Importanta Profilului Psihologic In Investigatiile Criminale

CAPITOLUL I – NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA PROFILULUI PSIHOLOGIC ÎN INVESTIGAȚIILE CRIMINALE

1.1 PROFILUL PSIHOLOGIC. EVOLUȚII ȘI PERSPECTIVE

În literatura de specialitate, termenul de profiling este descris ca fiind „o tentativă academică de a furniza agențiilor de investigații informații specifice despre tipul de infractor care comite o anumită crimă”. Intr-o altă accepțiune, Brent Turvey definește profilul psihologic ca fiind „procesul de a deduce caracteristicile de personalitate distinctive ale indivizilor responsabili de comiterea actelor criminale”.

Pornind de la definițiile mentionate mai sus, putem afirma că „profilul psihologic” echivalent cu denumirea de „psihocriminalistică” este un proces complex de identificare a infractorilor, prin care se arată caracteristicile de personalitate și comportamentele acestora, modelele motivaționale, bazându-se pe analiza câmpului infracțional. Această nouă metodă de investigare a infractorilor mai este cunoscută și sub termenul de „criminal profiling”, adica investigație psihologică, profil comportamental sau cu alte cuvinte profilul infractorului. Oricare dintre aceste denumiri se referă la un singur lucru, și anume la „știința identificării infractorului, bazată pe analiza naturii infracțiunii sau a modului în care a fost comisă.”

În anii 1880, Dr. Thomas Bond este primul care mentionează într-un raport de autopsie natura crimei. Mai tarziu, în anul 1943 Biroul de Servicii Strategice îi solicită psihoanalistului Walter C. Langer să întocmească profilul lui Adolf Hitler, raport ce a cuprins inclusiv metoda de interogare care urma să fie folosită atunci când acesta o să fie prins.

Treptat, poliția americană apelează tot mai mult la diferiți practicieni interesați de această ramură a psihologiei combinată cu aspecte criminologice care să-i ajute la prinderea unor criminali în serie ( Ted Bundy, Green Rriver, etc).

În România, Dr. Nicolae Zamfirescu este promotorul aplicării tehnicii de tip profiling pentru investigarea crimelor cu autori necunoscuți.

Experții in psihologie, psihiatrie, criminologie și ofițerii de politie au un rol covârșitor în dezvoltarea ca știință a profiling-ului. Trebuie menționat faptul că această tehnică de soluționare a crimelor cu autori necunoscuți nu s-a bucurat de la început de sprijinul departamentelor de poliție, fiind întâmpinată cu scepticism de către lucrătorii din cadrul acestora. Aceștia afirmau faptul că aceste rapoarte sunt vagi și nu oferă un real ajutor în prinderea infractorilor.

Profiling-ul este considerat o artă, ,,deoarece în întocmirea raportului de profiling mulți autori au inclus și flerul lor de detectivi, intuiția înnascută sau dezvoltată pe parcursul investigării diferitelor crime”.

1.2. NATURA JURIDICĂ A EXPERTIZEI PSIHOLOGICE ÎN SISTEMUL DE DREPT ROMÂNESC

În România, expertiza psihologică nu se bucură de o reglementare propriu-zisă nici în Noul Cod de Procedură Penală, nici În Noul Cod de Procedură Civilă. În aceste condiții, rămân a se aplica dispozițiile generale ce privesc expertiza judiciară.

Conform Noului Cod de Procedură Penală, ,,efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevarului în cauza este necesară și opinia unui expert”.

Expertiza psihologică se realizează de către un expert psiholog, solicitată sau aprobată de către un organ judiciar denumită în această situație expertiză psihologică judiciară, iar cea extrajudiciară este solicitată de către o persoană (direct sau prin apărător), conținând opiniile de specialitate ale acestuia, opinii de care depinde soluționarea cauzei.

În sistemul juridic de drept românesc, expertiza psihologică necesită a fi reglementată ca atare, fiind solicitată de nevoia din punct de vedere psihologic de a motiva unele hotarari de către instanțele judecătorești. Un exemplu elocvent în acest sens ar fi Cauza Amanalachioai contra România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) statuând faptul că ,,instanțele de judecată din România nu au solicitat realizarea unui raport de expertiză psihologică într-un proces ce viza încredințarea minorului: 87. În ceea ce privește pretinsul comportament violent al reclamantului, Curtea observă că toate hotararile fac referire doar la incidentul ce a avut loc la data de 28 august 2001 (…) care nu a dat naștere unei (…) anchete specializate pentru a evalua comportamentul reclamantului. În acest sens, Curtea nu poate decât să constate că din dosar reiese că, în niciun stadiu al procedurii și în ciuda obiectului litigiului, instanțele naționale nu au considerat necesar să solicite un raport specializat referitor la starea psihologică a tatălui și copilului, la raporturile existente între ei sau, ținând cont de vârsta tânără a copilului, la influențele pe care mediul în care trăia le putea exercita asupra sa. Totodata, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a apreciat că neluarea în considerare a concluziilor unui raport de expertiză psihologică nu poate fi acceptată decât în condițiile unei motivări foarte solide : 88. Curtea admite ca noile condiții de viață ale reclamantului trebuiau luate în considerare de instanțele naționale. Totuși, în măsura în care raportul de expertiză realizat la domiciliul reclamantului a constatat că noua familie a reclamantului oferea condiții afective și morale normale pentru a crește un copil (…), Curtea apreciază că era necesară o motivație mai convingătoare pentru a nu lua în considerare un astfel de raport.

În speța prezentată au fost realizate mai multe anchete psihosociale de către funcționarii de specialitate din cadrul instituțiilor publice, numai că CEDO a considerat irelevante aceste acte în raport cu necesarul speței, Curtea considerând că în aceste cazuri instanțele de judecată trebuiau să solicite realizarea unei expertize psihologice independente, în urma căreia să fie exprimată o opinie de specialitate a unui expert psiholog.

În concluzie, practica CEDO în materie s-a manifestat în sprijinul utilizării expertizei psihologice.”

1.3. METODE UTILIZATE PE PLAN INTERNAȚIONAL ÎN REALIZAREA PROFILULUI PSIHOLOGIC

1.3.1. METODA BIROULUI FEDERAL DE INVESTIGAȚII (F.B.I.) – ANALIZA CÂMPULUI INFRACȚIONAL ( CRIME SCENE ANALYSIS)

Inițial, metoda folosită de F.B.I. , elaborată de agenții F.B.I. Howard Teten si Pat Mullany presupunea ,,formarea unei impresii de ansamblu asupra statusului mintal al infractorului plecând de la observarea globală a locului crimei”.

Ulterior, având la bază un studiu care s-a bazat pe intervievarea criminalilor condamnați, procesul profiling-ului a fost modificat de catre agenții Douglas si Ressler , devenind ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de analiza locului infracțiunii.

Abordarea FBI urmareste sașe etape :

Culegerea și evaluarea datelor primare (Profiling Inputs ) : această etapă este deosebit de importantă, stând la baza întregii activități investigative precum și a celorlalte trepte, obținând date preliminare și informații referitoare la caz. Sunt adunate dovezi de la locul crimei prin intermediul cercetării la fața locului, fotografii, constatarea și rezultatele autopsiei, trecutul victimei și orice informație relevantă care ajută la o conturare cat mai exacta a scenei crimei.

Victima joacă un rol important în procesul de elaborare al profilului psihologic deoarece poate dezvălui multe despre personalitatea infractorului.

În funcție de rezultatele întregii investigații, acest profil poate să nu furnizeze informații identice de la un caz la altul. Se bazează pe ce a fost lăsat sau nu în urmă, în câmpul infracțional.

2. Modelele de sistematizare a datelor (Decision Process Models) : în cadrul acestei etape se poate determina dacă infracțiunea comisă face parte dintr-o serie de alte infracțiuni săvârșite de către aceeași persoană, pe baza datelor obținute în etapa anterioară.

3. Interpretarea actului infracțional (Crime Assessment) : toate datele obținute în etapa anterioară prezintă importanță în stabilirea unei ordini logice a celor petrecute precum și rolul avut de fiecare participant în cadrul evenimentului. Cu alte cuvinte, această etapă reprezintă o reconstituire propriu-zisă a evenimentului infracțional prin care se urmărește stabilirea rolului avut de fiecare participant precum și comportamentul acestora. În cazul infracțiunii de omor, stabilirea identității victimei reprezintă punctul de plecare în derularea activității de urmărire penală.

4. Determinarea profilului infractorului ( The Criminal Profile): În cadrul acestei etape se alcătuieste profilul psihologic propriu-zis al infractorului conturându-se anumite caracteristici precum: mediul din care provine, ocupația, nivelul de educație, trăsături fizice, eventuale tulburări comportamentale, relațiile cu alte persoane etc. Acest portret prezintă importanță pentru identificarea, reținerera și stabilirea unei adecvate metode de interogare a presupusului autor al unei infracțiuni.

5. Investigația propriu-zisă (The Investigation): profilul psihologic alcătuit in faza anterioară nu este definitiv (putând suferi modificări pe parcursul desfășurării anchetei daca sunt descoperite elemente noi) punându-se la dispoziția anchetatorilor.

6. Reținerea infractorului (The Apprehension): În această ultima etapă se compară trăsăturile suspectului cu profilul realizat in cadrul etapelor anterioare. Astfel, este dificil a se îndeplini această ultimă fază a metodei F.B.I. și a se finaliza, atunci când făptuitorul nu este descoperit, cum se intâmplă în peste 50% din cazuri.

Metoda F.B.I. de investigare a infracțiunilor are la bază dihotomia infractor organizat – dezorganizat asupra căreia ne vom îndrepta atenția în capitolele care urmează.

