerate de interes pentru administrația locala, teme precum: categorii de resurse umane în cadrul sistemului administrației publice; elemente ale carierei ale funcționarilor publici.

Cursul “Relații publice și comunicare publică”

Acest curs a avut o durată de cinci zile, iar scopul acestuia a fost dobândirea competențelor de a comunica și relaționa cu beneficiarii serviciilor oferite de către angajații Consiliul Local și structurile din subordine. Un alt scop a fost de a reprezenta instituția în relații cu alte instituții, furnizori de servicii dar și în raport cu comunitatea locală.

Obiectivele acestui program au fost de a informa cursanții cu privire la noțiuni precum, definirea relațiilor publice, publicurile, publicul ținta, cadrul legal privind strategia de comunicare.

Cursanții au dobândit cunoștințe și cu privire la nevoia unei instituții de strategia de comunicare sau identificarea categoriilor de public.

Cursul “ Servicii comunitare de utilități publice și de alte categorii”

Derulat pe o perioada de trei zile cursul are ca obiective dezvoltarea competentelor personalului cu functii de conducere din serviciile consiliului local în managementul acestora, de implementare a metodelor moderne de management a acestor servicii, de implementare a modificărilor legislative în domeniu, de dezvoltare și exploatare a acestor servicii în interesul comunității.

Scopul programului a fost de a îmbunătății cunostințele cursanților cu privire la serviciile publice, în acest context fiind abordate teme precum, noțiunea de serviciu public, categorii de servicii publice sau responsabilități ale partenerilor implicați in oferirea de servicii publice catre beneficiari.

Cursul “Integrare europeanăși finanțări”

Durata acestui program a fost de zece zile, în aceasta perioada fiind prezentate ca obiective: dobândirea cunoștințelor în domeniul accesării fondurilor europene, a abilităților de identificare a programelor de finanțare potrivite nevoilor comunității locale; dezvoltarea competențelor legate de elaborarea unei cereri de finanțare și depunerea acesteia spre finanțare.

În perioada desfășurarii programului au fost abordate subiecte precum, politica de coeziune economicăși socialăși obiectivele acesteia, principiile fundamentale ale instrumentelor structurale.

Scopul programului a fost acela de a familiarize cursanții cu modalitățile de accessare și implementare a fondurilor structurale prin prezentarea elementelor de bază precum: cadrul instituțional, financiar, juridic, legislativ și procedural.

Cursul “ Calitatea serviciilor în administrația publică”

Acest program a fost desfășurat pe o perioadă de trei zile, având cateva aspecte asemănătoare cu programul “servicii comunitare” prezentat mai sus. Are ca scop creșterea nivelului de cunoștințe și abilități referitoare la managementul și implementarea sistemelor de calitate pentru serviciile furnizate. Un alt obiectiv este acela de stabilire a unor obiective și indicatori de calitate, de utilizare a instrumentelor din domeniul managementului calității. Elaborarea unui plan de acțiune și estimare a costurilor și beneficiilor pentru un serviciu public reprezintă un alt obiectiv al cursului.Monitorizarea calității ficarui tip de serviciu furnizat, a reprezentat un alt subiect al programului.

Cursul “Dezvoltarea de proiecte și licitarea lor”

Cu o durata de desfășurare de cinci zile acest program a avut ca și obiective dobândirea competențelor în managementul proiectelor, de planificare, implementare, monitorizare și evaluare a proiectelor de investiții derulate de catre consiliul local, finantațe din fonduri europene și nu numai.

Scopul programului a fost de a familiarize cursanții cu noțiuni precum: dezvoltarea unui proiect, echipa de proiect, comunicarea în echipă.

Cursul “ Pregătire în utilizarea calculatorului- competențe informatice”

Desfășurat pe o durată de zece zile, acest program a avut ca obiectiv principal, dezvoltarea competențelor și aptitudinilor în utilizarea calculatorului și inițierea în utilizare, pentru cei ce nu au mai folosit echipament IT. Înainte de inceperea cursurilor se va face o evaluare a viitorilor cursanți pentru a se stabili nivelul fiecăruia. Obiectivele elaborate și conținutul cursurilor vor fi stabilite în funcție de rezultatele evaluării inițiale.

