. Importanta Propovaduirii Crucii Lui Hristos In Evanghelizare

1. Introducere. Definiție și terminologie

Evanghelizarea și Predicarea Evangheliei

Conținutul evangheliei unor termeni originali, specifici

Crucea lui Hristos. Definiție și exemplificare

2. Propovăduirea crucii lui Hristos în decursul istoriei

2.1 Predicarea crucii lui Hristos în biserica primară

2.2 Predicarea crucii lui Hristos în perioada patristică

2.3 Predicarea crucii lui Hristos în perioada evului mediu

2.4 Predicarea crucii lui Hristos în perioada reforimei

2.5 Predicarea crucii lui Hristos în epoca modernă

3. Crucea lui Hristos și actul soteriologic

3.1 Mântuitorul crucificat

3.2 Efectele crucificării

4. Cei credincioși și crucea lui Hristos

4.1 Cei credincioși sunt crucificați împreună cu El

4.2 Cei credincioși sunt chemați la purtarea crucii proprii

4.3 Cei credincioși se pot lăuda cu crucea lui Hristos

Concluzii

Capitolul 1.

Introducere. Definiție și terminologie

La baza tuturor lucrurilor pe care le face Dumnezeu pentru om, există un scop bine definit. Acest scop este împăcarea. Împăcarea între om și Dumnezeu.

„Dumnezeu împacă lumea cu sine în Hristos” (II Corinteni 5:19)

El a încredințat mesajul Evangheliei, a mîntuirii, oamenilor. Poporul lui Dumnezeu a fost în totdeauna un factor esențial în relizarea planurilor Sale. Planuri care cuprind toată lumea. Fiecare trebuie să audă Evanghelia mântuirii. Această Evanghelie trebuie dusă până la marginile lunii, în fiecare generație inclusiv cea actuală

.

Evanghelizarea și Predicarea Evangheliei

În decursul istoriei, Biserica a făcut multe încercări de a înțelege și de a defini

noțiunea de evanghelizare. Pentruca Biserica să-și îndeplinească misunea pe care Mântuitorul i-a îndredințat-o, aceea de merge până la ,, marginile pământului” cu „VesteaBună”, este necesară înțelegerea corespunzătoare a evanghelizării.

Această înțelegere a noțiunii de evanghelizare, își are originea în „Marea Trimitere” dată de Domnul Isus Hristos. Înainte de înălțare la cer. El poruncește ucenicilor și implicit Bisericii Sale, să meargă în toată lumea și să predice Evanghelia oricărei făpturi:

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, și le-a zis:Toată puterea Mi-a fost dată în

cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în

Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am

poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.

Matei 28: 18-20

Cu siguranță mulți dintre aceia care au vrut să împlinească această poruncă a Mântuitorului au încercat să descrie, să zugrăvească și să definească acest proces de evanghelizare. Atât pictorii care au zugrăvit-o pe pânza tablourilor , scriitorii creștini care au inserat-o pe paginile cărților cât și teologii care au definit-o din punct de vedere biblic, au creionat o imagine destul de completă a ceea ce a vrut să spună Domnul Isus în acest pasaj, cât și în alte pasaje similare.

În următoarele rânduri vor fi prezentate câteva definiții ale evanghelizării care conturează într-o oarecare măsură acest termen.

„A evangheliza înseamnă a-L prezenta pe Isus Hristos în puterea Dhului Sfânt, astfel încât oamenii să vină și să-și pună încrederea în Dumnezeu, prin El, să-L accepte pe El ca Mântuitorul lor și să-L slujească pe El ca și Rege în părtășia Bisericii Lui.”

Dr. Artur Johnston în cartea sa – Bătălia pentru evanghelizarea mondială oferă o altă definiție a evanghelizării și a celui care mărturisește despre evanghelie:

Martorul Evangheliei trebuie prin urmare să fie pregătit să se angajeze în lupta pentru

dreptate socială și pentru pace. Lucrarea lui va lua forma unei slujiri umile și a unei

propovăduiri reconciliatoare în mijlocul conflictelor din vremea noastră. Evanghelia,în

întregime impune, o exprimare completă, deoarece ea se referă la fiecare aspect al vieții

oamenilor. Vindecarea și eliberarea de dureri, atacarea abuzurilor sociale și reconcilierea,

cât și propovăduirea, părtășia creștină și închinarea, sunt toate legate laolaltă în mesajul

care este proclamat.

O altă definiție a evanghelizării care este foarte bine cunoscută, este aceea tranșată de marele reformator Martin Luter: „ Evanghelizarea este aducerea oamenilor la Hristos și a lui Hristos la oameni.”

O definiție esențială a evanghelizării, este dată de către Dr. Lewis A. Drummond, fost profesor la Staudford University la Birmingham, Alabama, în cartea sa Teologia Evangheliei :

Evanghelizarea este un efort comun de a pune în fața celor care nu cred în Isus Hristos,

adevărul despre El și vorbele Lui, în așa fel încât să-i convingă să se întoarcă la Dumnezeu,

și să creadă în Mântuitorul nostru, aducându-i astfel în sânul Bisericii Lui.

Aceste definiții sunt de apreciat, în felul în care prezintă procesul de evanghelizare. Imaginea nu este completă însă. Distinsul Prof. Dr. Vasile

Talpoș, tratează acest subiect și dă o definiție mai completă și potruvită cu textele Scripturii în cartea Evanghelism Biblic:

A evangheliza însemnează efortul depus de către creștini, sub călăuzirea Duhului Sfânt,

prin care confruntă pe oameni cu Vestea Bună a Evangheliei Domnului Isus Hristos,

călăuzindu-i spre pocăința de păcate și întoarcerea la Dumnezeu, precum și primirea

prin credință a Domnului Isus Hristos, ca Mântuitor și Domn personal și la integrarea

lor în Biserică, prin actul Botezului Nou Testamental, cât și la slujirea Domnului în

Biserică, pentru toată viața.

Toate aceste încercări și eforturi de a defini evanghelizarea în ansamblul și complexitatea ei din partea multor teologi, nu fac decât să arate atât importanța, cât și ugența îndeplinirii poruncii Mântuitorului , de a duce mesajul evangheliei la orice făptură, astăzi, în generația prezentă. Preocuparea mare se poate observa, nu numai definind termenul evanghelizării, ci și modul cum se desfășoară acest proces, deasemenea , în ce constă predicarea Evangheliei.

Cu siguranță se poate afirma că, propovăduirea Evangheliei lui Isus Hristos, este o sarcină și o datorie atât a Biseicii în ansamblu ei, cât și a fiecărui membru în parte . Acest lucru, se poate foarte bine distinge în lucrarea pe care au făcut-o ucenicii și Biserica primară, prezntată în Faptele Apostolilor. Deasemenea lucrarea de misiune și epistolele apostolului Pavel, arată importanța, modalitatea, cât și serioztatea cu care aceștia au înțeles să împlinească porunca Domnului Isus Hristos.

Debutul acestei mari și îndrăzețe lucrări are loc la sărbătoarea Cincizcimii, cu ocazia coborârii Duhului Sfânt. Cu această ocazie apostolui Petru prezintă pentru prima dată mântuirea oferită de Dumnezeu oamenilor prin Fiul Său: „Să știe sigur, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut și Domn și Cristos pe acest Isus pe care voi L-ați crucificat.”. (Faptele Apostolilor 2:36)

Mai târziu, apostolui Pavel scrie Bisericii din Corint același lucru, arătând baza sau temelia credinței, care este Evanghelia lui Hristos. Această Evanghelie trebuie primită, trebuie trăită iar apoi trebuie predicată tuturor.

Vă fac cunoscut fraților, Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care a-ți primit-o,

în carea-ți rămas, și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa cum v-am propovăduit-o

altfel, degeaba ați crezut. V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu : că Hristos

a murit prntru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat și a înviat a treia zi după

Scripturi. ( I Corinteni 15:1-3)

Miezul Evangheliei lui Isus Hristos este crucificarea și învierea Lui. Acest fapt este mântuirea pe care Dumnezeu a oferit-o oamenilor, pe care să fie crezută și în care să trăiască. Acest mesaj al mântuirii trebuie proclamat, pâna la marginile lumii. Autoritatea mesajului nu este dată de abilitatea celui care îl proclamă, chiar dacă Dumnezeu face omul părtaș la această măreață lucrare. Puterea lui rezidă din afirmația Mântuitorului pe care o face în fața celor veniți în Galileea pe munte: „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, și le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cere și pe pământ.” (Matei 28:18).

În Noul Testament, împlinirea acestei porunci poate fi aprofundată prin cercetarea termenilor specifici care descriu în detaliu semnificați unei așa mari provocări; de evanghelizare a lumii întregi.

Conținutul Evangheliei în baza unor termeni originali, specifici

În cadrul mișcării creștine mondiale, s-a putut observa o preocupare intensă,

cu privire la lucrarea de evanghelizare, cât și rolul Bisericii în această lucrare. Astfel multe conferințe, congrese și întâlnirei zonale sau mondiale, au luat în dezbatere acest subiect. Cu aceeași problemă, au fost preocupați și mulți teologi în publicațiile apărute începând din a doua jumătate a secolului XIX.

Interesul major, cu privire la ce însesamnă proclamare, și felul în care este prezentată atât în scrierile Noului Testament, cât și în practica Bisericii primare, a început o dată cu apariția cărții lui C.H.Dodd The Apostolic Preaching and its Development

În cuprinsul Noului Testament, pentru activitatea de propovăduire sunt folosiți mai mulți termeni. Dintre aceștia ne vom opri la patru dintre ei, care sunt de o importanță majoră.

evanghelion- vestea bună

kerugma- proclamare

marturia – a mărturici

didaskein- a învăța

1.2.1 Evanghelion sau vestea bună.

În literatura lumea greco-romană, acest cuvânt însema anunțarea victoriei. Mai târziu cuvântul evanghelion, este folosit în toate ocaziile când mesajele aduceau bucurie. Aceste mesaje puteau anunța fie o victorie a armatei asupra dușmanilor, fie o comunicare din partea zeilor prin intermediul oracolelor, sau chiar nașterea unui fiu de împărat moștenitor al tronului.

În acest context greco-roman al primului secol, termenul evanghelion s-a impus în scrierile Noului Testament, formând un nou concept, a ceea ce ar putea însemna adevărata „ Veste Bună”. Termenul în Noul Testament este folosit de pese 75 ori. De fiecare dată este legat de Vestea Bună a lui Dumnezeu .

Această Veste Bună, ne arată căci Dumnezeu, în Isus Hristos a împlinit promisiunile Sale către Israel, și calea mântuirii a fost deschisă pentru toți.

1.2.2 Martureo sau mărturisire

Acesta este un alt termen folosit în Noul Testament ,care descrie lucrarea de răspândire a Evangheliei la primii creștini. Spre deosebire de cuvântul evanghelion, acesta era folosit și în scrierile Vechiului Testament. Sensul cuvântului arată că ceea ce se afirmă, este credibil, pentrucă faptele și evenimentele au fost văzute și trăite de însuși persoana care mărturisește despre ele.

Termenul este de natură juridică, și implică ideea de martor ocular. Acest termen este evidențiat și în Vechiul Testament, unde arată că Dumnezeu se descoperă pe Sine poporului Israel, prin anumite noțiuni cum ar fi: cortul mărturiei, chivotul mărturiei etc. „S-ă pui în chivot mărturia pe care ți-o voi da” (Exod 25: 16)

În Noul Testament creștinii, sunt chemați să mărturisească despre Hristos Fiul lui Dumnezeu. Prof. Dr. Vasile Talpoș sumarizează în cartea sa Evanghelism Biblic, câteva lucruri, pe care le găsim atât în Evanghelia lui Luca cât și în Faptele Apostolilor descrise în contextul mărturiei:

identificarea lui Isus ca Mesia

împlinirea suferințelor ispășitoare de păcate în El

suferința, moartea și învierea Lui

proclamarea pocăinței și a credinței în El pentru toate neamurile, începând din Ierusalim și până la marginile pământului.

În toate acestea ucenicii au fost martori așa cum Domnul Isus menționează în Luca 24: 48 și în Faptele Apostililor : „ Ci voi veți primi o putere, când se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată porului Israel, prin anumite noțiuni cum ar fi: cortul mărturiei, chivotul mărturiei etc. „S-ă pui în chivot mărturia pe care ți-o voi da” (Exod 25: 16)

În Noul Testament creștinii, sunt chemați să mărturisească despre Hristos Fiul lui Dumnezeu. Prof. Dr. Vasile Talpoș sumarizează în cartea sa Evanghelism Biblic, câteva lucruri, pe care le găsim atât în Evanghelia lui Luca cât și în Faptele Apostolilor descrise în contextul mărturiei:

identificarea lui Isus ca Mesia

împlinirea suferințelor ispășitoare de păcate în El

suferința, moartea și învierea Lui

proclamarea pocăinței și a credinței în El pentru toate neamurile, începând din Ierusalim și până la marginile pământului.

În toate acestea ucenicii au fost martori așa cum Domnul Isus menționează în Luca 24: 48 și în Faptele Apostililor : „ Ci voi veți primi o putere, când se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, și până la marginile pământului.” (Faptele Apostolilor 1:8)

Didaskein sau învățăminte

Un alt termen des folost de către Biserica primară, în lucrarea de răspândire a

evangheliei, spre deosebire de evnghelion și martureo, este cuvântul didasken. Dacă evanghelion reprezintă Vestea Bună a lui Dumnezeu, pentru toți oamenii, în ansamblu ei , martureo, descrie mai degrabă faptul că cel ce vestește Evanghelia este demn de crezare. Motivul este acela că a fost de față când s-au petrecut evanimentele respective, iar informația lui este de prima mână .