1.3.2. METODA DAVID CANTER-INVESTIGATIVE PSYCHOLOGY

Profesul David Canter a elaborat o metodă similară cu cea folosită de F.B.I. dar care se deosebește prin faptul că metoda lui Canter iși actualizează bazele de date cu informații privind persoanele implicate în săvârșirea unor infracțiuni. Acesta s-a făcut remarcat la nivel internațional prin ajutorul dat poliției în anul 1986 la prinderea și arestarea violatorului de pe calea ferată, criminalul în serie britanic John Duffy care în anul 1988 a fost condamnat la detențiune pe viață.

În cazul existenței unei fapte cu autori necunoscuți, datele infracțiunii sunt comparate cu cele ale grupurilor de referință existente în bazele de date, generându-se o listă care va furniza caracteristicile și semnalmentele cele mai probabile ale autorului necunoscut, caracteristici deduse din asemănările de grup.

Metoda elaborată de Canter este cunoscută ca și modelul celor cinci factori bazându-se pe interacțiunea dintre victimă și agresor:

Coerența interpersonală (Interpersonal Coherence) presupune faptul că infractorul relaționează cu victima în modul în care acesta relaționează cu persoanele din mediul său.

Timpul și locul comiterii infracțiunii ( Significance of time and place) poate să contribuie la obținerea de informații privind zona și spațiul în care iși are domiciliul.

Caracteristicile criminale (Criminal characteristics) permit încadrarea infractorilor într-o anumită tipologie oferindu-le de asemenea posibilitatea psihologilor criminaliști de a furniza un profil psihologic bine conturat.

Trecutul infracțional (Criminal Career) reprezintă antecedentele penale ale infractorilor.

Alertă criminalistică (Forensic Awareness) resprezintă acele elemente susceptibile să dovedească faptul că un infractor posedă acele informații privitoare la tehnicile de investigare criminalistică.

1.3.3. METODA BRENT TURVEY-BEHAVIORAL EVIDENCE ANALYSIS

Metoda a luat naștere în SUA și s-a adoptat și de către instituțiile specializate din Germania începand cu anii 80. În acest din urmă stat, metoda de analiză comportamentală reprezintă un sistem complex de procesare a informațiilor, care duce la urgentarea soluționării cauzelor și implicit grăbește astfel procesul de luare a deciziilor.

Această metodă utilizează o forma obiectivă de reconstituire a comportamentului criminal, cum ar fi utilizarea tuturor urmelor, comportamentul și caracteristicile victimei, mijloacele materiale de probă găsite la locul faptei și nu în ultimul rând comportamentul făptuitorului.

Metoda Brent Turvey se desfășoară în patru etape :

Analiza criminalistică echivocă ( Ecquivocal Forensic Analysis): în această etapă se analizează toate probele, cum ar fi : fotografii, schițe, înregistrări ale scenei crimei, declarații, dovezi materiale, etc.

Stabilirea profilului victimei (Victimology): cea de-a doua etapă se referă la victima infracțiunii și mai precis la realizarea unui profil cât mai concret a acesteia, conturându-i-se un trecut pe baza unor informații relevante în acest sens (identitate, cetățenie, sex, obiceiuri, vârstă, etc). „Raspunsul la de ce, cum, unde și când o anumită victimă a fost aleasă poate spune multe despre agresor. Unele dintre caracteristicile victimei care sunt luate în considerare sunt dimensiunile acesteia (înălțimea, greutatea); astfel, dacă se poate stabili că victima a fost deplasată, se pot trage o serie de concluzii privind forța și conformația fizică a agresorului.” Comisarul de poliție Vasile Viorel spunea că victima este „clasificată în funcție de un mobil clar identificabil, cum ar fi : că aceasta deținea ceva rîvnit de asasin, că se afla în conflict cu el sau că îi fusese necredincioasă, etc”. Putem spune că realizarea unui profil psihologic al victimei este la fel de importantă ca și realizarea unui profil psihologic al infractorului, deoarece ne ajută să înțelegem modul de gândire și acțiune al criminalului, modul în care el și-a ales victima, locul, tipul, etc.

Caracteristicile locului faptei ( Crime Scene Characteristics): trăsăturile scenei scrimei sau a câmpului infracțional pot contura caracteristicile infractorului și modul în care acesta a acționat. Se poate face legătura și cu alte crime asemănătoare datorită modului de acțiune al infractorului, iar toate aceste informații pot îndruma și la descoperirea ca fiind același criminal.

Caracteristicile infractorului: în această ultimă fază se elaborează profilul psihologic propriu-zis pe baza datelor obținute, fiind consecința firească a celorlalte trei etape, însă acesta nu este definitiv. El poate fi schimbat în urma apariției unor probe noi și analizat permanent în măsura în care sunt infirmate date sau mărturisiri mai vechi. Caracteristicile infractorului se pot referi la: conformația fizică, sex, statut profesional, obiceiuri, prezența remușcărilor și a sentimentului de vinovăție, trecutul criminal, nivelul aptitudinilor și al abilităților, nivelul de agresivitate, domiciliul agresorului în raport cu locul crimei, trecutul medical, starea civilă, rasa,inclusiv tipul de vehicul utilizat.

1.1.4. PROFILUL GEOGRAFIC

Profilul geografic este o tehnică de investigare penală care încearcă să ofere informații cu privire la "baza de operațiuni" a infractorilor suspectați de a comite crime de serie. Baza de operare ar putea fi casa infractorului, locul de muncă, casa unui prieten, sau o altă locație frecventată. Predicția se bazează pe locațiile acestor crime, alte informații geografice despre caz și despre suspect, și anumite speculații despre distanța pe care infractorii sunt dispusi să o parcurgă pentru a comite crime.

Această metodă de investigare nu apelează la informații de natură psiholgică, cum sunt celelalte metode utilizate în realizarea profilului. Prin profiling geografic sunt anticipate cele mai probabile locuri în care infractorul s-ar putea găsi, adică zona lui de confort sau altfel spus locul unde munceste, unde locuieste, care sunt cele mai probabile trasee pe care le urmărește sau le parcurge și implicit date despre distanță și timp.

Astfel că, prin profilingul geografic „sunt prezise cele mai probabile locuri în care infractorul locuiește, muncește, relaționează sau cele mai probabile rute pe care acesta le urmează, datele referitoare la timp, distanță și mișcare către și de la locul crimei sunt analizate obținându-se un model tridimensional numit și suprafață de risc. Suprafața de risc cuprinde locurile cele mai probabile în care poate fi găsit infractorul și ajută investigatorii să-și concentreze eforturile pe zonele în care acesta este activ.”

Metodologia profilului geografic presupune parcurgearea anumitor proceduri :

Examinarea dosarului;

Inspectarea câmpului infracțional;

Discuțiile cu investigatorii;

Inspectarea scenelor crimelor;

Analiza statisticilor locale referitoare la criminalitate;

Studiul rutelor mijloacelor de transport și ale străzilor;

Analiza globală a acestor date și realizarea unui raport.

CAPITOLUL II – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CRIMA ȘI CRIMINALUL ÎN SERIE. NOȚIUNI DEFINITORII

2.1. CONSIDERAȚII TERMINOLOGICE PRIVIND NOȚIUNEA DE „CRIMĂ”

Crima este un fenomen de devianță socială a unei persoane care vine în contradicție cu un set de norme de conviețuire socială considerate fundamentale pentru o orânduire socială. Renumitul criminalist Constantin Țurai spunea că în definitiv „crima este expresia unei stări bolnăvicioase, care-și are originea în conflictele mintale ale inconștientului.” Aceasta are mai multe sensuri, incluzând și factorul uman, respectiv criminalul, astfel că literatura de specialitate distinge trei ințelesuri posibile ale noțiunii de „crimă”: sensul comun, sensul penal și sensul criminologic.

În sens comun, crima reprezintă o infracțiune intenționată, săvârșită printr-o acțiune sau inacțiune asupra vieții unei persoane, fie că este vorba de omor ( art.188 Noul Cod Penal ) , fie ca este vorba de omorul calificat ( art. 189 Noul Cod Penal ). Aceasta o mai întâlnim și la infracțiunile care au alt obiect juridic principal, însă rezultă moartea unei persoane, cum ar fi tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei ( art. 236 Noul Cod Penal ), violul urmat de moartea victimei ( art.218 aln.4, Noul Cod Penal ).

În sens penal, prin crimă se desemnează „ o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește pedepse diferite și proceduri speciale, în raport cu celelalte infracțiuni”, acest sens fiind dat de o împărțire tripartită a infracțiunii în crime, delicte și contravenții, existând în legislația penală română în anul 1965, generând anumite controverse în doctrină, însă, în anul 1969 s-a consacrat pentru prima dată o concepție unitară și în același timp o definiție generală a infracțiunii fiind „ fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.”

În sens criminologic, se pornește de la distincția între „valori-scop” și „valori mijloc”, primele fiind cele care reprezintă „bunurile” ocrotite de legea penală, iar cea de-a doua „mijloacele” prin care li se aduce atingere acelor bunuri și care sunt interzise de lege, cum ar fi violența. Putem conchide, „crima este în inima criminologiei, dar, oricât ar fi de importantă, inima nu este niciodată decât un organ printre altele. Rolul ei nu poate fi înțeles decât dacă este plasată în organismul din care face parte.”

2.2. CONSIDERAȚII PRIVIND „CRIMA ÎN SERIE”. SPECIFICITATEA

Crima în serie ( „serial killer” în engleză) reprezintă uciderea de victime la diferite intervale de timp, de cele mai multe ori fără a avea legătură unele cu altele, aceste pauze de timp fiind denumite în literatura de specialitate perioade de „calmare”. Aceasta este considerată de unii psihologi o amplificare a violenței, sau mai bine spus ultima extensie a acesteia. După Holmes și De Burger elementele esențiale ce caracterizează crima în serie și o definesc sunt : „repetitivitate compulsivă, raportul direct cu victima necunoscută, absența motivației evidente și bine definite.”

Pentru a întelege mai bine această cadență a crimelor în serie, întâlnim câteva caracteristici care surprind specificitatea acestora, având în vedere și particularitățile criminarilor în serie, prezentând doar primele cele mai importante:

1. Crimele se repetă, continuând de regulă până în momentul în care inculpatul este prins sau ucis. „Așa cum un drogat nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la stimulent, tot așa și asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce fie va muri, fie va fi omorât sau până când va fi prins și înlăturat din societatea pe care o afectează. ” Mulți dintre ucigași, după ce au fost arestați, au mărturisit că dacă ar fi lăsați în libertate, ei vor ucide în continuare. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este asasinul William Banin, denumit și „ucigașul de pe autostradă”, care a declarat unui ziarist: „Nu mi-a pierit pofta de a ucide. Nu mă pot stăpâni să o fac.”

2. Cel mai adesea, crimele în serie au loc în relație de unu-la-unu. În sens criminologic, întâlnim două tipuri de crime și anume crima pasională- săvârșită într-un moment de frustrare și crima comisă „cu sânge rece”- care se bazează în principal pe un câștig personal.

3. De regulă, nu există o conexiune directă sau relații de rudenie între ucigaș și victimă. De exemplu în România, există doar un singur criminal în serie, pe nume Toma Gheorghe, care și-ar fi ucis membrii familiei sale, cadavrul fiicei și al concubinei nefiind găsite.

4. Cu toate că ar putea exista un „tipar”, rareori este dezvăluit mobilul sau motivul rațional al infracțiunii sau mai bine spus motivul clar definit al crimelor individuale din cadrul unei serii. În consecință, avem de-a face cu așa zisa „explicație psihologică”, a unei crime în serie. Conform dr. James Brussel– psihiatru criminalist- „chiar și actele unui nebun au un oarecare tip de logică. Aceasta este o metodă pentru nebunia lor. O logică și chiar o rațiune ascunsă există în spatele în spatele a ceea ce el a făcut, oricât de sălbatic, bizar sau complet lipsit de motiv ar putea să fie.”

5. De cele mai multe ori, victima este supusă unei atrocități inutile sau unui „exces de crimă”. Toate acestea au legatură cu mobilul infracțiunii. De pildă, există ucigași care le desfigurează fața victimei, pentru a se feri de privirile acuzatoare ale acesteia sau este torturată timp de câteva zile pentru amplificarea plăcerii. Nu în ultimul rând, trebuie amintiți criminalii în serie hedonici pentru care „plăcerea” este răsplata lor, existând o legătură puternică între satisfacția ucigașului și violența asupra victimei. În cazul lor, „excesul de crimă” are un grad foarte ridicat- necrofilia, mutilarea, canibalismul, sunt câteva dintre caracteristici. Un exemplu evocativ ar fi cunoscutul criminal în serie Rîmaru Ion, unde în faza de agonie a victimelor sau când acestea erau decedate, le mușca de sâni, obraji, coapse, le înțepa în antebrat, se consuma raportul sexual și mai apoi urma suptul sângelui. Toate aceste motive presupun folosirea cu plăcere a violenței, mergând până la excese.

Drept urmare, „crima în serie pare a fi doar un produs cu preponderență al secolului XX, fără a fi însă produsul exclusiv al acestei epoci. Se poate spune că civilizația modernă și postmodernă, «au oferit» spațiul optim în care acest fenomen să se manifeste în adevărata lui amploare, în care resorturile și mobilurile criminale au fost diversificate și perfecționate la maximum, însă criminalul în serie s-a aflat prezent în orice stadiu al dezvoltării sociale, mediul social actual nefăcând altceva decât să-i ofere «bulionul de cultură» în care să prolifereze”

2.2.1. ETIOLOGIA CRIMINALULUI ÎN SERIE

De-a lungul timpului, încă din antichitate, criminalii în serie și-au pus amprenta asupra vieții sociale, cum ar fi împăratul Caligula (Gaius) sau împăratul Nero care ucidea la cerere sau chiar din „simplă plăcere”, răspândindu-se astfel în modul de viață primitiv al societății. În Evul Mediu, de pildă, contesa Elisabeth Bathory este considerată cea mai infamă criminală în serie din istorie, aceasta asasinând sute de fete, fiind mutilate, arse, înghețate sau înfomatate până mureau, sadismul său ajungând până la limita inimaginabilului.

Ce este de fapt un criminal în serie ? În primul rând, se are în vedere „repetitivitatea crimelor ”- despre care am vorbit într-o secțiune anterioară, fiind elementul central în acțiunea criminală, fapt care îl diferențiază în mod fundamental de criminalul obișnuit. „Motivațiile sunt diferite dar de fiecare dată există o componentă psihologică internă care împinge individul către comportamentul criminal repetitiv.” De regulă, ucigașii în serie au suferit anumite traume marcante în copilărie, fapt care îi determină să ucidă după aceeași tipologie. Scena crimei și urmele lăsate la locul faptei, pot spune multe despre autor. Astfel, crima unui ucigaș pasional poate fi recunoscută prin deplasarea cadavrului, întreținerea raportului sexual cu cadavul victimei sau penetrarea acesteia cu alte obiecte, ștrangularea, tortura sunt doar câteva dintre aspectele relevante pentru a contura o parte din profilul criminalului în serie, ajutând în acest mod și organele judiciare în investigația criminală.

„S-a stabilit că asasinul în serie ca și profil este de obicei, un individ tânăr la momentul primului delict are în medie 29 de ani. Este de obicei un individ de rasă albă (83% din cazuri), care dacă este heterosexual atacă de preferat femeile (55%). Își ucide victimele într-un teritoriu bine definit, un oraș sau un județ, regiune, în aproprierea locului în care trăiesc în 63% din cazuri. În 29% din cazuri criminalul în serie poate ucide în diferite regiuni îndepărtate. Mai poate ucide în propria casă sau la locul de muncă, în 8% din cazuri pentru bărbați și în 29% din cazuri pentru femei.”

În consecință, De Luca definește criminalul în serie „un subiect care pune în act personal două sau mai multe acțiuni criminale, separate între ele sau exercită un anume tip de influență psihologică pentru ca alte persoane să comită acțiuni criminale în locul lor.”

2.2.2. ELEMENTELE OBIECTIVE ȘI SUBIECTIVE ALE CRIMINALULUI ÎN SERIE

Pluralitatea de victime reprezintă elementul obiectiv principal și de bază ce caracterizează criminalul în serie. Astfel, în literatura de specialitate, „se consideră că putem califica un subiect drept ucigas în serie începând cu cel de-al treilea omor comis de acesta.”

Cel de-al doilea element obiectiv care vine în completarea pluralității de victime este momentul săvârșirii faptelor. Doctrina criminologică, precum și Biroul Federal de Investigații (F.B.I.) face distincția între asasinul în masă și asasinul în serie.

Asasinul în masă, ucide mai multe persoane, simultan, printr-un act unic și în aceeași împrejurare, necunoscându-și de obicei victimele, alegându-le întâmplător. Rezoluția infracțională unică este pusă în aplicare într-un timp foarte scurt, de ordinul minutelor sau orelor. De regulă, momentul comiterii faptei coincide cu momentul în care „cariera” lui de criminal se sfârșește în acel moment, fie prin predarea autorităților, fie prin sinucidere, fie prin suprimarea vieții de către autorități. Revista Newsweek numește asasinul în masă ca „ucigaș care izbucnește într-o dezlănțuire homicidă.” Un exemplu de asasin în masă ar fi Beniamin Jian (Laichici), condamnat pe viață, după ce acesta a împuscat cinci persoane în câteva ore, în luna martie 1995.

Spre deosebire de asasinul în masă, asasinul în serie, ucide în locuri diferite, pe perioade lungi de timp, de regulă după un anumit stereotip, iar „cariera” lui de criminal se prelungește în timp, chiar zeci de ani. Acesta mereu va încerca să ascundă și să șteargă toate urmele și să se sustragă urmăririi.

De asemenea, un element subiectiv important care contribuie la conturarea unei definiții a criminalului în serie sunt impulsurile specifice care îl împing să recurgă la astfel de fapte, impulsuri care sunt diferite de cele care conduc un ucigaș la comiterea unui omor obișnuit. Autorul unui omor obișnuit ucide într-un moment de furie, într-un moment de răzbunare, gelozie, rareori, din interes material sau profesional. Asasinul în serie, în mod evident, nu ucide în astfel de momente, el este permanent motivat, și de asemenea, are un mobil specific și atipic în raport de omorurile obișnuite.

Robert Ressler, fost agent F.B.I. și discipolul profiling-ului, a surprins foarte bine comportamentul ucigașului în serie din punct de vedere motivațional, constatând că: „Ei sunt obsedați de propriile fantasme și tentativa lor de a trece de la fantasmă la realitate, printr-un act neterminat, s-ar putea spune, se traduce prin obligația de a reproduce același act până când acesta se suprapune perfect fantasmei.”

În consecință, putem afirma faptul că elementele obiective și subiective care contribuie la conturarea unui profil psihologic și la conturarea unei definiții a criminalului în serie, ajută la o întelegere și la o examinare cât mai exactă a comportamentului infractorului și în acelși timp la trasarea trăsăturilor de personalitate ale acestuia. În acest context, oragenele judiciare în cadrul activității criminale, pot restrânge cercul de suspecți, direcționând ancheta către posibilii autori.

2.2.3. DISTRIBUȚIA GEOGRAFICĂ A CRIMINALILOR ÎN SERIE

„Crima în serie pare doar a fi un produs cu preponderență al secolului XX, fără a fi însă produsul exclusiv al acestei epoci. Se poate spune că civilizația modernă și postmodernă «au oferit» spațiul optim în care acest fenomen să se manifeste în adevărata lui amploare, în care resorturile și mobilurile criminale au fost diversiicate și perfecționate la maximum, însă criminalul în serie s-a afla prezent în orice stadiu al dezvoltării sociale, mediul social actual nefăcând altceva decât să-i ofere «bulionul de cultură» în care să prolifereze, cum perfect justificat a exprimat acest aspect Alexandre Lacassagne, marcantul reprezentant al școlii sociologice franceze.”

Primele cazuri de crime în serie au fost semnalate în S.U.A., iar criminalii în serie „s-au răspândit” peste tot pe planetă. „Toate continentele, poate exeptând Antarctica, au cunoscut crimele în serie, dar unele regiuni sunt cu siguranță mai periculoase decât altele. America de Nord «a produs» aproape 80% din toți criminalii în serie cunoscuți. Europa este mult în urmă, cu 16%, țările europene cu cei mai mulți criminali în serie fiind Marea Britanie (28% din întreg continentul european), Germania (27%) și Franța (13%).”

San Francisco, Los Angeles, New York, Miami, sunt orașe laxiste, în care sexul, prostituția, drogurile, alcoolul, sunt tolerate, iar în aceste mari orașe criminalii în serie își fac loc. În România, infracțiunile cele mai frecvente sunt tâlhăria, spargerile de locuințe, omoruri obișnuie, deoarece nu sunt orașe cu o densitate a populației de milioane de locuitori.

Din anul 1900, „cinci state sunt cele mai periculoase în materie de criminali în serie: California (134 de cazuri, aproape 10% din teritoriul țării), Florida (78 de cazuri), New York (74 de cazuri), Texas (47 de cazuri) și Illinois (45 de cazuri).” Africa de Sud, chiar dacă are o populație mult mai mică decât cea din Statele Unite, numărul crimelor în serie ajung să depășească în curând statistica din S.U.A. China, fiind și ea foarte populată, se confruntă cu același aspect al criminalității, însă organele judiciare spun mereu că este „primul ucigaș în serie”, refuzând să admită faptul că sunt prezente în număr relativ mare crimele în serie. „Într-o statistică realizată în septembrie 2014 de Radford University («FGCUE Serial Killer Database»), statistică din care România lipsește, SUA e trecută cu 2.625 criminali în serie (la o populație de 316 milioane de locuitori), Anglia- 142 de criminali în serie (53 de milioane de locuitori), Italia-100 de criminali în serie (60 de milioane de locuitori), Franța- 52 de criminali în serie (66 de milioane de locuitori), Polonia-15 criminali în serie (38 de milioane de locuitori), șamd.” În România, 28 de criminali în serie au rămas în istorie, chiar dacă numărul lor este mult mai mare. Putem afirma faptul că, în Statele Unite infracțiunile în serie domină, pe când în Europa numărul crimelor în serie este mai diminuat, însă, „nu e mai puțin adevărat că ucigașii în serie sunt o realitate prezentă în orice societate. ”

În concluzie, prezența criminalilor în serie o regăsim în tot arealul geografic de pe mapamond, cu vârfuri numerice mai însemnate în țările care au și populație mult mai densă, acest fenomen al criminalității îndreptându-se spre o „globalizare”. „Indiferent de aria geografică și culturală în care au loc, există elemente de particularitate care se remarcă de la o societate la alta, de la o cultură la alta, de la o țară la alta. În Europa de Vest, cea centrală și în România de asemenea, crima în serie a fost și rămâne o problemă care trebuie studiată și contracarată.”

CAPITOLUL III – PROFILUL PSIHOLOGIC. TEHNICA DE ELABORARE UTILIZÂND METODELE CRIMINALISTICE

3.1. CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI

Cercetarea la fața locului reprezintă un procedeu tactic prin care se urmărește surprinderea cu meticulozitate în ansamblu și în detaliu a tuturor elementelor relevante din punct de vedere criminalistic aflate la locul săvârșirii unei infracțiuni, în scopul descoperirii, evidențierii și valorificării tuturor probelor materiale ce servesc la conturarea împrejurărilor, modului în care a avut loc săvârșirea faptei, a mijloacelor folosite de infractor, precum și de identificarea acestuia și a tuturor persoanelor prezente. Noțiunea de „cercetare la fața locului” a fost explicată atât din punct de vedere procedural, cât și din punct de vedere doctrinar, definiția ei fiind unanim acceptată, atât în ceea ce privește sensul noțiunii, cât și importanța acesteia. Astfel, conform Noului Cod de Procedură Penală, „cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane. ” Putem deduce faptul că, cercetarea la fața locului se va dispune doar atunci când este vorba despre infracțiuni de mare gravitate, adica infracțiuni contra vieții persoanei, subliniind astfel rolul important al acestei activități în etapa investigației procedurale.

În aceeași ordine de idei, sintagma „fața locului” a fost definită în Noul Cod de Procedură Penală astfel: „prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia. ” În dotrină, se apreciază că locul faptei nu este o suprafață determinată a locului unde s-a materializat latura obiectivă a infracțiunii, ea putându-se întinde pe o rază de câțiva kilometri dacă este necesar, incluzând și împrejurimile locului adică partea de teren unde s-au produs consecințele acesteia, porțiunea de teren sau de locuință în care se află obiectele ce au servit drept mijloace de comitere a faptei (de exemplu, arma folosită abandonată), precum și porțiunea de teren în care găsim urme lasate prin comiterea infracțiunii, afară de locul săvârșirii acesteia (cum ar fi urme lăsate de mijlocul de transport). O altă opinie în definirea sintagmei „fața locului” se limitează la „locul unde s-au descoperit urmele infracțiunii și în care s-au comis urmările ei.” Așadar, „noțiunea «fața locului» nu se identifică întotdeauna cu noțiunea de «locul săvârșirii infracțiunii», astfel cum e definită de C. pr. pen. deoarece, după cum s-a putut constata, prima dintre acestea are un sens mai larg.”

La nivel doctrinar, noțiunea de cercetare la fața locului este definită ca reprezentând „activitatea procedurală al cărei obiect îl constituie percepția nemijlocită de către organele judiciare a locului unde s-a săvârsit activitatea infracțională, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor, precizarea poziției și stării mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii naturii și împrejurărilor comiterii infracțiunii, a elemntelor care să conducă la identificarea făptuitorului.” Într-o altă opinie exprimată, „cercetarea locului faptei este în general realizată la începutul urmăririi penale, având ca scop cunoașterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta cercetată, a fixării și ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru stabilirea întinderii prejudiciului, identificării victimelor și a făptuitorilor, precum și pentru depistarea și ascultarea martorilor oculari ori a altor persoane care cunosc împrejurări legate de cauză.” În opinia profesorului Emilian Stancu, cercetarea la fața locului este cunoscută drept procedeu probator, reprezentând actul de debut al investigațiilor în fapte de periculozitate deosebită, în legislațiile occidentale numindu-se cercetarea scenei infracțiunii, iar în sistemul judiciar de tip anglo-saxon și cel american scena crimei.

Din perspectiva profiler-ului, cercetarea la fața locului este printre cele mai importante activități cuprinse în conceptul de criminal profiling, prezența sa la fața locului impunându-se. Acesta trebuie să își reproducă mental firul evenimentelor petrecute, pentru a realiza un profil psihologic complex, oferind organelor prezente în câmpul faptei „filmul crimei în dinamica sa”, comparând schițele mentale cu cele ale anchetei. „Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaștere și înțelegere a psihologieie comportamentului uman.” De asemenea, este necesar a se face diferența între modul de operare și amprenta psihocomportamentală a infractorului, aspect căruia nu i se dă atenție în cele mai multe cazuri de către organele prezente la locul faptei și totdată sesizarea acțiunilor care sunt ilogice în raport cu derularea evenimentelor, însă ele au fost executate- ne ajută să descifrăm amprenta psihocomportamentală a autorului. Nu în ultimul rând, expertul psiholog trebuie să „anticipeze «comportamentul următor pretabil» contracarând pentru viitor «mișcările» autorului prin intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate în identificarea acestuia.” Putem afirma cu tărie faptul că în timp ce un loc al faptei organizat indică premeditarea, iar făptuitorul evită să lase urme pentru a nu fi prins, un câmp infracțional dezorganizat ne duce cu gândul la ideea de acțiune spontană de a ucide sau un moment de nebunie al infractorului.

Câteva caracteristici ale profilului psihologic surprinse de Holmes:

Scena actului infracțional reflectă personalitatea autorului.

„Semnătura” rămâne mereu aceeași, reprezentând elementul simbolic cel mai important al criminalului în serie, chiar dacă modul de operare se schimbă.

Urmele sunt foarte importante în realizarea profilului autorului, fiind „mijloace materiale de informație despre infrațiune și persoanele angajate într-un mod sau altul la săvârșirea ei.” Urmele de picioare lăsate la locul faptei ne indică sexul și vârsta făptuitorului, direcția de mers, punctele de staționare, dacă era sau nu în stare de ebrietate, neliniște sau chiar și starea de boală a autorului prin „unghiuri de deschidere variate, cu orientări spre valori negative; dese reveniri și oscilări” și starea de obezitate sau graviditate avansată atunci când autorul este o femeie. Urmele de mâini sau relief papilar ne conduc spre a aprecia dacă sunt lăsate pe obiectul primitor de bărbați, femei sau copii, precum și înălțimea acestora. Spre exemplu dacă urmele de relief papilar au fost lăsate la o înălțime de 1,90 m, atunci excludem persoanele de talie mică din cercul de suspecți. Până în momentul de față, urmele papilare constituie cel mai sigur mijloc de individualizare a unei persoane.„În final, se poate considera că interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei constituie o posibilitate suplimentară pentru organul de urmărire penală de a afla adevărul în legătură cu cauza cercetată.”

Putem concluziona că cercetarea la fața locului, considerată „regulă metodologică a investigației criminalistice”, constituie pilonul de bază a procesului penal, deoarece primele mijloace materiale de probă, primele urme, primele declarații, primele versiuni cu privire la modul de comitere a acțiunii infracționale, natura faptei și primii posibili suspecți, toate le regăsim în această etapă a activității procedurale. De asemenea, expertul psihologic trebuie să observe sistematic locul faptei prin toate cele prezentate mai sus, să surprindă caracteristicile infractorului și trăsăturile psihologice și de personalitate, asociate cu activitatea infracțională. O interpretare corectă a câmpului infracțional, ne poate indica tipul de personalitate al criminalului și creionarea unui profil psihologic al acestuia.

3.2. IDENTIFICAREA VICTIMEI ȘI AUTOPSIA PSIHOLOGICĂ

Cunoașterea victimei este primordială în procesul de identificare a autorului faptei și ne ajută să descifrăm relația cuplului penal victimă-autor.

Personalitatea acesteia, structura și dinamica ei, evidențiază inteligibilitatea rapotului cu criminalul. „În acest sens, F.E. Lawage afirmă că «omuciderile pasionale pot fi comise din gelozie, furie, frică, dorință, ură, răzbunare. În cazul în care pare a fi o astfel de crimă, cercetările trebuie să se îndrepte spre descoperirea pasiunilor pe care victima ar fi putut să le răscolească. În general, ne vom orienta după sex, vârstă, situație socială, frecventările, deplasările, situația victimei și a celor dimprejurul ei, cercetări care se vor face într-un cerc relativ restâns».”

De cele mai multe ori, criminalii în serie își aleg un anume tip de victime, având o importanță simbolică pentru ei, astfel că putem contura un profil psihologic al infractorului prin intermediul subiectului pasiv al faptei. Din cele spuse anterior, putem afirma că „un anumit tip de personalitate al victimei ne conduce, coroborând datele rezultate din cercetarea statică și dinamică a locului infracțiunii, din expertiza modului de operare, din concluziile medico-legale, către un anumit tip de personalitate au autorului infracțiunii.” De aceea este necesar a sti care sunt datele ce o definesc și anume: cercul de prieteni, obiceiuri, tabieturi, anumite vicii, nivelul de educație și cultură, serviciul, localurile frecventate, antecedente penale sau contravenționale, ș.a.m.d, stilul său de viață impunându-se într-o mare măsură în profiling. Este necesar să studiem și să stabilim care este natura relației reale dintre victimă și infractor, adică să-i studiem în același grup social, aceeași cultură sau subcultură și să cunoaștem întreaga dinamică a evenimentelor, toate văzute în context și nu în afara lui.”

Așa cum am precizat mai sus, criminalul în serie, de regulă, are un anumit tipar de victime, motivul fiindu-i bine înrădăcinat în psihicul său. Există bineînteles și excepții, cum ar fi victimologia mixtă, adică victimele sunt de sex și vârstă diferită, victima neavând un simbol psihologic special, iar criminalul un tipar după care să se ghideze. Cărămida de susținere în activitatea criminală este plăcerea și dorința de a ucide cu orice preț. Un exemplu elocvent în acest sens este cel al criminalului în serie James Edward Woods; „acesta nu are un tip de victimă preferat, nici o anume preferință sexuală. El a ucis, molestat, mutilat victime întâmplător și atunci când a fost arestat a declarat: «sunt un monstru. Sunt demoni în mine».” În majoritatea cazurilor, subiecții pasivi ai acțiunii criminale sunt femeile tinere sau în vârstă, deoarece în primul rând ele nu au atâta forță, criminalul având un avantaj fizic, iar în al doilea rând, de regulă, acesta ucide ori pentru a-și confirma propria virilitate, ori crima este prelungirea sau mai bine spus completarea violenței sexuale când acesta este foarte potent. În general, toate au la bază o motivație sexuală. Pe de altă parte, victima femeii criminal în serie este de regulă figura paternă care nu a putut-o avea în copilărie și care la maturitate încearcă să o găsească finalizându-se prin uciderea ei. De asemenea, motivul uciderii îi decurge și din abuzurile sexuale provenite din copilărie sau urmărește obținerea unor avantaje materiale, însă, victimele lor fiind tot bărbați. Mai întâlnim în categoria femeilor și prostituatele, care sunt victimele ideale. Criminalii în serie se pot apropia foarte ușor de ele, sunt dispuse să meargă în locuri obscure pentru a se consuma actul sexual, iar acestea reprezintă „simbolul maxim al păcatului.” A doua categorie de victime vulnerabile sunt copiii, crimă motivată de pruncucidere și pedofilie. Astfel că „din 391 de criminali în serie care au acționat în Statele Unite, 24% au ucis cel puțin un copil, iar 26% au ucis exclusiv copii; 74% sunt barbați, 26% sunt femei și foarte puțini sunt de rasă neagră. Este de șapte ori mai probabil ca bărbatul criminal să ia în vizor copii necunoscuți, în comparație cu femeia, care îi preferă pe apropiați.” Ultima care o să o amintim este categoria bărbaților, victime ale criminalilor în serie, crime rar întâlnite, iar motivul este cel al erotomaniei.

În criminal profiling, autopsia psihologică este considerată o extensie a victimologiei, adică se ocupă cu tot ce ține de psihicul și viața interioară a victimei sau mai bine spus o reconstituire a aspectelor de natură psihologică ale vieții acesteia, explicând toate trăirile ei, acțiunile și inacțiunile, comportamentul, nevoile, conducând în final la detectarea șanselor ca, o anume victimă să fie aleasă de autorul faptei criminale. Va fi cunoscută de cei din jur așa cum se oglindește ea în exterior, sub aspectul trăsăturilor, hobby-urilor, aspirațiilor, a tuturor produselor pe care victima le realizează. Dacă studierea sau identificarea victimei constă în cunoașterea acesteia în ceea ce privește comportamentul ei de zi cu zi, tabieturi, obiceiuri, autopsia psihologică cuprinde anumite activități de cunoaștere a statusului psihologic, dacă s-a confruntat cu anumite stări de stres, anumite emoții puternice care au putut-o afecta.

În final, „teoriile psihologice sunt interpretate prin prisma tuturor datelor astfel obținute, elaborându-se profilul personalității victimei și înțelegerea ambientului psihologic existent în jurul victimei aproape de momentul comiterii faptei.”

3.3. IMPORTANȚA ANALIZEI MEDICULUI LEGIST ÎN REALIZAREA PROFILULUI PSIHOLOGIC

Rolul medicului legist în cercetarea locului faptei este unul complex, deoarece aceste ne furnizează date cu privire la natura și cauza morții și concluzionează asupra „legăturii cauzale dintre acțiune și consecințele sale.” Acesta trebuie să examineze în detaliu leziunile cadavrului, succesiunea, când au fost făcute, numărul și poziționarea lor „în raport cu diverse puncte anatomice de pe corpul victimei. Semnele particulare trebuie atent descrise, arătându-se natura, felul, amplasarea, forma, aspectul, culoarea.” Rănile de pe fața victimei pot să ne indice faptul că cei cei doi se cunoșteau, existând o tentativă de depersonalizare a acesteia. De exemplu, semnele de tortură, de canibalism, ne pot indica „semnătura” criminalului. Medicul legist trebuie să specifice și locul în care a fost găsită victima, de pildă, dacă a fost găsită intr-un loc deschis sau unul închis. Acesta cercetează corpul, îmbrăcămintea și încălțămintea victimei, fără a-i modifica poziția. Pe îmbrăcămintea cadavrului, pot exista urme de târâre, urme biologice, fire de păr și de violență care au corespondent cu leziunile provocate pe corpul acestuia. De asemenea, „starea îmbrăcămintei poate oferi detalii asupra condițiilor de mediu în care a stat cadavrul.”

Așa cum am precizat în rândul anterior, poziția corpului este foarte importantă pentru „explicarea modului de operare folosit de făptuitor, a mecanismului de creare a urmelor, a raportului dinamic victimă-făptuitor, pentru formarea corectă a versiunilor de anchetă. Astfel, va trebui să se arate: poziția generală a cadavrului, poziția capului, înclinația acestuia, poziția membrelor față de trunchi, amplasarea cadavrului față de restul obiectelor și urmelor din jur, despre care se presupune că nu au legătură cu infracțiunea.” Trebuie precizat că medicul legist după examinarea cadavrului la exterior, va trece la executarea autopsiei medico-legale, care „e pentru cadavru ceeace vizita medicală e pentru omul viu.”

Se impune a face o precizare în ceea ce privește profilajul psihocriminalistic, care îmbină cunoștințele criminalisticii cu cele ale medicinei-legale, oferindu-ne o interpretare corectă a locului faptei, având la bază următoarele premise:

Personalitatea infractorului se oglindește în scena și condițiile crimei.

Criminalul va comite în mod repetat crime asemănătoare, datorită impulsiilor care îl marchează, iar modul în care ucide și „regizarea” locului crimei, ne indică suferințele acestuia.

În concluzie, importanța medicului legist în realizarea unui profil psihologic este însemnată, deoarece acesta ne furnizeză date în legătură cu cauza reală a morții și interpretarea tuturor leziuniunilor prezente pe corpul victimei, locul unde a fost găsită victima, poziția acesteia, în final făcând autopsia medico-legală, rezultate care ne pot indica modul de operare și „semnătura” criminalului în serie.

3.4. RECONSTITUIREA CRIMEI

Reconstituirea, conform reglementării date de legiuitor în Noul Cod de Procedură Panală, are următorul conținut: „Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care s-a comis fapta.” După cum se poate observa, aceasta constituie „o activitate complexă de reproducere, în totalitate sau în parte, a derulării unor fapte ce au avut loc în trecut și s-au finalizat într-un anumit mod. De aceea, se va încerca o recompunere a evenimentelor care să fie cât mai apropiată de cele reale.”

La nivel doctrinar, părerile sunt diferite, astfel că în viziunea lui Traian Pop, „reconstituirea este considerată ca o modalitate de observare directă a unor fapte, împrejurări, acțiuni ce, în acest scop sunt reproduse artificial și imitativ.”

Un alt autor, consideră că e doar „o formă auxiliară a cercetării locului săvârșirii faptei”, însă majoritatea o consideră ca o reproducere a unor evenimente petrecute anterior.

Spre deosebire de cercetarea la fața locului, prezentată într-o secțiune anterioară, în care versiunile privind comiterea crimei sunt elaborate „pe loc”, în cazul reconstituirii, versiunile sunt verificate și dacă este necesar completate, însă, putem afirma faptul că, aceasta, chiar dacă este un procedeu de sine stătător, se află într-o interdependență cu activitatea cercetării la fața locului. Prin acest procedeu tactic criminalistic, se poate verifica dacă anumite acțiuni au putut fi comise în anumite condiții, derulând „aproape integral «filmul» săvârșirii infracțiunii”, practic are loc o reconstituire logică a evenimentelor petrecute.

Așadar, reconstituirea este importantă pentru aflarea adevărului și are rolul de a contura elementele constitutive ale infracțiunii.

CAPITOLUL IV- MODUS OPERANDI ȘI SEMNĂTURA CRIMINALILOR ÎN SERIE

4.1. TEORIA „MODUS OPERANDI” APLICABILĂ CRIMINALILOR ÎN SERIE VS. SEMNĂTURA PSIHOCOMPERTAMENTALĂ

Identificarea criminalilor în serie se face pe baza legăturii dintre o crimă și alta, prin modul de operare folosit și cel mai important lucru prin „semnătura” acestuia. Modul de operare poate fi diferit de la o crimă la alta, pe când „semnătura” de regulă, nu se schimbă niciodată.

Pentru a înțelege mai bine semnificația termenilor, putem afirma faptul că „semnătura” criminalului în serie reprezintă acele acte inutile care le-a comis pentru a ucide victima, acte care sunt specifice mărcii sale psihologice și care nu erau necesare în săvârșirea crimei. Exemple în acest sens ar fi maltratarea, tortura, mutilarea cu ferocitate care duc la depersonalizarea victimei. „Profilerii FBI au descris «semnătura» ca fiind «realizarea fanteziilor unui criminal violent.».” De aici putem deduce faptul că, aceste fantezii sunt adânc înrădăcinate în conștientul lor, iar cu timpul le transformă în acțiuni, exprimând dorințele și ideile lor unice. Semnătura psihocomportamentală este sintagma-cheie în descoperirea criminalui în serie, fiindcă are la bază nevoile psihologice ale acestuia, nevoi care și-au pus amprenta asupra dezvoltării lui emoționale. Toate aspectele menționate mai sus, se reflectă în personalitatea lui, pe care o vom prezenta mai în detaliu în secțiunea următoare.

Spre deosebire de amprenta criminalului, prin modus operandi înțelegem felul în care criminalii în serie operează, adică unii acționează doar pe timp de noapte, unii așteaptă victima în mașină, alții acționează în locuința victimei sau în locuri publice. De asemenea, modul de pătrundere poate fi diferit, modul de atac, obiectele care sunt folosite în săvârșirea crimei, data, ora, ș.a.m.d. Modul de operare se poate referi inclusiv la aranjarea tabloului infracțional, prezența unor acte de modificare a scenei crimei pentru a induce în eroare organele judiciare sau chiar distrugerea unor probe. Astfel, dacă „semnătura” reprezintă acele acte inutile, care nu sunt necesare în comiterea crimei, atunci modus operandi reprezintă actele care sunt necesare pentru a comite crima.

Așa cum am precizat mai sus, modul de operare se poate schimba de la o infracțiune la alta, ceea ce ne sugerează că este un „comportament învățat, care este dinamic și flexibil, care se dezvoltă în timp pe măsură ce infractorul câștigă experiență și încredere în sine.”

În opinia lui Ion Poenaru, modul de operare reprezintă „acel complex de activități, deprinderi și procedee folosite, ce caracterizează activitatea unui infractor înainte, în timpul și după comiterea unei infracțiuni intenționate.”

Modul de operare este unul dintre elementele acțiunii infracționale, alături de iter criminis și punctum saliens (punctul caracteristic.). Iter criminis reprezintă drumul parcurs de criminal, de la rezoluția infracțională până la consumarea infracțiunii, iar punctum saliens ne indică în ce categorie îl putem încadra pe criminal: psihopat, psihopat sexual, sadic, homosexual, etc. Această etapă a acțiunii infracționale trebuie urmărită pe tot parcursul fazei „iter criminis”. Pentru a înțelege mai bine cele trei faze ale acțiunii infracționale, vom prezenta următoarea structură convențională:

Pe baza structurii prezentate mai sus și conform unei noi opinii, se impune a preciza că, modul de operare este unul dintre cele trei faze ale acțiunii infracționale privit în ansamblul său, ci nu o noțiune care definește ansamblul acțiunii infracționale. Modus operandi încorporează atât „iter criminis”, cât și particularitățile specifice de comitere a crimei.

Dr. Constantin Țurai spunea că „urmând cu preciziune «iter criminis», stabilind cu exactitate «modus operandi» și sesizând «punctum Saliens», înseamnă că din punct de vedere criminalistic, am definit o operațiune și am adunat toate elementele în vederea descoperirei autorului necunoscut dupâ modul caracteristic în care a operat.”

Putem conchide faptul că, modul de operare al criminalilor în serie este o activitate complexă, dinamică, învățată și necesară în comiterea infracțiunii. El indică organelor judiciare aspectele pe care criminalul le-a luat sau nu în considerare și dacă s-a pregătit sau nu anterior. La baza acestuia stă motivația criminalului care îi coordonează comportamentul. Fiind o activitate dinamică, modus operandi poate să fie diferit de la o crimă la alta, astfel că, acesta nu e cel mai important lucru în investigația unei crime, însă „semnătura” de regulă, nu se schimbă niciodată, fiind „înrădăcinată în natura profundă a criminalului și de aceea el o rescrie și o repetă în fiecare crimă.”

4.2. PERSONALITATE REFLECTATĂ ÎN COMPORTAMENTUL CRIMINALILOR ÎN SERIE

Personalitatea unui criminal în serie poate fi definită ca un ansamblu de trăsături emoționale și cognitive care se evidențiază în modul de reacție a acestuia, înainte, în timpul și după săvârșirea crimei. O vastă teorie a conceptului personalității a fost elaborată de Jean Pinatel care consideră că „în comportamentul criminal «trecerea la act» constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate…de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrism, labilitate, agresivitatea și indiferența afectivă.” Astfel, egocentrismul reprezintă tendința criminalului de a raporta absolut totul la el însuși, considerându-se singurul om adevărat, ceilalți fiind obstacole în calea realizării scopurilor și dorințelor lui. Labilitatea este caracterizată prin instabilitatea și imprevizibilitatea subiectului. Agresivitatea este manifestată cu proeminență în comportamentul criminalilor în serie, pe fonul unei stări depresive sau frustrante trăite de aceștia. Deficiența de afectivitate, instalată în timpul copilăriei, a dus la un complex de inferioritate în relațiile cu cei din jurul său, pe care nu l-a putut depăși decât prin săvârșirea crimelor, astfel că pentru el este singurul moment când iese în evidență și își depășește momentele de frustrare. Indiferența afectivă se caracterizează prin satisfacția criminalilor resimțită la fiecare omor, pentru durerea victimelor și prin inexistența empatiei.

Totuși, pentru ca un individ să treacă la acțiune „este necesar ca el să nu fie reținut de oprobiul social care este asociat răufăcătorului. Acest proces de «autolegitimare subiectivă» este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reținut de amenințarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanță, când subiectul ajunge în situația de a comite o crimă, este necesar ca el să nu fie reținut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând la persoana sau bunurile acestuia. Indiferența afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act.”

Criminalul în serie se prezintă „ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. El apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al socității în care trăiește.”

În final, putem spune că scopul cunoașterii unei personalități, „constă în elaborarea unui prognostic asupra dezvoltării sale, asupra modului de acțiune în diferite situații.”

4.2.1. COMPONENTELE PERSONALITĂȚII

În literatura de specialitate, sunt elaborate două mari componente ale personalității: componentele biopsihologice și componentele sociale.

În continuare, vom analiza personalitatea din perspectiva acestor doua componente:

1. Componentele biopsihologice

Componentele biologice ale personalității cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc și la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu (caracteristici înnăscute). În România, un exemplu elocvent în acest sens, este cazul criminalului în serie Ion Rîmaru, ereditatea criminală fiindu-i transmisă de la tatăl său, Florea Rîmaru, de asemenea criminal în serie, având același modus operandi ca și fiul său. Factorii care pot influența asemenea comportamente criminale sunt de ordin sexuali, psihologici, sociali ș.a. În determinarea unui astfel de comportament, temperamentul, sentimentul de inferioritate, acele deficiențe vizibile ale organismului, își pun amprenta asupra personalității infractorului. De asemenea, „înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștințe ori îndemânări de ordin general sau special. Inteligența, de pildă, este considerată ca fiind o aptitudine generală, câtă vreme îndemânarea constituie o aptitudine specială…Oricât de «talentat», de înzestrat nativ pentru muzică ar fi cineva, nu poate atinge niveluri superioare fără studii de specialitate.” Tot astfel, dacă inteligența nu este asociată cu onestitatea, poate să evolueze în sensul formării unei personalități de criminal.

2. Componentele sociale

Cel de-al doilea constituent din structura personalității, și mai exact componentele sociale, se referă la „efectele acțiunii unor agenți de natură socio-culturală (mediu social, fenomenul învățării ca substrat și mecanism al educației spontane și instituționalizate) traduse în structuri achiziționate (caracter, atitudini), care, pe măsura consolidării lor, devin forțe motrice, chiar motive care influențează comportamentul.” În acest sens, pentru dezvoltarea personalității, avem nevoie de ambele componente să interacționeze între ele, componentele biologice dezvoltându-se pe acțiunile componentelor sociale.

Caracterul poate fi definit ca „ansamblul trăsăturilor esențiale și calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil și permanent.” Însă, acesta nu trebuie confundat cu atitudinea, întrucât reprezintă capacitatea unui individ de a acționa într-o anumită situație dată, contribuind în mod decisiv la formarea personalității. Atitudinea față de alte persoane și nu în ultimul rând față de sine, constituie fundamentele caracterului care ajută la formarea unei personalități echilibrate sau deviante.

4.2.3 TIPURI DE PERSONALITATE

Fiecare individ are caracterul, interesul, personalitatea și temperamentul său, în aceeași măsură în care are și datele fizice specifice unice. Cu toate acestea, încă din cele mai înaintate timpuri, s-a observat că tocmai aceste date caracteriale unice pot să grupeze oameni diferiți în același tipar, același tip. Astfel, un temperament perseverent, rigid, timid sau iritabil, regăsit la mai mulți indivizi diferiți, pot contura o grupă a introvertiților, o clasă cu trăsături comune. Toate acestea se pot ancora în două tipuri extreme: cel extravertit și cel introvertit. Putem avea de a face cu un infractor care se orientează în lumea obiectivă, cea extraverită sau în lumea subiectivă, cea interioară, introverită. Ambele atitudini se regăsesc în comportamentul unui criminal, însă una domină, iar cealaltă este subordonată.

Extravertitul tipic este deschis, sociabil, vesel și foarte prietenos. Nu-i place singurătatea și studiul individual. Simte nevoia să fie înconjurat de prieteni și să aibă cu cine conversa. De regulă, acesta acționează impulsiv, sub inspirația momentului, tinzând spre o oarecare agresivitate pierzându-și cumpătul destul de ușor.

Introvertitul tipic este o persoană retrasă, liniștită și închisă în ea. Îi place singurătatea și prețuiește cărțile mai mult decât oamenii. Nu acționează sub impulsul momentului, nu își pierde cumpătul și își controlează bine sentimentele. Practic, este opusul extravertitutlui.

Tipologiile prezentate mai sus, nu cuprind toate tipurile personalității. Astfel, există și tipul intermediar, adică ambivert, care ar ocupa un loc de frunte, invalidând celelalte tipologii.

Autorul H.J.Eysenck, figură importantă în materia psihologiei, a arătat în ultima sa lucrare că: „«…practic, toți criminalii fac parte din categoria extravertiților» și că «acest tip de indivizi se caracterizează printr-un nivel slab de excitație a cortexului cerebral, fenomen care împiedică la ei formarea normală a reflexelor condiționate…deci extravertiții, în general, prin slăbiciunea înnăscută a aptitudinii lor de a fi condiționați, au șansele să nu reziste la tentații și astfel să adopte, dacă nu neapărat un comportament criminal, cel puțin un comportament antisocial…»; «…există grupe de indivizi la care comportamentul criminal derivă din cauze totalmente diferite…așa se pare că ucigașii -cel puțin din Europa- ar fi mai mult introvertiți; totuși, poate la asasinii profesioniști să fie altfel…».”

Putem concluziona că, fără îndoială, nu vom întâlni un tipar pur, după cum se poate observa, nici măcar H.J.Eysenck nu ajunge la un rezultat concludent în privința acestei probleme.

4.3. STUDIU PRIVIND CRIMINALII ÎN SERIE AUTOHTONI CU REFERIRE LA MODUL DE OPERARE ȘI SEMNATURA PSIHOCOMPORTAMENTALĂ

În prezenta secțiune, ne propunem să prezentăm pe scurt, o parte din criminalii în serie autohtoni, pentru a surprinde modul de operare și „semnătura” acestora, și dacă pe baza lor s-a putut concluziona că există legătură între criminele comise.

Astfel, criminalii în serie analizați sunt:

1.Rîmaru Ion

în perioada 1970-1971 a comis patru omoruri, opt tentative de omor, o tâlhărie, un furt, un viol în municipiul București;

acesta a recunoscut faptele comise, însă ulterior a retractat afirmațiile.

a) Mod de operare

acționa pe timp de noapte, așteptând victimele pe stradă în locuri întunecate;

subiectul pasiv al infracțiunilor erau întotdeauna femei;

în șase cazuri, a întreținut raporturi sexuale cu victimele;

agresarea acestora se producea prin lovire cu obiecte taietor-despicătoare sau contondente.

b) „Semnătura”

zece cazuri au fost comise cu exces de violență;

în șase cazuri s-a mutat cadavrul sau a fost transportat de la locul faptei;

în șase cazuri cadavrul a fost aranjat într-o anumită poziție;

într-un singur caz victimei i s-a supt sângele;

prezența spermei o regăsim în șase cazuri;

în trei cazuri au fost întâlnite urme de mușcătură prezente pe corpul victimei;

însușirea de obiecte: patru cazuri;

în șase cazuri a fost tăiată lenjeria intimă victimelor.

Cinci caracteristici ale „semnăturii” au fost întâlnite la patru omoruri, mai precis la cele comise în scop sexual și la două violuri. Acestea sunt: excesul de violență, mutarea și poziționarea cadavrului, tăierea lenjeriei intime și însușirea de obiecte.

2. Bota Grigore

în data de 10 iulie, 03 august, 07 august anul 2000, a comis trei omoruri;

au mai fost descoperite încă cinci cadavre în râul Săsar sau pe malul acestuia din municipiu Baia Mare, și s-a presupus că acesta ar avea legătură cu decesul acestora.

a) Mod de operare

a acționat pe timpul nopții;

victimele erau de sex masculin ce făceau parte din categoria boschetarilor;

la cererea acestora practica perversiuni sexuale;

lovea cu corpuri contondente, în special piatră.

b) „Semnătura”

omorurile au fost comise cu exces de violență;

ascundea cadavrele și aranja cadavrele.

Prezentăm în continuare câteva fotografii pentru a ilustra elementele „semnăturii”:

FOTO 1

FOTO 2

FOTO 3

FOTO 4

Din imaginile prezenate în fotografiile 1, 2, 3, 4, rezultă toate caracteristicile „semnăturii” și anume: „exces de violență”, „poziționarea cadavrelor” și „ascunderea” acestora, prezente la toate cele trei crime.

3. Țigănilă Iulian

în data de 09 martie 1999 și 23 martie 2000, a comis trei omoruri;

în perioada mai-decembrie 1998, au existat două dispariții cu suspiciuni de omor, stabilindu-se legătura certă cu suspectul, însă, în lipsa cadavrelor, nu a putut fi acuzat.

a) Mod de operare

autorul împreună cu un complice oferea victimelor substanțe tranchilizante cu alcool diluat;

victima era ucisă prin loviri multiple cu corpuri contondente și asfixie mecanică prin comprimarea căilor respiratorii, după aducerea ei în stare de inconștiență.

mobilul crimelor era însușirea bunurilor victimelor.

b) „Semnătura”

luarea bunurilor;

crimele erau comise prin violență excesivă;

victimele erau transportate și ascunse în locuri greu accesibile, cum ar fi: fântâni părăsite, conducte;

producerea de înscrisuri false pentru a da impresia că victima este în viață;

depesarea cadavrelor.

Toate caracteristicile „semnăturii” s-au regăsit la toate omorurile comise, așadar, vom ilustra prin câteva fotografii relevante:

FOTO 5

FOTO 6

FOTO 7

FOTO 8

FOTO 9

FOTO 10

FOTO 11

Imaginile din fotografiile 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, ne ilustrează prezența „semnăturii” la diferite crime și anume: fotografiile 5 și 6 – „ascunderea cadavrului” în locuri greu accesibile, fotografiile 7, 8, 9 reprezintă „semnăturile” – „violență excesivă” și „depesarea cadavrelor” cu ocazia unei crime, iar fotografiile 10 și 11 reprezintă aceleași „semnături”, cu ocazia altei crime.

4. Purcel Ionuț

în anul 2000 a comis un omor și o tentativă de omor, iar în anul 20003 încă un omor;

a acționat pe raza județelor Bacău și Galați.

a) Mod de operare

victimele vizate sunt întotdeauna de sex feminin;

își alegea victimele așteptându-le pe marginea șoselei, făcând autostop;

nu le viola;

abandona autoturismele victimelor;

omorul era săvârșit prin folosirea cuțitului.

b) „Semnătura”

omorurile erau comise cu violență excesivă;

însușire de obiecte.

Aceste doua caracteristici le întâlnim la toate cele trei fapte, însă nu sunt bine delimitate. Pentru evidențierea acestora, prezentăm următoarele fotografii:

FOTO 12

FOTO 13

FOTO 14

FOTO 15

În fotografiile 12, 13, 14, 15, se observă „semnătura” criminalului, și anume „violență excesivă”.

Pe baza celor prezentate mai sus, putem conchide faptul că Rîmaru Ion, Bota Grigore și Țigănilă Iulian și-au lăsat „semnătura” în câmpul infracțional, toți fiind condamnați pentru infracțiuni de omor și alte infracțiuni. Purcel Ionuț însă, nu poate fi încadrat în categoria criminalilor în serie cu „semnătură”, deoarece „semnătura” acestuia nu poate fi clară, elocventă și bine delimitată. Pe baza „semnăturii”, putem arăta că există legătură între crimele săvârșite și autorul acestor fapte, astfel: Rîmaru Ion are cinci caracteristici ale „semnăturii” la șase omoruri și violuri comise dintr-un total de 15 infracțiuni, în cazul lui Bota Grigore regăsim trei caracteristici ale „semnăturii” la toate cele trei omoruri, Țigănilă Iulian șase caracteristici la trei crime comise, însă acesta nu a recunoscut nicio faptă.

Din prezentarea anterioară, putem deduce faptul că „elementele caracteristice ale «semnăturii» pe care un criminal în serie o lasă în câmpul infracțional, la mai multe fapte, reprezintă un indiciu că mai multe fapte, având aceeași «semnătură», au fost comise de același autor.”

CAPITOLUL V – TIPOLOGIA CRIMINALILOR ÎN SERIE

Așa cum definirea criminalului în serie reprezintă un procedeu complex, conturarea unei tipologii a ucigașului în serie este foarte dificilă întrucât prezintă o serie de particularități atât de importante în cadrul tipului de bază, încât par să devină autonome. Astfel, la nivel general, se impune a se face distincție între diferitele tipuri de criminali în serie. Tipologiile sunt realizate din punct de vedere al motivului pentru care aceștia ucid, din punct de vedere al mobilității și nu în ultimul rând, al psihicului și al criteriului comportamental, pe care le vom prezenta în subcapitolele următoare.

Așadar, o primă tipologie a fost realizată de către Holmes & DeBurger(1988) și are la bază motivul pentru care criminalii în serie ucid. Aceștia au identificat patru tipuri de criminali în serie:

Tipul vizionar- aceștia susțin că acționează la comanda viziunilor, că răspund la unele „voci”.

Tipul misionar-criminali care cred că misiunea lor în viață este de a elimina „elementele indezirabile” din societate precum: homosexualii, copiii, persoanele vârstnice, grupuri etnice, prostituate.

Tipul hedonist- aceste personaje ucid din plăcere, sau altfel spus, plăcerea este răsplata asasinatului. Există trei subcategorii al acestui tip de criminal în serie și anume cei care ucid din plăcere, din emoție sau pentru căștig.

Tipul orientat pe putere/control- motivul principal este deținerea controlului aupra vieții și morții victimei, devenind astfel mobilul intrinsec al crimei.

O a doua tipologie este realizată de Hickey (1986) și utilizează ca și criteriu de distincție mobilitatea. Astfel avem trei tipuri de criminali în serie:

Criminalul în serie călător- trece din stat în stat, iar ca mijloc de scăpare folosește distanțele parcurse.

Criminalul în serie local- acesta își alege victimele din regiunea în care se află.

Criminalul în serie care ucide acasă sau la locul de muncă.

Prin urmare, criminalii în serie prezintă o sumedenie de particularități, existând numeroase tipologii ale acestora, fiind prezentate doar cele mai importante și des întâlnite în activitatea profiler-ului și agenților de specialitate.

5.1. TRĂSĂTURI ESENȚIALE ALE CRIMINALULUI ÎN SERIE PSIHOTIC ȘI PSIHOPAT

Așa cum am precizat mai sus, în funcție de starea psihică a subiectului, întâlnim criminali în serie psihotici și psihopați. Pentru o înțelegere mai bună a subiectului, putem defini psihoticul ca o „tulburare gravă a funcțiilor mentale, care conduce la lipsa discernământului”, în timp ce psihopatul „își conservă integritatea capacităților mentale, ceea ce face ca acesta să acționeze, de regulă, cu discernământ.” Un ucigaș psihotic, percepe lumea într-un mod distorsionat, fără a-și planifica atacurile. Acesta poate spune că „el ucide din cauză că psihoza lui îl împinge să ucidă”, însă cel psihopat, „ucide pentru că îi place să ucidă”. Vernon J. Geberth spunea în lucrarea sa, că rareori criminalul în serie este psihotic. Criminalii în serie sunt de regulă psihopați sexuali, care sunt ancorați în realitate, având o criminalitate profundă. De regulă, criminalii în serie au fost abuzați sexual în copilărie sau au fost privați de afecțiune. De aceea, aceștia au o personalitate instabilă și violentă.

În final, structura psihopatică o putem prezenta printr-o serie de trăsături comportamentale specifice, și anume:

psihopații sunt rigizi și lipsiți de maleabilitate;

vina nereușitei lor va fi aruncată asupra altor persoane;

nu sunt influențați de împrejurările de afară, impunându-și proprile tendințe;

cerințele acestora nu sunt exprimate verbal, ci apar caracteristice prin acțiuni impulsive.

5.2. CARACTERISTICI SPECIFICE CRIMINALULUI ÎN SERIE ORGANIZAT – DEZORGANIZAT

Așa cum am precizat într-o secțiune anterioară, există și o altă clasificare și poate cea mai importantă a tipologiei unui criminal în serie, cea care are a bază criteriul comportamental, respectiv modul în care ucigașul acționează înainte, în timpul și după comiterea crimei. Este vorba despre criminalul în serie organizat și dezorganizat. Sau cel care comite crima cu premeditare sau fără premeditare. Delimitarea aceasta a fost elaborată de către Grupul de Studii Comportamentale din cadrul FBI, bazată pe studii și cercetări ale grupului, interviuri personale cu agentul Robert K. Ressler și pe experiențele personale ale criminalistului Vernon J. Geberth.

Ucigașii în serie organizați sunt cei care își premeditează crima și corespund tipului psihopat. Aceștia au o inteligență peste medie, își aleg cu atenție victima- fiind persoane cu care au trăsături comune, sunt metodici, fapt pentru care crimele lor sunt foarte bine gândite și atent plănuite. De asemenea, criminalii în serie organizați sunt preocupați de detaliile care i-ar putea demasca, ștergând orice fel de urmă care i-ar putea incrimina. Crima este săvârșită de regulă, în afara zonei unde își au domiciliul sau locul de muncă, de cele mai mule ori, cadavrul fiind mutat de la locul faptei. Criminalii de acest tip sunt sociabili, iar pentru a manipula victimele își folosesc abilitățile de comunicare. Ei sunt excitați de cruzimea propriilor acte și pot declanșa torturarea victimei, controlul sexual jucând un rol important în scenariul său.

Ucigașii în serie dezorganizați sunt cei care nu își premeditează crima și corespun tipului psihotic. Ucid de fiecare dată când au chef și când li se va ivi o ocazie favorabilă. Aceștia au o inteligență sub medie, sunt singuratici, fiind descriși ca inadaptați sociali. Comit crima în imediata vecinătate a zonei unde locuiește, acționează impulsiv, iar locul crimei va fi unul dezorganizat. Criminalii în serie dezorganizați nu se vor preocupa de detaliile care îi pot demasca, arma crimei de obicei fiind lăsată la locul faptei, la fel și cadavrul. Locul crimei cu locul morții coincid, în general, neexistând nicio încercare de a ascunde victima. De obicei, aceștia își depersonalizează victimele, iar după moartea lor, sunt îndeplinite alte acte de natură sexuală.

În sfârșit, o a treia categorie, ucigașul în serie mixt sau borderline „aparține în principiu categoriei ucigașilor organizați, dar anumite situații sau condiții îl vor conduce să-și piardă sângele rece și să acționeze de o manieră neorganizată. El poate, de asemenea, încă de la debutul trecerii a act, să oscileze între comportamente ce țin de ambele categorii precedente.”

Pentru a sintetiza trăsăturile criminalilor în serie organizați-dezorganizați, vom exemplifica printr-un tabel principalele caracteristici ale acestora (după Ressler și colab., 1988):

În final, pentru a încadra tipologia criminalilor în serie organizați-dezorganizați, vom lua ca model de exemplificare cățiva dintre criminalii în serie autohtoni menționați în capitolul anterior. Astfel, Rîmaru Ion este un criminal în serie organizat, deoarece comite crimele cu premeditare, victimele sunt necunocute, deține controlul la locul faptei, exercită violență asupra victimei înainte de a o ucide, nu lasă urme la fața locului și transportă cadavrul. Bota Grigore se încadrează în tipologia criminalului în serie mixt sau borderline, deoarece întâlnim elemente din ambele tipuri și anume: comite crima cu premeditare, victimele sunt necunoscute, ascunde victima la unele fapte, conversează controlat, toate acestea având corespondent cu tipul criminalului organizat; pe de altă parte, la alte crime, acesta nu ascunde cadavrele, obiectul vulnerant este găsit în câmpul infracțional și îi lipseste controlul la locul faptei, toate fiind elemente tipice criminalului dezorganizat. Toma Gheorghe, criminal în serie dezorganizat, a comis cinci omoruri, dintre care primele două fiind concubina și fiica sa. El acționează în mod spontan, impulsiv, cadavrele sunt găsite la locul faptei, la fel și arma crimei, victimele sunt cunoscute, folosește violență excsivă și controlul în câmpul infracțional îi lipsește.

5.3. PARTICULARITĂȚILE PSIHOLOGICE ALE CRIMINALILOR ÎN SERIE