Cursul “Managementul modern al relației cu cetățeanul”

Având o durată de cinci zile cursul de management modern al relației cu cetățeanul, are ca obiective, identificarea modalităților de comunicare cu cetățenii, informare, pentru a se ajunge la participarea cetățenilor la procesul decizional local.

Scopul acestui program este de a îmbunatății cunoștințele curanților cu privirea la categoriile de public, participarea publicului și accesibilitatea acestuia la informații.

Cursul “Managementul de proiecte în conformitate cu standardul internațional PMBook”

Desfășurat pe o perioadă de zece zile va avea în vedere întelegerea de către participanți a etapelor managementului de proiecte în conformitate cu standardele internaționale menționate.

Scopul programului este acela de a prezenta cursanților o noua metodă de accesare și implementare și etepele acesteia, fiind în conformitate cu standardul menționat.

CONCLUZII

În conformitate cu studiul efectuat asupra importanței serviciilor publice, a resursei umane din cadrul administrației și rolul acestora în creșterea performanței serviciilor publice, pot fi formulate următoarele concluzii și recomandări:

Noțiunea de serviciu public are multiple definiții ce s-au formulat începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea atunci cand intervențiile statului s-au accentuat în domenii precum : transport, sănătate, educație. Odată cu dezvoltarea societații și diversificarea nevoilor cetațenilor, în vederea rolului său de a asigura nevoile societății, de a le da acestora o valoare, de a satisface interesul general, administrația a folosit tot mai multe instrumente în scopul îndeplinirii misiunii sale – servicii publice. Începând din secolul XIX, serviciile publice au cunoscut o dezvoltare continuă, în domenii din ce în ce mai variate.

Întrucât serviciul public se afla la baza funcționării oricărui sistem administrativ, funcționarea acestuia trebuie să se bazeze pe o serie de coordonate bine stabilite, reglementate printr-un cadru normativ adecvat. Din acest motiv se impune reforma reală a corpului funcționarilor publici întrucât resursa umană este determinantă în funcționarea adecvată a administrației publice,în administrarea resurselor în beneficiul cetățenilor. În anii 80’ specialiștii americani au recunoscut potențialul creator al personalului drept resursa principală a instituțiilor publice.

Constrâgerile economice asupra sectorului public și de necesitate a creșterii calitații și eficienței serviciilor publice au dus la integrarea managementului resurselor umane în activitatea de baza a funcției publice. Principalele schimbari au fost descentralizarea responsabilitații privind resursele umane în sectorul public de la organismele centrale de management la departamente și agenții operaționale, deconcentrarea responsabilitaților privind resursele umane în cadrul departamentelor și agențiilor spre nivel operativ, dezvoltarea politicilor de pregatire și perfecționare în scopul crearii abilitaților, competențelor și mobilitații angajaților din sectorul public.

Necesitațile și nevoile din ce în ce mai complexe ale societații, impun ca în administrația publică să se asigure funcționari profesioniști având în vedere că aceștia sunt în contact direct cu publicul și că de modul în care își indeplinesc atribuțiile depinde, în mare masură, imaginea instituției unde sunt angajați. În vederea pastrării profesionalismului funcționarilor publici este necesar ca aceștia să aibe stabilitate în funcție și în instituție. Un cadrul organizat de pregatire și perfectionare profesionala a funcționarilor publici, cu caracter continuu și sistematic poate să înlature carentele identificate la nivelul administrației publice. Însa pentru reușita acestui proces, alaturi de masurile politice, juridice și economice ce trebuie puse în opera, esentială este susținerea unui efort continuu care să vizeze schimbarea atitudinilor și mentalitaților.

O componenta importantă în adingerea obiectivelor propuse de catre instituțiile publice în materia serviciilor publice este masurarea performanțelor funcționarilor. Performanța înseamnă îmbunătățirea continuă a serviciului furnizat atât în ceea ce privește eficacitatea și eficiența, dar și nevoile și așteptările cetățenilor. În acest scop, ideea de performanța presupune atingerea unui standard înalt al serviciului, reforma sau îmbunătățirea metodelor și procedurilor utilizate, dar și implicarea activă a beneficiarilor, personalului și nivelurilor ierarhice superioare. Performanța poate fi evaluată prin raportarea la standarde stabilite la nivel național și aplicabile tuturor furnizorilor unui anumit serviciu sau la standarde locale, utilizate numai de administrația locală în cauză.

