Importanta Principiilor Fundamentale Canonice, de Organizare Si Administratie Pentru Unitatea Bisericii

Importanța principiilor fundamentale canonice, de organizare și administrație pentru unitatea Bisericii

Planul lucrării

Introducere

Capitolul I – Principii canonice fundamentale

Capitolul II – Însușirile Bisericii

Sfințenia Bisericii

Sobornicitatea Bisericii

Apostolicitatea Bisericii. Infailibilitatea

Capitolul III – Importanța principiilor fundamentale canonice de organizare a Bisericii

Principii canonice cu fond dogmatic și juridic

a.1. Principiul eclesiologic instituțional

a.2. Principiul organic

a.3. Principiul ierarhic

a.4. Principiul sinodal sau principiul sobornicității

a.5. Principiul iconomiei sau al pogorământului.

a.6. Principiul autonomiei externe.

a.7. Principiul loialității față de Stat .

Principiile canonice cu fond simplu juridic

b.1. Principiul autocefaliei

b.2. Principiul autonomiei interne.

b.3. Principiul nomocanonic sau pravilnic.

b.4. Principiul teritorial.

Capitolul IV – Unitatea Bisericii – dar al lui Dumnezeu și responsabilitate a creștinilor

Capitolul V – Păstrarea unității Bisericii prin Sfânta Euharistie

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Mântuitorul Iisus Hristos a înființat Biserica Sa în vederea mântuirii oamenilor. El a avut grijă să o înzestreze cu toate mijloacele necesare omului pentru a ajunge la scopul stabilit. De asemenea a avut în vedere și înzestrarea anumitor organe prin care să se exercite astfel de mijloace, astfel spus autoritatea care să exercite puterea în cadrul Bisericii. În momentul în care a investit aceste organe – primii dintre ei fiind Sfinții Apostoli cu puterea necesară în misiunea încredințată. Mântuitorul Iisus Hristos nu a dat unuia mai mult, iar altuia mai puțin, ci toți au fost învestiți în mod egal ( Ioan XX, 22-23 Matei XVIII, 18).

Într-un mod cu totul evident și logic reiese prin faptul că fiecare Apostol a primit din partea lui Iisus Hristos o putere egală cu deplinătatea puterii ce a fost lăsată Bisericii rezidă în toți Sfinții Apostoli și nu într-unul singur. Egalitatea dintre Sfinții Apostoli a fost scoasă în evidență de mai multe ori de Mântuitorul Hristos cu prilejul diferitelor ocazii, tocmai cu scopul de a nu fi tentat vreunul dintre Apostoli a cădea în ispită și a se crede mai mare decât ceilalți. ( Au fost momente când între Apostoli s-a iscat ceartă cu scopul de a ști care dintre ei este mai mare în viziunea Mântuitorului, însă El le-a explicat pe-ndelete cum anume trebuia să înțeleagă vrednicia la care au fost chemați; Luca XXII – 24-30; Matei XX 21-27 ). Mântuitorul Iisus Hristos i-a asigurat pe ucenici că va rămâne alături de ei până la sfârșitul veacului, dându-le exemplu și arătându-le prin acest lucru că nu or să aibă nevoie de nici un alt conducător, odată ce El este în permanență prezent în mijlocul lor.

Așadar, Iisus Hristos a rânduit ca în cadrul Sfintei noastre Biserici puterea să fie exercitată de către organe abilitate, special investite în scopul acesta; deci de către ierarhie; iar pe de altă parte faptul că puterea bisericească în gradul ei cel mai înalt este deținută, dar și exercitată nu de o singură persoană ci de toți Sfinții Apostoli. Prin urmare Mântuitorul Hristos a pus bazele organizării Bisericii Sale prin intermediul principiului ierarhic și principiului colegial sau sinodal. În momentul în care le-a arătat cât de mare este puterea cu care au fost investiți, astfel încât cele legate de ei pe pământ vor fi legate și în cer, Mântuitorul le-a adus lămuriri ucenicilor cum că puterea ce o dețin de acum înainte poate fi folosită de fiecare în parte cu aceeași intensitate, însă dacă vor fi doi sau trei vor hotărâ mult mai bine, iar toți laolaltă vor reprezenta puterea deplină, hotărârea ce este luată în colegiu fiind considerată hotărârea Bisericii.

„Acest principiu, al exercitării puterii bisericești pe bază de instanțe, a fost stabilit de Mântuitorul Hristos ca cel mai bun procedeu și pentru judecarea celor ce greșesc; el corespunde și slăbiciunii firii omenești și conștiinței nedesăvârșirii persoanale, și formei de organizare ierarhică, cu părți componente corespunzătoare”.

Alături de principiul exercitării puterii bisericești în colegiu, drept cea mai înaltă treaptă Iisus Hristos a scos la lumină și principiul incompatibilității între puterea spirituală și puterea temporală ori politică, respingând fără drept de apel ispita stăpânirii peste împărățiile lumii cu toată mărirea lor. De asemenea a pus accentul și a exemplificat în mod personal supunerea față de autorități și de legile statului, nevăzând cu ochi buni opunerea și folosirea rezistenței față de cei ce reprezintă autoritatea de stat, în ciuda faptului că puterea pe care o avea Hristos era și este superioară față de orice putere omenească, așa că nu-i lipseau mijloacele de înfrângere și înfruntare a acestora.

„În lumina acestei învățături și atitudini a Mântuitorului, Sfinții Apostoli au fixat, la rândul lor, atitudinea clară a creștinismului față de stăpânirea lumească, organizând Biserica în cadrul statului, nu separat, cu teritoriu distinct, ca orice stat suveran și nici cu pretențiunea de imixtiunea în atribuțiunile autorității de stat, revendicându-și dreptul de a comanda acestor autorități, în virtutea puterii spirituale a Bisericii. Orice altă atitudine a fost socotită abatere de la învățătura Mântuitorului și depărtare a Bisericii de la misiunea pe care i-a stabilit-o Întemeietorul ei”.

Prin prisma principiilor pe care Mântuitorul le-a stabilit ca principii de bază pentru organizarea și forma de conducere a Bisericii, Apostolii au adoptat primele măsuri din care poate reieși forma de conducere a Bisericii Creștine.

Fiecare dintre Sfinții Apostoli, datorită puterii pe care o deținea punea bazele Bisericilor cu autoritate proprie și deplină, putea lua orice măsură dorea și pe care le considera potrivite pentru o bună organizare și funcționare a comunității respective, iar în caz de nevoie aplica anumite pedepse, nu înainte de a judeca în prealabil, împotriva acelora care se abăteau de la disciplina ce se cuvenea și produceau tulburări în rândul comunităților. Putem afirma că fiecare Apostol, în principiu lucra în mod independent, însă pe măsură ce apăreau anumite situații, ori probleme ce erau de interesul mai multor comunități, adică a întregii Biserici, Sfinții Apostoli se adunau în colegiu, iar după ce luau o hotărâre ce era luminată de Sfântul Duh, devenea normă obligatorie pentru toate comunitățile creștine indiferent dacă aceasta contravenea unei norme ori legi de dinainte. Principiul sinodalității la care ne referim a fost folosit cu diferite ocazii precum alegerea Sfântului Apostol Matia în locul lui Iuda alegerea celor 7 diaconi etc.

Cel mai reprezentativ exemplu rămâne însă Sinodul de la Ierusalim. Acesta reliefează foarte bine felul în care au înțeles Sfinții Apostoli puterea cu care au fost investiți în Biserică.

Biserica, este comunitates divino- umană care își desfășoară activitatea în timp și spațiu. Biserica a avut nevoie de o anumită organizare care a căpătat forme și structuri diferite de-a lungul secolelor, având în vedere cele două dimensiuni.

„Sub aspectul ei extern, ca societate văzută, cu ordine juridică, Biserica creștină a înregistrat epoci diferite de forme și dezvoltare a organizării sale. Produs al factorului uman, organizarea bisericească a fost condiționată de timpul istoric, de cadrul geografic, de legislația religios-morală, cutumiară și canonică, de legislația de stat și de nevoile comunității respective”.

Ca orice societate văzută, Biserica a cumulat cele 4 elemente constitutive:

a) un număr de membri;

b) un scop;

c) anumite mijloace;

d) o autoritate.

După cum bine știm Biserica a avut încă dintru început un număr mare de membri care au fost aleși de Mântuitorul Hristos. Numărul membrilor a crescut din ce în ce mai mult formând o unitate socială. Scopul de seamă al membrilor Bisericii este scopul final al tuturora dintre noi – desăvârșirea morală și dobândirea mântuirii, la care se ajunge prin anumite mijloace specifice de natură spirituală – rugăciunea, învățătura de credinț, Sfintele Taine etc. Încă de la început Biserica a avut o autoritate conducătoare, fără de care nu ar fi fost înființată și fără care nu ar fi existat. Această autoritate a îndrumat pe membrii comunității pe drumul către atingerea scopului urmărit. Deci, Biserica nu a luat naștere prin simpla voință a oamenilor, nici din instinctul natural al asociației, ci Iisus Hristos a fost responsabilul pentru întemeierea acestuia. Prin originea și constituția ei, Biserica este supranaturală.

Capitolul I – Principii canonice fundamentale

Principiu vine de la latinescul principium care înseamnă început. Din punct de vedere al dreptului bisericesc principiul reprezintă punctul de plecare, baza, temeiul, teză fundamentală, ideea călăuzitoare, rânduiala, norma generală, legea de bază în temeiul căreia se elaborează normele ori legile juridice ce sunt numite canoane sau legi bisericești după care se organizează, se ghidează și funcționează Sfânta Biserică a tuturor creștinilor, ca societate religioasă.

Cele mai importante principii se găsesc în cuprinsul Revelației dumnezeiești, iar altele dderivă din ea, dar mai există anumite principii care deriva și din condițiile obiective ale vieții materiale a societății, rezultând de aici că principiile sunt cuprinse atât în Revelația supranaturală, cât și în cea naturală.

Nu există principii canonice care să nu fie de acord și să nu respecte învățăturile de credință ale Bisericii, de asemenea nu pot fi în contradicție cu dogmele ori cu morala creștină care este întemeiată pe același adevăruri de credință.

„Normele generale sau principiile canonice fundamentale pe care se întemeiază și cărora le dau expresie legile actuale ale Bisericilor Ortodoxe particulare, între care se numără și Biserica Ortodoxă Română sunt principiile de bază ale întregii Ortodoxii, ele constituind unul din elementele esențiale ale unității ecumenice a Ortodixiei, care se afirmă într-un chip întreit: ca unitate dogmatică, cultică și canonică. Aceste principii sunt numeroase. Dintre ele însă unele se ridică deasupra celorlalte, atât prin cuprinsul lor bogat, cât și prin faptul că au o însemnătate de prim ordin în organizarea și conducerea Bisericii, în sensul că fără de ele Biserica ar fi lipsită de reazemul său canonic fundamental”.

Absolut toate principiile canonice trebuie să fie și sunt pe aceaași lungime de undă și în conlucrare cu învățătura de credință a Bisericii, însă nu toate reprezintă expresii directe ale adevărurilor de credință, ci anumite principii au luat naștere din interesele sau nevoile de ordin practic ale Bisericii. De asemenea unele principii au fost consacrate prin textele canoanelor, în timp ce altele doar prin obiceiul de drept care și el are puterea legii scrise.

Principiile de bază de organizare și conducere au fost stabilite așa cum am spus de Mântuitorul și de Sfinții Apostoli pe care El i-a ales, aplicându-se în vremuri și condiții istorice variate și la forme de organizare diferite, alcătuind normele fundamentale pentru organizarea tuturor Bisericilor.

Biserica, sub aspect social, în ciuda faptului că este o instituție distinctă față de orice societate sau organizație omenească nu avea cum să ocolească evenimentele, împrejurările și condițiile de oridin istoric în cadrul cărora își desfășoară existența. Din această cauză în Biserica primară, după ce s-au format comunităile creștine s-au organizat în Biserici locale autocefale și și-au adaptat împărțirea din punct de vedere administrativ după alcătuirile civile și de stat.

Privitor la organizarea Bisericii din epoca apostolică trebuie să subliniem faptul că „nu găsim stabilite principii definitive, în afară de acelea fixate de însuși Întemeietorul ei”. Prin urmare principiile fundamentale ce au stat la baza Sfintei Biserici au fost fixate de Mântuitorul și de Sfinții Apostoli. ”Mântuitorul a fost izvorul legii divine pozitive, care a pus la dispoziția celor ce cred în El însuși Harul lui Dumnezeu. Principiile lăsate de Mântuitorul prin Sfinții Apostoli au constituit deci normele constitutive ale organizării Bisericii primare. Dintre principiile de bază, rânduite de Mântuitorul și Sfinții Apostoli, care au stat la baza organizării Bisericii pre-niceene, amintim: a) principiul ierarhic; b) principiul sinodal; c) principiul autocefaliei; d) principiul autonomiei.”

După cum foarte bine cunoaștem în Biserica dintru început lucrarea sfințitoare a Sfântului Duh a avut loc prin mijlocirea ierarhiei de drept divin după statornicia Mântuitorului Iisus Hristos. Această ierarhie – episcop, preot și diacon rânduiți în mod canonic și legal printr-o hirotonie validă de către episcopi și care se face în baza unei succesiuni apostolice: se păstrează din timpul creștinismului primar până în zilele noastre. Observăm că principiul ierarhic are drept fundament cele două oficii bisericești, eparhia și parohia, față de care organizarea Bisericii locale nu poate exista.

Ceea ce Sfinții Apostoli au lăsat drept prescripții privitoare la modul de statornicie a unei ierarhii canonice reprezintă normele și criteriile de organizare canonică a primelor comunități creștine. Dintre prescripțiile menționate amintim instituirea preoților ( E. A. XIV, 23; Tit I, 5) calitățile și îndatoririle pe care le au conducătorii bisericești. Sfântul Apostol Pavel amintea comunităților alcătuite deja că Biserica este Trupul lui Iisus Hristos, alcătuit din mădulare diferite ( I Corinteni XII). În ciuda faptului că mădularele Bisericii sunt egale în ceea ce privește valoarea, atunci când vine vorba de calitatea de membre ale aceluiași trup se deosebesc deoarece funcționalitatea lor nu este aceeași, locul lor este diferit, la fel și slujbele și sarcinile ce le are fiecare în chivernisirea bunurilor și treburilor bisericești. Astfel au stat lucrurile încă din epoca de formare a Bisericii.

Tot principiile sunt cele care au caracterizat și forma de conducere a Bisericii locale, dacă vorbim de epoca preniceană. Principiile despre care vorbim au rămas un principal criteriu pentru cunoașterea bazelor canonice și a sfortarilor făcute de fiecare Biserică locală în parte pentru păstrarea ecumenicității. Aceste principii fundamentale de organizare și administrație deoarece „au fost rânduite de la început, în lumina învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos ca niște coloane de nezdruncinat, la baza organizării Bisericii, alături de dogme și precepte morale” au fost atât necesare cât și obligatorii pentru fiecare Biserică, cu scopul de a rămâne în ecumenicitatea ortodoxă. „Criteriul de bază al acestei ecumenicități l-a constituit succesiunea apostolică, prin care s-a evidențiat tomai calitatea de a fi sau a nu fi în Biserica lui Hristos, păstrătoarea zestrei primite de la Întemeietorul ei. În primele trei-patru secole, unitatea ecumenică a Bisericilor locale cu Ortodoxia ecumenică a fost exprimată și prin elementele lor cultice și canonice. Toate aceste acte, forme și elemente au contribuit la păstrarea conștiinței unității ecumenice a Bisericii primare, despre care Sfântul evanghelist Luca ne adeverește că „.. cei care au crezut erau una..” (Fapte IV, 32). Principiile fixate de Întemeietorul ei au creat Bisericii și o dimensiune juridică unică în istorie, o structură organizatorică specifică.”

Având ca fundament mandatul divin „Mergând, învățați toate neamurile…”, precum și harisma apostoliei pe care au primit-o, Sfânții Apostoli au avut o jurisdicție universală. Sarcina sau îndatorirea de bază a Sfinților Apostoli a rămas aceeași lungime de undă cu „harul apostoliei” – propovăduirea Evangheliei lui Dumnezeu. Datorită faptului că Sfinții Apostoli au fost egali în putere, fiecare dintre ei au avut același har al apostoliei. Deoarece au primit haru apostolic de la Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, apostolii au avut puterea de a legifera și organiza viața Bisericii și a comunităților creștine primare. Această putere de a legifera nu s-a oprit aici, ci a fost transmisă mai departe către episcopi care au fost așezați prin hirotonie în fruntea Bisericii întemeiate de Sfânții Apostoli. Odată ce au ânceput să fie hirotoniți episcopii, au apărut și unităile ecleziastice care erau foarte bine delimitate într-un cadru geografic, dar și etnic. În Biserica pre-niceeană episcopul era „pliroma Bisericii sale în sinod și în tot timpul prin faptul că a fost hirotonit și întronizat în cadrul liturghiei, săvârșită cu contribuția în stare de rugăciune”. Episcopii au fost, așadar, primii conducători ai comunităților creștine, propovăduind cuvântul Sfintei Evanghelii și implicit cuvântul lui Hristos, săvârșind Sfintele Taine și ierurgii și aplicând rânduielile ce se impuneau pentru o bună organizare și disciplină în cadrul comunităților bisericești. Episcopii au primit Sfânta Taină a Hirotoniei fie direct de la Sfinții Apostoli, fie prin intermediul ucenicilor acestora, fie prin intermediul acelor episcopi instituiți în mod direct de Apostoli, care însă nu făceau parte dintre ucenicii de bază ai Apostolilor. Privitor la starea succesiunii pe care episcopii au primit-o de la apostoli, trebuie să precizăm că aceștia au primit doar o parte a plenitudinii atribuțiilor. Au primit harul arhieriei și puterea de a conduce Biserica Universală prin solidaritism. Individual nu pot conduce decât eparhiile mici, adică doar câteva comunități în mod individual. Făcând o paranteză și revenind în zilele noastre, episcopii au probleme destul de însemnate chiar în condițiile în care conduc aceste mici eparhii, ce ar fi însemnat ca fiecărui episcop să-i revină mult mai multe comunități, ori să fi avut puterea în mod individual de a conduce Biserica Universală? Din această cauză cel mai probabil de aceea episcopii n-au primit harismele și jurisdicția universală în Biserică, fără limite teritoriale, așa cum Sfinții Apostoli au avut.

Pentru lucrarea de sfințire, propovăduire și mai ales păstorire a credincioșilor, Sfinții Apostoli au hotărât să rânduiască preoți după porunca Mântuitorului. În jurul lor, evident și în frunte cu episcopii, a gravidat viața bisericească comunităților creștine în totalitatea ei. Despre primele comunități putem sublinia că au stăruit în învățătura oferită de Sfinții Apostoli, în împărtășirea cu Trupul lui Iisus Hristos și nu în ultimul rând în rugăciune. Faptul că laicii au participat la conducerea treburilor din cadrul Bisericii de natură economico-administrativă și catehetică nu a dus la micșorarea importanței și rolului „ierarhiei în exercitarea puterii bisericești, pentru că potrivit principiului ierarhic, puterea bisericească deplină este exercitată, într-o Biserică autocefală, de către episcopii Bisericii respective”.

În primele secole preoții ce se găseau la centrele eparhiale formau asistenț episcopului, iar Sfintele Taine erau săvârșite fără excepție numai de episcop, adică preoții erau doar niște simpli privitori. Preoții împreună cu cea mai mică treaptă a ierarhiei – diaconii – formau așa numitul presbyterium, participând la hirotonia preoților și ajutându-l pe episcop în rezolvarea tuturor problemelor economico-gospodărești. Tot acești preoți îl asistau pe episcop și în scaunul de judecată. Este de menționat că în comunităile primelor 3 secole puterea episcopului de a judeca nu a fost efectivă decât în cazul și în măsura în care administrația civică o recunoștea. Tocmai din IV înainte în cadrul jurisdicției episcopiale a intrat „ratione materiae” dar nu „ratione personae”.

Sfântul Epifanie face o constatare referindu-se la organizarea Bisericii: „Apostolii n-au putut să reglementeze toate. Era trebuință de preoți și de diaconi, care pot săvârși lucrările bisericești. Pe cât timp nu se puteau găsi vreo persoană demnă de episcopat, locul rămânea fără de episcop. Dar îndată ce necesitatea era simțită, și se puteau găsi persoane vrednice de episcopat, se așezau episcopi. Cum însă numărul era restrâns nu se puteau găsi persoane pentru prezbiterat, deci se mulțumeau cu un singur episcop. Episcopul însă nu putea fi fără diacon. De aceea, Apostolul prevăzuse diaconi, care să servească episcopului. Biserica nu putea încă desfășura toate funcțiunile ei, întrucât creștinătatea nu cunoștea în acest timp decât această fornă de organizare. Nici un lucru nu este desăvârșit în origine; dar în decursul timpului primește aceea ce îi este necesar pentru desăvârșirea lui”.

Amintim că pe lângă episcopi, preoți și diaconi au mai existat în cadrul ierarhiei bisericești diaconițele, ipodiaconii, anagnoștii, psalții și ostiarii. Aceste lucruri le aflăm din primul cod canonic al Bisericii primare numit Didascalia.

Biserica lui Hristos a primit cu timpul tot ceea ce i-a fost necesar. Luând exemplul sinodului apostolic, episcopii din fruntea comunităților creștine ce fuseseră îmvestiți cu o putere deosebită în cadrul Bisericii puterea legiferatoare, s-au adunat în soboare arhierești și au dat rezolvare unor probleme atât de interes local cât și de interes general pentru Biserica ecumenică. Nici un moment principiul egalității dintre episcopi moștenit de la Sfinții Apostoli nu a fost încălcat. Dogmatiștii și canoniștii de seamă ai Bisericii Romano-Catolice nu arată realitatea așa cum a fost ea ci o denigrează foarte mult afirmând că totul este greșit și că „prin hirotonirea episcopală, episcopul primește același Duh Sfânt dăruit lui Petru de Hristos și transmis prin el Apostolilor”. Acești teologi se bazează pe teoria petrină, pe care Biserica Ortodoxă nu a cunoscut-o și cu care nu este de acord. Sfinții Apostoli au primit Harul Apostoliei de la Iisus Hristos Întemeietorul Bisericii și nu de la Apostolul Petru.

Biserica primară pentru a fi organizată și condusă a avut nevoie de mai multe norme de origine religioasă, morală, de legi și rânduieli, ce au caracter juridic și care au fost găsite în mediul social-politic, unde a luat ființă și s-a dezvoltat. Rânduielile și normele bisericești au devenit canonice pe baza textului legilor religios-morale, ca legi pozitive precum și pe obiceiul bazat pe practica îndelungată și constantă. Acestea au putut conferii puterea normelor și rânduielilor de legi scrise.

Legile și rânduielile bisericești ce au căpătat caracter universal și au fost formulate în primele trei secole au fost adoptate de fiecare Biserică locală în parte urmând să fie traduse după necesitățile fiecăreia. „Elementele de bază în organizarea oricărei comunități creștine, Biserici locale, primare, au fost deci legislația religios morală,canonică și juridică a Bisericii Universale și tradiția canonică a Bisericii respective la care s-a adăugat obiceiul de drept scris și necris și legislația juridică impusă de cadrul social-istoric în care s-a format Biserica respectivă”.

Tocmai la sfârșitul secolului al III-lea va apărea o formă nouă de organizare numită mitropolitană, timp în care episcopii au fost egali și autocefali. În Bisericile locale primare formele de conducere au avut caracter democratic și mixt, adică în fruntea Bisericii au fost laici cât și mireni, dar sub ascultarea episcopilor autocefali.

Sinodul de la Ierusalim reprezintă expresia organizării Bisericii creștine și manifestarea practica inițială a principiului sinodal ori a formei sinodale de conducere și organizare a Bisericii. Principiul sobornicității și sinodalității instituit prin același sinod a avut o contribuție deosebită la păstrarea unității dogmatice,, canonice și cultice a comunităților de creștini. Succesiunea apostolică, adică succesiunea harului și a credinței de la Mântuitorul Iisus Hristos către oameni, sau moștenirea depozitului doctrinar și al puterii bisericești a reprezentat firul unității sub aspect treimic și baza transmiterii puterii bisericești în toată plenitudinea ei.

Pe masură ce timpul trecea au apărut și noi norme sau legi de ordin juridic, însă au avut drept fundament tot cadrul juridic și organizațional din primele secole. Viața Bisericii a gravitat dintotdeauna în jurul jertfei euharistice instituite de Iisus Hristos, și care era săvârșită de episcop. Sfânta Liturghie, considerată cea mai amplă formă de instituționalizare din punct de vedere cultic a credinței religioase, a reprezentat izvorul din care au luat naștere și s-au dezvoltat toate celelalte norme ce vizau organizarea și conducerea vieții.

Funcțiile importante în Biserica primară au fost îndeplinite de către episcopi. Biserica primară a fost organizată ierarhic, în cele trei trepte pe care le –am enumerat, iar conducerea ei a fost episcopal-sinodală. Treapta episcopatului a fost încredințată unor oameni prin hirotonie și trimitere canonică de către Mântuitorul, care a fost în permanență asistat de Duhul Sfânt după cum ne spune și Sfântul Evanghelist Ioan (XX, 22). Astfel ei au primit puterea de „a lega și dezlega” (Matei XVIII, 18). „Prin actul hirotoniei, episcopul, și din mandatul său și preotul, au primit capabilitatea de a exercita puterea bisericească în cele trei laturi de manifestare: a) puterea învățătorească; b) sfințitoare; c) puterea conducătoare (just pastoralis), cu cele trei aspecte de manifestare: 1. puterea legislativă; 2. puterea judecătorească; 3. puterea executivă. Prin actul instalării care pentru episcop s-a numit întronizare, iar pentru pentru singhelie, cel hirotonit a primit îndreptățirea de a săvârși acte pentru care primise capacitatea prin hirotonie”.

Mântuitorul Hristos a lăsat această putere incredibilă Sfinților Apostoli și apoi urmașilor acestora tocmai pentru a face mai accesibil drumul către țelul final, către împlinirea scopului pentru care a fost creată Biserica. Principalul scop urmărit de către Hristos prin folosirea mijloacelor spirituale a fost, este și va fi de-a lungul tuturor veacurilor sfințirea credincioșilor. Toate aceste mijloace reprezintă puterea Bisericii și a rămas fără drept de tăgadă în patrimoniul Bisericii, care a fost reprezentată la început de către toți Apostolii laolaltă, fără a fi despărțiți. Acordarea apostolilor puterea de către Iisus Hristos este încuviințată și arătată de Sfântul Evanghelist Ioan prin cuvintele: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate…” (XX, 22-23). Puterea aceasta are și ea o orânduire în care trebuie exercitată, care rezultă din trimiterea Apostolilor la propovăduire: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și Fiului și al Sfântului Duh….”. (Matei, XXVIII, 19)

Mijloacele speciale, spirituale ce au fost oferite Bisericii de către Mântuitorul Iisus Hristos au fost utilizate chiar de la început prin organele abilitate investite cu harul necesar. Organele despre care vorbim au fost mai întâi Sfinții Apostoli, iar mai apoi episcopii, urmașii lor în baza succesiunii apostolice. În epoca pre-niceeană transmiterea puterii oferită de Hristos Apostolilor a fost păstrată cu mare grijă și transmisă neîntrerupt persoanelor capabile să posede și să-și asume responsabilitatea pentru aceasta. Puterea Duhului Sfânt a lucrat neîncetat iar Bisericile locale și-au dezvoltat viața din ce în ce mai mult. După cum am văzut puterea bisericească a fost deținută și exercitată în același timp de ierarhia harismatică, ce a fost instituită prin Taina cea mare a preoției, și reprezintă mijlocul neîncetat de asigurare a organelor necesare exercitării puterii sfințitoare.

Pe lângă ierarhia bisericească Biserica a mai avut și anumite nevoi practice, tocmai din acest motiv au întemeiat unele slujiri ce au avut rolul și au îndeplinit ierarhia de drept uman. Din această ierarhie au făcut parte: citeții, psalții și ipodiaconii, iar mai apoi exorciștii și ostiarii. După ce organizarea Bisericii s-a adaptat la împărțirea administrativă a statului, asta însemnând în decursul secolului IV, în Biserică au apărut diverse ranguri jurisdicționale ce s-au desprins din treptele ierarhiei de drept divin. Oficiile de bază ale Bisericii primare, parohia și eparhia au fost permanent ocupate de persoane care au primit hirotonia pentru treapta respectivă: episcop sau preot, fără excepție. Oficiile bisericești au fost organizate și înființate în baza unei instituții competente sinodul Bisericii locale. Biserica și-a exercitat puterea prin organe individuale episcop și preot tot prin și după rânduiala apostolică. Cel ce a fost învestit cu puterea jurisdicțională într-o eparhie a fost episcopul, iar într-o parohie preotul.

Fiecare comunitate bisericească în parte care a fost constituită într-un cadru etnic și geografic bine delimitat a fost autocefală și s-a bucurat de independență din punct de vedere administrativ-jurisdicțional raportându-se la celelalte unități bisericești care erau egale în drepturi. Dintru început în Biserici nu au fost cunoscute revendicările unor scaune episcopale pentru supremație jurisdicțională însă cu timpul datorită însemnătății politice a cetățenilor s-a ajuns la dobândirea cinstei de onoare a episcopatului. În astfel de circumstanțe au apărut episcopii din capitală, din metropolă, ce s-au denumit sau au purtat titlul de întâistătători. „Canonul 34 apostolic a dat expresie acestei stări de fapt din Biserica primară, consacrând pentru organizarea Bisericii următoarele principii canonice: principiul etnic, care prevede organizarea unei unități bisericești autocefale-naționale; principiul autocefaliei, care dispune ca unitatea bisericească organizată în frunte cu un episcop protos să se conducă independent; principiul ierarhic, sacerdotal și administrativ, precum și principiul ierarhic cu aplicare la relațiile dintre unitățile teritoriale bisericești; principiul sinodalității, în baza căruia autocefalia sau conducerea independentă a respectivei unități bisericești naționale este încredințată sinodului tuturor episcopilor sub președinția episcopului protos, principul organizării mitropolitane; principiul conducerii autonome a episcopilor etc. ”. Aducând discuția despre autonomia Bisericii trebuie să menționăm că întotdeauna a fost raportată la elementul de ordin bisericesc, dar a ținut cont și de elementul legat de stat. Autonomia episcopilor reprezintă de fapt starea lor de independență, de autoguvernare, de conducere independentă a eparhiilor față de unitățile bisericești de același fel. Preot Profesor Liviu Stan definește autonomia bisericească din punct de vedere juridic prin independența Bisericii, exprimată în mod legal față de stat.

Lucrurile s-au schimbat începând cu sfârșitul secolului III și începând cu secolul IV întrucât s-a impus sistemul mitropolitan iar episcopii au pierdut autonomia totală ce o dețineau până la momentul despre care vorbim și nu au putut păstra decât o stare de autonomie care era relativă în ceea ce privește conducerea și organizarea eparhiior fiecăruia. Această autonomie internă a eparhiilor căci despre ea vorbim, a rămas valabilă până în zilele de astăzi. Este lesne de înțeles că în perioada persecuțiilor nu se putea vorbi despre o autonomie externă, ci doar de una internă, deci fiecare Biserică la nivel local și-a asigurat, reglementat, condus și administrat toate „afacerile” de ordin administrativ, cultural și epitropesc, prin intermendiul organelor proprii ce le-a avut la dispoziție. Autonomia Bisericii nu a fost un lucru forțat, ci a venit în mod natural și necesar din ființaBisericii ca instituție de origine divină. Ea a fost elementul constitutiv și instituția canonică proprie Bisericii celor 3 secole primare. A derivat mai precis din doctrina Mântuitorului Iisus Hristos și din aplicarea pe care au oferit-o Sfinții Apostoli, precum și episcopii, urmașii lor în moementul în care au existat perioade în viața Bisericii când i s-a încălcat autonomia, de către altă Biserică ce-și revendica vreun scaun apostolic sau vreo cetate însemnată din viața politico-administrativă a țării sau imperiului roman de atunci, în istoria Bisericii creștine au avut loc acțiuni prin care s-a opus iar punctul culminant a fost constituirea unei Biserici naționale autonome. În legătură cu autonomia Bisericii Nicolae Dură ne spune că: „Natura și temeiurile universalismului poli-național al Ortodoxiei își au obârșia în epoca primară a Bisericii, când același Duh Sfânt al Aceluiași Hristos și al aceleeași înțelegeri și propovăduiri a Lui, s-a pogorât în chipul limbilor diferitelor neamuri. În contextul acestor realități trebuie să înțelegem și procesul istoric al organizării Bisericii locale din epoca pre-niceeană. Unitatea organizatorică dintre etnicitatea unei Biserici locale și universalitatea Bisericii s-a putut păstra, în cuida unor caracteristici locale, de forme, de organizare și conducere, în baza respectării acelorași principii canonice fundamentale, dintre care unul a fost cel al autonomiei. Acest principiu a dat expresie procesului de indigenizare a creștinismului la diferite neamuri ale vremii de atunci, și implicit, formării unor tradiții ecleziastice locale.”

Viața unităților administrativ-teritoriale bisericești nu a fost independentă, ci a fost strâns legată de cultura ce se impunea de comunitatea etnică și astfel a căpătat diverse moduri de manifestare, în procesul de dezvoltare al organizării ecleziale. Am fi tentați să spunem ori să credem că datorită multitudinii formelor istorice de organizare a comunităților bisericești primare, unitatea Bisericii a avut de suferit, însă lucrul acesta este total greșit întrucât ordinea și organizarea au domnit în această perioadă.

Sfinții Apostoli au luat o decizie foarte înțeleaptă, aceea de a adapta unitățile teritoriale bisericești la unitățile administrativ-politice ale statului, arătând astfel că statul și Biserica trebuie să aibe o legătură foarte strânsă. Lucrul acesta a dus la înființarea unei ierarhii de ordin superior în cetățile și metropolele provinciilor Imperiului Roman. Începând cu secolul IV Biserica a dorit și a reușit să meargă la pas cu sistemul instituțional al statuluui, făcând parte din structura lui de organizare. Potrivit hotărârilor luate la Sinodul I Ecumenic (325) de la Niceea în administrativă Bisericii s-a introdus sistemul mitropolitan ceea ce a dus la adaptarea administrației teritorial-bisericească la împărțirea administrativ-politică a statului. Prin urmare odată cu acest lucru episcopul din capitala diocezei a dobândit atribuții speciale. În cadrul Sinodului de la Niceea canonul patru a consemnat pentru Biserică principiul adaptării împărțirii teritoriale la împărțirea administrativă de stat. Prin începerea aplicării acestui principiu canonic de bază al Bisericii creștine s-a ajuns la unele deosebiri în organizarea Bisericilor autocefale raționale. De acum înainte Biserica ce se constituie ca eparhie în cadru etnicva gravita în jurul metropolei din provincie, unde își statornici reședința episcopul ce-și va lua titlul de metropolit, în timp ce eparhia sa de acum înainte se va numi mitropolie, în timp ce „Canoanele 34 apostolic, 6, I ecumenic 2, II ecumenic și 36 al sinodului VI ecumenic recunosc unele prerogative de onoare pe seama acestor scaune episcopale rezidente în metropolă, dar nu le acordă nici o întăietate jurisdicțională. Aceste realitățidin viața organizatorică a Bisericii de la începutul secolului IV sunt atestate și de canonul IX al sinodului de la Antiohia, care înlocuiește termenul etnos cu cel de eparhia. Din secolul IV, sinodul mitropolitan apare în textele canonice sub numele de sinodul eparhial, de sinodul episcopilor eparhiei sau pur și simplu sub numele de tribunal bisericesc.”

Canonul VI al primului Sinod ecumenic a arătat încă odată, consfințindu-le în scris drepturile mai vechi pe cale de obicei, la nivel diocezan ale episcopilor din provinciile Alexandria, Roma și Antiohia.

Prin canonul 7 al aceluiași sinod s-a pus în valoare jurisdicția unităților teritoriale bisericești nou apărute, exarhatele. Biserica după cum ne dăm seama a ajuns liberă și o putere dominatoare, iar în final cultul oficial din Imperiul Roman, așa că întreaga organizație a prins conturul tiparelor administrative alcătuite de Dioclețian, și îmbunătățită de Împăratul Constantin cel Mare. Nicolae Dură concluzionează în legătură strânsă cu Sinodul I Ecumenic: „ a consfințit deci formele de organizare și consolidare a Bisericii primare și a consacrat aplicabilitatea principiului adaptării organizării externe la condițiile istorice ale organizării statelor respective. Prin urmare , principiile canonice fundamentale, care au stat la baza organizării și formele de conducere ale Bisericii primare și care au rămas până astăzi criterii de măsurare a canonicității și ecumenicității unei Biserici, au fost următoarele: a) principiul ierarhic; b) principiul sinodal; c) principiul autocefaliei; d) principiul autonomiei. Aceste principii canonice fundamentale disting și caracterizează organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe ele își află temeiul canonic în organizarea Bisericii primare.”

Mântuitorul Iisus Hristos a consfințit principiul etnic prin porunca de la Matei „… mergând, învățați toate neamurile…” (Mat. XXVIII, 19). Urmările acestei porunci au fost cele așteptate, adică Sfinții Apostoli au predicat tuturor neamurilor Evanghelia Mântuitorului întemeiând comunități religioase și Biserica într-un cadru etnic și geografic delimitat minuțios. Având în vedere această poruncă, Apostolul neamurilor, Pavel, a dat o definiție concisă cuvântul „apostol”: „slujitor al lui Hristos la neamuri, care îndeplinește funcția sacerdotală a Evangheliei lui Dumnezeu, pentru că jertfa neamurilor să devină bine plăcută, sfințită în Duhul Sfânt.” (Romani, XV, 16).

Comunitățile bisericești cele dintâi, care s-au constituit într-un cadru etnic s-au născut în baza aplicării principiului etnic care a fost întemeiat de Hristos și de primii Lui ucenici, Sfântul Apostol Călăuzinca după acest principiu canonic de baza și respectarea lui nu a dus nici o clipă la încălcarea principiului universalității, da din contră i-a dat un imbold de afirmare. Ziua Cincizecimii este o zi cu totul specială care ne oferă o descriere originală a Bisericii multinaționale și o înfățișează în diversitate etnică și geografică, fără a pierde unitatea ei. Bisericile locale care s-au născut în această zi în cadre geografice și etnice diferite s-au organizat, având la bază o autonomie în pofida restului creștinătății greco-romane, fără să lezeze în vreun fel universalitatea Bisericii. Dacă am raporta păstrarea unității la scară locală și universală am ajunge la concluzia că aceasta a avut loc practic prin primirea botezului întru Iisus Hristos prin luarea aminte și participarea la jertfa euharistică instituită de El și transmisă de tradiția de origine apostolică.

Temeiul canonic al principiului ierarhic se afla în întemeierea și organizarea comunităților creștine de Sfinții Apostoli care au lucrat în mod independent, având autoritate proprie, deplină și egală ca și sferă de putere, ce fusese furnizată de Hristos. După cum am menționat fiecare dintre Apostoli a primit de la Hristos o putere egală însă deplinătatea puterii o găsim îm momentul în care sunt adunați toți la un loc. Sfinții Apostoli au avut puterea de a organiza viața Bisericii datorită harului ce l-au primit de la Hristos și care a fost întărit de Duhul Sfânt. Apostolii au transmis și altora harul preoțesc, de care Biserica prin însăși definiția ei și prin constituția ei organică are în componență în primul rând ierarhia. Biserica nu ar fi purtat acest nume dacă nu ar fi existat și autoritatea ierarhică, alături de Sfinții Apostoli și subordonata lor. Biserica primară a fost de la început ierarhică, putem spune că a fost prin excelență în acest mod, și a cuprins toate cele trei trepte episcop, preot și diacon, iar conducerea a fost sinodală. Comunitățile creștine au ascultat sfaturile și îndrumările mentorilor lor, Sfinții Apostolilor și au stăruit în învățătura creștină, împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, precum și în rugăciune, afirmând prin acestea cu tărie principiul ierarhic și cel sinodal.

„Principiul sinodalității, numit și constituționalism democratic bisericesc, a caracterizat întreaga organizare și conducere a Bisericii Ortodoxe din perioada pre-niceeană. Prin sinodul de la Ierusalim (anul 51), s-a impus principiul sinodalității, ca singura formă de exercitare a puterii bisericești centrale. Acest principiu are la bază principiul egalității tuturor apostolilor, în virtutea puterii egale pe care toți au primit-o de la Mântuitorul Hristos. În virtutea acestei puteri egale, Sfinții Apostoli și-au desfășurat activitatea lor în mod independent, iar Bisericile întemeiate de ei s-au condus n chip autocefal. Conform rânduielii statornicite de Sfinții Apostoli, episcopii din Biserica primară s-au întrunit în sobor, pentru rezolvarea unor chestiuni care depășeau în importanță competența unui singur episcop.”

Un lucru deosebit de important este că Sinodul a reprezentat și fundamentul justiției bisericești chiar din primele zile ale creștinismului. În Biserică s-a simțit nevoia unor foruri de judecată, însă adunările formate din preoți, diaconi și alți slujitori ai Bisericii nu reprezentau nu for de judecată în adevăratul sens al cuvântului, ci puteau fi numite instanțe disciplinare care luau o hotărâre și o aducea în fața episcopului care o aproba sau nu în funcție de caz și de speța respectivă. În aceste instanțe disciplinare dar în frunte cu episcopul nu erau judecați doar simplii cetățeni ai comunităților religioase, ci chiar și preoții și slujitorii bisericii care încălcau prevederile canonice și rânduielile bisericești. Episcopul anunța verdictul în cazul preoților, iar în caz de recurs cazul respectiv era judecat de un sinod format din episcopii din vecinătatea comunității.

Lucrurile care aveau loc la sinoade au fost reglementate prin norme canonice, căci fără bază canonică poți cădea în greșeală. Canoanele 34 și 37 apostolice sunt primele mărturii care stau în picioare în fața reglementării regimului sinodal a Bisericii locale. Prin faptul că n-a reușit respectarea principiului sinodalității în cadrul organizării Bisericii creștine pre-niceene s-a putut păstra unitatea de ordin dogmatic, canonic și cultic în Biserica universală.

În Biserica primară toți episcopii au fost egali, întrucât așa au fost și Sfinții Apostoli, lucru care a dus la starea de autocefalie. Această indepedență și autocefalie a episcopilor nu a adus prejudicii Bisericii și unității acesteia deoarece fiecare episcop a avut conștiința că: „împreună cu comunitatea sa, reprezintă în mic întreaga creștinătate, și că toți la un loc formează Biserica Mântuitorului Hristos, una și nedespărțită. În baza principiului sinodalității și a principiului autocefaliei, Bisericile creștine locale au întreținut între ele relații frățești, în deplină egalitate.”

Iată cum descrie în mod explicit Nicolae V. Dură modul în care și-au exercitat putera în Biserică: „În Biserica primară , fiecare episcop și-a exercitat în mod independent puterea bisericească în eparhia sa, învațând, sfințind și conducând în hotarele eparhiei sale. Aplicarea principiului autonomiei eparhiale, în exercitarea puterii bisericești, la chestiuni de administrație obișnuită ale eparhiei, și-a găsit expresia cea mai înaltă în realitatea vieții organizatorice a Bisericii în primele trei, patru secole. În chestiuni de natură dogmatică și cultică, episcopul era obligat, în baza dispozițiilor canoanelor 34 apostolic și 9 Antiohia, să fie într-un cuget în rugăciune și marturisire cu ceilalți episcopi, prin intermediul mitropolitului sau a întâistătătorului său. Pentru Biserica primară, normativul sobornicității Bisericii a fost unitatea de credință în iubire. Unitatea și ecumenicitatea Bisericii, ca însușire esențială a ei, n-au fost determinate numai de formele de organizare și nu se pot niciodată confunda cu unitatea externă și cu universalitatea înțeleasă în mod extensiv. Constituirea de Biserici autocefale sau autonome, n-a prejudiciat cu nimic unitatea și ecumenicitatea propriu-zisă, ba, dimpotrivă, a întărit-o, prin legătura dragostei frățești.”

În ceea ce privește organizarea Bisericii, trebuie să arătăm că în tot timpul ce a fost păstrat un echilibru între unitatea ecumenică a Ortodoxiei și autonomia Bisericii locale. Potrivit principiului autocefaliei fiecare unitate componentă în parte, ce este constituită în baza sinodală, a reușit să se bucure de independență administrativ-jurisdicțională, raportându-ne la altă unitate constituită în același grad. Intrând mai în amănunt și raportându-ne la conducerea internă a Bisericii locale, fiecare Biserică autocefală s-a chivernisit independent după cum a crezut de cuviință pentru rezolvarea treburilor și nevoilor bisericești, fără a fi deranjată din exterior, deci nici o Biserică particulară din exterior nu a intervenit în „bucătăria internă” a Bisericii autocefale. Un bun exemplu pentru administrarea și organizarea treburilor bisericești în mod propriu și nestingherit este organizarea instituțiilor de asistență socială în mod diferit de la o Biserică la alta.

Principiile de bază ale Bisericii așa cum am arătat sunt: principiul ierarhic, principiul sinodal, principiul autonomiei și principiul autocefaliei. Prin acestea poate fi caracterizată fără de greșeală atât forma de conducere cât și viața organizatorică a Bisericii. Aceste principii au caracterizat Biserica primelor trei secole creștine și aceleași principii caracterizează și Biserica cea de peste 2000 de ani adică Biserica zilelor noastre.

Anumite Biserici primare, în funcție și de orașul în care se aflau, dar și de episcopul pe care îl aveau în frunte, au rămas celebre am putea spune și s-au bucurat de o mare cinste. Printre acestea enumerăm: Bisericile din Alexandria, Antiohia, Roma, Efes, Cezareea Capadociei. Chiar dacă au fost Biserici prestigioase lucru cunoscut încă de pe atunci, nu au avut nici nu moment vreo pretenție de hegemonie. Nu degeaba aceste Biserici au fost atât de importante, ele contribuind substanțial la soluționarea diferendelor, în alcătuirea doctrnei apostolice și au transformat ceea ce era până atunci la nivel de teorie, în practică, adică au pus în practică întrajutorarea reciprocă, lucru pe care Sfinții Apostoli îl lăsaseră ca exemplu. Autoritatea Bisericii locale decurgea aum în mod natural și firesc pentru că în principiu fiecare comunitate în parte deținea toate elementele necesare pentru a-și putea desfășura existența. În fiecare comunitate creștină existau aceleași mijloace și instituții fundamentale. Lucrurile acestea devenite constante au reușit să stabilească și să statornicească legătura organică dintre comunitățile creștine. „Autonomiile locale, teritoriale și pluralitatea formelor juridice de organizare – recunoștea nu canonist romano-catolic – nu distrug… coeziunea profundă, deoarece unitatea nu este în mod necesar sinonimă cu uniformitatea juridică.”. Biserica sau mai precis organele reprezentative ale Bisericii nu a cunoscut un drept jurisdicțional absolut în mod individual, ca de exemplu episcopului din metropolă, ci doar pe bază de colaborare între episcopii comunităților și pe baza unei puteri egale ce o aveau aceștia. Tocmai pe această colaborare care era egală și întemeiată pe o stare harică comună s-a bazat și principiul canonic al autonomiei. Unitățile teritoriale bisericești s-au adaptat la împărțirea din punct de vedere administrativă a statului lucru ce a fost determinat de motive de ordin practic. Această adaptare a unităților bisericești la unitățile administrativ-teritoriale din motive practice va fi reglementată și prevăzută și în canoanele Bisericii. Mai precis împărțirea a fost făcută după cum urmează: unei provincii îi corespundeau o mitropolie, unei dioceze îi corespundea un exarhat, în timp ce unei prefecturi îi corespundea un patriarhat. Potrivit principiului autonomiei interne, fiecare dintre episcopi și-a căpătat dreptul la exclusivitate în eparhia ce o păstorea, putând să-și exercite puterea bisericească în toate laturile ei de manifestare, „independent de oricare alt episcop dar dependent de colegiul episcopilor Bisericii respective.” . Tot în baza acestui principiu ce a adus multe beneficii, Bisericile locale puteau să-și alcătuiască legi și rânduieli proprii în funcție de nevoințe.

„Organizarea Bisericii Ortodoxe pre-niceene a fost plămădită pe temeiul constituțional al legislației religios-morale, cutumiare și, apoi canonice. În baza independenței jurisdicționale, fiecare Biserică autocefală și-a rânduit și chivernisit treburile în chip cu totul independent, ținând însă seama și de condițiile specifice și de legislația țării în care s-a organizat. Biserica și-a reglementat raporturile juridice dintre autoritatea bisericcească și cea civilă și socială pe temeiul principiilor sae fundamentale prescrise de Mântuitorul Hristos și păstrate cu sfințenie de-a lungul veacurilor. Adaptarea organizării externe la condițiile istorice ale organizării statului respectiv n-a constituit o „abatere de la principiile fundamentale canonice”. Biserica n-a putut să facă abstracție de administrația civilă a statului în cadrul căruia a fost chemată să-și desfășoare activitatea legată de misiunea ei. În virtutea principiului autonomiei externe, Biserica și-a reglementat, condus și administrat, în mod autonom prin organe proprii, chestiunile sale religioase, culturale, fundaționale și epitropești.” Prin principiul autonomiei fiecare Biserică locală și-a garantat libertatea totală de a-și mărturisi credința proprie și de a se conduce după rânduiala bisericească proprie. Dacă ar fi să definim autonomia din punct de vedere canonic, în ceea ce privește raportul Stat-Biserică: „independența deplină a Bisericii față de Stat, independență ce izvorăște, din originea și natura deosebită a Bisericii, ca și mijloacele și scopul deosebit al Bisericii față de cel al Statului.”

Pentru perioada de început a Bisericii normele religioase și morale au fost soluții absolut suficiente pentru că problemele care aveau nevoie de rezolvare s-au soluționat. Cu timpul bineînțeles că acestea au devenit insuficiente așa că Biserica a trecut la elaborarea de norme juridice proprii. Primele comunități creștine s-au organizat ca unități social-religioase distincte. Reglementarea raporturilor dintre Bisericile locale creștine s-a realizat în primă fază pe cale de obicei juridic, mai târziu urmând ca aceste obiceiuri să fie înscrise în legislația canonică. Ca și organizare Bisericile au luat modelul sinagogilor ori erau constituite în cadrul unităților de neam și limbă, de aceea au fost determinate ca odată cu trecerea timpului s-și formeze un set de legi proprii fiecare Biserică locală. Aceste legi sau norme bisericești ce poartă numele de canoane formează ceea ce noi numim „jus ecclesiasticum”. Tot prin trecerea timpului și prin dezvoltarea organizării bisericești a început să se formeze și dreptul bisericesc. „Orgnizarea bisericească și jus ecclesiasticum sau veșmântul canonic al Bisericii au fost țesute pe „răbojul istoriei”. Condițiile istorice și sociale ale vremii respective au determinat atât formele de organizare, cât și legiuirile bisericești, care rămân expresia vremii lor. Jure ecclesiastico a fost o consecință firească a organizării bisericești, într-un context istoric limitat. Organizarea bisericească s-a format deci nu jure divino, după cum afirmă romană-catolicii pentru susținerea primatului papal, ci jure ecclasiastico, într-un timp istoric bine determinat.”

În perioada începuturilor organizății Bisericii unicul drept pozitiv l-au alcătuit elementele teologice-juridice care se găsesc în revelația biblică a Vechiului și Noului Testament. Până prin secolul III obiceiul și revelațiav au fost unicele legi de bază ale Bisericii. Cel care a avut un caracter juridic hotărâtor a fost obiceiul. Obiceiul a fost considerat de către tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe ca un izvor de drept care are aceeași valoare ca și legea scrisă. Pentru Biserica veche a fost considerată ca o veche și canonică lege. Bisericile primare de origine locală și-au adaptat diferite forme de organizare și conducere ținând cont de tradiția și obiceiul locului de proveniență. „Tertulian (d. 220), relevând această realitate, menționa că multe hotărâri, deși nu sunt scrise, totuși, există în baza tradiției și a obiceiului. În Biserica primară, după mărturia aceluiași apologet creștin, tradiția sa prezintă ca autor al practicilor, iar obiceiul este cel care le confirmă. Autoritatea obiceiului a depins însă de măsura în care s-a identificat sau nu cu principiile canonice fundamentale lăsate de Mântuitorul Bisericii Sale, întemeiate la Cincizecime. Obiceiul nescris, stabilit printr-un uz îndelungat și neîncetat, a fost validat de originea sa apostolică care i-a dat sigiliul permanenței și tăriei.” Împărțirea obiceiurilor și alcătuirea unor norme de drept pozitiv care să intre în uzul comunităților creștine au creat-o o modificare a raportului dintre legile scrise și obiceiurile nescrise. Începând cu secolul al IV-lea legea pozitivă reușește să surclaseze obiceiul și să devină prioritară. Urmează ca mai târziu legea pozitivă să capete o putere mai mare astfel încât să poată confirma, abroga ori interpreta anumite obiceiuri. Trebuie să amintim că dreptul consuetudinar nu a dispărut și nici nu a fost uitat că odată cu trecerea timpului a rămas unul dintre izvoarele dreptului bisericesc de bază, alături de Revelația și canoane după Revelație, rânduielile cutumiare ale Bisericii, au reprezentat pentru primele trei secole creștine un al doilea izvor fundamental.

În secolul al III-lea pentru determinarea și precizarea formelor de organizare, conducere și adminsstrație, Biserica a avut nevoie de izvoarele cele vechi de drept bisericesc pentru că „nu se poate vorbi nici chiar presupune organizarea bisericească fără minime elementele de legislație bisericească….”. Toate aceste legi de organizare despre care am vorbit până în momentul de față, legale de organizare, care în mod generic poartă numele de canon bisericesc, au reprezenttat reușita unui efort foarte mare și constant al Bisericii apostolice și mai ales dorința de a se constitui într-o societate care să poată fi definită de legile Evangheliei, de principiile pe care Mântuitorul Hristos le-a lăsat, și de a putea să-și reglementeze raporturile societății divino-umane cu restul societății civile. Viața externă a Bisericii s-a reglementat prin rânduielile și normele canonice, aplicându-se principiile fundamentale de organizare și disciplină. Acestea au fost temeiurile canonice fundamentale în organizarea Bisericii locale a primelor secole și au rămas primele izvoare canonice bisericești, Cât despre Didahie, Didascalie și multe alte variante de canoane care au pretenția a fi apostolice și care au fost păstrate în cea mai mare parte de Biserici vechi orientale din Etiopia, Egipt și Siria, au fost colecțiile canonice de bază ale Bisericii. „Jus publicum ecclesiasticum al Bisericii primare a avut o natură ecleziologică și un scop soteriologic. Didahia, primul „corpus juris canonici” al Bisericii primare a urmărit nu numai reglementarea vieții externe a comunității, ci și „salus animarum”, prin „finis legis”, care s-a identificat cu „anima legis”. Din secolul IV, dreptul canonic n-a încetat însă să rămână juridic și atunci când intra în sfera forului intern. În concluzie, în Biserica pre-niceeană, finalitatea legii a urmărit atât statornicitatea condițiilor factorilor soteriologici, cât și a unei „ordo juridicus in Ecclasia”.

O multitudine de tradiții canonice, bineînțeles locale au fost create prin procesul de organizare și instituționalizare al Bisericii primare. Tradițiile canonice de această speță au păstrat unitatea în diversitate, și au conturat o expresie a ecumenicității iubirii comuniunii în Euharistie, trăirii pure a Evangheliei și mai ales principiului care a fost mai greu de pus în practică întrajutorării reciproce. Uniformizarea cultului și ritului de origine creștină, dar și al organizării administrative a comunităților locale s-a înfăptuit la sinoadele locale provinciale, sinoadele episcopilor din comunitățile creștine vecine. La aceste sinoade s-au stabilit lucruri de natură cultică, disciplinară și dogmatică care ulterior au căpătat un caracter obligatoriu, universal. Legislația canonică a sinoadelor locale a fost receptată de diferitele Biserici locale din părți geografice variate. Lucrul acesta s-a făcut în mod spontan și datorită unei necesități foarte mari, însă toate aceste acțiuni au fost călăuzite de dragoste și de duhul comuniunii apostolice.

În mare parte „aceasta ar fi configurația evoluției procesului istoric al organizării bisericești de la întemeierea Bisericii până la Sinodul I Ecumenic ( 325 ), inclusiv. Ne-am limitat la această dată, pentru a înfățișa unele aspecte din viața organizatorică a Bisericii primare, mai puțin cunoscută. După această dată, caracterul unitar al organizației Bisericii locale este raportat întotdeauna la legislația canonică statornicită și codificată la soboarele ecumenice, care oferă un material informativ-documentar suficient pentru reconstituirea organizării canonice a Bisericii în această perioadă. De la această dată, canonicitatea organizării unei Biserici locale se măsoară cu respectarea sau nerespectarea principiilor legislației canonice. Bisericile locale, apărute după această perioadă, și-au însușit și adaptat formele de conducere și organizare din Biserica primară, confirmate de obiceiul de drept, și de sinoadele locale preniceene. Principiile canonice fundamentale ale organizării bisericești, bazele canonice, și cele mai vechi izvoare ale dreptului bisericesc, din epoca pre-niceeană, rămân și astăzi elemente constitutive în organizarea oricărei Biserici locale. În organizarea unei Biserici locale a fost și este necesară prezența factorului canonic reprezentat de textele canoanelor ca element constitutiv și indispensabil al închegării și păstrării ortodoxiei ecumenice. Măsura în care organizarea Bisericilor locale, constituite într-un cadru etnico-geografic, bine precizat, s-a statornicit conform prevederilor principiilor canonice fundamentale de organizare a Bisericii primare, rămâne criteriu fundamental în stabilirea bazelor canonice ale acestor Biserici”.

Capitolul II – Însușirile Bisericii

Sfințenia Bisericii

Biserica Mireasa lui Hristos „sfântă și fără stricăciune” ( Efeseni 5, 25- 27) poartă în sine frumusețea luminii soarelui dreptății din ale cărui raze se desfată cei ce locuiesc în ea „precum cei ce nu pot privi însuși cercul soarelui, privesc la el prin strălucirea apei, așa și aceea privind ca printr-o oglindă curată; prin fața Bisericii văd soarele dreptății …,(a cărui mortificare de bună voie dă, n.n. )… mireasmă sufletului prin virtuți… Mireasa făcându-se părtașe de împărăția lui Hristos, din una se face o mulțime de împărătese (bisericuțe), și ajunge la un număr egal cu vrednicia dobândită prin porunci”. Frumusețea, ce iradiază din Izvorul Creator, se vede în creația nouă a bisericii, revelată în mod desăvârșit și împărtășită „sufletelor fecioare” ce articulează trupul încorporat în Trupul lui Hristos, privind toată Biserica drept un singur trup al Mirelui. Trupul văzut, corporal al omului, ca un „ preludiu” ce anticipează viața veșnică poartă în el „ca o comoară în vas de lut" (II Corinteni 4, 7 ) pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ce-l ce l-a învăluit pin jertfa Sa și l-a înălțat prin Duhul Sfânt la adevărata existență. Trupul este o formă cu care suntem îmbrăcați, un pretext al drumului nostru în lume, destinat transfigurării Duhului Sfânt „care infuzează creaturilor o sfințenie , ce nu este a Lui, dacă spunem că este adevărat că în tot ce e transmis de cineva prin sine altora, se spune că e și altul decât el, căci nici o existență nu se poate transmite pe sine altora, ca și când n-ar fi vorba de ea” de aceea împărtășirea harului este sfințenia comună a celor trei Persoane Treimice ce se revarsă asupra omului prin Biserică, în Sfintele Taine, în scopul mântuirii și sfințirii lui.

Sfințenia Bisericii este sfințenia Lui Hristos Însuși. Sfințirea ei făcută prin Sângele lui Hristos a fost împlinită de Sfântul Duh, ce locuiește în ea. În ea se petrece un necontenit proces de sfințire a oamenilor. „Hristos a iubit Biserica și pe Sine s-a dat-pentru dânsa, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt, ca s-o pună pe ea Lui-și Biserică slăvită înainte, neavând întinăciune, nici prihană, nici altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană” (Efes. 5,25-27).

Deci în esență se arată că Biserica este sfântă, pentru că Sfânt este Capul și întemeietorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos; pentru că în ea sălășluiește și lucrează Duhul Sfânt până la sfârșitul veacului, care revarsă asupra-i Harul sfințitor, pentru că scopul ei este să sfințească pe credincioși; pentru că învățătura ei este sfântă și pentru că ea alcătuiește Trupul tainic al Domnului. Sfântul Irineu scrie: „Unde este Biserica acolo este și Duhul Sfânt și unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica și tot Harul”.

Una din caracteristicile specifice ale Bisericii apostolice este de a se numi creștinii între ei cu denumirea de „sfinți” și de a se sili să merite această calificare prin faptele lor (Filip. 1, 1; I Petru 2, 9), așa cum a rămas în Sfânta Liturghie ortodoxă până astăzi: „Sfintele sfinților”, adică sfintele care se dau sfinților. Este limpede deci că Mântuitorul a vrut să întemeieze o Biserică sfântă și sfințitoare aici pe pământ, căci aici este nevoie și nu în altă parte.

Biserica e baia ce curăța petele oamenilor fără să se murdărească ea însăși. „ Dacă spunem că suntem fără de păcat ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu e întru noi „( I In. I, 8). Existența oamenilor care sunt tributari păcatului nu atinge întru nimic sfințenia bisericii. Esența bisericii este susținută de harul împărtășit de activitatea mântuitoare realizată de Hristos. Sfințenia ei se arătă în minunea Sfintelor Taine în general și Taina Sfintei Euharistii în special. Însuși marele Apostol Pavel a spus despre sine că este cel dintâi dintre păcătoși (I Tim. 1, 15). În diferitele și variatele Sale parabole, Domnul Hristos a asemănat Biserica sa cu țarina care cuprinde și grâu și neghină (Matei 13, 24-30; 36-43), cu năvodul care conține și pești buni și pești răi (Matei13, 47-50), cu nunta Fiului de împărat la care sunt invitați și cei ce n-au haine de nuntă (Matei20, 9-14). De aceea ce trebuie neapărat reținut este că numai la sfârșitul veacurilor se vor despărți oile de capre, adică cei buni de cei răi, grâul de neghină, cei cu haine corespunzătoare de cei ce nu le au. Apostolul neamurilor ne spune că Biserica este ca o casă în care se găsesc și vase de cinste și vase de necinste (II Tim. 2, 20), sau asemenea corpului omenesc care are și membre de cinste și membre de necinste (I Cor. 12, 22-24). Asemenea uni lac vindecător în care toți cei bolnavi își găsesc vindecarea, biserica mântuiește și sfințește, chiar dacă în lac întră și cei bolnavi aceștia nu împuținează capacitatea de vindecare a lui el dăruind sănătate și după aceea, tot așa și sfințenia bisericii nu este afectată de starea păcătoasă a membrilor ei, ea rămânând infailibilă pentru că este Trupul Lui Hristos extins în umanitate care a distrus păcatul în totalitate, arătând sfințenia în toate, sfințenie care ne face arzători de divinitate și plini de frumusețe spirituală.

Prezența reală a lui Hristos în Biserică leagă prin Sfintele Taine persoanele umane între ele, împărtășindu-le totodată apropierea de Dumnezeu, prin ruperea păcatului, aducând în sufletul omului iubirea ce ancorează prin om întreaga creație în transcendența divină, căci „ împreună cu El ne-a sculat și împreună, ne-a așezat întru cele cerești, în Iisus Hristos, ca să se arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi în Hristos Iisus” ( Efeseni 2, 7 ), pentru că „Făcătorul tuturor voind să readucă la tăria și armonia de la început existența căzută în stricăciune…, i-a infuzat iarăși Duhul Sfânt și dumnezeiesc care om părăsise… . Deci El susține în starea cea bună existența făcută și poate să o înfrumusețeze prin relație cu Sine, ducând-o spre asemănarea cu Dumnezeu”. Sfințenia bisericii susține real întreaga creație arătând cum trebuie să se prezinte cu adevărat și cum sunt cele ce se împărtășesc și trăiesc cu Dumnezeu și prin Dumnezeu. Prin Biserica Sa cea Sfântă Hristos revelează permanent prin Duhul Sfânt taina cea minunată a Dumnezeului Creator care voiește ca toți oamenii să fie sfinți precum El este (Matei 5, 48).

Sobornicitatea Bisericii

Sobornicitatea bisericii este una din însușirile cele mai importante ale ei pentru că pune în evidență, în lucrarea pe celelalte, unitatea, sfințenia și apostolicitatea. Lucrarea Duhului Sfânt în sobornicitatea bisericii implică: unitatea în diversitate, sobornicitate și conciliaritate sinodală și realitatea divino-umană prin care se revelează în mod deplin Dumnezeu. Prin Biserică sobornicească se înțelege mai întâi o Biserică răspândită în toată lumea, adică universală, cuprinzând pe credincioșii din toate locurile, toate timpurile și de la toate popoarele. Este în fond efectul așteptat al trimiterii de către Mântuitorul a ucenicilor Săi să propovăduiască și să boteze toate neamurile pământului (Matei28, 19).

Sfântul Apostol Pavel spune galatenilor și colosenilor că în Biserica lui Hristos nu se face deosebire de neam între credincioși: „Nu este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob și slobod, ci toate și întru toți Hristos” (Col. 3, 1). Biserica sobornicească înseamnă deci unirea tuturor cu totul. Aceasta înseamnă că fiecare membru și toți la un loc stau în unire cu Biserica întreagă și aceasta, la rândul ei, cu fiecare membru în parte.

Unitatea bisericii în ortodoxie înseamnă extinderea Trupului înviat și Sfințit al Lui Hristos până la marginile pământului, pentru ca veste a cea bună să devină o certitudine și un mod de viață. în Biserica Ortodoxă unitatea se manifestă în diversitate, fiecare biserică locală fiind legată canonic, dogmatic și cultic de Biserica cea Una, de Hristos. Sobornicitatea este solidaritate, armonie, comuniune și dragoste deplină, ca manifestare a vieții treimice în lume care leagă prin sfințenie atât de intim toate între ele arătându-le ca un singur trup ce are drept cap pe Hristos împăratul și Salvatorul ei.

Unirea tuturor neamurilor în împărăția veșnică a lui Dumnezeu este redată foarte plastic de Sfântul Apostol Pavel prin compararea Bisericii cu o vânjoasă tulpină de măslin în care ramurile rupte sunt înlocuite, prin altoire, cu mlădițe tinere de la un măslin sălbatic. Deși sălbatice o dată altoite pe trunchiul viguros, ramurile străine „s-au făcut părtașe rădăcinii și grosimii măslinului” (Rom. 11, 17) celui de bun neam care este Biserica. Sfântul Apostol Pavel arată că altoirea ramurilor tinere – care închipuie pe creștinii dintre neamuri de curând botezați – este o dovadă a bunătății părintești a lui Dumnezeu, care, în acest chip, aduce pe toți la mântuire, dar cu o condiție: să rămână statornici în credința pe care au primit-o. Căci dacă din bunătate Dumnezeu i-a altoit pe tulpina Bisericii, vor rămâne în comuniune de viață harică cu trunchiul Bisericii și cu celelalte ramuri numai atâta vreme cât vor rămâne în credință.

Cu acest exemplu Sfântul Apostol Pavel oferă o nouă încredințare despre universalitatea Bisericii ce reiese atât din chemarea tuturor popoarelor la veșnica împărăție a lui Dumnezeu prin mesajul universalist al Evangheliei, cât și prin întoarcerea evreilor la „măslinul lor”, adică la Biserica lui Hristos din care ei, mai întâi, trebuia să facă parte (Rom. 11, 24-26). Această încorporare a lor în Biserică n-ar fi fost posibilă dacă Mântuitorul Hristos n-ar fi încheiat un nou legământ, pecetluit de data aceasta cu însuși Sângele Fiului lui Dumnezeu.

Sobornicitatea exprimă mai întâi o biserică răspândită în toată lumea, cuprinzând pe toți credincioșii din toate timpurile și din toate locurile, fiind o concretizare a comandamentului Mântuitorului și a rugăciunii arhierești ce se realizează prin Evanghelie și Jertfa Sa oficiată pe altarul Fiecărei Bisericii locale. Hristos este deci principiul unitar, sobornicesc în biserică și în lume.

Biserica se mai numește sobornicească, pentru că sinoadele ecumenice sunt autoritatea supremă a obștii creștine, având latitudinea să hotărască cu deplină competență, fie asupra credinței, fie asupra vieții creștine în general, lor aplicându-li-se infailibilitate.

Sobornicitatea se mai poate tâlcui și prin alți termeni: solidaritate, simfonie, sinteză. Traducerea slavă a Simbolului niceo-constantinopolitan a redat termenul de κατολική prin sobornicească, cuvânt care derivă de la sobirati- a duna la un loc, a reunii, iar aceste din radicalul sobor- adunare, grupare la un loc. El arată că Biserica stă pe temelia soboarelor ecumenice, universale, spre deosebire de confesiunile ce s-au rupt de Biserica Ortodoxă și care nu mai stau pe baza sinoadelor Bisericii din vremea când cuprindea întreaga creștinătate. De aceea Biserica Ortodoxă se mai numește și ecumenică pentru că are menirea să se întindă peste tot pământul (Matei 29,19; Luca 24,47).

Biserica ecumenică sau ecumenicitatea ei este concretizată în forma ei de organizare prin sinodalitate, fiind întemeiată în mod real de Arhiereul cel Mare Hristos pe temelia credinței apostolilor și a celor ce vor crede și se vor boteza în El, având drept autoritate principiul sinodalității. Biserica sobonicească este organizată și condusă în mod sinodal, prin înțelegere și dragoste, prin mărturisirea credinței adevărate revelată de Mântuitorul Hristos păstrată, tâlcuită și transmisă de Sfinții Părinți, Sfintele Sinoade, de Sfânta Tradiție.

Formularea adevărului dumnezeiesc, cuprins în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în dogme de către episcopatul Bisericii în sinod ecumenic sau particular, în cazul contestării sau înțelegerii lui greșite de către unii, este apanajul exclusiv al episcopatului. Dar hotărârile dogmatice (dogmele) sau canonice (canoanele și legislația bisericească), trebuie receptate de întreaga Biserică, cler și popor, pentru a deveni normative și universal obligatorii. Căci au fost sinoade convocate a fi ecumenice, care au fost respinse de Biserică (Sinodul de la Efes din 449). Aceasta pentru că numai Biserica în întregimea ei de comunitate sobornicească, cler și credincioși, este păstrătoarea adevărului dumnezeiesc, sau cum spune Sfântul Apostol Pavel: „stâlp și temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15), fiindcă numai ea, în totalitatea ei, este investită cu plenitudinea puterii Duhului și infailibilă având drept Cap pe Hristos.

Apostolicitatea Bisericii. Infailibilitatea

Apostolicitatea arată că biserica adevărată este aceea care a păstrat învățătura Lui Hristos așa cum au comunicat-o Apostolii. Ea stă pe temelia Apostolilor, Hristos fiind „piatra cea din capul unghiului”(II Tes. 2, 15;I Cor. 11, 2-23). Apostolicitatea Bisericii Ortodoxe se arată și în succesiunea apostolică a ierarhiei.

După cum este și firesc, noțiunea de apostolicitate este legată și derivă din cea de apostol. Apostolicitatea, așa cum o înțelege Biserica, constă în faptul că Iisus Hristos însuși este prezent activ în Apostolii Săi. Pentru aceea identifică Mântuitorul ascultarea credincioșilor față de Apostoli cu ascultarea datorată însăși Persoanei Sale dumnezeiești (Luca 10, 16), iar primirea sau respingerea Apostolilor, cu primirea Sa și a Tatălui Său (Matei 10, 40). Între privilegiile cele mai de seamă de care se bucură Apostolii sunt câteva care trebuie amintite pentru a ne da seama de drepturile cu totul speciale ce le revin acestora în Biserică și în opera mântuirii. Menționăm pe următoarele:

alegerea și chemarea la apostolat, făcută direct de Domnul (Matei 4,
18-22);

puteri depline și speciale la Cincizecime (Fapte 2, 4), ceea ce
constituie sinteza și harisma apostoliei;

trimiterea lor către lumea întreagă (Matei 28, 19; Fapte 1, 8).

O dată precizate aceste atitudini directe de Mântuitorul, fața de Apostolii Săi, care au avut mandat precis de a-I continua lucrarea Sa mântuitoare în lume, ne putem pronunța că Biserica este cea adevărată, care a păstrat învățătura Domnului așa cum au consemnat-o și au propovăduit-o Sfinții Apostoli, ucenicii direcți ai Domnului, martorii Săi nemijlociți și organele Sale cu împuterniciri speciale în lucrarea mântuitoare. Instituirea ierarhiei (alegerea, pregătirea și hirotonirea) a fost lăsată de Hristos pe seama Apostolilor, care, după instrucțiunile Lui precise, având plenitudinea harului și puteri „supra-episcopale”, au transmis succesorilor lor aceste „puteri ierarhice”, „cu caracter general”. Astfel cei șaptezeci au constituit școala din care s-a recrutat prima ierarhie, ierarhie ce se continuă și astăzi prin succesiunea apostolică neîntreruptă, prin plenitudinea harului episcopatului, ce se transmite neîntrerupt de la Apostoli prin șirul de episcopi canonici, de-a lungul timpului și spațiului pentru a coborî etern divinitatea și a urca etern umanitatea în iubirea țiitoare a Dumnezeului Sfântă Treime.

Ideea de misiune și cea de proces istoric merg alături una de cealaltă în Noul Testament și conduc la un model de continuitate într-o mișcare liniară: Dumnezeu trimite pe Hristos – Hristos trimite pe Apostoli – Apostolii transmit mesajul lui Hristos întemeind Biserici și hirotonind slujitori. Această abordare a continuității poate fi considerată ca fiind istorică.

Biserica Ortodoxă a rămas cu totul credincioasă până astăzi, învățăturii scrise și orale a Apostolilor, în sensul că a păzit cu cea mai mare strășnicie, fără nici o schimbare, atât revelația cuprinsă în Sfânta Scriptură, cât și Predania orală a Sfinților Apostoli, potrivit poruncii acestora (II Tes. 2, 15; I Cor. 11, 2, 23; Gal. 1, 9; II Tim. 2, 2; 3, 14). După cum este logic și după cum vedem, calitatea aceasta de apostolicitate a Bisericii accentuează în chip deosebit pe lângă Sfânta Scriptură și Predania apostolică orală ce ne vine cu certitudine de la ucenicii și martorii nemijlociți ai Domnului. Numai pentru acest motiv Biserica Ortodoxă face, și pe bună dreptate, din Tradiția Apostolică, cel de-al doilea izvor al Revelației dumnezeiești și cea de-a doua sursă de învățătură dumnezeiască și mântuitoare.

Apostolicitatea Bisericii mai arată, totodată, ceva și anume că mesajul dat de Mântuitorul Apostolilor pentru propovăduirea Evangheliei Sale fără schimbare, că răspândirea revelației se încheie cu ultimul Apostol, fără a avea pretenția că această învățătură a fost definitiv sistematizată și precizată în toate amănuntele sale, lucru ce rămâne de efectuat de Biserica apostolică singura în drept a întreprinde o astfel de acțiune.

Capitolul III – Importanța principiilor fundamentale canonice de organizare a Bisericii

Principii canonice cu fond dogmatic și juridic

Din această categorie fac parte următoarele principii:

principiul eclesiologic instituțional

principiul organic

principiul ierarhic

principiul sinodal sau sobornicesc

principiul iconomiei

principiul autonomiei externe

principiul loialității față de Stat

a.1. Principiul eclesiologic instituțional

Este reliefat în toată învățătura Bisericii, într-un mod constant și continuu. Acest principiu scoate în evidență caracterul pe care îl are Biserica – acela de instituție văzută care este organizată atât după norme religioase, cât și după norme omenești.

Cel mai mult iese în evidență acest principiu prin cultul Bisericii, însă cel mai complet este caracterizat prin legislația canonică întrucât prin intermediul ei se oferă consistență organizatorică, conținutului religios care este specific vieții și lucrării Bisericii. Toate legile și normele care sunt acum în vigoare și care formează legislația religioasă reprezintă acest principiu canonic care are fond dogmatic și prin care se dă sens prezenței Bisericii în cadrul istoriei.

Acest principiu reprezintă începutul principiilor canonice și din el izvorăsc toate celelalte principii canonice care organizează și conduc Biserica.

a.2. Principiul organic.

Acest principiu se mai numește și principiul alcătuirii și lucrării organice a Bisericii, întrucât reliefează alcătuirea Bisericii care este aproximativ la fel cu cea a unui organism. Acest principiu mai arată faptul că toate elementele acestui organism sunt prezente activ în săvârșirea lucrărilor bisericești.

Acest principiu arată rânduiala canonică potrivit căreia atât unitățile bisericești, cât și organele care conduc Biserica se alcătuiesc prin exprimarea voinței tuturor membrilor, deci nu numai prin voința unui singur om sau a unei categorii de membrii.

a.3. Principiul ierarhic

Constă în organizarea, lucrarea și conducerea Bisericii după dispoziția pe care o implementau vieții bisericești în întregime ierarhia clerului de instituire divină.

Aspectul de ordin dogmatic al principiului de față se relevă prin elementele ce urmează:

instituirea divină a preoției neotestamentare în cele trei trepte

preoția este principala purtătoare a succesiunii apostolice

preoția este principalul mijlocitor al harului sfințitor și principalul lucrător al mântuirii

preoția este un element constitutiv de bază al Bisericii, adică Biserica nu poate exista fără preoția divină

a.4. Principiul sinodal sau principiul sobornicității

Prin acest principiu se arată faptul că organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt individuale, adică reprezentate de o persoană, ci constituite sub formă de sinoade, de organe colegiale ori colective.

a.5. Principiul iconomiei sau al pogorământului.

Autoritatea biseicească, având calitatea de a deține mijloace de lucrare a Bisericii, mai precis a puterii bisericești, poate să administreze această putere, prin mijloacele proprii așa cum consideră ea că este în avantaj pentru Biserică.

Iconomia ori administrarea mijloacelor prin intermediul cărora se săvârșește lucrarea Bisericii este de două feluri: de chivernisire a harului sfințitor, iar a doua de chivernisire a celorlalte mijloace comune.

a.6. Principiul autonomiei externe.

Prin acest principiu se deduce că Biserica este autonomă, sau altfel spus independentă în ceea ce privește treburile religioase, nedepinzând de vreo organizație din exterior. Mai pe înțelesul nostru Biserica se conduce pe sine în mod independent, însă se supune supravegherii din partea Statului, în ceea ce privește respectarea statutului ei legal.

Un lucru nou în această privință și care este pe aceeași lungime de undă cu canoanele bisericești, nu este definirea Bisericii ca organizație autonomă față de Stat, ci faptul că toată iconomia Statului și Regulamentelor bisericești ce sunt acum în vigoare arată și recunosc această autonomie ca pe o stare de fapt care nu se poate schimba. Cel mai bun exemplu pentru acest lucru este faptul că Biserica și-a elaborat și adoptat propriile legi fără a depinde de ceva sau de cineva.

a.7. Principiul loialității față de Stat .

Loialitatea poate fi definită în acest caz prin legalitate, adică corectitudine atunci când vine vorba despre raporturile dintre oameni sau dintre grupurile de oameni.

Loialitatea Bisericii față de Stat nu este doar formală sau doar la nivel declarativ, ci în mod concret reprezintă respectarea suveranității Statului și cinstirea lui așa cum se cuvine.

Principiile canonice cu fond simplu juridic

b.1. Principiul autocefaliei

Prin principiul de față trebuie să înțelegem o rânduială canonică care spune că „o unitate bisericească, ierarhic, sinodal și teritorial determinată, se conduce în mod complet independent de alte unități de același fel, cu care păstrează totuși, în mod obligatoriu unitatea dogmatică, cultică și canonică. Deși acest principiu n-are un fond dogmatic ca cele de care ne-am ocupat până aici, totuși el s-a conturat și se afirmă pe baza a două dintre principiile canonice cu fond dogmatic, și anume, pe baza principiului ierarhic și pe a celui sinodal”.

Autocefalia are rolul de a determina în special poziția de independență totală a unei Biserici locale în ceea ce privește raporturile interortodoxe. Autocefalia este un prin element ce dă expresie poziției canonice a Bisericii Ortodoxe Române în ansamblul Ortodoxiei Ecumenice. Această autocefalie este consemnată și în articolul 2 al Statutului. Un lucru absolut nou care nu este în antiteză cu tradiția și rânduiala, ci le respectă întocmai este afirmarea și mai ales extinderea drepturilor de autocefalie asupra diasporei Bisericii Ortodoxe Române. Lucrul acesta este stipulat în articolul 6 al Statutului cel care precizează următoarele: „ Asistența religioasă, organizarea bisericească, precum și trimiterea de conducători pentru românii ortodocși de peste hotare, se reglementează de Patriarhia Română, cu aprobarea Guvernului”.

Biserica are acest drept de a exercita, după posibilități, jurisdicția asupra diasporei proprii. Acest drept ține de esența ei, fiind garantat de toată tradiția Bisericii și de canoanele care opresc în mod special amestecul străin în treburile Bisericilor autocefale.

b.2. Principiul autonomiei interne.

Prin acest principiu se înțelege că potrivit rânduielii canonice, anumite unități ale Bisericii au puterea de a se conduce de sine, prin propriile organe, dar totuși sunt supuse supravegherii și îndrumării, bineînțeles din partea autorităților de rang superior.

„În cadrul dezvoltării istorice a organizării Bisericii principiul autonomiei interne și-a găsit aplicarea în două feluri și anume: în raportul dintre unitățile teritoriale mai mari sau situate la mari distanțe unele de altele și în raportul dintre unitățile și chiar dintre așezămintele sau instituțiile unei Biserici locale.”

b.3. Principiul nomocanonic sau pravilnic.

Prin acest principiu se arată faptul că Biserica se conduce atât după legile ei, adică cele pe care le-a elaborat și le-a crezut necesare pentru buna funcționare, cât și după legile de stat.

Acest principiu a căpătat formă încă din secolul al IV-lea, prin intermediul practicii Sfintelor Sinoade Ecumenice și prin aplicarea unor legi de bază ale Statului în viața Bisericii. El și-a pus amprenta definitiv în viața Bisericii prin secolul al V-lea, când sunt alcătuite și apar primele nomocanoane.

b.4. Principiul teritorial.

„Prin acest principiu se înțelege acomodarea sau potrivirea formelor organizației bisericești teritoriale, după tiparele organizației teritoriale a unităților de stat”

Capitolul IV – Unitatea Bisericii – dar al lui Dumnezeu și responsabilitate a creștinilor

Argumentul suprem pentru unitatea Bisericii se află în unitatea ființei divine din care decurge și unitatea creației. Dacă există „un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este peste toți și prin toți și întru toți” (Efes. 4, 6), care „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc” (Fapte 17, 26), și „din care se trage tot numele părintesc în cer și pe pământ” (Efes. 3, 15), înseamnă că și Biserica lui Hristos formează o singură unitate. Ea este „una” pentru că se circumscrie în granițele aceluiași Univers; ea este „una” pentru că își primește influxul vital de la Unul Dumnezeu întreit în Persoane. Având în vedere acest lucru, Sfântul Apostol Pavel poate spune că există o singură Biserică pentru că credincioșii care o alcătuiesc au de la creație o origine comună în Dumnezeu. „Unitatea Duhului” se păstrează în Biserică numai datorită faptului că ei, credincioșii Bisericii formează o singură unitate creaturală, prin același Duh Sfânt (Efes. 4, 4), prin același Domn Hristos (Efes. 4, 5) și prin același Dumnezeu și Tatăl tuturor (Efes. 4, 6). Toate Persoanele Sfintei Treimi colaborează la unitatea Bisericii. Această unitate, având ca prototip perfecta unitate a Sfintei Treimi, este atât de strânsă, încât Sfântul Ciprian crede cu neputință ca „această unitate provenită din stabilitatea divină și omogenă în tainele cerești, să poată fi sfâșiată în Biserică și zdrobită prin opoziția voințelor în dezacord „.

Biserica este alcătuită din oameni, adică din membri ai cetății pământești, care sunt chemați să formeze, încă din cursul istoriei umane, familia fiilor lui Dumnezeu, ce trebuie să crească necontenit până la venirea Domnului.

Văzută în realitatea ei imediată, Biserica are în Ortodoxie o dublă înfățișare comunitară:

comunitate de credință

comunitate ierarhică liturgică

Aspectul de comunitate de credință arată că Biserica a fost întemeiată să propovăduiască mesajul Evangheliei mântuirii, că funcția ei principală este aceea de a binevesti Adevărul, pe Iisus Hristos, „pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3, 16). Biserica – comunitate de credință stă pe unitatea organică dintre Adevăr – Evanghelie – credință: „Și voi, după ce ași auzit cuvântul Adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, ați crezut în El și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit”(Efes. 1, 13). Pentru a face o comparație între Vechiul și Noul Legământ, Sfântul Apostol Ioan scrie: „Legea a fost dată de Moise, dar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos”(Ioan 1, 17), iar Sfântul Apostol Pavel vorbește de „Evanghelia lui Hristos…puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom. 1, 16).

Pentru Sfinții Părinți, Biserica – comunitate de credință devine Biserica învățăturii adevărate, căci, în vremea marilor erezii trinitare mărturisirea Ortodoxiei a fost sarcina principală a Bisericii. Lupta Sfinților Părinți în acea epocă istorică a fost aceea de a face ca învățătura Bisericii care înaintează în timp, să rămână identică cu credința apostolică.

Sfântul Vasile cel Mare arată că Sfântul Duh este „izvor de sfințire, lumină inteligibilă, care procură prin El însuși oricărei puteri raționale un fel de claritate pentru descoperirea adevărului”. Conducerea pe calea mântuirii se face treptat prin crearea unei tensiuni interioare, de către Duhul Sfânt, care ne dăruiește din puterea Sa pe măsura înaintării noastre. Aceasta o arată de asemenea Sfântul Vasile cel Mare când spune: „El umple cu puterea Sa, dar nu se comunică decât acelora care sunt vrednici, nu urmărind o măsură unică, ci împărțind lucrarea Sa proporțional cu credința”.

Biserica a fost întemeiată nu numai pentru misiunea de a evangheliza, ci și pentru cult. Studiile mai noi au demonstrat că εκκλέσία este un nume liturgic, că în primele secole creștine, prin „Biserică” se înțelegea adunarea celor botezați pentru a săvârși Euharistia. Aspectul de comunitate liturgică este specific Bisericii, care și-a concentrat viața cu toate laturile ei în Liturghie, pentru că în Liturghie se actualizează „istoria mântuirii”: prin „anamneză” comunitatea intră în relație cu evenimentele mântuirii, iar prin „epicleză”, ea devine „comuniunea” Sfântului Duh. Liturghia este într-adevăr o sinteză a elementelor fundamentale ale Ortodoxiei: predicarea Evangheliei (prin lecturile biblice, prin texte biblice transformate în rugăciuni, prin predici); mărturisirea credinței apostolice și tradiționale (Simbolul de credință, texte liturgice în care se cuprind afirmații dogmatice); comuniunea euharistică; rugăciune comună și jertfa spirituală; spiritualitate comunitară; experiența iubirii colective; solidaritate în problemele social-umane.

Biserica ca trup al Lui Hristos este mijlocul principal prin care se descoperă Dumnezeu luminând prin harul Duhului Sfânt și prin conlucrarea activă cu Hristos în cultul și viața ei. Biserica cea Una ridicată pe Calea Adevărul și Viața ce izvorăște din învierea Lui Hristos se prezintă în lume ca realitate infailibilă a credinței susținută prin lucrarea sacerdotală a Duhului Sfânt ce apropie permanent pe om de Dumnezeu prin taina Sfântului Potir.

Preotul sfințește pe credincioșii lui prin dragoste, prin rugăciuni, prin Sfintele Taine și prin propria sfințenie. Centrul lucrării sale sfințitoare este Sfânta Liturghie, iar în aceasta Sfânta Jertfa euharistică. Purtând pe brațele sale Trupul și Sângele Mântuitorului, preotul se sfințește până la îndumnezeire, dacă este realmente vrednic să se împărtășească cu Domnul el sfințește, de asemenea, pe aceia cărora le dă Trupul și Sângele Domnului spre împărtășire. După Sfântul Ignatie Teoforul, Sfânta Împărtășanie este „doctoria nemuririi”. Faptul principal în Taina Sfintei împărtășanii este Jertfa Domnului. Această Jertfa este condiția și certitudinea mântuirii noastre. Domnul însuși S-a adus pe Sine Jertfa pentru păcatele noastre. El a fost simultan și Jertfitor și Jertfa. El S-a oferit pe Sine Tatălui a răscumpărare pentru noi. De fiecare dată, în Jertfa euharistică din Sfânt Liturghie, Mântuitorul se jertfește pentru noi toți, implicit pentru preotul jertfitor. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că însuși Mântuitorul coboară ca să prefacă pâinea și vinul în Trupul și Sângele Său, iar preotul nu este decât locțiitorul Logosului. Ca locțiitor la Fiului lui Dumnezeu care se jertfește, preotul se jertfește și pe sine odată cu Mântuitorul. Jertfa preotului este una din cele mai sfinte ofrande pe care Biserica le aduce lui Dumnezeu. De-a lungul veacurilor mulți preoți s-au jertfit în diferite împrejurări pentru binele și sfințirea credincioșilor lor.

Sfintele Taine sunt mijloacele reale prin care umanitatea se împărtășește de bunătatea dumnezeiască, ele împărtășesc harul mântuitor, sunt hrana cea spirituală: „ Biserica e întruchipată în ele ca mădularele în inimă… biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum și fierul vârât în foc se preface în foc, nu focul în fier, și după cum flerul înroșit în foc ni se arată aievea ca foc, iar nu ca fier, deoarece însușirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot așa și cu Biserica lui Hristos: dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea, n-ar vedea decât însuși trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El și că se împărtășește din trupul Lui. Sfinții părinți consideră pe Hristos, Adam cel Nou, și Sfânta Fecioară , Eva cea Nouă, care prin analogie reprezintă întreaga creație, sau „ biserică sfințită și rai cuvântător” (vezi Axionul, De Tine se bucură), din care Mântuitorul primește trupul umanității, la întrupare, și îl înalță, refăcând armonia tuturor în ipostasul său. Astfel marea taină a umanității este revelată în Trupul Său, Biserica, în care cei ce se unesc cu El prin împărtășire „ în sfințenie de taină” se întăresc în credință purtând în ei rațiunea unității dată de Capul Bisericii, fiind născuți în iubirea, ce se deschide către toate membrele trupului, fapt ce realizează comuniunea și armonia: „căci precum trupul unul este și are multe mădulare, iar toate mădularele trupului multe fiind sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi și toți la un duh ne-am adăpat” ( I Corinteni 12, 12-13 ), pentru că deși despărțiți „în ipostasuri proprii, și anume fiecare, prin care unul e Petru, sau Ioan, altul Toma sau Matei, ne-am făcut contrupești în Hristos, hrăniți cu un singur trup și pecetluiți în unitate, în Duhul cel unul”, legătură fortificată prin har, în care toată slujba membrelor este pusă spre zidirea întregului Trup. Căci cel ce se jertfește în continuare, pe Sfânta Masă în Biserică, prin puterea Duhului, aducându-se singur jertfă și fiind adus jertfa de Biserică prin episcop sau preot, care invocă puterea Duhului, este Același Hristos care S-a jertfit sângeros pe Golgota.

Într-o oarecare măsură, toate Tainele Bisericii izvorăsc din Crucea lui Hristos sau participă la aceasta, căci Tainele țin în primul rând de slujirea de Arhiereu a lui Hristos, iar Hristos este Arhiereu în veac prin aducerea jertfei, jertfa Sa străbătând cerurile (Evrei, 4, 14; 5, 6): „Toate celelalte Taine, derivă din Taina răscumpărării; întregul har izvorăște din crucea care este obârșia răscumpărării. Botezul ne introduce în moartea și în viața Domnului, ne aplică moartea Sa lumii și păcatului și ne face să intrăm în viața Sa pentru Dumnezeu. Mirungerea ne conferă Duhul lui Hristos, principiul vieții și al activității creștine; ea vine să desăvârșească Botezul în noi făcându-ne adulți în Hristos. Această nouă viață în Duhul este alimentată și întărită prin Euharistie ca hrană spirituală.

Deci Tainele prelungind în noi lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, sunt legate de Cruce și de Înviere. Mai bine zis Tainele sunt legate de Cruce și de întreaga lucrare răscumpărătoare a lui Hristos. Cu fiecare Taină, sau în fiecare Taină are loc un act de chenoză a lui Dumnezeu care vine la noi, prin harul Său împărtășit într-o formă vizibilă, omenească și a omului care trebuie să se micșoreze pe sine ca să vină în întâmpinarea Harului care i se împărtășește. Harul lui Dumnezeu, împărtășit prin Sfintele Taine ale Bisericii, nu are acces și nu poate rodi decât venind într-o inimă deschisă: „Iată Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și de deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”(Apoc. 3, 20). Harul transmis prin Sfintele Taine va face simțită prezența Mântuitorului față de toți oamenii: „Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Absența întâlnirii vizibile cu Mântuitorul va fi împlinită de Harul revărsat în Sfintele Taine, care sunt o permanentă sărbătoarea a Cincizecimii pentru sufletele credincioșilor, sărbătoare cu reale urmări ontologice. Dar așteptarea „întâlnirii depline poate fi înțeleasă numai prin faptul că noi și acum îl întâlnim pe Domnul cel preamărit, căci El face vizibilă și palpabilă între noi prezența Sa harică, activă… prin Sfintele Taine”.

Unitate în societatea umană este susținută în or ce moment și nivel al ei de credință sau de un crez. Or ce domeniu rațional de activitate are la bază legii de guvernare în care membrii lui cred și le împlinesc condiționat și necondiționat de voie sau de nevoie. Eforturile complementare depuse de fiecare membru au la bază nuanța simplă a credinței, căci dacă nu ai minim de credință cazi deznădejde și renunțare. în Biserică unde Hristos unește prin harul său credința este de mântuire și realizare a vieții. Credința în biserică este vie, lucrătoare în fapte. Sfânta Scriptură pune în strânsă legătură credința și faptele bune ca factori ai mântuirii, înfățișând îndreptarea și viața veșnica ca urmări ale credinței (I Ioan 5, 10 ; Rom. 5, 2) sau ale iubirii (I Ioan 3, 14), sau ale păzirii poruncilor divine (I Ioan 3, 23-24) sau ale credinței și faptelor (Iac. 2, 24), căci credința vie se arata în fapte (Iacob, 2, 26). Unitatea Bisericii este întemeiată în primul rând pe mărturisirea aceluiași adevăr de credință. Duhul Sfânt este Acela care păstrează adevărul în ea nealterat și-l face să pătrundă în inima fiecărui creștin, îndemnându-i pe toți să gândească la fel cu privire la cele dumnezeiești. Sfântul Vasile cel Mare prezintă biserica ca o familie susținută de comuniunea și comunitatea de iubire revărsată prin harul credinței: „Prin bogăția harului pe care Duhul Sfânt ni l-a dat …înfloreau bisericile lui Dumnezeu fiindcă erau înrădăcinate în credință, în unire și în dragoste ca niște mădulare diferite care se potrivesc atât de desăvârșit laolaltă încât parcă formează un singur trup.”

Credința este realitatea ce revelează și unește comunitatea Bisericii, pentru că fără credință este cu neputință să fim bineplăcuți Lui Dumnezeu. „Există un singur adevăr care determină credința membrilor Bisericii. Iar adevărul se poate primi ușor de la Biserică, pentru că Apostolii, precum bogații în vistierie, au depus în ea tot ceea ce se referă la adevăr. Așa că, oricine dorește, să ia din Biserică băutura vieții”.

Biserica ca Trup al Lui Hristos are la temelie și în ființa ei divino-umană adevărul hristic care unește și susține prin ea întreaga creație, fiind locul în care se realizează deplin adevărul suprem ce călăuzește la împărăția cerurilor. În decursul timpului în or ce popor biserica a fost locul în care prin credință și rugăciune s-au luat de cele mai multe ori cele mai importante decizii legate de viața, cultura și civilizația națiunii respective. Biserica în lume a fost pavăză și scut vânturilor și furtunilor iscate ca din senin, ea adăpostind înăuntrul ei pe toți sărăcii lumii acestei care au dorit și doresc îmbogățirea în Dumnezeu care trăiesc prin descoperirea liberă a adevărului. Prefigurată încă din Vechiul Testament de corabia lui Noe, descrisă simbolic de Sfinții Părinți prin termenul de corabie Biserica adună în sine prin credința omului toată creația, plutind pe valurile agitate ale lumii, dar nu în derivă ci cu un scop bine determinat dat de Omul Dumnezeu Hristos, acela de a transfigura și sfinții toate depunându-le în eshaton încă de pe acum hrănindu-le cu apa cea vie a credinței și a dragostei divine.

Despre această stare și despre acest adăpost vorbește Sfântul Duh în psalmi, când zice: „Dumnezeu iubește unitatea de cugetare a casei” (Ps. 67, 7). Unitatea credinței nu poate fi separată de unitatea Bisericii, adevărul fiind unul, precum una este și Biserica. Cel care nu-și păstrează unitatea cu Biserica, se leapădă de adevăr. Iar celui ce nu păstrează adevărul, nu i se împărtășește harul. Adevărul cere cu necesitate unitatea cu Biserica.

În existența Bisericii creștine rugăciunea are un loc de frunte, fiind liantul nevăzut care leagă inima credincioșilor în unitatea Trupului tainic. „Cel ce se roagă se află în împărtășirea rugăciunii cu ceilalți creștini. De aceea nimeni nu se cade să-și pună nădejdea în rugăciunea sa, ci în timp ce se roagă, fiecare să cheme în ajutor întreaga Biserică”. Această „comuniune a rugăciunii” are darul de a da credinciosului puternicul sentiment de solidaritate cu ceilalți credincioși și încredințarea că pe calea pe care merge este însoțit de mii și milioane de pelerini spre împărăția cerească. Sfântul Apostol Pavel este convins de acest lucru, de aceea se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noii convertiți ca aceștia să poată spori în credință și în cunoașterea voii lui Dumnezeu, așa cum el însuși o spune:„Pentru aceea și noi…nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoașterea voii Lui, întru toată înțelepciunea și priceperea duhovnicească” (Col. 1, 9; I Tes. 1, 2, 3).

Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe credincioși să stăruie necontenit în rugăciune, priveghind în ea cu toată mulțumirea (Rom. 12, 12; Col. 4, 2), știind că rugăciunile credincioșilor ajută pe toți ceilalți frați pe calea mântuirii: „îndemn deci, înainte de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii…ca să petrecem viață veșnică și liniștita în toată cuvioșia și buna cuviință”(I Tim. 2, 1-2; Efes. 4, 8). Rolul rugăciunii în viața Bisericii este pe de o parte de a avea un climat favorabil pentru mântuire, iar pe de altă parte de a ajuta efectiv la câștigarea acesteia. De aceea din comuniunea rugăciunii nu poate ieși nimeni fără să-și păgubească mântuirea, deoarece nimeni din Biserică nu se poate dispensa de rugăciunile celorlalți. Chiar și Apostolul are nevoie de ele, de aceea cere insistent, în repetate rânduri creștinilor „să se nevoiască în rugăciuni către Dumnezeu” (Rom. 15, 30), pentru el și pentru ceilalți frați ai lor. „Rugându-vă în toată vremea întru Duhul și la aceasta priveghind cu toată răbdarea și rugăciunea pentru toți sfinții și pentru mine, ca să mi se dea cuvântul la deschiderea gurii mele, să fac cunoscută cu curaj taina Evangheliei” (Efes. 6, 19; cf. II Cor. 1, 11; Col. 4, 13).

Rugăciunea pentru „toți sfinții” – prin care trebuie să înțelegem pe toți creștinii (I Cor. 1,2; II Cor. 1,1; Efes. 1,1) – țintește mântuirea tuturor.

Credința și rugăciunea sunt nedespărțite, pentru că numai prin ele omul se alipește vieții adevărate vorbind și conlucrând cu Dumnezeu pentru se face asemenea Lui Dumnezeu primind în har tot ce are El prin Ființă, devenind Sfânt.

Capitolul V – Păstrarea unității Bisericii prin Sfânta Euharistie

“A trăi dimensiunea Treimică a Euharistiei înseamnă a descoperi și a vesti că de la Întruparea Cuvântului și de la Cincizecimea Duhului între Taina Treimii și destinul omului nu este nici o distanță, înseamnă a descoperi că, Treimea este programul social al omului (Fedorov) și că existența omului cea mai concretă este o ucenicie a iubirii dumnezeiești care s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Rom 5, 5).

Euharistia se revelează din ce în ce mai mult astăzi în conștiința teologiei moderne (formula protest B.E.M.) ca Taină a Bisericii prin excelență, Taină în care Biserica se realizează, se recunoaște și se perpetuează ca locul și timpul adunării credincioșilor, ca darul și consacrarea lui Dumnezeu în Trupul lui Hristos, prin coborârea și lucrarea Duhului Sfânt.

Astăzi noi redescoperim Euharistia, nu numai ca Una dintre taine, ci ca Taina Bisericii prin excelență, Taină în care Biserica ni se arată ca sacrament și în care Euharistia înglobează întreaga realitate a Bisericii, ceea ce nu poate fi exprimat niciodată până la capăt, Euharistia reprezentând locul adevărului.

Euharistia îl repelează pe Dumnezeu ca “vizită” și “chivot” (Ioan 1,14) al lui Dumnezeu în istorie și creație, pentru ca Dumnezeu să poată fi contemplat și slăvit în “Slava Adevărului Său” și participat în comuniunea sa de viață.

De aceea Biserica nu are altă realitate sau experiență a Adevărului ca Euharistia. În adunarea Euharistică cuvântul lui Dumnezeu se adresează Omului și creației nu ca interpelare dinafară așa cum se întâmpla în V.T., ci ca TRUP, adică interior propriei noastre experiențe.

Pentru că Hristos nu este numai revelat, ci și realizat în experiența noastră ca “părtași” într-o comunitate. Adevărul nu ne este impus, ci izvorăște din mijlocul nostru. Nu este o autoritate în sensul de autoritas, ci har și dragoste, care ne îmbrățișează în ființa sa implicată existențial în noi.

Euharistia arată că Adevărul nu este ceva care privește doar ființa umană, ci are dimensiuni cosmice profunde. Hristos în Euharistie este descoperit ca viața și recapitularea întregii creații.

Cum arată și experiența euharistică, “rațiunea (scopul)” omului este înțeleasă ca trebuind să fie elementul capabil să unifice creația pentru a o readuce lui Dumnezeu, prin mâinile omului așa încât, Dumnezeu și nu omul, să fie <<totul în toate>>.

Concepția euharistică a Adevărului promovat de Biserică poate elibera pe om de aviditatea de a domina natura și de a-l face să ia cunoștință de faptul că Hristos – Adevărul a venit pentru viața întregului cosmos și că îndumnezeirea pe care a adus-o Hristos ca împărtășire din viața veșnică (II Petru 1, 4) se raportează la toată creația, nu doar la ființa umană.

Rezultă deci, că Euharistia conține o noțiune de Adevăr care nu este din lumea aceasta și care pare nerealist și inaplicabil în privința vieții.

Euharistia a fost privită de la început ca taină a comunității și unității eclesiale în Hristos (Ioan VI, 55-57; Fapte II 43-44). Desigur și Botezul este Taina unității Bisericii, căci după cum spune și Sfântul Apostol Pavel cei botezați formează un singur Trup în Hristos.

Euharistia însă continuă, adâncește și desăvârșește unitatea și comuniunea cu Hristos

Legătura antologică dintre Botez și Euharistie a fost exprimată de Sf. Apostol Pavel când vorbește despre Botez ca moarte și înviere în Hristos: “Au nu știți că toți câți în Hristos ne-am botezat într-un moartea Lui ne-am botezat?” (Rom VI, 3-4).

Hristos euharistic este Hristos mort și îngropat, înviat și înălțat într-u slavă, plin de Duhul Sfânt.

Dar Botezul se diferențiază totuși de Euharistie. În Euharistie, Hristos este prezent nu numai prin harul dumnezeiesc pe care Duhul îl revarsă în lume și în om prin umanitatea lui Hristos, ci prin însuși Trupul și Sângele Său, după prefacerea pâinii și vinului.

Aici, în Euharistie, nu mai este vorba de a mai fi părtași morții, îngropării sau unei vieți mai bune, ci este chiar de dobândirea Celui înviat. De acum nu mai primim (numai) darurile Duhului Sfânt oricât de bogate ar fi ele, ci pe însuși Vistiernicul acestor daruri, comoara într-u care începe toată bogăția darurilor.

Sfinții Părinți exprimă diferit această deosebire. Se afirmă în general că în Euharistie nu ne mai naștem în Hristos ca om nou, ci că acest om nou dat de Botez și pecetluit de Taina Mirungerii se hrănește cu hrana cerească, Hristos Însuși. Ideea e că Euharistia este hrana ce hrănește noul născut.

Căci a uni Botezul de Euharistie pentru protestanți nu reprezintă o dificultate atunci când este vorba de adulți.

Însă soluția cuminecării la maturitate este lipsită de temei, ceea ce distinge Botezul de Cină este caracterul unic, iar ceea ce le este comun este relația cu moartea și învierea Domnului. Între Botez și Euharistie este o continuitate pentru că moartea și învierea cu Hristos și unirea tot mai strânsă cu Hristos, date într-o anumită măsură la Botez, se realizează plenar în Euharistie în împărtășirea cu Hristos euharistic.

Această continuitate este subliniată de Teofan al Mirceei astfel: “De aceea Botezul premerge Sfintei Împărtășanii căci întâi trebuie să se facă mădularele asemenea Capului, ceea ce o face dumnezeiescul Botez, apoi să se unească cu Capul în înfricoșătoarea Euharistie”. “Botezul și Euharistia ne comunică, cum afirmă și Sfântul Maxim Mărturisitorul, dinamismul și puterea transformatoare a morții lui Hristos urmată totdeauna de Înviere. Prin Botez căpătăm puterea omorârii voii noastre pentru păcat, prin Euharistie căpătăm puterea de a ne da chiar viața, căci ființa noastră moare tainic pentru Dumnezeu ca să ne umplem de viața învierii Lui”.

Moartea prin Botez este pentru o viață nouă pe pământ, pe când moartea din Euharistie este o moarte pentru orice viată pământească, e o moarte pentru învierea la o altă viață – (veșnica).

Însă un studiu cuprinzător al originii și teologiei tainelor ne arată că Euharistia nu mai poate fi izolată de contextul sacramental liturgic și că există în special profunde analogii și paralelisme între Euharistie și, de pildă, sfințirea apei, a untdelemnului.

Rânduiala binecuvântării apei datează din timpurile străvechi, Tertulian fiind primul martor in Apus.

Această concepție a unei puteri lucrătoare comunicate apei se regăsește și în tradiția siriană îndeosebi la Sf. Efrem Sirul.

Duhul Sfânt face să rodească apa botezului așa cum făcuse odinioară roditoare și apele primordiale la facere.

Orice sfințire a apei este o rememorare, o aducere aminte și totodată o mărturie prin epicleză că aceeași putere sfințitoare a Duhului Sfânt (ca și în Euharistie) continuă să lucreze.

Ceea ce determină o relație strânsă între Botez și Euharistie este aspectul sfințitor și comunitar pe care îl cere și-l determină ambele taine.

Ca și în Botez, în Euharistie vom afla același principiu de finalitate antropologică și eclesiologică ce culminează cu bucuria și împărtășirea întregii comunități.

Dacă deosebirea liturgică și teologică dintre sfințire și comuniune este veche și îndreptățită, disocierea lor este nefastă și nu poate să conducă decât la acele impasuri teologice din care încercăm să ieșim astăzi: mod al prezenței reale, validitatea Euharistiei fără adunare sau împărtășaniei, numai cu unul dintre Sfintele Daruri.

Redescoperirea în zilele moderne a contextului eclesial și comunitar al Sfințirii baptismale și euharistice are o mare însemnătate pentru dialogul ecumenic chiar.

Venirea Duhului (scopul tainelor) este invocat nu numai pentru cei Botezați, adunați pentru ospăț, ci și peste darurile acestora, astfel că hrana (euharistică) pe care o vor primi cu mulțumire să nu fie acest trup care nu folosește la nimic, ci să fie pentru ei mâncare și băutură duhovnicească (I Car 10, 31) pătrunse de Duhul și, deci, de prezența Împărăției.

Dumnezeiasca Euharistie este misterul prezenței pliromatice și a lucrării celei mai profunde a lui Iisus în Biserică. În mod tainic dar real, ca supremă dovadă a dragostei față de Biserică, Hristos este prezent în Euharistie cu trupul Său luat din Fecioara Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălțat și așezat de-a dreapta Tatălui ceresc.

Hristos este prezent real în Euharistie pentru a ne face parte de toate cele ce s-au făcut în Trupul Său, de urmarea Sa până astăzi și în veci comunicându-ni-le acum în mod actual în măsura în care putem să le primim în acest veac, dar în această comunicare aflându-se virtual tot ceea ce vom putea primi în veacul viitor adică comuniunea maximă incandescentă în El.

De aceea mâncăm hrana prea Sfântă a Împărtășaniei și ne adapăm din dumnezeiescul Potir, pentru ca să ne cuminecăm cu însuși Trupul și Sângele pe care Hristos și le-a luat asupra-și încă din pântecele Fecioarei.

“Așa că vorbind în drept noi ne facem părtași una cu cel ce s-a întrupat și îndumnezeit, cu cel ce a murit și a înviat pentru noi, prezența lui în acest Sfânt Potir fiind aceeași cu cea eshatologică cu deosebirea că acum Hristos ni se împărtășește în trupul sinapsei sub trupul pâinii și al vinului, scrie Sf. Maxim Mărturisitorul, după acea minunată metaboli (prefacere) post epicletică care anticipează eonul eshatologic”.

Dumnezeiasca Euharistie nu este numai taina supremă, ci și jertfa absolută a iubirii lui Dumnezeu pentru Biserică, este jertfa sublimă și nesfârșită ce nu subestimează jertfa de pe Golgota (cum susțin protestanții) pentru că este una cu ea.

Același este Logosul euharistic și jertfa de pe Golgota este una și aceeași cu cea euharistică, cu deosebirea că una a fost sângeroasă și istorică, iar cealaltă nesângeroasă veșnică și “magnifică”, fiind Rațiunea spre care converg toate rațiunile tuturor nivelelor ontologice prin <<metaboli>> în Biserică.

Hristos își manifestă iubirea sa desăvârșită în Euharistie prin faptul că noi, ajustându-l ne scufundăm în oceanul infinit al vieții, în El “ne mișcăm, înviem și suntem”. Și prin Euharistie dobândim “arvuna învierii”.

Sfântul Irineu scrie în acest sens: “Așa cum mlădița viței plantată în pământ putrezit a răsărit cu rod înmulțit, devine Euharistic, prin puterea Duhului Sfânt, tot așa și trupurile noastre, fiind hrănite de El, se vor scula iarăși la timpul rânduit lor”.

Jertfa euharistică, ca jertfă a iubirii desăvârșite, este mereu actuală nu numai pentru că ne reprezintă, ci și pentru că ne cuprinde pe toți și ne cere și pe noi în stare de jertfă.

Față de logosul euharistic, plin de infinita forță magnetică a iubirii divine, sufletele pioase ale Bisericii manifestă o liberă, duioasă și harismatică mișcare centripetă, ca persoane.

Tocmai de aceea sensul sau rostul jertfei Euharistice este atragerea noastră în stare de jertfă, condiția cuminecăturii și a unirii noastre cu jertfa permanentă Hristos.

Comuniunea noastră perfect eficace cu Domnul, centrul nostru de atracții nu se poate face decât prin realizarea unor stări echivalente, similare. N-am putea să ne împărtășim de Hristos ca jertfă dacă nu ne-am înfățișa și noi în fața Lui jertfindu-ne, și nu ne-am putea jertfi dacă nu am primi puterea din starea Lui de jertfă.

Prin aceasta starea noastră de jertfă este prelungirea jertfei lui Hristos. Ceea ce a făcut pe Golgota singur Iisus Hristos face acum cu noi prin prelungirea jertfei sale.

Adevărul că Mântuitorul a instituit taina dumnezeieștii Euharistii ca jertfă, îl dovedește în primul rând și cuvintele de instituire, redate întocmai de Sfântul Chiril al Ierusalimului în ale sale cateheze mystagogice: “adaosul prin care Domnul a însoțit cuvintele de instituire: <<Acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge>> se dă și <<acesta este Sângele Meu, Sângele Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor>>” (I Cor XI, 23), pun în evidență caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii deoarece vărsarea sângelui pentru alții spre iertarea păcatelor constituie cum se știe ființa oricărei jertfe adevărate.

Disputa dintre Răsărit și Apus s-a situat, până la Sfârșitul perioadei “presinodale” mai mult în jurul momentului prefacerii darurilor anume, dacă în timpul epiclezei ori în timpul cuvintelor de instituire, decât al obiectului însuși al acestei prefaceri. Mai mult față de teologia latină “ a transubstanțierii”, teologia ortodoxă, cu tot accentul pus pe rolul hotărâtor al Sfântului Duh în Epicleză, pare a se retrage într-o atitudine de tăcere în fața tainei negrăite a prefacerii – metaboli euharistice ascunzând astfel o incapacitate pretins “arhaizate” de speculație teologică în fața uneia dintre cele mai actuale taine ale credinței noastre.

Sfântul Ioan Damaschin spune că “modul prefacerii” nu poate fi cercetat.

Manualele de teologie atât cele grecești, cât și cele rusești se situează întotdeauna în jurul temei Euharistice ca taină a prezenței reale a lui Hristos.

De câțiva ani în urmă teologia Euharistiei beneficiază de convergența acestor diferite “reînnoiri” care au marcat cercetarea teologică în diferite domenii – Biblic, Liturgic, Patristic. În deosebi taina proprie Sfântului Duh este redescoperită în raportul său specific cu Sfânta Euharistie.

Trebuie precizat că problema relației dintre Sfântul Duh și Euharistie depășește cu mult cadrul Epiclezei. Această rugăciune a fost greșit înțeleasă de anumiți interpreți ai tradiției ortodoxe drept “moment precis” al prefacerii Sfintelor Daruri și, prin urmare, drept cel de-al doilea termen al unei alternative între cuvintele de instituire sau epicleză ca formule sfințitoare. Încă din anii ’30 pr. Serghei Bulgakov se străduise să regândească întreaga teologie a Euharistiei: “În primul mileniu, în istoria Bisericii creștine, în toiul disputelor hristologice, nu se punea problema dogmei Euharistice, iar Biserica își mărturisea credința în mod spontan și fără explicații sau definiții. Apariția ereziilor determină strădaniile de a exprima dogma euharistică și de a-I da o justificare teologocă”.

În epoca noastră în care doctrina prezenței reale a lui Hristos în Euharistie este redusă la o semnificație simbolică sau în perspectiva unei juxtapuneri, a prezenței lui Hristos în daruri și a “roadelor duhovnicești” ale împărtășaniei se pare important:

1) să reamintim unitatea teologică a sfințirii și împărtășirii euharistice.

2) să reamintim că orice prezență sacramentală și eclesială a lui Hristos este o prezență treimică și că orice comuniune cu Hristos este o comuniune de intimitate filială cu Tatăl în Sfântul Duh.

3) să arătăm că taina Euharistiei este actualizarea în Biserică a “întâlnirii” dintre Dumnezeu treimic și comunitatea umană, renăscută prin credință în Botez. Taina însăși a Euharistiei este o taină de reciprocitate, de fidelitate reciprocă.

Prezența reală a lui Hristos în Euharistie ne introduce într-o nu mai puțin reală prezență dintre Hristos și Dumnezeiasca Treime.

Roadele Sfintei împărtășanii sunt multe. Cine poate să le numere?

Învierea și viața veșnică. Domnul a zis: “Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică” (Ioan 6, 54).

Unirea cu Iisus Hristos, unire reală așa cum arătat pentru că devenim mădularele din El și El lucrează prin ele în noi.

Dobândirea fericirii depline gustând din “ființa Fericirii însuși”, zice Nicolae Cabasila, din Soarele Hristos.

Iertarea păcatelor prin care devenim copii lui Dumnezeu, o nouă creație, și primim pe Vistiernicul Darurilor și “luminați ca un adevărat Tabor că nu este stea, zice Ilie Migniat, care să strălucească atât pe cer cum strălucește un suflet luminat de harul dumnezeiesc”.

Îndumnezeirea – lucrul cel mai de preț pentru noi creștinii, căci dacă ne unim cu Hristos cum spune și Sfântul Pavel (Galateni 2, 20) “și numai trăiesc eu, ci Hristos trăiește într-u mine”.

Prin Sfânta Euharistie primim atâtea daruri și har dumnezeiesc, dar mai presus de toate primim pe însuși Duhul Sfânt.

Anaforaua și rugăciunile de la Euharistie ale Sfântului Ioan Gură de Aur preiau această noțiune de împărtășire a Duhului Sfânt, chiar dacă nu acesta este termenul prin excelență cu care Sfântul Ioan va exprima realitatea vieții celei noi dăruite în Euharistie.

Pentru Sfântul Vasile putem spune că împărtășirea Sfântului Duh este singura roadă a Euharistiei, fiind un termen sintetic care exprimă plinătatea tuturor darurilor.

Trebuie lărgită însă această problemă a împărtășirii cu Duhul Sfânt și să ne reamintim că tradiția antiohiană și siriană, în general, căreia îi aparține anaforaua Sf. Ioan a fost deosebit de sensibilă la acest aspect pnevmatologic al Euharistiei.

Pentru Narsai (sec. IV) Euharistia este hrana Duhului: “odată născuți prin Botez, cei botezați se adapă cu Duhul”.

În alte Omilii precum cele pascale și liturgice în tradiția alexandrină, capadociană, dar mai ales în liturghiile bizantine regăsim această temă a plinătății căldurii Duhului. Însuși ritul “zeonu-lui” din liturghia bizantină amintește de prezența pnevmatică a lui Hristos.

Prin urmare, această realitate însăși a Duhului Sfânt ne introduce în comuniunea vieții treimice. Imnul “Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc … nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi” a fost adoptat și reprezintă una din rugăciunile de mulțumire.

Teologia Fericitului Augustin din acest punct de vedere este remarcabilă așa cum redă părintele Bobrinskoy în lucrarea citată. Întâi de toate Fericitul Augustin vede Duhul Sfânt în lucrare în și pentru comunitate, pentru unitatea și coeziunea suprafirească a Bisericii a fost Duhul Treimii în lume.

Pentru Fericitul Augustin, lucrarea Duhului are o finalitate antropologică. Această finalitate antropologică și eclesială este un dat al tradiției sobornicești primare.

Prin întrupare, însă și prin izbânda pascală, întreg trupul omenesc, adică lumea creată în întregimea sa, este exorcizată, sfințită, îndumnezeită, regăsindu-și astfel vocația de a fi templu al prezenței dumnezeiești.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur iubirea frățească și milostivirea nu sunt decât prelungirea tainei a lui Hristos trăită în Euharistie. Acest termen, “prelungire”, este prea șters pentru a evoca o relație exterioară de la cauză la efect. Ar trebui spus că pentru Sf. Ioan grija și răspunderea pentru cel sărman sunt înscrise în miezul Tainei Euharistiei.

Jertfa adusă la altar, ofranda euharistică nu-și dobândește deplina semnificație decât dacă dragostea devenită sacramentală și izvorâtă din jertfa lui Hristos vine cu adevărat în ajutorul celor săraci care și ei sunt altarul lui Dumnezeu și trupul lui Hristos.

Această dimensiune frățească a Euharistiei este impresionantă la Sf. Ioan Hrisostom. Iubirea frățească nu este exterioară Euharistiei, nici secundară în raport cu o sfințire “in sine” a darurilor euharistice și cu atât mai mult în raport cu o comuniune individuală a credinciosului.

“Vrei să cinstești trupul lui Hristos? Nu-l disprețui când îl vezi gol. La cei bun să-L cinstești acoperindu-L cu văluri de mătase la Biserică, dacă îl lași afară despuiat? Cel care a spus: Acesta este trupul Meu (Matei 26, 26) și a adeverit cuvântul prin faptă a spus de asemeni: Flămând am fost și nu mi-ați dat să mănânc … gol și nu m-ați îmbrăcat (Matei 26), pentru acest trup tainic nu este nevoie de nici un văl, ci de o inimă curată: mădularele lui Hristos au nevoie de grija noastră”.

Această condiție prealabilă a iubirii și a unității pentru venirea Duhului își află cea mai potrivită ilustrare în umanitatea Apostolilor adunați în încăperea cea de sus înainte de Cincizecime.

Aceasta poate să contrazică acea concepție prea “obiectivă” și prea scolastică a principiului “ex opere operato” în Euharistie sau Hirotonie. Amintim în legătură cu aceasta rugăciunea euharistică din liturghia Sfântului Vasile în care după epicleză spune: “Să nu oprești, pentru păcatele mele harul Sfântului Tău Duh, de la Daniel ce sunt puse înainte”.

În acest context al iubirii frățești ca parte constitutivă a Euharistiei la Sfântul Ioan poate fi redescoperită spre folosul nostru – o întreagă teologie a preoției și a jertfei duhovnicești.

Preoția slujitoare și jertfa euharistică se cufundă astfel într-o adevărată preoție universală și polivalentă a poporului lui Dumnezeu.

Concluzionând acest capitol aducem mărturie Sfântului Ciprian care se opunea unei eclesiologii universaliste. O eclesiologie euharistică care manifestă plenitudinea Bisericii în jurul episcopului în Euharistie, taina adunării. Și astfel euharistia însăși dezvăluia sensul plenitudinii, al autenticității, al catolicității Bisericii. Biserica fiind catolică, oriunde se adună, oriunde se reunește în învățătură, în frângerea pâinii, în săvârșirea Tainei Euharistice.

Și tocmai pornind de la acest dat inițial al Bisericii locale, revelate în plenitudinea sa în jurul Euharistiei, putem înțelege sensul, natura profundă a Bisericii, întruparea, prezența sa în lume și putem înțelege totodată că unitatea Bisericii în dimensiunea ei universală este o unitate nu de supunere, ci de comuniune, după chipul vieții treimice.

Comuniunea Euharistică este o comuniune treimică, un dar, o prezență, o realizare a vieții treimice în Biserică.

Liturghia începe cu binecuvântarea treimică și aceasta corespunde unei conștiințe Euharistice foarte profunde, chiar dacă uneori insuficient exprimate în învățătură și doctrina clasică. Noi am fost învățați prin manualele noastre într-un fel de hristomonism euharistic, adică un fel de exclusivism în Hristos lăsând la o parte orice referință la Tatăl și la Sfântul Duh.

Euharistia amintește tocmai faptul că întreaga comunitate euharistică trebuie să se situeze într-un context treimic.

Euharistia este o Cincizecime perpetuă. Noțiunea de împărtășire a Duhului Sfânt în Euharistie este mai vitală și își are originea la Sfântul Apostol Pavel (II Cor, 13, 13).

Euharistia este astfel comuniunea sfinților, comuniunea întregii Biserici, acest lucru fiind îndeplinit și exprimat în liturghiile bizantine, îndeosebi în ritualul proscomidiei.

Alături de Sf. Agneț care-L reprezintă pe Mântuitorul, pe Sf. Disc se află și Maica Domnului, Sf. Apostoli, toți sfinții, dar și toți credincioșii vii și morți.

Astăzi redescoperim Euharistia nu numai una din Tainele Bisericii, ci ca taina prin care Biserica este Biserică, taina în care Biserica se revelează ca taină ea însăși, în care Euharistia înglobează întreaga realitate într-o perpetuă deschidere spre ceea ce nu poate fi niciodată exprimat sau cuprins sau definit.

Este punctul de plecare al mărturiei și expansiunii Bisericii misionare și apostolice.

Concluzii

Sfânta Euharistie este atât o Taină, cât și un Simbol al Unității Bisericii. Ca Taină a împăcării și unirii cu Hristos prin care ni se comunică puteri suprafirești, Sfânta Euharistie îi împacă între ei și-i leagă pe creștini cu puterea harului care-I cuprinde în fluxul său pe toți cei ce se împărtășesc și-i face pe aceștia să fie “una”, precum unul este însuși Domnul prin care se împacă și se unesc. Ca Taină a unității Bisericii ea îi împărtășește pe cei care o primesc cu puterea de a trăi sentimentul realității depline, trăind ca într-un singur trup cu toți cei ce se cuminecă.

Efectele Sfintei Euharistii, ca Taină a unității Bisericii se produc însă și se fac mai întâi văzute în comunitățile locale prin împărtășirea tuturor din același Potir. Iar împărtășirea din același Potir într-o comunitate este aceeași în împărtășirea în toate comunitățile din întreaga Biserică încât nu în mod simbolic, ci în mod real actul împărtășirii constituie o manifestare a unității Bisericii și prin aceasta a unității creștine.

Astfel este evident că cine este unit cu o comunitate este unit cu întreaga Biserică și cine se află în comuniune cu un preot sau episcop în cadrul parohiei se află în comuniune cu întreaga Biserică și întărește unitatea ei.

De aici rezultă că cine nu este în comuniune cu Biserica locală este în afara ei și în afara Bisericii, adică după cum se spune în limbajul îndătinat “scos din comuniune, – excomunicat”.

Dar Sfânta Euharistie fiind Taina care unifică și determină nu numai unirea religioasă, ci și unirea morală și socială a credincioșilor, prin acest fapt ea apare ca deosebit de importantă și pentru unitatea Bisericii. Aceasta pentru că prin efectul său haric împacă pe creștini cu Dumnezeu și le impune în vederea acestui deziderat împăcarea și reconcilierea cu toți oamenii, după cuvântul Scripturii: “că cel ce vrea să-și aducă jertfa sa la altar să se împace mai întâi cu fratele său (Matei V, 24) și care ne mai spune că este mincinos cel ce spune că îl iubește pe Dumnezeu pe care nu-L vede, dar nu-L iubește pe aproapele său pe care-l vede” (Ioan 4, 20).

Aceste imperative îi conștientizează pe credincioși în mod evident ca prin unirea lor cu vrednicie din Sfânta Euharistie să producă efectele sale și asupra unității creștine.

Ca urmare, situând Sfânta Euharistie în centrul vieții bisericești, în centrul lucrării noastre pentru mântuire, trebuie să avem veșnic în minte îndatorirea de a căuta și înfăptui continuu pacea noastră cu toți și pacea tuturor oamenilor între ei pentru ca în acest chip să ne facem noi înșine vrednici de împăcarea cu Dumnezeu. Căci ce altceva este împăcarea cu Dumnezeu decât mântuirea? Și ce este altceva Euharistia decât – mulțumirea – pe care o aducem ziditorului a toate pentru împăcarea cu sine la care ne-a chemat prin jertfa sa?

Fie ca harul să vină, în această lume să treacă, afirmă cea mai veche rugăciune euharistică care a ajuns până la noi.

Plină fiind de conștiința îmbucurătoare a prezenței divine această credință unește întreaga creație într-o singură familie mare, într-un singur mădular în clipa în care Golgota este reactualizată prin credincioși:

Bibliografie

***Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, Ed. IBM al BOR, București, 2001;

***Liturghier

***Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu așezămintele și Canoanele Apostolice, traducere de Pr. Prof Ioan Mihălcescu, Chișinău, 1928

Arion, Drd. Leon Gh., Unitatea și universalitatea în epistolele pauline în Studii Teologice, nr. 1-2, 1967

Bălan N., Chestiunea bisericească din România și autonomia Bisericii noastre, Sibiu, 1910

Bobrinskoy Boris , Împărtășirea Sfântului Duh, ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1999

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Unitate și varietate în cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe autocefale, în Studii Teologice, VII (1955), nr. 7-8

Bria, Diac. Prof. Ioan, Aspecte dogmatice ale unirii Bisericilor, în S. T., XX (1968), nr. 1-2

Cabasila Nicolae, Despre viața în Hristos, XXVIII, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște și Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989

Covercă Magistr. Ioan V. , Judecata bisericească în epoca veche, în S. T., XIII (1961), nr. 1-2

Dură, Pr. Asist. Nicolae V., Biserica creștină în primele patru secole. Organizarea și bazele ei canonice, în rev. Ortodoxia, nr. 3, XXXIV ( 1982 ), p. 451;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990

Floca, Diac. Asist. Univ. Ioan N., Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, teză de doctorat, în M. A. , XIV (1969), nr. 1-3

Floca, Magistr. Ioan N., Dipensa în dreptul bisericesc, în Studii Teologice, VII (1955), nr. 1-2

Floca, Diac. Prof. Dr. Ioan N., Legislația bisericească una și aceeași de o parte și de alta a Carpaților, în Mitropolia Ardealului, XX (1975), nr. 11-12

Găină, Magistr. Dumitru I., Sfinții Apostoli și episcopii, în rev. Studii Teologice, nr. 9 – 10, XIV ( 1962 )

Ganea Ioasaf, Taina Sfintei Euharistii, mijloc de mântuire, în M.M.S. LXIV.5 1988

Gholam, Drd. Samir, Legea divină și legea bisericească (Jus divinum et jus ecclesiasticum), în S. T., XXVII (1975), nr. 9-10

Homiakov A. S., Încercare de expunere catehetică a învățăturii despre Biserică; Biserica Una, trad. de Prof. N. Chițescu în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 9-12, 1960

Ivan, Prof. Iorgu, Abaterile papalității de la organizația canonică a Bisericii, în rev. „Ortodoxia”, nr. 4, 1954

Idem, Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Înalt Prea Sfințitul Patriarh Justinian, 1948 – 1953, în rev. B. O. R.,nr. 1, LXXII ( 1954 )

Idem., Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică. Teză de doctorat, București, 1937

Idem., Importanța principiilor fundamentale canonice de organizare și administrație, pentru unitatea Bisericii, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 3-4, XLV ( 1969 )

Idem, Preocupări și studii de drept canonic, în Studii Teologice, nr. 5- 6, XX ( 1968 )

Idem, Raporturile Bisericilor Ortodoxe autocefale locale între ele și față de Patriarhia Ecumenică, după canoane și istorie, în M. M. S., nr. 7-8

Joița, Pr. Alexandru, Sfânta Euharistie. Taina iubirii jertfelnice, în S.T. 9-10, 1975

Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Ideea de sinodalitate și prioritate apostolică în Noul Testament, în S. T., XXVI (1974), nr. 7-8

Milaș V. N., Dreptul bisericesc oriental, traducere de V. Radu și D. Cornilescu, București, 1915

Mircea Magistr. Pr. I., Organizarea Bisericii și viața primilor creștini, în S. T., VII (1955), nr. 1-2

Moisescu, Prof. Dr. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca Apostolilor, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 1 – 3, VI ( 1954 )

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul Eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1978

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Primatul papal și colegialitatea, în dezbaterile Conciliului al II-lea de la Vatican, în Ortodoxia, XVII (1965), nr. 2

Idem., Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), în „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1969

Rezuș, Pr. Prof. Petru, Pr. Conf. Al. I. Ciurea și Pr. Asist. Lucian Gafton, Biserica în planul lui Dumnezeu, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, 1963

Sava, Diac. Marin I., Atitudinea Sfântului Ciprian față de problema unității Bisericii și actualitatea ei, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1969

Schillebeeck E. H., Hristos – Taina întâlnirii noastre cu Dumnezeu , în „Ortodoxia”, nr. 1, 1966

Sf. Grigorie de Nyssa, Comentariu la Cântarea Cântărilor, Omilia VII, XII, trad. de Pr. D-tru Stăniloae, în col. P.S.B., Edit. I.B.M. al B.O.R., București, p. 228

Sf. Maxim Mărturisitorul – Filocalia, vol. III, tradusă de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie

Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, I, trad. de Pr. Prof. D-tru Stăniloae, în col. P.S.B., nr.40, Edit. I.B.M. al B.O.R., București, 1994

Sf. Vasile cel Mare, Corespondențe, omilia CLIV, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. P.S.B., 12, Edit. I.B.M. al B.O.R., București, 1998

Soare, Diacon Dr. Gheorghe, Forma de conducere în Biserica creștină în primele trei veacuri, București, 1938

Idem, Legislația bisericească, în rev. B. O. R., nr. 36, LXIX ( 1951 )

Stan, Pr. Prof. Liviu, Aspecte ignorate ale Schismei, în rev. Ortodoxia, nr. 2-3, VI ( 1954 )

Idem, Despre Sinodalitate, în Studii Teologice, XXI ( 1969 ), nr. 3 -4

Idem, Succesiunea apostolică, în Studii Teologice, VII (1955), nr. 5-6

Idem, Instituție și instituționalizare în viața bisericească. Importanța și actualitatea problemei, în M. M. S., XLVI (1970), nr. 36

Idem., Autocefalia și autonomia în ortodoxie, în M. O., XIII (1961), nr. 5-6

Idem, Despre autonomia bisericească, în S. T., X (1958), nr. 5-6

Idem, Relațiile dintre Biserică și Stat, în Ortodoxia, IV (1952), nr. 3-4

Stăniloaie, Pr. Prof. D., Natura sinodicității, în rev Studii Teologice, nr. 9 – 10, XXIX (1977)

Idem, Paștile, sărbătoarea luminii în Ortodoxie, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1975

Idem. , Teologia Euharistiei, în Ortodoxia XXI (1969)

Teodorescu, Pr. Drd. Flor R., Sinoadele ecumenice și sinoadele locale din Răsărit și Apus expresie a unității în varietate a Bisericii din veacul al patrulea, în M. M. S., XLV, nr. 1-2

Todoran, Pr. Prof. Isidor, Apostolicitatea Bisericii, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 3-6, 1962

Vintilescu, Pr. Petre, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, București, 2001

Zizioulas Ioannis, Ființa eclesială, trad. de Aurel Nae, Editura Bizantină, București, 1996