Importanta, Originea Si Locul Gutuiului In Romania

C U P R I N S

Capitolul I

Importanța, originea și locul gutuiului în România

1.1. Importanța culturii gutuiului

1.2. Originea și arealul de cultură

Capitolul II

Particularitățile biologice ale gutuiului

2.1. Speciile care prezintă interes pentru obținerea de noi soiuri sau portaltoi

2.2. Caracteristica creșterii sistemului radicular

2.3. Caracteristicile creșterii părții aeriene

2.4. Caracteristicile de fructificare ale gutuiului

Capitolul III

Cerințele gutuiului față de factorii de mediu

3.1 Cerințe față de lumină.

3.2. Cerințe față de temperatură

3.3. Cerințe față de apă

3.4. Cerințe față de sol

Capitolul IV

Condițiile de sol și climă în care s-au desfășurat cercetările

4.1. Amplasarea geografică

4.2. Geomorfologia

4.3. Relieful

4.4. Factorii climatici

4.4.1. Temperatura aerului

4.4.2. Durata de strălucire a soarelui

4.4.3. Brumele și înghețurile

4.4.4. Precipitațiile

4.4.5. Umiditatea relativă a aerului

4.4.6. Regimul eolian

4.5. Factorii pedologici

4.5.1. Solul

4.5.2. Soluri existente în perimetrul pepinierei S.C.D.P. Bihor

4.5.3. Solul pe care s-au desfășurat cercetările

4.6. Vegetația spontană

Capitolul V

Sortimentul actual la gutui

5.l. Portaltoii gutuiului

5.2. Sortimentul de soiuri din România

Capitolul VI

Particularitățile de cultură ale gutuiului

6.1. Specificul procedurii materialului săditor

6.2. Specificul înființării plantațiilor de gutui

6.3. Specificul agrotehnicii în livadă

6.3.1. Îngrijirea pomilor în anul plantării

6.3.2. Îngrijirea pomilor în anii următori

6.3.3. Tăierea pomilor – formarea coroanelor

6.3.4. Tăierea pomilor maturi

6.4. Bolile și dăunătorii gutuiului

Capitolul VII

Scopul cercetărilor și obiectivele propuse

Capitolul VIII

Materialul și metodele de cercetare efectuate

8.1. Materialul cercetat

8.2. Aspectele urmărite

8.2.1. Habitusul pomilor

8.2.2. Principalele fenofaze de vegetație și fructificare

8.2.3. Mărimea și forma fructelor

8.2.4. Producția de fructe

8.2.5. Compoziția chimică a fructelor

8.2.6. Rezistența pomilor la principalele boli.

Capitolul IX

Concluzii și recomandări

9.1. Concluzii

9.2. Recomandări

Bibliografie

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA, ORIGINEA ȘI

LOCUL GUTUIULUI ÎN ROMÂNIA

1.1. Importanța culturii gutuiului

Gutuiul este o specie pomicolă foarte veche. Utilizarea fructelor sale în alimentația omului vine din trecutul îndepărtat, fiind semnalată în documentele arheologice de peste 4000 de ani.

Gutuiul cultivat are o veche tradiție și s-a bucurat, în trecut și în prezent, de o largă răspândire în pomicultura țărilor de climat mai dulce de pe țărmurile Mediteranei și din Asia.

Poziția importantă ocupată de gutui în pomicultura popoarelor antice a scăzut treptat, pe măsura dezvoltării culturii altor specii pomicole, îndeosebi a mărului și a părului, ca urmare a calităților gustative mai bune a fructelor și a însușirilor acestora de a se păstra o perioadă mai mare de timp după recoltare.

Gutuile constituie o materie primă foarte valoroasă pentru industrializare datorită însușirilor tehnologice superioare: grad ridicat de gelificare, menținerea aromei și a fermității pulpei în urma fierberii, aciditatea naturală plăcută.

Sub aspect agrobiologic, cultura gutuiului este mai puțin pretențioasă decât a altor specii pomicole furnizoare de materie primă pentru industria alimentară.

Așa, de exemplu, numărul mic de boli și dăunători și frecvența redusă a acestora determină obținerea unor recolte de calitate cu un număr mult mai mic de stropiri, comparativ cu cultura mărului.

Gutuiul este mai puțin pretențios la îngrășăminte decât mărul și părul; tăierile sunt mult mai simple; rărirea fructelor de cele mai multe ori nu este necesară; fructele sunt mai puțin perisabile, încât la recoltare și în timpul transportului pierderile sunt minime; depozitarea și păstrarea pe perioada de 1-2 luni sunt posibile în condiții puțin costisitoare.

Având cea mai tardivă înflorire, nu este expus înghețurilor târzii de primăvară și nu manifestă fenomenul de alternată a rodirii.

Importanța gutuiului mai decurge și din faptul că pomul este în general rustic, robust, cu mare adaptabilitate la condițiile de sol și cu larg areal în țara noastră în ceea ce privește satisfacerea cerințelor sale climatice(zona de câmpie și a dealurilor joase și mijlocii). Pomii au o vigoare mijlocie, permițând o densitate a pomilor la hectar care asigură culturi de tip intensiv. Intră pe rod la 3-5 ani de la plantare.

Gutuiul este apreciat în pomicultură și pentru faptul că este un portaltoi valoros pentru perii pitici. Pomii altoiți pe gutui au o vigoare de 2-3 ori mai mică decât pe franc, intră pe rod în anul 2-4 de la plantare, înrădăcinează superficial, prezintă o rezistență mai mare la excesul de umiditate din sol și chiar la sărăturare.

Ușurința cu care se înmulțește prin marcotaj, butășire și altoire face ca gutuiul să fie răspândit în masă și în scurt timp.

Cu toate că ponderea importanței gutuilor este determinată de utilizarea lor în industrie, nu trebuie complet subestimat consumul în stare proaspătă, ținând seama de faptul că s-au creat soiuri de gutui lipsite de sclereide, cu suficientă suculentă, conținut scăzut în substanțe tanante și ridicat în zahăr și vitamina C, care pot fi consumate cu plăcere ca atare.

Conținutul fructelor de gutui este puțin diferit de al celorlalte fructe, compoziția chimică fiind următoarea:

zaharuri 6,60 – 12.9%

acizi 0.60 – 1.76%

pectine 0.69 – 1.13%

proteine 0.33 – 0.95%

acid ascorbic 10.8 – 38.2%

apă 77.2 – 85.9%

cenușă 0.28 – 0.50%

0.19 – 1.44 → substanțe tanoide.

Este de remarcat conținutul gutuilor în vitamina C, care este mai ridicat decât la multe soiuri de mere, pere, cireșe etc.

Gutuiul mai poate fi folosit și ca plantă ornamentală, deoarece are flori mari, de culoare albă cu infiltrații roz, foarte plăcut parfumate, Către toamnă, frunzele sale îngălbenite, brodate cu nervuri verzui-roșietice și fructele galben-limonii produc contraste cu efect decorativ plăcut. Gutuii poate fi folosit și în perdele de protecție, ca specie însoțitoare.

Gutuiul prezintă oarecare interes și ca plantă meliferă. înflorind târziu, după celelalte specii, oferă albinelor posibilitatea de a recolta o perioadă mai mare de timp nectarul din florile pomilor, aceasta cu atât mai mult cu cât nu necesită în timpul înfloritului tratamente cu produse insecto-fungicide dăunătoare pentru albine.

1.2. Originea și arealul de cultură

După unii autori, originea gutuiului ar fi în zona Mării Caspice, nordul Persiei, Asia-Mică, Asia Centrală, Caucaz, Arabia, Tian-San și regiunile învecinate unde crește în stare sălbatică.

Nu se știe precis când a fost luat în cultură în sudul și estul Europei, însă literatura citează că el s-a răspândit de multă vreme în toată Europa meridională și centrală. Tot în scrieri se cunoaște că în antichitate, gutuiul era mult cultivat, pe suprafețe întinse în insula Creta în jurul orașului Cydon. Se pare chiar că denumirea latină a genului – Cydonia, provine de la numele orașului.

Din Grecia, gutuiul s-a extins în Italia, unde îl găsim amintit sub denumirea de Cotonea sau Malus aureum. (mărul de aur), în lucrările scriitorilor romani Pliniu cel Bătrân, Virgiliu, ca fiind un fruct cu gust foarte plăcut și foarte parfumat.

De aici gutuiul pătrunde și în alte țări cu clima mediteraneană, cu iernile blânde și cu suficientă umiditate în aer și sol.

Arealul de cultură al gutuiului este și astăzi foarte răspândit găsindu-se cultivat în Extremul Orient, în Asia centrală și în sudul și centrul fostei Uniuni Sovietice.

De asemenea, cultura gutuiului se extinde pe suprafețe mari în centrul și sudul Europei. în centrul Franței se cultivă în special gutuiul de Angers cu fructe parfumate pentru fabricarea „Cotignacului” de Orleans (distilat învechit asemănător coniacului).

În Portugalia, Italia, Spania, Austria, Ungaria, România, Bulgaria, gutuiul găsește condițiile necesare creșterii și fructificării sale. Este de asemenea cultivat pe scară mai largă în Australia și Algeria.

Ca altitudine, cultura gutuiului reușește până la 800 m deasupra nivelului mării în Caucaz, până la 1500 m în Daghestan și până la 2500 m în R.S.S. Tadjikă.

În ceea ce privește latitudinea, limita de nord a culturii .gutuiului trece prin Tokio partea sudică a munților Hymalaya, Tașkent, centrul Ucrainei, sudul Poloniei, sudul Germaniei, Belgia și Olanda.

Pe continentul american a fost dus de către coloniștii spanioli și portughezi și se găsește răspândit aproape în toată America.

În România, gutuiul ocupa până nu demult 2% din totalul suprafețelor cultivate cu pomi fructiferi. După apariția focului bacterian în anul 1992 într-o plantație de gutui din Brăila, s-au defrișat suprafețe mari cu livezi tinere de gutui aflate în plină rodire și nu s-au mai făcut” plantări masive. Cu timpul s-a observat însă, că pomii plantați izolat sau pe suprafețe mici au fost mai puțin atacați ceea ce ne determină să avem curajul înființării de plantații noi însă pe suprafețe mai mici și cu șoimi rezistente la focul bacterian.

Gutuiul găsește condiții bune de cultură în aproape întreaga țară, în măsură mai mare în județele cu climat propice și în măsură mai mică în zonele de munte. Gutuiul se găsește mai mult răspândit în județele Ilfov, Vaslui, Teleorman, Dolj, Olt și Buzău.

În județele Iași, Tulcea, Prahova, Constanța, Bacău, Vrancea, Dâmbovița, Vâlcea, Argeș, Mehedinți, Arad, Bihor, Botoșani, Caraș-Severin, ponderea gutuiului este mijlocie. În celelalte județe: Brașov, Covasna, Sibiu, Maramureș, Harghita, negăsind condiții favorabile, cultura gutuiului este slab exprimată.

CAPITOLUL II

PARTICULARITĂȚILE BIOLOGICE ALE GUTUIULUI

2.1. Speciile care prezintă interes pentru obținerea de noi soiuri sau portaltoi

Gutuiul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Maloideae, genul Cydonia, reprezentat de specia Cydonia Oblonga Mill, sinonim cu Cydonia vulgaris Pers. Soiurile de gutui cultivate în România provin din trei varietăți ale acestei specii și anume:

– var. maliformis Mill C.K. Schneid, cu fructe maliforme (asemănătoare celor de măr):

– var. piriformis Kirchn, cu fructe piriforme (asemănătoare celor de păr); fără coaste;

– var. lusitanica C.M. Schneid, cu fructe piriforme și cu coaste proeminente.

În afară de genul Gydonia, în cultură se mai întâlnesc încă alte două genuri înrudite și anume:

– Genul Chaenomeles sau gutuiul oriental, cu speciile Chaenomeles japonica sau gutuiul japonez și Chaenomeles sinensis sau gutuiul chinezesc, cultivate pe scară largă în Japonia și China. În Europa, aceste două specii se cultivă doar ca plante ornamentale.

2.2. Caracteristica creșterii sistemului radicular

Gutuiul are sistemul radicular răspândit mai mult în plan orizontal și în stratul de sol cuprins între 25-72 cm, unde depășește cu mult proiecția coroanei pe sol (rază de 3 m).

Spre deosebire de păr, la care sistemul radicular este inserat pe un pivot puternic, gutuiul formează un sistem radicular mult mai ramificat, cu un pivot slab dezvoltat, ceea ce-i conferă o stabilitate precară, iar în cazul altoirii părului pe gutui se impune instalarea unui sistem de susținere. Culoarea rădăcinilor de gutui se deosebește de a celorlalte specii fiind cafenie închisă la cele groase, cafenie deschisă pentru cele subțiri, iar cele active sunt transparente la toate plantele.

Ca și la celelalte specii, creșterea rădăcinilor este aproape continuă tot timpul anului când temperatura solului depășește + 2°C. În timpul perioadei active, creșterea rădăcinilor înregistrează două vârfuri de creștere: primul începe la sfârșitul lunii mai și continuă până la sfârșitul lunii iunie, iar al doilea este toamna, când frunzele sunt îngălbenite.