Recomandări în vederea perfecționării personalului din administratia publica:

reforma administrației publice trebuie să abordeze cu prioritate resursa umană această resursă esentială, aflându-se în fața unei provocari importante – stabilirea modalităților prin care să identifice și sa dezvolte potențialul creativ al resursei umane. Pentru realizarea acestui deziderat este necesară abordarea adecvată a componentelor procesului de gestiune a resurselor umane: recrutare, selecție, încadrare – promovarea meritului și competenței; motivare salariala adecvată, perfecționare în acord cu nevoile instituționale și personale; evaluarea performanțelor obiectivă; asigurarea stabilității în funcția publică; crearea unui corp de manageri profesioniști;

în materie de recrutare și selecție a personalului, administrația trebuie sa fie transparenta și nediscriminatorie cu potențialii candidați, care dovedesc reale aptitudini și motivare pentru o carieră de funcționar public;

ultimii ani au fost marcăți de încercarea de ameliorare a imaginii administrației publice, prin creșterea transparenței actului administrativ și luarea unor măsuri anticorupție ferme, vizibile pentru opinia publică, însă acest process trebuie continuat pentru că acest fenomen încă mai apare la nivelul institutiilor publice;

de asemenea trebuie reevaluate cursurile de formare disponibile pentru funcționarii publici si îmbunatațirea calitații acestora din toate punctele de vedere;

intocmirea unor criterii pentru desemnarea participanților la cursurile de formare la nivel centralși local ar elimina subiectivismulși discriminaraexistentăîn identificarea și actualizarea nevoilor de formare la nivelul fiecărei instituții. Astfel, toți angajații ar avea sanse egale de acces la cursurile de perfecționare.

BIBLIOGRAFIE

AUTORI

L. Matei, Management public, ediția a II-a revizuita, Editura Economică, 2006.

Nicolescu O., I. Verboncu, Management, Ed. Economică, București, 1996

Ionescu C., Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice, vol. I, Ed. Lumina Lex 1997

Dragoș Dincă, Servicii publice și dezvoltare locală, Editura Lumina Lex 2008

Matei Lucica., Servicii publice, Ed. Economică, București, 2004

Cosmescu I., Ilie L., Economia serviciilor, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu 1999

Kotler Ph., Managementul marketingului, Ediția a III-a, Ed. Teora, București, 2003

Olteanu V., Cetina I., Marketingul serviciilor, Ed. Expert, București 1994

Alexandru I. si colectivul, Drept administrativ, Ed. Economică, București 2003.

Vasile A., Prestarea serviciilor publice prin agenți privați, Ed. AllBeck, București 2003.

Prep.univ.drd. Oana ABALUTA- regula continuitatii.

Managementul serviciilor publice – ediția a II-a, Prof.univ.dr. Ion PLUMB, Conf univ.dr. Armenia ANDRONICEANU Ed. ASE 2001.

Vida I., Puterea executiva și administrația publică, Ed. Monitorul Oficial, 1994.

Iorgovan A., Drept administrativ. Tratat elementar., Ed. Proarcadia, vol.III, București, 1993.

Adaptata dupa Nicolescu O., I. Verboncu, Management, Ed. Economică, București, 1996.

Nicolescu O., I. Verboncu, Management, Ed. Economică, București, 1996, p. 267.

V. Vedinas, Drept administrativ, ediția a V-a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2009.

C. Manda, Drept administrativ, tratat elementar, Ed. Lumina Lex, 2001.

I. Alexandru, M. Cărăușan, S. Bucur.

Anton Trailescu, Drept administrativ, tratat elementar, Ed. All Beck, 2002.

Ion Petrescu- Teorie și aplicații in managementul resurselor umane, Editura Fundația România de mâine, București 2010.

G. Ghete, M. Costea, M. Profiroiu, Rolul formarii profesionale în reforma administrației publice, Editura Economică.

D. Dinca, Managementul resursei umane, Revista de Economie și Administrație Locală, an 13, nr.1, 2008.

C. Manole, Arhitectura sistemului de formare în administrația publica, Revista de Administrație si Management Public, nr. 6/2006.