Dedasken în schimb repreizntă procesul prin care Biseica, acei care au crezut mesajul mântuirii, l-au acceptat pe Hristos ca mântuitor al lor, învață cum să trăiască în lumina acestor noi învățături. Ei primeau aceste instrucțiuni cu privire la morala și etica vieii creștine. Deasemenea termenul mai cuprinde și elemente nesesare susținerii credinței pentru noii convetiți. Aceste lucruri le întâlnim mai ales în epistolele apostolilor.

C.H.Dodd în lucrarea sa Predicarea apostolică și evoluția ei, spre deosebire de alți autori, face o distincție clară între termanii kerugma și didasken. Dacă esența termenului didasken, reprizintă o învățătura direcționată în principal către cei mântuiți, termenul kerugma înseamană o proclamare publică a Evangheliei lumii necreștine. Aceste predici erau necesare, deoarece Biserica nou formată avea nevoie de explicarea noilor învățături. Noua lor identitate trebuie să se vadă într-un comportament schimbat. Valorile mediului din care proveneau, atât cel iudaic cât și cel păgân trebuiau abandonate în favoarea unui comportament creștin. Noile lor valori trebuiau să fie potrivite cu învățăturile Domnului Isus.

Tot astfel multe din predicile auzite în bisericile actuale, sunt mai degrabă orientate spre cei mântuiți decât spre cei care au nevoie de mântuire. Toate aceste învățături despre etica și morala creștină sunt bune dar, nu trebuie pierdut din vedere celălalt aspect și anume câștigarea de noi suflete pentru Hristos.

Kerugma sau proclamare, predicare

Pentru a se înțelege semnificația corectă a termenului kerugma,este necesară o întoarcere în timp, în vremea Bisericii Primare. Ce înțelegeau primii creștini prin proclamarea evangheliei mântuitoare a lui Dumnezeu? deasemena felulul sau modul în care aceștia practicau această proclamare. Apostolul Pavel folosește acest termen , arătând că este identic în înțeles cu termenul evanghelion folosit în epistola către Romani .

Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea și propovăduirea lui Isus

Hristos, potrivit cu descoperirea tainei, carea fost ținută ascunsă timp de veacuri, dar a

fost arătată acum prin scrierile proorocilor, și, prin porunca Dumnezeului celui Veșnic,a

fost adusă la cunoștința tuturor neamurilor, ca să asculte de credință. ( Romani 16: 25-26)

Modalitatea de proclamare este descrisă în Noul Testament printr-o vareietate de verbe. Cel mai des întâlnit însă este care apare ce 60 de ori. Acest fel de proclamare este una aparte, și anume : „ a proclama ca un herald”.

Heraldul era un dregător la curțile suveranilor evului mediu, care avea sarcina de a purta insigna monarhilor, și de a face anunțuri importante și proclamațiile publice. A propovădui înseamnă a face slujba unui herald, proclamând „Vestea Bună a mântuirii”. (I Corinteni 18:21)

Cu lucrul acesta, s-a ocupat C:H. Dodd pentru prima dată într-un mod serios și profund. Propovăduirea sau predicarea în Noul Testament este „porclamarea publică a creștinismului , aderesată necredincioșilor.” Astfel se poate face o distincție clară între kerugma , care înseamană a predica( a proclama public) despre mântuire celor necredincioși și didake, care înseamnă a învăța (instruire etică – morală) pe cei care sunt deja mântuiți, a unui grup mai restrâns . Matei când descrie lucrarea lui Isus în Galileea , consemnează această distincție.„ Isus străbătea toată Galilea, învățând pe norod în sinagogi,propovăduin Evanghelia Împărăției, și vindecând orice boală și orice neputință care era în popor.” (Matei 4: 23)

Deasemenea apostolul Pavel face această distincție când vorbește despre darurile Duhului Sfânt, în Romani 12:6 și în I Corinteni 12:28.

Chiar dacă s-a vorbit despre aceste două activități ca fiind distincte, se poate afirma că ambele pornesc de la aceeași temelie. Kerugma proclamă ceea ce a făcut Dumnezeu, iar didake arată felul în care trebuie aplicată această învățătură și care sunt implicațiile ei în viața credinciosului.

1.2.4.1 Kerugma în contrast cu învățătura filozofică la apostolul Pavel

În învățătura apostolului Pavel, miezul sau centralitatea kerugmei, a proclamării, este crucea lui Hristos. ,, …dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit” (I Corinteni 1:23). Acest lucru Pavel îl prezintă ori de câte ori are ocazia, atît prin predicile sale cât și prin scrierile sale adresate Bisericilor. Fiindcă multe biserici se confruntau cu diferite curente filozofice, care încercau să schimbe adevărul evangheliei, în I Corinteni , Pavel pune în contrast propovăduirea crucii lui Hristos cu celelalte curente filozofice ale vremii.

Chiar dacă pentru greci propovăduirea crucii însemna „o nebunie„ (Icorinteni 1:18), ea este superioară oricărei filozofii prin puterea pe care o dezlănțuie. O altă caracteristică a acestei propovăduiri, a fost și transparența mesajului și a motivului cu care a fost prezentat. El nu a umblat cu viclesuguri și nici „nu a stricat Cuvântul lui Dumnezeu”.( II Corinteni 2:17) Prof. Dr. Vasile sumarizează toată argumentația lui Pavel în contrast cu afirmațiile filozofilor sofiști astfel:

Atât forma cât și conținutul și scopul propovăduirii lui Pavel sunt diferite de cele ale filozofilor

greci. Potrivit apostolului Pavel , experiența vine în urma credinței în învierea lui Hristos.

( I Corinteni 15:14). Cuvântul keruso este identic cu expresia ,, veste bună’’ … Proclamarea

înseamnă acel sunet de trâmbiță cu care crainicul anunța anul de îndurare. Asta a fost predicarea

Domnului Isus, anunțarea punctului culminant al istoriei, intervenția lui Dumnezeu în istorie,

prin întruparea Sa în Isus Hristos din Nazaret, viața și lucrarea Sa, , moartea Lui ispășitoare,

învierea și înălțarea Sa la ceruri.

1.2.4.2 Conținutul termenului Kerugma

Cu siguranță propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu la primii creștini era de o mare importanță. Aceeași impotanță trebuie să se vadă și în biserca din toate timpurile. Pentru aceasta, este nevoie să se observe, care este semnificația termenului kerugma, și care este înțelesul lui inițial.

C.H.Dodd, a studiat acest subiect, și a ajuns la câteva concluzii. Miezul propovăduirii lui Pavel poate fi găsit în epistolele sale. Tot așa din cartea Faptele Apostolilor se poate face un rezumat a conținutului predicilor lui Petru și a celorlați creștini consemnați aici. În urma unei serioase analize C.H.Dodd deosebește cîteva elemente de bază ce se găsesc în predicile lor. Conținutul proclamării primilor creștine, spune C.H. Dodd a fost:

– Epoca împlinirii mesianece a venit.( Faptele Apostolilor 2: 16- 21)

– Acesată epocă s-a evidențiat prin misiunea, moartea și învierea Domnului Isus.

În Hristos are loc toate acest împliniri ale Vechiului Testament.

– Datorită învierii sale, Domnul Isus a fost înălțat la rangul de Căpetenie a Israelului Noului Testament. (Faptele Apostolilor 2: 33-36)

– Duhul Sfânt este dat ca semn al puterii și gloriei prezente a lui Hristos. ( Faptele Apostololor 2:33)

– Consumarea sau deplina împlinire a epocii mesianice, va avea loc în actul reântoarcerii lui Isus Hristos ( Faptele Apostolilor 3:21)

– Predicile se încheiau în totdeauna cu o chemare la pocăință , pentru a se oferi iertarea, darul Duhului Sfânt și asigurarea mîntuirii în viață și pentru eternitate.( Faptele Apostolilor 2:38-39)

Făcând o comparație între predicile descrise în Faptele Apostolilor și cele ale lui Pavel, C.H.Dodd ajunge la clasificarea conținutului proclamării Apostolului Pavel după cum urmează:

profețiile s-au împlinit și noua epocă a s-a inaugurat prin venirea lui Isus Hristos

el s-a născut din seminția lui David (2 Timotei 2:8)

el a murit după scripturi ca să ne elibereze din acest veac rău. (1Corinteni 15:1-2)

El a fost îngropat

El a înviat a treia zi după Scripturi

El a fost înălțat la dreapta lui Dumnezeu, ca Fiu al lui Dumnezeu și Domn a celor vii și celor morți

El va veni ca Judecător și Mântuitor

Concluzia care se desprinde din această analiză este aceea că predicile de evanghelizare sau proclamer, kerugma , cu privire la Împărăției lui Dumenezeu conțin același lucruri atât la primii creștini cât și la Apostolul Pavel, chiar dacă unii accentuează mai mult sau mai puțin unele aspecte. Atât apostolui Pavel cât și Petru și ceilalți predicatori aveau un mesaj unitar iar kerugma din propovăduiera lor conținea aceleași elemente. În esența ei, Kerugma, Martureo cât și Evanghelion, însemnează același lucru; vestea bună a mânturii prin credința în Domnul Isus care a murit pentru păcatele oamenilor, sau simplu : propovăduirea lui Hristos cel crucificat.

Crucea lui Hristos . Definiție și exemplificare

Preocuparea pe care a arătat-o Domnul Isus cu privire la moartea Sa, în afirmațiile pe care le-a făcut în fața mulțimilor, cât și în învățătura dată ucenicilor, arată importanța nemaipomenită a acestui fapt în mântuirea neamului omenesc. Aceast lucru explică de ce miezul evngheliei este crucea lui Hristos.

Acest act al crucificării este de fapt mijlocul prin care Dumnezeu împacă omul cu Sine. De aceea, după înălțarea Domnului Isus, atât cartea Faptele Apostolilor ce descrie formarea Biesericii primare , epistolele cât și Apocalipsa sunt centrate în jurul acestui fapt: moartea și învierea Domnului Isus.

Mesajul acesta chiar dacă este de o așa mare importanță , el nu a fost ușor înțeles și acceptat. Pentru mulți iudei era de neacceptat iar pentru lumea greco- romană era de ne-țeles. Lucrul acesa se datora felului în care Isus a fost executat, adică prin crucificare. Răstignirea a fost o formă oribilă de execuție. Ea a fost practicată pentru prima dată de fenicieni, de cartaginez iar apoi folosită pe scară largă de către romani. Această formă de execuție era aplicată doar sclavilor și celor mai periculoși criminali. Cetățenii romani erau scutiți de o asemenea moarte cu excepția cazurilor extreme de trădare. Unul dintre cei care au condamnat această formă de execuție a fost Cicero. El a făcut următorul comentariu:

Să legi un cetățean roman este un delict, să-l biciuești este o josnicie, să-l condamni la

moarte este aproape o crimă: să-l crucifici este- Ce?. Nu există nici un cuvânt care să

poată descrie o asemenea faptă atât de oribilă.

Astfel fiind privită crucificarea, pentru toți aceia dintre neamuri care ascultau propovăduirea Evangheliei lui Hristos de către creștini, se crea o mare nedumerire. Mesajul lor era greu de crezut și de acceptat. Ei nu înțelegeu cum poate cineva crede învățăturile unui condamnt la moarte prin răstignire. Pentru ei era o ,, nebunie” (I Corinteni 1:23)

Pentru Iudei crucificarea avea o însemnătate puțin diferită. În Vechiul Testament acestă practică nu se găsește. Metoda cea mai frecventă de execuție era prin împroșcarea cu pietre. O altă formă de condamnare era prin „atârnare pe lemn” Ei nu făceau diferența între spânzurare și crucificare. Pentru ei însemna același lucru. Potrivit Legii lui Dumnezeu, cel executat în felul acesta era blestemat înaintea lui Dumnezeu: „… căci cel spânzurat este blestmat înaintea lui Dumnezeu….” „Deuteronom 21:23. „

Apostolul Pavel nu se ferește să arate căci pentru evrei Isus era o ,, piatră de poticnire”. Isaia afirmă acest lucru care se va întâmpla la venirea lui Mesia.„ Și atunci El va fi un locaș sfânt, dar și o piatră de poticnire , o stîncă de păcătuire pentru cele două case ale lui Israel, un laț și o cursă pentru locuitorii Ierusalimului.”( Isaia 8:14)

Prin urmare moartea Domului Isus, care purta asupra Sa osânda pentru păcatele întregii luimi, a fost făcută prin metoda cea mai urâtă, cea mai josnică. A fost atârnat pe lemnul blesemat și a avut parte de o moarte rezervată doar celor mai mari criminali. Nu la întâmplare au fost răstigniți și doi făcători de rele, doi tâlhari. În felul acesta El a fost pus rândul celor fărădelege cum spune profeția: „…Sa dat pe pe Sine însuși la moarte, și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentrucă a purtat păcatele multora, și S-a rugat pentru cei vinovați.” (Isaia 53:12).

Tratamenul la care a fost supus în timpul interogării nu a fost cu nimic mai ușor decât a altor condamnați. Proorocul Isaia cu șase sute de ani mai înainte descrie ororile la care trebuie să fie supus ,, Unsul Domnului”. (Isaia 52: 1-12)

După ce a fost prins în Grădina Ghetsimani, a urmat o serie de șase procese diferite. Aceste procese au fost atât civile cât și religioase. Pentrucă evreii erau sub ocupație romană, ei nu aveau dreptul să execute sentințe de condamnare la moarte. Era necesar, ca acestea să fie făcute de către procurator. El a ajuns să fie judecat în felul acesta atât de către cei din neamul Lui cât și de către păgâni. Toate cele patru evanghelii descriu detailat acest evaniment.

John R. Stott descrie pe larg toate aceste procese istovitoare de care a avut parte Domnul Isus:

Trei dintre procese au fost în tribunalul Iudaic, unul înintea lui Irod și două înaintea lui

Pontius Pilat. Marele Preot L-a provocat să spună dacă este El -Hristosul Fiul lui

Dumenzeu-, a recunoscut cu îndrăzneală că este și imediat a fost condamnat la moarte

pentru blasfemie. Această mascradă a dereptății a fost și mai amară din cauza brutalității

celor ce l-au lovit și l-au scuipat ăn față…

Conform obiceiului , condamnatul, după ce primea sentința, era biciuit cu un bici de piele. Cu siguranță toate aceste lucruri L-au slăbit mult pe Isus grăbindu-i moartea. Procesul continua cu parcurgera drumului pînă la locul execuției. În sistemul roman, fiecare condamnat trebuie să-și ducă singur crucea, arătând în felul acesta vinovăția lui. Din cauza istovirii, Domnul Isus a căzut sub cruce neputând merge mai departe. Astfel a purtat-o Simon din Cirena. (Luca 23:26)

Autorii evangheliilor relatează doar faptul ca ,, a fost răstignit”evitând să descrie dezbrăcarea Lui, momentul când I-au bătut piroamele în mâini și picioare iar apoi suferința îndurată când au ridicat crucea în picioare.

Natura suferințelor Lui

Toate cuvintele rostite de Domnul Isus pe cruce, arată felul cum a privit și a înțeles El mortea Sa. Ele exprimă atât suferința fizică :,, Mie sete”( Ioan 19:28), cât experimentarea părăsirii de către Tatăl. Strigătul ,, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”( Matei 27:46) exprimă o întrebare la care cu siguranță nu cerea un răspuns, pentrucă îl cunoștea, ci pentrucă trebuia să împlinească profeția Vechiului Testament ( Psalmul 22-1. )

Aceast abandon din partea lui Dumnezeu pe care L-a experimentat, a fost judecata divină pe care o menrita întreaga omenire. El a băut din ,, paharul mâniei lui Dumnezeu.

In concluzie, interesul pentru cruce a scriitorilor Noului Testament, a

tuturor credincioșilor, nu a fost și nu trebuie să fie doar unul istoric ci unul Cristologic. Trebuie avută în vedere semnificația eternă , soteriologică a ceea ce sa întâmplat o dată pentru totdeauna la moatrea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu pe cruce.

Cuvântul cruce, a fost folosit de scriitorii Noului Testament, ca o descriere a Evangheliei Mântuitoare, că Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre. Tot așa ,, propovăduirea Evangheliei” este ,, predicarea lui Hristos cel crucificat. „ (I Corinteni 1: 17). Ar fi minunat ca fiecare creștin să poată afirma cu convingere la fel ca și Apostolul Pavel „ În ce mă privește, departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume.”(Galateni 6:14)

CAPITOLUL 2

Propovăduirea crucii lui Hristos în decursul istoriei bisericii

În ziua Cincizecimii, a anului 33, după ce Domnul Isus și-a încheiat lucrarea de pe pământ, prin moartea, învierea și înâlțarea Sa la cer, are loc nașterea Bisericii, prin coborârea Duhului Sfânt, asupra ucenicilor. Miracolul pe care Dumnezeu l-a făcut atunci, a fost faptul că ucenicii puteau vorbi în alte limbi, astfel încât toți cei prezenți au putut să-i înțelegă. Acesta a fost momentul în care Vestea Bună a Evangheliei a început să fie vestită în toată lumea. În acea zi, citim că la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape 3000 de oameni. Cu siguranță că aceștia când au ajuns acasă au fost dornici, să spună mai departe Vestea Bună, pe care au auzit-o în Ierusalim.

Din acest moment, cartea Faptele Apostolilor prezintă pas cu pas înființarea bisericilor în aproape tot imperiul roman, cât și gerutățile pe care apostolii le-au întâmpinat în călotoriile lor.

Modul de organizare a primului grup de ucenici era unul foarte simplu,” Toți cei ce credeau, erau împreună la un loc, și aveau toate de obște”, (Faptele Apostolilor 2:44), iar lucrurile pe care le practicau sunt descrise de Luca astfel: „ Ei stăruieau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frîngerea pâinii și în rugăciuni.” (Faptele Apostolilor 2: 42.)

Biserica din Ierusalim începe să crească foarte repede, după cei 3000 de convertiți de la Rusali au urmat alții, ce se adăugau mereu. Într-un timp scurt Biserica a ajuns la „aproape 5000 de bărbați” (Faptele Apostolilor 4:4) . Capitolele 5 și 6 arată că numărul creștinilor a crescut așa de mult încât a atras atenția preoților evrei din Ierusalim, care au fost geloși pe influiența tot mai mare a creștinilor. Preoții au început să-i persecute pe ucenici, arestându-i pe Petru și pe Ioan, iar apoi i-a îndemanat pe ucenci s-ă nu-L mai mărturusească pe Isus. Ucenicii au continuat să-L mărturisească mai departe, atunci preoții au pus mâna pe Ștefan pe care l-au omorât cu pietre. Acesta a fost momentul decanșării unei mari prigoane împotriva ucenicilor, iar mulți dintre ei au fost nevoiți să părăsească Ierusalimul. În modul acesta Evanghelia a continuat să se răspândească în Iudeea , Galileea și Samaria.

Pe de altă parte o dată cu convertirea lui Pavel, aesta a început o campanie de înființare de noi biserici în afara granițelor țării. Împreună cu alți colaboratori au întreprins mai mult călătorii misionare pentru a împlini porunca încredințată de Mântutorul :” … este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor”.( Faptele Apostolilor 9: 15)

Predicarea crucii lui Hristos în Biserica primară

Primul secol de creștinism, numit și Biserica Primară reprezintă creștinismul în forma lui originală, pură fără nici o influiență păgână dinafară. Atunci când vorbim de Biserica Primară, nu trebuie să ne gândim la un creșinism primitiv, la ceva care trebuie să evolueze în timp spre perfecționare. Ea este numită așa deoarece a fost prima Biserică din toat timpurile. Fiind o expresie a creștinismului instituit de Domnul Isus , ea se impune ca un model al Bisericii creștine pentru toate secolele care urmează.

Pentrucă nu este unul dintre modele care pot fi luate ca și exemple, ci singurul, trebuie cercetat mai în amănunt Noul Testament, și în mod special Faptele Apostolilor, pentru a identifica principiile biblice care stau la baza formării și creșterii acestei Biserici. Deasemeni trebuie aflat câteva lucruri foarte importante din activitatea ei, cum ar fi: misiunea , creșterea spirituală, trăirea credincioșilor și în mod special conținutul mesjului care se predica și importanța lui în viața și misiunea Bisericii.

Una dintre motivațiile puternice pe care Biserica le are atunci când își îndeplinește menirea, de a merge cu evanghelia întoată lumea, sunt cele două afirmații pe care le-a făcut Domnul Isus pentru ucenici, și care sunt consemate de către Luca.

Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub

stăpânirea Sa. Ci voi veți primi o putere, când se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, și-Mi

veți fi martori în Iesusalim, în toată Iudeea, în Samaria, și până la marginile pământului.

( Faptele Apostolilor 1: 7-8).

Ei trebuiau să fie martorii Lui prin vorbele, faptele și acțiunile lor a morții prin crucificare și învierii Domnului Isus. Pentru a predica mântuirea prin credința în Fiul lui Dumnezeu, ei înșiși ca Biserică, trebuiau, să fie bine fundamentați cu privirea la acest subiect. Pentru ei crucificarea Mântuitorului era ceva real. Au fost martori ocular ai acestor lucruri, și aceasta a devenit învățătura apostolilor , fundamentul pe care s-a clădit Biserica luiHristios. Oriunde Evanghelia ajungea și se forma o nouă biserică, care avea ca și temelie Persoana și Învățătura lui Isus.

Pentru a putea scoate cât mai mult în evidență personalitatea Lui, apostolii au recurs la diferite titluri, potrivite cu învățăturile Sale și a scrierilor Vechiului Testament. Apostolul Petru cu ocazia Rusaliilor, în predica sa, scoate în evidență două dintre cele mai importante titlui : „Să știe bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Isus pe care L-ați răstignit voi”. (Faptele Apostolilor 2:26).

Aceasta este o afirmație de o mare importanță atât pentru ucenici, cât și pentru mulțimile care-l ascultau. Petru exprimă de fapt crezul lor cu privire la ceea ce evreii așteptau de secole, venirea lui Mesia. Pe Isus din Nazaret el îl prezintă în precia sa ca fiind Domnl și Unsul adică acel Mesia pe care ei îL așteptau cu atâta ardoare.

Argumentația lui este sprijinită pe interpretare Psalmului 110:1. Deasemena accentul cade și pe faptul că acest om ,, adeverit de Dumnezeu” ( Faptele Apostolilor 2:22) a fost răstignit. Nu numai Petru în predicile sale și mai apoi în epistole. ci toți ceilalți apostoli scot în evidență un lucru care era centrul și miezl propovăduirii lor și anume moarte și învierealui Isus. Aceste două lucruri nu erau despărțit niciodată unul de altul

Acest lucru aducea deopotrivă speranță pentru ei, cei păcătoși, căci puteau fi mântuiți pe baza acestei jertfe cât și un sentiment de teamă, pentru vina de care erau acuzați ,, voi L-ați răstignit”.( Faptele Apostolilor 2:23) Aceasta reiese din disperarea cu care întreabă pe ucenici: „Fraților ce să facem?”( Faptele Apostolilor 2:37)

Răspândirea mesajului evangheliei lui devine o proritate pentru Biserica nou formată. După ce Petru inaugurează noua eră, în care, mulțimi de oameni intră în Biseică pe baza mărtriei lor, și a credinței în Isus Hristos. Diaconul Filip deschide ușa Împărăției pentu locuitorii Samariei, și conduce la mântuire pe famenul etiopean. Tot apostolul Petru deschide ușa Evangheliei pentru neamuri, care să facă parte din Biserica lui Hristos, atunci când, Corneliu împreună cu casa lui sunt mântuiți.

Apostolul Pavel amplifică lucrare de evanhglezare la o scară mult mai mare, până la marginile lumii cucerind în mod veriginos Asia și Europa ( Fapte 13:1; 27:31). La început mesajele lor erau sub formă orală. În timp, Bisericile nou formate aveau nevoie de unitate în învățătura lor. Astfel s-a simțit nevoia unor clarificări cu privire la unele situații de confuzie sau crize din biserici. În felul acesta mesjele apostolilor au luat forma unor scrisori adresate Bisericilor care clarificau sitații concrete. Aceasta a fost calea prin care au început să se cristalizeze doctrinele creștine.

Cu toate acestea, mesjul apostolilor nu era unul identic în toate amănuntele. Fiecare pune un accent mai mare pe anumite element a Evangheliei. Dar toți erau convinși că Dumnezeu începuse acutul final de izbăvire a oamenilor prin Isus, Fiul Său. Domnul Isus era în centul mesajului care se proclama, fie că era Pavel în Atena, proclamând ,, Isus și învierea”, fie că era Filip în deșert, spunându-i ,, Vestea Bună” famenului etiopean, fie că era Petru în casa lui Corneliu, în totdeauna Hristos, și El crucificat era în centrul mesajului lor.

Concluzionând faptele petrecute și greutățile ăntâmpinate, acest mesaj nu era ușor de acceptat pentru evrei; fără tăiere împrejur, fără Tora, fără Sabat, numai cu un Mesia crucificat, era mult prea puțin și incomplet. Apoi o biserică în care se intră deopotrivă neamurile împreună cu evreii prin botez. Toate acest lucruri erau urâte de evrei.

Nici pentru lumea greacă nu era mai ușor de acceptat. Era ceva nou, greu de acceptat din punct de vedere politic; un conducător fără a avea dorința de aconduce aici în lumea aceasta , iar din punct de vedere intelectual era ridicol. Fiul lui Dumnezeu să moară de o moarte așa de rușinoasă , crucificat, iar mai apoi să pretinzi că a înviat a treia zi. Cu toate acestea, în mesajele lor publice, în discutiile lor personale, în închinare lor și în trăirea lor nu era loc de altceva decît de Hristos, și de El răstignit. Acest lucru se poate obsrva și din porecla care au primit-o, aceea de ,, creștini”.

Fundamentul dat de Dumnezeu Bisericii era pentru apostoli și pentru toți credincioșii etern, și nu se schimbă. Acesta era credința lor. Apostolul Pavel afirmă sensul vieții lui, așa de convingător spunând astfel: „Departe de mine Gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea lui Hristos”. ( Galateni 6:14)

Predicarea crucii lui Hristos în perioada patristică

La încheierea perioadei Noului Testament, și spre sfârșitul perioadei apostolice, conducerea Bisericii a fost preluată de către părinții apostolici, iar mai apoi de către părinții bisericești. Părinții apostolici au fost acei autori ai scrierilor perioadei de după apostoli. Printre aceștia se numără Clement Romanul ( Filipeni 4:3), Barnaba, Ignație de Antiohia, Herman, Policarp și alții. Au urmat apoi apologeții, Justin Martirul, Irinei, Hipolit, Teofil și Ciprian. Dintre părinții bisericești pot fi amintiți următorii, Atanasie cel Mare, Chiril de Alexandria, Chiril al Ierusalimului, Grigore de Nyssa, Ioan Gură de Aur și alții.

O dată cu căderea Ierusalimului și extinderea Imperiului Roman, asupra creștinismului s-a abătut un puternic val de persecuție. Acest fapt cât și moartea apostolilor a făcut ca predicarea să scadă destul de brusc.

Până la anul 313 când creștinismul a fost acceptat, și recunoscut de împăratul Constantin cel Mare, Biserica a funcționat în ilegalitat, în afara legii. Cu siguranță mulți creștini au fost martirizați în aceste circumstanțe. Ei au plătit cu viața pentru credința lor într-un singur Dumnezeu, și nu voiau să recunoască și să se închine împăratului. Forma de predicare era simpla expunere a evenimetelor vieții, morții și învierii Domnului Isus, iar metoda prin care se răsăândea creștinismul era aceea de a merge din loc în loc cu Vestea Bună a mântuirii.

Cu toată această prigoană împotriva creștinilor, numărul lor a continuat să crească. Unii istorici laici estimează că în jurul anului 300 d. Hr. Numărul lor a ajuns să reprezinte 25% din populația Asiei, nordului Africii și estului Imperiului Roman, și 10% din vestul Imperiului. Autoritățile guvernului Roman au început să se îngrijoreze de acest lucru. Pliniu, guvernatorul privinciei Pontus scrie împăratului Traian, despre pericolul pe care-l reprezintă numărul tot mai mare a creștinilor.„ Oamenii din această sectă, au pătruns în fiecare pătură a societății. Se pare că oamenii părăsesc templele și tradițiile noastre, pentru a urma această sectă dezgustătoare. „

În privința predicării, perioada aceasta este caracterizată nu de predicile publice, la mari mulțimi de oameni, ci de transmiterea evangheliei de la om la om, printr-o mărturie personală, predicarea la grupuri restrânse, răspândite prin case și prin câțiva misionari curajoși ce au ajuns la popoarele necreștine. Dar metoda de predicare a lui Hristos, a fost prin exemplu personal, mai ales în perioadela dificile, de mare persecuție împotriva lor. Deasemenea printr-o viață de sfințenie, și fără compromisuri.

Creștinii au acceptat în multe cazuri să moară pentru Hristos decât să renunțe la credința lor. Unii chiar își doreau o moarte ca a lui Hristos.

Ignațiu (30-117) a fost unul dintre cei ce au slujit cu credincioșie prin scrierule sale, prin viața sa și prin invățătura corectă a lui Isus . El a fost ucenicul lui Ioan și unul dintre conducătorii Biseicii din Antiohia. A avut de luptat în două direcții. Pe deoaprte trebuia să înfrunte persecuția împăratului Traian, iar pe de altă parte să ferească Biserica de erezii. Era așa de marcat de crucificarea lui Isus încât singua lui dorința era de a-L onora cu maortea de martir.

În apropierea zilei morții sale, scrie unui prieten convingerea lui cu privire la execuția care-l aștepta.

… apropierea de sabie înseamnă apropierea de Dumenzeu, a fi în mijlocul fiarelor sălbatice,

înseamnă a fi în brațele lui Dumnezeu, numai să fie în Numele lui Hristos. Îndur toate lucrurile

ca să pot suferi împreună cu El, întrucât cel ce s-a făcut om mă întărește.

Caracterul lui Ignațiu, dezvăluit din scrierile sale cât și din cele ale contemporanilor săi , a fost caracterul unui adevărat ostaș a lui Hristos. A fost extrem de vigilent, de teamă ca nu cumva credincioșii pe care-i păstorea să fie prinși de ereziile amenințătoare din vremea aceea.

Iustin Martiru a fost un alt bărbat de seamă care a apărat credința creștină în fața păgânilor . El este considerat primul filozof și teolog creștin. El și-a înfruntat contemporanii săi păgâni asemenea lui Daniel. A avut de înfruntat pe ereticul Marcion și pe cinicul Crescens. Această înfruntare uneori publică alteori prin scrisori, l-a adus pe el și pe încă alți șase studenți ai lui în atenția autorităților romane. Pentru convingerile lor, ei au plătit prețul în întregime fiind decapitați toți. Tăria cu care a mărturisit pe Hristos chiar și în fața morții a făcut să-i fie schimbat numele în ,,Iustin Martirul”.

Poate cel mai de seamă dintre părinții apostolici, ăn ceea ce privește predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, a fost Ioan Chrysostom sau Ioan Gură de Aur. Perioada în care a trăit 347-407 a fost una extrem de agitată. Avea doar 14 ani când pe tron ajunge Iulian Apostatul, care a făcut o prioritate din reinstalarea păgânismului în locul creștinismulu.

Influiența mamei sale a avut un efect puternic asupra lui. Astfel a renunțat la toate tentațiile lumii de dragul lui Hristos, aslujind în Biserica din Antiohia ca diacon, iar mai apoi ca preot. Chemarea sa a fost ca și propovăduitor a lui Hristos. Vorbirea cât și smerenia lui, a făcut din el unul dintre cei mai iubiți și aprciați conducători ai bisericii.

Cu toate acestea nu a cruțat pe nimeni, nici pe împărăteasa Eudoxia care trăia în păcat, numind-o ,, a doua Izabelă”. După exilarea sa oamenii care până atunci îl ascultau cu mare interes, s-au simțit văduviți de predicile lui, încât au afirmat că: ,,mai bine ca soarele să nu mai străluceacă, decâ gura lui să nu mai vorbească.” În toată lucrarea lui, autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu a fost la loc de cinste.

Nu există nimic în scripturi care să fie considerat lipsit de importanță. Nu există nici

o singură propoziție, care să nu fie demnă de meditație; pentrucă acesta nu este cuvântul

omului, ci Cuvântul Duhului Sfânt, și până și cea mai neânsemnată silabă a lui conține o

comoară ascunsă.

O dată cu recunoașterea și acceptarea creștinismului în Imperiul Roman, în biserică au avut loc transformări majore. Bisericile au început să-și construiască clădiri proprii tot mai impunătoare, astfel predicarea, în cea mai mare parte s-a mutat în clădiri, în ineterior, în detrimentul lucrării de misiune, de a merge cu Evanghelia și la alții care nu au auzit-o încă. Dorința pentru misune a scăzut simțitor. Au apărut ierarhiile în cadrul bisericii,iar episcopii au acumulat tot mai multă autroritate și s-au transforamt într-o clasă supeiroară, în clerici. Tot în acestă perioadă s-a impus semnul crucii ca o normă de credință, în locul propovăduirii crucii lui Hristos.

Din cauza apropierii tot mai mult a conducerii bisricilor de coducerea seculară, a statului, puterea mesajului evangheliei scade tot mai mult. Mesajul predicilor nu mai vorbeau despre pocăință, despre crucea lui Hristos, predicatorii vorbeau mai mult pe placul autorităților vremii, fără însă să condamne păcatul.

Încet lucrurile alunecă spre ceea ce mulți consideră a fi cea mai întunecată perioadă a Biserici, în ceea de privește răspândirea Evangheliei Domnului Isus .

Predicarea crucii lui Hristos în perioada Evului Mediu

Secolele în care creștinismul a fost interzis, iar creștinii au fost persecutați, a scos la suprafață multe virtuți, care nu au trecut neobservate de către conducătorii Imperiului Roman.Aceștia și-ar fi dorit ca mullți oameni din supușii lor să fie integri la fel ca și creștinii. O dată cu recunoașterea creștinismului ce către împăratul Constantin, precum și dreptul pentru fiecare om de a-și practica credința lui a dus la schimbări semnificative atât în societate cât mai ales în Biserică. Pentru creștini un important câștig a fost fără îndoială faptul că nu mai erau martirizați, sub acuzația că eru creștini.

Deasemenea se deschideau oportunități mari în ceea ce privește libertatea de expriare și evanghelizarea popoarelor nemântuite. O dată cu acestă libertate și Biserca era expusă unei presiuni și influiențe din afara bisericii cât ți din interiorul ei

Perioada Evului Mediu care începe după unii autori cu anul 430 d. Hr., o dată cu moartea lui Augustin, ultimul patriarh al Bisericii primare și până prin anul 1500 când încep să apară tot mai multe semne ale Reformei pregătită de Dumnezeu pentru restaurarea Bisericii greu încerate.

Cu toate oportunitățile pe care Biserica le-a avut în acestă perioadă, nu se poat spune că enuziasmul răspândirii Evangheliei a cuprins pe mulți creștini. Privită din perspectiva creștinismului apostolic, Biserica a început să piardă vizibil din independența ei față de stat, din autoritatea cu care a fost investită de Isus, transformându-e într-o instituți cu structură paralelă cu statul și fiind controlată de cler.

În mod constant Biserica urmărit tot mai puțin interesul și scopul lui Dumnezeu , și tot mai des sopurile celor ce o conduceau. Clerul a fost atras de puterea politică a statului și și-a dorit să-i supună Bisericii pe conducătorii politici. Pe de altă parte conducătorii politici și-au dorit Biserica sub autoritatea lor. Prin anumite privilegii acordat clericilor aceștia au putut control mult mai ușor Biserica.

O dată cu destrămarea Imperiului de Apus în 476 d. Hr., Biserica sa confuntat cu o nouă provocare. Popoarele păgâne care invadau teritoriile fostului imperiu, nu recunoșteu autoritate Bisericii, și astfel sa pus probema ori a supraviețuiri Bisericii sub dominația lor, ori a „încreștinării” acestora. Strategia clerului a fost aceea de a câștiga conducătorii acestor popoare de partea lor prin anumite presiuni asupr lor ori favoruri pe care le promiteau, iar mai apoi acese națiuni erau ușor de condus. De la convertirea oamenilor la Hristos, din convingere s-a ajuns forte curând la o încreștinare în masă, prin decrete date de conducătorii lor.

O altă provocare pentru Biseică a fost expansiunea mahomedanismului prin cucerirea Siriei, Palestinei, Egiptului și a nordului Africii, a leagănului creștinismului. Biserica a înțeles greșit modul în care, aceste locuri puteau reveni sub autoritate lor și trecerea lor la creștinism. În loc de a merge cu Evanghelie la cei necredincioși, Biserca în colaborare cu statul au adus războiul și supunerea prin forță . A urmat un lug șir de războaie, carea a născut dușmani în loc de ucenici, așa cum poruncea Mântuitoru.

Din interior, Biseruca a fost măcinată de multe lupte, care au dus mai apoi la rupturi. În spațiul ortodox s-au format Bisericile de rit oriental: Bieserica Greacă Melkită, Biserica Etiopeană, Biserica Egipteană Coptă, Biserica Armeană Apostolică și Bisrica Siriacă.

Deasemenea tot în această perioadă apar multe rătăciri teologie cum ar fi: arianismul, docetismul, montanismul și sabelianismul.

Prin faptul că Bisericile deveneau neâncăpătoare și se cerea o organizare tot mai elaborată a acestor mulțimi, care uneori erau trecuți la creștinism cu forța, predicarea s-a transformat în liturghe, predecatorul a devent preot și au fost ,, încreștinate” multe obiceiuri păgâne.

În providența lui Dumenzeu, flacăra evangheliei nu s-a stins în acestă perioadă. Mișcarea monastică cu punctele ei tare și cu cele slabe, a contribuit într-o bună măsură la menținerea spriritului misionar în răndul multor creștin.

Dintre călugării care au plecat misionare, din aceste mănăstiri amintin:

– Columban un alt călugăr de origiene irlandeză (550-615), renumit pentru stilul lui de viață de sfințenie și de incredibila lui cunoaștere a Scripturilor. Mărturia oamenilor din acea perioadă, cu privire la Columban spune mult despte dăruire acestui : „ …mereu învăța, mereu preda, mereu călătore și mereu predica”

– Bernard de Clairvaux( 1090-1153). A fost unul dintre cei mai influienți creștini ai secolului XIII. El a insuflat o nouă viață Bisericii din zilele sale. Deasemenea a trezit un spirit de evlavie în rândul credinșioșilor. Din scrierile sale se poate observa spiritul său pătrunzătr și profunzimea gândurilor sale. Acesta i-a adus renumele de ,,cel mai mare predicator de la Grigor cel Mare încoace:” A înființat mănăstirea de la Clairvaux de unde s-a luptat cu ereziile învățătorilor falși ai vremii. Printre aceștea se numără Peter Abelard

Alți oameni gata să ducă evanghelia mai departe au fost:

Francisc de Asisi întemeietorul ordinului călugărilor misionari.

Petru de Valdezia care la rândul lui a înființat ordinul predicatorilor laici.

O dată cu apariția acestor ordine călugărești și până la Reforma protestantă au avut loc multe schimbări în cadrul Bisericii și în mod sprcial cu privire la misiune. Profitând de multele descoperir științifice, de transformările semnificative ale societății și de dorința multora de a descoperi teritorii noi, misionarii catolici au profitat de aceste oportunități și au început să ducă cu mult zel creștinismul în Lumea Nouă.

Noile idei despre Om, Dumnezeu și Biserică au deschis ușa pentru o serie de transformări ce au avut loc înainte de Reformă. Dumnezeu a făcut să apară pe firmamentul întunecat al istorie , stele ale prereformației. Ei s-au ridicat în Anglia, Germania și în lumea latină.

Predicarea crucii lui Hristos în perioada reformei

Reforma Protestantă nu a început dintr-o dată, și nu a apărut brusc în bisericile catolice. Noile idei ale Renașteri din Europa, și multele reforme din Biserica Catolică, în ceea ce privește viața spirituală, i-au pregătit pe oameni pentru o schimbare mult mai mare.

Petru Valdo, un om de afaceri din Lyon, a început să facă unele schimbări cu privire la închinăreși la predicarea mesajului Evangheliei, încă din secolul XII

Dorința lui a fost ca Biblia să ajungă în mâinile poporului, nu numai în cele ale preoților. Chiar și după excomunicarea lui de către Papă, a continuat să răspândească mesajul evngheliei până la moartea sa.

John Wyclif ( 1324-1384), recunoscut pentu afirmați sa că ,, Biblia și nu Biserica, este singura autoritate pentru credincioși”, a fost numit steaua de dimineață a Reformei. Autoritatea Scripturilor în materie de credință a fost pentu Wyclif lucrul de căpătâi în învățătura sa.

Cuvintele lui Dumnezeu, dau oamenilor o viață nouă, mai mult decât orice alte cuvinte.

Puterea minunată a acestei Semințe Divine,srivește pe cei puternici, înmoaie inimile împietrite,

reânoiește și schimbă în oameni evlavioși pe acei oameni care au fost brutalizați de păcat

și îndepărtați de Dumnezeu. Este evident că o astfel de putere n-ar putea fi niciodată manifestată

în lucrarea vreunui preot, dacă Duhul Vieții și Cuvântul Etern, mai presu de orice altceva, n-ar

lucra prin el.

În Germania, în aceeași perioadă se ridică un alt om a lui Dumnezeu pe numele de Jan Hus ( 1369-1415). Prin predicile sale și prin scrierile sale , atacant corupția ce exista în rîndurile clericilor. În Capela Betleem din Praga, Jan Hus a restaurat predicare, dându-i importanța și rolul cuvenit în închinare. În scrierile sale el a combătut pretenția Papei de a fi autoritatea supremă în materie de credință. „Nu ei sunt Biserica. Biserica a existat înaintea lor. Temelia Bisericii este Hristos, și nu Petru.”

Pentru curajul său de a predica Cuvântu lui Dumnezeu curat, și pentrucă nu a recunoscut auoritatea Papei, ci a lui Hristos în Biserică, a fost ars pe rug. A murit de dragul Evangheliei și a predicării Cuvântului lui Dumnezeu

În Italia, cel care a adus o rază de speranță pentru cei care tânjeu după o trezire spirituală in rându credincioșilor a fost Savonarola. Predică Cuvântul lui Dumnezeu cu toată convingerea, astfel încât mulți dintre cei ce-l ascultau î-și mărturiseau public păcatele, renunțând la viața de ușuratică de până atunci. Cuvintele adevărate ale Scripturii au adus o adevărată întoarcere la Dumnezeu a oamenilor din Veneția. Și pentru el ca și pentru ceilalți, singura autoritate în materie de credință era Scriptura. Deasemena și el a suferit moarte de martir. Ultimele cuvinte înainte de execuție arată scopul trăirii lui:„ Cum să nu-mi dau eu viața de bună voie de dragul lui Celui care a murit de bună voie pentru mine, un om păcătos.”

Toți acești prereformatori și mulți alții asemeni lor, nu au făcut altceva decât să pregătească terenul pentru cei ce aveau să înfăptuiească o schimbare radicală în istoria Bisericii. Această dramatică schimbare, a început când Martin Luter a bătut în cuie pe ușa biesricii din Wittenberg, cele 95 de teze ale sale, în 1517. El a avut curaju de a se opune forței instituției Bisericii Catolice, schimbând pentru totdeaune imagine Bisericii lui Hristos.

Dezamăgit de viața de călugăr, și fără să-și găsească pacea după care tânjea, a părăsit mănăstirea, și sa dedicat studierii Scripturii și predicării Evangheliei. Mărturia celor ce-l ascultau arată puterea cu care-l folosea Dumnezeu, la în întoarcerea oamenilor la Isus. Luter susține că mântuirea vine numai prin credință. Toți creștinii sunt preoți ai lui Dumnezeu, și pot veni la El direct prin rugăciune, fără să mai plătească sume de bani. Credința este personală, nu vine prin Biserică. Scriptura este singra și ultima autoritate pentru oameni în materie de viață și credință. Toate aceste lucruri erau justificate de către Luter cu texte din Biblie.

Cu toată opoziția Bisericii Catolice, Luter a mers mai departe cu reforma pe care a început-o. Pentru oameni o nouă prspectivă se deschidea. Studierea Scripturilor, posibilitatea de a citi în limba lor, studiul teologic, au fost argumente destul de puternice pentru ca oamenii să dorească libertatea. Voiau să fie liberi față de cuvăntul Papei și de autoritatea Împăratului care aducea supunere față de Roma cu ajutorul sabiei.

Predicile lui Luter, îi îndemanau pe păcătoș, să-și găsească odihnă sufletească încrezându-se pe deplin în dregostea lui Dumnezeu, care a fost oferită gratuită pentru toți în Isus Hristos.

Miezul teologiei lui Luter este că în Isus Hristos, Dumnezeu, S-a dat pe Sine, complet și fără rezerve pentru noi. Fără a elabora o teorie a ispășirii, Luteri a acceptat acest lucru fără nici o îndoial. A susținut ideea că atunci când cugetăm adânc la faptul că Hrstos a murit pentru noi, atunci prețuim relizarea făcută de El.

Înainte de moarte el a afirmat din nou covingerea sa, că tot ce a făcut a fost călăuzire de la Dumnezeu prin Duhu Sfânt. „Sunt plin de curaj pentru cauza noastră, fiindcă sunt deplin încredințat că aceasta este carza lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos.”

Huldrych Zwingli, reformatorul elvețian, a fost contemporan cu Luter. Fiind un patriot înflăcărat și un adept al schimbărilor în Biserica Catolocă, el se numeșt pe sine ,, un elvețian care-L proclamă pe Hristos elvețienilor.”

Preocupare lui a fost deopotrivă pentru problemel sociale și politice, cât și pentu cele teologice. Predicile pe care le ținea la biserica Marele Minster din Zuric au stîrnit interesul asultătorilor prin abordarea mai neobișuită Scripturii. În loc să predice din anumite pasaje, a predicat toată Evanghelia după Matei, Faptele Apostolilor, Galateni, etc, luând fiecare carte la rând și în întregime timp de șase ani.

Acest lucru arată importanța predicării Evangheliei, și a Scripturii în întregime. Zwingli deasemeni a proclamat în predicile sale mîntuirea numai prin Hristos.

„ Hristos este singura cale spre mântuire pentru toți care au fost, sunt și vor fi vreodată.”

Scânteia reformei pornită din Germaini s-a răspândit destul de repede în țările din jur. În Elveția a continuat cu Zwingli, iar mai apoi în Franța cu Jean Calvin. El s-a alăturat luteranilor din Paris, și a prezentat Cuvântul lui Dumnezeu în adunările lor, Cuvânt pe care ei îl prețuiau foarte mult. La fel ca și Zwingli, obișnuia să predice din toate cărțile Bibliei la rând, și nu pe anumite subiecte.

El a fost un predicator excelent, într-un timp când amvonul era principalul mijloc de comunicare a adevăruui lui Dumnezeu. Cavin a profitat de acest lucru pentru a susține nevoie unei reforme în Biserică și întoarcerea la standardele Scripturii. Locul unde Calvin a putut aă-și desfășoare lucrarea de predicare cel mai bine a fost Geneva. Fiind ordinat pastor, el predica cu înfocare de la amvon. Deasemenea pentru locuitorii oarașului a conceptu un sistem nou de educație unde erau cuprinși tinerii și copii. Au fost schimbate obiceiurile căsătoriei, renunțarea la vicii, iar eriziile au fost combăute cu un mare zel.

Impresionat de lucrurile ce se întâmplau la Geneva, marele reformator scoțian John Knox a făcut următoare afirmație: „Geneva este cea mai desăvârșită școală a lui Hristos de pe fața pământului, de la apostoli în coace.”

Prin toate suferițele de care a avut parte, Calvin și-a găsit consolarea în Scriptură și în comuniune cu Hristos. În testamentul său, el arată adânca lui recunoștință față de Dumnezeu pentru iluminarea sa, pentru mântuirea primită și pentru privilegiu de al predica pe Hristos.

În Scoția, cel mai de semă reformator a fost John Knox. A luptat pentru renunțare la liturghie și predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, clar, și pe înțelesul oamenilor. Sub îndrumarea sa, familiile din Scoția au fost transformate. Bărbații conduceau închinarea în casele lor, psalmii se cântau toată ziua iar Biblia era citită și predicată în fiecare oraș din Scoția.

Ideea centrală a reformei a fost reântoarcerea la Biblie, și predicare adevărului lui Dumnezeu cu claritate, și pe înțelesul oamnilor.

Sub conducerea reformatorilor predicarea și-a redobândit importanța în răspândirea Evanhgeliei.

Reforma a fost cea mai mare și importantă mișcare de înoire a Bisericii în toată istoria ei de până atunci.

Nuanțele fiecărui reformator cu privire la lucreare lui Hristos sunt evidente, dar toți pleacă de la o bază comună și anume: ,, Revelați lui Dumnezeu în Hristos Isus este singura temelie și singurul criteriu pentu viață și teologie creșină.”

Predicarea crucii lui Hristos în perioda modernă

Mișcarea puritan- pietistă a fost puterinic influiențată de reforma care a început în Germania, Elveția și Franțat În Anglia, dar mai ales în America de Nord, a găsit un teren propice. Aici a continuat procesul de restaurare a credinței creștine potrivit învățăturile Noului Testament.

Ei au pus un accent deosebit pe o credință vie trăită zi de zi, au adus o orientare social- evanghelistică, ce a aprins un spitrit al propovăduirii Evngheliei, ce se resimte până în zilele noastre. Caracteristic pentru această mișcare a fost principiul ,, religia inimii” de la care nu s-au abătut nici când au fost persecurați. Această religie a inimii presupune, ca fiecare individ să fie implicat personal și preocupat de religie, de părtășia cu Dumnezeu.

Aceasta cuprindea nașterea din nou, sfințirea vieții, bucuria mântuirii, educația creștină, misionarismul și biblicisnul, adică o cunoaștere a Scripturilor cât mai bine. Paragraful 24 din Prima mărturisire de credință de la Londra, din anul 1646, prezintă foarte clar , mandatul credinței, al propovăduirii ca fiind pounca lui Dumnezeu și nu a oamneilor.

Predicarea Evangheliei în vederea convertirii păcătoșilor se face fără plată; nu sunt necesare

anumite calități, pregătiri, acuzarea din partea legii, sau vreo lucrare pregătitoare a legii; este

nevoie doar de un suflet gol și deznădăjduit, plin de păcate și fără evlavie, care trebuie să-l

primească pe Hristos cel răstignit, mort, îngropat și înviat, devenit Prințul și Mântuitorul

tuturor păcătoșilor care cred în El prin Evanghelie.

Accentul pus pe învățarea și propovăduirea Scripturii, i-au făcut renumiți pentru înflăcărearea cu care predicau Evanghelia. Rolul predicării în Bisericile lor era de a converti, a hrăni și a susține popotul lui Dumnezeu

Influiența cea mai mare a puritanilor a avut loc în America de Nord , unde a devenit patria lor. Acolo unde au ajuns după ce au fost prigoniți în Anglia și Europa. Primele semne de înviorare spiritală au avut loc după anul 1730, o dată cu ridicare lui Jonathan Edwares. O analiză a stării bisericilor în acea vreme a făcut-o predictorul englez George Witefild in urma unei vizite în America.

Sunt foarte convins că majoritatea predicatorilor vorbesc despre un Hristos pe care nu-L

înțeleg și nu-L simt, și motivul pentru care congregațiile lor sunt moarte este că ascultă predici

rostite de oameni care nu au viață în ei.

Jonathan Edwards în predicile sale, a pus un mare accent pe neputința omului de a fi plăcut lui Dumnezeu prin faptele bune pe care le face. Predicare lui a fost una Hristocentrică. Dumenzeu ne-a răscumpărat prin jerfa lui Isusde pe cruce. Acest lucru s-a văzut practic în mărtriile multor credincioși din biserica lor. Acum, când citeau Biblia o înțelegeau altfel, chiar dacă acele pasaje arau cunoscute. Astfel a început o perioadă de înoire spirituală, care a cuprin din ce în ce mai multe biserici, pe care istoricii o numesc ,, Marea Trezire”. Este epoca modernă de predicare, o epocă în care cruce lui Hristos area un loc central în atât în viața credincioșilor, a Bisericii cât și în mesajul propovăduit celor ce nu-L cunosc pe Hristos.

Impulsionați de această trezire, pe care a făcut-o Dumnezeu în rândurile credincioșilor, au luat ființă un mare numă de societăți, misiuni și borduri care se ocupau scrict cu misiunea. Au început să fie pregătiți din ce în ce mai mulți misionari pentru toate țărilre și continentele.În acest fel, a început să se vadă din nou împlinindu-se lucreare pe care au încept-o apostolii, la porunca lui Isus, de a merge cu Evanghelia în toată lumea.

La fel ca și în orice perioadă, și în cea modernă au apărut curente care încearcă să facă „ zadarnică crucea lui Hristos”( I Corinteni 1:17).

La sfârșitul secolulu XIX, în Europa a apărut liberalismul teologic, care mai apoi a pătruns și în America. A luat naștere în scurt timp o școală „teologică” de supercriticism biblic. Această școală încerca sistematic să distrugă încrederea în Biblie ca și Cuvânt a lui Dumnezeu. Superficialitatea acestor oameni cât și faptul că nu doresc să se supună autorității divine, au început să dezvolte metode noi de reinterpretare a Bibliei și mesajului ei.

Au luat ființă școli pentru pregătirea predicatorilor, unde au promovat acest liberalism. Negaea autorității Cuvântului lui Dumnezeu a cuprins într-un timp scurt aproape toat denominațiunile. Numărul mare de predicatori liberali au tranșat disputa cu fundamentaliștii în anii 1920-1930 în favoarea lor. Astfel predicarea Evangheliei nu a mai fosto prioritate pentru pastori și pentru multe Biserici. Mesajul prdicilor nu mai era Hristos ci programele sociale și discursurile politice.

Credincioșia și fidelitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu a celor care doreau să să nu facă compromisuri a dus mai târziu la o nouă înviarare a multor Biserici.

Posibilitățile aproape nelimitate de astăz de a duce evnghelia la toți oamneii ar trebuie să fie un motiv de bucurie pentru cei credincioși. Realitatea care se vede este însă diferită. Mulți nu doresc o Evanghelie a pocăinție, a ascultării necodiționate de Dumnezeu, și a acceptării jertfei de ispășire Fiului lui Dumnezeu . Ei preferă o Evanghelie fără autoritate lui Dumnezeu, una în care omul este centrul și nu Hristos.

În concluzie, predicarea crucii lui Hristos de-a lungul istorie Bisricii, este caracterizată de perioade de binecuvântare, cât perioade de declin. Cu toate acestea, în orice vreme, Dumnezeu a avut oameni dedicați chemării Lui, care au dus flacăra vie a Cuvântului Său mai departe. În toate tmpurile însă, modelul unei porpovăduiri după cerința lui Dumnezeu, a fost Biseica din primul veac, Biserica Apostolică.

Capitolul 3

Crucea lui Hristos și actul soteriologic

Creștinismul, la fel ca toate religile și ideologiile, are un simbol al lui, care-l distinge de celelalte religii și care îl definește. Acesta este Domnul Isus crucificat.

Simbolul acesta ar fi putut să fie foarte bine ceva care vorbește despre nașterea Lui, adică o iesle, sau tejgheaua dulgherului care vorbește despre tinerețea Lui, ori o piatră sub formă de lespede, care arată îngroparea lui Isus. La fel de bine putea fi adoptată o emblemă care amintște de învierea Domnului sau de înălțarea Lui.

Cu toate acestea, a fost ales acel simbol care vorbește de moartea,crucificarea Lui. Motivul pentru care a fost ales acest simbol are un singur răspuns, și anume ; jertfa Domnului Isus este miezul credinței noastre și mijlocul prin care suntem mântuiți.

Moartea Domnului Isus pe cruce cuprinde atât un aspect sau un fapt real, istoric ce poate fi localizat în timp, cât și un aspect teologic.

De-a lungul istoriei Bisericii, în toate perioadele ei, au existat oameni care au negat autenticitatea istorică a morții lui Hristos. Deasemenea au fost și dintre aceia care au minimalizat semnificația teologică a jertfei lui Isus.

Adevărul cu privire la viața, lucrarea, moartea, învierea și înălțarea Domnului Isus, sunt elemente cu adevărat uluitoare în istoria răscumpărării. Nimic nu întrece în măreție și unicitate evenimentele în care a fost El implicat.Intreaga istorie arată atât spre Hristos cât și spre lucrarea pe care El a înfăptuit-o. Tot ce să întîmplat înainte de Hristos arată înainte spre El, și tot ce s-a întâmplat după Hristos arată înapoi spri El. Moartea răscumpărătoare a Domnului Isus Hristos este într-adevăr puncutl de cotitură în istoria omenirii.

Prof. Josh McDowell, în studiile domniei sale pe o perioadă de mai bine de 20 ani, arată că lucrare lui Isus a fost un fapt ce s-a petrecut într-un cadru istorico- geografic real. Dintre multele mărturii consemnate în cărțile sale, una este foarte sugestivă. Istoricul Eusebiu prezintă scrierile lui Papias, episcop de Hierapolis, anul 130 d.Hr.

Bătrânul ( apostolul Ioan) obișnuiea să mai spună: „ Marcu fiind însoțitorul lui Petru,

a notat cu grijă tot ceea ce a spus, fie cuvinte fie fapte ale lui Hristos, deși nu în ordine.

Căci el n-a fost nici ascultător , nici însoțitor al Domnului;dar așa cum am spus, el l-a

însoțit pe Petru, care îți adapta învățăturile după cum cerau împrejurările, nu ca și cum

ar fi făcut o compilare a spuseleor Domnului. Astfel Marcu n-a făcut nici o greșală atunci

când a scrisîn felul lui unele lucruri pe care le aflase de la Petru; căci el era preocupat de

un singur lucru, și anume, să nu omită nimic din ceea ce auzise, și să nu adauge la acestea

nici o afirmație falsă.”

Dacă realitatea istorică nu poate fi negată , cu siguranță și realitatea teologică a lucrării răscumpărătoare a lui Isus este la fel de validă. Profețiile Vechiului Testament, vorbesc despre un Mesia care va veni, iar acestea s-au împlinit la vremea hotărâtă de Dumnezeu în persoana lui Isus. „ După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul…” (Evrei 1:1)

Apostolul Pavel prezintă prinde acest adevăr telologic în epistola către Corinteni, sumarizând lucrarea pe care a făcut-o Isus, astfel:

„ V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Hristos a murit pentru

păcatele noastre, după Scripturi; a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi.”

( I Corinteni 15:3-4)

Această lucrare a lui Isus nu numai că este foarte importantă pentru noi, dar ea este esența a tot ceea ce noi credem.”Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit.” ( I Corinteni 2:2)

Mântuitorul crucificat

De ce a murit Hristos și cine este vinovat de moartea Lui?. A știut Isus mai dinainte dacă va muri sau nu? Moartea Lui a fost necesară sau nu? Mulți și-au pus aceste întrebări, iar răspunsurile au fost diverse. Sfănta Scriptură definește în multe locuri lucrarea lui Hristos.

În urma neascultătii lui Adam, toți oamenii au dobândit o natură păcătoasă. Pacatul îi separă pe oameni de Dumenzeu și-i face vrășmași cu El. Lucrarea Domnului Isus a fost aceea de a media între Dumnezeu și om. El a făcut ispășirea păcatelor prin jertfa Sa, iar apoi a făcut lucrearea de mijlocire înaintea lui Dumnezeu.

Căci toți au păcătuit și, sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți,

fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este in Hristos Isus.Pe El Dumnezeu

L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-și

arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei

răbdări a lui Dumnezeu. Romani 3: 23-25

Hristos a murit pentru fiecare, și astfel darul vieții veșnice pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru toți. El nu a avut nevoie să moară pentru Sine,ci pentru cei căzuți, pentru toți urmașii lui Adam. . Acesta a fost mesajul spus ucenicilor, la ultima cină în camera de sus „ acesta este trupul meu care se frânge pentru voi”.( Matei 26:26)

Deasemenea Hristos a murit ca să împace lume cu Dumnezeu. Apostolul Petru accentuează acest lucru foarte clar:

„Hristos, deasemenea a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost în duh”. (I Petru 3:18)

Despre acest subiect a vorbit Domnul Isus atât în predicile Sale în fața mulțimilor cât și în particular numai ucenicilor. Deasemenea tema aceasta este prezentat pe larg de către toți patru evangheliși și se regăsește în toate celelalte scrieri ale Noului Testament.

Perspectiva lui Isus asupra crucificării

Cu certitudine, Isus a știut că avea de îndeplinit o misiune aici pe pământ, misiune încredințată chiar de Tatăl. Acest lucru se observă atît din comportamentul Său, cît și din spusele Sale.

Evanghelistul Luca, relatează o întămplare din viața lui Isus la vârsta de 12 ani, când părinții Săi din neglijență, au uitat de El. După ce L-au găsit în Templu „ în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și punându-le întrebări”(Luca 2:46), El dă un răspuns la întrebările părinților, care arată că Isus simțea un imbold de a face voia Tatălui, chiar de la această vârstă fragedă. Tatăl Lui a avut un plan când L-a trimis în lume, și El era gata să-l împlinească.

„ De ce Mă căutați?. Oare nu știți că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49)

Planul și misiunea pe care trebuie să o îndeplinească aici pe pământ, este descoperită pas cu pas de către evngheliști. Alegerile pe care Isus le-a făcut la botez, și atunci când a fost ispitit în pustie, arată că El a hotărât să asculte de Dumnezeu în orice situați, să meargă mai degrabă pe calea suferinței și a morții, decât pe o cale mult mai ușoară, și nume,calea popularității.

Momentul central, decisiv, care arată foarte clar hotărârea lui Isus de a anunța lucrarea pe care trebuia să o îndeplinească, este momentul în care îi întreabă pe ucenici, ce crede ei despre El. Acest fapt este consemnet de toți cei patru evangheliști.

„ Dar voi, le-a zis El, cine ziceți că sunt?. Simon Petru drept răspuns i-a zis;

Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.” (Matei 16:15-16)

Un pas mai departe se poat observa în pasajele următoare când Isus se hotărăște să afirme acest lucru public.

„ Isus a început să-i învețe că Fiul omului trebuie să pătimească mult , să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă și de cărturari, să fie omorât și după trei zile să învieze. Le spunea lucrurile acestea pe față.” (Marcu 8 : 31-32)

Rolul Său mesianic a fost expus treptat, pas cu pas ca să poată fi înțeles atât de mulțimile care-L ascultau, cât mai ales de ucenici. După au priceput cine era Isus, El le-a explicat mult mai clar și mai detailat ce presupune acest fapt. Lucru acesta i-a îngrozit destul de mult încât să fie mustrat de Petru. Cu toate aceste piedici El nu a putut fi convins să renunțe la lucrarea care ia fost încredințată de Tatăl.

Le spunea lucrurile acestea pe față. Petru însă L-a luat de o parte, și a început să-L mustre. Dar

Isus S-a întors și S-a uitat la ucenicii Săi, a mustrat pe Petru, și i-a zis: Înapoia mea Satano!

Fiindcă tu nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor. Marcu 9:32-33

De aici înainte Isus afirmă mereu, că el va fi prins și omorăt, iar a treia zi va învia. Pentrucă nu înțelegeu pe deplin aceste lucruri, în inimile lor era teamă, frică și multă tulburare. Evanghelistul Marcu descrie foarte bine sentimentele pe care le trăiau ucenicii la auzul acestei vești.

Ei erau pe drum și se suiau la Ierusalim; și Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburați

și mergeau îngroziți după El. Isus a luat iarăși la El pe cei doisprezece, și a început să le

vorbească despre lucrurile care aveau să I se întâmple. Iată, a zis El, ne suim la Ierusalim,

și Fiul omului va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și cărturarilor. Ei îl vor

osândi la moarte, și-L vor da în mâinile Neamurilor, care își vor bate joc de El, Îl vor vor

bate cu nuiele, Il vor scuipa și-L vor omorâ; dar după trei zile va învia. Marcu 10: 32-34.

Cele mai multe afirmații cu privire la moartea Sa, Isus le-a făcut în ultima săptămâna din viața. Martyn Lloyd – Jones în cartea sa Mari Doctrine ale Bibliei scoate în evidență un lucru fascinant, ce s-a petrecut în săptămâna patimilor lui Isus. Acest lucru arată foarte clar că Isus nu a fost luat prin surprindere de moartea Sa, și nici nu a fost un accident. El nu numai că știe că va muri, ci știa exact momentul când va muri și i-a averizat pe ucenici cu trei zile înainte. Chiar dacă conducătorii au complotat împotirva Lui și au vrut să nu-L omoare în timpul praznicului, totuși Isus le spune că va muri exact în acel timp. Și așa a fost.

„După ce a isprăvit Isus toate aceste cuvântări, a zis ucenicilor Săi: Știți că după două zile vor fi pașetle; și Fiul omului va fi dat să fie răstgnit!” (Matei 26: 1-2)

În concluzie putem afirma că moartea DomunuluiIsus nu a fost un accident, n-a fost o tragedie, nu a fost ceva ce s-ar fi putut evita dacă totul ar fi mers bine. Acest evniment, a fost planificat de Dumenzeu, și a fost un lucru esențial pentru mântuirea oamenilor. De a cest lucru Domnul Isus a fost conștient, și a dus toată această misiune până la capăt fără ezitare.

Perspectiva evangheliilor asupra crucificării

Argumenul evangheliștilor se suprapune oarecum cu perspectiva lui Isus asupra morții Sale. Destincția care se poate face între aceste două argumente, este aceea de a prezenta din punct de vedere statistic, care este ponderea evenimentului suferinței și morții Domnlui Isus în scrierile lor.

Toate cele patru evanghelii prizintă de fapt patru portrete ale lui Isus. Fiecare evanghelist, a încercat să surprindă cât mai mult, și cât mai bine posibil, lucrarea Domnului Isus. Ei nu au avut cum să prindă acest protret întreg, în ansamblu. Ioan recunoaște acest lucru când afirmă următorul lucru:

„ Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu

deamănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încape cărțile care s-ar fi scris.” (Ioan 21: 25)

Cu toate acestea, fiecare evnghelie în parte, descrie în felul ei și întru-un mod cât mai clar, viața Domnului Isus. În aceste scrieri un loc aparte se găsește evenimentele săptămânii patimilor lui Isus. Fiecare evnghelie, acrdă o treime din spațiu, morții Domnului Isus. În Evanghelia după Matei este exact o treime , Luca o pătrime iar Marcu și Ioan mai mult de o treime.

Se poate afirma cu certutudine, că din spațiul acordat, de către autorii evangheliei venirii Fiului lui Dumnezeu , învățăturilor și lucrării Sale, o mare parte, este rezervat evnimentului morții și suferinței Lui.

Concluzia care reiese din această analiză, este aceea că evenimentul morții pe cruce a Domnului Isus, este de o importanță deosebit de mare.Cei care au scris evangheliile sub călăuzirea Duhului Sfânt, au știut foarte bine, ca acest adevăr era greu de acceptat. Pentru Iudei era o „ piatră de poticnire” iar pentru greci o „ nebunie”. Cu toate acestea, fără nici o rezervă eu subliniază acest adevăr foarte clar în scrierile lor.

Perspectiva apostolilor asupra crucificării

După înălțarea Domnului Isus și pogărârea Duhului Sfânt, apostolii au început predice vestea bună a mântuirii prin Isus Hristos. Aceste evenimente sunt descrise pe larg în Faptele Apostolilor. La început, mesajlele lor erau mai mult despre învierea Domnului, decât despte moartea Lui. Nu putem spune însă, că în învățăturile lor nu se accentuează și patimile Lui. Mai târziu, în epistole și în apoclipsa, aceștia adâncesc acest subiect, și el capătă importanța cuvenită.

John Stott face o analiză competentă a modului de predicare și a conținutului prdicilor lui Pavel, Petru și Ioan.

Apostolul Pavel a găsit că nu este o anomalie să definească Evanghelia pe care o predică

ca fiind ,, propovăduirea crucii,, să definească misiunea lui astfel: ,,noi predicăm pe

Hristos cel răstignit,, iar botezul ca o inițiere ,, în moartea Lui,, și Cina Domnului ca o

,, vestire a morții Domnului,,. El a declarat cu îndrăzneală că, deși crucea pare a fi o ,, nebunie,,

sau o ,, piatră de poticnire,, pentru cel încrezător în sine, ea este de fapt esența înțelepciunii

și puterii lui Dumnezeu.

Prin urmare, spune Apostolul Pavel, cei credincioși au primit o justificare înaintea lui Dumnezeu și sunt împăcați cu El „ prin moartea Fiului Său.”(Romani 5:10) Fără moartea lui Isus împăcarea ar fi fost imposibilă. Motto-ul vieții lui Pavel se pare că este cel scris în Galateni.

„ Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos….” (Galateni 6:14)

Apostolul Petru, în cele două epistole ale sale, afirmă același lucru . El pune accent pe „sângele lui Hristos”, (I Petru 1:2) cu care au fost stropiți toți cei ce cred în El. Dumnezeu ne-a răscumpărat nu cu lucruri fără valoare , cu lucruri pământești ci cu altceva mult mai de preț.

„Căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire, pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci sângele scump a luiIsus Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană”. (I Petru 1:18-19)

Deasemenea Apostolul Petru arată că Hristos a murit pentru păcatele tuturor, și în locul fiecăruia, o dată pentru totdeauna.

Apostolul Ioan în epistolele sale, vorbește mai mult de întruparea lui Isus decât de moartea Lui. Dar în același timp amintește faptul că, sângele lui Isus curățește de păcate și de nelegiuire.

„ El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” ( I Ioan 2:2)

În schimb, în cartea Apoclipsa, este prezentat un portret mult mai detailat și mai complex, a lui Isus, ca fiind Mielul lui Dumnezeu:

„ …Nu te teme, Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel Viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și a Locuinței morților.” (Apocalipsa 1: 17-18)

În viziune lui Ioan, Mielul lui Dumnezeu, este nu numai Mântutorul unei imense mulțimi de oameni, ci este și Domnul istoriei. Aceast face din Isus, obiectul închinării cerului întreg. În ziua judecății, Isus va ocupa deasemenea un loc central, ca și în mântuirea oamenilor, în istoria lumii, și în închinare. Toți aceeia care L-au respins, vor căuta să fugă din fața Lui , dar nu vor ști unde. Dar cei ce au crezut în El vor fi numiți Mireasa Lui.

În concluzie, toți aceia care au scris Noul Testament, au crezut în caracterul central al crucii lui Hristos. Ei erau convinși, că acest lucru a vrut să-l spună Domnul Isus , și acest lucru a fost în gândul Lui.

Să aveți în voi gândul acesta , care era și în Hristos Isus: El măcare că avea chipul lui Dumnezeu,

totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuși

și a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit

și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. Filipeni 2:5-8

Efectele crucificării

În dragostea Sa perfectă, Dumnezeu a acceptat ca Fiul Lui să se întrupeze, să devină om, și în felui acesta să poată aduce din nou, omul, în prezența Tatălui. Pentru aceasta El a trebuit să fie răstignit, să moară, astfel a plătit prețul întreg pentru păcatele lumii întregi. Aceasta a fost singura soluție din perspectiva lui Dumnezeu. El s-a pus pe Sine în locul fiecăruia. Aceasta este esența crucii. Mergând un pas mai departe, de la ceea ce sa întâmplat pe cruce, la ceea ce a relizat crucea , întrebarea care se ridică este următoarea: ce a realizat crucea, și care sunte efectele ei?. Schimbările care s-au produs sunt dramatice. Efectele acestor schimbări se văd la om, la Dumnezei și la relația dintre Dumnezeu și creația Sa.

Cu adevărat când Hristoa a murit pe cruce și a înviat din morți au apărut zorii unei noi zile, a început o nouă epocă. Apostolul Pavel o numește „ ziua mântirii” (II Corinteni 6:2. )

În Noul Testament, răspunsurile cu privirea la ce a fost realizat pe cruce, și care sunt efectele acestui act, pun un mare accent pe biruința Mântuitorului și pe mântuirea care a fost relizată.

Iată câteva din efectele crucificării, în viața credinciosului.

Răscumpărara

Răscumpărare înseamnă eliberarea de un rău, prin plata unui preț. Este mai mult decât o simplă eliberare. Nu se face printr-o simplă decizie, ci trebuia plătit prețul în întregime, pentru a avea parte de o libertate deplină. Prizonierii de război puteau fi puși în libertate numai dacă se plătea un „preț de răcumpărare „ pentru ei.

Deasemenea sclavii puteau fi puși în libertate, numai dacă treceau printr-un prices de răscumpărare, prin cumpărarea fictivă de către un zeu.

Pentru evrei, aceat lucru era bine reglementat în Vechiul Testament cu privire la proprietăți, animale s-au pagube. Acest sens al eliberării, face conceptul de răscumpărare foarte util pentru primii creștini, pentru a ilustea atât starea omului de robie în care se afla, cât și prețul care a fost plătit pentru el. Apostolul Pavel ilustează starea a reală a lucrurilor în felul următor:

„….dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.” (Romani 7:14)

Păctul aduce cu sine robia, iar acestă robie era una foarte grea. Plata pentru cei robi ai păctului era moartea. Din această perspectivă privite lucrurile, nu erxista nici o scăpare pentru nimeni. Crucea lui Hristos este văzută în acest cadru. Ea este prețul plătit pentru eleberarea robilor, pentru a reda libertatea celor condamnați.

Termenul răscumpărare care este folosite în Noul Testament, este reletiv rar. În toată literatura greacă este folosit de opt, ori iar în Noul Testament, este folosit doar de zece ori. Acest lucru întărește aconvingerea că răscumpărarea realizată de Hristos, este unică. Ea nu înseamnă pur și simplu eliberare, ci reprezintă plata unui preț pentru eliberare, și încă unul foarte mare.

Pentru a satisface cerința lui Dumenzeu, cu privire la răcumpărarea, trebuiea făcută de cineva care era fără prihană, fără păcat, ca să nu plătească pentru el ci pentru întreaga rasă umană.Pedeapsa trebuia să fie una capătală, una supremă și de bunăvoie. Toate aceste cerințe au fost împlinite în Isus Hristos. Apostolul Pavel explică toate aceste lucruri, precum și acceptarea din partea lui Dumnezeu a acestei jertfe.

Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este

în Isus Hristos. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte s-ă fie, prin credința în sîngele

Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele

dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu. Pentruca, în vremea de acum, să-Și

arate neprihănirea Lui în așa fel încât, să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe

cel ce crede în Isus. Romani 3:24-26

Pentrucă prețul a fost așa de mare, toți credincioșii trebuie să trăiască după Cuvântul lui Dumnezeu și să facă voia Lui și nu voia lor. Ei trebuie să arate în viețile lor că nu mai sunt robi ai păcatului, și să nu mai fie prinși în robia de care au fost eliberați, prin jertfa Domnului Isus pe crucea de la Golgota.

Împăcarea cu Dumnezeu

Un alt lucru de care toți au beneficiat, sau un alt efect pe care-l are jertfa de

pe cruce a lui Isus, este împăcarea Divinității sau împăcarea creaturilor cu Creatorul lor. Motivul pentru care noitoți au fost despărțiți de Dumnezeu, au devenit vrășnași cu El, este neascultarea. Păcatul este un lucru care stârnește mânia lui Dumnezeu. Reântoarcera în prezența lui Dumnezeu prin propriile forțe a fost imposibilă.

Această mânie a lui Dumnezeu nu este la fel ca mânia omului. El nu se mânie fără motiv, nu este nici capricios și nici irascibil. Niciodată nu-și va pierde cumpătul și nu este imprevizibil. În fața păcatului și a răului în toate formele lui , Dumnezeu î-Și va manifesta mânia Lui constant, invariabil și neântrerupt. Aceste constatări ne facă să înțelegem de ce era necesară o împăcare cu Dumnezeu.

Într-un context păgân, cel care încerca să potolească și să abată mânia divinității, este în totdeauna omul. Aceasta se făcea prin anumite ritualuri sau jertfe.

Sfânta Scriptură ne arată clar că orice am face, orice am spune, sau am oferi, nimic nu poate plăti pentru păcatele noastre. Nu există nici o posibilitate de a-L convinge, de a-L ademeni, ori mitui pe Dumnezeu ca să ierte, ori să treacă cu vederea vreun păcat măcar. Toate acestea deoarece nimeni, nici unul măcar nu merită nimic de la El, decât judecata.

Inițiativa iertătii a venit de la El însuși, prin mila și îndurarea Lui. Numai astfel a fost acceptată jertfa Fiului Său. Dragostea oricui cât ar fi fost de mare, nu ducea la nici un fel de schimbare a relațiilor dintre uman și divin, dintre om și Dumnezeu, ci dragostea Lui a făcut posibil acest lucru.

„ Și dreagostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele nosatre.”

(I Ioan 4: 10)

Inițiativa aparține deci lui Dumenzeu, astfel relațiile rupte au foste refăcute și El a urat un bun venit acasă, tuturor celor care cred în El și în jertfa Lui..

Jerfa care L-a împăcat pe Dumnezeu, nu a constat în sacrificarea unui animal și nici nu a fost de origine vegetală. Ea nu a fost un lucru ci o persoană, o persoană pe care a oferit-o El ca jertjă. Oricine din afară, nu ar fi fost acceptat. Dumenzeu s-a oferit pe El însuși. Atunci când Și-a dat Fiul Sa dat pe El

Putem astfel concluziona căci, răspunsul la împăcarea divinității, este El însuși. El a cerut potolirea mâniei Lui și tot El a rezovat-o în Fiul Său pe cruce.

Obținerea vieții veșnice

Una dintre cele mai mari aspirații ale omului, a fost aceia de a fi ca Dumenezeu, a fi nemuritor și a poseda viața veșnică. O dată cu căderea în păcat și neascultarea omului de Dumenezeu, și viata veșnică a fost pierdută pentru totdeauna. Omul nu a mai avut acces la pomul vieții. Cu toate acestea dorința fiecăruia este de a o obține din nou cu ori ce preț această viață.

,, … omul dă tot ce are pentru viața lui.” (Iov 2:4)

Toate eforturile proprii de a redobândi nemurirea, nu au dus decâ la o îndepărtare mai mare de Dumnezeu. Aceasta deoarece viața veșnică este în El și numai El o poate da. Această viață de la Dumnezeu este manifestată în Isus Hristos.

„ Adevătat, adevărat, vă săpun, că cine crede în Mine, are viață veșnică”

(Ioan 6:47)

În evanghelii, Isus îi asigură pe ucenici de această viață veșnică, și dovedește clar că are puterea de a împărți această viață, tuturor celor ce cred în El.

Spre deosebire de evangheliștii sinoptici, Ioan treaează acest subiect mult mai clar și mai amplu. El îl prezintă pe Isus foarte variat în legătură cu viața veșnică. Hristos este ,, adevăratul Dumenezeu și viața veșnică” ( Ioan 1:4), cel căruia Tatăl ia dat să aibă ,, viață în Sine” ( Ioan 5: 26) , El este „ învierea și viața” ( Ioan 11:25).

Prin credința în moartea și învierea Lui, oricine poate dobândi această viață veșnică care este din Dumnezeu. Totodată prin înviera Lui, El dovedește că este Domnul și Judecătorul celor vii și celor morți. Speranța învierii, pentru credincioși este Isus. El a deschis această cale prin înviera Lui.

„ Când se va arăta Hristos viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă”. ( Coloseni 3:4)

Se poate observa, că Hristos, a deschis singura cale prin care se poate ajunge în împărăția lui Dumnezeu. El a trebuit să moară și să învieze. Prin învierea Lui, garantează viață din Dumnezeu tuturor care mor împreună cu El, iar Hristos trăiește în ei.

„ Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine..” ( Galateni 2. 20)

Birunța lui Hrstos

Un alt lucru pe care Hristos l-a obținut la cruce, și care este afirmat într-un mode deschis în Noul Testament,este că Isus a dezarmat pe diavolul, și a triumfat asupra lui. Mai mult decât atât, toate ,, stăpânirile și puterile „ sunt în subordinea Lui. Prima afirmați care apare în Sfânta Scriptură, cu privire la această victoria a lui Isus, se găsește în Geneza, și este făcută de Dumnezeu atunci când rostește judecata asupra diavolului.

„ Vrășmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sîmânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3.15)

Următorul aspect al acestei lupte se petrece din momentul nașterii lui Isus. Cu această ocazie, diavolu a încercat să scape de El în mai multe feluri. A început prin omorârea copiilor din jurul Betleemului, apoi ispitindu-L în pustie, voind să-L determine pe Isus să renunțe de a urma calea crucii. Mai apoi prin dojenirea lui Petru, care afirma că nu era necesară moartea pe cruce, și apoi prin trădarea lui Iuda, în care, Biblia spune că Satana a „intrat” pur și simplu.

Cu toate aceste piedici, Isus a mers mai departe. El a fost hotărât să biruiască, nu oricum ci pe cruce. Prin toate referirile pe care Isus le-a făcut, El a anticipat faptul că la cruce avea să aibă loc ultima confuntare, când puterile întunerecului aveau să fie puse pe fugă.

Unul dintre cele mai semnificative pasaje din Biblie, care arată biruința lui Hristos, este przentat de Apostolul Pavel în epistola către Coloseni.

A șters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră și ne era potrivnic, și

l-a nimicit pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile și stăpânirile, și le-a făcut de

ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce. Coloseni 2: 14-15

Un alt aspect al biruinței lui Isus, a fost acela că a rezistat ispiteleor. Ispita de a nu merge și a nu accepta cruce, ori de a coborâ de pe cruce. Pentrucă nu exista mântuire fără o jertfă, Isus a mers hotătât pe această cale. El a ascultat de Tatăl fără nici o reținere.

„ S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” ( Filipeni 2:8)

Aspectul final al biruinței depline a lui Hristos, va fi când ultimul dușman, diavolul, va fi aruncat în iazul cu foc împrună cu Moartea și cu Locuința morților. La final toate stăpânirile, toate dregătoriile și puterile vor fi nimicite, atunci Fiul va toate lucrurile în mânaTatălui.

…El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domniile,

orice stăpânire și orice putere. Căci trebuie ca El să împărățească până va pune pe toți

vrășmașii sub picioarele Sale. Vrășmașul cel din urmă care va fi nimicit, va fi moartea.

I Corinteni 15: 24-26

Pentru copiii lui Dumnezeu ca și pentu Hristos, viața implică o luptă. Fiecare trebuie să fie victorios, să biruiască fel cum a biruit Isus. Cu toate aceste ar fi imposibil de luptat cu diavolui și să se obțină biruința prin propriile puteri. Ba mai mult, ar fi de prisos ca cineva să facă acest lucru, deoarece Hristos l-a făcut deja.

Victoria creștinilor constă în participarea la victoria lui Hristos, și a se bucura de toate privilegiile ce decurg din ea. Dumnezeu dă biruința copiilor Săi prin Isus Hristos. Prin harul lui Dumnezeu, toți care au avut parte de înviere împreună cu Hristos , au deasemenea parte de a asta la Tronul Lui.

Capitolul 4

Cei credincioși și crucea lui Hristis

Experiența nașterii din nou prin credința, pe care Dumnezeu a pregătit-o prin jertfa Fiului Său pentru toți cei ce cred în El, aduce cu sine un lucru extraoridinar: unirea cu Hristos. A fi creștin, spue Apostolul Pavel, înseamnă nimic altceva decât a fi în Hristos

„Căci, dacă este cineva în Hristios, este o făptură nouă.” ( II Corinteni 5:17).

Puritanul William Perkins (1558-1602) afirma următorul lucru cu privire la nașterea din nou:

„În convertire unui păcătos, există o dăruire reală a lui Hristos și a tuturor beneficiilor Lui către noi : și există o legătură reală prin care orice credincios este unit cu Hristos.”

Expresia care este folosită de către teologi, pentru a atătă că cel credincios este în Hristos, este următoarea: unirea cu Hristos. Înțelegerea mesajului mântuirii se află în înțelegerea acestei uniri, care este între credinciosul născut din nou și Hristos.

Importanța acestui fapt și înțelegerea lui, spune Jean Calvin, reprizintă pentru fiecare o problemă de viață și de moarte.

Trebuie să înțelegem că atât timp cât Hristos rămâne în afara noastră, și noi suntem despărțiți

de El. Tot ce a făcut și a suferit pentru mântuirea rasei umane rămâne fără sens și fără valoare

pentu noi… tot ceea ce posedăm nu înseamnă nimic pentu noi până când nu suntem făcuți una cu

El.

Unirea cu Hristos, este un lucru de o importanță crucială în mesajul mântuirii, deoarece amintetșe de starea omului înainte de a-L cunoaște pe Hristos. Despre această condiție Bibliat afirmă următorul adevăr:

,, Voi erați morți în greșelile și păcatele voastre „ ( Efeseni 2:1).

Dar Dumnezeu ne-a adus la viață înpreună cu Hristos.

4.1 Cei credincioși sunt crucifcați împreună cu El

Unirea cu Hristos presupune, a avea voctorie asupra morții și a păcatului.A avea parte de moartea, învierea și gloria Lui.

Aceasta este biruința de care Dumnezeu a făcut parte tuturor celor de cred în El. Lucrul acesta nu dă dreptul nimănui de a trăi în păcat, robiți de poftele firii pămîntești și făcând voia acestui trup, doar pentucă harul lui Dumnezeu se înmulțește mereu.

Moatea lui Isus a fost una altruistă, El nu a muit pentru Sine, pentrucă nu era nevoie de acest lucru. Ci El a murit pentu oameni, pentru toți oamenii. La fel fiecare trebuie să trăiască nu numai pentru el, sătisfăcându-și orgoliul propriu, fiind egocentrist.

Dumnezeu cere credincioșilor Săi să trăiască pentu El în primul rînd, făcând voia Lui, apoi și pentu alții, pentru aproapele fiecăruia. Apostolui Pavel afirmă deslușit acest lucru :

Am fost răstignit împreună cu Hrstos, și trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieșe

în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu,

care m-a iubit și S-a dat pe sine însuși pentru mine.( Galateni 2: 20

Astfel dar, Dumnezeu, cere copiilor săi să fie morți față de păcat și vii pentu El. Nu trebuie înțeles faptul că murind împreună cu Hristos, cineva ar fi capabil să-și răscumpere viața. Ar putea să-și plătească singur prețul păcatelor pentu el, sau pentu alții. Nu, niciodată nu se va putea face acest lucru. Doar Fiul lui Dumnezeu a fost în stare să plătească acest preț, și acest preț a fost acceptat de Tatăl.

Dacă unirea credincioșilor cu Hristos se face și în moarte, atunci această moarte este prin răstignire, la fel ca și a Lui. Fiecare urmaș a lui Hristos din toate timpurile trebuie să fie crucificat înpreună cu El. Răstignire nu este una fizică ci una spitituală. Cu siguranță muți au suferit moarte de martir și încă mai plătesc acest preț al credinței lor. În moartea Lui înlocuitoare pe cruce, pentru toți, fiecare copil al lui Dumnezeu a murit „în El”:

”Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit.” (II Corinteini 5:14).

În felul acesta omul cel vechi, firea pământească este răstignită împreună cu Hristos, pentru ca prin Duhul Sfânt care locuiește în cei răscumpărați să poată umbla în viața nouă pe care au primit-o.

Noi dar prin botezul în moarte Lui, am fost îngropați îngropați împreună cu El, pentruca

după cum Hristos a înviat din morț, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.

Știm bine că că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul

păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.

Romani 6: 4,6

Intrarea în Noul Legământ, pe care Isus la institiuit prin moartea și învierea Sa, se pate face numai prin moarte. Ea este singura cale de a ieși din Vechiul Legămînt și intrare în Noul Legământ. De aceea Apostolul Pavel spue: ,, fost răstigniți împreună cu El.”( Galateni 2:20) Viața trăită acum este în Hristos și pentru Hristos.

John Stott face un rezumat a semnificației unirii cu Hristos, atât în moarte cât și în învierea Lui, în cartea sa Crucea lui Hristos.

„ Având în vedere acest fapt fundamental cu privire la toți cei care sunt ăn Hristos, și anume

că noi am murit și am înviat împreună cu El, așa încât viața noastră de sfințenie, iertare și libertate,

care trebuie să fie atitudinea noastră față de noua nostră persoană?. Întrucât noua noastră persoană,

cu toate că este răscumpărată, este totuși decăzută, va fi necesară o atitudine dublă și anume, acea

de lepădare de sine, și de afirmare de sine, ambele puse în lumină prin cruce.”

Cei credincioși sunt crucificați împreună cu El

Purtarea crucii sau lepădare de sine a credinciosului, a fost folosită prima dată de Isus, cu privire la urmașii Săi, în cadrul lecțiilor de mărturisire cu privire la prețul suferinței, a sacrificiului și a morții.

„…Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și să Mă urmeze.( Luca 9:23).

Această afirmație, este reluată de Isus mai tâtziu într-o formă și mai categorică în capitolu 14.

”Și oricine nu-și poartă crucea, și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.”(Luca 14:27).

Cu alte cuvinte, dacă cineva nu-și ia crucea de bunăvoie, și nu-L urmează pe Isus în fiecare zi, nu este vrednic de El. În acest fel fiecare credincios se aseamănă în același timp cu Simon din Cirena, purtându-I crucea, când el ne cheamă să face acest lucru , dar și cu Baraba, fiindcă prin moartea Lui înlocuitoare, Hristos a murit pentu toți.

Chiar dacă răstignirea era o formă de execuție oribilă, romanii au aplicat-o atât de mult în teritoriile cucerite, încât a devenit un lucru obișnuit ca cineva să-și poarte crucea spre locul execuției. În acest mod fiecare credincios, urmaș a lui Isus, este chemat să se pună în locul unui condamnat care se îndreaptă spre locul unde urmează să fie executat.

Al urma pe Isus cu crucea pe umăr, nu există decât o singură destinație; locul răsignirii. Cu certitudine, purtarea crucii nu este o povoară cauzată de alți, de o soție sâcâitoare ori un soț nervos, ori boală sau chiar răutate din partea altora ( chiar dacă Isus sa referit și la posibilitatea martirajului), ci este mai degrabă simbolul morții și a renunțării față de sine, a îndepărtării egocentrismului.

Deasemenea purtarea crucii, nu înseamnă purtarea un obiect sau realizarea unui senm, chiar dacă sa impus ca o normă a credinței încă din anii 300- 350 iar mai apoi a fost pusă pe casele de rugăciune. Un tablou sugestiv care ilustrează lepădarea de sine a caredinciosului, este momentul lepădării lui Petru de Isus de trei ori în curtea Marelui Preot. El nu L-a cunoscut, L-a respins și i-a întors spatele. Similar, acestă atitudine trebuie să existe în fiecare urmaș a lui Isus, atunci când este chemat să-și poate crucea zilnic. Acest lucru presupune; a nu se mai recunoaște pe el însuși, a renunța de a recunoațte presupusul lui derept de a merge pe propria lui cale. .

Crucea lui Hristos și crucea credincioșilor pe acare sunt provocați să o poarte în viecare zi nu sunt similare. Crucificarea lui Hristos este pentru ispășire, Crucea acționează pe vertcală, între Dumnezeu și om, făcând ispășirea și reconcilierea de care omul avea tâta nevoie. Purtarea crucii de către credincioși are efect pe orizontală, pentru propovăduirea și altora a ceea ce a făcut Histos pentu toți.

„ A-ți lua crucea și a o purta înseamnă a te implica în mod voluntar și sacrificial în lucrarea de

zidire a Bisericii lui Hristos, Prin urmare a-L mărturisi pe Hristos altora, a face ucenici și a-i

învăța să facă tot ceea ce Hristos te-a învățat să faci va fi principala ta ocupație. Aceasta va

consuma bineânțeles timpul tău și resursele tale materiale. Este cel mai probabil că va duce

la ridicularizarea ta și la luarea ta în derîdere de către alții. Ți s-ar putea cere să-ți părăsești

țara pentru câmpul de misiune și te-ar putea costa chiar viața. Aceasta este crucea ta și acesta

este modul tău în care devii partener cu Hristos în împlinirea scopurilor Sale pentru omenire.

Cei credinciși se pot lăuda cu crucea lui Hristos.

Atitudinea care răzbate din cerința lui Isus, de a ne puta crucea și de a fi crucificați împreună cu El este una negativă. Aceasta nu presupune că ar fi un luicru neadevărat. Aceasta de fapt est un aspect al adevărului pe care Isus l-a spus. Alături de chemarea de lepădare de sine stă și chemarea de a recunoaște valoare fiecărui om..

Cu siguranță sunt multe lucruri rele care ies din mintea și inima omului, dar tot Scriptura arată cât de prețios este omul în ochii lui Dumnezeu. Ei sunt mut mai de preț decât păsările ori fiarele de pe câmp.

„Uitați-vă la păsările cerului ; ele nici nu semănă, nici nu seceră, și nu strâng nimic în grânarele lor; și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteși voi cu mult mai de preț decât ele.?” ( Matei 6: 26)

Deasemenea nu numai că Domnul Isus i-a prețuit pe oameni dar și atitudine lui față de cei repinși de societate,de cei săraci, de femei și copii, nu a fost una de dispreț sau de indiferență, ci a făcut tot ce a putut ca să-i onoreze.

Mai mult decât atît, moartea Lui a fost una pentru fințele umane.Nimic nu arată mai multă prețuire, de care se bucură oamenii înaintea lui Dumnezeu, decât hotărârea de a da pe Fiul Său ca preț de răscumpărare pentru ei.

Dacă natura umană este rea, depravată și păcătoasă, ce-L determină pe Dumnezeu să-l aprecieze atăt de mult pe om?. Lucrul cu care se poate lăuda omul creat după Chipul lui Dumnezeu , este aceea ce am primit de la El . După nașterea din nou, fiecare credincios devine Templui Duhului Sfânt. Locul unde omul se întîlneșe cu Dumenzeu. Mai mult Dumnezeu dă copiilor Săi daruri duhovnicești pentu a-L putea glorifica pe El și ai sluji pe semenii lui.

Slujirea la care credincioșii sunt chemați, potirivit cu darurile pe care le-au primit, nu trebuie să fie un motiv de scoatere în evidență a abilităților lor, ori a jertfei lor așa cum spue Apostolul Pavel:

,, În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva, decât cu crucea lui Hristos Isus, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume. ( Galateni 6:14)

Valoarea pe care o au copiii lui Dumnezeu, se datorește în întregime lucrării lui Hristos de la cruce. Ei au devienit o comunitate a crucii, unde toate meritele pălesc în comparație cu măreața lucrare a lui Isus de la Golgota. Într-adevăr nimeni nu este nimic ci Hristos este totul .