2.3. Caracteristicile creșterii părții aeriene

Gutuiul crește în mod natural ca tufă cu mai multe tulpini care pornesc de la suprafața solului. însă pomul altoit, se cultivă cu un singTICULARITĂȚILE BIOLOGICE ALE GUTUIULUI

2.1. Speciile care prezintă interes pentru obținerea de noi soiuri sau portaltoi

Gutuiul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Maloideae, genul Cydonia, reprezentat de specia Cydonia Oblonga Mill, sinonim cu Cydonia vulgaris Pers. Soiurile de gutui cultivate în România provin din trei varietăți ale acestei specii și anume:

– var. maliformis Mill C.K. Schneid, cu fructe maliforme (asemănătoare celor de măr):

– var. piriformis Kirchn, cu fructe piriforme (asemănătoare celor de păr); fără coaste;

– var. lusitanica C.M. Schneid, cu fructe piriforme și cu coaste proeminente.

În afară de genul Gydonia, în cultură se mai întâlnesc încă alte două genuri înrudite și anume:

– Genul Chaenomeles sau gutuiul oriental, cu speciile Chaenomeles japonica sau gutuiul japonez și Chaenomeles sinensis sau gutuiul chinezesc, cultivate pe scară largă în Japonia și China. În Europa, aceste două specii se cultivă doar ca plante ornamentale.

2.2. Caracteristica creșterii sistemului radicular

Gutuiul are sistemul radicular răspândit mai mult în plan orizontal și în stratul de sol cuprins între 25-72 cm, unde depășește cu mult proiecția coroanei pe sol (rază de 3 m).

Spre deosebire de păr, la care sistemul radicular este inserat pe un pivot puternic, gutuiul formează un sistem radicular mult mai ramificat, cu un pivot slab dezvoltat, ceea ce-i conferă o stabilitate precară, iar în cazul altoirii părului pe gutui se impune instalarea unui sistem de susținere. Culoarea rădăcinilor de gutui se deosebește de a celorlalte specii fiind cafenie închisă la cele groase, cafenie deschisă pentru cele subțiri, iar cele active sunt transparente la toate plantele.

Ca și la celelalte specii, creșterea rădăcinilor este aproape continuă tot timpul anului când temperatura solului depășește + 2°C. În timpul perioadei active, creșterea rădăcinilor înregistrează două vârfuri de creștere: primul începe la sfârșitul lunii mai și continuă până la sfârșitul lunii iunie, iar al doilea este toamna, când frunzele sunt îngălbenite.

2.3. Caracteristicile creșterii părții aeriene

Gutuiul crește în mod natural ca tufă cu mai multe tulpini care pornesc de la suprafața solului. însă pomul altoit, se cultivă cu un singur trunchi, atingând înălțimea de 3 până la 8 m.

Trunchiul este puternic răsucit (torsionat), cu scoarța netedă ce se desface în plăci subțiri și are culoarea brună sau cenușie închis.

Ramurile groase au culoarea brună roșiatică cu nuanțe verzui și cu lenticele mărunte cenușii.

Ramurile tinere au o culoare verde cenușie prezintă numeroși perișori, iar lăstarii și mugurii sunt acoperiți cu un puf des, pâslos.

Lemnul gutuiului este foarte tare si are culoarea albă ușor gălbuie. Coroana este neregulată de cele mai multe ori sferică sau sferic-turtită.

Mugurii sunt mici, plați, cu vârful alipit de ramură, cu solzi de culoare cafenie.

Mugurii de rod se formează pe măciulii sau ramuri lungi tip mlădiță, în partea superioară a acestora.

Ramurile de rod la gutui sunt (Fig. 2.1):

– Măciulia are o lungime de aproximativ 3-7 cm, prezintă terminal o cicatrice care reprezintă locul de prindere al fructului pe ramură, iar subterminal 1-2 muguri de rod ce vor forma în anul următor lăstari floriferi; sub aceștia se află câțiva (2-3) muguri vegetativi. Măciulia, așa cum arată numele este o ramură subțire la bază care se îngroașă spre vârf, datorită faptului că în această porțiune terminală se înmagazinează substanțe hrănitoare care servesc la creșterea și dezvoltarea organelor florale.

– Ramura lungă (tip mlădiță), mai este numită și ramură mixtă, are spre vârf muguri micști, iar în treimea mijlocie și la bază, muguri vegetativi.

– Ramificația fructiferă numită coarne de melc, este constituită dintr-o etajare a măciuliilor noi pe măciulii vechi.

Măciulia, ramura lungă și ramificația fructiferă (coarne de melc), sunt formațiuni fructifere sau de rod ale gutuiului.

În afară de aceste ramuri, în coroana gutuiului se mai găsesc:

– Ramura vegetativă care poartă pe ea numai muguri vegetativi;

– Ramura anticipată, întâlnită frecvent la pomii tineri din pepinieră, și poartă pe ea muguri vegetativi;

– Ramura lacomă, care apare frecvent la pomii bătrâni sau neîngrijiți și se caracterizează printr-o creștere puternică dreaptă, cu muguri vegetativi distanțați mult unul de celălalt.

Ca toate ramurile lacome, și la gutui, aceasta se găsește plasată pe ramurile de schelet, mai aproape de baza lor și prezintă utilitate pentru reîntinerirea pomului.

Fig. 2.1. Ramurile de rod la gutui (original)

1. măciulie; 2. coarne de melc; 3. ramură de semischelet

Frunzele gutuiului sunt mari, au 5-10 cm lungime și 3,5-7 cm lățime, putând avea următoarele forme: ovală, rotund-ovală alungită, eliptică, cu baza cordiformă sau rotunjită și cu vârful ascuțit. Dacă la începutul formării lor, frunzele sunt acoperite cu pubescență fină, de culoare albicioasă, mai târziu/pe măsură ce frunzele cresc, pe fața superioară puful cade, rămânând numai pe fața inferioară.

La gutui, spre deosebire de toate' celelalte specii pomicole, marginea frunzei este întreagă.

Culoarea frunzei este verde intens, lucioasă pe partea superioară și verde albicioasă (din cauza pufului) pe fața inferioară.

Pețiolul frunzei (codița) prezintă la locul de prindere pe lăstar 2 frunzulițe numite stipele, alungite, care se usucă și cad odată ce fructul începe să crească.

Florile gutuiului sunt solitare, mari de 4-5 cm în diametru, au 5 petale albe sau roz, foarte parfumate

Înfloritul gutuiului se petrece după toate celelalte specii pomicole, eu 2 săptămâni mai târziu decât mărul și părul

Fructele. Gutuile sunt fructele cele mai mari din grupa sămânțoasele. Mărimea lor variază însă în limite foarte largi m funcție de soi, de vârsta pomilor, încărcătura cu fructe, agrotehnica aplicată etc.

După greutatea medie a unui fruct, gutuile se clasifică astfel: mici (sub 200 g), mijlocii (200-300 g), mari (300-500 g) și foarte mari (peste 500 g).

Forma gutuilor poate fi: sferic turtită (De Constantmopol), sferică (De Leskowatz), piriformă (De Portugalia) și invers-ovoidală (Uriașă de Vrania).

Culoarea pieliței este galbenă, cu diferite nuanțe

Pubescență fructului cade total sau parțial, în funcție de soi, pe măsură ce fructele ajung la maturitate. Această particularitate se are în vedere la stabilirea momentului optim de recoltare. Pulpa fructului este în general tare așchioasă, puțin suculentă sau chiar înecăcioasă. Sclereidele (celulele lignifiate) sunt mai mari și mai numeroase decât la pere, formând uneori un strat gros în jurul inimii fructului (ovarului).

Substanța vâscoasă-pectina – care se găsește în ovar și leagă semințele între ele, prezintă o valoare deosebită – ca liant – în industria alimentară, textilă și farmaceutică (Rițiu Caliopi).

Fig. 2.2 Forme de fructe la gutui:

a și d – maliforme; b – piriformă alungită; c – piriformă

2.4. Caracteristicile de fructificare ale gutuiului

Gutuiul este o specie precoce care intră pe rod la 2-4 ani de la plantare. Pomii altoiți pe portaltoi vegetativi încep să fructifice în al 2-lea an de la plantare, iar cei obținuți din sămânță, fructifică ceva mai târziu, în al 3-lea sau al 4-lea an de la plantare.

Mugurii de rod se formează la subsuoara frunzelor de pe lăstarul în creștere încă din anul anterior. Primăvara, din mugurii de rod se formează câte un lăstar de 5-7 cm lungime, pe care apare în vârf o floare fără pețiol; din momentul legării fructului, creșterea lăstarului încetează. Dacă floarea nu a legat, unul din mugurii plasați sub ea, pornește în creștere formând un lăstar viguros.

Ca și la celelalte specii pomicole durata înfloritului este dependentă de condițiile climatice ale anului respectiv, ea situându-se între 8-15 zile, uneori chiar mai mult. Cu cât temperatura din perioada înfloritului este mai ridicată, cu atât înfloritul durează mai puțin; dacă temperatura este constantă și la nivel mai scăzut (15°C) timp îndelungat, înflorirea se prelungește mai mult de 15 zile.

Majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile, deci se pot înființa plantații cu câte un singur soi sau cu mai multe soiuri. T. Gorin și T. Bordeianu citează că soiul Bereczki produce mai mult când se află în plantații pure decât în amestec cu alte soiuri, spre deosebite de soiul De Angers care în caz de autopolenizare leagă cu 60%, mai puține fructe decât în caz de polenizare încrucișată.

Spre deosebire de măr și păr ale căror fructe ca și cele de gutui ajung târziu lâ maturitate, această specie nu prezintă periodicitate de rodire, ci dă recolte mari și susținute de la an la an.

Fructele leagă întotdeauna bine, deoarece frunzele sunt deja formate în momentul înfloritului și deci pot fi hrănite corespunzător.

Florile și fructele abia legate nu sunt afectate de bruma târzie datorită înfloririi târzii a acestei specii.

Referitor la producție, gutuiul este o specie cu potențial productiv ridicat.

T. Gorin afirmă că cea mai bună fructificare este asigurată de ramurile anuale a căror lungime este cuprinsă între 35-40 cm.

Se menționează de asemenea că 34-58% din recoltă se obține de pe ramurile tip mlădiță și 42-66% de pe măciulii. După fructificare, ramurile de rod nu mor, putând fi apte de fructificare încă 5-7 ani.

Nivelul producției la gutui depinde de soi, vârstă, agrotehnica aplicată etc, situându-se astfel:

– 30-40 kg/pom la soiurile Galbene moldovenești, Văratice;

– 60-80 kg/pom la soiurile Bereczki, Aurie de Deltă, Turcești;

– 90-150 kg/pom la soiurile De Leskowatz, Champion, De Moșna;

– până la 200; kg/pom la soiurile autohtone din centrul pomicol Jigoreni – Iași (M. Mitu).

Fructele ajung la maturitatea de recoltare, de obicei mai. târziu ca merele și perele de iarnă, din prima decadă a lunii octombrie, până în prima decadă a lunii noiembrie.

Durata de viața a gutuiului este cuprinsă între 40 și 60 ani, soiurile mai puțin viguroase, care intră timpuriu pe rod și au o productivitate mare trăiesc în jur de 40 de ani, în timp ce soiurile viguroase și cele autohtone trăiesc până la vârsta de 50-60 ani.

CAPITOLUL III

CERINȚELE GUTUIULUI FAȚĂ DE

FACTORII DE MEDIU

3.1 Cerințe față de lumină

Fiind o specie de zonă mai caldă, gutuiul se situează printre speciile cele mai pretențioase față de lumină și căldură. Preferă terenurile plane sau ușor înclinate, luminate și expuse la soare, găsindu-se în flora spontană, în luminișuri și pe liziera pădurilor.

În cazul cultivării lui în zona dealurilor joase și mijlocii este obligatoriu să se evite terenurile umbrite, alegându-se expozițiile sudică sau sud-vestică.

Pentru a-i asigura necesarul de lumină, la înființarea plantațiilor pure se va avea în vedere asigurară unor distanțe suficiente, atât între rânduri cât și pe rând.

În cazul plantărilor mixte, se vor alege specii mai puțin pretențioase la lumină (arbuști fructiferi, măr, prun, vișin) dar distanțele de plantare vor fi corespunzătoare.

În cazul luminii insuficiente, gutuiul intră târziu pe rod, rodește puțin, ramurile din interiorul coroanei se debilitează și se usucă. Cu timpul, creșterile vegetative sunt din ce în ce mai slabe iar mugurii de rod se formează într-un număr tot mai mic.

3.2. Cerințe față de temperatură

Gutuiul are cerințe mari, în sensul că necesită cultivarea numai în zonele cu veri călduroase și ierni blânde, unde minima absolută nu coboară sub -15°C. Gutuiul suportă mai bine căldura excesivă decât temperaturile scăzute.

În general, gutuiul este mai sensibil la temperaturile scăzute decât mărul și părul.

Rezistența organelor de rod la temperaturi scăzute variază de la -1,5°C în cazul florilor, până la -2,2°C în cazul fructelor abia legate.

Rădăcinile pot degera ușor în iernile geroase, lipsite de zăpadă, datorită așezării trasante situate mai aproape de suprafața solului, comparativ cu alte specii.

Temperaturi critice pentru sistemul radicular al gutuiului sunt cele de -12 -13°C care pot produce pieirea totală sau parțială a rădăcinilor subțiri, iar la -14°C poate degera întreg sistemul radicular.

Mai rezistente sunt soiurile autohtone și soiurile de proveniență nordică create de LV. Miciurin (Dulce ca piersica De Nord) care nu se găsesc astăzi la noi m cultură.

3.3. Cerințe față de apă

Gutuiul are cerințe relativ mari față de apă; de aceea se plantează mai ales la baza pantelor Reușește totuși și în condițiile din câmpia Dunării la 500-550 mm precipitații, dar suportă bine și precipitații mai mari de 650-800 mm; optimul fiind de 600-650 mm anual. Referitor la umiditatea atmosferică, această trebuie să aibă valori între 75 și 80%.

Caracteristic acestei specii este faptul că suportă destul de bine umiditatea excesivă a solului precum și o inundare temporară; dată fiind rezistența sa la excesul de apă, el se poate cultiva bine pe grinduri, zăvoaie și de-a lungul canalelor de irigații, unde nu pot fi cultivate alte specii pomicole.

Se pare că limita maximă de rezistență a gutuiului pe soluri inundate este de 25-30 zile.

Rezultatele cele mai bune se obțin totuși, când este cultivat pe soluri cu umiditate mijlocie.

Cunoscând cerințele gutuiului față de apă, în cazul înființării de plantații în zonele cu precipitații scăzute, trebuie să se aleagă pantele cu expoziție nordică, iar nivelul apei freatice să nu fie mai sus de 1,0 – 1,5 m.

3.4. Cerințe față de sol

Sunt preferate solurile aluvionare, revene, fertile, calde și cu carbonații situați la mare adâncime, deoarece clorozează la peste 8% calciu activ.

Pe solurile nisipoase, gutuiul crește slab și se epuizează repede. Pe solurile argiloase, grele și reci, în care apa freatică este mai ridicată de 1-1,25 m, cultura gutuiului nu este indicată.

O altă caracteristică importantă a gutuiului este aceea că poate crește și dă rezultate și pe solurile cu un procent mai ridicat de salmizare, dar nu mai mare de 15-20%.

CAPITOLUL IV

CONDIȚIILE DE SOL ȘI CLIMĂ ÎN CARE

S-AU DESFĂȘURAT CERCETĂRILE

4.1. Amplasarea geografică

Municipiul Oradea se găsește la 47°03' latitudine nordică și 21°56' latitudine estică, pe drumul European E. 60, în apropierea graniței cu Ungaria.

Stațiunea de Cercetatre și Dezvoltare pentru Pomicultură Bihor se găsește în nordul orașului, pe dealurile Oradiei.

4.2. Geomorfologia

Stațiunea cuprinde un teritoriu destul de intens care înglobează o diversitate de formațiuni geomorfologice, pedologice, aliniamente.

Pe teritoriul stațiunii se disting două formațiuni geomorfologice:

1. Câmpia de Vest – cu altitudine de 80-190 m, reprezentată prin câmpia de divagare (Câmpia Crișurilor, Ierului, Nirului) și câmpia premontană.

2. Piemonturile vestice – cu altitudini între 200-500 m, compusă din dealurile Crasnei, Oradiei și piemonturile Pădurii Craiului, Codrului, Cuiedrului. Formarea piemonturilor vestice este legată de tectonica părții apusene a Carpaților Apuseni și de evoluția lacului Panonic. În perimetrul zonei colinare de la Oradea, piemontul este format din depozite lacustre aluvionare, pliocene și cuaternare îngrămădite, foarte heterogen, în care după retragerea lacurilor Pliocene s-au adâncit văile râurilor.

4.3. Relieful

În cadrul bazinului pomicol Oradea predomină relieful de dealuri scunde, care determină o repartiție uniformă a valorilor meteorologice din timpul anului. Actuala modelare a reliefului este deterrminată de diversitatea depozitelor de eroziune accentuată la suprafață și de frecvente alunecări de teren. Treimea inferioară a dealurilor este constituită din depuneri pontiene, formate dintr-o alternanță de argilă și marne argiloase cu intercalații de straturi nisipoase. Partea superioară a dealurilor este constituită din sedimente daciene cu textură mai ușoară.

4.4. Factorii climatici

4.4.1. Temperatura aerului

Pentru caracterizarea condițiilor de climă ale S.C.D.P. Bihor s-au folosit datele Stației Meteorologice Oradea, aflată la o distanță de aproximativ 5 Km sud-est. Temperatura medie anuală este de 10,7ºC în anul 2012 și de 12,6ºC în anul 2013. Luna cea mai rece din anul 2012 a fost luna ianuarie cu temperatura medie de –2,5ºC, iar în 2013, luna cea mai rece a fost luna decembrie, cu temperatura medie de 0,1ºC. Luna cea mai caldă a fost, în anul 2012, luna iulie cu temperatura medie de 24ºC, iar în 2013, luna cea mai caldă a fost tot luna iulie, cu temperatura medie de 24,7ºC. Temperatura maximă absolută (39,5ºC) a fost înregistrată în data de 43, iar temperatura minimă absolută (-29ºC) s-a înregistrat în luna ianuarie a anului 1942, realizând o amplitudine maximă de 68,5ºC.

Temperaturile medii anuale din anii 2012 și 2013 sunt redate în tabelul 4.1

Tabelul 4.1

Temperaturile minime și maxime din lunile: martie, aprilie, mai, iunie, iulie, din anii 2012 și 2013sunt redate în tabelul 4.2

Tabelul 4.2

4.4.2. Durata de strălucire a soarelui

Durata de strălucire a soarelui are o foarte mare importanță în creșterea și formarea pomilor în pepinieră. În condițiile de la Oradea, analizând o perioadă de 10 ani se constată că cele mai multe ore de strălucire a soarelui se înregistrează în luna iulie (292,9 ore) iar cele mai puține în luna decembrie (52,2 ore). Din perioada analizată, anul cu cele mai multe ore de strălucire a soarelui a fost anul 2000 cu o sumă de 2373,2 ore iar anul cu cele mai puține ore de strălucire a soarelui a fost anul 1998 cu 1859,8 ore. Se constată o diferență de 513,4 ore. În această perioadă, media sumelor orelor de insolație anuală a fost de 2096,7 ore.

4.4.3. Brumele și înghețurile

Brumele târzii de primăvară sunt frecvente în luna martie. Brumele timpurii de toamnă apar rar în luna septembrie fiind însă frecvente în lunile octombrie și noiembrie.

Brumele târzii de primăvară constituie uneori accidente climatice care periclitează desfășurarea normală a creșterii și dezvoltării pomilor altoiți. Brumele timpurii de toamnă au un efect negativ scăzut asupra vegetației pomilor altoiți care este la sfârșit.

4.4.4. Precipitațiile

Condițiile maxime de precipitații s-au înregistrat în luna august, atât în 2012 cât și în 2013: 204,6 mm; 160,4 mm.

Condițiile minime de precipitații s-au înregistrat în luna decembrie a anului 2012, cu 9 mm, iar în 2013, 2 mm în luna aprilie. Precipitațiile căzute în perioada martie-iulie 2012 și 2013 sunt redate în tabelul 4.3.

Tabelul 4.3

Primele zăpezi cad de obicei în luna noiembrie, iar ultimele în luna martie. Cantitatea de zăpadă este relativ mică, stratul de zăpadă neuniform și intermitent, adesea spulberat de vânt.

Nivelul precipitațiilor este deosebit de important pentru o bună creștere și dezvoltare a pomilor altoiți.

4.4.5. Umiditatea relativă a aerului

Umiditatea relativă a aerului are o valoare medie anuală de 80,8 %, lunile extreme fiind luna decembrie cu 90,1 % și luna ianuarie cu 89,3 %, luna august a avut valori de 70,3%.

Vânturile cele mai frecvente sunt cele din nord-est și sud-vest. Cele cu intensitatea cea mai mare bat din direcția sud și sud-est.

Tabelul 4.4

4.4.6. Regimul eolian

Urmând evoluția lunară a frecvenței și direcției vânturilor, se constată că în lunile noiembrie, februarie predomină vânturile din sud și nord, începând din luna martie crește frecvența vânturilor din est care devin permanente în septembrie.

Vânturile devin importante sub aspect negativ atunci când viteza lor este mare, putân să rupă pomii de la punctul de altoire mai ales la cais, unde compatibilitatea în special pe mirobolan este mai slabă.

4.5. Factorii pedologici

4.5.1. Solul

Amplasare

Din punct de vedere geomorfologic, S.C.D.P. Bihor aparține de ținutul Tisei, subținutul câmpiei de divagare, districtul Câmpiei Crișurilor și este situat pe malul drept al Crișului Repede. Prezintă un relief plan, ușor frământat de zone depresionare și grinduri, caracteristice luncilor. O particularitate a perimetrului este prezența unor bancuri de pietriș rulat pe diferite areale, ce apar pe orice formă de microrelief: grind, zonă depresionară sau zonă plană.

Nivelările executate cu ocazia amenajării pentru irigat nu au reușit să realizeze un relief plan.

Din punct de vedere geologic ferma este situată în Depresiunea Panonică, cu formațiuni de vârstă cuaternară. Roca mamă pe seama căreia au evoluat solurile identificate este formată din depozite fluviatile, stratificate de diferite texturi sau din pietrișuri fluviatile de dimensiuni diferite. Roca subiacentă este formată din nisipuri grosiere și pietrișuri.

Din punct de vedere hidrografic aparține de bazinul Crișului Repede, fiind situată pe malul drept al acestuia. Apa freatică se găsește la adâncimi de 3-5 m sau chiar mai mari dar irigarea intensă a solurilor a dus la o gleizare a acestora de intensitate mai mare decât cea provocată de apa freatică.

4.5.2. Soluri existente în perimetrul pepinierei S.C.D.P. Bihor

S.C.D.P. Bihor este situată în lunca Crișului Repede, fiind reprezentată de soluri formate de depozite fluviatile de diferite texturi, în special grosieră și de pietrișuri fluviatile aflate în diferite stadii de evoluție: de la soluri tinere, neevoluate (soluri aluviale – Aluviosoluri) la cambisoluri (Eutricambosoluri) și Preluvosoluri (fostele soluri brun argiloiluviale).

Soluri neevoluate (Protisolurile) – se caracterizează printr-un orizont A de diferite grosimi (30 –60 cm), orizont de trecere A /C spre roca mamă și orizont C (roca mamă).

Textura la suprafață variază de la lutoasă la luto-nisipoasă, reacția solului (pH-ul) de la slab acidă la slab alcalină, conținutul în humus este slab spre mijlociu, conținutul în fosfor mobil este foarte bun, chiar excesiv datorită aplicării în doze mari de îngrășăminte fosfatice. Sunt soluri cu fertilitate bună cu excepția celor cu schelet care au un conținut în humus scăzut. Separarea unităților de sol a fost făcută pe baza texturii, a conținutului de schelet și a imensității fenomenului de gleizare provocat de un exces de umiditate temporală.

Cambisolurile – se caracterizează printr-un orizont A de acumulare a humusului, urmat de un orizont Bv (B cambic) de argilizare „in situ” (pe loc) și un orizont C (roca mamă).

Textura la suprafață a acestor soluri variază de la luto-argiloasă la luto-nisipoasă, pH-ul de la slab acid la neutru, și prezintă un conținut bun în fosfor mobil. Solurile din această clasă au fost subdivizate în funcție de textură, intensitatea gleizării și conținutul în schelet. Sunt soluri cu fertilitate bună sisținută și de aplicarea regulată de îngrășăminte organice și chimice.

Argiluvisolurile – se caracterizează printr-un orizont A (ocric sau molic), urmat de un orizont Bt (B argic) cu argilă migrată din orizonturile superioare și un orizont C (roca mamă).

În perimetrul studiat au fost întâlnite două subtipuri ale Preluvosolului (fostul sol brun argiloiluvial) și anume subtipul cu orizontul A ocric (Ao) de culoare mai deschisă și subtipul A molic (Am) de culoare închisă.

Datorită orizontului B argic (Bt) de acumulare de argilă, ambele subtipuri prezintă un proces de pseudogleizare slabă cauzată de stagnarea apei în profilul solului pe perioade scurte.

Sunt soluri cu textura ce variază de la lutoasă la luto-argiloasă, cu pH slab acid, conținut în humus și azot mijlociu și de la bun la foarte bun în fosfor.

Exceptând solurile cu schelet, celelalte soluri nu prezintă restricții pentru culturile pomicole sau pepinieră, dar pentru conservarea și mărirea fertilității acestor soluri se cere o exploatare rațională a acestora prin executarea de lucrări agrotehnice la umiditatea optimă a solului, aplicarea de îngrășăminte chimice în conformitate cu recomandările studiilor agrochimice, stabilirea unor norme de irigare conform stării de umiditate a solului pentru a nu provoca exces de apă, iar suprafețele parcelelor trebuiesc înierbate pentru a preveni băltirea apei la suprafață.

4.5.3. Solul pe care s-au desfășurat cercetările

Experiența a fost amplasată pe un sol de tip Preluvosol care se caracterizează printr-un orizont A ocric (Ao), un orizont B argic (Bt) cu argilă migrată din orizonturile superioare și un orizont C (roca mamă).

Orizontul Ao – are o grosime de 20-25 cm de culoare mai deschisă, brun sau brun deschis;

Orizontul Bt – are o grosime de 75 cm, prezintă o acumulare de argilă, în partea superioară are culori cu nuanțe mai galbene, prezintă o pseudogleizare slabă cauzată de stagnarea apei în profilul solului pe perioade scurte.

Orizontul C – este reprezentat de roca neconsolidată.

Principalele proprietăți fizice și chimice ale solului pe care s-au desfășurat cercetările sunt redate în tabelele 4.6 și 4.7.

Tabelul 4.5

Legenda unităților de sol

Tabelul 4.6

Proprietăți fizice

După compoziția granulometrică, Eutricambosolul are o textură lutoargiloasă cu o slabă diferențiere texturală pe profil.