D. Brezoianu, M. Oprican, Administrația publica in România, Editura C.H. Beck, București 2008.

C. Caramete, Aspecte ale gestiunii funcționarilor publici, Revista de Administrație și Management, nr. 4/2005.

I. Alexandru, M. Cărăușan, S. Bucur, Drept administrativ, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București 2007.

G. Ghete, M. Costea, M. Profiroiu, Rolul formării profesionale în reforma administrației publice, Editura Economică.

LEGISLAȚIE

Codul penal

Tratatul de la Roma

Tratatulde la Maastricht

Tratatului asupra Uniunii Europene.

Legea 51/2006.

Constituția României, revizuită.

Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor.

Legea nr. 50/2007

Legea 477/2004 privind Codul de conduită al personalului contractual din autoritațile și instituțiile publice.

OG nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de baza și al altor drepturi ale personalului bugetar.

H.G. nr. 1066/2008 pentru aprobarea normelor privind formarea profesională a funcționarilor publici.

H.G. 611/2008 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici.

BIBLIOGRAFIE

AUTORI

L. Matei, Management public, ediția a II-a revizuita, Editura Economică, 2006.

Nicolescu O., I. Verboncu, Management, Ed. Economică, București, 1996

Ionescu C., Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice, vol. I, Ed. Lumina Lex 1997

Dragoș Dincă, Servicii publice și dezvoltare locală, Editura Lumina Lex 2008

Matei Lucica., Servicii publice, Ed. Economică, București, 2004

Cosmescu I., Ilie L., Economia serviciilor, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu 1999

Kotler Ph., Managementul marketingului, Ediția a III-a, Ed. Teora, București, 2003

Olteanu V., Cetina I., Marketingul serviciilor, Ed. Expert, București 1994

Alexandru I. si colectivul, Drept administrativ, Ed. Economică, București 2003.

Vasile A., Prestarea serviciilor publice prin agenți privați, Ed. AllBeck, București 2003.

Prep.univ.drd. Oana ABALUTA- regula continuitatii.

Managementul serviciilor publice – ediția a II-a, Prof.univ.dr. Ion PLUMB, Conf univ.dr. Armenia ANDRONICEANU Ed. ASE 2001.

Vida I., Puterea executiva și administrația publică, Ed. Monitorul Oficial, 1994.

Iorgovan A., Drept administrativ. Tratat elementar., Ed. Proarcadia, vol.III, București, 1993.

Adaptata dupa Nicolescu O., I. Verboncu, Management, Ed. Economică, București, 1996.

Nicolescu O., I. Verboncu, Management, Ed. Economică, București, 1996, p. 267.

V. Vedinas, Drept administrativ, ediția a V-a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2009.

C. Manda, Drept administrativ, tratat elementar, Ed. Lumina Lex, 2001.

I. Alexandru, M. Cărăușan, S. Bucur.

Anton Trailescu, Drept administrativ, tratat elementar, Ed. All Beck, 2002.

Ion Petrescu- Teorie și aplicații in managementul resurselor umane, Editura Fundația România de mâine, București 2010.

G. Ghete, M. Costea, M. Profiroiu, Rolul formarii profesionale în reforma administrației publice, Editura Economică.

D. Dinca, Managementul resursei umane, Revista de Economie și Administrație Locală, an 13, nr.1, 2008.

C. Manole, Arhitectura sistemului de formare în administrația publica, Revista de Administrație si Management Public, nr. 6/2006.

D. Brezoianu, M. Oprican, Administrația publica in România, Editura C.H. Beck, București 2008.

C. Caramete, Aspecte ale gestiunii funcționarilor publici, Revista de Administrație și Management, nr. 4/2005.

I. Alexandru, M. Cărăușan, S. Bucur, Drept administrativ, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București 2007.

G. Ghete, M. Costea, M. Profiroiu, Rolul formării profesionale în reforma administrației publice, Editura Economică.

LEGISLAȚIE

Codul penal

Tratatul de la Roma

Tratatulde la Maastricht

Tratatului asupra Uniunii Europene.

Legea 51/2006.

Constituția României, revizuită.

Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor.

Legea nr. 50/2007

Legea 477/2004 privind Codul de conduită al personalului contractual din autoritațile și instituțiile publice.

OG nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de baza și al altor drepturi ale personalului bugetar.

H.G. nr. 1066/2008 pentru aprobarea normelor privind formarea profesională a funcționarilor publici.

H.G. 611/2008 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici.