Importanta Politicii Comerciale In Procesul Integrativ European

=== f2ae9d5e24a011fbe3b537743cecf23c43126917_626329_1 ===

Importanta politicii comerciale în procesul integrativ european

Cuprins:

I. Concepte și definiții––––––––––––––––––––––––––––-3

I. 1. Implicații––––––––––––––––––––––––––––––––3

I.2. Echilibrul extern–––––––––––––––––––––––––––––4

I.3. Componenta externă și importanța ei pentru interacțiune dintre țări–––––––––7

1.4: Abordări conform literaturii de specialitate––––––––––––––––––10

Capitolul II: Mecanisme și evoluții în România––––––––––––––––––20

2.1. Evoluția României––––––––––––––––––––––––––––20

2.2. Finantarea Romaniei–––––––––––––––––––––––––––24

2.3. Gradul de deschidere al Romaniei–––––––––––––––––––––-26

2.4. Importanta deficitului contului curent––––––––––––––––––––30

2.5. Sustenabilitatea contului curent–––––––––––––––––––––––33

III. Scenarii – daca cursul crește? Implicații vis a vis de competitivitate–––––––––36

Introducere

La zece ani de la aderarea la UE, românii continuă să dea dovadă de o înaltă încredere în Uniunea Europeană (68% au tendința de a se încrede). Ei consideră beneficiile aderării la UE în primul rând în libertatea de a călători și a munci în străinătate. "Entuziasmul" a fost deosebit de optimist în primii doi ani de aderare, când mai mult de 600 000 de persoane au părăsit țara; un alt număr de aproape 300 000 de persoane au emigrat în următorii șapte ani (soldul net al migrației conform Eurostat). Numărul persoanelor care lucrează sau studiază temporar în străinătate este estimat la o sumă suplimentară de 2,5 milioane de euro.

În ciuda emigrării mari, creșterea economică a României a fost remarcabilă: volumul PIB a crescut cu 30% între 2005 și 2015 în termeni reali, ceea ce reprezintă a treia cea mai mare rată dintre țările membre UE-CEE după Polonia și Slovacia.

Reflectând efectele migrației, nivelului prețurilor și creșterii economice, PIB-ul pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPP) a crescut de la 34% la 57% din media UE28 în aceeași perioadă. Acest ritm rapid de accentuare este deosebit de remarcabil în comparație cu ultimii zece ani, când diferența de dezvoltare nu sa redus (32% în 1995 și 34% în 2005).

Însă niciun deceniu sau două nu va putea avea loc peste noapte în vederea eliminării decalajului de dezvoltare dintre România și UE. În clasamentul UE, România a depășit numai Bulgaria, făcându-l cel de-al doilea stat membru cel mai puțin dezvoltat. Deși lipsește calculele privind contribuția aderării la UE la îmbunătățirea performanțelor macroeconomice, este foarte probabil că aderarea a îmbunătățit stabilitatea juridică, fluxul de ISD și transferurile financiare de la Bruxelles au contribuit în mod decisiv la creșterea economică a României.

Când intrăm în detalii, cu toate acestea, se descoperă mai multe deficiențe în politica economică, condițiile de afaceri și statul de drept. Multe dintre acestea au legătură cu aderarea prematură la UE și cu încetinirea ritmului reformelor din perioada postaderare. Instituțiile și administrația din România încă nu funcționează suficient de bine, prin urmare, există suficient spațiu pentru ca țara să beneficieze pe deplin de statutul de membru al UE.

I. Concepte și definiții

I. 1. Implicații

Articolul 2061 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede că "prin instituirea unei uniuni vamale", Uniunea Europeană contribuie "la dezvoltarea (…) comerțului mondial, eliminarea progresivă a restricțiilor privind comerțul internațional comercial și investițiile externe directe, precum și scăderea taxelor și a altor bariere".

Trebuie remarcat faptul că uniunea vamală, ca stadiu al integrării economice, a fost realizată din 1968, fiind rezultatul eliminării tuturor taxelor vamale între statele membre ale Comunității Europene la acel moment, a eliminării restricțiilor cantitative pentru intracomunitare, Comerțul comunitar și, nu în ultimul rând, aplicarea progresivă a unui tarif vamal, comun în raport cu țările terțe.

Politica comercială comună (PCC) este una dintre politicile stabilite de la înființarea Comunității Economice Europene, fiind reglementată chiar și în Tratatul de la Roma din 19573. Scopul acestei politici a fost și este încă de a contribui la integrarea națională piețele într-o piață unică. Această politică comercială comună a fost concepută deoarece libera circulație a bunurilor și serviciilor în Uniunea Europeană "nu a putut fi realizată prin intermediul unor politici naționale diferite care generează outsourcing negativ".

Trebuie luată în considerare faptul că această politică se realizează în raport cu principiile și obiectivele acțiunii externe a Uniunii. Existența unei competențe exclusive5 a Uniunii în cadrul PCC înseamnă că dreptul de inițiativă legislativă aparține exclusiv Uniunii Europene, deci acest domeniu este unul dintre acele domenii în care statele membre au convenit că, odată ce dobândesc statutul de membru, trebuie să renunță la puterea lor de a legifera.

De asemenea, ar trebui să menționăm că statele membre pot acționa în cadrul acestei politici comerciale numai dacă sunt autorizate în mod expres de instituțiile Uniunii. Astfel, considerăm util să prezentăm pe scurt domeniile rezervate Uniunii Europene și domeniile pentru care statele membre sunt competente.

În acest sens, luăm în considerare în primul rând, art. 2076 din TFUE, că putem considera "textul de bază" 7, în ceea ce privește puterile explicite. În conformitate cu articolul citat, se extinde domeniul de aplicare al competenței exclusive a politicii comerciale comune a UE, și anume: modificări ale tarifelor, acorduri tarifare și comerciale privind comerțul cu bunuri și servicii, aspecte comerciale ale proprietății intelectuale, investiții străine directe, măsurile de liberalizare, politica de export și măsurile de protecție a comerțului (în special dumping și subvenții).

Rezultă din analiza textului că libera circulație a persoanelor, în calitatea lor de comercianți, nu este inclusă în domeniul de competență exclusivă, ceea ce ne determină să apreciem că Uniunea nu poate încheia acorduri internaționale care nu au un obiect exclusiv, mărfurile.

I.2. Echilibrul extern

Liberalizarea comerțului nu este limitată, firește, numai la bunuri. Serviciile pot fi luate în considerare de politica comercială comună, fiind, așadar, în competența exclusivă a Uniunii; cu toate acestea, după cum se subliniază în literatura de specialitate, în acordurile negociate, serviciile sunt considerate produse de bază.

Fără a trece mai departe în detaliu, constatăm că doctrina din acest domeniu a identificat, pe lângă această jurisdicție exclusivă, și posibilitatea unor puteri implicite ale Uniunii, luate din art. 207 din TFUE. Problema competențelor implicite ale Uniunii a apărut odată cu dezvoltarea treptată a legislației secundare în politica comercială comună.

Regulamentele, directivele și deciziile pot genera norme juridice comune restrictive care ar putea fi puse în aplicare numai dacă statele membre ar păstra libertatea de a negocia. Considerând, cu toate acestea, că armonizarea legislativă este încă parțială, ar trebui analizată posibilitatea jurisdicțiilor concurențiale pentru state și Uniune, în materie de negociere.

Cu cât este mai dificil să se determine părți ale unui acord internațional care corespund unei armonizări complete în cadrul Uniunii, cu atât este mai complexă situația. În notificarea nr. 1/94 din 15 noiembrie 1994, Curtea Europeană de Justiție (CEJ) 10 se referă la obligația statelor membre de a coopera, așa cum se arată în articolul 1011 din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Potrivit Curții, întrucât obiectul unui acord sau al unei convenții intră, parțial, în competența Comunității și, parțial, în competența statelor membre, este important să se asigure o strânsă cooperare între instituțiile statului și comunitare, atât în ​​procesul de negociere și de încheiere, cât și în îndeplinirea angajamentelor asumate.

Această obligație de cooperare rezultă din cerința unei unități internaționale cooperante care reprezintă Comunitatea. Obligația de cooperare, afirmă Curtea, este impusă în special în cazul acordurilor, cum ar fi cele anexate la Acordul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Astfel, în absența unei cooperări strânse, în situația în care un stat membru avea, în sfera sa de competență, dreptul de a lua măsuri de represalii, dar a considerat că acestea sunt ineficiente dacă ar fi adoptate în domeniile reglementate de Acordurile generale privind (TRIPS), statul respectiv nu are competența de a lua măsuri de retorsiune în domeniul comerțului cu mărfuri, în conformitate cu legislația comunitară / UE, în timp ce, în orice caz, această chestiune intră în competența exclusivă a Comunității / Uniunii.

Dimpotrivă, în absența aceleiași cooperări strânse, în cazul în care Comunitatea / Uniunea dobândește dreptul de represalii în domeniul bunurilor, dar se consideră că nu este în măsură să o exercite, Uniunea devine incapabilă să ia măsuri de represalii în domeniile acoperit de GATS și TRIPS, această responsabilitate ținând de jurisdicția statelor.

În ceea ce privește această problemă, articolul 6 alineatul (6) din TFUE prevede că exercitarea competențelor conferite Uniunii în domeniul politicii comerciale comune nu afectează delimitarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre și nu implică armonizarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre în măsura în care tratatele exclud o astfel de armonizare.

Rolul instituțiilor Uniunii în cadrul politicii comerciale comune este prevăzut în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, la alineatele (2) și (3) ale articolului 207. Deci, avem în vedere că, în cazul negocierilor și încheierea de acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, se aplică următoarea procedură prevăzută la articolul 218 din TFUE: Consiliul autorizează deschiderea negocierilor, adoptă directive de negociere, autorizează semnarea acordurilor și le încheie. Comisia oferă Consiliului recomandări pentru o decizie de autorizare a deschiderii negocierilor.

Numirea de către negociator sau numirea șefului echipei de negociere se încadrează în aceeași competență a Uniunii. În timpul negocierilor, negociatorul poate primi directive din partea Consiliului. Trebuie remarcat faptul că negocierile se desfășoară în consultare cu un comitet desemnat de Consiliul Uniunii. Decizia de autorizare a semnării acordului și, dacă este necesar, a aplicării provizorii înainte de intrarea sa în vigoare, este adoptată de același Consiliu, dar la propunerea negociatorului.

Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului, după consultarea Parlamentului European. Acesta din urmă emite aprobarea în termenul pe care Consiliul îl poate stabili în funcție de urgența problemei. În absența unei notificări elaborate în această perioadă, Consiliul poate decide. Trebuie remarcat faptul că, pentru încheierea unui acord, Consiliul poate autoriza negociatorul să aprobe, în numele Uniunii, modificări ale acordului, în cazul în care prevede că aceste modificări trebuie adoptate, în cadrul unei proceduri simplificate sau de către un organism înființat prin acordul respectiv.

Consiliul poate acorda o astfel de autorizație unor condiții specifice. Pe parcursul procedurii, Consiliul decide cu majoritate calificată. De asemenea, menționăm că un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia pot obține aprobarea de către Curtea de Justiție a compatibilității unui acord care respectă dispozițiile tratatelor.

În cazul unui anunț negativ al Curții, acordul poate intra în vigoare după modificarea sau după revizuirea tratatelor. Cu toate acestea, există o excepție de la această procedură în articolul 207 alineatele (3) – (6) din TFUE. Spre deosebire de procedura obișnuită, în acest caz, Comisia este cea care va face recomandări Consiliului, autorizându-i să deschidă negocierile necesare. Consiliul și Comisia sunt responsabile să se asigure că acordurile negociate sunt compatibile cu politicile și normele interne ale Uniunii.

Aceste negocieri sunt conduse de Comisie, în consultare cu un comitet desemnat în mod special de Consiliu pentru al asista în această misiune și cu respectarea directivelor pe care Consiliul le-ar putea da. Comisia raportează în mod regulat Parlamentului European cu privire la progresele negocierilor. Pentru negocierea și încheierea acordurilor cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, Consiliul decide cu majoritate calificată.

Pentru negocierea și încheierea acordurilor privind comerțul cu servicii și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, precum și în cazul investițiilor străine directe, Consiliul hotărăște în unanimitate în cazul în care aceste acorduri includ dispoziții pentru care este necesară unanimitatea pentru adoptarea unor norme interne. De asemenea, Consiliul hotărăște în unanimitate pentru negociere și încheierea de acorduri în următoarele domenii: comerțul cu servicii culturale și audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă să prejudicieze diversitatea culturală și lingvistică a Uniunii; comerțul cu servicii sociale, educaționale și de sănătate, în cazul în care aceste acorduri riscă să perturbe în mod serios organizarea națională a acestor servicii și să prejudicieze responsabilitatea statelor membre de a le furniza. Negocierea și încheierea de acorduri internaționale în domeniul transporturilor sunt reglementate de articolul 218 din TFUE.

I.3. Componenta externă și importanța ei pentru interacțiune dintre țări

La 4 octombrie 2006, Comisia Europeană prezintă Consiliului, Parlamentului European, Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor o comunicare intitulată "Competitivitatea Europei într-o economie globalizată". Documentul vizează prezentarea contribuțiilor pe care politica comercială o are în stimularea creșterii economice și a creării de locuri de muncă în Europa.

Se explică modalitățile în care, într-o economie mondială care se transformă rapid, se poate realiza o politică comercială mai cuprinzătoare, mai integrată și mai orientată spre viitor, care să contribuie mai mult la competitivitatea europeană. Este subliniată nevoia de a adapta instrumentele politicii comerciale UE la noile provocări în ceea ce privește stabilirea de noi parteneriate și toate pentru a se asigura că Europa rămâne deschisă lumii, dar că și alte piețe rămân deschise Europei.

Comunicarea menționează, de asemenea, relațiile existente între politicile aplicate în Uniune, pe de o parte, și spațiul extra unional, pe de altă parte. Globalizarea a dus, printre altele, la înlăturarea distincției dintre politicile interne și cele externe, acest aspect având o influență majoră asupra competitivității externe a Uniunii Europene.

Având în vedere aceste aspecte, Comisia prezintă o analiză a temeiurilor politicii comerciale și a competitivității UE, propunând, de asemenea, o serie de măsuri de urmat pentru a pune în aplicare o serie de priorități pentru a face față globalizării. Confruntată cu aceste provocări, Uniunea Europeană ar trebui să consolideze competitivitatea pe baza unor norme transparente și eficiente.

În acest sens, în opinia Comisiei, competitivitatea Uniunii depinde, pe de o parte, de existența unor politici naționale solide, și anume: o piață competitivă care să promoveze competitivitatea întreprinderilor europene; deschiderea spre comerț și investițiile internaționale conduce la presiuni concurențiale care sunt profitabile pentru inovare, noi tehnologii și investiții; justiția socială (Uniunea trebuie să se ocupe de impactul deschiderii piețelor, în special prin accelerarea schimbărilor structurale care rezultă din fenomenul globalizării).

De asemenea, competitivitatea europeană constă în deschiderea piețelor, care impune ca politica comercială să se concentreze asupra următoarelor: bariere netarifare, acces la resurse și noi sectoare de creștere, drepturi de proprietate intelectuală, servicii, investiții, piețe publice și concurență.

Pentru a atinge aceste obiective, Comisia propune un program de acțiune pentru relansarea competitivității externe a Uniunii Europene, structurat pe două piloni, și anume: pilonul intern și pilonul extern.

A. Stâlpul intern. Pornind de la realitatea conform căreia companiile europene ar trebui să beneficieze de competitivitatea UE, cetățenii ar trebui să obțină o serie de avantaje, iar Strategia de la Lisabona reprezintă piatra de temelie a competitivității UE. Comisia Europeană a prezentat, în mai 2006, Comunicarea intitulată "Un proiect pentru cetățeni", în care propunea o examinare aprofundată a pieței unice pentru a asigura competitivitatea întreprinderilor prin diversificare, specializare și inovare.

Potrivit Comisiei, procesul de dezvoltare a politicii UE trebuie să țină seama de capacitatea sa de a răspunde provocărilor existente la nivel mondial. O importanță deosebită este atribuită dezvoltarea unui instrument juridic internațional sau a unui instrument european coerent pentru desfășurarea cooperării internaționale și bilaterale. Având în vedere efectele deschiderii piețelor, Comisia și statele membre trebuie să se asigure că cetățenii europeni19 beneficiază de prețuri speciale de import. De asemenea, ar trebui modernizat sistemul vamal comun, fiind propusă în acest sens, revizuirea Codului Vamal și introducerea sistemelor vamale electronice (e-vamale).

B. Stâlpul exterior. În exterior, Uniunea trebuie să se angajeze să accepte și să pună în aplicare "multilateralismul", care oferă mijloacele de eliminare a barierelor în calea comerțului, într-o manieră stabilă și durabilă. Un rol important îl atribuie relația pe care trebuie să o dezvolte Uniunea Europeană cu Organizația Mondială a Comerțului. În concordanță cu ideea promovată de comunicare, Comisia consideră că Uniunea ar trebui să promoveze liberalizarea comerțului în relațiile bilaterale prin acorduri de liber schimb, subliniind că astfel de acorduri au avantajul de a putea acoperi domenii care nu sunt reglementate de un instrument juridic internațional sau de către OMC.

Comisia consideră că tranzacțiile transatlantice reprezintă nucleul relațiilor bilaterale ale UE, în special în depășirea provocărilor globale. Între timp, China este un partener foarte important, oferind oportunități de creștere economică și locuri de muncă.

Aspectele referitoare la eforturile de drepturi de proprietate intelectuală nu sunt omise; aceste eforturi ar trebui să conducă la încheierea acordurilor bilaterale, în special, afirmă Comisia, cu Rusia, China, Coreea, Mercosur, Chile, Ucraina și Turcia.

Este pusă în discuție și strategia privind accesul pe piață (strategia din 1996, dar care urmează să fie reînnoită), precum și instrumentele de protecție comercială; piețele publice ale țărilor terțe ar trebui deschise furnizorilor europeni.

Un alt document important pentru analiza noastră este o altă Comunicare a Comisiei Europene, și anume "Dimensiunea externă a Strategiei de la Lisabona pentru creștere și ocuparea forței de muncă", prezentată la 16 decembrie 2008. Comunicarea are ca obiectiv oferirea de oportunități mai bune pentru companiile din UE în țările terțe și reunește politici externe și interne.

În același timp, Comunicarea este primul raport anual privind accesul pe piețe, oferind o perspectivă asupra principalelor bariere existente. Eliminarea barierelor va necesita, potrivit Comisiei, o expresie puternică, într-o singură voce, a intereselor comerciale europene. Succesul acțiunilor UE va continua să depindă în mare măsură de gravitatea angajamentului tuturor părților interesate. Eliminarea barierelor în calea comerțului necesită o acțiune coerentă și orientată.

Uniunea Europeană trebuie să utilizeze toate aceste instrumente în mod strategic și să asigure o mai bună integrare a agendei de politică externă pentru compromisuri și soluții avantajoase pentru toate părțile implicate. Cooperarea în materie de reglementare oferă beneficii suplimentare nu numai în ceea ce privește accesul pe piețe, ci și în domenii precum protecția consumatorilor, îmbunătățirea standardelor de mediu și colectarea informațiilor de bază necesare elaborării legislației și reducerii costurilor întreprinderilor.

Comunicarea definește modalități de eliminare a barierelor de reglementare și de îmbunătățire a accesului la piețe, de generare a creșterii economice și de creare de locuri de muncă. Aceste eforturi trebuie urmate de dezvoltarea în continuare a Strategiei de la Lisabona pentru creștere și ocuparea forței de muncă după 2010.

1.4: Abordări conform literaturii de specialitate

Politica comercială se numără printre cele mai proeminente politici care a fost plasată sub competența supranațională încă de la începutul Comunității Europene (CE). De la adoptarea Tratatului de la Roma din 1957, CE deținea o personalitate externă și deținea autoritatea de a elabora, a negocia și de a pune în aplicare relațiile comerciale cu restul lumii.

Deși a existat o controversă considerabilă cu privire la faptul dacă UE reprezintă o „putere” în domeniul asociat al puterilor politice tradiționale, de mult timp a fost recunoscut faptul că a dobândit un astfel de statut în domeniul comerțului internațional. UE exercită o pârghie substanțială asupra politicii comerțului internațional, deoarece economia și cota sa de importuri globale îi afectează pe partenerii săi de tranzacționare și de investiții și, de asemenea, UE dorește să influențeze prin utilizarea instrumentelor comerciale.

În ciuda preeminenței sale instituționale și a relevanței empirice, politica comercială a UE atrage, în comparație, o atenție academică puțină. În comparație cu literatura imensă și detaliată, concentrată pe politica comercială a SUA, literatura privind politica comercială a UE rămâne subdezvoltată, atât teoretic, cât și empiric. Studii unice de caz privind cele mai vizibile procese și analize de negociere care acoperă câteva sectoare comerciale, în special agricultura, au dominat mult timp acest domeniu. Numai în ultimele două decenii importanța politicii comerciale a UE s-a reflectat într-o serie de studii ambițioase, atât teoretice, cât și empirice, pe care le vom examina în această lucrare.

Deși a trecut destul de puțin timp de când putem vorbi despre o literatură a politicii comerciale a UE, acest corp de lucrări a fost remarcabil de rapid în legătură cu politica comparativă, relațiile internaționale și literatura internațională a economiei politice, arătând că studiul Uniunii Europene nu înseamnă neapărat îndepărtarea de dezbaterile mai largi ale științelor politice.

De prea multe ori, studiile despre UE adoptă o abordare sui-generis care tinde să le izoleze de științele politice. Aceasta este o tendință ușor de înțeles și chiar utilă. Deoarece sistemul politic al UE are anumite caracteristici instituționale, care sunt unice, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că o atenție deosebită este acordată încercării și înțelegerii acestuia. Dezavantajul față de tendința de a merge pe trăsături specifice este totuși faptul că acest lucru a condus la o cercetare descriptivă, mai degrabă decât la o teorie, și la dezvoltarea unor notări ad-hoc, subminând posibilitatea de a se putea baza și de a contribui la dezbaterile mai largi ale științelor politice.

Cu toate acestea, literatura privind politica comercială a UE, mai mult decât alte componente ale cercetării UE, a început să recunoască mai repede că conceptele și teoriile folosite pentru studierea politicilor și politicilor la nivel național pot fi aplicate pentru analiza proceselor politice ale UE. Scopul principal al acestei lucrări este de a da mărturie acestei evoluții rapide în realizarea potențialului unei științe politice mai generalizabile a politicii comerciale a UE.

Într-o primă fază, cercetătorii din domeniul politicii comerciale a UE s-au îndepărtat de o abordare pură sui generis, împrumutând instrumente conceptuale și teoretice din literatura mai largă a științelor politice. Într-o fază ulterioară, o serie de studii au adus la maturitate acest proces prin asumarea unei echivalențe funcționale între sistemul de elaborare a politicilor comerciale în state și sistemul de elaborare a politicilor comerciale din UE, considerând astfel UE drept unul dintre multe dintre cazuri generice ale teoriilor științelor politice.

Pe baza acestei stări de fapt, susțin, de asemenea, că trebuie încă multe de făcut pentru a exploata pe deplin potențialul de cercetare inerent în confruntarea conceptelor și propozițiilor teoretice generale cu detalii empirice. În opinia mea, un nou pas dorit va fi fundamentarea mai fermă a cercetării politicii comerciale a UE în abordarea politicii comparative prin crearea de proiecte de cercetare care să evalueze în mod sistematic efectele diferențelor dintre sistemele politice de elaborare a politicilor comerciale.

Printre numeroasele modalități posibile de a atinge acest obiectiv, par să se evidențieze două căi de cercetare viitoare. În primul rând, analizele caracteristice și mecanismele cauzale tipice structurii instituționale a UE ar putea beneficia de comparații controlate explicite cu alte sisteme politice. Acest lucru necesită utilizarea unor instrumente conceptuale abstracte pentru a face posibilă compararea diferitelor contexte instituționale.

Tipologia generică a sistemelor politice majoritare versus consens ar putea fi operaționalizată și ar fi utilă pentru a explica și înțelege răspunsurile politice diferite la provocări similare. O încercare mai explicită și mai controlată ar putea fi făcută și la utilizarea teoriei dreptului de veto pentru a analiza astfel de diferențe.

În al doilea rând, pot fi sugerate modalități de abordare a diferențelor de rol în valorile, normele și cultura de explicare a diferitelor modele de elaborare a politicilor comerciale și a rezultatelor din toate sistemele politice. Progresul referitor la literatura existentă ar putea consta în focalizarea pe sursele de diferențe în valori, norme și cultură și în compararea modului în care aceste ideologii și cadre culturale s-au dezvoltat de-a lungul unor căi diferite, mai degrabă decât tratarea acestor caracteristici ca cele date.

Deși scopul lucrării este relativ cuprinzător (dar nu exhaustiv) prin revizuirea atât a articolelor academice, cât și a cărților, fiecare dintre cărțile analizate exemplifică o abordare specială a studiului politicii comerciale europene. Volumul editat de Duerg și Elsig este un exemplu al utilității conceptelor și teoriilor generale aplicate politicii comerciale UE.

Volumul analizează elaborarea politicii comerciale a UE în vederea dezvoltării unor noi propuneri privind dinamica delegării și controlului care are loc între direcțiile și agențiile care au roluri în elaborarea politicilor comerciale.

Cartea oferă un exemplu de modul în care analiza politicii comerciale a UE poate fi instrumentală pentru a corobora argumentele teoretice prin identificarea regularităților de comportament și a rezultatelor politicilor din toate sistemele politice. În cele din urmă, oferă un cadru pentru modul în care literatura privind politica comercială a UE ar putea fi prezentată prin încercarea de a evalua sistematic efectele diferențelor dintre sistemele politice.

Principalele lecții pe care le tragem din această lucrare constau în faptul că trecerea la generalizarea conceptelor și explicațiilor pentru politica comercială a UE reprezintă o dezvoltare sănătoasă. În timp ce rămân multe de câștigat din cercetarea care se concentrează pe anumite aspecte ale acesteia, susțin că lupta pentru constatări generale privind elaborarea politicii comerciale a UE va contribui în continuare la acumularea de cunoștințe despre politica comercială în ansamblu.

Începutul literaturii științelor politice privind politica comercială a UE poate fi urmărit în dezbaterile cu privire la competențele din a doua jumătate a anilor 1990. Până la adoptarea Tratatului de la Amsterdam din 1997, formularea originală a articolului 133 (ex-articolul 113 CEE) care conferă competențele exclusive comunitare pentru politica comercială comună a UE a rămas în esență neschimbată.

Extinderea agendei comerțului internațional la așa-numitele noi aspecte comerciale, formalizate odată cu crearea OMC în 1995, au pus presiuni politice și administrative asupra competențelor comerciale ale Comunității. Lupta politică care a urmat între Comisie și statele membre cu privire la cine ar trebui să aibă competență de ultimă oră în ceea ce privește aceste „noi probleme comerciale” a condus la o redefinire a normelor UE de elaborare a politicilor comerciale în revizuirile ulterioare ale tratatelor.

Reacționând la aceste conflicte instituționale și politice în ceea ce privește politica comercială, un număr de autori au avut drept scop să înțeleagă o situație de flux în ceea ce privește atât dezbaterile politice dintre părțile instituționale relevante și interesate, cât și cu privire la regulile și instituțiile care reglementează elaborarea politicii comerciale a UE.

În mod tradițional, domeniul unei comunități politice destul de înguste a funcționarilor naționali și europeni și a câtorva interese economice în domeniul agriculturii și al industriei prelucrătoare, politica comercială a UE a dobândit un domeniu de aplicare mai larg, întrucât normele privind comerțul internațional au creat stimulente pentru mobilizarea noilor circumscripții, mai complexă și mai politizată, în timp ce sporirea contestației a deschis politica unor provocări mai normative.

Pe frontul extern, cercetătorii au analizat natura rolului comercial al UE, încercând să identifice noi categorii conceptuale pentru caracterul distinctiv și conflictual al pozițiilor politice comerciale internaționale a UE, sau evidențierea valorilor, principiilor și normelor pretins a fi distinctive, care orientează comportamentul UE în sistemul comercial internațional. Pe plan intern, savanții s-au concentrat asupra modului în care caracteristicile politice și instituționale distincte ale UE afectează modelele de relații de afaceri și guvernare și de lobby în ceea ce privește politica comercială a UE. În ciuda diferențelor existente, aceste studii au împărtășit opinia că politica comercială a UE este un fenomen deosebit, au limitat ambiția teoretică și s-au concentrat pe dezvoltarea de noi categorii conceptuale pentru a înțelege realitatea empirică a procesului de elaborare a politicii comerciale a UE.

Între Sui Generis și generalizare

O trecere treptată de la o abordare sui generis la studiul politicii comerciale a UE a avut loc atunci când savanții au început să abordeze subiectul cu instrumentele mai generale conceptuale și teoretice ale științelor politice. Deși ideea de excepție europeană continuă să pătrundă în aceste studii, aceste încercări de a aplica teorii de mijloc, din alte domenii, reprezintă o mișcare importantă spre generalizare.

Mai multe dintre aceste studii au pornit de la ideea jocurilor pe două niveluri a lui Putnam. Inițial, metafora jocului pe două nivele a fost aplicată pentru a investiga efectele obligațiilor comerciale internaționale asupra proceselor interne de reformă, în timp ce unii autori au susținut că un astfel de cadru este insuficient pentru a înțelege natura pe mai multe niveluri a sistemului UE de elaborare a politicilor comerciale și ar trebui modificată într-un joc pe trei niveluri, care are loc la nivel național, european și internațional.

O serie de studii au propus cadrul comisie-agent ca un instrument euristic flexibil pentru a da sens în procesul de elaborare a politicilor comerciale ale UE. Investigarea rolului agenților multipli, de exemplu, a fost propusă pentru a înțelege dinamica politică care are loc în cadrul Comisiei Europene. Alții au folosit cadrul comisie-agent cu un scop sui generis, care vizează să reflecte dinamica distinctă a delegării și controlului în sistemul de elaborare a politicilor comerciale ale UE.

Normele specifice pentru delegarea competențelor de negociere de la statele membre către Comisia Europeană creează stimulente pentru ca aceasta din urmă să anticipeze preferințele celor dintâi. Structura de delegare existentă a procesului de elaborare a politicii comerciale a UE, și anume puterea de stabilire a ordinii de către Comisie, pragurile mari pentru sancționarea statelor și sistemul multi-nivel, permit totodată autonomia substanțială a agenților. În mod similar, alți autori investighează căile strategice de care dispun agenții în cadrul sistemului UE de elaborare a politicilor comerciale, pentru a-și maximiza spațiul de manevră în privința mai multor comisii.

În acest sens, s-au dezvoltat, de asemenea, o serie de argumente instituționiste care să reflecte comportamentul politicii comerciale a UE. Liberalizarea politicii comerciale externe a fost o consecință neintenționată a realizării pieței interne deoarece ea a creat o prejudecată instituțională sistemică față de liberalizare în dauna protecției sporite. Normele consensuale de luare a deciziilor în anumite domenii de tematică fac ca vârfurile de reglementare să fie foarte rezistente la schimbare, ceea ce ar putea explica de ce UE consideră dificilă respectarea hotărârilor OMC de soluționare a litigiilor.

În timp ce acest corp literar este caracterizat de ambiții teoretice mai puternice, abordarea sa rămâne în esență sui generis, teoriile generale fiind adaptate pentru a analiza specificitățile UE sau sunt folosite pentru a ține cont de caracteristicile specifice ale politicii sau politicilor comerciale ale UE. Cu toate acestea, în timp ce aceste studii se concentrează asupra a ceea ce face UE specială, aceste eforturi inițiale de a importa concepte și teorii generale din afara granițelor taberei de studii europene sunt esențiale pentru ca această literatură să evolueze și să folosească UE ca măsură empirică pentru dezvoltarea generală și ipoteze testabile despre economia politică a preferințelor politicilor comerciale și a formării politicilor în general.

Un număr de autori s-au mutat de la un proiect de cercetare sui generis, orientat spre rezultate, al studiilor anterioare, către un proiect de cercetare centrat pe factori, în care UE este utilizată ca măsură empirică pentru a testa propozițiile generale.

Folosind o gamă largă de perspective teoretice diferite, aceste studii se bazează pe trei direcții largi ale cercetării politice: economia politică internațională, politica comparativă și relațiile internaționale. Studiile care se bazează pe abordările politicii economice internaționale folosesc UE ca un caz empiric pentru a testa și dezvolta teorii care să conceapă orientarea politicii comerciale a guvernelor, determinată de implicațiile anticipate de distribuție a politicilor așteptate și de modelele de mobilizare a grupurilor de interese pe care le generează. Aceste abordări se bazează astfel pe presupunerea că actorii politici acționează ca solicitanți și au stimulente puternice pentru a anticipa reacția grupurilor sociale – în special a grupurilor de producători – și pentru a evita politicile care vor slăbi șansele lor de realegere sau reînnoire. Unii cercetători analizează diverse situații ale negocierilor comerciale ale UE pentru a testa empiric așa-numitul argument de „protecție a exportatorilor”, adică prosupunerea că exportatorii se ocupă mai mult de reacția la pierderile de cote de piață străine decât în să căute oportunități. Pozițiile de negociere ale UE au fost în mare parte determinate de presiunile grupurilor de interese, arătând că în ambele cazuri s-au înregistrat paralele între pozițiile apărate de interesele economice și actorii publici. Unii analiști ai politicilor comerciale găsesc, de asemenea, dovezi solide în sprijinul teoriei acțiunii colective în evaluarea influențelor organizațiilor care reprezintă interese difuze în UE cu ocazia negocierilor privind acordurile de parteneriat economic și negocierile de la Doha privind normele de acces la medicamentele din țările în curs de dezvoltare.

În mod similar, se arată că firmele dependente de importuri din UE mobilizează mult mai mult împotriva anumitor pierderi decât câștigurile potențiale, cu o influență decisivă asupra rezultatelor politice, în timp ce alți autori găsesc dovezi că preferințele comerciale ale companiilor multinaționale care încearcă să obțină avantajele „primului loc” pe piețele de servicii cu un grad ridicat de reglementare au fost factorii cheie ai proliferării recente a acordurilor comerciale bilaterale și regionale semnate de UE.

Un al doilea grup larg de studii se bazează pe concepte și teorii din politica comparativă. Unii autori aplică așa-numita „politicile determină politici” la analiza politicii comerciale a UE. Se analizează, de exemplu, evoluția politicii UE în domeniul textilelor și îmbrăcămintei în timpul negocierilor din cadrul Acordului Multifibre și al negocierilor din Uruguay, pentru a testa propunerea că nivelul protecționismului este determinat de gradul de transparență / divizibilitate a problemei în cauză.

Analiștii sugerează că pozițiile de negociere ale UE în cadrul rundei de la Doha au reflectat modele distincte de politică comercială care stau la baza a trei tipuri de politici comerciale, și anume politicile comerciale tradiționale, comerciale și sociale. În mod similar, se dezvoltă un cadru teoretic care să explice comportamentul UE în cadrul negocierilor de la Doha, în care variația politicii comerciale este concepută ca o funcție a salienței politice și a certitudinii efectelor distributive ale problemelor de negociere.

Alte abordări comparative se referă la politica comercială a UE prin prisma cadrului comisie-agent. Cu toate acestea, comparativ cu studiile analizate în secțiunea anterioară, aceste analize au o ambiție teoretică mai mare, deoarece folosesc UE ca un caz empiric pentru a dezvolta propoziții noi și generale în cadrul acestei abordări teoretice. Analiza impactului extinderii asupra politicii comerciale a UE, de exemplu, scoate la lumină întrebarea cum o creștere bruscă atât a numărului de comisii, cât și a eterogenității preferințelor lor afectează dinamica delegării și controlului între comisii și agenți.

Acesta reprezintă probabil cel mai sistematic exemplu al modului în care analiza politicii comerciale a UE poate fi utilizată pentru a produce progrese în contextul teoriei comisie-agent. În special, două probleme abordate în acest caz sunt esențiale pentru sporirea impactului teoretic al cadrului comisie-agent în contextul studierii politicii comerciale în general: consecințele unui sistem multi-nivel de elaborare a politicilor care cuprinde mai multe organizări ierarhice comisie-agent, precum și impactul preferințelor divergente în rândul comisarilor privind relațiile comisie-agent care sunt relevante pentru formularea politicii comerciale.

Prima problemă este abordată pentru a demonstrea că delegarea unor puteri de executare către Organul de soluționare a litigiilor al OMC a condus la o aliniere a preferințelor atât între comisii, cât și între comisii și agenții din UE, condițiile pentru sprijinul său consecvent al negocierilor comerciale multilaterale la scară largă în cadrul rundei de la Doha.

O analiză sistematică a statelor membre ale UE și ale preferințelor Comisiei privind negocierile comerciale agricole în cadrul rundei de la Doha, arată modul în care divergența preferințelor dintre comisii mărește capacitatea agentului de a-și urmării politicile. De asemenea, în ceea ce privește incidența preferințelor principale divergente, unii cercetători arată că relațiile comisie-agent se pot dovedi a fi remarcabil de stabile, în ciuda unui conflict politic puternic asupra mandatului agentului.

Aceștia susțin că o încercare a Comisiei de a-și reforma politica antidumping, astfel încât să devină mai receptivă la solicitările importatorilor, comercianților cu amănuntul și producătorilor care au externalizat producția, nu a reușit, deoarece producătorii concurenți importatori s-au mobilizat mai puternic și au exercitat influență atât asupra agentului, cât și asupra comisiilor în favoarea status quo-ului.

Încă din perspectiva politicii comparative, politica comercială a UE a fost de asemenea analizată pentru a arăta modul în care ideile, valorile și normele integrate într-un anumit cadru instituțional pot influența și politica comercială prin încurajarea comportamentului argumentativ și deliberativ.

În sfârșit, un al treilea grup de autori analizează politica comercială a UE din perspectiva abordărilor tradiționale cum ar fi realismul și teoria negocierilor. În studiul negocierilor comerciale interregionale ale UE, s-a susținut că acestea au fost într-o mare măsură motivate de considerente geopolitice și geo-economice cum ar fi nevoia de a răspunde puterii emergente din Asia și de a contrabalansa puterea SUA.

Unii autori se bazează în egală măsură pe explicații bazate pe realism, în care susține că UE a fost motivată de considerente geo-economice și mercantiliste în negocierile sale privind aderarea Chinei și a Rusiei la OMC, în special interesul de a maximiza dezvoltarea UE față de alte puteri. În mod similar, unii autori analizează angajamentul UE față de țările ACP (Africa-Caraibe-Pacific) în cadrul acordurilor de parteneriat europene ca un exercițiu al politicii de putere.

De asemenea analiștii și-au arptat interesul pentru modul în care diferitele norme instituționale pentru a agrega preferințele divergente ale statelor membre într-o poziție comună afectează capacitățile de negociere ale UE în negocierile comerciale internaționale, contribuind semnificativ la teoria negocierilor prin aruncarea în lumină a legăturii dintre structurile instituționale interne și cele externe și eficiența negocierilor internaționale.

În timp ce evoluțiile descrise până în prezent au plasat literatura privind politica comercială a UE în fruntea încercărilor continue de a conecta studii privind Uniunea Europeană la progresele conceptuale și teoretice ale cercetării științifice politice, consider că sunt necesare eforturi suplimentare pentru a exploata întregul potențial al acestei dezvoltări. Mai precis, un demers de urmat este de a pune bazele cercetării politicii comerciale a UE mai ferm în abordarea politicii comparative prin crearea de proiecte de cercetare care să evalueze în mod sistematic efectele diferențelor între sistemele politice de elaborare a politicilor comerciale.

Studiile comparative ale procesului de elaborare a politicii comerciale a UE s-au concentrat până acum pe comparații între UE și Statele Unite, identificând regulile comportamentului și ale rezultatelor, în general neglijând dacă și de ce observăm variații sistematice între țări. Pentru a fi sigură, această abordare de tipul „compararea cu evidențierea similitudinilor” reprezintă un pas necesar în direcția unei mai mari generalizări a constatărilor. Sublinierea similitudinilor, mai degrabă decât diferențele dintre sistemele instituționale, este esențială pentru a arăta că este atât posibil și util să se asume o echivalență funcțională între dinamica fundamentală care stă la baza politicii comerciale în UE și în alte sisteme politice. De exemplu, o analiză a negocierilor SUA cu Japonia și UE, susține că o legătura instituționalizată între problemele agricole și industriale a încurajat liberalizarea agriculturii în ambele cazuri. De asemenea se arată modul în care delegarea autorității de politică comercială la agenții din UE și Statele Unite reduce costurile de tranzacționare în condițiile cerințelor de circumscripție eterogene, menținând în același timp controlul asupra fluxului de resurse.

O analiză sistematică și mai cuprinzătoare arată utilitatea presupunerii că politica care stă la baza preferinței politicii comerciale în UE este fundamental echivalentă cu cea din statele naționale. O analiză comparativă a politicilor comerciale din SUA și UE în ultimul secol, integrează strategiile interne și internaționale într-o singură explicație care să țină cont de perioadele de accelerare și de încetinirea ritmului liberalizării comerțului în aceste sisteme politice.

Capitolul II: Mecanisme și evoluții în România

2.1. Evoluția României

În timpul tranziției spre economia de piață și pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană, structura comerțului exterior românesc nu a fost destul de favorabilă unei specializări pozitive și durabile a economiei românești în economia mondială, în general, și în special în economia europeană pe care România intenționează să o integreze.

Astfel, în exporturi predomină îndelung produsele agricole, bunurile de consum și alte mărfuri cu valoare adăugată scăzută, care folosesc resursele interne ieftine (de exemplu, lemnul brut, forța de muncă) și tehnologiile consumatoare de energie sau consum mare (precum și relativ scumpe importuri).

O creștere semnificativă a cunoscut de ceva timp sectoarele bazate pe perfecționarea pasivă (îmbrăcăminte, tricotaje etc.) care folosesc forța de muncă ieftină, care, deși sunt încă competitive pe plan internațional, sunt nesustenabile și nu au avantaje pe termen mediu și lung. Scăderea semnificativă a exportului unor astfel de produse în ultimii ani este în concordanță cu scăderea previzibilă a avantajelor comparative ale României, în special în ceea ce privește costul forței de muncă care se așteaptă să crească treptat, atât datorită creșterii salariale, cât și aprecierii moneda (conform efectului Balassa-Samuelson); un proces puternic influențat de aderarea la Uniunea Europeană.

De asemenea, trebuie remarcat progresul semnificativ înregistrat în ultimii ani în sectoarele cu un nivel tehnologic superior (mașini și echipamente, mijloace de transport), care, deși înregistrează încă deficite comerciale ridicate, relevă o tendință clară de integrare în structurile economiei europene, similare la tendința înregistrată în noile state membre din Europa Centrală și de Est, care, de-a lungul unei perioade scurte de timp, au trecut de la structurile unei economii planificate central la economii de piață moderne și dinamice, plasate pe o traiectorie de convergență către economiile avansate de piață structuri.

În același timp, în materie de import importate au fost materiile prime predominate (unele fiind inputuri costisitoare pentru producerea mărfurilor cu valoare adăugată scăzută care au fost exportate în ultimul timp), produse agricole (dintre care unele au avut și au încă condiții favorabile producției interne, dar au fost mult mai ieftine că produsele naționale) și mașinile și echipamentele – utilizate pentru noile instalații de producție sau pentru reînnoirea și modernizarea capitalului fix existent.

Creșterea importurilor s-a datorat în principal atât susținerii creșterii economice, cât și determinanțelor aleatorii sau climatice (dinamica prețurilor mondiale la petrol, gaze naturale, cărbune energetic, scăderea producției agricole ca urmare a secetei prelungite, importuri suplimentare de păcură etc. ).

Comerțul exterior al României a avut o tendință ascendentă din 2001, ajungând la niveluri record de export și import în 2008 (33,725 miliarde euro în exportul de bunuri și 57,24 miliarde euro în importul de bunuri). Anul 2009 este marcat de o activitate economică redusă, cu impact direct asupra comerțului exterior. Relațiile comerciale au scăzut puternic în 2009; cu 13,8% pentru exporturi și cu 31,9% pentru importuri. În 2010, comparativ cu anul 2009, sa observat o ușoară revenire a trendului ascendent.

În structura exporturilor, cinci din cele douăzeci și două secțiuni ale Nomenclaturii combinate (NC), ținute împreună 68.55% din totalul exporturilor în 2010, după cum urmează: echipamente și mașini electrice, aparate de înregistrat sunete și imagini și reproducătorii (27,12%), mijloace de transport și echipamente (15,55%), metale comune și articole din acestea (11,94%), produse textile (8,42%) și produse minerale (5,51%).

Figura 2.1. Structura exporturilor din România.

Figura 2.2. Structura importurilor din România.

În structura importurilor, șapte din cele douăzeci și două de secțiuni ale CN reprezentau 78,77% din importurile totale în 2010. Cele șase secțiuni au fost, în ordine descrescătoare: mașini și echipamente electrice, înregistratoare și reproducători de sunet și imagini (28,45%) , produse minerale (11,04%), metale comune și articole din acestea (10,93%), produse chimice (9,95%), mijloace și materiale de transport (7,46%), materiale plastice, cauciuc și articole din acestea (6,96%) și materiale textile și articole din acestea ( 6,49%).

Schimbările structurale majore ale modelului importurilor în 2010 față de anul 2009 sunt:

(i) scade cu 1,9 puncte procentuale în ponderea substanțelor chimice și cu 0,4 pp. în cota de materiale textile și articole din acestea;

(cu 1.45 puncte procentuale) și produse din metal (cu 1.13 puncte procentuale), materiale plastice, cauciuc și produse (cu 1.07 puncte procentuale). Cresterea ponderii sectoarelor – mașini și echipamente electrice, înregistratoare și reproducători de sunet,

Orientarea geografică a comerțului exterior al României

Domeniile de origine ale importurilor românești în 2001 au fost reprezentate în proporție de 81,7% de către Europa, 8,9% de Asia, 5,9% de America și de doar 0,8% de Africa. În 2010, importurile din Europa au înregistrat o creștere cu 2,4 puncte procentuale, cele din Asia au crescut cu 4 puncte procentuale, iar cele din America au scăzut cu 0,6 puncte procentuale.

Figura 2.3. Distribuția importurilor în România.

În ceea ce privește țările exportatoare de destinație din România și țările din care se importă cel mai adesea cantități mari de bunuri, se pot considera ca fiind principalele țări partenere următoarele: Italia, Germania, Franța, Turcia, Marea Britanie, Olanda, SUA, Ungaria, Austria, Grecia, Federația Rusă și China.

Ca orientare geografică a exporturilor în 2010, principala destinație a rămas statele membre UE, care au reprezentat 72,1% din valoarea exportului, cu 2,2 puncte procentuale mai puțin decât în ​​2009. În același timp, principala zonă de origine a importurilor a fost, de asemenea, statele membre ale Uniunii Europene, cu o cotă de 72,5% din totalul importurilor, mai puțin cu 0,6 puncte procentuale față de anul 2009.

În 2001, 85,1% din exporturi au avut Europa ca destinație, 7,4% Asia, 4,6% America și 2,6% Asia. În cei zece ani analizați, ponderea exporturilor către Europa a crescut cu trei puncte procentuale, pe măsură ce exporturile către celelalte zone geografice mondiale au scăzut.

Figura 2.4. Distribuția exporturilor din România.

O analiză a perioadei 2000-2011 evidențiază tendința de creștere a exporturilor românești către UE, mai accentuată după anul 2003. Comparativ cu anul 2000, exporturile totale către România au fost de 2,3 ori mai mari în 2010 și de 3 ori în 2011.

2.2. Finantarea Romaniei

În decursul mai mult de două decade de la 1990, legăturile comerciale externe ale României au fost redirecționate treptat spre Uniunea Europeană, țările UE având în 2011 o ponderare a orientării geografice a comerțului exterior al României semnificativ mai mare decât cele deținute de alte țări din afara Uniunii – 71,0% pentru export și, respectiv, 72,7% pentru import.

Figura 2.5. Comerțul exterior în România, importuri versus exporturi.

Reorientarea geografică a comerțului exterior al României și concentrarea sa asupra Uniunii Europene au avut efecte benefice asupra activității companiilor românești, ceea ce a dus la eforturi considerabile în modernizarea aparatelor productive, reducerea costurilor, diversificarea și îmbunătățirea calității produselor și serviciilor, în pentru a satisface în termeni de eficiență cerințele ridicate ale pieței unice europene.

Cu toate acestea, inversarea negativă a unei astfel de orientări a fost pierderea piețelor tradiționale, cu o capacitate mare de absorbție și cerințe de calitate semnificativ mai mici decât cele specifice pieței unice, din care contribuția valutară ar fi fost semnificativă, iar creșterea exporturilor ar fi mai mare și ar fi compensat o creștere mai mare a importului.

În relațiile comerciale cu UE, secțiunile Nomenclaturii Combinate corespunzătoare sectoarelor de producție au obținut performanțe foarte diferite în ceea ce privește exportul și importul, ca efect al diverselor factori determinanți – tradiția, deschiderea spre exterior, avantajele comparative și competitive, existente și potențiale , conjuncturile comerciale și economice favorabile / nefavorabile, nevoile de modernizare tehnologică ale companiilor și cererea internă. Efectul acestor factori diferențiază în mod clar secțiunile din Nomenclatura Combinată, rezultatele analizelor efectuate în termeni de criterii diferite confirmând reciproc și prioritizând secțiunile din cele cu performanțe ridicate, medii și inferioare.

Progresele considerabile ale valorii comerțului exterior al României au fost atinse în contextul intensificării puternice a relațiilor comerciale cu țările UE; în perioada 2000-2011, valoarea exporturilor către aceste țări a crescut de 4,46 ori, iar importurile din aceleași țări au crescut cu 4,97 ori. Creșterea valorii de export este mai mult decât semnificativă, deoarece piața unică europeană este cunoscută pentru cerințele sale restante, susținută de numeroase reglementări tehnice ale naturii barierelor netarifare care interzic accesul produselor și serviciilor cu deficit de calitate sau care nu îndeplinesc condițiile prescrise (indicând originea, specificând caracteristicile produsului etc.).

La gama de aspecte pozitive prezentate de comerțul exterior al României cu UE ar trebui adăugată modificarea structurii exportului, deoarece ponderea produselor de prelucrare scăzută se micșorează în favoarea creșterii produselor de prelucrare medii și ridicate. În același timp, trebuie subliniat faptul că structura exporturilor către piața unică europeană a continuat să prezinte o pondere ridicată a produselor prelucrătoare brute, iar gama de produse exportate a fost afectată ca urmare a abandonului treptat de fabricare a produselor acvowledged în Exporturile românești.

În ceea ce privește importurile din țările UE, ar trebui evidențiate două aspecte: menținerea unei ponderea ridicată a bunurilor de consum cotidiene și de folosință îndelungată, deși această cotă a scăzut sub impactul crizei mondiale; ponderea produselor medii-înalte și de înaltă tehnologie – mașini, mașini, echipamente și aparate – a crescut, ca o necesitate pentru acoperirea cerințelor de modernizare ale economiei românești.

2.3. Gradul de deschidere al Romaniei

În rezumarea principalelor etape ale Comisiei Europene, relansarea politicii comerciale comune, în contextul strategiei Uniunii pentru competitivitatea Europei, nu se poate omite Comunicarea din 18 aprilie 2007 intitulată Europa globală: un parteneriat mai puternic pentru a asigura accesul pe piață pentru exportatorii europeni.

Concluziile comunicării subliniază că un parteneriat mai puternic pentru un acces mai bun la piață este o componentă esențială a strategiei Europa globală și o contribuție semnificativă la agenda de la Lisabona pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă. Companiile europene – de la companii puternice la nivel mondial până la IMM-uri mari și în curs de dezvoltare – se luptă pentru a reuși pe piețele globale.

O politică puternică de acces pe piață este o funcție-cheie a politicii comerciale comune și un domeniu-cheie în care Uniunea Europeană poate aduce beneficii economice reale statelor sale membre și cetățenilor și întreprinderilor europene. Politica Uniunii Europene din 1996 ar trebui consolidată și adaptată la economia mondială în schimbare, în care piețele pe care le urmărim pentru a avea acces și barierele care împiedică acest lucru se schimbă. La sfârșitul documentului, găsim câteva propuneri ale Comisiei, dintre care menționăm următoarele: stabilirea unei relații mai strânse între Comisie, statele membre și companiile din UE, pentru a sprijini direct întreprinderile în depășirea dificultăților specifice cu care se confruntă atunci când aceștia au acces pe piețele țărilor terțe, într-un mod și într-un cadru compatibil cu realitatea comercială; descentralizarea sistemului actual și încurajarea inițiativei locale în țările terțe, prin crearea de echipe locale de acces la piața UE care să includă reprezentanți ai delegațiilor Comisiei, ai ambasadelor statelor membre și ale organizațiilor de afaceri; restabilirea bazei de date privind accesul pe piață al Comisiei Europene; îmbunătățirea eficienței și a transparenței în analiza de către Comisie a plângerilor privind barierele comerciale, inclusiv un nou sistem simplificat de înregistrare a plângerilor etc.

Înființată în 1995, ca succesor al Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), Organizația Mondială a Comerțului urmărește liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii la nivel mondial. În retrospectivă, vedem că, imediat după cel de-al doilea război mondial, au fost lansate negocieri, printre altele, privind instituirea unei instituții a Națiunilor Unite dedicată comerțului, pe de o parte, și diminuarea barierelor vamale, pe de altă parte. În acest sens, Carta Havana a fost semnată în 1948 și prevedea înființarea unei Organizații Mondiale a Comerțului; Carta nu intrase niciodată în vigoare din cauza eșecului multor țări (în special al SUA) de ao ratifica. Cu toate acestea, în octombrie 1948, 23 state au semnat Acordul General pentru Tarife și Comerț, acord care vizează reducerea tarifelor.

Trebuie menționat faptul că acest acord nu a fost niciodată stabilit ca o organizație internațională. În perioada 1947-1994, principala activitate a GATT a fost de a organiza negocieri comerciale multilaterale pentru liberalizarea comerțului mondial. De la intrarea în vigoare a GATT și până la înființarea OMC, au existat opt ​​runde de negociere. Primele cinci runde, desfășurate între anii 1947 și 1967, s-au concentrat în mod specific asupra suprimării restricțiilor cantitative și asupra reducerii tarifelor.

La momentul încheierii Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene, statele membre au fost deja obligate prin Acordul General pentru Tarife și Comerț. "Ei nu s-ar putea sustrage obligațiilor existente față de țările terțe, ca urmare a unui act care a trecut între ele. Intenția statelor membre de a-și îndeplini angajamentele din Acordul General sa manifestat, în special, în art. 11028 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (TCEE), care conține o afiliere la obiectivele comunitare ale Acordului general și la art. 23429 alin. (1) care prevedea că drepturile și obligațiile care decurg din acordurile încheiate înainte de intrarea în vigoare a tratatului, în special din acordurile multilaterale încheiate cu statele membre, nu au fost afectate de dispozițiile tratatului.

Comunitatea și-a asumat, treptat, pe parcursul perioadei de tranziție și în totalitate la final, în temeiul articolelor 11130 și 11331 din tratat, competențele specifice ale politicii tarifare și comerciale. Prin încredințarea acestor sarcini Comunității, statele membre și-au exprimat voința de a supune obligațiile contractuale, în temeiul Acordului general. De la intrarea în vigoare a CEE și, în special, de la punerea în aplicare a tarifului extern comun, transferul de putere între statele membre și Comunitate a rezultat în moduri diferite în cadrul Acordului general și a fost recunoscut de alte părțile contractante.

În special, din această perioadă, Comunitatea, acționând prin intermediul propriilor sale instituții, a devenit partener în negocierile tarifare și o parte din acordurile de orice fel, încheiate în temeiul Acordului general, în conformitate cu articolul 11432 din Tratatul CEE, acordurile comerciale sunt încheiate în numele Comunității. Întrucât Comunitatea și-a asumat, în temeiul Tratatului CEE, competențele exercitate anterior de statele membre în aplicarea Acordului general, dispozițiile prezentului acord au ca efect crearea de obligații pentru Comunitate.

Astfel, prin hotărârea Curții de Justiție a Comunității Europene, în cauza International Fruit, Comunitatea Economică Europeană și, în prezent, Uniunea Europeană, a devenit parte a GATT. În consecință, Comunitatea este un membru fondator al acestei organizații internaționale, care este OMC.

După cum se poate observa, Uniunea Europeană a jucat un rol important în negocierile privind liberalizarea comerțului, în special în cadrul Rundei de la Doha, care a început în 2001. Scopul acestor negocieri a fost acela de a reduce tarifele și de a elimina alte bariere în calea comerțului mondial. Negocierile de la Doha au avansat încet. Au apărut diferențe persistente între țările bogate și cele sărace, cu privire la accesul reciproc la piețe și la problema mult discutată a subvențiilor agricole. În timpul negocierilor au apărut multe crize. (…) Uniunea Europeană a fost implicată activ pentru a face din Runda de la Doha un succes.

Uniunea consideră că sistemul OMC bazat pe norme constituie o garanție a securității juridice și a transparenței în desfășurarea comerțului internațional. OMC stabilește norme prin care membrii săi se pot apăra împotriva practicilor neloiale, cum ar fi dumpingul, prin care exportatorii concurează cu rivalii locali. De asemenea, OMC oferă cadrul legal pentru soluționarea litigiilor.

Presupunând că normele comerciale sunt multilaterale, însă comerțul în sine este bilateral, Uniunea Europeană, în plus față de participarea sa la Runda de la Doha și la etapele precedente de negocieri în cadrul OMC, a dezvoltat o rețea de acorduri comerciale bilaterale cu țări și regiuni din jurul lume.

Uniunea a încheiat, de asemenea, parteneriate și acorduri de cooperare cu țările din bazinul mediteranean și cu Rusia și cu alte republici din fosta Uniune Sovietică. Dimpotrivă, Uniunea nu a încheiat acorduri comerciale specifice cu principalii săi parteneri comerciali între țările dezvoltate, cum ar fi SUA și Japonia. Relațiile comerciale cu acestea se bazează pe mecanismele OMC, deși în unele sectoare există numeroase acorduri între UE și cele două țări. Cadrul OMC se aplică și comerțului dintre Uniunea Europeană și China, care s-au alăturat organizației în 2001. În prezent, China este al doilea partener comercial al Uniunii, după Statele Unite ale Americii.

Principalele obiective ale activității Uniunii Europene în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului sunt: deschiderea piețelor pentru bunuri, servicii și investiții, în conformitate cu reguli clare și în conformitate cu un calendar, pentru a permite punerea lor în aplicare în toate țările; transformarea Organizației Mondiale a Comerțului într-o entitate mai deschisă, mai responsabilă și mai eficientă, prin implicarea în discuții cu alte grupuri și organizații; inclusiv țările în curs de dezvoltare în procesul de luare a deciziilor în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, ajutându-i, astfel, să se integreze în economia mondială.

Materialul esențial al politicii comerciale comune este dat de articolele 3 și 207 din TFUE. Prima conferă competență exclusivă Uniunii Europene, în timp ce al doilea prevede că politica comercială comună se bazează pe principii uniforme, în special în ceea ce privește schimbările tarifare, acordurile tarifare și comerciale privind comerțul cu bunuri și servicii și aspectele comerciale ale intelectualității proprietatea, investițiile străine directe, uniformitatea măsurilor de liberalizare, politica de export și măsurile de protecție a comerțului, precum cele care trebuie luate în caz de dumping sau subvenții.

Menționăm că România, ca stat membru, cu drepturi și obligații absolute ale Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, trebuie să cunoască și să respecte dispozițiile Uniunii în materie de politică comercială comună, în principal prin angajamentul de a nu pune în aplicare politici divergente din cele ale Uniunii, cu excepția cazului în care este autorizat, în mod expres în acest scop, de instituțiile Uniunii Europene.

Noile priorități ale politicii comerciale comune a Uniunii Europene sunt necesare pentru relansarea competitivității europene și pentru identificarea oportunităților create de deschiderea internațională. Aceste noi perspective sunt incluse în mai multe programe de acțiune inițiate de Comisia Europeană. Politica comercială comună va fi capabilă să răspundă obiectivelor de creștere și ocupare a forței de muncă din cadrul Strategiei de la Lisabona, în timp ce se confruntă cu provocarea globalizării.

În concluzie, susținem afirmația că, în prezent, Organizația Mondială a Comerțului este nucleul sistemului internațional bazat pe reguli care reglementează comerțul mondial.

2.4. Importanta deficitului contului curent

Deficitul de cont curent al României va fi de departe cea mai mare dintre economiile emergente ale Uniunii Europene în 2017 și va depăși 3%, potrivit estimărilor sistemului bancar.

Cauzele principale sunt:

creștere masivă a importurilor în consecință;

deteriorarea balanței comerciale;

o politică guvernamentală a creșterilor salariale și a reducerilor fiscale, spun analistii bancari.

Deficitul de cont curent al României pentru 2017 va fi de 3,2% din PIB, conform Erste Group Research (EGR), respectiv 3,4%, conform scenariului macroeconomic al Bancii Transilvania (BT), depășind pragul de 3% din 2012. Și va crește în următorii ani, ajungând la 3,8% în 2018 conform estimărilor EGR sau 3,5% și chiar 4% din PIB în 2019, potrivit BT.

Pe de altă parte, din toate celelalte țări membre ale UE din regiune, în anul 2017 estimează un deficit pentru Polonia și Bulgaria și este mult mai mic, de 0,6% din PIB și respectiv 0,2%. Pentru celelalte țări, surplusurile se situează între 1,1% (Republica Cehă) și 6,4% (Slovenia), conform estimărilor EGR.

Politica economică a României pare a fi blocată în câteva mituri despre utilizarea deficitului de cont curent ca instrument de dezvoltare. Realitatea a eliminat miturile. În România, însă, rata de creștere a importurilor este constantă (12,4% în T2 / 2017 față de trimestrul precedent), dar nu rata investițiilor, în timp ce rata de export a scăzut (de la 11,5% până la 9,6%).

Celelalte țări din regiune înregistrează, de asemenea, o creștere a consumului și a importului, însă mărimea exporturilor lor le menține în afara problemelor cu care se confruntă România. Erste Group Research (EGR) se așteaptă ca Slovenia, țara cu cel mai mare excedent de cont curent, să nu scadă sub 5% din PIB înainte de 2020, deși "cererea internă are o dinamică robustă și ar putea exercita presiuni asupra balanței comerciale".

Chiar și în Ungaria, creșterea importurilor ca urmare a creșterii consumului va reduce, dar nu numai, excedentul contului curent la 4,8 miliarde euro în 2017 (3,8% din PIB). Creșterea importurilor va slăbi presiunea aprecierii forintului, spune raportul EGR.

Polonia se confruntă cu probleme similare cu România, dar pe o scară mult mai mică. De fapt, Polonia sa schimbat în deficit doar în acest an. Deficitul de cont curent în Polonia provine din creșterea deficitului comercial pe mărfuri, scăderea veniturilor. Polonia a înregistrat, de asemenea, o creștere substanțială a importurilor (+ 11% în prima jumătate a anului), ceea ce va duce la creșterea deficitului comercial și a deficitului de cont curent.

Contul curent al balanței de plăți a României a înregistrat un deficit de 2,7 miliarde EUR între ianuarie și iunie 2017, o creștere anuală de 40,2%, conform calculelor BT. Această evoluție sa datorat, în principal, deteriorării balanței comerțului cu bunuri și servicii (deficit de 1,5 miliarde EUR față de 372 milioane EUR în prima jumătate a anului 2016), pe fondul favorabil al consumului, pierderea competitivității internaționale a economia națională.

Consumul este cauza principală a deficitului, așa cum explică și Erste Group Research (EGR), dar este probabil să se îmbunătățească ca urmare a accizelor și a prețurilor energiei electrice.

Îmbunătățirea deficitului de cont curent, așteptată pentru restul anului, ar putea proveni din câștigurile nete din servicii și din soldul veniturilor secundare care vor rămâne o supapă de salvare a presiunii asupra contului curent", spune un recent EGR raport. De asemenea, "diferența de venituri primare, determinată în mare măsură de repatrierea profiturilor (în străinătate), pare să-și atenueze expansiunea, în timp ce subvențiile agricole din UE vor începe să fie plătite în octombrie, potrivit aceleiași surse.

Cu toate acestea, nu excludem presiunile de slăbire a leului, deoarece rata de acoperire a ISD (ISD) va scădea probabil în jur de 79% în acest an (de la 104,2% la sfârșitul anului 2016), în timp ce contul de capital, fondurile structurale au acoperit doar 42% din deficitul contului curent în luna iunie – comparativ cu 106% în decembrie 2016 ", constată raportul EGR.

Deficitele cresc, și datoria externă crește

Balanța comercială a României pentru mărfuri a înregistrat un deficit de 5,2 miliarde de euro ", ceea ce înseamnă o creștere cu 25,2% pe an, în timp ce excedentul balanței comerciale pentru servicii a fost ajustat cu 1,3% pe an, la 3,7 miliarde EUR.

O contribuție la deteriorarea contului curent a provenit și din: scăderea surplusului soldului veniturilor secundare cu 21,6%, până la 894 milioane EUR, ajustarea deficitului balanței veniturilor primare cu 20,6% la 2,2 miliarde EUR, scăderea investițiilor străine directe cu 13,3% la 1,8 miliarde EUR în prima jumătate a anului 2017 (2,2 miliarde EUR în participație, dar -338 milioane euro în credite intragrup), potrivit unui raport recent al Băncii Transilvania (BT) .

Datele BNR indică o creștere a datoriei externe totale de 2% în acest an, ajungând la 94,3 miliarde de euro în luna iunie, în principal pentru că guvernul a optat pentru împrumuturi pe termen scurt pentru a-și acoperi obligațiile asumate în principal în ceea ce privește politica salarială.

Această evoluție a fost determinată în principal de o creștere a datoriei externe pe termen scurt cu 6,3% până în prezent, în prima jumătate a anului 2017, la 24,9 miliarde de euro. Datoria externă totală pe termen lung a crescut cu 0,6%, până la 69,4 miliarde EUR, iar majorarea cotei publice directe (cu 5% până în 2017, la 33,3 miliarde EUR) a fost parțial compensată de scăderea componentei private (cu 2,9 %, până la 34,4 miliarde EUR).

În cadrul datoriei externe private, se constată scăderea depozitelor nerezidenților cu 15,6%, la 3,2 miliarde de euro, un nivel istoric minimal, o tendință influențată de tensiunile politice.

2.5. Sustenabilitatea contului curent

Soldul contului curent este un instrument folosit pentru a stabili nivelul de dezvoltare economică a unei țări, specializarea internațională și gradul de dependență de piața externă. Pe baza analizei câtorva indicatori considerați relevanți de către autor, articolul9 își propune să prezinte evoluția balanței conturilor curente a României și a componentelor acesteia în perioada 2005-2013.

După cum se știe, soldul contului curent este un instrument care caracterizează nivelul de dezvoltare economică a unei anumite țări, specializarea internațională a fiecărei economii individuale și gradul său de dependență de piața externă. Începând cu anul 2003, deficitul de cont curent al României a crescut spectaculos, iar această creștere rapidă chiar a pus la îndoială, la un moment dat, sustenabilitatea acesteia.

În România, subcontul de bunuri și servicii influențează în principal evoluția și soldul contului curent. În subcontul de bunuri și servicii, mărfurile (soldul comercial) au cea mai mare pondere. Monitorizând evoluția exporturilor, a importurilor, a balanței comerciale și a soldului contului curent observăm că anul 2009 este un an de încălcare care arată că economia românească a simțit efectele crizei economice și financiare prin intermediul canalului comercial, al canalului de încredere și al efectul contagiunii.

Blocarea piețelor de capital și scăderea puternică a fluxurilor financiare internaționale au forțat companiile multinaționale să își reducă expansiunea globală în limita resurselor financiare disponibile, ceea ce a redus fluxurile comerciale internaționale.

Exporturile de bunuri și servicii, precum și exporturile de bunuri din România au crescut pe parcursul perioadei analizate, cu excepția anului 2009 și 2012 pentru mărfuri. După reducerea din 2009, exporturile României și-au reluat creșterea puternică (cu excepția anului 2012).

Importurile au crescut în fiecare an până în 2008 inclusiv. Creșterea puternică a importurilor de mărfuri observate până în 2008, în 2010 și 2011 reflectă excesul de cerere de pe piața internă (pentru consumul final al gospodăriilor, pentru consumul intermediar și mai puțin pentru formarea brută de capital) și aprecierea reală a monedei naționale. Este important de observat că un nivel înalt de dependență a economiei naționale de importuri poate afecta dezvoltarea durabilă a economiei românești.

Criza economică și financiară are ca efect scăderea semnificativă a importurilor în anul 2009. Deoarece multe dintre materiile prime și produsele intermediare utilizate în România sunt importate, această scădere a afectat negativ economia: volumul scăzut al mărfurilor cerut de procesul de fabricație, activitatea agenților economici contractați și creșterea economică a scăzut. În 2010 și 2011 sa înregistrat o anumită relaxare a situației, când importurile au crescut puternic în contextul eforturilor de depășire a crizei. Începând cu anul 2008, rata de creștere a importurilor a fost mai mică decât rata de creștere a exporturilor de bunuri și servicii, ceea ce a îmbunătățit balanța comercială.

Pe fondul crizei economice și financiare internaționale, care a redus consumul intern și extern, precum și producția națională, soldul negativ al exportului net a scăzut în perioada 2009-2013, după o creștere accentuată din 2007-2008. Exportul net a scăzut semnificativ în 2013, pe fondul creșterii exporturilor de bunuri și servicii, care au avut o rată de creștere mult mai mare decât importurile de bunuri și servicii. Astfel, deficitul balanței comerciale a scăzut în 2013 cu mai mult de jumătate în comparație cu anul 2012, iar excedentul subaccount al serviciilor dublat. Dacă această situație continuă, ea poate fi considerată ca o evoluție a economiei românești spre structura economiilor dezvoltate, a cărui sector de servicii este foarte dezvoltat. Dacă analizăm structura serviciilor, am putea observa că evoluția pozitivă a soldului acestui subaccount se datorează în principal serviciilor de transport.

Acest lucru ar putea părea un paradox în condițiile în care infrastructura rutieră și feroviară din România nu este încă prea dezvoltată. În acest context, având în vedere cererea mare de transport prin România, pentru a valorifica această oportunitate, propunem ca dezvoltarea rapidă a infrastructurii rutiere și feroviare să fie inclusă printre prioritățile de dezvoltare ale României.

III. Scenarii – daca cursul crește? Implicații vis a vis de competitivitate

Există beneficii ale aderării la zona euro (EA), printre care legături economice consolidate între economiile statelor membre, costuri de tranzacție mai scăzute, lipsa riscului valutar, o monedă sigură în cazul în care piețele financiare sunt influențate de fluxurile de capital destabilizatoare; aderarea la EA ar putea accelera introducerea în rețelele industriale europene de bază, pentru care aderarea la UE a pregătit calea.

De asemenea, calitatea de membru al EA ar avea o dimensiune geopolitică puternică în lumina incertitudinii ultimilor ani, inclusiv rezultatul referendumului britanic (Brexit) și al forțelor centrifuge puternice în UE. Pe de altă parte, argumentul că aderarea la EA ar trebui să fie cât mai rapid cu putință este de a fi examinat cu răceală, nu pathetic.

Cele mai importante lecții ale crizei EU sunt: ​​EU a realizat o integrare mai profundă a statelor membre ale UE, dar nu a reușit să asigure o convergență suficientă între ele și a generat dezechilibre majore (diferența de competitivitate) între Europa de Nord și Europa de Sud; teza că EU nu este o zonă monetară optimă (cu economii compatibile din punct de vedere structural) sa dovedit a fi corectă, iar diferențele de convergență structurală și reală au o importanță deosebită; EU nu dispune încă de instrumente pentru a face față șocurilor asimetrice, cum este cazul unei uniuni monetare autentice (Statele Unite sau Germania, ca stat federal); spațiul politic este extrem de relevant în cazul unor puternice șocuri adverse, iar EU permite acum doar devalorizarea internă ca mecanism de corecție, care se ridică la un cost social și politic dificil. Există o altă chestiune pe care nu ne-o facem de a face o lecție din criza EU, dar care nu trebuie trecută cu vederea: diferența dintre statele membre care se bazează pe reguli și cele care preferă flexibilitatea, intervenția discreționară în economie. Problema cu această explicație este totuși că pare să subestimeze problema aranjamentelor politice în cadrul unei uniuni monetare.

Există o linie de gândire în România care pledează pentru aderarea la EU cât mai curând posibil. Un argument afirmă că este singura modalitate de a oferi un nou obiectiv pentru dezvoltarea țării prin analogie cu aderarea la UE. Cu toate acestea, această analogie este discutabilă, având în vedere diferențele mari dintre Uniune și EA în ceea ce privește setul de instrumente economice. Și de ce ar fi aderarea la EU mai relevantă pentru cetățeni decât un program de dezvoltare care prevede autostrăzi și autostrăzi, o bună infrastructură, mai multe resurse pentru educație și asistență medicală? Aceasta ar trebui să fie o strategie de dezvoltare, un proiect la nivel național. S-ar putea să răspundem că deceniile de tranziție au scos la iveală deficiențe în finalizarea proiectelor fără orientare externă și un "stick". Dar o țară nu este acceptată în EU pentru a fi "disciplinată".

Un alt argument în sprijinul aderării rapide se referă la euroizare, deoarece riscul valutar (care afectează destul de mulți oameni) ar dispărea. Dar se pune o întrebare legitimă: e eurozizarea, deși semnificativă, suficientă pentru a face o astfel de alegere? Atunci când o economie este mică și condusă de un consiliu monetar (cazul statelor baltice cu unu până la trei milioane de locuitori fiecare), decizia pare relativ ușor de făcut.

În schimb, în ​​economiile mai mari, în care politica monetară este încă o prerogativă națională, trebuie încurajată dez-euroizarea. Există, de asemenea, un raționament "politic" și "geopolitic" pentru o aderare rapidă la nucleul dur al UE, adică EA, fără îndoială, reprezintă. Acest argument este important, dar trebuie corelat cu condițiile dintr-o economie care, încă din punct de vedere structural, nu este compatibilă cu ceea ce implică o uniune monetară. În plus, securitatea tare (militară) ar trebui să fie judecată mai întâi prin aderarea la NATO, chiar dacă, după Brexit, ideea de a avea o forță unică de apărare europeană capătă tracțiune.

Atunci când vine vorba de aderarea la EA, două aspecte sunt de o importanță capitală în opinia noastră: a / dacă o economie candidată are nevoie de o masă critică de convergență (reziliență) ex-ante; și b) dacă EA funcționează corect, astfel încât un stat candidat să fie motivat să se alăture acestuia.

Criteriile nominale nu sunt suficiente pentru a obține calitatea de membru al EA. Dovezile empirice bogate arată că, cu excepția cazului în care o compatibilitate structurală adecvată se traduce într-o convergență reală durabilă (venit / cap de locuitor), poziția unei țări în EA este încurcată și extrem de riscantă.

Ceea ce avem de-a face aici nu sunt numai simple presupuneri, ci fapte, adică experiența unor economii care nu erau potrivite pentru data aderării la EA (Spania, Portugalia, Grecia etc.). Raportul PIB / locuitor față de media EA a crescut în majoritatea periferiilor EA în timp, însă convergența structurală a fost slabă, ducând la dezechilibre majore care au impus măsuri corective pe scară largă. În prezent, România are un PIB pe cap de locuitor de aproximativ 25-26% față de cursul de schimb și de aprox. 57% din media EA în termenii parității puterii de cumpărare; noi susținem că este prea puțin. În plus, economia românească trebuie să depășească lacune structurale mari; țara are, de asemenea, lacune regionale considerabile.

În ceea ce privește EA, așa cum funcționează astăzi, gama de opțiuni pentru gestionarea dezechilibrelor se limitează la deficitele fiscale și cvasi-fiscale de control din sectorul public și la reducerea salariilor și a altor venituri, după caz. Așa cum au arătat criza EA și alte episoade de turbulențe (de exemplu, în Asia), dezechilibrele externe mari sunt adesea cauzate de supraestimarea sectorului privat. De ce sectorul privat se confruntă cu depășirea datoriilor externe? Deoarece capitalul curge de unde este salvat acolo unde este "necesar" și unde randamentele par a fi mai mari.

Capitalul a fost predominant canalizat spre sectoare necomercializabile, datorită condițiilor de împrumut moale, unei piețe comune incomplete și unei concurențe imperfecte. Acest lucru sa întâmplat și în Europa Centrală și de Est, inclusiv în România. Logica miscarilor de capital este greu de batut din acest punct de vedere. Iată în cazul în care argumentul potrivit căruia decalajele mari de dezvoltare nu fac nicio diferență se limpezează, că odată ce o țară a câștigat aderarea la EU, lucrurile se comportă așa cum se presupune, în conformitate cu libera circulație a factorilor de producție.

Dacă ne gândim la mijloacele de atenuare a șocurilor asimetrice (dincolo de stabilizatorii automați la nivel național), primul lucru care vine în minte este funcționarea EA, adică cea de-a doua problemă-cheie care merită o dezbatere serioasă privind aderarea. În pofida unei reforme instituționale și a politicilor, AE are în continuare deficiențe majore de funcționare. Înalți oficiali din instituțiile europene și guvernele naționale recunosc acest fapt.

Este adevărat că riscul valutar este un lucru din trecut, ceea ce este un beneficiu pe care nimeni nu îl poate nega. La fel de adevărat este și faptul că EA poate ajuta o economie să se protejeze de mișcările de capital destabilizatoare.

După cum spune Helene Rey, trilemma politicii macroeconomice într-o economie deschisă se reduce la o dilemă: o politică monetară care caută un anumit grad de autonomie necesită un control administrativ asupra mișcărilor de capital, dificil atunci când băncile centrale majore (cum ar fi FED sau BCE) nu ia în considerare externalitățile propriilor decizii de politică monetară.

Dar chiar și argumentul lui Rey nu este, fără îndoială, unul decisiv în acceptarea funcționării actuale a EA. Mecanismul european de stabilitate (ESM), Uniunea bancară (BU) și alte instrumente introduse după izbucnirea crizei EA nu au abordat probleme fundamentale; prin urmare, sunt necesare măsuri de reformă suplimentare. Propunerile de reformă propuse de Comisia Europeană (CE) în mai 2017 sunt, fără îndoială, pași în direcția cea bună.

Spațiul politic este esențial pentru o economie încă plină de rigidități substanțiale și care necesită o reformă structurală majoră. Un argument ar putea să calmeze apele de funcționare ale EA, și anume: dacă integrarea fiscală și politică (instituțională) a fost destul de adâncă, permițând transferurile de resurse să facă irelevante dezechilibrele între statele membre ale EA – de ex. resursele transferate din Germania de Vest în Germania de Est după reunificarea țării. Cu toate acestea, se poate imagina doar cu această idee în aceste zile. Nici chiar Raportul celor Cinci Președinți (2015), nici propunerile CE privind viitorul Europei (2017), care menționează o trezorerie comună și o "capacitate fiscală" în viitor, nu merg atât de departe.

Prin urmare, identificăm cel mai bun mod de a ajunge la o masă critică de convergență reală și structurală ex ante, bazându-ne și pe măsurile de reformă implementate în EA pentru ca aceasta să funcționeze mai bine. Ceea ce are nevoie România este reformele structurale profunde, creșterea economică bazată pe câștigurile de productivitate, care implică mai multe investiții private și publice, inovare în tehnologie.

Este nevoie de bunuri publice de bază (infrastructură de bază, educație, asistență medicală) finanțate de un nivel adecvat al veniturilor fiscale (nu 26% din PIB în 2016, în timp ce media EA este aproape de 40%). De asemenea, este nevoie de un model de creștere care se bazează mai mult pe resursele interne, capabil să creeze avantaje competitive și să depășească capcanele cu venituri medii. O strategie de dezvoltare a țării, ca un efort complex de reformă și de construcție economică, ar putea fi un alter ego la aderarea la EA.

Euro este un proiect cu o dimensiune politică proeminentă. Așadar, EA sa născut chiar dacă nu a respectat prescripțiile fundamentale ale teoriei zonei optime (OCA), nici nu a ținut seama de lecțiile pe care le-au învățat alte uniuni monetare de-a lungul anilor pentru a asigura o natură durabilă. În același timp, primii 16 ani de existență ai EA au arătat că majoritatea condițiilor pe care fondatorii UEM le-au impus asupra europenilor au fost în mod repetat întrerupte de statele membre fondatoare ale UE (EA11). Iar țările cu cel mai mare decalaj de venituri față de media grupului la momentul aderării au fost confruntate cu cele mai mari dificultăți ulterioare.

Teoria OCA a avansat de la anii '60 când a fost stabilită prin mai multe studii empirice. Beneficiile aderării la EA pot fi rezumate după cum urmează:

• Credibilitatea BCE și așteptările inflaționiste bine ancorate, care au permis rate scăzute ale dobânzilor atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, de până la 50 de ani. Din această perspectivă, țările înfruntate de inflație înaltă, volatilă au avut cel mai mult de câștigat din aderarea la EA;

• legături mai strânse în urma reducerii costurilor de tranzacție și a eliminării riscului cursului de schimb. Cu toate acestea, unele analize arată că, după schimbarea monedei euro, comerțul intra-EA a crescut, în medie, cu aproximativ 5-10%, mult mai scăzut decât prognozele inițiale de peste 80% , 2000);

• îmbunătățirea integrării financiare (efectul UEM asupra investițiilor străine directe a fost de 7%, Petroulas, 2007) grație primei de risc mai mici și, implicit, a costului capitalului.

• Riscul atacurilor speculative asupra monedelor naționale a fost înfrânt. Moneda euro a devenit atractivă la nivel mondial ca monedă de rezervă (deși criza EA și-a stricat luciul).

Însă aderarea la EA presupune și costurile care rezultă din renunțarea la moneda națională ca instrument politic, costuri specifice din arhitectura UMU și mod de funcționare, care sunt rezumate mai jos:

• diminuarea capacității de a rezista șocurilor; prin renunțarea la controlul asupra monedei, flexibilitatea pieței forței de muncă, politicile naționale fiscale și macroprudențiale devin modalitățile de eliminare a șocurilor asimetrice din cauza lipsei unor instrumente comune de partajare a sarcinilor;

• mișcările libere de capital (după liberalizarea contului curent) au contribuit la ascunderea politicii economice și a deficiențelor structurale și au favorizat acumularea de dezechilibre;

• absența unui creditor de ultimă instanță (de Grauwe, 2011).

Respectând criteriile de la Maastricht, se crede că îi solicită țărilor UEM să urmeze politici fiscale prudente menite să contracareze incidența șocurilor asimetrice și să pună în aplicare reformele structurale. Sa considerat că un buget bugetar echilibrat a permis un spațiu amplu de politică, regulă care, deocamdată, că o scădere cu 1% a PIB ar duce la creșterea deficitului fiscal cu 0,5% din PIB prin intermediul stabilizatorilor automați. Pactul de stabilitate și creștere (Pactul de stabilitate și creștere) a fost considerat eficient, iar intensificarea integrării financiare a fost considerată ca principalul mecanism de realizare a convergenței și a stabilizării (Banca Mondială, 2012). Primii 16 ani de funcționare a UME, așa cum reies din dinamica agregatelor macroeconomice EA11, au arătat că

diferențele de venit la momentul aderării au fost prea mari în EA11. Potențialul mare de creștere al țărilor cu venituri mici a creat o divizare a comportamentului economic față de celelalte țări din Uniune.

• adoptarea monedei unice de către țările care raportează un decalaj mare de PIB / locuitor față de media EA nu asigură o convergență reală per se. EA a permis reducerea diferențelor de venit / cap de locuitor la costul dezechilibrelor externe mari, solicitând politici de corectare excesiv de costisitoare. Din 2009, o parte din convergența reală a fost inversată. O comparație în ceea ce privește ratele medii anuale de creștere a PIB în perioada 1999 – 2013 și raportul mediu anual al deficitului de cont curent față de PIB în aceeași perioadă pentru EA11 arată că țările cu cea mai rapidă creștere, avansându-se la o rată anuală medie de 1,8% cei din grupul care înregistrează în medie un sold pe cont curent mai mic de 0,8% din PIB (Franța, Italia, Irlanda) și cei din grupul care înregistrează în medie un excedent de cont curent de 4,2% din PIB (Finlanda, Austria, Germania, Belgia , Olanda, Luxemburg); țările din grupul cu un deficit ridicat al contului curent (6,9% din PIB în medie pentru Spania, Portugalia și Grecia) au înregistrat cel mai încet ritm anual: 0,9%.

• în aceeași perioadă, statele membre non-EA din Europa Centrală și de Est (CEE), respectiv Bulgaria, Republica Cehă, România, Ungaria, Polonia, au înregistrat o rată medie anuală de creștere a PIB-ului de 3,1% și un deficit mediu de cont curent de 5,2% din PIB. Astfel, convergența în afara EA a fost de trei ori mai rapidă decât cea a țărilor cu venituri mici din EA11. Mai mult, convergența intra-EA înainte de criză a fost în mare măsură nesustenabilă (Praet, 2014). Asta pentru ca:

– criteriile de la Maastricht, pe de o parte, nu au fost îndeplinite în momentul aderării – Portugalia, Italia, Belgia nu au putut beneficia de introducerea monedei euro în 1999 datorită nivelului datoriei publice; pe de altă parte, chiar și atunci când acestea au fost îndeplinite în momentul aderării, aceste criterii nu au fost respectate mai târziu de către țările care se confruntă cu lacune mari. Iar plecarea persistentă din calea inflației a generat rate reale scăzute ale dobânzii și un curs de schimb real mai mare.

– politica monetară unică (de o mărime potrivită) nu a fost suficient de adecvată. Nevoia de a ajunge în țările sărace a acționat ca un șoc permanent asimetric.

Prețurile din aceste țări au fost sistematic mai ridicate decât în ​​restul zonei, datorită fie creșterii salariale depășind câștigurile de productivitate (efect Balassa-Samuelson), fie unei politici fiscale prociclice. Prin urmare, ratele reale ale dobânzii au fost mai mici decât în ​​restul uniunii, invocând îndatorarea, iar cursul real de schimb apreciază în mod constant, punând în pericol competitivitatea comercială. Devalorizarea internă a rămas singurul mijloc de a readuce balanța externă în echilibru.

– înainte de criză, piețele nu au funcționat ca un exercițiu al disciplinei de îndatorare publică și / sau privată, ratele nominale ale dobânzilor au fost convergente, eliminând astfel marja de risc de credit, deși fundamentele economice ale țărilor EA s-au deosebit atât în ​​ceea ce privește motoarele de creștere, cât și capacitatea de îndatorare.

Moneda unică a determinat investitorii să perceapă riscurile asociate fluxurilor de capital transfrontaliere în UEM ca fiind dispărute. Ca urmare, fluxurile masive de capital au trecut de la miez la periferie, ca o sursă perpetuă de șocuri asimetrice, cu efecte devastatoare atunci când s-au oprit și periferia a rămas cu o forță de muncă excesiv de mare cost pentru a fi competitiv.

– procedura de deficit excesiv a fost prea moale, permițând datoriei publice să dezvolte și anuleze spațiul politicilor fiscale și posibilitatea de a acționa anticiclic în timpul crizei. Sarcina fiscală a țărilor periferice a devenit atât de serioasă, încât a făcut ca plata să fie nesemnificativă.

– depășirea datoriilor din sectorul privat și relația cu deficitele externe au fost subestimate.

– libera circulație a capitalului și integrarea financiară au dus la o boom-ul de creditare. O mare parte din creditul acordat sectorului privat a susținut sectorul necomercializabil, iar zona de consum care a urmat a contribuit la o creștere rapidă a deficitelor externe.

– mecanismul actual de soluționare a litigiilor pentru instituțiile de credit nu este, probabil, un asigurător solid împotriva unei crize sistemice care cuprinde instituții mari cu activitate transfrontalieră.

– absența unui creditor de ultimă instanță a complicat problema stoarcerii de lichiditate și a riscului de neplată suverană. Deoarece BCE are interdicția de a acționa în calitate de creditor de ultimă instanță, împrumuturile în euro acordate oricărui membru al EA sunt echivalente datoriei externe care expune țările la volatilitatea sentimentului investitorilor.

– băncile sunt deținători de titluri de datorie suverană, astfel încât riscul de nerespectare a riscului suveran riscă riscul de eșec al băncii care întărește riscul de neplată al suveranității

Concluzii

Brexit nu a ținut cont de faptul că angajamentul Europei Occidentale față de procesul de tranziție și atingerea noilor membri nu va fi la fel de puternic ca în trecut. Nu este vorba doar de vorbirea despre "Europa cu două viteze", care este mai mult sau mai puțin o realitate până acum, deoarece nu toate statele membre participă la euro și Schengen. Polonia și Ungaria în special au guvernele care se opun integrării și îngrijirii mai profunde în principal pentru beneficii financiare. Aceste țări vor trebui să decidă cât de mult vor călători cu adevărat în UE. Dacă aceștia doresc mai puțin UE și UE cu mai multe viteze este răspunsul lor logic, transferurile și piața unică ar trebui să fie tranzacționate pentru politicile naționaliste.

Creșterea numărului și susținerea partidelor anti-UE și anti-euro a fost evidentă în multe state membre ale UE. Polarizarea partidelor de masă și a oamenilor de afaceri care păstrează credința în UE, pe de o parte, și partidele naționaliste și tendințele protecționiste, pe de altă parte, se bazează în principal pe sentimente. Atractivitatea acestuia din urmă este contrară experienței: revenirea după 2008 sa bazat pe accesul tot mai mare pe piețele UE, iar sistemul financiar sa dovedit a fi rezistent.

România poate fie să se alăture grupului V4 din ce în ce mai sceptic, fie să rămână un puternic susținător al integrării mai profunde. În primul caz, ea ar putea avea o alianță puternică în vecinătate, care își pierde legăturile cu UE. În cel de-al doilea caz, trebuie să acționăm pentru a strânge alianța cu Germania. Ruperea regulii de convergență fiscală nu reprezintă o bună poziție de plecare pentru un astfel de demers.

România ar trebui să fie mai activă în dezvoltarea integrării în UE. Rolul României nu a fost distructiv în UE; țara a negat coordonarea politicilor cu țările din Visegrad și nu susține linia naționalistă a Ungariei și Poloniei. Dar, chiar dacă nu este clar, politica României nu a depășit niciodată interesul naționalist propriu. Chiar și subteranul scepticismului UE vine la suprafață în timp, sub forma demonstrației mândriei naționale și a refuzului mecanismelor internaționale de control. Este interesul României să devină activă în modelarea agendei europene dacă dorește să se bucure de beneficiile politicii de coeziune după 2020. Este posibil ca țara să aibă nevoie să dezvolte o strategie și o politică de mobilizare dincolo de avantajele directe oferite de UE, contribuie, de asemenea, la succesul integrării europene într-un sens mai larg.

Bibliografie

Aggarwal, V. and Fogarty, E. (2004) EU Trade Strategies: Between Regionalism and Globalism. Basingstoke: Palgrave Macmillan;

Ducheˆne, F. (1973) The European community and the uncertainties of interdependence. In: H. Kohnstamm and W. Hager (eds.) A Nation Writ Large? Foreign-Policy Problems before the European Community. London: Macmillan Press;

Poletti, A. (2012) The European Union and Multilateral Trade Governance: The Politics of the Doha Round. London: Routledge;

Van den Hoven, A. (2006) European Union regulatory capitalism and multilateral trade negotiations. In: S. Lucarelli and I. Manners (eds.) Values and Principles in European Foreign Policy. London, New York: Routledge;

Woll, C. and Artigas, A. (2007) When trade liberalization turns into regulatory reform: The impact on business-government relations in international trade politics. Regulation and Governance 1(2): 121–138;

Banca Naţională a României şi Institutul Naţional de Statistică, 2012. Investiţiile străine directe în România în anul 2011, Bucureşti. CIA, 2013;

Developing A Romanian Response To Eu Policy Requirements Regarding Both Customs Tariffs And Trade Policy;

OCED Work on Trade, Organization of Economic Co-operation and Development, Paris, 2008;

Surse online

***http://aei.pitt.edu/31653/1/WD_345_Kleimann_on_EU_CCP[1].pdf;

***https://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/oj_c_2016_202_full_en_txt.pdf;

***https://mpra.ub.uni-muenchen.de/24520/1/MPRA_paper_24520.pdf;

***http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/II_Politici%20europene.pdf;

***https://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/oj_c_2016_202_full_en_txt.pdf;

***https://ec.europa.eu/info/…/2018-european-semester-country-report-romania-ro.pdf;

***http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/IDAN/2015/549054/EXPO_IDA(2015)549054_EN.pdf;

***http://www.helsinki.fi/iehc2006/papers3/Sumilo.pdf;

***https://www.um.edu.mt/__data/assets/pdf_file/0017/71054/Enlarging_the_European_Union.pdf;

=== f2ae9d5e24a011fbe3b537743cecf23c43126917_648875_1 ===

Importanta politicii comerciale în procesul integrativ european

Cuprins:

I. Concepte și definiții––––––––––––––––––––––––––––-3

I. 1. Implicații––––––––––––––––––––––––––––––––3

I.2. Echilibrul extern–––––––––––––––––––––––––––––4

I.3. Componenta externă și importanța ei pentru interacțiune dintre țări–––––––––7

1.4: Abordări conform literaturii de specialitate––––––––––––––––––10

Capitolul II: Mecanisme și evoluții în România––––––––––––––––––20

2.1. Evoluția României––––––––––––––––––––––––––––20

2.2. Finantarea Romaniei–––––––––––––––––––––––––––24

2.3. Gradul de deschidere al Romaniei–––––––––––––––––––––-26

2.4. Importanta deficitului contului curent––––––––––––––––––––30

2.5. Sustenabilitatea contului curent–––––––––––––––––––––––33

III. Scenarii – daca cursul crește? Implicații vis a vis de competitivitate–––––––––36

In subcapitolul 2.3 ar putea fi un graphic cu ‘Evolutia gradului de deschidere in RO inainte si dupa aderearea la UE’ sau cu ‘Variația procentuală anuală a gradului de deschidere a economiei’. In subcap 2.4 si 2.4 grafice cu datele din text, ceea ce se regaseste in text, sa fie pus si in graphic. Am subliniat pe text ce ar trebui sa se regaseasca si graphic.

Introducere

La zece ani de la aderarea la UE, românii continuă să dea dovadă de o înaltă încredere în Uniunea Europeană (68% au tendința de a se încrede). Ei consideră beneficiile aderării la UE în primul rând în libertatea de a călători și a munci în străinătate. "Entuziasmul" a fost deosebit de optimist în primii doi ani de aderare, când mai mult de 600 000 de persoane au părăsit țara; un alt număr de aproape 300 000 de persoane au emigrat în următorii șapte ani (soldul net al migrației conform Eurostat). Numărul persoanelor care lucrează sau studiază temporar în străinătate este estimat la o sumă suplimentară de 2,5 milioane de euro.

În ciuda emigrării mari, creșterea economică a României a fost remarcabilă: volumul PIB a crescut cu 30% între 2005 și 2015 în termeni reali, ceea ce reprezintă a treia cea mai mare rată dintre țările membre UE-CEE după Polonia și Slovacia.

Reflectând efectele migrației, nivelului prețurilor și creșterii economice, PIB-ul pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPP) a crescut de la 34% la 57% din media UE28 în aceeași perioadă. Acest ritm rapid de accentuare este deosebit de remarcabil în comparație cu ultimii zece ani, când diferența de dezvoltare nu sa redus (32% în 1995 și 34% în 2005).

Însă niciun deceniu sau două nu va putea avea loc peste noapte în vederea eliminării decalajului de dezvoltare dintre România și UE. În clasamentul UE, România a depășit numai Bulgaria, făcându-l cel de-al doilea stat membru cel mai puțin dezvoltat. Deși lipsește calculele privind contribuția aderării la UE la îmbunătățirea performanțelor macroeconomice, este foarte probabil că aderarea a îmbunătățit stabilitatea juridică, fluxul de ISD și transferurile financiare de la Bruxelles au contribuit în mod decisiv la creșterea economică a României.

Când intrăm în detalii, cu toate acestea, se descoperă mai multe deficiențe în politica economică, condițiile de afaceri și statul de drept. Multe dintre acestea au legătură cu aderarea prematură la UE și cu încetinirea ritmului reformelor din perioada postaderare. Instituțiile și administrația din România încă nu funcționează suficient de bine, prin urmare, există suficient spațiu pentru ca țara să beneficieze pe deplin de statutul de membru al UE.

I. Concepte și definiții

I. 1. Implicații

Articolul 2061 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede că "prin instituirea unei uniuni vamale", Uniunea Europeană contribuie "la dezvoltarea (…) comerțului mondial, eliminarea progresivă a restricțiilor privind comerțul internațional comercial și investițiile externe directe, precum și scăderea taxelor și a altor bariere".

Trebuie remarcat faptul că uniunea vamală, ca stadiu al integrării economice, a fost realizată din 1968, fiind rezultatul eliminării tuturor taxelor vamale între statele membre ale Comunității Europene la acel moment, a eliminării restricțiilor cantitative pentru intracomunitare, Comerțul comunitar și, nu în ultimul rând, aplicarea progresivă a unui tarif vamal, comun în raport cu țările terțe.

Politica comercială comună (PCC) este una dintre politicile stabilite de la înființarea Comunității Economice Europene, fiind reglementată chiar și în Tratatul de la Roma din 19573. Scopul acestei politici a fost și este încă de a contribui la integrarea națională piețele într-o piață unică. Această politică comercială comună a fost concepută deoarece libera circulație a bunurilor și serviciilor în Uniunea Europeană "nu a putut fi realizată prin intermediul unor politici naționale diferite care generează outsourcing negativ".

Trebuie luată în considerare faptul că această politică se realizează în raport cu principiile și obiectivele acțiunii externe a Uniunii. Existența unei competențe exclusive5 a Uniunii în cadrul PCC înseamnă că dreptul de inițiativă legislativă aparține exclusiv Uniunii Europene, deci acest domeniu este unul dintre acele domenii în care statele membre au convenit că, odată ce dobândesc statutul de membru, trebuie să renunță la puterea lor de a legifera.

De asemenea, ar trebui să menționăm că statele membre pot acționa în cadrul acestei politici comerciale numai dacă sunt autorizate în mod expres de instituțiile Uniunii. Astfel, considerăm util să prezentăm pe scurt domeniile rezervate Uniunii Europene și domeniile pentru care statele membre sunt competente.

În acest sens, luăm în considerare în primul rând, art. 2076 din TFUE, că putem considera "textul de bază" 7, în ceea ce privește puterile explicite. În conformitate cu articolul citat, se extinde domeniul de aplicare al competenței exclusive a politicii comerciale comune a UE, și anume: modificări ale tarifelor, acorduri tarifare și comerciale privind comerțul cu bunuri și servicii, aspecte comerciale ale proprietății intelectuale, investiții străine directe, măsurile de liberalizare, politica de export și măsurile de protecție a comerțului (în special dumping și subvenții).

Rezultă din analiza textului că libera circulație a persoanelor, în calitatea lor de comercianți, nu este inclusă în domeniul de competență exclusivă, ceea ce ne determină să apreciem că Uniunea nu poate încheia acorduri internaționale care nu au un obiect exclusiv, mărfurile.

I.2. Echilibrul extern

Liberalizarea comerțului nu este limitată, firește, numai la bunuri. Serviciile pot fi luate în considerare de politica comercială comună, fiind, așadar, în competența exclusivă a Uniunii; cu toate acestea, după cum se subliniază în literatura de specialitate, în acordurile negociate, serviciile sunt considerate produse de bază.

Fără a trece mai departe în detaliu, constatăm că doctrina din acest domeniu a identificat, pe lângă această jurisdicție exclusivă, și posibilitatea unor puteri implicite ale Uniunii, luate din art. 207 din TFUE. Problema competențelor implicite ale Uniunii a apărut odată cu dezvoltarea treptată a legislației secundare în politica comercială comună.

Regulamentele, directivele și deciziile pot genera norme juridice comune restrictive care ar putea fi puse în aplicare numai dacă statele membre ar păstra libertatea de a negocia. Considerând, cu toate acestea, că armonizarea legislativă este încă parțială, ar trebui analizată posibilitatea jurisdicțiilor concurențiale pentru state și Uniune, în materie de negociere.

Cu cât este mai dificil să se determine părți ale unui acord internațional care corespund unei armonizări complete în cadrul Uniunii, cu atât este mai complexă situația. În notificarea nr. 1/94 din 15 noiembrie 1994, Curtea Europeană de Justiție (CEJ) 10 se referă la obligația statelor membre de a coopera, așa cum se arată în articolul 1011 din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Potrivit Curții, întrucât obiectul unui acord sau al unei convenții intră, parțial, în competența Comunității și, parțial, în competența statelor membre, este important să se asigure o strânsă cooperare între instituțiile statului și comunitare, atât în ​​procesul de negociere și de încheiere, cât și în îndeplinirea angajamentelor asumate.

Această obligație de cooperare rezultă din cerința unei unități internaționale cooperante care reprezintă Comunitatea. Obligația de cooperare, afirmă Curtea, este impusă în special în cazul acordurilor, cum ar fi cele anexate la Acordul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Astfel, în absența unei cooperări strânse, în situația în care un stat membru avea, în sfera sa de competență, dreptul de a lua măsuri de represalii, dar a considerat că acestea sunt ineficiente dacă ar fi adoptate în domeniile reglementate de Acordurile generale privind (TRIPS), statul respectiv nu are competența de a lua măsuri de retorsiune în domeniul comerțului cu mărfuri, în conformitate cu legislația comunitară / UE, în timp ce, în orice caz, această chestiune intră în competența exclusivă a Comunității / Uniunii.

Dimpotrivă, în absența aceleiași cooperări strânse, în cazul în care Comunitatea / Uniunea dobândește dreptul de represalii în domeniul bunurilor, dar se consideră că nu este în măsură să o exercite, Uniunea devine incapabilă să ia măsuri de represalii în domeniile acoperit de GATS și TRIPS, această responsabilitate ținând de jurisdicția statelor.

În ceea ce privește această problemă, articolul 6 alineatul (6) din TFUE prevede că exercitarea competențelor conferite Uniunii în domeniul politicii comerciale comune nu afectează delimitarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre și nu implică armonizarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre în măsura în care tratatele exclud o astfel de armonizare.

Rolul instituțiilor Uniunii în cadrul politicii comerciale comune este prevăzut în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, la alineatele (2) și (3) ale articolului 207. Deci, avem în vedere că, în cazul negocierilor și încheierea de acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, se aplică următoarea procedură prevăzută la articolul 218 din TFUE: Consiliul autorizează deschiderea negocierilor, adoptă directive de negociere, autorizează semnarea acordurilor și le încheie. Comisia oferă Consiliului recomandări pentru o decizie de autorizare a deschiderii negocierilor.

Numirea de către negociator sau numirea șefului echipei de negociere se încadrează în aceeași competență a Uniunii. În timpul negocierilor, negociatorul poate primi directive din partea Consiliului. Trebuie remarcat faptul că negocierile se desfășoară în consultare cu un comitet desemnat de Consiliul Uniunii. Decizia de autorizare a semnării acordului și, dacă este necesar, a aplicării provizorii înainte de intrarea sa în vigoare, este adoptată de același Consiliu, dar la propunerea negociatorului.

Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului, după consultarea Parlamentului European. Acesta din urmă emite aprobarea în termenul pe care Consiliul îl poate stabili în funcție de urgența problemei. În absența unei notificări elaborate în această perioadă, Consiliul poate decide. Trebuie remarcat faptul că, pentru încheierea unui acord, Consiliul poate autoriza negociatorul să aprobe, în numele Uniunii, modificări ale acordului, în cazul în care prevede că aceste modificări trebuie adoptate, în cadrul unei proceduri simplificate sau de către un organism înființat prin acordul respectiv.

Consiliul poate acorda o astfel de autorizație unor condiții specifice. Pe parcursul procedurii, Consiliul decide cu majoritate calificată. De asemenea, menționăm că un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia pot obține aprobarea de către Curtea de Justiție a compatibilității unui acord care respectă dispozițiile tratatelor.

În cazul unui anunț negativ al Curții, acordul poate intra în vigoare după modificarea sau după revizuirea tratatelor. Cu toate acestea, există o excepție de la această procedură în articolul 207 alineatele (3) – (6) din TFUE. Spre deosebire de procedura obișnuită, în acest caz, Comisia este cea care va face recomandări Consiliului, autorizându-i să deschidă negocierile necesare. Consiliul și Comisia sunt responsabile să se asigure că acordurile negociate sunt compatibile cu politicile și normele interne ale Uniunii.

Aceste negocieri sunt conduse de Comisie, în consultare cu un comitet desemnat în mod special de Consiliu pentru al asista în această misiune și cu respectarea directivelor pe care Consiliul le-ar putea da. Comisia raportează în mod regulat Parlamentului European cu privire la progresele negocierilor. Pentru negocierea și încheierea acordurilor cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, Consiliul decide cu majoritate calificată.

Pentru negocierea și încheierea acordurilor privind comerțul cu servicii și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, precum și în cazul investițiilor străine directe, Consiliul hotărăște în unanimitate în cazul în care aceste acorduri includ dispoziții pentru care este necesară unanimitatea pentru adoptarea unor norme interne. De asemenea, Consiliul hotărăște în unanimitate pentru negociere și încheierea de acorduri în următoarele domenii: comerțul cu servicii culturale și audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă să prejudicieze diversitatea culturală și lingvistică a Uniunii; comerțul cu servicii sociale, educaționale și de sănătate, în cazul în care aceste acorduri riscă să perturbe în mod serios organizarea națională a acestor servicii și să prejudicieze responsabilitatea statelor membre de a le furniza. Negocierea și încheierea de acorduri internaționale în domeniul transporturilor sunt reglementate de articolul 218 din TFUE.

I.3. Componenta externă și importanța ei pentru interacțiune dintre țări

La 4 octombrie 2006, Comisia Europeană prezintă Consiliului, Parlamentului European, Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor o comunicare intitulată "Competitivitatea Europei într-o economie globalizată". Documentul vizează prezentarea contribuțiilor pe care politica comercială o are în stimularea creșterii economice și a creării de locuri de muncă în Europa.

Se explică modalitățile în care, într-o economie mondială care se transformă rapid, se poate realiza o politică comercială mai cuprinzătoare, mai integrată și mai orientată spre viitor, care să contribuie mai mult la competitivitatea europeană. Este subliniată nevoia de a adapta instrumentele politicii comerciale UE la noile provocări în ceea ce privește stabilirea de noi parteneriate și toate pentru a se asigura că Europa rămâne deschisă lumii, dar că și alte piețe rămân deschise Europei.

Comunicarea menționează, de asemenea, relațiile existente între politicile aplicate în Uniune, pe de o parte, și spațiul extra unional, pe de altă parte. Globalizarea a dus, printre altele, la înlăturarea distincției dintre politicile interne și cele externe, acest aspect având o influență majoră asupra competitivității externe a Uniunii Europene.

Având în vedere aceste aspecte, Comisia prezintă o analiză a temeiurilor politicii comerciale și a competitivității UE, propunând, de asemenea, o serie de măsuri de urmat pentru a pune în aplicare o serie de priorități pentru a face față globalizării. Confruntată cu aceste provocări, Uniunea Europeană ar trebui să consolideze competitivitatea pe baza unor norme transparente și eficiente.

În acest sens, în opinia Comisiei, competitivitatea Uniunii depinde, pe de o parte, de existența unor politici naționale solide, și anume: o piață competitivă care să promoveze competitivitatea întreprinderilor europene; deschiderea spre comerț și investițiile internaționale conduce la presiuni concurențiale care sunt profitabile pentru inovare, noi tehnologii și investiții; justiția socială (Uniunea trebuie să se ocupe de impactul deschiderii piețelor, în special prin accelerarea schimbărilor structurale care rezultă din fenomenul globalizării).

De asemenea, competitivitatea europeană constă în deschiderea piețelor, care impune ca politica comercială să se concentreze asupra următoarelor: bariere netarifare, acces la resurse și noi sectoare de creștere, drepturi de proprietate intelectuală, servicii, investiții, piețe publice și concurență.

Pentru a atinge aceste obiective, Comisia propune un program de acțiune pentru relansarea competitivității externe a Uniunii Europene, structurat pe două piloni, și anume: pilonul intern și pilonul extern.

A. Stâlpul intern. Pornind de la realitatea conform căreia companiile europene ar trebui să beneficieze de competitivitatea UE, cetățenii ar trebui să obțină o serie de avantaje, iar Strategia de la Lisabona reprezintă piatra de temelie a competitivității UE. Comisia Europeană a prezentat, în mai 2006, Comunicarea intitulată "Un proiect pentru cetățeni", în care propunea o examinare aprofundată a pieței unice pentru a asigura competitivitatea întreprinderilor prin diversificare, specializare și inovare.

Potrivit Comisiei, procesul de dezvoltare a politicii UE trebuie să țină seama de capacitatea sa de a răspunde provocărilor existente la nivel mondial. O importanță deosebită este atribuită dezvoltarea unui instrument juridic internațional sau a unui instrument european coerent pentru desfășurarea cooperării internaționale și bilaterale. Având în vedere efectele deschiderii piețelor, Comisia și statele membre trebuie să se asigure că cetățenii europeni19 beneficiază de prețuri speciale de import. De asemenea, ar trebui modernizat sistemul vamal comun, fiind propusă în acest sens, revizuirea Codului Vamal și introducerea sistemelor vamale electronice (e-vamale).

B. Stâlpul exterior. În exterior, Uniunea trebuie să se angajeze să accepte și să pună în aplicare "multilateralismul", care oferă mijloacele de eliminare a barierelor în calea comerțului, într-o manieră stabilă și durabilă. Un rol important îl atribuie relația pe care trebuie să o dezvolte Uniunea Europeană cu Organizația Mondială a Comerțului. În concordanță cu ideea promovată de comunicare, Comisia consideră că Uniunea ar trebui să promoveze liberalizarea comerțului în relațiile bilaterale prin acorduri de liber schimb, subliniind că astfel de acorduri au avantajul de a putea acoperi domenii care nu sunt reglementate de un instrument juridic internațional sau de către OMC.

Comisia consideră că tranzacțiile transatlantice reprezintă nucleul relațiilor bilaterale ale UE, în special în depășirea provocărilor globale. Între timp, China este un partener foarte important, oferind oportunități de creștere economică și locuri de muncă.

Aspectele referitoare la eforturile de drepturi de proprietate intelectuală nu sunt omise; aceste eforturi ar trebui să conducă la încheierea acordurilor bilaterale, în special, afirmă Comisia, cu Rusia, China, Coreea, Mercosur, Chile, Ucraina și Turcia.

Este pusă în discuție și strategia privind accesul pe piață (strategia din 1996, dar care urmează să fie reînnoită), precum și instrumentele de protecție comercială; piețele publice ale țărilor terțe ar trebui deschise furnizorilor europeni.

Un alt document important pentru analiza noastră este o altă Comunicare a Comisiei Europene, și anume "Dimensiunea externă a Strategiei de la Lisabona pentru creștere și ocuparea forței de muncă", prezentată la 16 decembrie 2008. Comunicarea are ca obiectiv oferirea de oportunități mai bune pentru companiile din UE în țările terțe și reunește politici externe și interne.

În același timp, Comunicarea este primul raport anual privind accesul pe piețe, oferind o perspectivă asupra principalelor bariere existente. Eliminarea barierelor va necesita, potrivit Comisiei, o expresie puternică, într-o singură voce, a intereselor comerciale europene. Succesul acțiunilor UE va continua să depindă în mare măsură de gravitatea angajamentului tuturor părților interesate. Eliminarea barierelor în calea comerțului necesită o acțiune coerentă și orientată.

Uniunea Europeană trebuie să utilizeze toate aceste instrumente în mod strategic și să asigure o mai bună integrare a agendei de politică externă pentru compromisuri și soluții avantajoase pentru toate părțile implicate. Cooperarea în materie de reglementare oferă beneficii suplimentare nu numai în ceea ce privește accesul pe piețe, ci și în domenii precum protecția consumatorilor, îmbunătățirea standardelor de mediu și colectarea informațiilor de bază necesare elaborării legislației și reducerii costurilor întreprinderilor.

Comunicarea definește modalități de eliminare a barierelor de reglementare și de îmbunătățire a accesului la piețe, de generare a creșterii economice și de creare de locuri de muncă. Aceste eforturi trebuie urmate de dezvoltarea în continuare a Strategiei de la Lisabona pentru creștere și ocuparea forței de muncă după 2010.

1.4: Abordări conform literaturii de specialitate

Politica comercială se numără printre cele mai proeminente politici care a fost plasată sub competența supranațională încă de la începutul Comunității Europene (CE). De la adoptarea Tratatului de la Roma din 1957, CE deținea o personalitate externă și deținea autoritatea de a elabora, a negocia și de a pune în aplicare relațiile comerciale cu restul lumii.

Deși a existat o controversă considerabilă cu privire la faptul dacă UE reprezintă o „putere” în domeniul asociat al puterilor politice tradiționale, de mult timp a fost recunoscut faptul că a dobândit un astfel de statut în domeniul comerțului internațional. UE exercită o pârghie substanțială asupra politicii comerțului internațional, deoarece economia și cota sa de importuri globale îi afectează pe partenerii săi de tranzacționare și de investiții și, de asemenea, UE dorește să influențeze prin utilizarea instrumentelor comerciale.

În ciuda preeminenței sale instituționale și a relevanței empirice, politica comercială a UE atrage, în comparație, o atenție academică puțină. În comparație cu literatura imensă și detaliată, concentrată pe politica comercială a SUA, literatura privind politica comercială a UE rămâne subdezvoltată, atât teoretic, cât și empiric. Studii unice de caz privind cele mai vizibile procese și analize de negociere care acoperă câteva sectoare comerciale, în special agricultura, au dominat mult timp acest domeniu. Numai în ultimele două decenii importanța politicii comerciale a UE s-a reflectat într-o serie de studii ambițioase, atât teoretice, cât și empirice, pe care le vom examina în această lucrare.

Deși a trecut destul de puțin timp de când putem vorbi despre o literatură a politicii comerciale a UE, acest corp de lucrări a fost remarcabil de rapid în legătură cu politica comparativă, relațiile internaționale și literatura internațională a economiei politice, arătând că studiul Uniunii Europene nu înseamnă neapărat îndepărtarea de dezbaterile mai largi ale științelor politice.

De prea multe ori, studiile despre UE adoptă o abordare sui-generis care tinde să le izoleze de științele politice. Aceasta este o tendință ușor de înțeles și chiar utilă. Deoarece sistemul politic al UE are anumite caracteristici instituționale, care sunt unice, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că o atenție deosebită este acordată încercării și înțelegerii acestuia. Dezavantajul față de tendința de a merge pe trăsături specifice este totuși faptul că acest lucru a condus la o cercetare descriptivă, mai degrabă decât la o teorie, și la dezvoltarea unor notări ad-hoc, subminând posibilitatea de a se putea baza și de a contribui la dezbaterile mai largi ale științelor politice.

Cu toate acestea, literatura privind politica comercială a UE, mai mult decât alte componente ale cercetării UE, a început să recunoască mai repede că conceptele și teoriile folosite pentru studierea politicilor și politicilor la nivel național pot fi aplicate pentru analiza proceselor politice ale UE. Scopul principal al acestei lucrări este de a da mărturie acestei evoluții rapide în realizarea potențialului unei științe politice mai generalizabile a politicii comerciale a UE.

Într-o primă fază, cercetătorii din domeniul politicii comerciale a UE s-au îndepărtat de o abordare pură sui generis, împrumutând instrumente conceptuale și teoretice din literatura mai largă a științelor politice. Într-o fază ulterioară, o serie de studii au adus la maturitate acest proces prin asumarea unei echivalențe funcționale între sistemul de elaborare a politicilor comerciale în state și sistemul de elaborare a politicilor comerciale din UE, considerând astfel UE drept unul dintre multe dintre cazuri generice ale teoriilor științelor politice.

Pe baza acestei stări de fapt, susțin, de asemenea, că trebuie încă multe de făcut pentru a exploata pe deplin potențialul de cercetare inerent în confruntarea conceptelor și propozițiilor teoretice generale cu detalii empirice. În opinia mea, un nou pas dorit va fi fundamentarea mai fermă a cercetării politicii comerciale a UE în abordarea politicii comparative prin crearea de proiecte de cercetare care să evalueze în mod sistematic efectele diferențelor dintre sistemele politice de elaborare a politicilor comerciale.

Printre numeroasele modalități posibile de a atinge acest obiectiv, par să se evidențieze două căi de cercetare viitoare. În primul rând, analizele caracteristice și mecanismele cauzale tipice structurii instituționale a UE ar putea beneficia de comparații controlate explicite cu alte sisteme politice. Acest lucru necesită utilizarea unor instrumente conceptuale abstracte pentru a face posibilă compararea diferitelor contexte instituționale.

Tipologia generică a sistemelor politice majoritare versus consens ar putea fi operaționalizată și ar fi utilă pentru a explica și înțelege răspunsurile politice diferite la provocări similare. O încercare mai explicită și mai controlată ar putea fi făcută și la utilizarea teoriei dreptului de veto pentru a analiza astfel de diferențe.

În al doilea rând, pot fi sugerate modalități de abordare a diferențelor de rol în valorile, normele și cultura de explicare a diferitelor modele de elaborare a politicilor comerciale și a rezultatelor din toate sistemele politice. Progresul referitor la literatura existentă ar putea consta în focalizarea pe sursele de diferențe în valori, norme și cultură și în compararea modului în care aceste ideologii și cadre culturale s-au dezvoltat de-a lungul unor căi diferite, mai degrabă decât tratarea acestor caracteristici ca cele date.

Deși scopul lucrării este relativ cuprinzător (dar nu exhaustiv) prin revizuirea atât a articolelor academice, cât și a cărților, fiecare dintre cărțile analizate exemplifică o abordare specială a studiului politicii comerciale europene. Volumul editat de Duerg și Elsig este un exemplu al utilității conceptelor și teoriilor generale aplicate politicii comerciale UE.

Volumul analizează elaborarea politicii comerciale a UE în vederea dezvoltării unor noi propuneri privind dinamica delegării și controlului care are loc între direcțiile și agențiile care au roluri în elaborarea politicilor comerciale.

Cartea oferă un exemplu de modul în care analiza politicii comerciale a UE poate fi instrumentală pentru a corobora argumentele teoretice prin identificarea regularităților de comportament și a rezultatelor politicilor din toate sistemele politice. În cele din urmă, oferă un cadru pentru modul în care literatura privind politica comercială a UE ar putea fi prezentată prin încercarea de a evalua sistematic efectele diferențelor dintre sistemele politice.

Principalele lecții pe care le tragem din această lucrare constau în faptul că trecerea la generalizarea conceptelor și explicațiilor pentru politica comercială a UE reprezintă o dezvoltare sănătoasă. În timp ce rămân multe de câștigat din cercetarea care se concentrează pe anumite aspecte ale acesteia, susțin că lupta pentru constatări generale privind elaborarea politicii comerciale a UE va contribui în continuare la acumularea de cunoștințe despre politica comercială în ansamblu.

Începutul literaturii științelor politice privind politica comercială a UE poate fi urmărit în dezbaterile cu privire la competențele din a doua jumătate a anilor 1990. Până la adoptarea Tratatului de la Amsterdam din 1997, formularea originală a articolului 133 (ex-articolul 113 CEE) care conferă competențele exclusive comunitare pentru politica comercială comună a UE a rămas în esență neschimbată.

Extinderea agendei comerțului internațional la așa-numitele noi aspecte comerciale, formalizate odată cu crearea OMC în 1995, au pus presiuni politice și administrative asupra competențelor comerciale ale Comunității. Lupta politică care a urmat între Comisie și statele membre cu privire la cine ar trebui să aibă competență de ultimă oră în ceea ce privește aceste „noi probleme comerciale” a condus la o redefinire a normelor UE de elaborare a politicilor comerciale în revizuirile ulterioare ale tratatelor.

Reacționând la aceste conflicte instituționale și politice în ceea ce privește politica comercială, un număr de autori au avut drept scop să înțeleagă o situație de flux în ceea ce privește atât dezbaterile politice dintre părțile instituționale relevante și interesate, cât și cu privire la regulile și instituțiile care reglementează elaborarea politicii comerciale a UE.

În mod tradițional, domeniul unei comunități politice destul de înguste a funcționarilor naționali și europeni și a câtorva interese economice în domeniul agriculturii și al industriei prelucrătoare, politica comercială a UE a dobândit un domeniu de aplicare mai larg, întrucât normele privind comerțul internațional au creat stimulente pentru mobilizarea noilor circumscripții, mai complexă și mai politizată, în timp ce sporirea contestației a deschis politica unor provocări mai normative.

Pe frontul extern, cercetătorii au analizat natura rolului comercial al UE, încercând să identifice noi categorii conceptuale pentru caracterul distinctiv și conflictual al pozițiilor politice comerciale internaționale a UE, sau evidențierea valorilor, principiilor și normelor pretins a fi distinctive, care orientează comportamentul UE în sistemul comercial internațional. Pe plan intern, savanții s-au concentrat asupra modului în care caracteristicile politice și instituționale distincte ale UE afectează modelele de relații de afaceri și guvernare și de lobby în ceea ce privește politica comercială a UE. În ciuda diferențelor existente, aceste studii au împărtășit opinia că politica comercială a UE este un fenomen deosebit, au limitat ambiția teoretică și s-au concentrat pe dezvoltarea de noi categorii conceptuale pentru a înțelege realitatea empirică a procesului de elaborare a politicii comerciale a UE.

Între Sui Generis și generalizare

O trecere treptată de la o abordare sui generis la studiul politicii comerciale a UE a avut loc atunci când savanții au început să abordeze subiectul cu instrumentele mai generale conceptuale și teoretice ale științelor politice. Deși ideea de excepție europeană continuă să pătrundă în aceste studii, aceste încercări de a aplica teorii de mijloc, din alte domenii, reprezintă o mișcare importantă spre generalizare.

Mai multe dintre aceste studii au pornit de la ideea jocurilor pe două niveluri a lui Putnam. Inițial, metafora jocului pe două nivele a fost aplicată pentru a investiga efectele obligațiilor comerciale internaționale asupra proceselor interne de reformă, în timp ce unii autori au susținut că un astfel de cadru este insuficient pentru a înțelege natura pe mai multe niveluri a sistemului UE de elaborare a politicilor comerciale și ar trebui modificată într-un joc pe trei niveluri, care are loc la nivel național, european și internațional.

O serie de studii au propus cadrul comisie-agent ca un instrument euristic flexibil pentru a da sens în procesul de elaborare a politicilor comerciale ale UE. Investigarea rolului agenților multipli, de exemplu, a fost propusă pentru a înțelege dinamica politică care are loc în cadrul Comisiei Europene. Alții au folosit cadrul comisie-agent cu un scop sui generis, care vizează să reflecte dinamica distinctă a delegării și controlului în sistemul de elaborare a politicilor comerciale ale UE.

Normele specifice pentru delegarea competențelor de negociere de la statele membre către Comisia Europeană creează stimulente pentru ca aceasta din urmă să anticipeze preferințele celor dintâi. Structura de delegare existentă a procesului de elaborare a politicii comerciale a UE, și anume puterea de stabilire a ordinii de către Comisie, pragurile mari pentru sancționarea statelor și sistemul multi-nivel, permit totodată autonomia substanțială a agenților. În mod similar, alți autori investighează căile strategice de care dispun agenții în cadrul sistemului UE de elaborare a politicilor comerciale, pentru a-și maximiza spațiul de manevră în privința mai multor comisii.

În acest sens, s-au dezvoltat, de asemenea, o serie de argumente instituționiste care să reflecte comportamentul politicii comerciale a UE. Liberalizarea politicii comerciale externe a fost o consecință neintenționată a realizării pieței interne deoarece ea a creat o prejudecată instituțională sistemică față de liberalizare în dauna protecției sporite. Normele consensuale de luare a deciziilor în anumite domenii de tematică fac ca vârfurile de reglementare să fie foarte rezistente la schimbare, ceea ce ar putea explica de ce UE consideră dificilă respectarea hotărârilor OMC de soluționare a litigiilor.

În timp ce acest corp literar este caracterizat de ambiții teoretice mai puternice, abordarea sa rămâne în esență sui generis, teoriile generale fiind adaptate pentru a analiza specificitățile UE sau sunt folosite pentru a ține cont de caracteristicile specifice ale politicii sau politicilor comerciale ale UE. Cu toate acestea, în timp ce aceste studii se concentrează asupra a ceea ce face UE specială, aceste eforturi inițiale de a importa concepte și teorii generale din afara granițelor taberei de studii europene sunt esențiale pentru ca această literatură să evolueze și să folosească UE ca măsură empirică pentru dezvoltarea generală și ipoteze testabile despre economia politică a preferințelor politicilor comerciale și a formării politicilor în general.

Un număr de autori s-au mutat de la un proiect de cercetare sui generis, orientat spre rezultate, al studiilor anterioare, către un proiect de cercetare centrat pe factori, în care UE este utilizată ca măsură empirică pentru a testa propozițiile generale.

Folosind o gamă largă de perspective teoretice diferite, aceste studii se bazează pe trei direcții largi ale cercetării politice: economia politică internațională, politica comparativă și relațiile internaționale. Studiile care se bazează pe abordările politicii economice internaționale folosesc UE ca un caz empiric pentru a testa și dezvolta teorii care să conceapă orientarea politicii comerciale a guvernelor, determinată de implicațiile anticipate de distribuție a politicilor așteptate și de modelele de mobilizare a grupurilor de interese pe care le generează. Aceste abordări se bazează astfel pe presupunerea că actorii politici acționează ca solicitanți și au stimulente puternice pentru a anticipa reacția grupurilor sociale – în special a grupurilor de producători – și pentru a evita politicile care vor slăbi șansele lor de realegere sau reînnoire. Unii cercetători analizează diverse situații ale negocierilor comerciale ale UE pentru a testa empiric așa-numitul argument de „protecție a exportatorilor”, adică prosupunerea că exportatorii se ocupă mai mult de reacția la pierderile de cote de piață străine decât în să căute oportunități. Pozițiile de negociere ale UE au fost în mare parte determinate de presiunile grupurilor de interese, arătând că în ambele cazuri s-au înregistrat paralele între pozițiile apărate de interesele economice și actorii publici. Unii analiști ai politicilor comerciale găsesc, de asemenea, dovezi solide în sprijinul teoriei acțiunii colective în evaluarea influențelor organizațiilor care reprezintă interese difuze în UE cu ocazia negocierilor privind acordurile de parteneriat economic și negocierile de la Doha privind normele de acces la medicamentele din țările în curs de dezvoltare.

În mod similar, se arată că firmele dependente de importuri din UE mobilizează mult mai mult împotriva anumitor pierderi decât câștigurile potențiale, cu o influență decisivă asupra rezultatelor politice, în timp ce alți autori găsesc dovezi că preferințele comerciale ale companiilor multinaționale care încearcă să obțină avantajele „primului loc” pe piețele de servicii cu un grad ridicat de reglementare au fost factorii cheie ai proliferării recente a acordurilor comerciale bilaterale și regionale semnate de UE.

Un al doilea grup larg de studii se bazează pe concepte și teorii din politica comparativă. Unii autori aplică așa-numita „politicile determină politici” la analiza politicii comerciale a UE. Se analizează, de exemplu, evoluția politicii UE în domeniul textilelor și îmbrăcămintei în timpul negocierilor din cadrul Acordului Multifibre și al negocierilor din Uruguay, pentru a testa propunerea că nivelul protecționismului este determinat de gradul de transparență / divizibilitate a problemei în cauză.

Analiștii sugerează că pozițiile de negociere ale UE în cadrul rundei de la Doha au reflectat modele distincte de politică comercială care stau la baza a trei tipuri de politici comerciale, și anume politicile comerciale tradiționale, comerciale și sociale. În mod similar, se dezvoltă un cadru teoretic care să explice comportamentul UE în cadrul negocierilor de la Doha, în care variația politicii comerciale este concepută ca o funcție a salienței politice și a certitudinii efectelor distributive ale problemelor de negociere.

Alte abordări comparative se referă la politica comercială a UE prin prisma cadrului comisie-agent. Cu toate acestea, comparativ cu studiile analizate în secțiunea anterioară, aceste analize au o ambiție teoretică mai mare, deoarece folosesc UE ca un caz empiric pentru a dezvolta propoziții noi și generale în cadrul acestei abordări teoretice. Analiza impactului extinderii asupra politicii comerciale a UE, de exemplu, scoate la lumină întrebarea cum o creștere bruscă atât a numărului de comisii, cât și a eterogenității preferințelor lor afectează dinamica delegării și controlului între comisii și agenți.

Acesta reprezintă probabil cel mai sistematic exemplu al modului în care analiza politicii comerciale a UE poate fi utilizată pentru a produce progrese în contextul teoriei comisie-agent. În special, două probleme abordate în acest caz sunt esențiale pentru sporirea impactului teoretic al cadrului comisie-agent în contextul studierii politicii comerciale în general: consecințele unui sistem multi-nivel de elaborare a politicilor care cuprinde mai multe organizări ierarhice comisie-agent, precum și impactul preferințelor divergente în rândul comisarilor privind relațiile comisie-agent care sunt relevante pentru formularea politicii comerciale.

Prima problemă este abordată pentru a demonstrea că delegarea unor puteri de executare către Organul de soluționare a litigiilor al OMC a condus la o aliniere a preferințelor atât între comisii, cât și între comisii și agenții din UE, condițiile pentru sprijinul său consecvent al negocierilor comerciale multilaterale la scară largă în cadrul rundei de la Doha.

O analiză sistematică a statelor membre ale UE și ale preferințelor Comisiei privind negocierile comerciale agricole în cadrul rundei de la Doha, arată modul în care divergența preferințelor dintre comisii mărește capacitatea agentului de a-și urmării politicile. De asemenea, în ceea ce privește incidența preferințelor principale divergente, unii cercetători arată că relațiile comisie-agent se pot dovedi a fi remarcabil de stabile, în ciuda unui conflict politic puternic asupra mandatului agentului.

Aceștia susțin că o încercare a Comisiei de a-și reforma politica antidumping, astfel încât să devină mai receptivă la solicitările importatorilor, comercianților cu amănuntul și producătorilor care au externalizat producția, nu a reușit, deoarece producătorii concurenți importatori s-au mobilizat mai puternic și au exercitat influență atât asupra agentului, cât și asupra comisiilor în favoarea status quo-ului.

Încă din perspectiva politicii comparative, politica comercială a UE a fost de asemenea analizată pentru a arăta modul în care ideile, valorile și normele integrate într-un anumit cadru instituțional pot influența și politica comercială prin încurajarea comportamentului argumentativ și deliberativ.

În sfârșit, un al treilea grup de autori analizează politica comercială a UE din perspectiva abordărilor tradiționale cum ar fi realismul și teoria negocierilor. În studiul negocierilor comerciale interregionale ale UE, s-a susținut că acestea au fost într-o mare măsură motivate de considerente geopolitice și geo-economice cum ar fi nevoia de a răspunde puterii emergente din Asia și de a contrabalansa puterea SUA.

Unii autori se bazează în egală măsură pe explicații bazate pe realism, în care susține că UE a fost motivată de considerente geo-economice și mercantiliste în negocierile sale privind aderarea Chinei și a Rusiei la OMC, în special interesul de a maximiza dezvoltarea UE față de alte puteri. În mod similar, unii autori analizează angajamentul UE față de țările ACP (Africa-Caraibe-Pacific) în cadrul acordurilor de parteneriat europene ca un exercițiu al politicii de putere.

De asemenea analiștii și-au arptat interesul pentru modul în care diferitele norme instituționale pentru a agrega preferințele divergente ale statelor membre într-o poziție comună afectează capacitățile de negociere ale UE în negocierile comerciale internaționale, contribuind semnificativ la teoria negocierilor prin aruncarea în lumină a legăturii dintre structurile instituționale interne și cele externe și eficiența negocierilor internaționale.

În timp ce evoluțiile descrise până în prezent au plasat literatura privind politica comercială a UE în fruntea încercărilor continue de a conecta studii privind Uniunea Europeană la progresele conceptuale și teoretice ale cercetării științifice politice, consider că sunt necesare eforturi suplimentare pentru a exploata întregul potențial al acestei dezvoltări. Mai precis, un demers de urmat este de a pune bazele cercetării politicii comerciale a UE mai ferm în abordarea politicii comparative prin crearea de proiecte de cercetare care să evalueze în mod sistematic efectele diferențelor între sistemele politice de elaborare a politicilor comerciale.

Studiile comparative ale procesului de elaborare a politicii comerciale a UE s-au concentrat până acum pe comparații între UE și Statele Unite, identificând regulile comportamentului și ale rezultatelor, în general neglijând dacă și de ce observăm variații sistematice între țări. Pentru a fi sigură, această abordare de tipul „compararea cu evidențierea similitudinilor” reprezintă un pas necesar în direcția unei mai mari generalizări a constatărilor. Sublinierea similitudinilor, mai degrabă decât diferențele dintre sistemele instituționale, este esențială pentru a arăta că este atât posibil și util să se asume o echivalență funcțională între dinamica fundamentală care stă la baza politicii comerciale în UE și în alte sisteme politice. De exemplu, o analiză a negocierilor SUA cu Japonia și UE, susține că o legătura instituționalizată între problemele agricole și industriale a încurajat liberalizarea agriculturii în ambele cazuri. De asemenea se arată modul în care delegarea autorității de politică comercială la agenții din UE și Statele Unite reduce costurile de tranzacționare în condițiile cerințelor de circumscripție eterogene, menținând în același timp controlul asupra fluxului de resurse.

O analiză sistematică și mai cuprinzătoare arată utilitatea presupunerii că politica care stă la baza preferinței politicii comerciale în UE este fundamental echivalentă cu cea din statele naționale. O analiză comparativă a politicilor comerciale din SUA și UE în ultimul secol, integrează strategiile interne și internaționale într-o singură explicație care să țină cont de perioadele de accelerare și de încetinirea ritmului liberalizării comerțului în aceste sisteme politice.

Capitolul II: Mecanisme și evoluții în România

2.1. Evoluția României

În timpul tranziției spre economia de piață și pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană, structura comerțului exterior românesc nu a fost destul de favorabilă unei specializări pozitive și durabile a economiei românești în economia mondială, în general, și în special în economia europeană pe care România intenționează să o integreze.

Astfel, în exporturi predomină îndelung produsele agricole, bunurile de consum și alte mărfuri cu valoare adăugată scăzută, care folosesc resursele interne ieftine (de exemplu, lemnul brut, forța de muncă) și tehnologiile consumatoare de energie sau consum mare (precum și relativ scumpe importuri).

O creștere semnificativă a cunoscut de ceva timp sectoarele bazate pe perfecționarea pasivă (îmbrăcăminte, tricotaje etc.) care folosesc forța de muncă ieftină, care, deși sunt încă competitive pe plan internațional, sunt nesustenabile și nu au avantaje pe termen mediu și lung. Scăderea semnificativă a exportului unor astfel de produse în ultimii ani este în concordanță cu scăderea previzibilă a avantajelor comparative ale României, în special în ceea ce privește costul forței de muncă care se așteaptă să crească treptat, atât datorită creșterii salariale, cât și aprecierii moneda (conform efectului Balassa-Samuelson); un proces puternic influențat de aderarea la Uniunea Europeană.

De asemenea, trebuie remarcat progresul semnificativ înregistrat în ultimii ani în sectoarele cu un nivel tehnologic superior (mașini și echipamente, mijloace de transport), care, deși înregistrează încă deficite comerciale ridicate, relevă o tendință clară de integrare în structurile economiei europene, similare la tendința înregistrată în noile state membre din Europa Centrală și de Est, care, de-a lungul unei perioade scurte de timp, au trecut de la structurile unei economii planificate central la economii de piață moderne și dinamice, plasate pe o traiectorie de convergență către economiile avansate de piață structuri.

În același timp, în materie de import importate au fost materiile prime predominate (unele fiind inputuri costisitoare pentru producerea mărfurilor cu valoare adăugată scăzută care au fost exportate în ultimul timp), produse agricole (dintre care unele au avut și au încă condiții favorabile producției interne, dar au fost mult mai ieftine că produsele naționale) și mașinile și echipamentele – utilizate pentru noile instalații de producție sau pentru reînnoirea și modernizarea capitalului fix existent.

Creșterea importurilor s-a datorat în principal atât susținerii creșterii economice, cât și determinanțelor aleatorii sau climatice (dinamica prețurilor mondiale la petrol, gaze naturale, cărbune energetic, scăderea producției agricole ca urmare a secetei prelungite, importuri suplimentare de păcură etc. ).

Comerțul exterior al României a avut o tendință ascendentă din 2001, ajungând la niveluri record de export și import în 2008 (33,725 miliarde euro în exportul de bunuri și 57,24 miliarde euro în importul de bunuri). Anul 2009 este marcat de o activitate economică redusă, cu impact direct asupra comerțului exterior. Relațiile comerciale au scăzut puternic în 2009; cu 13,8% pentru exporturi și cu 31,9% pentru importuri. În 2010, comparativ cu anul 2009, sa observat o ușoară revenire a trendului ascendent.

În structura exporturilor, cinci din cele douăzeci și două secțiuni ale Nomenclaturii combinate (NC), ținute împreună 68.55% din totalul exporturilor în 2010, după cum urmează: echipamente și mașini electrice, aparate de înregistrat sunete și imagini și reproducătorii (27,12%), mijloace de transport și echipamente (15,55%), metale comune și articole din acestea (11,94%), produse textile (8,42%) și produse minerale (5,51%).

Figura 2.1. Structura exporturilor din România.

Figura 2.2. Structura importurilor din România.

În structura importurilor, șapte din cele douăzeci și două de secțiuni ale CN reprezentau 78,77% din importurile totale în 2010. Cele șase secțiuni au fost, în ordine descrescătoare: mașini și echipamente electrice, înregistratoare și reproducători de sunet și imagini (28,45%) , produse minerale (11,04%), metale comune și articole din acestea (10,93%), produse chimice (9,95%), mijloace și materiale de transport (7,46%), materiale plastice, cauciuc și articole din acestea (6,96%) și materiale textile și articole din acestea ( 6,49%).

Schimbările structurale majore ale modelului importurilor în 2010 față de anul 2009 sunt:

(i) scade cu 1,9 puncte procentuale în ponderea substanțelor chimice și cu 0,4 pp. în cota de materiale textile și articole din acestea;

(cu 1.45 puncte procentuale) și produse din metal (cu 1.13 puncte procentuale), materiale plastice, cauciuc și produse (cu 1.07 puncte procentuale). Cresterea ponderii sectoarelor – mașini și echipamente electrice, înregistratoare și reproducători de sunet,

Orientarea geografică a comerțului exterior al României

Domeniile de origine ale importurilor românești în 2001 au fost reprezentate în proporție de 81,7% de către Europa, 8,9% de Asia, 5,9% de America și de doar 0,8% de Africa. În 2010, importurile din Europa au înregistrat o creștere cu 2,4 puncte procentuale, cele din Asia au crescut cu 4 puncte procentuale, iar cele din America au scăzut cu 0,6 puncte procentuale.

Figura 2.3. Distribuția importurilor în România.

În ceea ce privește țările exportatoare de destinație din România și țările din care se importă cel mai adesea cantități mari de bunuri, se pot considera ca fiind principalele țări partenere următoarele: Italia, Germania, Franța, Turcia, Marea Britanie, Olanda, SUA, Ungaria, Austria, Grecia, Federația Rusă și China.

Ca orientare geografică a exporturilor în 2010, principala destinație a rămas statele membre UE, care au reprezentat 72,1% din valoarea exportului, cu 2,2 puncte procentuale mai puțin decât în ​​2009. În același timp, principala zonă de origine a importurilor a fost, de asemenea, statele membre ale Uniunii Europene, cu o cotă de 72,5% din totalul importurilor, mai puțin cu 0,6 puncte procentuale față de anul 2009.

În 2001, 85,1% din exporturi au avut Europa ca destinație, 7,4% Asia, 4,6% America și 2,6% Asia. În cei zece ani analizați, ponderea exporturilor către Europa a crescut cu trei puncte procentuale, pe măsură ce exporturile către celelalte zone geografice mondiale au scăzut.

Figura 2.4. Distribuția exporturilor din România.

O analiză a perioadei 2000-2011 evidențiază tendința de creștere a exporturilor românești către UE, mai accentuată după anul 2003. Comparativ cu anul 2000, exporturile totale către România au fost de 2,3 ori mai mari în 2010 și de 3 ori în 2011.

2.2. Finantarea Romaniei

În decursul mai mult de două decade de la 1990, legăturile comerciale externe ale României au fost redirecționate treptat spre Uniunea Europeană, țările UE având în 2011 o ponderare a orientării geografice a comerțului exterior al României semnificativ mai mare decât cele deținute de alte țări din afara Uniunii – 71,0% pentru export și, respectiv, 72,7% pentru import.

Figura 2.5. Comerțul exterior în România, importuri versus exporturi.

Reorientarea geografică a comerțului exterior al României și concentrarea sa asupra Uniunii Europene au avut efecte benefice asupra activității companiilor românești, ceea ce a dus la eforturi considerabile în modernizarea aparatelor productive, reducerea costurilor, diversificarea și îmbunătățirea calității produselor și serviciilor, în pentru a satisface în termeni de eficiență cerințele ridicate ale pieței unice europene.

Cu toate acestea, inversarea negativă a unei astfel de orientări a fost pierderea piețelor tradiționale, cu o capacitate mare de absorbție și cerințe de calitate semnificativ mai mici decât cele specifice pieței unice, din care contribuția valutară ar fi fost semnificativă, iar creșterea exporturilor ar fi mai mare și ar fi compensat o creștere mai mare a importului.

În relațiile comerciale cu UE, secțiunile Nomenclaturii Combinate corespunzătoare sectoarelor de producție au obținut performanțe foarte diferite în ceea ce privește exportul și importul, ca efect al diverselor factori determinanți – tradiția, deschiderea spre exterior, avantajele comparative și competitive, existente și potențiale , conjuncturile comerciale și economice favorabile / nefavorabile, nevoile de modernizare tehnologică ale companiilor și cererea internă. Efectul acestor factori diferențiază în mod clar secțiunile din Nomenclatura Combinată, rezultatele analizelor efectuate în termeni de criterii diferite confirmând reciproc și prioritizând secțiunile din cele cu performanțe ridicate, medii și inferioare.

Progresele considerabile ale valorii comerțului exterior al României au fost atinse în contextul intensificării puternice a relațiilor comerciale cu țările UE; în perioada 2000-2011, valoarea exporturilor către aceste țări a crescut de 4,46 ori, iar importurile din aceleași țări au crescut cu 4,97 ori. Creșterea valorii de export este mai mult decât semnificativă, deoarece piața unică europeană este cunoscută pentru cerințele sale restante, susținută de numeroase reglementări tehnice ale naturii barierelor netarifare care interzic accesul produselor și serviciilor cu deficit de calitate sau care nu îndeplinesc condițiile prescrise (indicând originea, specificând caracteristicile produsului etc.).

La gama de aspecte pozitive prezentate de comerțul exterior al României cu UE ar trebui adăugată modificarea structurii exportului, deoarece ponderea produselor de prelucrare scăzută se micșorează în favoarea creșterii produselor de prelucrare medii și ridicate. În același timp, trebuie subliniat faptul că structura exporturilor către piața unică europeană a continuat să prezinte o pondere ridicată a produselor prelucrătoare brute, iar gama de produse exportate a fost afectată ca urmare a abandonului treptat de fabricare a produselor acvowledged în Exporturile românești.

În ceea ce privește importurile din țările UE, ar trebui evidențiate două aspecte: menținerea unei ponderea ridicată a bunurilor de consum cotidiene și de folosință îndelungată, deși această cotă a scăzut sub impactul crizei mondiale; ponderea produselor medii-înalte și de înaltă tehnologie – mașini, mașini, echipamente și aparate – a crescut, ca o necesitate pentru acoperirea cerințelor de modernizare ale economiei românești.

2.3. Gradul de deschidere al Romaniei

În rezumarea principalelor etape ale Comisiei Europene, relansarea politicii comerciale comune, în contextul strategiei Uniunii pentru competitivitatea Europei, nu se poate omite Comunicarea din 18 aprilie 2007 intitulată Europa globală: un parteneriat mai puternic pentru a asigura accesul pe piață pentru exportatorii europeni.

Concluziile comunicării subliniază că un parteneriat mai puternic pentru un acces mai bun la piață este o componentă esențială a strategiei Europa globală și o contribuție semnificativă la agenda de la Lisabona pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă. Companiile europene – de la companii puternice la nivel mondial până la IMM-uri mari și în curs de dezvoltare – se luptă pentru a reuși pe piețele globale.

O politică puternică de acces pe piață este o funcție-cheie a politicii comerciale comune și un domeniu-cheie în care Uniunea Europeană poate aduce beneficii economice reale statelor sale membre și cetățenilor și întreprinderilor europene. Politica Uniunii Europene din 1996 ar trebui consolidată și adaptată la economia mondială în schimbare, în care piețele pe care le urmărim pentru a avea acces și barierele care împiedică acest lucru se schimbă. La sfârșitul documentului, găsim câteva propuneri ale Comisiei, dintre care menționăm următoarele: stabilirea unei relații mai strânse între Comisie, statele membre și companiile din UE, pentru a sprijini direct întreprinderile în depășirea dificultăților specifice cu care se confruntă atunci când aceștia au acces pe piețele țărilor terțe, într-un mod și într-un cadru compatibil cu realitatea comercială; descentralizarea sistemului actual și încurajarea inițiativei locale în țările terțe, prin crearea de echipe locale de acces la piața UE care să includă reprezentanți ai delegațiilor Comisiei, ai ambasadelor statelor membre și ale organizațiilor de afaceri; restabilirea bazei de date privind accesul pe piață al Comisiei Europene; îmbunătățirea eficienței și a transparenței în analiza de către Comisie a plângerilor privind barierele comerciale, inclusiv un nou sistem simplificat de înregistrare a plângerilor etc.

Înființată în 1995, ca succesor al Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), Organizația Mondială a Comerțului urmărește liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii la nivel mondial. În retrospectivă, vedem că, imediat după cel de-al doilea război mondial, au fost lansate negocieri, printre altele, privind instituirea unei instituții a Națiunilor Unite dedicată comerțului, pe de o parte, și diminuarea barierelor vamale, pe de altă parte. În acest sens, Carta Havana a fost semnată în 1948 și prevedea înființarea unei Organizații Mondiale a Comerțului; Carta nu intrase niciodată în vigoare din cauza eșecului multor țări (în special al SUA) de ao ratifica. Cu toate acestea, în octombrie 1948, 23 state au semnat Acordul General pentru Tarife și Comerț, acord care vizează reducerea tarifelor.

Trebuie menționat faptul că acest acord nu a fost niciodată stabilit ca o organizație internațională. În perioada 1947-1994, principala activitate a GATT a fost de a organiza negocieri comerciale multilaterale pentru liberalizarea comerțului mondial. De la intrarea în vigoare a GATT și până la înființarea OMC, au existat opt ​​runde de negociere. Primele cinci runde, desfășurate între anii 1947 și 1967, s-au concentrat în mod specific asupra suprimării restricțiilor cantitative și asupra reducerii tarifelor.

La momentul încheierii Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene, statele membre au fost deja obligate prin Acordul General pentru Tarife și Comerț. "Ei nu s-ar putea sustrage obligațiilor existente față de țările terțe, ca urmare a unui act care a trecut între ele. Intenția statelor membre de a-și îndeplini angajamentele din Acordul General sa manifestat, în special, în art. 11028 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (TCEE), care conține o afiliere la obiectivele comunitare ale Acordului general și la art. 23429 alin. (1) care prevedea că drepturile și obligațiile care decurg din acordurile încheiate înainte de intrarea în vigoare a tratatului, în special din acordurile multilaterale încheiate cu statele membre, nu au fost afectate de dispozițiile tratatului.

Comunitatea și-a asumat, treptat, pe parcursul perioadei de tranziție și în totalitate la final, în temeiul articolelor 11130 și 11331 din tratat, competențele specifice ale politicii tarifare și comerciale. Prin încredințarea acestor sarcini Comunității, statele membre și-au exprimat voința de a supune obligațiile contractuale, în temeiul Acordului general. De la intrarea în vigoare a CEE și, în special, de la punerea în aplicare a tarifului extern comun, transferul de putere între statele membre și Comunitate a rezultat în moduri diferite în cadrul Acordului general și a fost recunoscut de alte părțile contractante.

În special, din această perioadă, Comunitatea, acționând prin intermediul propriilor sale instituții, a devenit partener în negocierile tarifare și o parte din acordurile de orice fel, încheiate în temeiul Acordului general, în conformitate cu articolul 11432 din Tratatul CEE, acordurile comerciale sunt încheiate în numele Comunității. Întrucât Comunitatea și-a asumat, în temeiul Tratatului CEE, competențele exercitate anterior de statele membre în aplicarea Acordului general, dispozițiile prezentului acord au ca efect crearea de obligații pentru Comunitate.

Astfel, prin hotărârea Curții de Justiție a Comunității Europene, în cauza International Fruit, Comunitatea Economică Europeană și, în prezent, Uniunea Europeană, a devenit parte a GATT. În consecință, Comunitatea este un membru fondator al acestei organizații internaționale, care este OMC.

După cum se poate observa, Uniunea Europeană a jucat un rol important în negocierile privind liberalizarea comerțului, în special în cadrul Rundei de la Doha, care a început în 2001. Scopul acestor negocieri a fost acela de a reduce tarifele și de a elimina alte bariere în calea comerțului mondial. Negocierile de la Doha au avansat încet. Au apărut diferențe persistente între țările bogate și cele sărace, cu privire la accesul reciproc la piețe și la problema mult discutată a subvențiilor agricole. În timpul negocierilor au apărut multe crize. (…) Uniunea Europeană a fost implicată activ pentru a face din Runda de la Doha un succes.

Uniunea consideră că sistemul OMC bazat pe norme constituie o garanție a securității juridice și a transparenței în desfășurarea comerțului internațional. OMC stabilește norme prin care membrii săi se pot apăra împotriva practicilor neloiale, cum ar fi dumpingul, prin care exportatorii concurează cu rivalii locali. De asemenea, OMC oferă cadrul legal pentru soluționarea litigiilor.

Presupunând că normele comerciale sunt multilaterale, însă comerțul în sine este bilateral, Uniunea Europeană, în plus față de participarea sa la Runda de la Doha și la etapele precedente de negocieri în cadrul OMC, a dezvoltat o rețea de acorduri comerciale bilaterale cu țări și regiuni din jurul lume.

Uniunea a încheiat, de asemenea, parteneriate și acorduri de cooperare cu țările din bazinul mediteranean și cu Rusia și cu alte republici din fosta Uniune Sovietică. Dimpotrivă, Uniunea nu a încheiat acorduri comerciale specifice cu principalii săi parteneri comerciali între țările dezvoltate, cum ar fi SUA și Japonia. Relațiile comerciale cu acestea se bazează pe mecanismele OMC, deși în unele sectoare există numeroase acorduri între UE și cele două țări. Cadrul OMC se aplică și comerțului dintre Uniunea Europeană și China, care s-au alăturat organizației în 2001. În prezent, China este al doilea partener comercial al Uniunii, după Statele Unite ale Americii.

Principalele obiective ale activității Uniunii Europene în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului sunt: deschiderea piețelor pentru bunuri, servicii și investiții, în conformitate cu reguli clare și în conformitate cu un calendar, pentru a permite punerea lor în aplicare în toate țările; transformarea Organizației Mondiale a Comerțului într-o entitate mai deschisă, mai responsabilă și mai eficientă, prin implicarea în discuții cu alte grupuri și organizații; inclusiv țările în curs de dezvoltare în procesul de luare a deciziilor în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, ajutându-i, astfel, să se integreze în economia mondială.

Materialul esențial al politicii comerciale comune este dat de articolele 3 și 207 din TFUE. Prima conferă competență exclusivă Uniunii Europene, în timp ce al doilea prevede că politica comercială comună se bazează pe principii uniforme, în special în ceea ce privește schimbările tarifare, acordurile tarifare și comerciale privind comerțul cu bunuri și servicii și aspectele comerciale ale intelectualității proprietatea, investițiile străine directe, uniformitatea măsurilor de liberalizare, politica de export și măsurile de protecție a comerțului, precum cele care trebuie luate în caz de dumping sau subvenții.

Menționăm că România, ca stat membru, cu drepturi și obligații absolute ale Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, trebuie să cunoască și să respecte dispozițiile Uniunii în materie de politică comercială comună, în principal prin angajamentul de a nu pune în aplicare politici divergente din cele ale Uniunii, cu excepția cazului în care este autorizat, în mod expres în acest scop, de instituțiile Uniunii Europene.

Noile priorități ale politicii comerciale comune a Uniunii Europene sunt necesare pentru relansarea competitivității europene și pentru identificarea oportunităților create de deschiderea internațională. Aceste noi perspective sunt incluse în mai multe programe de acțiune inițiate de Comisia Europeană. Politica comercială comună va fi capabilă să răspundă obiectivelor de creștere și ocupare a forței de muncă din cadrul Strategiei de la Lisabona, în timp ce se confruntă cu provocarea globalizării.

În concluzie, susținem afirmația că, în prezent, Organizația Mondială a Comerțului este nucleul sistemului internațional bazat pe reguli care reglementează comerțul mondial.

2.4. Importanta deficitului contului curent

Deficitul de cont curent al României va fi de departe cea mai mare dintre economiile emergente ale Uniunii Europene în 2017 și va depăși 3%, potrivit estimărilor sistemului bancar.

Cauzele principale sunt:

creștere masivă a importurilor în consecință;

deteriorarea balanței comerciale;

o politică guvernamentală a creșterilor salariale și a reducerilor fiscale, spun analistii bancari.

Deficitul de cont curent al României pentru 2017 va fi de 3,2% din PIB, conform Erste Group Research (EGR), respectiv 3,4%, conform scenariului macroeconomic al Bancii Transilvania (BT), depășind pragul de 3% din 2012. Și va crește în următorii ani, ajungând la 3,8% în 2018 conform estimărilor EGR sau 3,5% și chiar 4% din PIB în 2019, potrivit BT.

Pe de altă parte, din toate celelalte țări membre ale UE din regiune, în anul 2017 estimează un deficit pentru Polonia și Bulgaria și este mult mai mic, de 0,6% din PIB și respectiv 0,2%. Pentru celelalte țări, surplusurile se situează între 1,1% (Republica Cehă) și 6,4% (Slovenia), conform estimărilor EGR.

Politica economică a României pare a fi blocată în câteva mituri despre utilizarea deficitului de cont curent ca instrument de dezvoltare. Realitatea a eliminat miturile. În România, însă, rata de creștere a importurilor este constantă (12,4% în T2 / 2017 față de trimestrul precedent), dar nu rata investițiilor, în timp ce rata de export a scăzut (de la 11,5% până la 9,6%).

Celelalte țări din regiune înregistrează, de asemenea, o creștere a consumului și a importului, însă mărimea exporturilor lor le menține în afara problemelor cu care se confruntă România. Erste Group Research (EGR) se așteaptă ca Slovenia, țara cu cel mai mare excedent de cont curent, să nu scadă sub 5% din PIB înainte de 2020, deși "cererea internă are o dinamică robustă și ar putea exercita presiuni asupra balanței comerciale".

Chiar și în Ungaria, creșterea importurilor ca urmare a creșterii consumului va reduce, dar nu numai, excedentul contului curent la 4,8 miliarde euro în 2017 (3,8% din PIB). Creșterea importurilor va slăbi presiunea aprecierii forintului, spune raportul EGR.

Polonia se confruntă cu probleme similare cu România, dar pe o scară mult mai mică. De fapt, Polonia sa schimbat în deficit doar în acest an. Deficitul de cont curent în Polonia provine din creșterea deficitului comercial pe mărfuri, scăderea veniturilor. Polonia a înregistrat, de asemenea, o creștere substanțială a importurilor (+ 11% în prima jumătate a anului), ceea ce va duce la creșterea deficitului comercial și a deficitului de cont curent.

Contul curent al balanței de plăți a României a înregistrat un deficit de 2,7 miliarde EUR între ianuarie și iunie 2017, o creștere anuală de 40,2%, conform calculelor BT. Această evoluție sa datorat, în principal, deteriorării balanței comerțului cu bunuri și servicii (deficit de 1,5 miliarde EUR față de 372 milioane EUR în prima jumătate a anului 2016), pe fondul favorabil al consumului, pierderea competitivității internaționale a economia națională.

Consumul este cauza principală a deficitului, așa cum explică și Erste Group Research (EGR), dar este probabil să se îmbunătățească ca urmare a accizelor și a prețurilor energiei electrice.

Îmbunătățirea deficitului de cont curent, așteptată pentru restul anului, ar putea proveni din câștigurile nete din servicii și din soldul veniturilor secundare care vor rămâne o supapă de salvare a presiunii asupra contului curent", spune un recent EGR raport. De asemenea, "diferența de venituri primare, determinată în mare măsură de repatrierea profiturilor (în străinătate), pare să-și atenueze expansiunea, în timp ce subvențiile agricole din UE vor începe să fie plătite în octombrie, potrivit aceleiași surse.

Cu toate acestea, nu excludem presiunile de slăbire a leului, deoarece rata de acoperire a ISD (ISD) va scădea probabil în jur de 79% în acest an (de la 104,2% la sfârșitul anului 2016), în timp ce contul de capital, fondurile structurale au acoperit doar 42% din deficitul contului curent în luna iunie – comparativ cu 106% în decembrie 2016 ", constată raportul EGR.

Deficitele cresc, și datoria externă crește

Balanța comercială a României pentru mărfuri a înregistrat un deficit de 5,2 miliarde de euro ", ceea ce înseamnă o creștere cu 25,2% pe an, în timp ce excedentul balanței comerciale pentru servicii a fost ajustat cu 1,3% pe an, la 3,7 miliarde EUR.

O contribuție la deteriorarea contului curent a provenit și din: scăderea surplusului soldului veniturilor secundare cu 21,6%, până la 894 milioane EUR, ajustarea deficitului balanței veniturilor primare cu 20,6% la 2,2 miliarde EUR, scăderea investițiilor străine directe cu 13,3% la 1,8 miliarde EUR în prima jumătate a anului 2017 (2,2 miliarde EUR în participație, dar -338 milioane euro în credite intragrup), potrivit unui raport recent al Băncii Transilvania (BT) .

Datele BNR indică o creștere a datoriei externe totale de 2% în acest an, ajungând la 94,3 miliarde de euro în luna iunie, în principal pentru că guvernul a optat pentru împrumuturi pe termen scurt pentru a-și acoperi obligațiile asumate în principal în ceea ce privește politica salarială.

Această evoluție a fost determinată în principal de o creștere a datoriei externe pe termen scurt cu 6,3% până în prezent, în prima jumătate a anului 2017, la 24,9 miliarde de euro. Datoria externă totală pe termen lung a crescut cu 0,6%, până la 69,4 miliarde EUR, iar majorarea cotei publice directe (cu 5% până în 2017, la 33,3 miliarde EUR) a fost parțial compensată de scăderea componentei private (cu 2,9 %, până la 34,4 miliarde EUR).

În cadrul datoriei externe private, se constată scăderea depozitelor nerezidenților cu 15,6%, la 3,2 miliarde de euro, un nivel istoric minimal, o tendință influențată de tensiunile politice.

2.5. Sustenabilitatea contului curent

Soldul contului curent este un instrument folosit pentru a stabili nivelul de dezvoltare economică a unei țări, specializarea internațională și gradul de dependență de piața externă. Pe baza analizei câtorva indicatori considerați relevanți de către autor, articolul9 își propune să prezinte evoluția balanței conturilor curente a României și a componentelor acesteia în perioada 2005-2013.

După cum se știe, soldul contului curent este un instrument care caracterizează nivelul de dezvoltare economică a unei anumite țări, specializarea internațională a fiecărei economii individuale și gradul său de dependență de piața externă. Începând cu anul 2003, deficitul de cont curent al României a crescut spectaculos, iar această creștere rapidă chiar a pus la îndoială, la un moment dat, sustenabilitatea acesteia.

În România, subcontul de bunuri și servicii influențează în principal evoluția și soldul contului curent. În subcontul de bunuri și servicii, mărfurile (soldul comercial) au cea mai mare pondere. Monitorizând evoluția exporturilor, a importurilor, a balanței comerciale și a soldului contului curent observăm că anul 2009 este un an de încălcare care arată că economia românească a simțit efectele crizei economice și financiare prin intermediul canalului comercial, al canalului de încredere și al efectul contagiunii.

Blocarea piețelor de capital și scăderea puternică a fluxurilor financiare internaționale au forțat companiile multinaționale să își reducă expansiunea globală în limita resurselor financiare disponibile, ceea ce a redus fluxurile comerciale internaționale.

Exporturile de bunuri și servicii, precum și exporturile de bunuri din România au crescut pe parcursul perioadei analizate, cu excepția anului 2009 și 2012 pentru mărfuri. După reducerea din 2009, exporturile României și-au reluat creșterea puternică (cu excepția anului 2012).

Importurile au crescut în fiecare an până în 2008 inclusiv. Creșterea puternică a importurilor de mărfuri observate până în 2008, în 2010 și 2011 reflectă excesul de cerere de pe piața internă (pentru consumul final al gospodăriilor, pentru consumul intermediar și mai puțin pentru formarea brută de capital) și aprecierea reală a monedei naționale. Este important de observat că un nivel înalt de dependență a economiei naționale de importuri poate afecta dezvoltarea durabilă a economiei românești.

Criza economică și financiară are ca efect scăderea semnificativă a importurilor în anul 2009. Deoarece multe dintre materiile prime și produsele intermediare utilizate în România sunt importate, această scădere a afectat negativ economia: volumul scăzut al mărfurilor cerut de procesul de fabricație, activitatea agenților economici contractați și creșterea economică a scăzut. În 2010 și 2011 sa înregistrat o anumită relaxare a situației, când importurile au crescut puternic în contextul eforturilor de depășire a crizei. Începând cu anul 2008, rata de creștere a importurilor a fost mai mică decât rata de creștere a exporturilor de bunuri și servicii, ceea ce a îmbunătățit balanța comercială.

Pe fondul crizei economice și financiare internaționale, care a redus consumul intern și extern, precum și producția națională, soldul negativ al exportului net a scăzut în perioada 2009-2013, după o creștere accentuată din 2007-2008. Exportul net a scăzut semnificativ în 2013, pe fondul creșterii exporturilor de bunuri și servicii, care au avut o rată de creștere mult mai mare decât importurile de bunuri și servicii. Astfel, deficitul balanței comerciale a scăzut în 2013 cu mai mult de jumătate în comparație cu anul 2012, iar excedentul subaccount al serviciilor dublat. Dacă această situație continuă, ea poate fi considerată ca o evoluție a economiei românești spre structura economiilor dezvoltate, a cărui sector de servicii este foarte dezvoltat. Dacă analizăm structura serviciilor, am putea observa că evoluția pozitivă a soldului acestui subaccount se datorează în principal serviciilor de transport.

Acest lucru ar putea părea un paradox în condițiile în care infrastructura rutieră și feroviară din România nu este încă prea dezvoltată. În acest context, având în vedere cererea mare de transport prin România, pentru a valorifica această oportunitate, propunem ca dezvoltarea rapidă a infrastructurii rutiere și feroviare să fie inclusă printre prioritățile de dezvoltare ale României.

III. Scenarii – daca cursul crește? Implicații vis a vis de competitivitate

3.1. Salariile și productivitatea

Într-o economie sănătoasă, ritmul creșterii productivității muncii trebuie să depășească ritmul creșterii salariilor. În caz contrar, diferența dintre acestea ar crea o inflație mai mare, o depreciere a monedei, o datorie și un nivel de trai mai mic. În ultimul deceniu, conform datelor furnizate de Eurostat, productivitatea muncii s-a dublat, iar câștigurile populației au crescut de aproape cinci ori, în termeni nominali.

Potrivit unei analize din 2008 a Fondului Monetar Internațional (FMI) privind remunerația în noile state membre ale Uniunii Europene (UE), în România, dezechilibrul dintre productivitate și creșterea salariilor a fost determinat în principal de patru factori:

o redresarea impusă de nivelul foarte scăzut al salariilor;

o dezindustrializarea masivă care a generat pierderea multor locuri de muncă;

o migrația lucrătorilor români în alte țări care au contribuit la slăbirea acestora

presiunea cererii de pe piața muncii;

o politicile salariale relaxate practicate în sectorul public care au generat presiuni împotriva

sectorul privat în ceea ce privește creșterea salariilor.

În acest context nefavorabil, în care politicienii au ajutat neputincios, a fost creată o spirală a prețurilor salariale, care a contribuit în cele din urmă la scăderea puterii de cumpărare și, astfel, a nivelului de trai. Creșterea nejustificată a salariilor peste nivelul productivității nu a atins inflația, deoarece România a beneficiat de credite de consum și credit ipotecar, ceea ce a generat un deficit imens de cont curent și, astfel, o explozie a datoriei private și datoriei publice.

În studiile sale, Banca Națională a României (BNR) analizează corelația dintre creșterea salariilor și creșterea productivității, în special în industrie, deoarece acesta reprezintă principalul sector "comercializabil" (comercializabil sau exportabil) și o creștere a salariului generat de productivitate, pe lângă presiunea inflaționistă, o deteriorare a competitivității externe a exporturilor, prin creșterea costului unitar prin costul forței de muncă.

În ceea ce privește salariile românilor, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, afirmă că salariile nu pot ține cont de dorințele unui trai mai bun decât de productivitatea care trebuie comparată cu productivitatea altor țări, pentru a atrage cel mai mult concluzii realiste. Toți angajații români doresc salarii decente ca și cele ale altor țări europene dezvoltate, însă puțini dintre aceștia consideră că salariul pe care îl pot obține este rezultatul performanței lor profesionale, alături de resursele existente ale nivelului economiei naționale.

Figura 3.1. Productivitatea muncii în țările menționate, în 2007. Date obținute în urma prelucrarii proprii, după ce au fost culese de oe Eurostat.

Figura 3.2. Productivitatea muncii în țările menționate, în 2008. Date obținute în urma prelucrarii proprii, după ce au fost culese de oe Eurostat.

Figura 3.3. Productivitatea muncii în țările menționate, în 2009. Date obținute în urma prelucrarii proprii, după ce au fost culese de oe Eurostat.

Analizând datele din tabelul de mai sus, putem trage concluziile următoare:

în perioada analizată, România are o productivitate care este aproape la jumătate din media UE, clasându-se pe locul penultim, înaintea Bulgariei;

fostele țări socialiste precum Republica Cehă, Polonia, Ungaria au o productivitate mai mare decât România;

Croația, țară care dorește să adere la UE, are o productivitate mai mare decât România;

Productivitatea României este aproape de trei ori mai mică decât în ​​SUA și de aproape două ori mai mică decât cea a Japoniei;

Conform datelor furnizate de experți3, în 2011 un salariu mediu net al României era de 356 de euro, un bulgar avea 311 de euro, un polonez 632 de euro, un francez 2.139 euro, un german 2.154 euro, un luxemburger 3.180 euro și lista ar putea continua . Comparând aceste câștiguri cu datele din Tabelul 1 privind productivitatea muncii, observăm că, pentru a avea salarii mai mari, România trebuie să acționeze în direcția creșterii productivității muncii.

Presiunea sectorului public asupra creșterii salariilor

În anii precedenți declanșării crizei economice în România în 2008, politica salarială din sectorul public a fost foarte relaxată, iar creșterile salariale au depășit nivelurile sectorului privat. Un studiu realizat de Banca Mondială din 2009 arată că, din decembrie 2004 până în decembrie 2008, guvernul a aprobat majorări salariale de bază în medie cu 86%, aproape de trei ori rata inflației din aceeași perioadă.

Potrivit statisticilor, în țările europene nivelul remunerației în sectorul public este de 60% -80% din nivelul sectorului privat, o condiție pe care România nu o respectă, există, de asemenea, situații în care salariile din sectorul public depășesc cele din sectorul privat, prin exercitarea presiunii asupra acestora.

Dar nu numai salariile de bază din acest sector s-au majorat rapid, dar și creșterile, bonusurile și gratificările, care au ajuns să reprezinte un alt salariu între timp. Această denaturare a remunerației a fost rezultatul unei legislații groase, neclare și părtinitoare care reglementează separat salariile diferitelor categorii față de sectorul public. Lipsa unor criterii de performanță în stabilirea salariilor în acest sector a dus la scăderea eficienței angajaților care au determinat creșterea numărului acestora.

În acest context, sa ajuns la situația în care erau angajați în aceleași locuri de muncă și cu aceleași atribuții, dar plătiți foarte diferit. În perioada 2008-2012, salariul mediu nominal a crescut în fiecare an, după cum se arată figura de mai jos:

Figura 3.4. Evoluția salariilor în România, 2008-2010, sectorul public și sectorul privat. Sursa: INS România.

O analiză comparativă a datelor privind evoluția venitului mediu brut pe salariu în perioada respectivă 2008-2012 ne permite să tragem următoarele concluzii:

– tendința de creștere a salariului mediu brut în sectorul public în 2009 față de 2008 a fost întreruptă de criza economică care a determinat scăderea sa între 2010 și 2011, urmată de o ușoară revenire în 2012;

– în perioada 2008-2010 salariul mediu brut în sectorul public a depășit salariul mediu în sectorul privat, ceea ce a generat presiuni asupra sectorului privat;

 – măsurile luate de guvern în 2011 și 2012 au redus salariul mediu brut în sectorul public, rezultând astfel economii semnificative pentru bugetul de stat;

în anul 2012 observăm o creștere a salariului mediu brut atât în ​​sectorul public, cât și în sectorul privat.

Implicațiile creșterii câștigurilor salariale

În perioada 2007-2012 salariul mediu brut pe economie a crescut de la 1.410 lei în 2007 la 2.117 lei în anul 2012, conform datelor prezentate în tabelul următor:

Figura 3.5. Evoluția salariului mediu brut pe economie în perioada 2007-2012. Sursa: INS România.

Salariul minim pe economie este cea mai mică valoare a salariului lunar pe care legea țării o poate permite să le plătească angajaților. Astăzi salariul minim pe economie este stabilit în peste 90% din țările lumii. În țările nordice nu există un salariu minim pe economie, ci doar câteva acorduri sectoriale între sindicate și angajatori, urmate de un salariu stabilit.

În țara noastră, salariul pe economie a crescut de la 390 de lei în 2007 la 800 de lei în 2013, ceea ce reprezintă o creștere de 2,05.

Figura 3.6. Evoluția salariului minim brut în România între 2007 și 2013.

Creșterea garantată a salariului minim reprezintă o premisă favorabilă pentru stimularea consumului intern, așa cum arată profesorul Ovidiu Nicolescu, președintele Consiliului Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România4 "trebuie să fie plasat în contextul productivității muncii deoarece, în cazul decuplării acestor două elemente, vom avea efecte negative pe termen mediu și lung, cum ar fi creșterea inflației, scăderea competitivității întreprinderilor … exporturile reduse … precum și o serie de falimente în rândul întreprinderilor mici, duce la pierderi de locuri de muncă pentru mii de lucrători".

Pe baza datelor furnizate de Institutul Național de Statistică (INS), productivitatea muncii a crescut în 2009 față de 2008 cu 11,9%, în 2010 față de 2009 cu 17,8%, iar în 2011 față de 2010, cu 3,4%. În 2009 și 2010, productivitatea muncii a crescut mai repede decât salariile datorită reducerii semnificative a numărului de salariați, ca urmare a crizei.

Conform datelor furnizate de INS, în primele 11 luni ale anului 2012, productivitatea muncii în industrie a scăzut cu 2,3% față de primele 11 luni ale anului 2011, în timp ce salariul mediu a crescut cu 5,4% în aceeași perioadă. În acest context, un angajat mediu a câștigat mai mult, dar a produs cu 2,3% mai puțin. Acest fenomen este cu atât mai important cu cât "este prima dată când productivitatea muncii în industrie scade față de anul precedent ".

Pentru a crește productivitatea muncii, există două metode principale: cele extinse și cele intense. "Calea extinsă implică creșterea timpului de lucru, în special prin scurtarea concedierilor și eliminarea unor sărbători legale". 5Persa intensivă, mai dificilă în România față de alte țări, ar spori productivitatea pe oră de lucru prin creșterea performanței muncii. Pentru a fi poziționate corect între țările UE, am ținut cont de cele mai recente date Eurostat privind PIB pe angajat, PIB pe oră de lucru și numărul de ore de muncă pe angajat pentru 2011.

Începând cu anul 2007, când România a aderat la UE, venitul minim lunar a crescut de la 390 de lei, respectiv 114 de euro în 2007, la 770 de lei, respectiv 175 de euro în 2012.

Potrivit datelor furnizate de Eurostat, publicate în februarie 2012 în România, în 2011, angajații români au avut un salariu minim de 160 de euro pe lună, ceea ce îi plasează pe locul doi în UE, în fața bulgarilor care au un salariu minim de 138 de euro pe lună. În acest top, Ungaria are 296 de euro / lună, Republica Cehă are 310 de euro / lună, Polonia are 336 de euro / lună, Portugalia are 566 de euro / lună, Spania are 748 de euro / lună, Marea Britanie are 1.202 euro / are 1.398 euro / lună, iar pe primul loc este Luxemburg cu 1.801 euro / lună.

Experții spun că românii sunt cei mai puțin productivi, legați de costul forței de muncă, în sensul că ele generează între veniturile brute mai mici pentru fiecare euro, dolar sau leu primite de la angajator. Potrivit unui studiu PwC Saratoga din 2012, aceasta afectează competitivitatea și atractivitatea României ca destinație pentru investiții. Acest studiu arată că rentabilitatea capului a scăzut cu 9% în 2011, marcând a doua scădere consecutivă după o reducere cu 12% în 2010. În același timp, costurile forței de muncă raportate la costurile totale ale întreprinderilor au crescut de la 10,13% în 2010 la 11, 45% în 2012.

Potrivit datelor furnizate de Eurostat, publicate în februarie 2012 în România7, în 2011

Angajații români au avut un salariu minim de 160 de euro pe lună, ceea ce le plasează pe locul doi în UE, în fața bulgarilor care au un salariu minim de 138 de euro pe lună. În acest top, Ungaria are 296 de euro / lună, Republica Cehă are 310 de euro / lună, Polonia are 336 de euro / lună, Portugalia are 566 de euro / lună, Spania are 748 de euro / lună, Marea Britanie are 1.202 euro / are 1.398 euro / lună, iar pe primul loc este Luxemburg cu 1.801 euro / lună.

Experții spun că românii sunt cei mai puțin productivi, legați de costul forței de muncă, în sensul că ele generează între veniturile brute mai mici pentru fiecare euro, dolar sau leu primite de la angajator. Potrivit unui studiu PwC Saratoga din 2012, aceasta afectează competitivitatea și atractivitatea României ca destinație pentru investiții.

Acest studiu arată că rentabilitatea capului a scăzut cu 9% în 2011, marcând a doua scădere consecutivă după o reducere cu 12% în 2010. În același timp, costurile forței de muncă raportate la costurile totale ale întreprinderilor au crescut de la 10,13% în 2010 la 11 , 45% în 2012.

Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă

Economiile moderne se bazează mai mult pe cunoaștere decât pe materii prime. În acest context, pentru a face față concurenței emergente, Europa trebuie să creeze locuri de muncă pe care o societate dinamică are nevoie, bazate pe cunoaștere. Pentru aceasta, este necesar să se investească în educație și în politicile de ocupare a forței de muncă, pentru a ține pasul cu schimbările în economia globală.

Pentru a exploata beneficiile economiei bazate pe cunoaștere pentru crearea mai multor locuri de muncă, sporind astfel coeziunea socială, este necesar ca România să aplice un set de măsuri coerente, elaborate de experți și sprijinite de toți actorii mediului economic, reprezentați de parlament, , oameni de afaceri, sindicate, angajați.

Pentru a utiliza în mod eficient forța de muncă, țările UE trebuie să găsească un punct de echilibru între stimularea concurenței între statele membre și asigurarea coeziunii sociale. În acest context, R. Jolly, coordonatorul Raportului dezvoltării umane din 1999, citat de experți, consideră că "până acum oamenii au fost prea grăbiți să câștige profitabilitatea pe piață și eficiența economică. A sosit timpul ca dezvoltarea umană și protecția socială să intre în ecuație.

Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă se bazează pe Strategia Europa 2020 și reprezintă o reacție a Comisiei Europene la nivelul ridicat al șomajului, susținută de Observatorul european pentru ocuparea forței de muncă și programul de învățare reciprocă. În acest scop, în aprilie 2012, Comisia a lansat un set de măsuri privind ocuparea forței de muncă, care vizează atingerea următoarelor obiective:

să sprijine crearea de locuri de muncă prin:

o utilizarea eficientă a subvențiilor de muncă;

o exploatarea sectoarelor-cheie potențiale, cum ar fi economia verde, tehnologia informației,

sănătate;

pentru restabilirea dinamicii pieței muncii prin:

o sprijinirea lucrătorilor să-și schimbe locul de muncă; o mobilizare a tuturor acestor acțiuni în implementarea reformelor necesare,

o investiție în bazele de investiții și de monitorizare a nevoilor pieței; o promovareaîncrederii muncitorilor.

pentru a consolida guvernanța în politica de ocupare a forței de muncă prin:

o imbunatatirea monitorizarii pe intreg teritoriul statelor membre;

o garantarea faptului că aspectele sociale și cele legate de angajare primesc același lucru

atenție ca cele economice.

Strategia românească în domeniul ocupării forței de muncă

Programele de austeritate implementate în România au avut ca efect creșterea polarizării sociale (în sensul îmbogățirii celor cu venituri ridicate și a sărăciei celor cu venituri scăzute), prin reducerea salariilor, înghețarea pensiilor, sporirea impozitării, socializarea costurilor finanțării băncilor afectate de și criza economică.

Pentru a depăși această situație, este necesară reconsiderarea strategiei de dezvoltare economică și de ocupare a forței de muncă prin:

a) stimularea ocupării forței de muncă în sectorul privat prin reducerea impozitelor și a contribuțiilor sociale și prin simplificarea normelor privind înființarea de noi întreprinderi;

b) consolidarea bugetului prin reducerea cheltuielilor publice;

c) încurajarea redresării economice bazată nu pe extinderea creditului, ci pe acumularea de fonduri

capitalul rezultat din economiile efective și din reinvestirea profiturilor private

companii;

d) oprirea socializării costurilor de investiții proaste, inclusiv în sectorul financiar.

Aceasta necesită un program clar de redresare economică, axat pe susținerea dezvoltării IMM-urilor prin crearea facilităților interne de creditare subvenționată prin contribuția comună a băncilor și a sectorului public, dar și prin utilizarea posibilităților de finanțare a finanțării comunitare.

La primul nivel se poate crea o bancă sau un fond de dezvoltare care ar putea prelua acest rol (după modelul KFW din Germania) pentru a contribui la creșterea ratei de absorbție a fondurilor UE. Un alt model este furnizat de Franța, unde un fond de investiții suveran alocă resurse pentru:

a) IMM-urile care participă la un program național de dezvoltare;

b) întreprinderile mijlocii care au un potențial ridicat de creare a valorii;

c) întreprinderile mijlocii care activează în sectoarele în schimbare.

Fondul suveran românesc ar putea fi creat cu banii proveniți din listarea pachetelor de acțiuni în companiile energetice, în aeroporturi, creșterea semnificativă a ratei redevențelor pentru extragerea zăcămintelor de sol și subsol. Fondul de investiții suverane va avea o politică de investiții axată pe două coordonate:

a) investițiile realizate prin achiziționarea de acțiuni ale companiilor puternice din Europa de Vest și din Statele Unite, angajate în activități semnificative în România, astfel încât țara noastră să își recâștige resursele strategice proprii;

b) randamentele obținute din investițiile menționate anterior să fie reinvestite în România prin participarea la ofertele publice inițiale ale societăților române listate la Bursa de Valori București.

La al doilea nivel, stimularea dezvoltării economice și crearea de noi locuri de muncă necesită recuperarea pieței de capital prin:

a) acordarea de stimulente fiscale pentru companiile listate;

b) crearea unei secțiuni speciale la BVB pentru listarea companiilor foarte mici care doresc să obțină finanțare;

c) reducerea semnificativă sau chiar eliminarea impozitelor asupra profiturilor obținute din tranzacțiile pe piața de capital piața de capital, având în vedere nivelul scăzut al pieței interne de capital

Nu în ultimul rând, evaziunea fiscală trebuie combătută deoarece a condus la deturnarea unor fonduri uriașe din bugetul public în favoarea grupurilor mici de persoane și a afectat potențialul de dezvoltare al României. Potrivit estimărilor efectuate de Serviciul Român de Informații (SRI), în 2012, evaziunea fiscală sa ridicat la 28% din PIB (peste 30 de miliarde de euro), implicând impozite indirecte (TVA, accize), impozite directe (impozitul pe venit, dividende, etc) și contribuțiile sociale ale persoanelor fizice și ale companiilor.

Reducerea drastică a evaziunii implică atât adoptarea unei legi privind controlul strict al averii și veniturilor tuturor persoanelor fizice, dar mai ales reorganizarea pe alte baze a controlului fiscal și vamal, a înregistrării întreprinderilor și a rapoartelor lor financiare și contabile. În acest context, trebuie să luăm în considerare punerea în aplicare a măsurilor recent anunțate de Comisia Europeană, printre care amintim introducerea unui cod de identificare transnațional și o cartă a contribuabilului UE.

Dispozițiile Pactului pentru creștere economică și locuri de muncă privind finanțarea comunitară pentru investiții și ocuparea forței de muncă furnizate de IMM-uri indică posibilitatea utilizării fondurilor furnizate de Banca Europeană de Investiții și de Fondul European de Investiții, dar și sprijinul substanțial pentru cercetare și dezvoltare pentru noile întreprinderi și IMM-urile inovatoare, prin viitorul Program pentru competitivitatea întreprinderilor și IMM-uri (COSME) și prin programul Horizon 2020, care va contribui la accesarea finanțării IMM-urilor inovatoare.

Concluzii

Aaderarea la UE în 2007 a însemnat pentru România o oportunitate și un mijloc de creștere a standardelor de viață ale cetățenilor, împreună cu cetățenii europeni. Faptul că România are în prezent un PIB pe cap de locuitor sub media europeană "evidențiază necesitatea utilizării eficiente a resurselor proprii și a fondurilor comunitare pentru stimularea activă a investițiilor străine și interne".

Pentru a crea un climat favorabil mediului de afaceri pentru a atrage investitorii străini, România ar trebui să se concentreze pe modernizarea infrastructurii, adaptarea educației la noile cerințe ale mediului de afaceri, revigorarea cercetării și inovării, concentrându-se asupra rezultatelor aplicabilității practice.

De asemenea, ar trebui acordată prioritate dezvoltării agriculturii și a zonelor rurale, ținând cont de condițiile naturale favorabile pe care România le posedă în acest sector. Pentru a atinge aceste obiective care pot contribui la o forță de muncă mai eficientă și astfel la creșterea productivității muncii și a salariilor, este necesar ca România să aplice principiile și valorile fundamentale ale UE: solidaritate, unitate și spirit de compromis.

Bibliografie

Aggarwal, V. and Fogarty, E. (2004) EU Trade Strategies: Between Regionalism and Globalism. Basingstoke: Palgrave Macmillan;

Ducheˆne, F. (1973) The European community and the uncertainties of interdependence. In: H. Kohnstamm and W. Hager (eds.) A Nation Writ Large? Foreign-Policy Problems before the European Community. London: Macmillan Press;

Poletti, A. (2012) The European Union and Multilateral Trade Governance: The Politics of the Doha Round. London: Routledge;

Van den Hoven, A. (2006) European Union regulatory capitalism and multilateral trade negotiations. In: S. Lucarelli and I. Manners (eds.) Values and Principles in European Foreign Policy. London, New York: Routledge;

Woll, C. and Artigas, A. (2007) When trade liberalization turns into regulatory reform: The impact on business-government relations in international trade politics. Regulation and Governance 1(2): 121–138;

Banca Naţională a României şi Institutul Naţional de Statistică, 2012. Investiţiile străine directe în România în anul 2011, Bucureşti. CIA, 2013;

Developing A Romanian Response To Eu Policy Requirements Regarding Both Customs Tariffs And Trade Policy;

OCED Work on Trade, Organization of Economic Co-operation and Development, Paris, 2008;

Surse online

***http://aei.pitt.edu/31653/1/WD_345_Kleimann_on_EU_CCP[1].pdf;

***https://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/oj_c_2016_202_full_en_txt.pdf;

***https://mpra.ub.uni-muenchen.de/24520/1/MPRA_paper_24520.pdf;

***http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/II_Politici%20europene.pdf;

***https://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/oj_c_2016_202_full_en_txt.pdf;

***https://ec.europa.eu/info/…/2018-european-semester-country-report-romania-ro.pdf;

***http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/IDAN/2015/549054/EXPO_IDA(2015)549054_EN.pdf;

***http://www.helsinki.fi/iehc2006/papers3/Sumilo.pdf;

***https://www.um.edu.mt/__data/assets/pdf_file/0017/71054/Enlarging_the_European_Union.pdf;