Principalele proprietăți fizice ale solului din perimetrul S.C.D.P. Bihor

Densitatea solului variază între 1,47 g/cm³ la adâncimea 0-10 cm și 1,50 g/cm³ la adâncimea 50-60 cm în orizontul A, între 11,61–1,63 g/cm³ la adâncimea 70-150 cm în orizontul Bt, respectiv 1,58 g/cm³ la adâncimea 160-170 cm în orizontul de trecere B/C.

Porozitatea este cuprinsă între 45-51% în orizontul A, respectiv pe adâncimea 0-60 cm și scade odată cu adâncimea astfel încât în orizontul Bt la adâncimea 70-150 cm nu depășește 40-42%.

Proprietăți chimice

Principalele proprietăți chimice ale Eutricambosolului sunt prezentate în tabelul 4.7

Tabelul 4.7

Principalele proprietăți chimice ale solului din cadrul S.C.D.P. Bihor

Reacția solului este acidă spre slab acidă, având un pH cuprins între 5,75-6,35 în orizontul Ao și Bt.

Conținutul în humus la adâncimea 0-10 cm este de 1,85% în urma fertilizării mai intense cu îngrășăminte organice și scade la 1,41% la adâncimea 50-60 cm, corespunzător cu stratul desfundat. În stratul desfundat conținutul în humus variază între 1,46-1,70%, menținându-se la peste 1% până la adâncimea de 115 cm.

4.6. Vegetația spontană

S.C.D.P. Bihor se încadrează din punct de vedere al vegetației spontane în zona de silvostepă, dar lipsește vegetația lemnoasă în stare naturală și pajiștile naturale.

Vegetația spontană este reprezentată de următoarele specii: Capsella bursapastoris (traista ciobanului), Stellaria media (rocoină), Lamium purpureum (urzica moartă), Sinapis arvensis (rapița), Taraxacum officinale (păpădie), care apar primăvara devreme urmate de Matricaria maritima (mușețel prost), Papaver rhoeas (mac), Delphinium consolida și Delphinium orientale (nemțișori), Poligonum (troscot), Cirsium arvense (pălămidă), Conium maculatum (cucută), Chenopodium album (lobodă), Amarantus retroflexus (știr), Polygonum persicaris (ardeiul broaștei), Rumex crispus (ștevie), Calamagrostis epigeios (trestioară), Symphytum oficinale (tătăneasă), Equisetum arvense (coada calului), Lepidium draba (urda vacii), Arigeron canadensis (coada vacii), Setaria glauca (mohor) și Echinochloa crus galli (costrei).

CAPITOLUL V

SORTIMENTUL ACTUAL LA GUTUI

5.l. Portaltoii gutuiului

Toate soiurile de gutui pot fi altoite tot pe gutui, însă, în cultură s-au remarcat ca fiind cei mai buni portaltoi soiurile: De Angers, De Fontenay, De Provence și Gutuiul Nordic.

Locul în care se efectuează cele mai minuțioase lucrări de selecție a portaltoilor de semințoase este Stațiunea East Mailing din Anglia. Aici s-au obținut mai multe tipuri de gutui, cunoscute sub denumirile EM-A; EM-B; EM-C. Pentru condițiile din țara noastră, cel mai bine s-a adaptat gutuiul de Angers – tipul EM-A.

Rezultate bune se obțin și dacă folosim ca portaltoi soiuri românești, și în special De Moșna și De Huși.

Indiferent de portaltoiul folosit, gutuiul intră pe rod la 3-4 ani de la plantare, dă producții mari și regulate și are ca durată medie de viață 30-45 ani.

Pentru grăbirea intrării pe rod, gutuiul se altoiește pe portaltoi obținut pe cale vegetativă (marcote și butași). în cazul obținerii portaltoiului prin semințe, soiul altoit pe el întârzie fructificarea cu 1-2 ani.

Gutuiul înmulțit vegetativ poate fi folosit ca portaltoi în egală măsură, pentru păr și pentru gutui, de altfel fiind singurul portaltoi vegetativ al părului (vezi portaltoii părului).

5.2. Sortimentul de soiuri din România

La noi în țară au fost cultivate câteva soiuri, dintre care mai importante sunt: Berczki, de Constantinopol, de Portugalia, Champion. Din aceste soiuri s-au format numeroase clone și tipuri locale, care alături de biotipurile din zonele foarte favorabile urcă la aproximativ 45 numărul soiurilor de gutui.

În anul 1964, cercetătorul I. Cupcinenco împreună cu academicianul Th. Bordeianu a organizat prima colecție de gutui la Iași și a descris 27 de soiuri în Pomologia României (vol. III).

Sortimentul

1. Soiul „BERECZKI”

– origine maghiară

– coacere târzie X/3 – XI/3

Este unul dintre soiurile cele mai bine adaptate la condițiile țării noastre, suportă tot atât de bine și excesul de umiditate și secetele prelungite. Foarte rezistent la atacul bolilor și al dăunătorilor.

Pomul crește viguros, formează o coroană invers piramidală, prezintă frunze mari, oval-alungite, cu marginea văluroasă. Nepretențios, dește anual, fiind foarte productiv. Relativ sensibil la ger. Durata de viață 40-50 de ani.

Fructul este mare sau foarte mare. Forma fructului este ovoidă sau piriformă, cu cavitatea calicială adâncă, cea pedunculară superficială; pe suprafața lui prezintă coaste șterse și spre caliciu creste proeminente. Pielița subțire colorată în galben-limoniu, rămâne lucioasă după ștergerea pufului. Pulpa fructului, de culoare gălbuie este tare, suculentă, dulce acidulată, slab astringentă și aromată, în jurul inimii fructului prezintă un brâu subțire de sclereide. Fructele au un conținut ridicat de zahăr și vitamina C.

Întrebuințări: consum în stare proaspătă și prelucrare industrială

Calități: producție regulată și abundentă, adaptarea față de sol și climă a pomului, fructe mari, de calitate, cu rezistență bună la transport și păstrare

Defecte: uneori fructele sunt neregulate ca formă

Răspândire în cultură: este un soi răspândit în toată țara. Este indicat pentru livezi și pentru grădinile gospodărești.

2. Soiul „DE PORTUGALIA”

– se crede că ar fi originar din Portugalia;

– coacere târzie X – XI

Pomul are o creștere viguroasă, formând o coroană sferică, largă, cu frunzele alungite caracteristice, mari, de culoare verde închisă.

Este pretențios la condițiile de climă și sol și prezintă sensibilitate la ger și la atacul bolilor și al dăunătorilor. Intră de rod la 3-4 ani de la plantare și dă o producție moderată.

Fructul este mare sau foarte mare, piriform, cu coaste largi, evidente spre caliciu; cavitate calicială largă, nu prea adâncă, ondulată; cea pedunculară este mică și puțin adâncă. Pielița fructului e subțire, galben-aurie, puțin pufoasă, cu luciu slab după căderea pufului. Pulpa este albă sau ușor gălbuie, consistentă, fără suculentă, dulce-acidulată, pronunțat astringentă, aromată; cu un conținut destul de ridicat în zahăr și vitamina C; brâu subțire de sclereide în jurul inimii.

Întrebuințări: bune pentru prelucrarea industrială, mai puțin pentru consumul în stare proaspătă

Calități: fructe mari, de calitate bună, rezistente la transport și păstrare îndelungată

Defecte: astringența pronunțată

Răspândirea în cultură: destul de răspândit. Este indicat pentru cultură în județele Ilfov, Prahova, Ialomița, în grădini și livezi, de preferință în locuri adăpostite

3. Soiul „CHAMPION”

– origine americană;

– coacere târzie X – XI;

Pomul este de vigoare mare sau mijlocie, cu coroană sferică regulată; prezintă ramuri groase, frunze ovale, largi, ușor ondulate, de culoare verde – închisă. Nu e rezistent la ger deoarece își prelungește perioada de vegetație până toamna târziu, din care cauză lemnul ramurilor anuale nu atinge gradul necesar de maturitate, intră târziu pe rod la 5-6 ani de la plantare, este productiv și rodește regulat. Sensibil la atacul bolilor și al dăunătorilor.

Fructul este mare, piriform – trunchiat, cu suprafața aproape netedă. Cavitatea calicială este adâncă, largă și cutată; cea pedunculară este mică,puțin adâncă, îngustă și ondulată. Pielița este galbenă ca lămâia ușor verzuie pe partea umbrită, acoperită cu un puf aspru, pâslos, des. Pulpa este gălbuie-albicioasă, tare, destul de suculentă, dulce-acrișoară și intens aromată, ușor astringentă. Inima fructului este înconjurată de un brâu subțire de sclereide. Fructele se păstrează destul de bine până la începutul lunii ianuarie.

Întrebuințări: conținutul ridicat în zahăr, foarte ridicat în vitamina C și gustul plăcut îl fac să fie consumat în stare proaspătă și să fie cerut și pentru prelucrări industriale.

Calități: fructe mari, atrăgătoare ca aspect, uniforme, gust echilibrat, foarte bun

Defecte: vegetația prelungită, slaba rezistență la ger a ramurilor anuale, rezistență slabă la transport (se pătează), sensibilitatea la atacul bolilor și al dăunătorilor.

Răspândire în cultură: răspândit mult în județele Ilfov, Prahova, Galați, Iași, Ialomița. Indicat pentru cultură în livezi mari ca și în grădinile de lângă case, în toate județele țării cu climat favorabil.

4. Soiul „DE CONSTANTINOPOL”

– origine necunoscută, se crede a fi originar din Turcia;

– coacere semitârzie IX – X

Pomul are o creștere viguroasă, cu coroană strânsă, adesea sferic-turtită, frunze mici, ovale, puternic păroase pe dos cu nervuri roze-violacee. Preferă solurile fertile, bine lucrate și adăpostite. Este destul de rezistent la secetă, însă este sensibil la ger și ușor atacat de boli și dăunători mai ales în anii secetoși. Intră timpuriu pe rod, la 3-4 ani de la plantare, produce anual și abundent.

Fructul este mare sau foarte mare, de formă sferic-turtită (maliformă), cu 5 coaste longitudinale largi; cavitatea calicială este îngustă, adâncă și cu pereți cutați; cavitatea pedunculară este largă, destul de adâncă, cu o ridicătură în centru, indicând locul de prindere pe ramură. Pielița este de culoare galbenă deschisă, adesea verzuie la recoltare și galben – limonie lucioasă la coacere deplină; este acoperită cu un puf subțire cenușiu-cafeniu ce cade cu ușurință. Pulpa este gălbuie, tare, destul de suculentă, acidulat-dulce, aromată; inima bine determinată de sclereide. Conținut destul de ridicat în zahăr și foarte ridicat în vitamina C. Se păstrează cam greu, din octombrie până la începutul lunii decembrie.

Întrebuințări: fruct bun pentru prelucrări industriale și pentru prepararea mâncărurilor, mai puțin pentru consum în stare proaspătă

Calități: fruct mare, gust plăcut, rezistență bună la transport Defecte: fructele cad cu ușurință din pom la maturitate; păstrare limitată și cu pierderi mari; sensibilitate la boli și dăunători.

Răspândire în cultură: răspândit în toată țara, ca pom răzleț, sau în livezi mari în amestec cu alte soiuri. Frecvent în județele Ilfov, Prahova,

Bacău, Maramureș, Ialomița și mai ales în Delta Dunării. Este indicat pentru grădini și livezi mari în zonele amintite.

5. Soiul „URIAȘA DE VRANIA”

– originar din Serbia

Pomul crește viguros, formează o coroană strânsă, cu ramuri lungi, puțin ramificate; frunzele sunt foarte mari, puternic parfumate. Intrare timpurie pe rod, 3-4 ani de la plantare; dă producții regulate și mari. Longeviv, rezistent la ger și secetă, însă relativ rezistent la boli și dăunători.

Fructul este foarte mare, piriform alungit, larg rotunjit către vârf și cu coaste mari. Cavitatea calicială puțin adâncă, mare, îngustă, cutată, cea pedunculară aproape lipsește. Pulpa este galben albicioasă, tare, însă fină, suculentă, dulce, ușor acrișoară și aromată. In jurul inimii se află un brâu fin de sclereide. Conținut mijlociu în zahăr și vitamina C.

Întrebuințări: mult apreciat pentru consum în stare proaspătă, pentru mâncăruri și pentru prelucrare industrială.

Calități: mărime, aspect, gust bun, rezistență la transport și păstrare.

Defecte: fructele cad ușor din pom la maturitate.

Răspândire în cultură: mult răspândit în Banat ca pom răzleț în grădini. Este indicat pentru cultură în toate zonele pomicole.

6. Soiul „URIAȘA DELESKOWATZ”

– originar din Serbia

– coacere semitârzie

Pomul are creștere viguroasă sau foarte viguroasă, coroană de dimensiuni mari, invers piramidală; frunze mari, rotund – alungite de culoare verde-închisă. Intrare timpurie pe rod, la 3-4 ani, producții regulate și mari. Rezistă bine la ger și secetă, este însă sensibil la boli și dăunători.

Fructul mare sau foarte mare, de formă maliformă, ușor înalt și larg, cu coaste largi; cavitatea calicială largă, adânc ondulată, cavitatea pedunculară este largă, puțin adâncă, cutată și cu un mamelon în centru.

Pulpa alb-gălbuie, destul de fină, suculentă, dulce, plăcut acrișoară, foarte aromată; în jurul inimii prezintă un brâu destul de lat de sclereide.

Conținut mijlociu în zahăr și vitamina C.

Întrebuințări: consum în stare proaspătă și prelucrare industrială.

Calități: mărime, aspect, gust plăcut, rezistență la transport și păstrare.

Defect: fructele cad ușor din pom la maturitate; multe sclereide în jurul inimii.

7.Soiul”DE MOSNA”

– originar din zona colinelor Moldovei

– coacere semitârzie: X

Pomul de dimensiuni mari, formează o coroană invers piramidală cu frunze mijlocii spre mari, puternic păroasă pe dos și cu nervura mediană galbenă-roz. Intră pe rod la 4-5 ani de la plantare și produce regulat și mult. Este rustic și longeviv, rezistând la secetă, ger ca și la atacul bolilor și dăunătorilor.

Fructul este tipic gutuiform, cu coaste largi, pronunțate spre vârf; cavitățile calicială și pedunculară sunt mici, adânci și înguste, cutate.

Pulpa este gălbuie ușor aurie, cu gust dulce-acrișor, potrivit de suculentă cu aromă fină și cu celule pietroase în jurul inimii, numeroase și foarte mari. Rezistă la păstrare până în luna martie. Conținut în zahăr și vitamina C ridicat.

Întrebuințări: datorită calităților este apreciat pentru consum în stare proaspătă ca și prelucrat.

Defecte: sclereide grosiere și în cantitate mare.

Răspândire în cultură: mult răspândit în județul Vaslui, în special în zona Huși unde formează livezi masive. Este indicat pentru livezi și grădini în toate zonele pomicole ale țării.

8. Soiul „DE HUȘI”

– originar din zona colinelor Moldovei

– coacere târzie: X

Pomul prezintă o creștere viguroasă, coroană globuloasă, înaltă, frunze mijlocii ovale. Intră pe rod la 4-5 ani de la plantare, produce regulat și mult. Are o rezistență mare la ger și secetă, relativă la atacul bolilor și al dăunătorilor. Este un soi rustic și longeviv.

Fructul este de mărime mijlocie, maliform, cu coaste largi și rotunjite; cavitate calicială mare, largă, adâncă și cutată; cavitatea pedunculară este mică, cutată.

Pulpa este gălbuie, destul de suculentă, dulce, plăcut acidulată și intens aromată; in jurul inimii se găsește un brâu subțire de celule mai puțin pietroase ca la alte soluri. Conținutul în zahăr și în vitamina C este ridicat.

Întrebuințări: datorită suculentei și gustului este apreciat pentru consum în stare proaspătă precum și pentru prelucrare casnică și industrială

Calități: aspect atrăgător, gust echilibrat, suculentă, sclereide fine, rezistență la transport și păstrare.

Răspândire în cultură: mult răspândit în județul Vaslui, în livezi mari ca și în grădini și vii. Este indicat pentru cultură în toate județele țării, fiind un soi rustic și productiv.

9. Soiul „AURIE DE DELTĂ „

– originar din zona Deltei Dunării;

– coacere târzie X – XI

Pomul atinge dimensiuni mijlocii, formează o coroană larg piramidală, crește adesea cu 2-3 trunchiuri. Produce bine și regulat. Rezistă bine la ger și suportă bine inundațiile; este rezistent la atacul bolilor însă este sensibil la dăunători.

Fructul atinge mărimi mijlocii, este piriform tipic (asemănător ca formă cu „De Portugalia”, însă mai larg) cu coaste largi marcate spre capete. Cavitățile sunt mici și cutate.

Pulpa galben-aurie, cu gust dulceag, însă cu aciditate pronunțată, este potrivit de suculentă, foarte puțin astringentă și aromată. în jurul inimii celulele sunt fme. Conținutul în zahăr este ridicat și foarte ridicat în vitamina C.

întrebuințări: foarte apreciat pentru prelucrare industrială ca și pentru cosum casnic.

Calități: fruct atrăgător ca aspect, lipsit de sclereide, rezistent la transport și păstrare.

Defecte: aciditate pronunțată.

Răspândire în cultură: mult răspândit în Delta Dunării în jurul comunei Cetalchia; se dezvoltă bine pe nisipurile Deltei. Indicat în toată zona Deltei și pentru încercare în celelalte zone de cultură.

10. Soiul „GALBENE MOLDOVENEȘTI”

– autohton

– coacere semitârzie: X

Pomul este de dimensiuni mari, cu coroană invers piramidală. Intră re rod la 4-5 ani de la plantare, rodește regulat. Rezistă la ger, secetă și relativ la atacul bolilor și dăunătorilor.

Fructul este mijlociu, piriform turtit, cu coaste largi ce se adâncesc spre caliciu. Cavitatea calicială, largă, adâncă, cutată, cea pedunculară fiind largă, mică și cu o proeminență în centru.

Pulpa este galben-albicioasă, cu gust dulceag, acidă, potrivit de suculentă, neastringentă, cu aromă puternică. Puține sclereide în jurul inimii. Conținut relativ scăzut în zahăr dar mare în vitamina C.

Întrebuințări: este folosit și în stare proaspătă dar mai ales pentru prelucrări industriale și casnice.

Calități: atrăgător ca aspect, gust plăcut, păstrare bună

Defecte: aciditate pronunțată

Răspândire în cultură: mult răspândit în Moldova, în găsim destul de mult în Muntenia și puțin în Dobrogea. Indicat pentru cultură în livezi și grădini în toate zonele pomicole.

11. Soiul AURII

A fost obținut la Stațiunea de Cercetare Tg. Jiu prin selecția individuală a hibrizilor din județul Gorj.

Pomul are vigoare mijlocie și coroana globuloasă. Lăstarii sunt potrivit de groși, de culoare brun-cenușie, verzui.

Fructele sunt mari (460 g) cu formă globulos-alungită și puțin îngustate spre capete, uneori cu gât mic și coaste largi. Pielița este subțire, netedă, lucioasă, de culoare galben-portocalie.

Pulpa este gălbuie, puțin crocantă, destul de densă și suculentă, cu sclereide fine, gust dulce, puțin acidulat, aromată.

Se recoltează odată cu soiul Bereczki, iar durata de consum este octombrie-decembrie.

Întrebuințări: atât pentru consum în stare proaspătă cât și pentru industrializare.

12. Soiul AROMATE

A fost obținut la Stațiunea de Cercetare Tg. Jiu, prin selecția individuală a soiului Bereczki.

Pomul are o vigoare mijlocie, coroană deasă, lăstari de,, grosime potrivită și culoare brun-cenușiu roșcat.

Fructele au mărime mijlocie (370 g), formă piriformă cu gâtul alungit, de regulă fără coaste. Pielița este galben-limonie, subțire dar rezistentă la manipulări și transport, cu pubescență fină.

Pulpa galben-deschisă, consistentă, cu gust dulce-acidulat, aromată. Fructele sunt bine prinse pe ramuri și la maturitate nu cad din pomi.

Recoltarea se face odată cu soiul Bereczki.

Perioada de consum este octombrie – ianuarie.

Întrebuințări: atât pentru consum în stare proaspătă cât și pentru industrializare.

CAPITOLUL VI

PARTICULARITĂȚILE DE CULTURĂ ALE GUTUIULUI

6.1. Specificul procedurii materialului săditor

În plantațiile intensive, cele mai recomandate la ora actuală, se plantează gutui altoit pe portaltoi vegetativi de tipul EM-A. Pentru o mai bună ancorare în sol a soiurilor de gutui viguroase se poate folosi portaltoiul franc De Moșna. Pentru terenurile mai uscate, experimental, s-a folosit și s-au obținut rezultate bune cu portaltoiul păducel (Crataegus).

Materialul săditor de gutui se produce în pepiniere autorizate. Cei mai mulți pomi altoiți sunt din soiurile: Aromate Aurii, Moldovenești, Bereczki, Champion, în pepinierele stațiunilor Tg. Jiu, Geoagiu, Vrancea.

6.2. Specificul înființării plantațiilor de gutui

Etapele care trebuiesc parcurse la înființarea unei plantații sunt aceleași cu ale părului și anume: alegerea locului pentru plantație, organizarea terenului, lucrarea și fertilizarea solului, pichetarea, plantarea și îngrijirea pomilor după plantare.

La alegerea locului pentru plantație trebuie avute în vedere cerințele gutuiului față de factorii de mediu.

Referitor la plantare, întrucât gutuiul are o vigoare slabă, plantat în sistem intensiv, va fi amplasat la distanțe de 3,0-3,5 m între rânduri și 2,0-2,5 m pe rând, ceea ce corespunde cu o densitate de 1140-1660 pomi/ha.

Deși, soiurile de gutui sunt autofertile, în vederea unei bune fructificări, se recomandă, ca într-o parcelă să se planteze 2 soiuri putând fi grupate astfel:

– se plantează alternativ câte 6-10 rânduri din soiul polenizator, și apoi 6-10 rânduri din soiul de polenizat, până se încheie parcela, rezultând un raport de 1 : 1 între cele două soiuri;

– dacă un soi este preferat, proporția soiului polenizator se reduce; adică se vor planta alternativ 5-6 rânduri din soiul preferat (de polenizat) și 2 rânduri din soiul polenizator, rezultând un raport de 2,5-3 : 1.

Se pot însă înființa și plantații mici în care plantăm un singur soi. Epoca cea mai bună pentru plantarea gutuiului este primăvara devreme, în acest caz materialul săditor se scoate din pepinieră toamna și se păstrează peste iarnă stratificat în șanțuri, pământul acoperind nu numai rădăcinile ci și 2/3 din partea aeriană. Dacă plantarea se face toamna, lucrarea trebuie terminată cu 2-3 săptămâni înainte de venirea înghețului, de asemenea seva face. un mușuroi de 30-40 cm pentru a proteja rădăcinile de îngheț.

Primăvara, înainte de pornirea pomilor în vegetație, atât la cei plantați primăvara cât și la cei plantați toamna, se efectuează tăierea la plantare pentru a restabili echilibrul între partea subterană și cea aeriană.

Tăierea la plantare, se efectuează în raport cu materialul săditor pe care îl avem la dispoziție și cu forma de coroană pe care intenționăm să o avem.

Dacă vrem să avem o formă de tufă cu semitrunchi, procedăm în felul următor:

– dacă materialul săditor este sub formă de varga, se scurtează la 70-80 cm;

– dacă materialul săditor are 1-2 axuri și 3,4 ramuri, se vor lăsa distanțe între ele la 20-25 cm; ramurile se vor scurta la 30-40 cm de la punctul de inserție, iar axurile se vor scurta cu 20-25 cm deasupra nivelului la care au fost scurtate ramurile.

Pentru forma de coroană vas este de dorit să se folosească material săditor sub formă de vergi, care se vor scurtă la 50-70 cm de la punctul de altoire. Dacă materialul săditor are format uri ax și 2-3 ramuri, se suprimă axul, iar dintre ramuri se lasă cele distanțate pe verticală la 15-20 cm una de alta; apoi acestea se scurtează la 30-50 cm de la bază.

6.3. Specificul agrotehnicii în livadă

6.3.1. Îngrijirea pomilor în anul plantării

Pe tot parcursul perioadei de vegetație solul trebuie să aibă umiditate suficientă, pe, care o putem asigura prin menținerea acestuia ca ogor lucrat prin prașile repetate. în momentele de secetă este necesară udarea cu câte 3-4 găleți cu apă la fiecare pom și apoi mulcirea solului în jurul pomului după infiltrarea apei. Mulciul va trebui să aibă grosimea de cel puțin 15-20 cm.

În coroana pomilor se efectuează ciupiri ușoare pentru a restabili echilibrul între lăstarii principali.

Toamna se aplică o fertilizare cu gunoi de grajd, 20 t/ha, se efectuează o arătură, trunchiurile pomilor se învelesc, iar mulciul se adună și se arde pentru a nu constitui cuibar insectelor dăunătoare și rozătoarelor.

La nevoie se fac tratamente împotriva bolilor și dăunătorilor.

6.3.2. Îngrijirea pomilor în anii următori

Întrucât rădăcinile pomilor tineri nu folosesc întreaga suprafață de teren, în primii ani după plantare se poate aplica o cultură intercalată pe intervalele dintre pomi, cu condiția să se asigure umiditatea solului. Se pot cultiva: cartofi, mazăre, fasole, arbuști fructiferi.

Se va avea însă în vedere, ca pe lângă doza de îngrășăminte necesară gutuiului, să se administreze și doza necesară culturii intercalate, pentru ca aceasta să nu devină concurentă pentru pomi.

După recoltarea culturii intercalate, solul se ară la 20-25 cm, adâncimea scăzând de la centrul intervalului către rândul de pomi pentru a nu tăia rădăcinile, iar vrejii rămași după recoltare se încorporează sub această arătură.

În vederea obținerii unor creșteri puternice în primii 3-5 ani de la plantare, cât și a unei recolte bune, ya trebui să asigurăm pomii cu apă și substanțe nutritive în cantități corespunzătoare.

Gutuiul, fiind o plantă cu cerințe mari față de apă, se va iriga în timpul vegetației cu 300-400 m3 apă/ha, în cazul pomilor tineri, și cu câte 500-700 m3 apă/ha în cazul pomilor pe rod. Numărul de udări este de 6-8 în funcție de zonă și de condițiile climatice ale anului respectiv.

Udările sunt repartizate în fazele critice, astfel: la dezmugurire, înainte de înflorire cu 10-14 zile; după înflorire; în timpul formării și creșterii fructelor; după recoltare.

Metodele de irigare sunt aceleași ca și pentru păr. în cazul grădinilor familiale, udarea se face în copcile făcute în jurul pomilor, administrându-se 20-40 l apă/pom (la o singură udare) în primii ani, iar în următorii cantitatea de apă se mărește cu câte 20-40 l/pom de la an la an astfel încât la un pom în plina producție să se administreze 400-500 1 apă la o udare.

Referitor la îngrășăminte, în funcție de vârsta pomilor, de fertilitatea solului precum și de condițiile climatice ale anului respectiv, se recomandă următoarele doze:

– la pomii tineri (până la 6 ani): 40 kg azotat, 40 kg fosfor și 30 kg potasiu, substanță activă, la hectar;

– la pomii între 6-10 ani: 60 kg azotat, 60 kg fosfor și 45 kg potasiu, substanța activă, la hectar;

– la pomii în plin rod (peste 10 ani): 90 kg azotat, 90 kg fosfor și 60 kg potasiu, substanță activă la hectar;

– Ia pomii de peste 20 ani: 120 kg azotat, 120 kg fosfor și 90 kg potasiu, substanță activă la hectar.

Pe lângă îngrășămintele chimice, o dată la 2-3 ani se vor aplica și îngrășăminte organice (30-40 t/ha gunoi) solide sau lichide.

Îngrășămintele organice se administrează pe brazde de 20 cm adâncime (deschise cu rarița sau cu sapa) astfel:

– mustul de bălegar se diluează cu 4-5 părți apă;

– gunoiul de păsări se diluează cu 10-12 părți apă.

Se calculează o găleată de lichid la 3-4 m2; după infiltrare șanțurile se acoperă cu pământ.

6.3.3. Tăierea pomilor – formarea coroanelor

Dacă mărul și părul se pot încadra bine în diferite de coroană, unele chiar artistice, gutuiul datorită specificului natural de creștere ca tufă cu mai multe trunchiuri sau cu semitrunchiuri, nu se conduce prea ușor într-o formă regulată.

Având un lemn tare și neflexibil se pretează prea puțin săra deloc la operațiile de dirijare spre orizontală, oblică sau verticală a ramurilor, absolut necesare unei coroane cu formă regulată.

Fig. 6.1. Tufă de gutui cu semitrunchi

Cele mai potrivite forme pentru conducerea gutuiului sunt tufa cu semitrunchi și vasul cu 3-4 ramuri dirijate printr-o creștere semiliberă.

Tufa cu semitrunchi. Fig. 6.1. Pomul are un trunchi cu înălțimea de 60-70 cm care se prelungește cu 1-2 axuri și un număr mare (8-10) ramuri șarpante, distanțate la 20-25 cm între ele; aceste șarpante se vor ramifica prin bifurcare. Se va obține o coroană rotunjită care va trebui ușor luminată prin suprimarea ramurilor din interior ce îndesesc coroana. Este foarte important ca ramurile șarpante să fie luminate pe toată lungimea lor, iar lungimea și vigoarea lor să fie mai mare ca a ramurilor subordonate.

Pe șarpante se vor insera direct ramurile de semischelet și ramurile de rod. După 3-5 ani, în funcție de vigoarea soiului, coroana se consideră încheiată, iar axul îl putem reteza la o ramură laterală.

Cazul de față se aplică la materialul săditor care are deja 4-5 brațe formate în pepinieră.

Fig. 6.2. Gutui dirijat în formă de vas

Coroana vas. Fig. 6.2 Pomii pot fi sub formă de vergi. După plantare se taie varga la 50-70 cm de la sol; din ramurile care se formează se aleg 3-4 distanțate la 15-20 cm în așa fel încât centrul coroanei să fie cât mai deschis. Ramurile alese se scurtează în același plan la lungimea de 30-50 cm de la punctul de inserție, deasupra a 2 muguri în așa fel ca să dea naștere la ramificații de ordinul II dirijate fie prin bifurcare fie prin ramificare bilaterală alternă exterioară având grijă ca ele să fie subordonate șarpantelor pentru a crea un schelet solid. Operațiile care urmează vor viza garnisirea naturală a șarpantelor și subșarpantelor cu ramuri de rod și semischelet.

Astfel se obține o tufă fără ax central în interiorul căreia este bine să păstrăm o bună iluminare a șarpantelor prin eliminarea ramurilor de prisos care îndesesc coroana.

Pentru plantare se pot folosi și drajoni, în care caz pomii se conduc sub formă de tufă cu mai multe tulpini. Creșterile care pornesc direct din rădăcină constituie un fel de ramură de schelet pe care urmează să o garnisim cii ramuri de ordinul II sau semischelet la fel ca și în celelalte cazuri. Se va avea în vedere repartizarea cât mai uniformă a ramurilor subordonate în așa fel încât să evităm umbrirea și îndesirea.

6.3.4. Tăierea pomilor maturi

Tăierea gutuiului ca și a mărului și părului, poate fi efectuată în toată perioada de repaus a pomilor. Pornind mai târziu în vegetație, comparativ cu celelalte două specii pomacee, gutuiul dă rezultate mai bune dacă este tăiat mai spre primăvară, în perioada premergătoare începutului umflării mugurilor.

Scopul principal al tăierilor la gutuii intrați pe rod este acela de a avea mai puține ramuri de schelet dar puternice, garnisite cu ramificații fructifere numeroase, bine hrănite și în special bine luminate.

Tăierea la gutui se axează pe rărire sau suprimare și numai în cazuri obligatorii pe scurtare.

La pomii intrați pe rod se îndepărtează în fiecare an toate ramurile bolnave, uscate, ramurile concurente și cele care cresc în interiorul coroanei îndesind-o.

Dacă ramurile anuale depășesc lungimea de 45-50 cm, se vor scurta pentru a se ramifica. Aceste ramuri prezintă de obicei muguri de rod pe 1/2-2/3 din lungimea lor, restul mugurilor (cei de la bază) rămân în stare dormindă. Din mugurii de rod, la gutui apar lăstarii fertili, dar aceștia fiind numeroși și debili, florile lor avortează sau fructele care se formează cad fiziologic. Pe ramurile anuale lungi, în urma scurtării, apar lăstari care devin măciulii viguroase.

Măciuliile cele mai viguroase, apte să-și hrănească bine fructele și să le mențină până la maturitate, se găsesc pe semischelet gros (cu diametru de 10-20 mm), în vârstă de 3-4 ani. Semischeletul subțire (7-8 mm) fiind garnisit cu măciulii care nu-și mențin rodul, este practic neproductiv și trebuie scurtat sau suprimat total. Măciuliile viguroase sunt apte nu numai să-și hrănească bine propriul fruct, dar în plus dezvoltă alte măciulii viguroase, purtătoare de muguri micști, pentru recolta anului viitor. Deci aceste măciulii, beneficiind de un aflux mai puternic de sevă, pot rodi ani în șir. Dimpotrivă, măciuliile debile, la care florile avortează sau fructele cad fiziologic, au puține șanse să se fortifice, fiind concurate de măciuliile purtătoare de fructe, situate de regulă în poziții mai favorabile în coroană. De aceea, cu ocazia tăierii, se lasă intacte măciuliile cele mai viguroase, iar cele epuizate se înlătură sau se simplifică.

Odată cu înaintarea în vârstă, măciuliile formează ramificații din ce în ce mai slabe. De aceea după vârsta de 3r4 ani ele vor fi întinerite sau suprimate daca pot fi înlocuite cu altele tinere. Distanța dintre măciuliile rămase trebuie să fie de 15-20 cm.

La pomii îmbătrâniți se vor aplica tăieri puternice de reîntinerire sau regenerare. în acest sens toate ramurile de schelet ale unui pom se scurtează la 1/2 din lungimea lor, prin tăiere deasupra unor ramuri laterale vegetative, care au poziția corespunzătoare prelungirii ramurilor tăiate. Dată fiind grosimea mare a ramurilor care se scurtează astfel, pentru a asigura o bună vindecare este necesar ca ramura, în punctul de tăiere să nu depășească 7 cm în grosime.

De asemenea, pentru a asigura vigoarea prelungirii ramurii tăiate – ramura vegetativă ce-și va continua creșterea – este necesar să aibă cel puțin 1/3 din grosimea ramurii mamă.

Totodată vor fi tăiate uscăturile și lăstarii lacomi cu scopul unei mai bune luminări a coroanei. În cazul în care un lăstar lacom este bine plasat pentru regenerarea coroanei, îl putem folosi pentru înlocuirea eventual a unui braț.

Se vor regenera de asemenea ramificațiile fructifere, apropiindu-le de sursa de hrană (ramura mamă), tăind deasupra a 1-2 măciulii tinere și viguroase.

Odată cu regenerarea coroanei este bine ca în același timp să se facă și regenerarea rădăcinilor; pentru aceasta se sapa un șanț adânc de 50 cm și lat de 75 cm în zona proiecției coroanei (înainte de regenerare), tăind toate rădăcinile existente în această zonă.

După terminarea lucrării, odată cu umplerea șanțului se vor administra îngrășăminte, calculând pentru fiecare m2 următorul amestec: gunoi de grajd – 6 kg, azotat de amoniu 5-8 g, sare potasică – 15 g și superfosfat – 15 g.

Tăierea de regenerare nu este greu de aplicat și prezintă o valoare deosebită în refacerea pomilor în special în grădinile familiale.

6.4. Bolile și dăunătorii gutuiului

Gutuiul este atacat de o serie de boli și dăunători comuni atât pentru măr cât și pentru păr. Dar spre deosebire de aceste două specii gutuiul prezintă o rezistență mai mare la boli și dăunători. Cu toate acestea produc pagube: monilinia linhatiana, Gloeosporhim cydoniae, Gymnosporangium confusum, Carpocapsa pomonella, Aphis pomi și Erivinia amylovora.

Vor fi descrise în continuare, câteva aspecte referitoare la atacul bolilor și dăunătorilor.

Mumificarea fructelor tinere este produsă de ciuperca Monilinia linhartiana, fiind considerată printre cele mai păgubitoare boli ale gutuiului cultivat în zonele reci și ploioase. Ciuperca atacă frunzele, florile, lăstarii și fructele tinere. Se manifestă prin apariția unei brunificări ce pornește de la baza fructului sau a frunzei acoperind în întregime organul respectiv.

In dreptul petelor apare o pulbere albicioasă prin care se înmulțește ciuperca. Fructele atacate se stafidesc și cad din pomi.

Pătarea brună a frunzelor de gutui este produsă de ciuperca. Diplocarpon saraueri și produce pagube atât în pepinieră cât și în livadă. Atacă frunzele, lăstarii tineri și fructele pe tot parcursul perioadei de vegetație, formând pete mici de culoare roșiatică în centrul cărora apar fructificațiile ciupercii sub forma unor puncte negricioase. Frunzele atacate (la fel și lăstarii) se răsucesc și cad. Fructele se usucă și cad.

Rugina gutuiului este produsă de ciuperca Gymnosporogium confusum. Se manifestă mai ales pe frunze prin apariția unor pete aproape circulare galbene-portocalii, în dreptul cărora apar apoi puncte galbene care cu timpul devin portocalii.

Pe fața inferioară, în dreptul acestor pete apar niște ridicături de aceeași culoare galben-portocalie, care constituie sursa de răspândire a ciupercii.

Focul bacterian – este produs de bacteria Erwinia amylovora care atacă frunzele, fructele, florile, ramurile sau chiar trunchiul.

Atacul se produce primăvara, de obicei la înflorire, și se răspândește de la un organ la altul. Organele atacate se înnegresc și se usucă având aspectul de ars.

Afidele (Aphis pomi) dăunează prin formarea unor colonii pe dosul frunzelor și pe vârfurile crude ale lăstarilor, de unde sug seva.

Frunzele și lăstarii atacați se opresc din creștere și se răsucesc. Datorită dejecțiilor afidelor care sunt dulci („rouă de miere”) se adună numeroase furnici și ciuperci saprofite (fumagina).

Viermele fructelor (Carpocapsa pomonella) produce daune prin larvele care se dezvoltă și se hrănesc cu pulpa fructelor depreciind calitatea acestora. Se recomandă strângerea fructelor atacate pentru diminuarea rezervei dăunătorului și efectuarea tratamentelor cu insecticide.

Ca și celelalte specii pomicole, combaterea bolilor și dăunătorilor se face la avertizare prin măsuri de igienă culturală și tratamente fitosanitare (tabelul 6.1).

Tabelul 6.1

Momentele optime și tratamentele chimice recomandate

pentru combaterea bolilor și dăunătorilor la gutui

(după N. Ghena)

CAPITOLUL VII

SCOPUL CERCETĂRILOR ȘI OBIECTIVELE PROPUSE

Sortimentul la gutui este în general insuficient asigurat cu soiuri care să corespundă cerințelor unei pomiculturi moderne, în special sub aspectul toleranței la principalele boli, habitusul pomilor, mărimea, forma și calitatea fructelor. Se mai menține încă în sortiment în procent ridicat soiul Bereczki, care prezintă o mulțime de lipsuri tehnologice, de întreținere sau prelucrare.

Ca urmare se impune ameliorarea permanentă a sortimentului prin introducerea de noi soiuri sau selecții care corespund cerințelor actuale.

Scopul cercetării de față a fost deci stabilirea unui sortiment de gutui adecvat, valoros și eficient din punct de vedere economic pentru zona de vest a țării.

În prezenta lucrare am luat în studiu un număr de opt soiuri de gutui, din care trei sunt soiuri românești nou create (Aromate, Aurii și Moldovenești), două sunt soiuri străine din sortimentul vechi (Champion și Bereczki) și alte trei sunt soiuri de import mai noi (de Vranja, Woodonya și Radonia). Pomii au fost plantați în anul 2003.

În cercetare s-au abordat o serie de aspecte biologice și tehnologice care să definească valoarea soiurilor, precum și influența diferiților factori ecologici asupra pomilor.

În vederea realizării scopului propus s-a urmărit ameliorarea și verificarea în producție a unor soiuri și biotipuri valoroase de gutui, precum și stabilirea unor verigi tehnologice moderne, specifice acestei culturi în condițiile de climă și sol din zona de vest a României.

CAPITOLUL VIII

MATERIALUL ȘI METODELE DE CERCETARE EFECTUATE

8.1. Materialul cercetat

În vederea verificării unor soiuri noi de proveniență românească sau de import, s-a înființat o cultură de concurs cu 8 soiuri de gutui. Au fost plantați pomi de un an, altoiți pe portaltoiul de tip A, la distanța de 6 x 5 m s-au luat în studiu câte 9 pomi, fiecare 3 pomi fiind o repetiție.

Cele opt soiuri incluse în cultura de concurs sunt:

-de Huși,Angersi,Aromate,de Constantinopol,Champion,Bereczki,de Leskowatz,de Portugalia.

Soiul DE HUȘI este un soi autohton, răspândit în central pomicol Huși. Pomii sin acest soi sunt viguroși, cu coroana globuloasă sau invers conică, destul de deasă. Soiul De Huși este destul de productiv, rezistent la ger și la secetă, potrivit specialiștilor de la Pepiniera Tecuci. Fructele ajung la maturitate la o greutate medie de 270-330 de grame.

Soiul ANGERSI

Származás. Franciaországból (Angers) származik, hozzánk Moldovából Brózik Sándor hozta be honosításra.
Idény és típus. Szeptember közepén érik. 
Korai fajta, idejében le kell szedni, mert a fán gyorsan megbarnul.
Gyümölcs és áruérték. Az Angersi birs gyümölcse közepes nagyságú (200-350 g). Alma alakú, gömbölyded vagy kúpos, felülete közepesen bordázott. A héj színe aranysárga. 
A gyümölcshúsa kemény, elsősorban befőttnek alkalmas. Hajtásrendszer. Gyenge növekedésű, laza és ritka gömb koronájú fát nevel, ami a nagy termések súlya alatt széthajlik.
Termőképesség. Közepesen jól termékenyülő, kiváló termőképességű, és korán termőre forduló fajta.
Ellenállóképesség. A monilia kevésbé károsítja.

Soiul AROMATE

– originea: variație individuală a soiului Bereczki, clasa 150

– omologat în anul 1982, de către D. Blaja, Ileana Vladu, T. Tetileanu

Pomul are talie mare, cu portul ridicat în perioada creșterii, coroană invers piramidală, apoi globuloasă; fructifică de timpuriu și abundent, rezistent la ger; florile leagă bine cu polen propriu, uneori pe cale cleistogamică.

Fructul de mărime mijlocie, are forma piriformă, destul de regulată, cu coaste largi, uneori absente cu gât la fructele mari.

Fructele sunt colorate în galben – limoniu, cu nuanță portocalie și infiltrații de verde difuze pe toată suprafața; cavitatea pedunculară așezată pe un mamelon îngustat, foarte mică, asimetrică, cu muchii foarte mici, cavitatea calicială mică, rotunjită, puțin asimetrică; au pulpa alb-gălbuie, crocantă, dulce, acidulată, aromată, cu mult acid ascorbic și cu sclereide puține.

Caracteristici agrobiologice:

– fructele au gust deosebit și componente chimice în cantități mari; sunt potrivite pentru consum în stare proaspătă și pentru prelucrare în industria alimentară, pentru că pulpa nu se degradează prin fierbere, iar aroma se concentrează;

– productivitatea mare a pomilor, care leagă fructe și pe cale cleistogamică

– capacitatea mare de fertilitate a polenului;

– rezistența foarte mare a pomilor la ger;

– comportarea mai bună la atacul cu Monilinia linhartiana.

Soiul de CONSTANTINOPOL este de vigoare mijlocie, cu coroană sferic-turtită, rară, lăstari pubescenți, cu lenticele castanii. Pomii intră timpuriu pe rod, la 3-4 ani de la plantare, produc abundant (70-120 kg/pom în perioada de plină producție, respective la vârsta de 10-12 ani). Gutuiele sunt mari (500-750 g), cu forma sferic-turtită, cu 5 coaste longitudinale largi, de culoare galben-limoniu, lucioasă la coacerea deplină, când fructele cad din pomi. Gutuiele din soiul De Constantinopol, care se recoltează la începutul lunii octombrie, sunt sensibile, nu rezistă mult timp după recoltare, iar, din această cauză, costurile de depozitare sunt destul de ridicate. În plus, fructele sunt recomandate pentru prelucrări industriale și prepararea mâncărurilor, mai puțin pentru consum în stare proaspătă.

Soiul CHAMPION a fost obținut în Statele Unite ale Americii, fiind introdus în cultură în 1870. Pomii dinsoiul Champion au vigoare mare, coroana sferică, regulată, cu ramuri groase și lăstari brun-cenușii, acoperiți cu o pubescență fină. Pomii din soiul Champion intră pe rod târziu, la 5-6 ani de la plantare, însă compensează prin productivitatea mare, de circa 70-100 kg, și rodește regulat. Însă, fructele, care se recoltează în octombrie și se păstrează destul de bine până la începutul lui ianuarie, au o slabă rezistență la transport, se pătează la scurt timp după cules.

Soiul BERECZKI este de origine maghiară, fiind obținut în 1883. Pomul din soiul Bereczki este viguros, cu coroana invers piramidală, rustic și productive, are lăstari pubescenți, bruni-roșiatici, cu lenticele mici. Frunzele sunt mari, obovate, cu marginea ușor vălurată. Fructele sunt mari, putând varia de la 225 de grame la 900 de grame, și au forma larg piriformă sau invers ovoidă, cu coaste largi, puțin pronunțate, adeseori prezintă proeminențe pe întreaga suprafață. Gâtul fructului din soiul Bereczki uneori este foarte scurt, retezat, alteori destul de lung. Pulpa fructului, de culoare gălbuie, este tare, suculentă, dulce-acidulată, slab astringentă și aromată. În jurul inimii fructului se formeaza un strat subtire de celule lignificate. Fructele au un continut ridicat in zahar si vitamina C. Se recoltează în luna octombrie și se pot păstra până în ianuarie. Perioada optimă de plantare este în lunile februarie – aprilie și octombrie – decembrie.

Soiul LESKOWATZ  este originar din Leskovatz (Serbia). Pomul are creștere viguroasă, sau foarte viguroasă, coroană largă, invers-piramidală, cu lăstari bruni-verzui, pubescenți la începutul creșterii, apoi gălbui, cu lenticele brune. Intră timpuriu pe rod, la 3-4 ani și produce abundent (70-150 kg/pom). Are durată lungă de viață.

Fructele sunt mari sau foarte mari (400-800g uneori 1500 g), aproape sferice, ușor îngustate spre caliciu, cu coaste largi. Pielița este galben deschisă sau ușor verzuie pe partea umbrită, cu puf des, care după îndepartare lasă un luciu plăcut. Pulpa, alb-gălbuie, este destul de fină, suculentă, dulce, plăcut acrișoară, foarte aromată. În jurul inimii are un strat destul de gros de sclereide. Conținutul de zahăr și vitamina C este mijlociu. Se recoltează în octombrie și se păstrează până în ianuarie. Fructele cad ușor din pomi, ceea ce constituie un defect.

Întrebuințări: consum în stare proaspătă și prelucrare industrială.

Soiul DE PORTUGALIA are o productivitate mare, de 25tone/hectar. Pomul are o vigoare destul de mare, coroana este piramidală. Fructele sunt de formă: piriformă, cu coaste largi și epiderma galbenă – aurie, lucioasă. Gutuiele din soiul De Portugalia, puternic aromate, ajung la 400- 450 g. Pulpa fructelor este: albă – gălbuie, crocantă, semifină, cu gust dulce, acidulate, ușor astringent. Soiul De Portugalia este parțial sensibil la atacul bolilor și dăunătorilor, fiind pretențios la climă și sol. Soiul De Portugalia este precoce, cu producții moderate, însă gutuiele prezintă rezistență la transport și păstrare.

8.2. Aspectele urmărite

Pentru evidențierea valorii biologice și a comportării soiurilor studiate s-au efectuat observații și determinări privind desfășurarea principalelor fenofaze, dinamica rodirii, cantitatea și calitate producției, însușirile agrobiologice ale pomilor etc.

Principalele aspecte care s-au urmărit sunt:

– vigoarea pomilor, în vederea stabilirii distanțelor optime de plantare, a sistemului de coroană. Acest indice biologic a fost testat prin diametrul trunchiului și dimensiunile coroanei pomilor. Măsurătorile s-au făcut an de an la sfârșitul ciclului de vegetație.

– fenofazele de rodire s-au urmărit cu mare atenție în vederea precizării măsurilor de protejare contra accidentelor climatice pentru aplicarea mai corectă a verigilor tehnologice.

– producția de fructe s-a urmărit prin cântărire, fiind unul dintre cele mai importate obiective de cercetare.

– mărimea fructelor s-a determinat prin indici biometrici ca înălțime, diametru mare, diametru mic și indice de formă. Aceste elemente sunt importante pentru a preciza valoarea comercială a fructelor, modul de sortare, de ambalare etc.

– compoziția chimică a fructelor este deosebit de importantă. S-a determinat conținutul de zahăr total, aciditatea în acid malic, conținutul în acid ascorbic și s-a calculat raportul zahăr/aciditate.

În livadă au mai fost făcute observații privind rezistența pomilor la boli și dăunători. Rezultatele obținute la producția de fructe au fost prelucrate prin calcule statistico – matematice și sunt prezentate în capitolul 5 al prezentei lucrări.

8.2.1. Habitusul pomilor

Tabelul 8.1

Date privind habitusul unor soiuri de gutui

în anul opt de la plantare (2013)

Habitusul sau înfățișarea exterioară a unui pom este produsul acțiunii simultane trei factori: ereditatea plantei, influența condițiilor exterioare și etapa de dezvoltare individuală sau vârsta plantei.

Ereditatea se manifestă prin tot ce are caracteristic specia sau soiul respectiv. Așa sunt: talia, forma coroanei, unghiurile de ramificare etc.

A se cunoaște habitusul pomilor este important pentru că dependent de acesta se stabilesc distanțele optime de plantare, care vor determina la rândul lor densitatea pomilor la unitatea de suprafață. Din analiza datelor cu privire la creșterea și dezvoltarea soiurilor de gutui luate în studiu rezultă că soiurile Angersi și Champion manifestă o vigoare mare de creștere. Aceste soiuri înregistrează valorile cele mai mari atât în ceea ce privește diametrul trunchiului cât și dimensiunile coroanei: diametrul și înălțimea, ceea ce denotă unghiuri de ramificare mai mari.

Vigoare mică prezintă soiurile de Huși și de Leskowatz. Întrucât fructifică pe formațiuni scurte, ele se pretează la înființarea plantațiilor cu densitate mare.

Soiurile Aromate și de Constantinopol înregistrează valori apropiate de soiul Bereczki, făcându-se simțită influența eredității, deoarece în crearea soiurilor Aromate și de Constantinopol s-a plecat de la soiul Bereczki.

Tabelul 8.2

8.2.2. Principalele fenofaze de vegetație și fructificare

Desfășurarea principalelor fenofaze de vegetație și fructificare

Pornirea în vegetație s-a declanșat în toată perioada de studiu în decada a doua a lunii februarie în funcție de soi și de condițiile climatice.

Se remarcă pornirea mai târziu în vegetație a soiurilor de Huși și de Leskowatz. La 14-16 zile începe dezmuguritul, cele două soiuri menționate parcurg această fază cel mai târziu.

Înfloritul începe în a doua jumătate a lunii aprilie, începutul lunii mai, atunci când gerurile de revenire se manifestă în general cu efecte negative mai mici.

Declașându-se târziu, atunci când temperaturile sunt destul de ridicate, la majoritatea soiurilor, înfloritul are loc aproape simultan, în 2-3 zile.

Și maturitatea de recoltare este atinsă într-un interval de timp destul de scurt, la mijlocul lunii octombrie, ceva mai tardive fiind soiurile de Huși și de Leskowatz.

8.2.3. Mărimea și forma fructelor

Tabelul 8.3

Mărimea fructelor depinde de vârsta pomilor, de încărcătura de fructe pe pom. de agrotehnica aplicată. La rândul ei mărimea fructelor influențează producția pe pom și producția la unitatea de suprafață.

Dintre soiurile studiate, se evidențiază prin mărime fructele soiurilor de Constantinopol (490g) și Angersi (450g).

Soiurile de Huși (268g) și de Leskowatz (252g) au fructele cele mai mici.Forma fructului:maliformă- De Huși,Angersi,De Leskawatz;piriformă- Aromate,De Constantinopol,Champion,Bereczki,De Portugalia.

8.2.4. Producția de fructe

Din determinările efectuate reiese că gutuiul este o specie cu precocitate de rodire. În anul IV de la plantare (2009) (anul II de rod) producțiile au fost de 18 kg/pom la soiul Aromate și 22 kg/pom la soiul de Huși.

Din analiza producției de fructe realizată în perioada 2013-2014 se evidențiază prin productivitate soiurile de Huși,Angersi și Aromate, care au realizat în perioada amintită peste 20 de tone fructe la hectar producție medie.

În anul 2013 soiurile de Huși și Angersi au produs 30,6 tone la hectar și respectiv 25,5 tone la hectar.

Tabelul 8.4

Date sintetice privind producția unor

soiuri de gutui în perioada 2013-2014

DL5% = 5.63 DL0.1% = 10.35 DL1% = 7.72

– Soiul Bereczki este soiul martor (Mt)

8.2.5. Compoziția chimică a fructelor

Din analizele efectuate la S.C.D.P. Bihor la producția din 2014 rezultă că limitele de variație ale componentelor chimice la maturitatea de consum, pentru soiurile de gutui cercetate sunt următoarele:

apă 82,36 – 85,11

zahăr total 9,14 – 12,18

aciditate (în ac. malic) 0,67 – 1,27

pectine 0,74 – 0,98

proteine 0,34 – 0,92

cenușă 0,03 – 0,47

ac. ascorbic mg % 12,10 – 25,6

zahăr: aciditate 8,38 – 17,10

Astfel, conținutul în zahăr total variază între 9,14% la soiurile Bereczki și 12,18% la soiul Aromate. Se observă că la soiurile românești limitele de variație sunt mai restrânse (10,38% – 12,18%), comparativ cu soiurile străine (9,14% – 11,37%). Conținutul maxim în zahăr al soiurilor străine (11,37%) este depășit de soiurile românești de Huși 111,80%) și Aromate (12,18%).

In ceea ce privește aciditatea gutuilor (exprimată în acid malic), limitele de variație sunt sensibil egale la soiurile românești (0,69% -1,27%) și la cele străine (0,67 – 1,21%).

Conținutul în substanțe pectice variază între 0,77 – 0,94% la soiurile autohtone și între 0,74 – 0,98% la soiurile străine, ceea ce nu reprezintă o diferență semnificativă între cele două „categorii” de soiuri.

Conținutul în proteine variază între 0,52% (De Huși) și 0,92% (Aromate) la soiurile autohtone și 0,34% ( de Portugalia) și 0,66% (Angersi și de Leskowatz) la soiurile străine.

Vitamina C variază în limite mai largi (12,1 – 23,2%) la soiurile străine comparativ cu soiurile românești (16,4 – 25,6%).

Procentul de vitamină C se înregistrează la fructele soiului Aromate, iar conținutul în acest element al celorlalte două soiuri De Constantinopol (18,1%) și de Huși (16,4%) este depășit doar de cel al soiurilor străine Champion (23,2%) și Angersi (20,4%).

Raportul zahăr: aciditate variază între limitele 9,59% (Aromate) și 7,01% (De Huși) la soiurile autohtone și 8,38% (Bereczki) și 16,52% (Angersi) la soiurile străine.

Din cauza lipsei de suculentă, a acidității destul de ridicate, a astringenței și a sclereidelor, fructele de gutui se pretează mai mult pentru prelucrarea industrială decât pentru consumul în stare proaspătă.

Printre soiurile bune pentru consumul în stare proaspătă am menționa Aromate și De Constantinopol, apoi De Huși, Bereczki, Champion.

Datorită conținutului ridicat în substanțe pectice, gutuile constituie o materie primă foarte valoroasă pentru prepararea dulceții, a compotului, a peltelei și a marmeladei; produsele respective se fabrică numai din gutui sau în amestec cu alte fructe cărora le împrumută aroma lor.

Tabelul 8.5

Principalele componente chimice ale fructelor

soiurilor de gutui cercetate în anul 2014

8.2.6. Rezistența pomilor la principalele boli.

Tabelul 8.6.

Comportarea soiurilor de gutui în cultura de concurs

la atacul de monilioză și pătare brună la S.C.D.P. Oradea

Gutuiul are boli și dăunători uneori comuni cu alte culturi pomicole, a special cu mărul și părul.

Cea mai periculoasă boală care afectează gutuiul este determinată de Monilinia linhartiana (Prill et Delacroix) Honey, care poate provoca chiar pierderea totală a producției în anii în care boala întrunește condiții optime de dezvoltare și propagare sau poate avea repercursiuni pentru producția anului viitor.

Ea se manifestă pe lăstarii anuali și pe fructe imediat după legare. Pe lăstari atacul produce ofilirea și arcuirea acestora, în final observându-se necrozarea lăstarilor. Pe fructele nou legate (de mărimea unei alune) atacul de monilioză se recunoaște datorită culorii maronii a fructelor, înmuierii lor, urmată apoi de moartea fructelor.

Din tabelul referitor la comportarea soiurilor de gutui la atacul de monilioză și pătare brună se observă o comportare mai bună la soiurile De Huși, De Portugalia și De Constantinopol.

Acastă boală se combate prin tratamente cu substanțe cuprice: zeamă bordeleză 0.5-1% sau Turdacupral 0.4-0.5% și substanțe acuprice precum: Topsin 0.1%, Derosal 0.1%, Metoben 0vl%, Rovral 0.1% etc.

Obligatoriu este ca tratamentele cu substanțe cuprice să alterneze cu cele cu substanțe acuprice.

Dintre paraziții vegetali care atacă gutuiul frecvent mai amintim:

– Fabraea maculata care produce pătarea brună a frunzelor;

– Gymnosporagium confusum care produce rugina gutuiului;

– Monilinia fructigena produce putregaiul brun al fructelor în special în anii cu umiditate mare în perioada de maturare a fructelor, instalându-se în special pe fructele cu leziuni sau crăpături.

Cu ocazia tratamentelor efectuate împotriva bolilor se combat și dăunătorii, cu unul din produsele: Decis 25EC 0.07-0.1%, Zolone 0.2% etc.

Dintre cei mai frecvenți dăunători au gutuiului amintim:

– gândacul păros care atacă în faza de buton floral;

– carpocapsa pomonella care depreciază calitatea fructelor.

CAPITOLUL IX

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

9.1. Concluzii

1. Condițiile climatice recomandă zona de N-V a țării ca favorabilă pentru cultura gutuiului.

În unii ani producția de fructe este afectată de gerurile de revenire, când acestea surprind pomii în faza de butoni florali.

Anii cu precipitații abundente în timpul înfloritului și imediat după legare favorizează atacul de monilioză pe lăstari și fructe, putând merge până la pierderea totală a producției.

2. Nu se poate face o evidențiere certă privind înfloritul deoarece acesta este exploziv și aproape simultan la soiurile luate în studiu, datorită temperaturilor ridicate din perioada înfloritului (sfârșitul lui aprilie decada I a lunii mai). Ultimele care înfloresc sunt soiurile De Huși și De Leskowatz.

3. Maturitatea de recoltare a fructelor soiurilor analizate este plasată în general în decada I a lunii octombrie. Ceva mai tardive sunt soiurile De Huși și De Leskowatz.

4. După mărimea fructelor se remarcă soiurile De Constantinopol,Angersi și Aromate, iar după însușirile chimice soiurile Aromate,De Constantinopol și Angersi.

5. Tolerante la principalele boli sunt soiurile De Huși,De Portugalia și De Constantinopol.

6. Soiurile luate în studiu au potențial mare de producție. Se remarcă prin producțiile realizate soiurile De Huși (30,6 t/ha) și Angersi (25,5 t/ha).

7. După forma fructului și aspectul exterior se evidențiază soiurile Aromate, De Huși,Angersi,De Leskowatz și De Constantinopol.

8. Prin habitusul mic se remarcă soiurile De Huși și De Leskowatz, care au și formațiuni fructifere scurte.

9. Prin calitatea pulpei ies în evidență soiurile Aromate, Champion și Angersi.

9.2. Recomandări

1. Pentru realizarea unor culturi cu densitate mare pe unitatea de suprafață se recomandă soiurile De Huși, De Leskowatz; ele fructifică pe ramificații scurte, caracter care, corelat cu habitusul mic al pomilor, permite distanțe de plantare mici (4x3m).

2. Având în vedere productivitatea și calitatea fructelor, precum și toleranța la principalele boli, se recomandă în cultură soiurile De Huși,Angersi, Aromate,De Constantinopol și Champion.

3. Soiurile de Huși, Aromate,Angersi și Champion se recomandă a fi folosite în lucrări de ameliorare la crearea de soiuri noi.

4. Se propune pentru cultură următorul sortiment:

– De Huși 30%

– Angersi 20%

– Aromate 20%

– Champion 10%

– De Leskowatz 10%

– De Constantinopol 10%

B I B L I O G R A F I E

BLAJA D., VLADU I., TETILEANU T., ROMAN I., – Soiuri și clone valoroase de gutui recomandate pentru zona Târgu Jiu, Lucrările științifice ale ICPP Pitești Mărăcineni, 1981.

BLAJA D. și colaboratorii – Aromate, Aurii și Moldovenești – soiuri noi de gutui recent omologate pentru a fi extinse în producție, Revista de Horticultura, decembrie 1982.

BORDEIANU T., CUPCINENCO I., PANDELE I. – Studiul soiurilor de gutui cultivate în R.P.R., „Cercetări biologice”, Seria „Biologie vegetală”, Nr. 4.

BORDEIANU T. și colaboratorii – Pomologia R. P. R., voi. 3, Editura Academiei R.P.R.

CHIRA LENUȚA și PAȘCA IOAN – Părul și gutuiul, Editura M.A.S.T., București, 2007.

COCIU V., OPREA, ȘT. – Metode de cercetare în ameliorarea plantelor pomicole, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

COCIU V. – Programul și metodele de cercetare în genetică și ameliorarea soiurilor de pomi, căpșuni și arbuști fructiferi, 1980.

CUPCINENCO I. – Să extindem cât mai mult cultura gutuiului în R. P. R., Revista „Grădina, via și livada” Nr. 8.

GHENA N.-Pomicultura generala,Editura MatrixRom,Bucuresti,2004.

GORIN T – Aiva, Moscova, 1954.

MILIȚIU I; POPESCU M. și colaboratorii – Pomicultură generală și specială, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București 1992.

NEAGU M.I. – Selecția plantelor horti-viticole, Editura Agrosilvică de Stat, București 1960.

RIȚIU C. – Gutuiul, Editura Ceres, 1972.

VENIG AURORA-Practicum de pomicultura,Editura Universitatii Oradea, 2006.

ROMAN I; BLAJA D. – Comportarea unor soiuri de gutui la polenizare și fecundare, volumul omagial „25 de ani S.C.P.P. Târgu-Jiu”.

VENIG AURORA – Cercetări privind stabilirea favorabilității și pretabilității solurilor acide situate în partea de vest a țării pentru speciile sămânțoase, USAMV București, Lucrări științifice, seria B-L III, 2009.

VENIG AURORA Practicum de pomicultură generală, Ed. Universitatea din Oradea, 2006.

*** Realizări în ameliorarea pomilor și arbuștilor fructiferi din România, Editura Ceres 1977.

B I B L I O G R A F I E

BLAJA D., VLADU I., TETILEANU T., ROMAN I., – Soiuri și clone valoroase de gutui recomandate pentru zona Târgu Jiu, Lucrările științifice ale ICPP Pitești Mărăcineni, 1981.

BLAJA D. și colaboratorii – Aromate, Aurii și Moldovenești – soiuri noi de gutui recent omologate pentru a fi extinse în producție, Revista de Horticultura, decembrie 1982.

BORDEIANU T., CUPCINENCO I., PANDELE I. – Studiul soiurilor de gutui cultivate în R.P.R., „Cercetări biologice”, Seria „Biologie vegetală”, Nr. 4.

BORDEIANU T. și colaboratorii – Pomologia R. P. R., voi. 3, Editura Academiei R.P.R.

CHIRA LENUȚA și PAȘCA IOAN – Părul și gutuiul, Editura M.A.S.T., București, 2007.

COCIU V., OPREA, ȘT. – Metode de cercetare în ameliorarea plantelor pomicole, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

COCIU V. – Programul și metodele de cercetare în genetică și ameliorarea soiurilor de pomi, căpșuni și arbuști fructiferi, 1980.

CUPCINENCO I. – Să extindem cât mai mult cultura gutuiului în R. P. R., Revista „Grădina, via și livada” Nr. 8.

GHENA N.-Pomicultura generala,Editura MatrixRom,Bucuresti,2004.

GORIN T – Aiva, Moscova, 1954.

MILIȚIU I; POPESCU M. și colaboratorii – Pomicultură generală și specială, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București 1992.

NEAGU M.I. – Selecția plantelor horti-viticole, Editura Agrosilvică de Stat, București 1960.

RIȚIU C. – Gutuiul, Editura Ceres, 1972.

VENIG AURORA-Practicum de pomicultura,Editura Universitatii Oradea, 2006.

ROMAN I; BLAJA D. – Comportarea unor soiuri de gutui la polenizare și fecundare, volumul omagial „25 de ani S.C.P.P. Târgu-Jiu”.

VENIG AURORA – Cercetări privind stabilirea favorabilității și pretabilității solurilor acide situate în partea de vest a țării pentru speciile sămânțoase, USAMV București, Lucrări științifice, seria B-L III, 2009.

VENIG AURORA Practicum de pomicultură generală, Ed. Universitatea din Oradea, 2006.

*** Realizări în ameliorarea pomilor și arbuștilor fructiferi din România, Editura Ceres 1977.