Importanta Nucului

C U P R I N S

Capitolul I

Importanța nucului

1.1. Importanța culturii nucului și valoarea alimentară a fructelor

1.2. Date privind cultura nucului pe plan mondial

1.3. Situația culturii nucului în România

Capitolul II

Particularități biologice ale nucului

2.1. Creșterea și rodirea

Capitolul III

Cerințele nucului fată de factorii de mediu

3.1. Cerințele față de temperatură

3.2. Cerințele față de lumină

3.3. Cerințele față de apă

3.4. Cerințele față de sol

Capitolul IV

Realizări privind sortimentul de nuc

4.1. Soiuri de nuc din România

4.2. Alte soiuri de nuc eu perspectivă de a fi cultivate în România

4.3. Dificultăți întâmpinate în extinderea culturii nucului

Capitolul V

Particularități de cultură a nucului

5.1. Tehnologia culturii nucului în livadă

5.2. Forme de coroană.

5.3. Sisteme de întreținere și lucrare a solului

5.4. Aplicarea erbicidelor.

5.5. Fertilizarea.

5.6. Irigarea.

5.7. Protecția pomilor și a mediului

Capitolul VI

Scopul lucrării, obiectivele cercetării și condițiile pedoclimatice

în care s-a desfășurat experiența

6.1. Scopul lucrării

6.2. Obiectivele cercetării

6.3. Condițiile în care s-a desfășurat experiența

6.3.1.Amplasarea geografică.

6.3.2. Geomorfologia.

6.3.3. Relieful

6.3.4. Factorii climatici

6.3.4.1. Temperatura aerului

6.3.4.2. Durata de strălucire a soarelui

6.3.4.3. Condiții specifice în pepinieră

6.3.4.4. Precipitațiile

6.3.4.5. Umiditatea relativă a aerului

6.3.4.6. Brumele și înghețurile

6.3.4.7. Regimul eolian

6.4 Factorii pedologici

6.4.1. Solul

6.4.2. Soluri existente în perimetrul pepinierei S.C.D.P. Bihor

6.4.3. Solul pe care s-au desfășurat cercetările

6.5 Vegetația spontană

Capitolul VII

Materialul cercetat și metoda de lucru

7.1. Materialul cercetat

7.2. Așezarea experienței

7.2.1. Lucrări agrofitotehnice în plantația experimentală

7.3. Metode de lucru

Capitolul VIII

Rezultate obținute

8.1. Vigoarea pomilor

8.1.1. Grosimea trunchiului

8.1.2. Diametrul coroanei

8.1.3. Înălțimea coroanei

8.2. Desfășurarea fenofazelor de rodire

8.3. Producția de fructe

8.4. Elemente biometrice ale fructelor

8.5. Compoziția fizico-mecanică a fructelor

Capitolul IX

Concluzii și recomandări

Bibliografie

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA NUCULUI

1.1. Importanța culturii nucului și valoarea alimentară a fructelor

Nucul, una dintre cele mai vechi specii pomicole, are o importanță economică și socială deosebită, datorită valorii alimentare a fructelor sale, calității superioare a lemnului, posibilității de a folosi toate organele pomului (frunze, scoarță, coji, lăstari) ca izvor de materie primă pentru industria chimică, farmaceutică, ca specie decorativă și cu valoare ecoameliorativă de mare efect.

Importanța pomicolă rezidă în valoarea alimentară a fructelor:

Spre deosebire de fructele altor specii pomicole, nucile constituie un aliment complet și concentrat; ele conțin substanțe grase (52-77%), substanțe, proteice (12-25%), hidrați de carbon (5-24%), substanțe minerale (1,3-2,5%), vitamine etc. (I.F. Radu, 1957, 1985).

În stare proaspătă, fructul conține: 17,57 % apă, 11,05 % materii azotoase, 41,58% materii grase, 26,5 % materii extractive, 1,35 % celuloză, 1,6 % cenuși. Este fructul cel mai bogat în Cu și Zn. În plus conține K, Mg, P, S. Fe, Co, vitaminele A, B, C, P. (Jean Valnet, 1986)

Valoarea energetică a unui kilogram de miez de nucă este echivalentă cu 1 kg pâine + 0,5 kg carne + 0,5 kg pește + 0,5 kg prune uscate +1 kg pere, asigurând 6364 calorii (I. F. Radu, 1975, 1985; V. Cociu 1958)

Cercetări privind calitatea nucilor arată că 100 g miez de nucă are valoarea energetică de 630 kcal și conține cantități însemnate de proteine (14,1 g), lipide (68,0 g), carbohidrați (3,2 g), substanțe minerale (calciu, cupru, mangan,fier, magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, zinc) și vitamine (vitamina C, A, Bl, B12, B6, etc).

Miezul de nucă se poate consuma proaspăt și se folosește la prepararea unor produse de cofetărie; datorită conținutului ridicat în grăsimi, din miezul de nucă se poate extrage un ulei excelent, comestibil și tehnic, care fiind sicativ, este foarte mult folosit în tehnică, în pictură, pentru fabricarea cernelii tipografice, a săpunului de lux, a lacurilor, pentru extragerea uleiurilor eterice, în obținerea numeroaselor produse cosmetice și farmaceutice.

Turta rămasă după extragerea uleiului mai conține 48,51% substanțe proteice, 9,55% grăsimi, 6,5% celuloză și 5,76% cenușă. De aceea este folosită la fabricarea halvalei, constituind totodată un foarte valoros nutreț concentrat în hrana animalelor și păsărilor ( V. Cociu și colab., 1983).

Fructele verzi, înainte de întărirea endocarpului, se folosesc pentru preparat dulceață, rachiu etc. Ele, conțin o mare cantitate de vitamina C, de patru ori mai mult de cât fructele de măceș și de 40 de ori mai mult decât sucul de portocale; 1 kg de miez de nucă conține 5-8 g vitamina C.

Nucul este mult apreciat și pentru lemnul său de calitate superioară. Lemnul de nuc se distinge printr-o mare rezistență, plasticitate și finețe. Se prelucrează ușor, se lustruiește foarte bine, nu este atacat de insecte, fiind căutat pentru fabricarea mobilei de lux, pentru sculptură, în industria avioanelor și automobilelor.

Ca plantă medicinală, nucul a fost folosit, în trecut atribuindu-i-se diferite virtuți (vertus). După o veche doctrină greacă, o nucă era comparată cu un cap de om (învelișul verde corespunde pielii și părului, coaja – oaselor craniene, miezul – creierului, iar tegumentul – meningelor), de unde se trăgea concluzia că nucile au fost date pentru a trata bolile de cap și în special bolile mintale

Sucul din frunze de nuc era folosit ca vermifug, ca tonic, ca unguent, pentru ulcere etc. Frunzele de nuc au efect astringent datorită taninurilor, este ușor hipotensiv, hipoglicemiant, antiinflamator, dezinfectant urinar, antidiareic, antiseptic gastrointestinal (Gr. Constantinescu, Elena Hațieganu Buruiană, 1986).

Adepții homeopatici recomanda mezocarpul pentru tratamentul acneei, iritațiilor, vomelor etc.

Pliniu și Dioscoride atribuiau uleiului de nucă proprietatea de a vindeca afecțiunile ochilor și intoxicațiile.

Uleiul de nucă având 73-84% acizi grași polinesaturați, se situează înaintea uleiului de floarea soarelui (50-60%) și a celui de porumb (40-50%) pentru proprietățile; sale anticolesterolice. Intern poate fi folosit pentru combaterea teniei, în litiază renală în cadrul unui tratament incluzând ulei de migdale dulci și infuzie de paie de ovăz, pentru tratarea enurezisului.

în afară de aceasta, coaja verde mai conține 15-25 % substanțe tanante de tip acid galic și egalic, ceea ce permite folosirea Iui la tăbăcitul pieilor.

Coaja tare, endocarpul, este un combustibil cu putere calorică ridicată; se folosește în industrie pentru prepararea cărbunelui activ, a pietrei de șlefuit și ă amestecurilor fine de linoleum.

Diferite părți ale nucului (frunze, lăstari, muguri, scoarța, rădăcinile) constituie im izvor, de materie primă pentru extragerea taninului și substanțelor colorate, etc. Populația de la sate apreciază nuanțele obținute prin folosirea frunzelor de nuc, calitatea și rezistența lor fiind mai bună decât a celor chimice.

1.2. Date privind cultura nucului pe plan mondial

Dintre toate speciile de nuc, cea care s-a impus în cultură pe tot globul prin multiplele sale însușiri și, îndeosebi, prin calitatea și valoarea nutritivă a fructelor a fost Juglans regia L., nucul comun. Nu se cunoaște exact suprafața totală, nici numărul pomilor din toate țările cultivatoare și chiar producția nu este evaluată în multe cazuri. Dar, comparativ cu alte specii pomicole, suprafețele ocupate cu plantații comerciale de nuc sunt mult mai mici. Din evidențele pe care le ține Organizația Națiunilor Unite pentru Agricultură și Alimentație (FAO) reiese totuși evoluția producției de nuci din principalele țări cultivatoare. Astfel, producția de nuci pe plan mondial a crescut în perioada ultimelor 12 ani de la 805.000 tone în anul 1990 la 1.281.000 tone în anul 2001. Datele arată că dintre continente, primul loc îl deține Asia cu 693.000 tone, urmată de Europa cu 283.000 tone, America de Nord cu 272.000 tone, America de Sud cu 24.000 tone etc. (tabelul nr. 1.1). Dintre țări, cele mai mari producătoare de nuci sunt China cu 330.000 tone, SUA cu 254.000 tone, Turcia 134. 000 tone, Iran cu 138. 000 tone etc.

Pentru cei dornici să afle detalii asupra culturii nucului din aceste țări care pot fi luate ca exemplu dată fiind valoarea pe care o are specia Juglans regia precizăm următoarele:

Tabelul 1.1

Producția de nuci, pe plan mondial, în perioada 1990-2001

(după N Ghena, N Braniște, 2003)

1.3. Situația culturii nucului în România

Pe teritoriul României, nucul are o existență și tradiție milenară. Cercetările făcute de Sziladi Zoltan în regiunea Orșova – Mehadia au dovedit prezența nucului încă din era terțiară.

Cu 2000 de ani în urmă, Ovidiu, exilat la Tomis, scria despre nuc: „Puțin pretențios, el crește chiar pe marginea drumurilor și nu se teme de nimic, nici de vânturi nici de tunet, nici de ploaie, nici de arșiță”.

Aprecierea de care s-a bucurat și răspândirea largă pe care a avut-o nucul în trecut s-a răsfrânt și în toponimie, numeroase localități fiind denumite în acest sens: Nucet, Nucetul, Nuci, Nucșoara ( V. Cociu 1958).

În trecut, nucul a fost mult răspândit, țara noastră numărându-se printre cele mai mari producătoare de nuci. Până la primul război mondial, nucul ocupa al treilea loc după măr și prun în ceea ce privește numărul pomilor în cultură, producția obținută și importanța economică (T. Bordeianu și colab. 1967. Fructele și lemnul de nuc făceau obiectul unui comerț intens cu țările străine.

Concesionarea lemnului de nuc unor societăți străine, a dus la defrișarea și tăierea nucilor din livezi și păduri. Această exploatare a continuat până după primul război mondial, când s-a intervenit cu anumite legi pentru reglementarea tăierilor și stimularea plantărilor(V. Cociu și colab. 1983).

Din datele prezentate în tabelul 1.2 se constată că în România, numărul nucilor și producția de fructe a înregistrat oscilații mari de la o perioadă la alta. O scădere evidentă a numărului de pomi și a producției se constată în perioada 1938-1948, adică în timpul și imediat după al doilea război mondial.

Tabelul 1.2

Date statistice cu privire la cultura nucului în România

Producția de nuci în România a fost în anul 1999 de 32 4 mii tone, ceea ce reprezintă 2,7 % din producția mondială,- situând țara noastră pe locul 6 în lume după China, SUA, Iran, Turcia, Ukraina. (fig. 1.1 și 1.2).

Fig. 1.1. Evoluția producției de nuci în România

Fig. 1.2. Evoluția producției de nuci în România

pe categorii de producători în perioada 1989-1996

Ponderea cea mai mare o deține în prezent sectorul privat, care realizează 98,4% din producție.

Deși în ultimul deceniu s-a reușit ca numărul nucilor existenți în cultură să depășească pe cel din 1938, producția de fructe este de 4 ori mai mică. Principalele cauze care au contribuit la această situație ar fi suprafața mică a actualelor plantații și calitatea inferioară a materialului biologic, care în mare majoritate este nealtoit.

Cauzele care au dus la această situație sunt multiple, dar se consideră că defrișarea masivă pentru valorificarea lemnului, lucrările de sistematizare și organizare a teritoriului și ritmul redus al plantărilor sunt esențiale.

Scăderea numărului de pomi și a producției s-a datorat și iernilor excesiv de geroase din anii 1928-1929, 1940-1941, 1941-1942, 1962-1963. O inițiativă de redresare a culturii a avut loc în 1957, când, în planul de dezvoltare a pomiculturii, s-a prevăzut ca numărul de nuci în cultură să ajungă la 10 mii în 1965. Realizările au fost modeste, mult sub nivelul planificărilor.

În 1964, prin HCM 305, se stabilesc sarcini pentru dezvol măr și prun în ceea ce privește numărul pomilor în cultură, producția obținută și importanța economică (T. Bordeianu și colab. 1967. Fructele și lemnul de nuc făceau obiectul unui comerț intens cu țările străine.

Concesionarea lemnului de nuc unor societăți străine, a dus la defrișarea și tăierea nucilor din livezi și păduri. Această exploatare a continuat până după primul război mondial, când s-a intervenit cu anumite legi pentru reglementarea tăierilor și stimularea plantărilor(V. Cociu și colab. 1983).

Din datele prezentate în tabelul 1.2 se constată că în România, numărul nucilor și producția de fructe a înregistrat oscilații mari de la o perioadă la alta. O scădere evidentă a numărului de pomi și a producției se constată în perioada 1938-1948, adică în timpul și imediat după al doilea război mondial.

Tabelul 1.2

Date statistice cu privire la cultura nucului în România

Producția de nuci în România a fost în anul 1999 de 32 4 mii tone, ceea ce reprezintă 2,7 % din producția mondială,- situând țara noastră pe locul 6 în lume după China, SUA, Iran, Turcia, Ukraina. (fig. 1.1 și 1.2).

Fig. 1.1. Evoluția producției de nuci în România

Fig. 1.2. Evoluția producției de nuci în România

pe categorii de producători în perioada 1989-1996

Ponderea cea mai mare o deține în prezent sectorul privat, care realizează 98,4% din producție.

Deși în ultimul deceniu s-a reușit ca numărul nucilor existenți în cultură să depășească pe cel din 1938, producția de fructe este de 4 ori mai mică. Principalele cauze care au contribuit la această situație ar fi suprafața mică a actualelor plantații și calitatea inferioară a materialului biologic, care în mare majoritate este nealtoit.

Cauzele care au dus la această situație sunt multiple, dar se consideră că defrișarea masivă pentru valorificarea lemnului, lucrările de sistematizare și organizare a teritoriului și ritmul redus al plantărilor sunt esențiale.

Scăderea numărului de pomi și a producției s-a datorat și iernilor excesiv de geroase din anii 1928-1929, 1940-1941, 1941-1942, 1962-1963. O inițiativă de redresare a culturii a avut loc în 1957, când, în planul de dezvoltare a pomiculturii, s-a prevăzut ca numărul de nuci în cultură să ajungă la 10 mii în 1965. Realizările au fost modeste, mult sub nivelul planificărilor.

În 1964, prin HCM 305, se stabilesc sarcini pentru dezvoltarea culturii nucului. Consfătuirea Națională din 1964 (Craiova) reia problema revigorării culturii nucului. Măsurile întreprinse pentru identificarea unor suprafețe agricole pretabile pentru înființarea unor plantații, concentrarea producerii materialului săditor în pepinierele Stațiunilor Pomicole Târgu Jiu, Geoagiu și ICP Pitești, îmbunătățirea sortimentului, au dus la creșterea patrimoniului pomicol cu peste 600 mii nuci în perioada 1964-1972 (V. Cociu și colab 1983).

Din 1976 a început să se acorde o atenție sporită extinderii speciilor nucifere. Dacă în perioada 1976-1980 extinderea nucului s-a făcut în special în gospodăriile populației, folosindu-se material săditor provenind direct din sămânță, începând cu 1981 ș-au înființat primele plantații de nuc în masiv cu material săditor altoit. Astfel de plantații au fost înființate în Gorj, Bihor, Iași Dolj, Constanța.

Începând cu anul 1975 s-au pus bazele unei activități moderne de cercetare și dezvoltare a culturii nucului în România. Preocupările privind stabilirea unui sortiment la nuc sunt de dată recentă în țara noastră. Plantațiile existente sau pomii cultivați izolat provin din sămânță, motiv pentru care, producția de fructe este foarte heterogenă și de calitate discutabilă, însă se întâlnesc și biotipuri valoroase, chiar superioare unor soiuri recunoscute în nucicultura mondială.

CAPITOLUL II

PARTICULARITĂȚI BIOLOGICE ALE NUCULUI

2.1. Creșterea și rodirea

La ordinea zilei, în toate țările cultivatoare de nuc, se pune problema modernizării acestei culturi pomicole valoroase, folosind mai deplin progresele realizate pe linie genetică și pe linie tehnologică. Specialiștii sunt de acord că pentru realizarea acestui mare obiectiv este necesară cunoașterea profundă a particularităților de creștere și fructificare, dobândite de speciile de Juglans în decursul îndelungatei lor evoluții și în deosebi a speciei Juglans regia.

În acest sens se vor avea în vedere următoarele:

Sistemul radicular, important pentru eficiența dorită a lucrărilor agrotehnice aplicate în livezi.

Cercetările au arătat că nucul are rădăcinile repartizate la adâncimea de 20-80 cm și numai pe nisipuri ajung la 140 cm. Pe solurile podzolice, adâncimea maximă este de 80 cm, iar pe celelalte tipuri de sol de 110 cm. Solurile cu apă freatică din luncile râurilor, obligă sistemul radicular la o adaptare specială. Indiferent de nivelul apei freatice, niciodată rădăcinile nu intră în zona acesteia, creșterea rădăcinilor oprindu-se la o anumită distanță față de nivelul apei, după care își continuă creșterea orizontal sau chiar la suprafață.

În plan orizontal, rădăcinile pot depăși de 4-7 ori raza coroanei, dar desimea maximă a rădăcinilor se află la 3-4 m. de trunchi. Rădăcinile active ale nucului sunt numeroase și lipsite de perișori absorbanți, funcțiile acestora fiind îndeplinite de micorize.

Rădăcinile nucului cresc până la temperaturi de -4° C, iar pentru reluarea creșterii sunt necesare temperaturi de +5° C. Creșterea se realizează în 3 valuri și anume: decembrie-ianuarie (dacă temperatura nu coboară sub -4° C), aprilie-iulie și septembrie-octombrie.

Cunoașterea caracteristicilor sistemului radicular în tinerețe este importantă pentru tehnica pepinieristică.

Puieții de nuc, formează în pepinieră, în anul I un pivot puternic, lung de 0,4-0,6 m, bogat în țesuturi parenchimatoase. În anii următori, ritmul de creștere al rădăcinilor se reduce treptat, ajungând ca la pomii maturi greutatea tulpinii să depășească de 2,5-3 ori greutatea rădăcinii.

Sistemul aerian. Tulpina. Nucul face parte din grupa pomilor mari, ce pot atinge peste 25 m înălțime. Creșterea în înălțime depinde de soi și sistem de cultură. Viteza,de creștere a tulpinii este maximă în primii ani de viață (3-8), după care pomii cresc lent, lungimea creșterilor anuale fiind de numai 10-15 cm.

Trunchiul, are de obicei formă cilindrică, cu scoarța netedă, lucioasă, cenușiu verzuie sau cenușiu albicios la pomii tineri, iar la cei maturi scoarța poate prezenta crăpături adânci, lungi, uniforme, formând plăci late, ce nu se exfoliază. Diametrul trunchiului la colet poate ajunge la 1-1,5 m la pomii izolați și 3-5 m la pomii plantați des.

Pe trunchiul unor nuci se formează niște excrescențe, apreciate pentru furnir, datorită desenelor pe care le dau prin prelucrare.

Coroana. Nucul formează în mod normal o coroană mare, fiind alcătuită din numeroase ramuri de schelet de diferite ordine. Ramificația este săracă, mai ales în interiorul coroanei, sistemul de ramificare fiind dihotomic. în funcție de soi și sistemul de cultură, nucul formează coroane globuloase, semisferice, conic răsturnate, etc.

Ramurile de schelet sunt viguroase, puternice, nu formează arcade de rodire.

Ramurile anuale sunt scurte, groase, cu măduva mare. Nucul are însușirea de a diferenția muguri micști femeiești numai în mugurii terminali ai lăstarilor, ceea ce face ca potențialul productiv să fie în mare măsură dependent de capacitatea de ramificare. De aceea, caracteristica de fructificare a fost inclusă în programul de selecție al speciei. Sunt în curs de selecție genotipuri ce prezintă fructificare pe ramuri laterale, caracter esențial pentru productivitatea ridicată și pentru organizarea unor plantații intensive. La acest tip de fructificare, mugurii fructiferi sunt inserați de-a lungul ramurilor anuale, dominanța apicală fiind slabă de-a lungul ramurii.

Există, la nucul comun, trei tipuri de fructificare, în funcție de poziția mugurilor florali pe ramura de un an.

Fructificarea în poziție terminală. Acest tip de fructificare este foarte răspândit, reprezentativ:pentru populațiile de nuc din Franța, estul și nordul Europei. Pe ramurile de un an, mugurii floriferi sunt situați în poziție terminală și subterminală. La aceste soiuri există tendința de ramificare carotonică, dezmugurind numai mugurii situați în poziție terminală și subterminală. De-a lungul ramurilor secundare se observă o degarnisire importantă, fructificarea este localizată la periferia coroanei, intrarea pe rod este lentă, iar potențialul productiv nu depășește 3t/ha.

Fructificarea de tip intermediar. Mugurii florali sunt situați, în acest caz, în poziție terminală și subterminală. Dominanța apicală de-a lungul ramurilor este slabă, ceea ce permite pornirea în vegetație, primăvara, a unui număr important de muguri laterali vegetativi. Producția este bine repartizată în pom de-a lungul ramurilor, fructele fiind localizate la extremitatea ramurilor laterale. Acest tip de fructificare permite intrarea pe rod mai rapida și un nivel de producție mai ridicat față de fructificarea terminală.

Fructificarea pe ramuri laterale. La acest tip de fructificare, mugurii floriferi sunt situați de-a lungul ramurilor anuale, dominanța apicală fiind slabă de-a lungul ramurii. Dacă sunt bine luminate, aceste ramuri laterale continuă să producă mai mulți ani. Producția este repartizată „în manșon”, intrarea pe rod este foarte rapidă și potențialul productiv este aproape dublu.

Acest tip de fructificare, relativ rar la specia Juglans regia, se poate găsi la populațiile de nuc din zona mediteraneeană (Spania, Portugalia, Grecia, Israel), în Iran și China. Există, de asemenea, în populațiile de nuc din Chile, locul de origine genetică a introducerii acestei specii în America de Sud.

În funcție de dimensiunile mugurilor și modul de repartizare, ramurile anuale la nuc sunt de trei feluri:

• ramuri vegetative, lungi de 10-100 cm, au numai muguri vegetativi și sunt caracteristice perioadei de tinerețe;

• ramuri florifere bărbătești, de 5-25 cm lungime și 6-10 mm diametru, au în vârf mugure vegetativ, iar lateral

muguri vegetativi și amenți sau numai amenți;

• ramuri florifere unisexuat mixte/de 5-35 cm lungime, 6-12 mm diametru, au terminal 1-3 muguri micști femeiești și lateral muguri vegetativi dispuși serial.

Aceste ramuri predomină în perioada de rodire.

Lăstarii sunt scurți și groși, cu internodii scurte și un canal medular dezvoltat, de culoare verde măslinie, bruh verzuie sau brun lucioși în faza erbacee și brun cenușii, cu leticele rare, alungite, albicioase în faza de maturare.

Mugurii. La nuc se formează 3 tipuri de muguri și anume: vegetativi, micști femeiești și amenți. Mugurii vegetativi sunt plasați în treimea superioară și mijlocie a ramurii, mugurii amenți sunt plasați în treimea mediană a ramurii iar cei micști femeiești în mugurele terminal al ramurii și mai puțin în mugurii subterminali. Mugurii vegetativi și mugurii amenți. se formează primăvara devreme. Inducția florală în mugurii micști femeiești are loc toamna târziu, astfel încât mugurii induși intră în iarnă în faza de țăruș.

Frunzele. Nucul are frunze mari, imparipenat compuse, cu 5-9 foliole, eliptice sau obovate, glabre, pergamentoase, cu marginea întreagă sau puțin dințată. Foliolele laterale sunt egale, iar cea terminală este mai mare, lungimea foliolelor variază de la 5-20 cm, iar lățimea de la 5 la 9 cm. Culoarea frunzelor mature este verde închis, iar cea a celor tinere verde deschis de diferite nuanțe, în funcție de soi. Frunzele de nuc au un conținut ridicat în uleiuri eterice și emană un miros plăcut, caracteristic.

Florile. Nucul fiind o specie unisexuat monoică, formează două tipuri de flori: flori bărbătești și flori femeiești.

Florile bărbătești sunt grupate în inflorescențe numite amenți, localizate la partea bazală a ramurilor din anul precedent și sunt compuse din 100-160 de flori. Fiecare floare este formată dintr-o bractee și un perigon concrescut, ce protejează staminele. Într-o floare se găsesc între 2-32 stamine formate la rândul lor dintr-un filament staminal lung de 1-2 mm și o anteră formată din 2 loji seminale, separate de o brazdă adâncă. Fiecare anteră conține în medie 1800 grăunciori de polen, iar fiecare ament emite un număr considerabil de grăunciori de polen.

Florile femeiești apar solitare sau grupate câte 2-3 sau mai multe în vârful lăstarilor ce rezultă din mugurii micști femeiești. Florile femeiești nu au petale, fiind formate dintr-un înveliș tomentos ce acoperă o bractee și 2 bracteole. Fiecare floare are un ovar glabru sau glabrescent, de formă sferică sau ovoidă, bicarpelar, unilodular, la extremitatea căreia se află un stigmat mare format din 2 lobi.

Suprafața lobilor este prevăzută cu numeroase alveole unde umiditatea este foarte ridicată, asigurând condiții favorabile pentru germinarea polenului. Stigmatele nu secretă, ca la alte specii, substanțe zaharoase necesare germinării polenului. Aceste substanțe intră în consistența grăunciorului de polen, iar stigmatele secretă substanțe uleiase ce apar sub forma unor picături microscopice.

Fructul. Din punct de vedere botanic, fructul la nuc este o pseudodrupă. După fecundare, stigmatul se usucă, iar. floarea se consideră că s-a transformat în fruct când dimensiunile ovarului se dublează. Fructul la nuc se compune dintr-un înveliș exterior verde (epicarp), dintr-o coajă tare (endocarp), și miezul (sămânța).

Coaja”verde acoperă, nuca până la maturitate și provine din. peretele exterior al ovarului concrescut cu solzii involucrului și ai învelișului floral.

Endocarpul este format din 2 valve simetrice, sudate pe o linie mărginită de o muchie mai mult sau mai puțin evidentă. Endocarpul provine din partea interioară a ovarului. Coaja tare, de obicei, prezintă numeroase șănțulețe și alveole mai mult sau mai puțin evidente, în funcție de soi, iar culoarea poate fi galben pai, galben cafenie, cafenie de diferite nuanțe, etc. Forma fructelor este în general foarte variabilă în funcție de soi. Fructele pot fi eliptice, oblonge, ovoide, rotunde, sferic turtite etc. Endocarpul este alcătuit din 2 straturi. Unul exterior dur, gros de 0,5-2,5 mm, ce formează endocarpul propriu-zis și unul interior mai subțire, denumit membrană falsă. La soiurile valoroase, membrana este subțire, slab lemnificată, netedă și nelipită de miez.

Interiorul valvelor este incomplet compartimentat de 2 pereți în 4 loji. Peretele principal este mai mare și este amplasat perpendicular pe planul de sudură al valvelor, separând miezul în 2 cotiledoane, cotiledoane ce rămân lipite în partea lor superioară. Peretele secundar este mai mic și plasat în planul de sudură al valvelor, separând cei doi lobi bazali ai fiecărui cotiledon.

Sămânța. În interiorul valvelor se găsește o sămânță formată din două cotiledoane, divizate fiecare în 4 lobi și prevăzute cu numeroase încrețituri. Sămânța este învelită de un tegument subțire, a cărui culoare poate fi galbenă sau maronie, cu diferite nuanțe.

Proporția între greutatea fructului și greutatea miezului este caracteristică de soi1. Există soiuri la care miezul umple bine cavitatea valvelor, iar la altele miezul este mic, lăsând un gol mai ales către exteriorul cavității. Miezul reprezintă între 20-60% din greutatea fructului, dar sunt considerate valoroase soiurile al căror procent-de miez este de peste 50%.

Perioadele din ciclul anual de creștere. În cursul anului, nucul, ca și toate speciile pomicole de climat temperat, are 2 perioade, ce se repetă ciclic și anume: perioada de repaus și perioada de vegetație.

Perioada de repaus ține de la căderea frunzelor până la umflarea mugurilor, iar în comparație cu celelalte specii, nucul are o perioadă de repaus lungă, pornind în vegetație printre ultimele specii pomicole.

Perioada de vegetație este marcată de umflarea mugurilor. vegetativi și micști femeiești și de începutul alungirii amenților. Durează până la căderea frunzelor. In perioada de vegetație, cele 3 tipuri de muguri evoluează simultan, fiecare trece însă prin fenofaze specifice.

Fenofazele mugurilor vegetativi. În evoluția lor, mugurii vegetativi trec prin următoarele fenofaze:

• umflarea mugurilor, începe când temperatura medie zilnică a aerului ajunge la 10° C;

• dezmugurirea și înfrunzirea, are loc la cea 8-12 zile de la umflarea mugurilor;

• începutul creșterii lăstarilor, cu durată variabilă în funcție de soi, se desfășoară în cursul lunilor mai și iunie, iar încetarea creșterii lăstarilor este marcată prin formarea mugurelui terminal;

• maturarea țesuturilor și pregătirea pentru iernare, începe odată cu formarea mugurelui terminal și se încheie la căderea frunzelor.

Fenofazele amenților. Stadiile fenologice prin care trec inflorescențele mascule, au făcut obiectul a numeroase cercetări. Ele se eșalonează pe parcursul a 2 ani calendaristici, în primul an are loc diferențierea și începerea creșterii, iar în al doilea an creșterea definitivă și înflorirea.

Pe durata verii, amentul evoluează puțin. După gerurile de iarnă, creșterea se reia, amentul se umflă și se alungește de la 0,5 la 2 cm; în acest moment se formează grăuriciorii de polen. Foarte rapid amentul atinge grosimea unui creion, culoarea se schimbă de la verde brun la verde clar. După o săptămână își pierde rigiditatea și florile mascule se separă. Evoluția este acum foarte rapidă, florile încep să se deschidă. Ele se deschid de la baza amentului și lasă să cadă polenul. în câteva zile, în funcție de temperatură, amentul este liber de polen. Anterele libere de polen sunt de culoare brună, apoi se usucă. Câteva zile mai apoi, amenții cad.

În ceea ce privește diferențierea amenților, cercetările efectuate au arătat că însușirea de a diferenția un număr mai mare sau mai mic de amenți este o însușire biologică ereditară. Variabilitatea condițiilor climatice de la un an la altul/modifică în mică măsură intensitatea diferențierii amenților. Cel mai mare număr de amenți se formează pe lăstarii de 1-5 cm, iar cel mai mic pe lăstarii de 15-20 cm, numărul amenților fiind mai mare pe lăstarii sterili decât pe cei fertili (I. Godeanu, 1975).

Fenofazele mugurilor micști femeiești. Ca și amenții, fenofazele mugurilor micști se eșalonează pe 2 ani calendaristici. în primul an are loc inducția florală, iar în anul 2 are loc umflarea mugurilor, dezmugurirea, înflorirea, fecundarea, creșterea și maturarea fructelor.

Evoluția mugurilor fructiferi este lentă și durează toată iarna (Af). Creșterea se reia cu o lună și jumătate înainte de înflorire. În stadiul Af, mugurele este învelit de membrane semi-membranoase. Mugurele continuă să se umfle, membranele externe se desfac și apare butonul alb (Bf), mugurele se alungește, apar noi bractee și primele foliole terminale – este faza desmuguritului (Cf). Apar primele frunze care se desfac, iar bracteele jgheab de la marginea mugurilor cad.

Cresc primele frunze, care iau o poziție oblică și lasă să apară florile femele. în câteva zile apar stigmatele, se alungesc devenind divergente, trec progresiv de la roșu la verde galben, apoi se recurbează, iau o culoare verde pal. Pe stigmate apar striuri brune și începe uscarea lor, apoi stigmatele se usucă și se înnegresc. Florile nefecundate cad, iar cele fecundate își măresc volumul rapid.

Epoca de înflorire – dichogamia. Epoca de înflorire la nuc este foarte variabilă în funcție de soi. La nuc, înflorirea florilor femele și mascule pe același pom sunt decalate în timp, ceea ce favorizează alogamia. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de dichogamie.

Soiurile la care înfloresc mai întâi amenții se numesc protandre, cele la care înfloresc mai întâi florile femele se numesc protogine, iar cele la care cele două perioade de înflorire se suprapun, sunt soiuri homogame.

Numeroase cercetări privind tipul de înflorire la nuc au arătat că în Europa de Est, majoritatea soiurilor sunt protandre, iar un număr deloc neglijabil de soiuri sunt protogine.

În țara noastră, cercetări efectuate privind tipul de înflorire, au arătat că în zona Sibișel 29,1% din genotipurile studiate au fost protandre, 19,3% protogine, 19,5% protandre sau protogine cu perioade de înflorire ce coincid parțial, 23,5% homogame, iar la 8% nu s-a precizat caracterul înfloririi (Cociu V. și colab., 1975).

Intensitatea dichogamiei depinde de genotip și condițiile climatice. Cercetări efectuate la 6 soiuri de nuc autohtone (Jupanești, Orăștie, Germisara, Georgiu 65, Roxana, Mihaela), în zona Rm. Vâlcea, au arătat că fiecare soi reacționează în mod diferit la schimbările condițiilor climatice. În condițiile unor mari oscilații ale temperaturii și umidității relative ale aerului, gradul de dichogamie este mai mult sau mai puțin constant, sau variază destul de mult. Primăverile calde grăbesc dezvoltarea amenților, dar florile femele nu sunt afectate prea mult, fiind posibilă, în aceste condiții, trecerea soiurilor protogine la înflorire simultană, mai ales soiurile la care decalajul de înflorire între cele două tipuri de flori este mic (S. Cosmulescu, 2000).

Durata înfloririi celor două tipuri de flori este diferită, depinzând de soi și condițiile climatice ale anului.

În condițiile din țara noastră, la tipuri de nuc studiate în zona Sibișel, înflorirea florilor bărbătești este de 4-9 zile, în medie de 6 zile, iar a florilor femeiești de 1-11 zile, în medie de 8 zile (V.Cociu și colab., 1957), La tipuri de nuc din Oltenia, perioada de înflorire a florilor mascule a fost de 4-8 zile, iar a florilor femele între 6-15 zile (I. Godeanu, 1975). La soiurile studiate în condițiile climatice specifice zonei Rm. Vâlcea, durata de înflorire a florilor femele a fost de 15 zile, plina înflorire fiind de 9 zile., iar a florilor mascule a fost cuprinsă între 10-13 zile, plina înflorire fiind de 5 zile (S. Cosmulescu, 2000).

Polenul și polenizarea. Durata de viață a polenului eliberat de antere, este foarte scurtă, de ordinul a 2-3 zile. Substanțele uleioase secretate de stigmate permit tubului polinic să crească.

Studiile privind morfologia polenului de nuc au arătat că, în general, are formă sferică, cu diametrul de aproximativ 41,4 microni.

Viabilitatea găsită, la proba cu carmin acetic,, este superioară aceleia găsită prin germinare pe mediu de zaharoză și agar-agar. Polenul a germinat bine în toate concentrațiile (zaharoza 5,10,15, 20,25%; agar 2%), însă s-a constatat a fi mai bună concentrația de 15% zaharoză (C. Oprea, 1971). Procentul mediu de germinare a 6 soiuri de nuc (Mihaela, Roxana, Georgiu 65, Germisara, Jupanești, Orăștie), a înregistrat valori peste 60%, iar în cadrul soiului a variat de la un an la altul, dar în limite destul de mici. Lungimea tuburilor polenice diferă cu soiul și condițiile de cercetare. Cercetările au arătat că polenul de nuc își păstrează capacitatea de germinare cea. 100 ore Ia temperatura de 14-15°C; la 20-25°C și 0°C polenul de nuc și.a pierdut capacitatea de germinare după 50 ore.

Studiul germinabilității in vitro, efectuat la 7 soiuri (Serr, Trinto, Chase D9, Pedro, Hartley, Franquette, Parisienne) au arătat diferențe remarcabile între polenul proaspăt colectat și cel păstrat. Primul a germinat în procent de 33,4-65,7% în funcție de soi și mediu, în timp ce cel păstrat nu a germinat deloc. Viabilitatea polenului proaspăt a fost cuprinsă între 74,7-88,4%, a celui păstrat Ia 4° C între 33,0-51,2% . Polenul păstrat, folosit la polenizarea stigmatelor, a germinat satisfăcător. Polenul, imediat după scuturare din antere, conține substanțe care ajută germinarea, Aceste substanțe dispar probabil sau devin inactive in timpul păstrării; iar polenul deși viabil, nu poate germina pe medii artificiale, dar poate germiana pe stigmat.

Polenizarea la nuc este posibilă de la apariția stigmatelor. Stadiul de receptivitate optimă a florilor se situează când stigmatele bine dezvoltate nu sunt complet divergente, iar extremitatea lor este galben orange.

Din punct de vedere al agentului polenizator nucul intră în grupa speciilor anemofile. In condiții favorabile de răspândire, în funcție de. distanță, pe fiecare mp de teren cad în 24 de ore 1-8 grăunciori de polen. Polenizarea suplimentară artificială aduce însemnate sporuri de producție, mai cu seamă în plantațiile m care soiul polenizator ocupă o pondere mai mică, sau în anii în care amenții lui sunt total sau parțial degerați.

Pentru a obține producții mari și constante, este necesar sa se asigure polenizatori. Distanța dintre soiul de baza și polenizator nu trebuie să fie mai mare de 100 m, iar polenizatorul să reprezinte cel puțin 5 % din numărul pomilor din soiul de bază. Rândurile trebuie orientate pe direcția vântului ce bate în perioada înfloririi. La alegerea polenizatorilor, trebuie însă analizată și calitatea polenului.

În funcție de rezultatele obținute cu privire la coincidenta perioadelor de înflorire a celor două tipuri de flori, de calitatea polenului și devierile anuale ale perioadelor de înflorire, provocate de factorul meteorologici, în zona Rm. Vâlcea au fost stabilit polenizatorii pentru 6 soiuri de nuc. (S. Comulescu, 2000).

Tabelul 2.1

Polenizatorii a 6 soiuri de nuc. Studii efectuate

în condiții climatice specifice zonei Râmnicu Vâlcea

În procesul polenizării și fecundării între tipuri de nuc, s-a evidențiat existența unor relații de interfertilitate și intersterilitate în funcție de combinație, obținându-se între 0-52,3% flori fecundate. Deoarece la nuc au fost obținute, în numeroase combinații, procent zero de flori legate, se presupune că și la nuc există relații de intersterilitate.

Cercetări privind comportarea la polenizare intraspecifică a 6 soiuri de nuc, în condițiile zonei Râmnicu Vâlcea, au arătat că nivelul compatibilității intraspecifice la toate tipurile de înflorire, în încrucișările directe și indirecte, variază cu soiul, dar nu depinde de tipul de dichogamie. Procentul de fecundare obținut a variat între 12,5-73 %. în majoritatea cazurilor a fost depistată o compatibilitate normală a soiurilor utilizate ca polenizatori (S. Cosmulescu, 2000). S-a constatat că la nuc unele soiuri pot forma fructe și fără fecundare, pe cale partenocarpică. sau apomictică. Fenomenul de partenocarpie este nedorit, deoarece unele fructe, rezultate pe această cale, sunt mici, seci, fără valoare economică. Formarea fructelor prin apomixie, prezintă importanța teoretică și practică, embrionul fiind homozigot transmite fidel caracterele plantei mamă.

Creșterea și maturarea fructelor. Această fază durează de la fecundare până la maturarea fructelor și poate fi împărțită în trei subfaze:

• perioada creșterii în volum ce are loc în primele 30-40 zile după fecundare; în acesta perioadă, celulele, care s-au înmulțit rapid după fecundare, se alungesc, capătă forma și dimensiunile soiului, dar nu și funcțiile specifice țesutului, de care aparțin; țesuturile nu s-au diferențiat încă;

• perioada diferențierii țesuturilor are loc în iulie-septembrie. Creșterea în volum încetează practic, dar în fruct au loc numeroase schimbări calitative. Fiecare țesut capătă consistența specifică. Endocarpul se întărește, se formează tegumentul miezului, apoi miezul, care, apos la început, devine din ce în ce mai consistent și mai mare până capătă mărimea, consistența și compoziția specifică soiului;

• perioada maturității fiziologice începe la sfârșitul lunii august la soiurile timpurii și în septembrie sau octombrie la soiurile târzii. în această perioadă se încheie acumularea substanțelor în miez (V. Cociu și colab., 1983).

CAPITOLUL III

CERINȚELE NUCULUI FATĂ DE FACTORII DE MEDIU

Deși crește pe un vast areal, zonele în care nucul dă producții mari și constante sunt puține. Acest lucru demonstrează că, alături de însușirile ereditare, factorii ecologici au un rol determinant asupra cantității și calității producției. Elementele de climă și tehnologie acționează simultan asupra proceselor biologice și recoltei, ceea ce impune cunoașterea cerințelor față de factorii climatici și edafici.

3.1. Cerințele față de temperatură

Temperatura, ca element meteorologic esențial, acționează asupra plantei în tot cursul anului. Nucul crește și rodește satisfăcător numai în zone cu temperatura medie anuală de 8-10°C, cu veri călduroase (temperatura medie din luna cea mai caldă de 20-22°C) și ierni blânde. Amplitudinile medii anuale ale temperatura nu trebuie să depășească 21-23°C.

Literatura de specialitate arată că nucul suportă mult mai ușor temperaturile ridicate decât pe cele scăzute. Pentru nuc, totuși, temperaturi mai mari de 35°C, însoțite de o perioadă de secetă și uscăciune a aerului și solului cauzează arsuri pe lăstari și frunze, dar mai ales pe fructe. Dacă arsura se produce în lunile iunie-iulie, producția poate fi compromisă din punct de vedere economic.

Mult mai dăunătoare pentru cultura nucului sunt temperaturile coborâte din timpul iernii și primăverii. în perioada de repaus, rezistența la ger a nucului depinde în mare măsură de însușirile ereditare, agrotehnica aplicată, vârsta, starea fitosanitară, condițiile climatice din timpul vegetației și pregătirea pentru iarnă a pomilor, etc. Limita de rezistență la ger variază între -17°C la amenți, când temperaturi scăzute revin după ieșirea din repausul profund; -25,-27°C la amenți și mugurii micști femeiești; -28,-29°C la ramurile anuale și -30,-36°C la ramurile multianuale.

Oscilațiile diurne de temperatură (în jurul valorii de 0°C) sunt, de asemenea, dăunătoare pentru nuc, provocând degerarea cambiului și apariția unor crăpături pe ramuri și trunchi.

Rezistența nucului la temperaturi scăzute, scade după intrarea în vegetație, temperaturile mai mici de 0°C devenind dăunătoare.

Temperaturile scăzute din perioada de înflorire și început a creșterii fructelor, au efecte negative chiar dacă acestea au valori pozitive. în perioada înfloririi, temperaturi mai mici de 0°C distrug stigmatele. La -3°C, în fenofaza înfloririi, sunt distruse complet nu numai florile mascule și femele, dar și frunzele și lăstarii.

Pentru înflorire, temperatura minimă are valori de 15°C, iar temperatura optimă necesară în perioada de înflorire are un interval mult mai larg, 15-20°C.

3.2. Cerințele față de lumină

Nucul comun, fiind originar din ținuturile însorite ale Asiei Centrale, este o specie pomicolă iubitoare de lumină. în condiții de iluminare slabă înregistrează creșteri reduse, diferențiază puține flori femeiești, producția este necorespunzătoare, iar rezistența la ger scade.

Insuficiența luminii favorizează și evoluția agenților patogeni, ce pot produce pagube însemnate. Este necesar, deci, ca nucul în plantațiile comerciale să fie plantat pe versanți cu expoziție sudică sau sud-estică. Cultivat la câmpie, însă, pot fi folosite și expoziții nord-estice, nord-vestice.

în țara noastră, sunt asigurate condiții-optime pentru creșterea și rodire, dacă durata de strălucire a soarelui însumează ore în perioada diferențierii florilor femeiești și 1100-1800 în perioada creșterii și maturării fructelor.

3.3. Cerințele față de apă

Variabilitatea mare a tipurilor de nuc ce se întâlnesc în țara noastră, a făcut ca această specie să fie întâlnită în zone diferite, începând cu cele secetoase (350-400 mm precipitații anual), până în regiunile premontane cu precipitații de mm, sau mai mult.

Literatura de specialitate încadrează nucul în grupa speciilor cu cerințe moderate; el crește și rodește bine în zonele în care precipitațiile anuale însumează 600-700 l/mp. în funcție de fenofază, cerințele nucului, în ceea ce privește apa, sunt diferite. Astfel, în perioada de repaus, nucul nu are cerințe mari față de apă, dar seceta pronunțată din acesta perioadă împiedică hidroliza amidonului și sinteza unor substanțe complexe, reducând rezistența sa la ger.

În timpul perioadei de dezmugurire și înflorire, nucul nu are, de asemenea, pretenții mari față de apă. Ploile prelungite în această fenofază împiedică polenizarea și creează condiții optime pentru atacul bacteriozei.

Umiditatea relativă a aerului are o mare influență asupra desfășurării înfloririi și fecundării. O umiditate redusă determină. concentrarea substanțelor pe stigmat sau chiar uscarea lor, iar o umiditate ridicată împiedică deschiderea florilor și eliminarea polenului. Umiditatea relativă a aerului optimă pentru nuc, este de 60-70% în perioada înfloritului și fecundării.

Cerințe mari față de apă se înregistrează în perioada creșterii intense a lăstarilor și fructelor.

În această perioadă nucul are nevoie de 100-200 l/mp/lună, după care cerințele nucului scad la 60-80 l/mp/lună în perioada maturării fructelor.

Deficitul de apă din această perioadă reduce intensitatea asimilației clorofiliene, fructele rămân mici și seci, diferențiază un număr mic de muguri floriferi, iar țesuturile acumulează puține substanțe de rezervă, influențând negativ rezistența la ger.

Excesul de umiditate favorizează apariția bolilor criptogamice ce duc în final la producții scăzute și de proastă calitate. Pentru perioada de creștere și maturare (mai-octombie), s-a stabilit că nucul are nevoie de 300-400 l/mp apă. Excesul de umiditate din perioada de vegetație, este dăunător în toate fenofazele și duce la debilitatea pomilor și rodirea necorespunzătoare. Aceasta poate apărea datorită unei insuficiente oxigenări la nivelul sistemului radicular, iar funcțiile rădăcinilor nu se pot desfășura în lipsa oxigenului, datorită prezenței micorizelor ce înlocuiesc la nuc perișorii absorbanți.

Pe terenurile unde apa freatică se găsește la 4-6 m adâncime, nucul se dezvoltă bine. Când apa freatică se găsește la mică adâncime (l,5-2m), nucul se dezvoltă bine până la intrarea pe rod, după care vârfurile coroanei încep să se usuce.

Rădăcinile nucului nu intră niciodată în zona apei freatice, creșterea rădăcinilor se oprește la o anumită distanță de nivelul apei freatice, după care își continuă creșterea orizontal sau chiar spre suprafață.

3.4. Cerințele față de sol

Nucul nu are pretenții prea mari față de sol, ceea ce face ca el să crească pe o gamă largă de soluri. Plantațiile intensive cer însă terenuri suficient de bogate, cu textură ușoară și mijlocie, permeabile pentru apă și aer. Sunt necorespunzătoare pentru nuc, solurile argiloase, grele, reci, compacte.

CAPITOLUL IV

REALIZĂRI PRIVIND SORTIMENTUL DE NUC

4.1. Soiuri de nuc din România

Condițiile climatice favorabile dezvoltării culturii nucului în țara noastră au determinat apariția unor adevărate centre de cultură, cum ar fi: Sibișel, Geoagiu, Novaci, Peștișani, Argeș, Iași etc.

Plecând de la existența acestor centre de cultură, Cociu V., Meza N., Blaja D. Deaconu L, Ludovic Petre au început programe de cercetare privind selecția celor mai valoroase titluri precum și lucrări de hibridări artificiale între cele mai valoroase tipuri.

Urmare a lucrărilor efectuate au fost omologate și sunt în curs de extindere o serie de soiuri adaptate diferitelor zone de cultură, și anume:

a) Zona Transilvaniei de S-V

Sibișel precoce (sin. Sibișel 4)

Pomul este de vigoare mijlocie cu coroana piramidală, ramurile de schelet lungi, groase și formațiile de rod mixte.

Caracterul de înflorire este protandru. Intră repede pe rod și produce începând din anul 6-7 de la plantare. Rezistă bine la ger și la bolile specifice nucului..

Înflorește relativ târziu și necesită polenizatori. Fructul mare, în medie de 13,5 g, de formă ovoidală, ușor ascuțit la vârf. Coaja este potrivit de groasă, sudura valvelor este bună, se sparge ușor cu mâna și are suprafața ușor vălurată, de culoare maroniu gălbuie, orificiul peduncular este mic și bine închis de fibre.

Miezul reprezintă 49-50% din greutatea fructului și are tegumentul de culoare gălbuie deschis, se scoate ușor și întreg din coajă și conține 66,6 % substanțe grase și 17,15 % substanțe proteice.

Gustul este plăcut aromat.

Maturarea are loc la jumătatea lunii septembrie.

Sibișel precoce

Pomul este de vigoare mijlocie, are coroana piramidală largă, cu ramuri de schelet lungi, destul de groase, garnisite cu formațiuni de rod mixte.

Tipul de înflorire este protogin florile femeiești înfloresc cu mult timp înaintea celor bărbătești, necesitând polenizatori.

Intră deștul de repede pe rod, începând din anul 6-7 de la plantare, produce mult și în fiecare an.

Rezistă bine la ger și destul de bine la atacul bolilor specifice, bacterioza și antracnoza.

Fructul este mare (14,5g), de formă ovoidală, cu vârful ascuțit și baza rotunjită. Coaja este subțire, sudura valvelor este bună dar proeminentă, se sparge ușor cu mâna, de culoare maronie gălbuie. Orificiu peduncular este destul de mic și bine închis cu fibre.

Miezul reprezintă 48 % din greutatea fructului , are tegumentul de culoare alb gălbui, este crocant cu gust dulce, plăcut aromat, se scoate ușor din coji și conține 65,4 % substanțe grase și 18,4 % substanțe proteice.

Maturarea fructelor are loc la sfârșitul lunii septembrie și, uneori, la început de octombrie.

Germisara (sin. Geoagiu 44×4 -259). Pomul este de vigoare mare-mijlocie, coroana globuloasă, bine luminată, ramurile de schelet potrivit de groase, garnisite cu formațiuni de rod mixte. Caracterul de înflorire este protogin, florile femeiești înflorind cu mult înaintea celor bărbătești. Necesită polenizatori. Intră pe rod în anul 6-7 de la plantatre și produce foarte mult, în fiecare an. Este soiul cu cea mai mare productivitatea din zonă. Rezistă bine la ger și la atacul bolilelor specifice. Fructul este mare (15 g), de formă ovoidă, cu baza rotunjită și vârful ascuțit.

Orăștie ( sin. Geoagiu 44×4 – 223).

Pomul este de vigoare mică mijlocie, are coroana piramidală, bine luminată, ramurile de schelet solide, lungi și cu formațiuni fructifere mixte.

Tipul de înflorire este protogin, florile femeiești înfloresc înaintea celor bărbătești, necesitând polenizatori.

Intră pe rod din anul 6-7 de la plantare și produce mult și în fiecare an.

Rezistă bine la ger și are o comportare bună la atacul bolilor specifice, bacterioza și antracnoza.

Fructul este mediu, 13,7 g, de formă elipsoidală.

Coaja este subțire, deschisă la culoare, foarte netedă; sudura valvelor este bună, se sparge ușor în mână. Are fructe foarte aspectuoase. Orificiul peduncular este mic și bine închis cu fibre.

Miezul reprezintă 50-53% din greutatea fructului, are tegumentul de culoare galben-pai, crocant și cu un conținut bogat în substanțe grase 67,7% și substanțe proteice 17,7%.

Gustul este plăcut, dulceag-aromat. Maturarea fructelor are loc în a doua jumătatea a lunii septembrie.

Geoagiu 65

Pomul este de vigoare mică mijlocie, cu coroana piramidală, răsfirată, bine luminată, ramuri fructifere groase și lungi, garnisite cu formațiuni de rod mixte.

Tipul de înflorire este protogin, florile bărbătești înfloresc mult mai târziu decât cele femeiești, necesitând polenizatori.

Intră pe rod din anul 6-7 de la plantare și produce foarte mult și în fiecare an. Rezistă bine la ger și are o comportare foarte bună la atacul bolilor specifice, bacterioza și antracnoza. Fructul este mare (15 g), de formă ovoidă, cu baza rotunjită și vârful ascuțit.

Coaja este potrivit de groasă, cu suprafața netedă de culoare maronie, se sparge ușor în mână. Sudura valvelor este bună dar proeminentă. Orificiul peduncular este mare, dar bine închis cu fibre. Miezul reprezintă 50% din greutatea fructului și conține 69% substanțe grase și 17,5% substanțe proteice. Tegumentul este de culoare gălbuie-închis. Gustul este plăcut aromat.

Maturarea fructelor are loc în a doua jumătatea a lunii octombrie.

Sarmis (sin Geoagiu 4-21)

Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroană piramidală, deasă, ramuri de schelet lungi, groase și formațiuni de rod mixte.

Tipul de înflorire este protandru.

Intră repede pe rod și produce începând din anul 6-7 de la plantare. Rodește și pe mugurii laterali ai ramurii anuale în proporție de 7-10 % iar în unii ani mai favorabili, formează și ciorchini de 7-9 fructe.

Maturarea fructelor are loc la mijlocul lunii septembrie.

b) Nucile din Gorj.

Novaci.

Pomul este de vigoare mijlocie, productiv, cu rezistență bună la ger și atacul bolilor specifice.

Perioada de înflorire este semitimpurie, de tip protogin.

Fructul de formă sferică, cu greutatea medie de 11,7 g, randamentul în miez de 47 %, se extrage din valve ca jumătăți, este de culoare alb-gălbui și de bună calitate.

Epoca de maturare este semitimpurie, în a doua parte ă lunii septembrie.

Principalele însușiri: rezistent la ger și atacul bolilor specifice, însă fructul este de mărime submijlocie.

Șușita.

Pomul este de vigoare mijlocie, intră de timpuriu pe rod și este rezistent la ger și bolile specifice.

Perioada de înflorire este semitârzie, de tip protandru.

Fructul este formă ovoidă, cu greutate medie de 12 g, se extrage întreg cu randamentul 50,6% , de culoare alb-pai și calitate foarte bună.

Principalele însușiri: este-un soi productiv, rezistent la ger și la atacul .bolilor specifice, cu miez de foarte bună calitate.

Victoria

Pomul este de vigoare mijlocie, cu rezistență bună la atacul bolilor specifice și foarte bună la ger.

Perioada de înflorire este semitârzie, de tip protandru.

Fructul este de formă ovoidă, cu greutate medie de 11,4 g și cu un randament de miez de 44%.

Perioada de maturare este semitimpurie.

Principalele însușiri: rezistență sporită la ger și bună la atacul de antracnoză și baeterioză.

Peștișani 170

Pomul este viguros, productiv, cu rezistență foarte bună la ger și la atacul bolilor specifice.

Perioada de înflorire este semitârzie, de tip protandru.

Fructul este de formă ovoidală, cu greutatea medie de 10 g, cu un randament în miez de 46,4 %, de culoare alb gălbui și cu gust plăcut.

Epoca de maturare este semitimpurie, în partea a doua a lunii septembrie.

Principalele însușiri: este productiv, cu rezistență foarte bună la ger și la atacul bolilor specifice.

c) Nucile de Argeș:

Jupânești

Pomul este de talie mijlocie, productiv, cu rezistență bună la atacul bolilor specifice și foarte bună la ger.

Perioada de înflorire este semitimpurie, de tip protogin.

Fructul este de formă ovală-alungită, cu vârf proeminent, cu greutatea medie a fructului de 11,2 g și cu randamentul în miez de 51,9%, de culoare gălbuie și cu gust plăcut.

Epoca de maturare este semitârzie, în prima parte a lunii octombrie.

Principalele însușiri: soi productiv, cu rezistență la ger, cu fructul de calitate superioară și un randament în miez de 51,9%.

Bratia

Pomul este viguros, cu rezistență bună la ger, atacul bolilor specifice și productiv. Perioada de înflorire este semitimpurie, de tip protogin.

Fructul este de formă ovoidă, cu greutatea medie de 13,8 g și cu randamentul în miez de 48%, de culoare gălbuie și gust plăcut.

Epoca de maturare este semitârzie, în prima parte a lunii octombrie.

Principale însușiri: productiv, cu fructul mare și cu rezistență la ger și boli specifice.

Roxana

Pomul este viguros, productiv, cu rezistență foarte bună la ger și bună la atacul bolilor specifice.

Perioada de înflorire este semitârzie, de tip protandru.

Fructul este de formă sferică, cu greutatea medie de 12 g și cu un randament în miez de 49 %, de culoare gălbuie și gust plăcut.

Perioada de maturare este semi târzie, în prima parte a lunii octombrie.

Principale însușiri: soi productiv, cu rezistență la ger .

Mihaela

Pomul este viguros, productiv, cu rezistență foarte bună la ger și bună la atacul de antracnoză și bacterioză.

Perioada de înflorire este semitârzie, de tip protandru.

Fructul este de formă sferică, cu greutate medie de 12 g, cu randamentul în miez de 50%, de culoare gălbuie și gust plăcut.

Perioada de maturare este semitârzie, în decada întâi a lunii octombrie.

Principale însușiri: soi productiv, cu randament de 58% în miez și cu rezistență sporită la ger.

Musceleana

Pomul este viguros, cu coroana viguroasă, productiv, cu fructificare și pe lăstarii laterali și cu rezistență foarte bună la ger și la atacul bolilor specifice.

Perioada de înflorire este semitârzie, de tip protandru.

Fructul, de formă sferică, puțin alungit, cu greutatea medie de 14,5 g și randamentul în miez de 51,2%, se extrage întreg; este de culoare alb-gălbui, cu gust plăcut. Perioada de maturare este semitimpurie, în partea a doua a lunii septembrie. Principalele însușiri: fructificare și pe lăstarii laterali, soi productiv, cu fructul mare și rezistent la ger și bolile specifice.

Argeșean

Pomul este viguros, cu coroana globuloasă, productiv, cu rezistență foarte bună la ger și bolile specifice.

Perioada de înflorire este semitârzie de tip protandru.

Fructul este de formă rotundă, cu greutate medie de 14 g, cu un randament în miez de 51,8%; acesta se extrage întreg și este de culoare gălbui-pai, cu gust plăcut.

Epoca de maturare este semitimpurie în partea a doua a lunii septembrie. Principalele însușiri: productivitate ridicată, randament mare în miez și rezistent la ger și bolile specifice.

d) Nucile de Iași.

Velnița

Pomul este semiviguros, cu coroană globuloasă, rodește și pe mugurii laterali și este productiv, cu rezistență mai slabă la atacul de antracnoză și bacterioză.

Epoca de înflorire este semitârzie, de tip protogin.

Fructul este de formă rotund ovoidă, cu greutate medie de 13,5g și randamentul în miez de 50,6%, de culoare galben deschis și gust plăcut.

Epoca de coacere este în partea a doua a lunii septembrie.

Principalele însușiri: precocitate timpurie, productivitate, fruct mare și cu fructificare și pe lăstarii laterali.

Miroslava

Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, productiv, cu rezistență bună la ger și la atacul de boli. Epoca de înflorire este semitârzie, de tip protogin.

Fructul este de formă rotund-elipsoidală, cu greutate medie de 14,1 g, cu procent în miez de 52,6 %, se extrage întreg și este de culoare galben deschis cu gust plăcut.

Epoca de coacere este timpurie, în prima parte a lunii septembrie.

Principalele însușiri: timpurietate, productivitate, precocitate, rezistență la boli și ger.

e) Nucile de Vâlcea

Valcor

Pomul este viguros, intră pe rod timpuriu, produce constant, este rezistent la ger secetă și boli. Coroana este globuloasă cu port etalat.

Înfloritul este semitardiv de tip protandru, florile masculine (amenții) înfloresc înaintea celor femele și produc mult polen. Polenizatorii recomandați sunt soiurile: GEOAGIU 65, GERMISARA, JUPÂNEȘTI , MIHAELA ȘI ORĂȘTIE.

Fructul are forma larg eliptică, cu Orificiu peduncular bine închis, coaja subțireii netedă, greutatea medie de 12-13 g; miezul se extrage întreg, are culoarea gălbuie, gust plăcut și aromat, calitate bună. Miezul reprezintă 51-52% din greutatea totală a fructului și conține 72,23 % lipide și 26,57 % protide.

Maturitatea fructelor are loc în decada a doua a lunii septembrie.

Principalele însușiri: este un soi cu fructe de calitate bună, productiv și rezistent care merită să fie extins în zona dealurilor subcarpatice.

Valmit

Pomul are vigoare mare, este precoce, produce constant, este rezistent la ger secetă și destul de rezistent la boli. Coroana este globuloasă cu port etalat. Înfloritul este semitardiv de tip protogin, florile femele înfloresc înaintea celor mascule.

Fructul este aspectuos, de formă larg eliptică, cu coaja netedă, subțire, de culoare gălbuie, greutatea medie 12,6 g; miezul se extrage ușor, întreg, are culoarea gălbuie și gustul plăcut, de calitate bună, deține 52% din greutatea fructului și conține 62,9% lipide și 30,36 % protide.

Maturarea fructelor are loc în a doua decadă a lunii septembrie. Producția poate fi valorificată atât ca miez cât și ca fruct întreg în coajă.

Principale însușiri: soi cu fructe de calitate, aspectuoase, care merită să fie extins în cultură, în zona dealurilor subcarpatice.

Valrex

Pomul este de vigoare mijlocie, precoce, produce constant, rezistă bine la ger, secetă și boli. Coroana este globuloasă, etalată.

Înflorește semitardiv, florile fiind de tip protandru, cu mult polen. Principalii polenizatori sunt soiurile Jupânești, Germisara, Geoagiu 65, Mihaela și Orăștie.

Fructul are forma larg eliptică, orificiul peduncular/ bine închis, coaja subțire și netedă, de culoare galben-maronie, greutatea medie este 14g; miezul, se extrage, întreg, are culoarea alb gălbuie, gustul plăcut, aromat.

4.2. Alte soiuri de nuc eu perspectivă de a fi cultivate în România

Pe lângă soiurile românești de nuc, în condițiile din zona subcarpatică, sunt testate și soiuri provenind din Franța, Germania, S.U.A., Bulgaria, în scopul îmbunătățirii sortimentului existent. Până în prezent, unele din acestea au dat rezultate promițătoare. Este vorba de soiul cu fructificare terminală, Franquette, soiul cu fructificare intermediară Hartley și soiurile cu fructificare laterală Ferjean® și Vina;. Alte soiuri sunt și ele testate în aceeași zonă: Fernette®, Fernor®, Lara, Serr, Chandler®, Tehama, Pedro, Paine, (toate cu fructificare laterală), Adams 10, Howe, Moyer, Uzlop 10, Geisenheim 139, Maiette, etc.

4.3. Dificultăți întâmpinate în extinderea culturii nucului

Extinderea culturii nucului, specie deosebit de valoroasă, întâmpină o serie de dificultăți datorate Unor particularități biologice dintre care amintim:

• intrarea mai târzie pe rod decât a altor specii pomicole (la 10-12 ani de la plantare, în cazul materialului săditor nealtoit) i-a determinat pe fermieri și pe producătorii individuali să aibă reținere la înființarea plantațiilor de nuc în masiv;

• dificultatea înmulțirii nucului, îndeosebi în câmp, unde se obțin rezultate deosebit de slabe (20-25% prindere), determină livrarea nucului altoit la un preț ridicat, care este descurajant pentru producătorul individual sau chiar pentru fermier; înmulțirea nucului în spații controlate a fost pusă la punct, fiind obținute rezultate bune (50-60% prindere), dar costul materialului este foarte ridicat;

• atacul bolilor specifice (bacterioza și antracnoza), care sunt tot mai greu de combătut impune procurarea de mașini de stropit speciale care au un preț de cost foarte ridicat;

• recoltarea și condiționarea nucilor se face cu mașini specializate, care se pot procura de asemenea la un preț de cost foarte ridicat, iar metodele tradiționale de recoltare manuală și de spălare, uscare nu dau rezultate bune, mai ales în anii ploioși în timpul recoltării, ceea ce duce la deprecierea calității fructelor;

• creditele care se pot obține de la bănci se acordă cu dobânzi foarte ridicate și deci sunt foarte greu de rambursat.

CAPITOLUL V

PARTICULARITĂȚI DE CULTURĂ A NUCULUI

5.1. Tehnologia culturii nucului în livadă

Sistemul de cultură. în cultura nucului se practică trei sisteme de cultură: clasic sau extensiv, intensiv și superintensiv.

Sistemul clasic (extensiv) presupune o densitate de 60-80 pomi/ha, aceștia fiind plantați la distanțe mari (10×12 m; 12×12 m sau chiar 12×14 m), cu soiuri altoite pe nuc (J. Regia) sau pomi nealtoiți.

Într-un astfel de sistem de cultură pomii ajung să ocupe spațiul de nutriție după cca 25-30 de ani și intră deplin pe rod în anii 10-12 de la plantare. De aceea, în primii 8-10 ani se recomandă cultura intercalată a unor plante agroalimentare, furajere, arbuști fructiferi (coacăz, zmeur) și căpșun. Experiențe special organizate' la Institutul de pomicultură Pitești și la Stațiunea experimentală Tg. Jiu au arătat că sunt indicate (aduc profit) culturile de cartof, fasole, mazăre/căpșun pentru fructe și stoloni, cu condiția ca pe rândul de pomi să se lase o bandă de 1,5-2,0 m lățime, care se menține ca ogor negrii, prin mobilizarea solului și erbicidarea acestuia.

Culturile intercalate pot influența pozitiv creșterea și fructificarea nucului prin îngrășămintele suplimentare care se dau conform tehnologiei, cât și prin reducerea excesului de umiditate din sol, în anumite perioade ale anului. De cele mai multe ori, însă, culturile intercalate de pomi (gutui, vișin, prun) și arbuști fructiferi (zmeur, de exemplu), concurează nucul pentru apă și. elemente nutritive, împiedică efectuarea, lucrărilor mecanizate, aplicarea tratamentelor împotriva bolilor și dăunătorilor,, sporesc volumul forței de muncă manuală. Totuși, ca o alternativă economică pentru recuperarea mai,rapidă a investițiilor folosite la. înființarea plantațiilor de nuc, se poate folosi cultura intercalată a coacăzului negru și căpșunului, producțiile obținute de la aceste plante aducând profit.

Sistemul intensiv de cultură presupune o densitate de 90-140 pomi altoiți la hectar, cu distanțe de plantare de: 9×8 m; 10×8 m; 10×9 m; 10×10 m, distanțe care permit, de asemenea, practicarea culturilor intercalate numai în primii 6-7 ani, deoarece, începând cu anul 8 de la plantare, se obțin primele recolte economice de nuci în coajă.

Sistemul superintensiv de cultură, Se caracterizează printr-o densitate mare, numărul de pomi la ha variind de la 150 la 200 pomi. Recolte economice se obțin în anul 5-6 de la plantarea nucilor altoiți. Distanțele de plantare sunt de 7×7 m și 8×8 m.

Spre deosebire de sistemul extensiv, cu costuri reduse la înființarea plantației și recuperarea lentă a investițiilor, sistemul intensiv și superintensiv, cere costuri mari în prima etapă, dar recuperările și beneficiile sunt mult mai rapide.

În ultimii ani s-au înființat și plantații de nuc altoit sub formă de garduri fructifere, la distanțe de 7×3,5 m, cu deosebire în Franța și Italia.

Cultura modernă a nucului este orientată spre sistemul superintensiv în ferme, cu plantații de 50-60 ha, în care se obțin 1800-2000 kg nuci în coajă/ha.

Trebuie să reținem o remarcă a specialistului francez E.Germain (1999), după care o plantație de nuc devine profitabilă numai atunci când cultivatorul știe să aleagă soiul, portal toiul și sistemul de cultură, stabilind corect distanțele de plantare și forma de conducere a pomilor.

5.2. Forme de coroană.

Pentru plantațiile comerciale de nuc, forma de conducere a pomilor se alege în funcție de vigoarea soiului, tendința de creștere acrotona sau bazitonă, tipul de fructificare, fertilitatea solului și nivelul tehnologiei aplicate, mecanizarea lucrărilor de întreținere și recoltare etc.

Se știe că pomii izolați, ca și cei din cultura clasică, cu soiuri autohtone viguroase și acrotone, cu fructificare terminală, ramifică natural (fără tăieri) și formează coroane mari, simetrice, suficient de rare ca să pătrundă lumina.

În cultura modernă însă (intensivă și superintensivă), cu soiuri de vigoare mijlocie, bazitone, precoce și cu fructificare mixtă (terminală și laterală) s-au impus coroanele dirijate sub formă de ax vertical, ax structurat; ax-vas, drapel Marchand etc.

Practica a dovedit că soiurile cu fructificare terminală necesită mai multe tăieri pentru stimularea ramificării și eliminarea zonelor neproductive, în timp ce soiurile care fructifică lateral vor necesita, mai puține intervenții, pentru a nu le modifica ramificarea naturală. In absența tăierii, creșterea naturală realizează o dispunere etajată pe ax și la nivelul fiecărei ramificații, iar o dată cu apariția primelor flori femele, apar modificări esențiale în aspectul general al pomilor. La alegerea sistemului de conducere a pomilor se va ține seama de faptul că înălțimea pomilor trebuie corelată cu distanța dintre rândurile de pomi și că soiurile cu ramurile atârnânde nu sunt pretabile pentru recoltarea mecanizată.

Iată de ce, în cultura modernă a nucului, în care soiul are un rol predominant în alegerea sistemului de conducere a pomilor, se preconizează a fi folosite coroane fusiforme (ax vertical, ax structurat) și de vas (vas întârziat și ax-vas).

Axul vertical se folosește pentru soiurile de vigoare mijlocie cu fructificare mixtă (terminală și laterală), cu multe puncte de rodire pe ramuri (4-5), care au tendința naturală de a forma un ax relativ viguros.

Pomii conduși cu ax vertical prezintă un trunchi înalt de 1,8-2,0 m și un număr variabil de șarpante (15-20), formate natural (fără tăiere), dispuse în spirală în jurul axului, sub unghiuri mari de inserție.

Schema de formare a axului vertical constă în: suprimarea la plantare a mugurilor din partea mediană, suprimarea în anul doi, la sfârșitul iernii, a ramurilor concurente axului.

Suprimarea în anul III a ramurilor viguroase cu unghiuri mici de inserție și suprimarea în anul IV a lateralelor și a altor ramuri suplimentare.

În timpul formării coroanei, lăstarii de pe trunchi și concurenții se elimină, iar lăstarii de prelungire a șarpantelor se ciupesc, pentru stimularea creșterii axului și ramificării lor. Pentru realizarea și menținerea echilibrată a coroanei, șarpantele prea viguroase, care nu pot fi înclinate (pentru mărirea unghiului de inserție), se elimină progresiv (începând cu anii 5-6 de la plantare), iar cele arcuite puternic se aduc la nivelul unei creșteri anuale viguroase, pentru redresarea poziției lor. în final, axul vertical se prezintă ca o coroană conică, bine structurată, care se apropie foarte mult de nucul crescut liber (fără tăieri), care asigură o fructificare precoce pe ramurile laterale inserate de-a lungul axului.

Vasul întârziat. Pomii conduși sub forma acestei coroane, prezintă un trunchi înalt de 1,60 m, cu ax scurt și 4 șarpante, inserate în spirală la distanța de 35-40 cm una de alta.

Pentru ușurarea execuției lucrărilor de întreținere în livadă, primele două șarpante sunt dirijate pe direcția rândului. Fiecare șarpantă prezintă 4-5 subșarpante, mai apropiate sau mai îndepărtate (la 40-60 cm), în funcție de capacitatea de ramificare a soiului. Se folosește în principal pentru soiurile acrotone cu fructificarea terminală.

Formarea vasului întârziat constă în tăierea tulpinii m anul I primăvara, la înălțimea de 1,60 m, alegerea și scurtarea șarpantelor la același nivel pentru uniformizarea creșterilor în anul II, alegerea primei subșarpante în anul III și completarea celorlalte subșarpante în anul IV.

Vasul ax. Este o variantă a vasului întârziat, adaptată pentru densitățile mari de plantare, cât și în plantațiile care se restructurează (se răresc), după câțiva ani de producție. Inițial această coroana se conduce cu ax vertical, ulterior însă aceasta capătă forma de vas, datorită suprimării axului.

În primii ani de formare a coroanei, prezența axului este necesară pentru deschiderea naturală a unghiurilor de inserție a șarpantelor. Ulterior însă, când unghiurile de inserție capătă valori mari și poziția șarpantelor s-a consolidat axul se suprimă.

Când reducerea axului pentru fortificarea șarpantelor se face în mai multe etape (câte 1/4 din lungime), este necesar să fie ținut de fiecare dată, un lăstar de prelungire, care va fi tutorat, în poziție verticală, influențând pozitiv deschiderea unghiului de inserție.

Tăierile de producție se aplică diferențiat, în funcție de tipul de fructificare și vârsta pomilor.

La soiurile care fructifică terminal, tăierile urmăresc reînnoirea și amplificarea-structurilor fructifere, iar la cele cu rodire laterală,, aducerea lemnului tânăr, cât mai aproape de o structură permanentă. în toate cazurile tăierile de producție au în vedere realizarea permanentă a unui raport echilibrat între procesele de creștere și de rodire.

La nucii tineri, cu fructificare terminală/ tăierea în primii ani este slabă, pentru a nu întârzia intrarea pomilor pe rod. Cu ocazia tăierii, sunt suprimate toate ramurile lacome din interiorul coroanei, concurentele și subșarpantele plasate defectuos .

Tăierile de reîntinerire, se fac după 3-4 ani de producție la ramuri de rod, înainte ca acestea să dea semne de îmbătrânire (creșteri mici terminale). Tăierea se face pe lemn matur și gros, pentru a garanta revigorarea creșterilor.

Tăierea de regenerare, se aplică când coroanele pomilor se degarnisesc foarte mult și fructificarea periferică nu asigură decât 30-40% din potențialul de rodire al pomilor.

Pentru refacerea coroanei într-o structură nouă, se taie adânc în lemn de până la 8-10 ani, activând mugurii dorminzi și stimulând capacitatea de lăstărire a pomilor, în luna mai, după tăiere, se aleg lăstarii principali pentru prelungirea și ramificarea șarpantelor și subșarpantelor și se elimină lăstarii verticali ca și cei situați în zona celor aleși, pentru a nu-i concura în creștere,

Pe porțiunile de șarpante rămase după tăiere, se vor forma numeroase ramuri de schelet și de rod.

Epoca și metoda de tăiere.

Tăierile trebuie efectuate la începutul perioadei de vegetație, în faza de dezmugurit, deoarece rănile se închid și se calusează mai repede.

Pentru evitarea unei posibile uscări a ramurilor suport, semischeletul care se înlătură, se taie sub formă de cep (lung de 10-15 cm), care în timpul verii se usucă lent și închide rana complet.

5.3. Sisteme de întreținere și lucrare a solului

După desființarea plantațiilor de nuc, solul se menține ca: ogor negru prin lucrări mecanice și erbicidare, culturi intercalate de legume, căpșuni și arbuști fructiferi, înierbare totală, înierbarea parțială combinată cu ogorul negru, înierbare pe intervalul dintre rânduri, erbicidat, lucrat sau mulcit pe rândul de pomi.

Alegerea sistemului de întreținere se stabilește în funcție de zona de cultură, densitatea plantației, relieful și panta terenului, tipul de sol, particularitățile creșterii sistemului radicular al portaltoiului, dotarea tehnică și posibilitățile financiare ale cultivatorului.

În zona de câmpie, deficitară în precipitații, solul se întreține ca ogor negru, lucrat sau erbicidat, pentru diminuarea pierderilor de apă prin evapotranspirație. În condiții similare, dar în regim irigat, sistemul de întreținere a solului în plantațiile tinere de nuc, prin culturi intercalate (cultură secundară), este profitabil și chiar indicat pentru recuperarea mai rapidă a investițiilor făcute la plantare.

Solurile din zona dealurilor și colinelor plantate cu nuc, deficitare în materie organică și supuse permanent proceselor de eroziune, vor fi stabilizate și ameliorate prin înierbare naturală sau artificială.

Variantele sistemului de întreținere a solului prin înierbare se stabilesc în funcție de panta terenului, toleranța portaltoiului la înierbat și erbicide și de metoda și tehnica folosită la recoltare și strângerea nucilor.

Înierbarea, se practică în zonele cu precipitații abundente pe terenuri în pantă supuse eroziunii. Ea poate fi permanentă, când solul rămâne înțelenit pe toată durata de viață a plantației și temporară, când intervalele înțelenite, alternează cu cele lucrate (ogor negru). Desțelenirea intervalului înierbat și însămânțarea celui lucrat, se face odată la 3-4 ani. În felul acesta solul se îmbogățește în materie organică și nu mai este supus proceselor de eroziune.

Pe pante mai mici, înierbarea intervalelor dintre rânduri poate avea un caracter permanent, iar întreținerea solului pe rândul de pomi se poate lucra, erbicida sau muici.

Din practică se știe că sistemul radicular al nucului se dezvoltă slab și superficial pe terenurile înțelenite natural și de aceea, erbicidarea și mulcirea solului pe direcția rândului de pomi, în varianta înierbare, pot influența pozitiv creșterea și fructificarea nucului.

Ogorul negru realizat prin lucrări mecanice. În timpul anului, în livezile de nuc, se aplică 4-5 lucrări mecanice, la adâncimea de 15-20 cm, pentru mobilizarea solului, distrugerea buruienilor și conservarea apei în sol. Înainte de recoltare, solul se lucrează superficial, se nivelează și se tasează, pentru a ușura culegerea cu combina a nucilor de pe sol căzute natural sau scuturate mecanic. Acest sistem de întreținere,a solului în multe zone pentru cultura nucului, prezintă următoarele avantaje:

• asigură o descompunere mai rapidă a materiei organice din sol, punând la dispoziția pomilor elementele necesare creșterii și fructificării;

• nitrații și fosforul asimilabil, se găsesc în cantități sporite în solurile lucrate și întreținute ca ogor negru;

• prin distrugerea buruienilor se elimină competiția pentru apă și hrană, între acestea și nuc;

• nu poluează mediul și nu distruge echilibrul biologic al solului;

• în sol se realizează un regim aerohidric favorabil formării rădăcinilor active și dezvoltării unei microflore specifice;

• sistemul radicular al pomilor se dezvoltă mai profund în sol, reducând astfel pericolul degerării rădăcinilor de garnisire în timpul iernilor grele, lipsite de zăpadă;

• prin lucrările solului se distruge parțial sau total rezerva biologică de boli, insecte și dăunători.

Ogorul negru realizat prin lucrări mecanice, prezintă însă și unele dezavantaje:

• prin lucrările mecanice, sunt distruse rădăcinile, din stratul superficial al solului (0-20 cm), diminuând astfel periodic capacitatea de absorbție a pomilor;

• intensifică fenomenul de cloroză ferică, datorită formării rădăcinilor în straturi mai profunde, unde solurile sunt mai bogate în calcar activ;

• prin trecerea repetată a agregatelor pe intervalele dintre rândurile de pomi, solul se tasează până în profunzime, limitând astfel aria de extindere a sistemului radicular;

• pe vreme ploioasă, solul devine impracticabil, făcând imposibilă aplicarea unor lucrări importante în livadă cum sunt: tăierile de formare și întreținere a coroanelor, tratamentitele împotriva bolilor și dăunătorilor, recoltarea și transportul fructelor etc;

• pe terenurile în pantă solurile sunt supuse permanent unui proces activ de eroziune și de degradare.

Ogorul negru realizat prin erbicidare. Acest sistem de întreținere se obține în urma aplicării .erbicidelor pe întreaga suprafață plantată. Spre deosebire de ogorul negru lucrat mecanic, ogorul negru erbicidat, prezintă următoarele avantaje:

• reduce tasarea profundă a solului, favorizând dezvoltarea și extinderea rădăcinilor nucului, în toate direcțiile;

• diminuează efectul înghețurilor târzii, de primăvară, comparativ cu solurile înierbate;

• reduce intensitatea formelor de eroziune, în raport cu solurile lucrate.

Pe solurile grele, aplicarea erbicidelor este contraindicată deoarece acestea produc o tasare superficială care îngreunează și mai mult infiltrarea apei în adâncime.

Prin erbicidarea continuă a plantațiilor de nuc, pot apare și unele efecte nedorite asupra mediului cum sunt:

• formarea și dezvoltarea unei flore alcătuite din specii de buruieni rezistente la anumite erbicide și perturbări în activitatea biologică a solului;

• antrenarea unor reziduuri de erbicide în apele de șiroire, în pânza freatică sau în apele de suprafață (Germain și colab., 1999).

Pentru reducerea unor efecte nedorite asupra nucului, începând cu anul 1999, aplicarea simazinului pentru combaterea buruienilor a fost restricționată.

5.4. Aplicarea erbicidelor.

Înainte de erbicidare, se culeg informații despre caracteristicile tipului de sol și a structurii floristice din plantația de nuc despre modul de acțiune și eficacitatea erbicidului, toleranța nucului, precum și unele date despre rezultatele obținute cu erbicidele care vor fi folosite.

În plantațiile de nuc, se folosesc erbicide de contact și sistemice. Erbicidele de contact au o acțiune rapidă asupra aparatului foliar al buruienilor, perturbând procesul de fotosinteză. Pentru combaterea totală a buruienilor, se folosesc mai multe tratamente în funcție de gradul de refacere a acestora, cu un amestec de diquat + paraquat. Acest preparat, ajuns în sol, se degradează lent și are o eficacitate insuficientă pentru plantele perene.

Erbicidele sistemice sunt absorbite de frunze și rădăcini și sunt transportate prin sevă, în toată planta. Ele au acțiune maximă în timpul creșterii active a rădăcinilor adventive. Au o acțiune lentă și, după mai multe săptămâni, cuprind întreaga plantă.

Cercetările efectuate în țara noastră de Tetileanu C. (1994), au arătat că erbicidele Gallant super CE (1-1,5 l/ha) și Focus ultra CE (3-41/ha) au distrus în totalitate vetrele de Agropyron tepens și Cynodon dactylon, dar au avut un efect nesemnificativ asupra buruienilor dicotiledonate.

Buruienile dicotiledonate au fost distruse în totalitate, indiferent de concentrația folosită, de erbicidele Starane 250 CE (1,2-2,5 l/ha), Basta 14 SL (5-6 l/ha), Erranca CE (4-10 l/ha), Glyphogan CE (conc.3%); în schimb, cele două specii de pir, au apărut treptat sub formă de vetre pe o suprafață de peste 50% erbicidată. Dintre toate erbicidele folosite, s-au dovedit mai eficiente Roundup 360 CE (8 l/ha), Basta 14 SL (5 l/ha), Erranca (8 l/ha), Glyphogan CE (3%) care au distrus două specii de pir, în proporție de 90-100%.

Sol înierbat. Înierbarea solului este un sistem de întreținere care se realizează natural sau prin semănatul ierburilor perene (artificial).

Înierbarea naturală – tradițională – este specifică zonelor mai înalte, unde suma anuală a precipitațiilor depășește 700 mm. Acest sistem de întreținere a solului, se aplică ocazional pe terenurile în pantă pentru prevenirea eroziunii solului. în plantațiile tinere, pomii sunt puternic concurați în creștere de covorul de ierburi, care acoperă în totalitate sistemul radicular al nucului.

La nucii pe rod, înierbarea totală poate fi benefică, numai atunci când plantația este irigată și fertilizată, iar speciile de ierburi cultivate, sunt mai puțin concurente nucului.

Îînierbarea artificială, se realizează cu specii perene, care au o înrădăcinare superficială, înfrățesc rapid și sunt rezistente la secetă, exces de umiditate, umbră, îngheț, cosire repetată și călcare și nu emit pretenții față de climă și sol. Îndeplinesc aceste condiții speciile: Lolium perene, Festuca înaltă, Festuca roșie trasantă, Festuca roșie semi-trasantă, Festuca roșie gazonată, Poa anua și Trifolium repens etc.

Lolium perene are o viteză mare de creștere și este rezistent la tasare, Festuca înaltă favorizează ameliorarea structurii solului și rezistă la tasare, Festuca semi-trasantă asigură o refacere rapidă a covorului vegetal, este perenă și nu este agresivă în competiție cu nucul, pentru apă și substanțe nutritive.

Înierbarea artificială se realizează în trei variante: înierbarea pe intervalul dintre rândurile de pomi și erbicidarea pe rând; înierbarea pe interval și mulcirea pe rând și înierbarea pe interval și lucrat pe rândul de pomi.

Înierbarea intervalului și erbicidarea pe rând. Acest sistem de întreținere a solului din livezile de nuci, reprezintă o combinare reușită a avantajelor înierbării și erbicidării. Erbicidarea se face pe direcția rândului pe o bandă cu, lățimea de 1-2 m. Se are în vedere alegerea substratului, aceasta pentru a limita impactul negativ asiipra mediului.

Înierbarea intervalului și mulcit pe rând. În această variantă erbicidarea pe rând este înlocuită cu un strat de muici de 10-15 cm grosime, format din coji de nuci, scoarță de copac tăiată și măcinată, mai mult sau mai puțin descompusă. Alegerea depinde de posibilitatea de procurare și în final de preț.

Mulcitul solului pe rândul de pomi, se practică numai în livezile tinere, pentru protecția sistemului radicular, față de variațiile termice din timpul verii și începutul primăverii, pentru îmbogățirea solului în materie organică și micro elemente și dezvoltarea biocenozei utile.

În plantațiile intrate pe rod, mulciul poate constitui un obstacol pentru recoltarea mecanizată și un loc de adăpostire și proliferare a rozătoarelor.

Sol înierbat și lucrat pe rând. Este o variantă a înierbării, mai puțin practică, din rațiune tehnologică și economică. întreținerea solului prin prașile repetate, duce la distrugerea rădăcinilor din zona cea mai fertilă a solului și ridică prețul de cost al lucrărilor de întreținere a plantațiilor de nuc.

5.5. Fertilizarea.

Ca și alte, specii pomicole, nucul, prin sistemul său radicular puternic și adânc, extrage cantități însemnate de substanțe minerale din sol. Dintre acestea, unele se pierd odată cu recolta (miezul și coaja nucilor), altele sunt depozitate în lemn și pierdute o dată cu defrișarea și numai puține se reîntorc în sol prin intermediul frunzelor și al cojii verzi a nucilor.

Pentru asigurarea creșterii și rodirii nucului este necesar să se introducă în .sol o parte din elementele fertilizante pierdute.

Analiza componentelor chimice din fiecare organ al pomului, poate da indicații importante asupra naturii și cantităților de îngrășăminte care trebuie introduse în sol.

Știind că miezul de nucă dă în medie 2,24% cenușă, iar coaja 0,70%, s-a calculat că în 100 kg de nuci, care au 46 kg de miez și 54 kg coajă, se găsesc următoarele elemente (Tabelul 5):

Tabel 5

Cantitatea de substanțe minerale, în kg, la 100 kg nuci

Cu fiecare recoltă se îndepărtează din sol o mare cantitate de azot, potasiu și fosfor, ceea ce duce, cu timpul, la o sleire a solului în aceste elemente.

Din practică se știe că nucul nu crește bine în solurile sărace în azot. Deși o parte poate fi asigurat de simbioza dintre rădăcini și o bacterie specifică (Bacillus plantico le rebesans Schanderl), este necesar ca acest element să fie predominant în complexul de îngrășăminte aplicate în cultura nucului.

Dintre organele pomilor, frunzele dețin primul loc în ceea ce privește consumul de azot (67,4%), fosfor (51,4%), potasiu (44,8%) și magneziu (75%). Pentru stabilirea necesarului de îngrășăminte, analiza solului este mai puțin importantă, datorită variabilității pronunțate a solului în spațiul de nutriție al pomilor, atât la suprafață, cât și în profunzime.

Carența pomilor în nutriție apare și se manifestă prin diferite simptome. De” exemplu, pentru azot apare primăvara și se manifestă prin prezența unor frunze palide, neobișnuit de subțiri. Lăstarii sunt scurți și subțiri, cu un foliaj atipic, care îmbătrânește prematur și cade de timpuriu. Carența în potasiu apare sub forma unor simptome specifice la începutul și mijlocul verii. Frunzele devin pale și ulterior marginile lor se ondulează și se răsfrâng în sus. Sunt afectate, îndeosebi, frunzele din zona de mijloc a lăstarului, care, în final, rămân mai mici. Carența în zinc apare frecvent pe solurile nisipoase sau pe cele fertilizate cu cantități mari de gunoi de grajd. Nucii cu carențe în zinc sunt mai mici, cu aspect de tufă, dezmuguresc cu întârziere și formează frunze mici, clorozate (nervurile rămân verzi) și cu marginile ondulate. Simptomele apar pe ramuri individuale sau pe întreg pomul, afectând partea superioară a coroanei. Fiind implicat în funcționarea multor enzime și în sinteza unor hormoni, zincul, influențează într-un grad înalt calitatea nucilor. Din literatură se știe că nucile cu carențe în zinc sunt mai sensibile la bolile specifice nucului.

Aplicarea îngrășămintelor. Pentru obținerea unor recolte economice este necesar să se aplice cantități mari de azot, folosind ca surse principale: gunoiul de grajd, ureea, sulfatul și nitratul de amoniu, nitratul de calciu.

Metode de aplicare. Îngrășămintele cu azot se aplică pe întreaga suprafață sau în benzi cu lățimea de 30-50 cm, cu mașina sau odată cu irigarea. Azotul aplicat prin irigare, cu microaspersoare sau prin picurare, se distribuie mai uniform în sol și se folosește mai eficient.

Gunoiul de grajd se folosește mai puțin ca sursă de azot și mai mult pentru îmbunătățirea structurii solului. Gunoiul de păsări este benefic numai în primii ani de la plantare, când se consumă circa 90% din valoarea azotului. Cantitățile de azot, folosite în plantațiile de nuci, aflate în plină perioadă de rodire, variază între 110 și 440 kg/ha/an. Dar cei mai mulți cultivatori folosesc doze mai moderate, respectiv 140-180 kg N/ha/an.

La aplicarea îngrășămintelor se va ține seama de: mărimea recoltei de nuci, vigoarea pomilor, concentrația frunzelor în azot, cantitatea de precipitații și normele de irigare, textura solului, azotul fixat biologic de plantele leguminoase folosite ca culturi intercalate, compoziția materiei organice și a resturilor de culturi etc.

Pentru o gospodărire mai economică a îngrășămintelor cu azot, se recomandă aplicarea acestora înainte de cules, decât după. La sfârșitul verii, azotul este absorbit mai ușor de frunze și stocat în coroană, ramuri și rădăcini.

Solurile nisipoase sunt, cel mai adesea, deficitare în potasiu, fiind necesară aplicarea acestui element în cantitate de 400-500 kg/ha. Pe solurile grele, argiloase sau nisipo-lutoase se recomandă cantități mai mari, 1000-1500 kg/ha, sub formă de clorură de potasiu sau sulfat de potasiu.

Pe lângă îngrășămintele principale (azotul, fosforul și potasiul), există un grup de așa zise microelemente, care, deși în cantități foarte mici, au un rol deosebit de important în viața plantelor, în echilibrul lor nutrițional. Lipsa acestor microelemente în unele soluri le poate face improprii culturii nucului, poate compromite cultura. De aceea în unele state, se fac programe de restabilire a echilibrului nutrițional prin aplicarea de microelemente. Astfel, pe solurile nisipoase se folosesc doze de 2,3-4,6 kg sulfat de zinc, la pom, în funcție de mărimea acestuia. Sulfatul de zinc poate fi, de asemenea, injectat în sol, în doză de 25-75 l/pom. Pe solurile cu pH-ul ridicat (peste 7,5) și pe cele calcaroase, sulfatul de zinc se aplică în. doză de 4,5 kg/pom.

Se pot face și stropiri foliare cu sulfat de zinc în cantitate de 2,24-4,48 kg zinc pe hectar.

Stropirile cu sulfat de zinc se fac imediat după înflorirea deplină, când pistilele florilor s-au brunificat. Dacă este necesar, stropirea se repetă încă o dată sau de două ori, la intervale de 2-3 săptămâni.

Un alt microelement important este borul, a cărui lipsă se corectează prin aplicarea unei cantități de 56-84 kg/ha de borax, o dată la 3 ani. Se poate aplica și sub formă foliară, folosindu-se doza de 0,11 kg la 100 litri.

Lipsa cuprului din sol se corectează prin stropiri cu sulfat de cupru, toamna, sau cu Kocide 101, în concentrație de 1,20 kg la 1001 apă, stropindu-se de 3-5 ori în timpul sezonului de vegetație.

5.6. Irigarea.

Multă vreme s-a crezut că nucul are cerințe minime față de apă, datorită sistemului său radicular dezvoltat și profund, capabil să valorifice, în cazul secetelor, apa din straturile profunde ale solului. Această concepție este profund greșită și se bazează pe comportarea nucilor solitari, diseminați de păsări, cât și a celor de pe aliniamente, unde producția este neglijabilă și întâmplătoare.

O evaluarea corectă a cerințelor nucului pentru apă se poate face numai în plantații organizate, cu tehnologii de, cultură optimizate, unde se obțin, în mod constant, recolte economice și fructe de bună calitate. În aceste condiții rezultatele cercetărilor arată că insuficiența apei în sol reduce creșterile vegetative și depreciază, parțial sau total, calitatea fructelor. În caz de secetă prelungită, frunzele se ofilesc și cad, cu mult înainte de sosirea toamnei.

Excesul de apă din sol este, de asemenea, foarte dăunător nucului, deoarece prin modificarea raportului aero-hidric se reduce mult absorbția elementelor nutritive din sol și intensitatea fotosintezei, se creează condiții favorabile pentru dezvoltarea bolilor produse de fungii din genul Phythophthora.

La alegerea sistemului de irigare trebuie să se țină seama de caracteristicile fizice și chimice ale solului, uniformitatea și panta terenului, costurile și disponibilitatea apei pentru irigare etc.

Sistemele de irigare folosite, în prezent, la nuc sunt: aspersiunea, irigarea prin picurare, microaspersiunea și irigarea de suprafață (bazine și rigole). Irigarea prin aspersiune, se folosește pe suprafețe mari în zona dealurilor, unde terenul este frământat și supus eroziunii. Are avantajul că poate fi folosit și în zonele reci, pentru prevenirea și diminuarea efectului înghețurilor de primăvară. Se folosește numai acolo unde se asigură sursa de energie necesară pentru pomparea apei în sistem și apă de bună calitate (fără săruri).

Irigarea prin picurare și microaspersiune (irigarea cu volum redus), s-a extins foarte mult în plantațiile de nuci din California, deoarece reduce penuria de apă și costurile mari ale apei de irigat, excesul și infiltrarea variabilă a apei în sol. Spre deosebire de celelalte sisteme, irigarea prin picurare și microaspersiune umezește o suprafață mai mică de (teren plantat, diminuând astfel cu 5-15% volumul apei pierdut prin evaporare de la suprafața solului.

Irigarea de suprafață este un sistem tradițional, folosit multă vreme în cultura nucului din California, pe terenurile plane sau cu panta sub 1%. În cadrul acestui sistem s-a folosit irigarea în bazine pătrate sau circulare, precum și irigarea pe brazde acolo unde sursa de apă este disponibilă și ieftină, iar eroziunea solului nu constituie o problemă.

5.7. Protecția pomilor și a mediului

Bolile nucului se grupează în funcție de agentul patogen care le determină: bacterioze (produse de bacterii); micoze (produse de ciuperci parazite); boli produse de carența sau excesul unor elemente nutritive și boli fiziologice.

Principalele boli și dăunători și modul lor de combatere prezintă o serie de particularități, după cum urmează:

Arsura bacteriană a nucului (Xanthomonas Juglandis)

Arsura bacteriană a nucului este produsă de bacteria Xanthomonas juglandis și este în prezent afecțiunea cea mai gravă în plantațiile de nuc.

Este o boală periculoasă, fiind supusă regimului de carantină fitosanitară, deoarece produce pagube mari, uneori cifrate la 80-90% la puieții din pepinieră și la fel de mari, în unii ani, la producția de nuci.

Cercetările recente au arătat că sunt atacate toate organele plantei: ramuri, frunze, inflorescențe și fructe. Pe ramuri și pe lăstari, atacul se manifestă în mod grav, sub forma unor pete alungite, sub care țesutul este moale și din care se scurge un exudat, care în contact cu aerul se usucă! La început, petele au culoarea brună apoi se înnegresc. Ramurile tinere se usucă, începând de la vârf, iar lemnul se brunifică. Atacul încetează odată cu lignificarea ramurilor.

Infecția trece din scoarță în lemn și în razele medulare. Leziunile tind să, se cicatrizeze și iau aspectul unor cancere, deschise în sens longitudinal. Pe tulpinile puieților din pepinieră, atacul se manifestă la fel ca pe-ramurile pomilor și produce adesea uscarea acestora.

Frunzele pot fi atacate pe ambele fețe și în orice stadiu de dezvoltare. Atacul se manifestă, în general, prin apariția pe porțiunile de limb dintre nervuri a unor pete mici, clorotice, care după uscare capătă o culoare brună sau neagră.

Aspectul atacului pe frunze poate fi de mai multe tipuri, după cum urmează: petele inițiale se transformă într-o pată neagră, vizibilă, rotundă sau unghiulara, delimitată net de țesuturile aparent sănătoase sau limitată de o margine gălbuie ori verzuie palid translucidă. De multe ori petele se localizează pe marginea limbului, unde produc necroze, care se usucă sau provoacă încrețiri ale . frunzei.

Pedunculul frunzelor și al foliolelor prezintă, la început, mici excrescențe de tipul unor pustule dispuse uneori în sens longitudinal, care evoluează repede și se transformă în vezicule de culoare brună-negricioasă.

Mugurii sunt susceptibili de a fi atacați în primele faze de creștere, atacul în acest caz fiind mai puternic, iar mugurii putând fi distruși în întregime. Pe măsură ce mugurii avansează în creștere, capătă un oarecare grad de rezistență. Atacul se manifestă și pe amenți, care sunt contaminați în perioada persistenței acestora pe ramuri.

Dacă atacul permite totuși emisia de polen, acesta va purta bacteriile și va împrăștia infecția și către florile femele, în momentul polenizării.

Contaminarea florilor femele se poate face în toată perioada dezvoltării lor, fie direct prin picături de apă, care vehiculează bacteriile, fie prin pătrunderea pe stigmate a unui polen infectat.

Simptomele se manifestă la baza stigmatului printr-o înnegrire înconjurata de o aureolă uleioasă, care la început superficială, atinge rapid țesuturile interne, determinând, câteva zile mai târziu, căderea nucilor, atunci când au mărimea unei măsline.

În perioada care urmează fecundării, de obicei, cu temperatură și umiditate favorabile răspândirii bolii, stigmatele uscate ale tinerelor nuci lasă parazitul să pătrundă în tinerele fructe care cad foarte repede. Fructele rămân sensibile în tot timpul perioadei de creștere. Contaminarea se manifestă, la început prin pete brune apoi negre, înconjurate de o aureolă uleioasă, care apare în câteva puncte ale cojii verzi, dar mai adesea la extremități sau pe fața superioară a fructului. Apoi petele se unesc putând atinge 2-3 cm lățime, ele formând o ușoară depresiune, crăpată în centru. Nucile, deși atacate, continuă să se dezvolte, dar stricăciunea pătrunde în interior și determină căderea lor prematură.

Uneori nucile atacate ajung la maturitate dar cu o pată care nu. se curăță sau o deformare a cojii. Atacurile mai târzii, în iulie-august, pot interveni după anumite calamități.

Tinerii lăstari sunt contaminați în perioada de creștere activă. Atacul se manifestă prin apariția pe tinerele ramuri a unor leziuni negre, adâncite care evoluează rapid sub forma unor crăpături pe toată suprafața.

Atunci când cuprinde toată ramura, aceasta se usucă. Aceste atacuri sunt frecvente pe lăstarii tineri în iunie-iulie.

Pe frunze, atacul de bacterioză se manifestă prin pete care apar pe foliole, la început translucide, apoi negre; ele favorizează deformarea numită: „în lingură” .

Bacteria se perpetuează prin fructele atacate căzute, prin semințele cu epicarpul. bolnav și provenite de la pornii atacați și prin leziunile de pe ramuri, rămase de la un an la altul.

În cursul vegetației, bacteria se transmite prin polenul de la amenții atacați, prin apa de ploaie, care spală leziunile produse de bacterii, prin intermediul acarienilor și insectelor (Chromaphis juglandicola și Eryophyes tristriatus var. erivea), prin operațiile din timpul altoitului și alte lucrări.

Primele infecții se produc primăvara pe cale stomatică, când temperatura ajunge la 12-14°C.

Bacteria nu atacă niciodată lemnul mai bătrân de un an, nici rădăcinile, de aceea importanța economică a bolii nu constă în afectarea viabilității sau longevității plantelor, ci în scăderea recoltei. Ploile prelungite și dese, înainte de înflorit și în timpul acestuia, precum și în următoarele două săptămâni, declanșează izbucniri puternice ale bolii, deoarece în această perioadă fructele sunt cele mai sensibile la infecții.

După ce fructele au ajuns la 3/4 din mărime, atacul nu mai prezintă importanță deoarece nu mai este afectată decât partea lemnoasă a fructului.

Combatere. Se recomandă masuri de igienă culturală, ca: tăierea, îndepărtarea și arderea ramurilor atacate, folosirea pentru semănat numai a nucilor provenite din pomi sănătoși, folosirea de altoi și portaltoi sănătoși.

Dintre numeroasele substanțe folosite pentru combaterea bolii, s-a observat că numai 3 compuși cuprici: zeama bordeleză, acetatul bazic și carbonatul amoniacal de cupru, au fost eficace și totodată nedăunătoare pentru nuc, iar cele mai bune rezultate au fost obținute cu Zeamă bordeleză conc.0,5%.

Antracnoza nucului (Gnomonialeptostyla). Antracnoza nucului este foarte răspândită în toate țările Europei și în America de Nord. In anii cu condiții favorabile produce pagube mari.

Antracnoza este provocată de o ciupercă numită Gnomonia leptostyla, favorizată de un timp umed și rece. Antracnoza se dezvoltă mai ales vara, dar atacurile de primăvară se produc în egală măsură.

Simptomele pe frunze. Antracnoza se manifestă prin pete mici, circulare, înfipte în toată grosimea parenchimului.

La început galbene, petele se brunifică și sunt apoi mărginite de un brun închis. În partea lor centrală apar punctele mai închise, care, la maturitate, pun în libertate conidii.

Când atacul este puternic, asistăm la o cădere prematură a frunzelor, ceea ce poate dăuna calității fructelor și uneori determină o slăbire a pomului, compromițând producția din anii ulteriori.

Pe ramuri: pete alungite în lungul ramurii.

Pe fructe: pete brune pe coaja verde care rămâne superficială: scade mărimea nucilor.

În urma unor ani ploioși și răcoroși toate fructele pot fi pătate. Cercetările efectuate au arătat că dehiscența cojii este mai precoce cu 5-6 zile la fructele atacate de Antracnoza, față de cele sănătoase.

Combatere. Protecția contra Antracnozei nucului este asigurată prin tratamentele realizate împotriva bacteriozei, în special cele din iunie și iulie-august.

În plantațiile tradiționale, unde tratamentele contra bacteriozei nu se justifică, două sau trei aplicate în iunie și iulie-august, în perioada umedă, sunt suficient pentru a proteja nucii împotriva antracnozei.

Uscarea ramurilor (Nectria cinnabarinaTode Fr.). Boala este frecventă la nuci, în special la pomii bătrâni, fără a produce pagube mari. Atacul se manifestă prin uscarea ramurilor, pe care apar, la suprafața scoarței, pustule de culoare roșie-portocalie, de 1-2 mm în diametru, răspândite neregulat.

Simptome. Pomii atacați se recunosc prin foliajul debil, Care se îngălbenește, în cursul verii, se usucă .și cade prematur. Atacul se manifestă în special pe ramuri, ale căror extremități se usucă. Pe lăstarii atacați apar zone de culoare cenușie-gălbuie, uneori cafenie, de formă oval-alungită, care ocupă, ca un manșon, parțial sau total, extremitatea lăstarilor.

Agentul patogen. Uscarea ramurilor este produsă de ciuperca Nectria cinnabarina (Tode) Fr. Miceliul ciupercii se dezvoltă în scoarță și lemn. Picnidiile formate dintr-o stromă masivă de formă conică alungită și culoare neagră de cărbune, măsoară 1000-1500 x 600-800 microni. Ele sunt alcătuite din mai multe cavități de formă neregulată care se deschid într-un singur canal osteolar, înconjurat de hife scurte, septate, ramificate.

Pe vreme umedă, picnosporii sunt eliminați prin picnidii în masă, sub forma unui cordon gelatinos, lung de mai mulți milimetri.

Combatere. Se recomandă îndepărtarea și distrugerea ramurilor atacate sau debilitate. Rănile rămase în urma tăierii ramurilor se vor dezinfecta cu o soluție de 1% sulfat de cupru sau 5% sulfat feros, după care se vor unge cu ulei de in ori cu ceară de altoit.

Dăunătorii nucului. Carpocapsa pomonella L. (Viermele fructelor). Carpocapsa (Cydia) este un lepidopter (Laspeyresia pomonella L.) a cărei larvă atacă fructele (nucile).

Evoluția insectei. Fluturele apare la sfârșitul lunii mai, începutul lunii iunie. Activitatea femelei este crepusculară și se exercită la temperaturi de peste 13°C. Ea depune ouăle pe frunze sau fructe. După evoluția embrionară, care durează 18 zile, ouăle eclozează, apar omizile, care se deplasează 3-4 zile, apoi pătrund în fructe, al căror conținut îl consumă și ating dezvoltarea completă în aproximativ 4 săptămâni; larvele abandonează apoi nucile, acestea căzând în general înainte de maturitate.

Unele larve țes un cocon unde rămân până în primăvară, cel mai adesea pe sol, altele traversează stadiul de nimfă și dau naștere adulților generației a II-a; omizile acestei generații pot ataca nucile în decada a III-a a lunii iulie și în luna august, în ciuda lignificării cojii.

Penetrarea fructelor este mai greoaie, singura posibilitate de pătrundere fiind la baza fructului, între cele două valve la care omizile ajung după ce au ros coaja verde. Foarte multe omizi nu pot penetra fructele, întrerupându-se astfel dezvoltarea stadială.

Combaterea integrată. Pe baza metodelor biologice, metodei ecologice și metodei complexe de avertizare, care ține seama de biologia și ecologia insectei, fazele fenologice ale nucului, factorii climatici, modul de acțiune toxică și remanenta insecticidelor, compatibilitatea biologică a pesticidelor ce se folosesc în complexele de luptă integrată la nuc și nu în ultimul rând, de rezerva biologică a dăunătorului, pentru combaterea viermelui fructelor la nuci se recomandă avertizarea a 2 tratamente pentru generația I-a și 1-2 tratamente pentru generația a II-a.

Cele mai bune rezultate în combaterea dăunătorului se obțin cu produsele piretrinoide: Decis 2,5 CE doză 0,025%, Fastac 10 CF în doze de 0,004-0,008%, Karate 2,5 EC în doze de 0,01-0,015% și Sumicidin 20 EC în doze de 0,02-0,025%, insecticide cu eficacitate maximă, care asigură fructe 100% sănătoase.

Chromaphis juglandicola Kalt (Păduchele mic de frunze al nucului). Este una dintre insectele importante care atacă nucul și cea mai răspândită specie de afid pe glob, întâlnindu-se în toate zonele de cultură a nucului.

Femelele mature aripate au 1,4-1,9 mm lungime, o culoare galben pal, iar corpul apare ornat cu numeroși peri.

Larvele se localizează pe fața inferioară a frunzelor, de-a lungul nervurilor, unde indivizii sunt strânși grupați.

În condițiile bazinului pomicol Tg. Jiu, insecta a evoluat în 8 generații partogenetice și o generație gamogenetică.

Păduchii mici de frunze ai nucului se grupează pe fața inferioară a foliolelor și se hrănesc direct cu seva acestora, oprind vizibil frunzele din creștere și implicit hrănirea pomilor, fapt ce conduce la reducerea vigorii acestora.

În afară de pagubele directe, acești păduchi produc și pagube secundare. Ei secretă „rouă de miere” – un lichid albicios, care în condițiile unui atac puternic, acoperă în întregime suprafața frunzelor, pe care se instalează ciuperca saprofită Capnodium salicinum Mont. fumagina.. Din cauza atacului, se reduce fotosinteza, pomii se debilitează, iar recolta se diminuează în anii ulteriori.

Combaterea păduchilor de frunze ai nucului se poate realiza pe două căi: o combatere naturală bazată pe factori fizici și biologici și o combatere artificială realizată cu ajutorul produselor pesticide.

Cea mai mare eficacitate în combaterea păduchilor se realizează cu produsele pesticide: Decis .2,5 CE doză 0,025%, Fastac 10 CE „doză 0,008%, Karate 2,5 EC, doză 0,015% și Meotrin 20 EC, doză 0,025%.

Callaphis juglandis Kalt (Păduchele mare de frunze al nucului). Păduchele mare de frunze al nucului este un afid de 3-4 mm. Capul și toracele sunt brune, pe mezotorax se remarcă trei pete brun închise.

Insecta se întâlnește exclusiv în formă virginală aripată. Nu există forme aptere la această specie, iar indivizii lipsiți de aripi nu sunt decât larvele ce evoluează spre forma aripată.

Ciclul de viață al păduchelui mare de frunze al nucului este în general același cu cel descris pentru păduchele mic.

Coloniile sunt însă localizate de-a lungul nervurii mediane, pe fața superioară a frunzelor, așezarea lor este simetrică de fiecare parte a nervurii frunzelor.

Deoarece păduchele mare de frunze al nucului trăiește în colonii pe fața superioară a limbului frunzelor, el este mai ușor de controlat din punct de vedere natural, dar mai ales artificial cu ajutorul insecticidelor, eficacitatea acestora fiind mult mai mare decât pentru majoritatea păduchilor care trăiesc pe dosul frunzelor.

Cele mai bune rezultate se înregistrează cu produsele: Decis 2,5 CE doză 0,025%; Fastac 10 CE doză 0,008%, Karate 2,5 EC, doză 0,015%; Meotrin 20 EC ~ doză 0,025% și Mitac 20 EC doză 0,30%.

Omizile xilofage (Cossus cossus L. și Zeuzera pyrinaL.). Sunt două lepidoptere al căror ciclu evolutiv durează doi ani. Ele sapă galerii în țesuturile lemnoase ale ramurilor sau în trunchiurile tinerilor arbori. Prezența acestor galerii determină moartea sau ruperea crengilor atacate.

Omizile tinere, care n-au pătruns încă în lemn, pot fi combătute cu insecticidele: Zolone 30 EC în doză 0,2%, Dursban 48 EC în doză 0,2%, Sinoratox 35 EC în doză 0,2% sau Carbetox 37 în doză 0,4-0,5%.

După ce au pătruns în ramuri sau trunchiuri, omizile nu mai pot fi distruse, decât introducând în galerii o sârmă de fier sau cupru.

Se recomandă de asemenea introducerea unui gaz toxic, prin aplicarea la intrarea în galerii a unor tampoane de bumbac îmbibat cu un produs pesticid adecvat, cum ar fi sulfura de carbon. în plantațiile de nuc se mai întâlnesc și alte insecte sau acarieni, dar aceștia numai în cazuri excepționale produc pagube.

CAPITOLUL VI

SCOPUL LUCRĂRII, OBIECTIVELE CERCETĂRII ȘI CONDIȚIILE PEDOCLIMATICE ÎN CARE S-A DESFĂȘURAT EXPERIENȚA

6.1. Scopul lucrării

În ultimii 10-15 ani, au fost obținute numeroase soiuri de nuc, care se cultivă de obicei altoite pe Junglans regia L.

S-au obținut o serie de soiuri noi dintre care amintim pe cele de la Stațiunea din Geoagiu: Geoagiu 65, Sibișel 44, Germisara, Orăștie, Sarmis.

La Stațiunea Tg-Jiu s-au obținut din material local soiuri ca: Novaci, Sușița, peștișani, Victoria iar la I.C.P.P.Pitești-Mărăcineni din materialul existent în Gorj au apărut soiurile: Jupânești și Bratia.

Pentru extinderea centrelor de cultivare a nucului sunt necesare acțiuni de delimitare a centrelor pomicole favorabile sau foarte favorabile. De asemenea este nevoie să se determine în cadrul acestor centre pomicole cele mai corespunzătoare soiuri și tehnologii de cultură.

Din acest motiv trebuie să se înființeze plantații de concurs și loturi demonstrative pe soiuri, precum și parcele experimentale.

Parcela experimentală a S.C.D.P. Bihor a fost înființată în primăvara anului 1990. Au fost aduși și plantați nuci altoiți pe Juglans regia la Stațiunea de Cercetări din Tg-Jiu.

Pentru utilizarea rațională a solului în primele perioade de dezvoltare a nucilor, pe rând au fost plantați pruni, aceștia având o tehnologie de cultură asemănătoare.

6.2. Obiectivele cercetării

În cadrul acestei experiențe se urmărește modul de comportare al soiurilor de nuc din punct de vedere al precocității, productivității, calității fructelor, parcurgerii principalelor fenofaze de rodire și a vigorii pomilor. Precocitatea soiurilor este un element important pentru experiență. Producția de fructe constituie un obiectiv de maximă importanță care se determină prin numărarea fructelor și înmulțirea cu greutatea medie a fructelor.

Calitatea fructelor s-a apreciat printr-o serie de indici de mărime, procent de sâmburi și coji.

S-au măsurat:

• diametrul mare al fructului;

• diametrul mic al fructului;

• înălțimea fructului;

• indicele deforma;

• masa medie a nucilor;

• procentul de sâmbure.

S-au urmărit numărul de flori femeiești înainte după polenizare, numărul de fructe înainte de maturare și după maturare. Un alt obiectiv al experienței l-a constituit rezistența pomilor la ger și boli, îndeosebi la antracnoză.

Parcurgerea principalelor fenofaze de creștere și de rodire este foarte importantă pentru luarea măsurilor de protecție fito-sanitară, a executării udărilor dacă este cazul, a realizării fertilizărilor pentru combaterea brumelor. Vigoarea pomilor este deosebit de importantă pentru stabilirea corectă a distanțelor de plantare, a sistemelor de coroană și a agrotehnicii aplicate.

S-au făcut de-a lungul anilor în acest sens măsurători individuale privind:

• diametrul trunchiului;

• diametrul coroanei;

• diametrul șarpantei;

• înălțimea pomilor și a coroanei;

• volumul coroanei.

S-au notat pentru mai mulți ani fenofazele de creștere și rodire și sincronicitatea acestora.

Acestea ar fi principalele obiective care s-au întins pe mai mulți ani, din care în prezentul proiect prezentăm date pe 2010 și 2011.

6.3. Condițiile în care s-a desfășurat experiența

6.3.1.Amplasarea geografică.

Municipiul Oradea se găsește la 47º03' latitudine nordică și 21º56' latitudine estică, pe drumul European E.60, în apropierea graniței cu Ungaria.

Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Bihor se găsește în nordul orașului, pe dealurile Oradiei.

6.3.2. Geomorfologia.

Stațiunea cuprinde un teritoriu destul de intens care înglobează o diversitate de formațiuni geomorfologice, pedologice, alimentare.

Pe teritoriul stațiunii se disting două formațiuni geomorfologice:

1. Câmpia de vest – cu altitudine de 80-190 m, reprezentată prin câmpia de divagare (Câmpia Crișurilor, Ierului, Nirului) și Câmpia premontană.

2. Piemonturile vestice – cu altitudini între 200-500 m, compusă din dealurile Crasnei, Oradiei și piemonturile Pădurii Craiului, Codrului și Cuiedrului. Formarea piemonturilor vestice este legată de tectonica părții apusene a Carpaților Apuseni și de evoluția lacului Panonic. În perimetrul zonei colinare de la Oradea, piemontul este format din depozite lacustre aluvionare Pliocene și cuaternare îngrămădite foarte heterogen, în care după retragerea lacurilor Pliocene s-au adâncit văile râurilor.

6.3.3. Relieful

În cadrul bazinului pomicol Oradea predomină relieful de dealuri scunde, care determină o repartiție uniformă a valorilor meteorologice din timpul anului. Actuala modelare a reliefului este determinată de diversitatea depozitelor de eroziune accentuală la suprafață și de frecvente alunecări de teren. Treimea inferioară a dealurilor este constituită din depuneri pontiene, formate dintr-o alternanță de argilă și marne argiloase cu intercalații de straturi nisipoase. Partea superioară a dealurilor este constituită din sedimente daciene cu textură mai ușoară.

6.3.4. Factorii climatici

6.3.4.1. Temperatura aerului

Pentru caracterizarea condițiilor de climă ale S.C.D.P. Oradea s-au folosit datele Stațiunii Meteorologice Oradea, aflată la o distanță de aproximativ 5 Km sud-est. Temperatura medie anuală este 10,6°C, luna cea mai caldă este luna iulie cu 24,7°C, urmată la o diferență foarte mică de luna august (23,2°C), iar luna cea mai rece este ianuarie, cu o temperatură medie de 0,1 °C. Temperatura maximă absolută de 39,5°C a fost înregistrată în data de 43, iar temperatura minimă absolută de -29°C în ianuarie 1942, realizând o amplitudine maximă de 68,5°C.

Numărul mediu al zilelor de iarnă (cu temperatura zilnică minimă egală sau mai mică de 0°C) este de 92 pe an, iar numărul zilelor de îngheț (cu temperatura maximă egală sau mai mică de 0°C) este de 24 pe an.

In media multianuală se înregistrează pe an 90 zile de vară (cu temperatura medie egală sau mai mare de 25°C) și 31 zile tropicale (cu temperatura medie egală sau mai mare de 30°C).

Tabelul 6.3.4.1. 1.

Temperaturile medii lunare și anuale în perioada 2007-2011

– grade Cellsius –

Tabelul 6.3.4.1.2.

Temperaturile minime și maxime din lunile: martie,

aprilie, mai, iunie, iulie în perioada 2007-2011

– grade Cellsius –

6.3.4.2. Durata de strălucire a soarelui

Durata de strălucire a soarelui, are o foarte mare importanță în creșterea și formarea pomilor în pepinieră. In condițiile de la Oradea analizând o perioadă de 10 ani se constată că cele mai multe ore de strălucire a soarelui se înregistrează în luna iulie (292,9 ore) iar cele mai puține în luna decembrie (52,2 ore).

6.3.4.3. Condiții specifice în pepinieră

Una dintre cele mai intensive culturi este pepiniera pomicolă, care deși ocupă suprafețe relativ mici, are nevoie de un teren plan, ușor fertil și de sole în asolament astfel amplasate încât sectoarele obligatorii (școli de puieți, butași, marcote, câmpuri de formare) să nu revină pe același loc decât după minimum 4-5 ani.

În pepinieră sistemul de irigare este obligatoriu, însă la amplasare trebuie să se țină cont și de condițiile climatice și chiar de microclimă, care să favorizeze o creștere rapidă a materialului săditor foarte sensibil la vânturi, grindină și îngheț în anumite faze de evoluție. Este cunoscut faptul că pomii altoiți în câmpul II al pepinierei, deci în primul an de viață a altoiului, au o creștere luxuriantă, care nu se înregistrează pe toată durata de viață a pomului, motiv pentru care în luna iunie se rup ușor la vânturi, la atingerea cu uneltele de lucru sau mișcați cu mână.

Temperatura medie anuală a zonei în care se amplasează pepiniera trebuie să fie de minimum 8,5°C, iar minima absolută din cursul iernii să nu scadă sub -25-28°C.

Precipitațiile anuale trebuie să fie de 550-600 mm, chiar dacă se asigură pepinierei condiții de irigare, fiind importantă și umiditatea atmosferică pentru creșterea normală a materialului săditor. Se va evita amplasarea pepinierei în locuri prea deschise, neadăpostite, pe văi înguste bântuite de curenți reci, de grindină sau înghețuri târzii de primăvară.

6.3.4.4. Precipitațiile

Nivelul precipitațiilor este deosebit de important în primul rând în alegerea locului pentru pepinieră și în al doilea rând pentru o bună creștere și dezvoltare a pomilor altoiți.

Cel mai ridicat nivel al precipitațiilor îl are luna iunie/2011 cu 176,4 mm, iar cel mai scăzut nivel al precipitațiilor îl are luna iulie/2009, cu 10,6 mm.

Tabelul 6.3.4.4.

Precipitațiile căzute în lunile martie, aprilie, mai,

iunie, iulie în perioada 2007-2011

– mm –

6.3.4.5. Umiditatea relativă a aerului

Umiditatea relativă a aerului are o valoare medie multianuală de 75,2%, lunile extreme fiind luna decembrie cu 92,1%, luna august a avut valori de 72,5%, care are importanță având în vedere că în această perioadă se efectuează cea mai importantă lucrare din pepinieră: altoitul.

Vânturile cele mai frecvente sunt cele din nord-est și sud-vest. Cele cu intensitatea cea mai mare bat din direcția sud și sud-est.

Tabelul 6.3.4.5.

Umiditate relativă a aerului în perioada 2007-2011

– % –

6.3.4.6. Brumele și înghețurile

Brumele târzii de primăvară constituie uneori accidente climatice care periclitează desfășurarea normală a creșterii și dezvoltării pomilor altoiți. Brumele timpurii de toamnă apar mai rar și au un efect negativ scăzut asupra vegetației pomilor altoiți care este la sfârșit.

6.3.4.7. Regimul eolian

Urmând evoluția lunară a frecvenței și direcției vânturilor, se constată că în lunile noiembrie, februarie, predomină vânturile din sud și nord, începând din martie crește frecvența vânturilor din est, care devin permanente în septembrie.

Vânturile devin importante sub aspect negativ atunci când viteza lor este mare, putând să rupă pomii de la punctul de altoire mai ales la cais, unde compatibilitatea în special pe mirobolan este mai slabă.

6.4 Factorii pedologici

6.4.1. Solul

Amplasare

Din punct de vedere geomorfologic, S.C.D.P. Oradea aparține de ținutul Tisei, subținutul câmpiei de divagare, districtul Câmpiei Crișurilor și este situat pe malul drept al Crișului Repede. Prezintă un relief plan, ușor frământat de zone depresionare și grinduri, caracteristice luncilor. O particularitate a perimetrului este prezența unor bancuri de pietriș rulat pe diferite areale, ce apar pe orice formă de microrelief: grind, zonă depresionară sau zonă plană.

Nivelările executate cu ocazia amenajării pentru irigat nu au reușit să realizeze un relief plan.

Din punct de vedere geologic ferma este situată în Depresiunea Panonică, cu formațiuni de vârstă cuaternară. Roca mamă pe seama căreia au evoluat solurile identificate este formală din depozite fluviatile, stratificate de diferite texturi, sau din pietrișuri fluviatile de dimensiuni diferite. Roca subiacentă este formată din nisipuri grosiere și pietrișuri.

Din punct de vedere hidrografic aparține de bazinul Crișului Repede, fiind situată pe malul drept al acestuia. Apa freatică se găsește la adâncimi de 3-5 m sau chiar mai mari, dar irigarea intensă a solurilor a dus la o gleizare a acestora de intensitate mai mare decât cea provocată de apa freatică.

6.4.2. Soluri existente în perimetrul pepinierei S.C.D.P. Bihor

S.C.D.P. Oradea este situată în lunca Crișului Repede, fiind reprezentată de soluri formate pe depozite fluviatile de diferite texturi, în special grosieră și pe pietrișuri fluviatile aflate în diferite stadii de evoluție: de la soiuri tinere, neevoluate (soluri aluviale – Aluviosoluri) la cambisoluri (Eutricambosoluri) și Preluvosoluri (fostele soluri brun argiloiluviale).

Solurile neevoluate (Protisolurile) – se caracterizează printr-un orizont A de diferite grosimi (30-60 cm), orizont de trecere A/C spre roca mamă și orizont C (roca mamă).

Textura la suprafață variază de la lutoasă la luto-nisipoasă, reacția solului (pH-ul) de la slab acidă la slab alcalină, conținutul în humus este slab spre mijlociu, conținutul în fosfor mobil este foarte bun, chiar excesiv datorită aplicării în doze mari de îngrășăminte fosfatice. Sunt soluri cu fertilitate bună cu excepția celor cu schelet care au un conținut în humus scăzut. Separarea unităților de sol a fost făcută pe baza texturii, a conținutului de schelet și a imensității fenomenului de gleizare provocat de un exces de umiditate temporară.

Cambisolurile – se caracterizează printr-un orizont A de acumulare a humusului, urmat de un orizont Bv (B cambic) de argilizare „in situ” (pe loc) și un orizont C (roca mamă).

Textura la suprafață la aceste soluri variază de la luto-argiloasă la luto-nisipoasă, pH-ul de la slab acid la neutru, conținutul în humus și azot mijlociu, conținut bun în fosfor mobil datorită aplicării de cantități mari de îngrășăminte fosfatice. Soiurile din această clasă au fost subdivizate în funcție de textură, intensitatea gleizării și conținutul de schelet. Sunt soluri cu fertilitate bună susținută și de aplicarea regulată de îngrășăminte organice și chimice.

Argiluvisolurile – se caracterizează printr-un orizont A (ocric sau molic), urmat de un orizont Bt (B argic) cu argilă migrată din orizonturile superioare și un orizont C (roca mamă).

În perimetrul studiat au fost întâlnite două subtipuri ale Preluvosolului (fostul sol brun argiloiluvial) și anume subtipul cu orizontul A ocric (Ao) de culoare mai deschisă și subtipul cu orizont A molic (Am) de culoare închisă.

Datorită orizontului B argic (Bt) cu acumulare de argilă, ambele subtipuri prezintă un proces de pseudogleizare slabă cauzată de stagnarea apei în profilul solului pe perioade scurte.

Sunt soluri cu textura ce variază de la lutoasă la luto-argiloasă, cu pH slab acid, conținut în humus și azot mijlociu și de la bun la foarte bun în fosfor.

Exceptând solurile cu schelet, celelalte soluri nu prezintă restricții pentru culturile pomicole sau pepinieră, dar pentru conservarea și mărirea fertilității acestor soluri se cere o exploatare rațională a acestora prin executarea de lucrări agrotehnice la umiditatea optimă a solului, aplicarea de îngrășăminte chimice în conformitate cu recomandările studiilor agrochimice, stabilirea unor norme de irigare conform stării de umiditate a solului pentru a nu provoca exces de apă, iar suprafețele parcelelor trebuiesc înierbate pentru a preveni băltirea apei la suprafață.

6.4.3. Solul pe care s-au desfășurat cercetările

Experiența a fost amplasată la S.C.D.P. Oradea, pe un sol de tip Preluvosol care se caracterizează printr-un orizont A ocric (Ao), un orizont B argic (Bt) cu argilă migrată din orizonturile superioare și un orizont C (roca mamă).

Orizontul Ao – are o grosime de 20-25 cm, este de culoare mai deschisă, brun sau brun deschis;

Orizontul Bt – are o grosime de 75 cm, prezintă o acumulare de argilă, în partea superioară are culori cu nuanțe mai galbene, prezintă o pseudogleizare slabă cauzată de stagnarea apei în profilul solului pe perioade scurte;

Orizontul C – este reprezentat de roca neconsolidată.

Principalele proprietăți fizice și chimice ale solului pe care s-au desfășurat cercetările sunt redate ce urmeaza.

Tabel 6.4.3.1.

Legenda unităților de sol

Proprietăți fizice

După compoziția granulometrică, Eutricambosolul are o textură luto-argiloasă cu o slabă diferențiere texturală pe profil.

Tabel 6.4.3.2.

Principalele proprietăți fizice ale solului din perimetrul S.C.D.P Oradea

Densitatea solului variază între 1,47 g/cm³ la adâncimea 0-10 cm și 1,50 g/cm³ la adâncimea 50-60 cm în orizontul A, între 11,61-1,63 g/cm3 la adâncimea 70-150 cm în orizontul Bt, respectiv 1,58 g/cm3 la adâncimea 160-170 cm în orizontul de trecere B/C.

Porozitatea este cuprinsă între 45-51% în orizontul A, respectiv pe adâncimea 0-60 cm și scade odată cu adâncimea astfel încât în orizontul Bt la adâncimea 70-150 cm nu depășește 40-42%.

Proprietăți chimice

Principalele proprietăți chimice ale Eutricambosolului sunt prezentate mai jos.

Tabelul 6.4.3.3.

Principalele proprietăți chimice ale solului din

Pepiniera Pomicolă Oradea

Reacția solului este acidă spre slab acidă, având un pH cuprins între 5,75-6,35 în orizontul Ao și Bt.

Conținutul în humus la adâncimea 0-10 cm este de 1,85% în urma fertilizării mai intense cu îngrășăminte organice și scade la 1,41% la adâncimea 50-60 cm, corespunzător cu stratul desfundat. In stratul desfundat conținutul în humus variază între 1,46-1,70%, menținându-se la peste 1% până la adâncimea de 115 cm.

6.5 Vegetația spontană

S.C.D.P. Oradea se încadrează din punct de vedere al vegetației spontane în zona de silvostepă, dar lipsește vegetația lemnoasă în stare naturală și pajiștile naturale.

Vegetația spontană este reprezentată de următoarele specii: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Stellaria media (rocoină), Lamium purpureum (urzica moartă), Sinapis arvensis (rapița), Taraxacum officinale (păpădie), care apar primăvara devreme urmate de Matricaria maritima (mușețel prost), Papaver rhoeas (mac), Delphinium consolida și Delphinium orientale (nemțișori), Poligonum (troscot), Cirsium arvense (pălămidă), Conium maculatum (cucută), Chenopodium album (lobodă), Amarantus retroflexus (știr), Polygonum persicaris (ardeiul broaștei), Rumex crispus (ștevie), Calamagrostis epigeios (trestioară), Symphytum ofîcinale (tătăneasă), Equisetum arvense (coada calului), Lepidium draba (urda vacii), Arigeron canadensis (coada vacii), Setaria glauca (mohor) și Echinochloa crus galli (costrei).

CAPITOLUL VII

MATERIALUL CERCETAT ȘI METODA DE LUCRU

7.1. Materialul cercetat

Experiența a fost înființată în anul 1990 și cuprinde 6 soiuri și un biotip local. Așezarea soiurilor pe variante în plantație este următoarea:

V1 – Sibișel 44

V2 – Geoagiu 65

V3 – Peștișani 170

V4 – Victoria

V5 – Sibișelprecoce

V6 – Sușița

V7 – Tg-Jiu selecționat

Toate cele 6 soiuri sunt altoite pe portaltoiul Juglans regia. Acest portaltoi imprimă nucilor o vigoare mijlocie și supramijlocie. Biotipul Tg.Jiu selecționat este nealtoit.

7.2. Așezarea experienței

Experiența cuprinde 7 variante (soiuri) așezate liniar, etajat fiecare variantă cuprinzând 10pomi tipici, aceștia reprezentând repetițiile.

Distanțele de plantare sunt de 8×8 m,fapt care creează o densitate de 156 pomi/ha. Această densitate se consideră a fii o densitate corespunzătoare în cazul soiurilor de nuc altoite pe Juglans regia.

Pentru folosirea intensivă a terenului, la înființarea plantației nucul s-a intercalat cu prun astfel: un rând de pruni între două rânduri de nuc, iar pe rând câte un prun între doi nuci.

În acest fel se creează o distanță de plantare de 4×4 m, ceea ce duce la o densitate de 625 pomi/ha.

În anul 1993 această densitate a devenit stânjenitoare pentru dezvoltarea normală a nucului și ca urmare acestui fapt s-a trecut la defrișarea prunului.

Experiența cuprinde 70 de pomi, respectiv 4.480 m2, fiecărei variante corespunzându-i 640 m2. Acest mod de așezare a variantelor permite efectuarea cu ușurință a observațiilor fenologice, iar la expirarea ciclului experimental permite o bună exploatare a experienței.

7.2.1. Lucrări agrofitotehnice în plantația experimentală

Sistemul de întreținere a solului în cadrul experienței este de ogor permanent lucrat.

Menținerea ogorului se realizează prin două arături: una în toamnă, după recoltarea fructelor, la o adâncime de 18-20 cm, iar cealaltă în luna mai, dar mai superficială decât prima 12-15 cm. în timpul verii se menține solul curat de buruieni și afânat prin 2-3 treceri cu grapa cu discuri printre rânduri și prașile manuale pe rând.

Fertilizarea: Așa cum am arătat în capitolul anterior, experiența este amplasată pe un sol cu potențial de fertilitate destul de ridicat, corespunzător culturii nucului. Pentru a se menține însă fertilitatea solului, dar și pentru a o spori se aplică doze moderate de îngrășăminte chimice și anume: N – 60 s.a. kg/ha, P2O5 – 40 s.a. kg/ha; K2O – 40 s.a. kg/ha. Fosforul, potasiul și jumătate din doza de azot se aplică toamna sub arătură, iar cealaltă jumătate de azot odată cu cea de-a doua arătură în primăvară.

Îngrășămintele organice se aplică odată cu plantarea la fiecare pom în parte. Ca și microelemente nucul consumă cantități mari de B, Zn, Mg.

Irigarea: Nucul este o specie pretențioasă la apă. în cadrul experienței noastre în absența amenajării terenului nu s-a aplicat irigarea. Precipitațiile medii anuale căzute însă în cantități suficiente astfel încât irigarea nu a fost necesară.

Tăierile de formare a coroanei: Pentru realizarea sistemului de coroană sub formă de vas ameliorat s-au făcut tăieri deformare în fiecare an, începând cu primăvara (martie-aprilie) și continuând toată perioada de vegetație. S-a urmărit formarea unor coroane bine luminate și aerisite, bine garnisite cu ramuri de semischelet și de rod. Tăierile de întreținere a coroanei: se fac anual cu scopul menținerii coroanelor în limitele rândului, pentru eliminarea uscăturilor, a ramurilor rupte și lăstarilor lacomi. Pe măsura avansării pomilor în vegetație aceste tăieri se vor intensifica. Combaterea brumelor și înghețurilor târzii de primăvară s-a realizat prin fumigație. Acest lucru este obligatoriu întrucât amenții și mugurii femeiești sunt sensibili imediat după formare la temperaturi negative.

Recoltarea fructelor: pentru dulceață sau lichior, nucile se recoltează când sunt verzi și au 2-3 cm în diametru. Calendaristic operația se efectuează pe la mijlocul lunii iulie. Pentru valorificarea în coajă sau miez, recoltarea se face la maturitate când pericarpul crapă îndepărtându-se de pe endocarp, iar nucile încep să cadă singure.

Datorită faptului că durata înfloririi și fecundării variază de la soi la soi, maturarea fructelor nu se realizează uniform. Din acest motiv recoltarea nu are loc concomitent pe toți pomii și nici chiar pe același pom. în cadrul experienței noastre recoltarea se face eșalonat, în funcție de soi începând cu a doua jumătate a lunii septembrie și până în prima decadă a lunii octombrie.

7.3. Metode de lucru

În cercetare s-au utilizat metodologiile specifice în experiențele cu soiuri după recomandările Institutului de Cercetare și producție pentru Pomicultură Pitești – Mărăcineni (I.C.P.P.)

Vigoarea pomilor s-a determinat prin trei indici biologici de bază:

• suprafața secțiunii trunchiului (cm2);

• diametrul coroanei;

• înălțimea coroanei.

Pentru stabilirea suprafeței secțiunii trunchiului s-au marcat pomii cu vopsea roșie la 60 cm deasupra solului. în această zonă s-au făcut măsurători cu șublerul la sfârșitul ciclului de vegetație. Măsurătorile s-au făcut în cruce înscriindu-se media celor două măsurători ca diametrul mare, diametrul mic și înălțimea s-au măsurat cu o riglă gradată, cu lungimea de 3,00 m. Aceste măsurători s-au efectuat anual concomitent cu diametrul trunchiului. Volumul coroanei s-a determinat pe baza elementelor coroanei cu ajutorul formulei:

Datele obținute în măsurătorile biometrice au fost calculate prin analiza șirului de variație și sunt prezentate în continuare în tabele.

Fenofazele de rodire: S-au urmărit în fiecare perioadă de vegetație în etapele caracteristice. S-au notat separat mugurilor masculi (amenții).

S-a acordat o mai mare atenție fenofazei înfloritului și coacerii fructelor, care interesează mai mult în practică. Datele observațiilor se prezintă în tabele.

Producția de fructe: s-a determinat prin numărarea fructelor, după care s-a înmulțit cu greutatea medie a unui fruct. Producția s-a calculat pe pom și la hectar. Datele obținute sunt prezentate în tabele. Elementele biometrice ale fructelor s-au determinat după recoltare. La fiecare soi s-au luat la întâmplare 30 de fructe la care s-au făcut măsurători cu șublerul și anume: diametrul mic și înălțimea obținute au fost trecute în tabel. S-au determinat de asemenea prin cântărirea la balanța tehnică masa medie a fructului pe soiuri. Datele rezultate sunt trecute în tabele.

Compoziția fizico-mecanică a fructelor are o mare importanță pentru a stabili procentul util de miez din masa fructului. în acest scop, cele 30 fructe utilizate la efectuarea măsurătorilor biometrice, s-au spart și a fost colectat miezul, s-a cântărit și s-a exprimat procentul din masa fructelor. Datele se prezintă în tabele.

CAPITOLUL VIII

REZULTATE OBȚINUTE

8.1. Vigoarea pomilor

Vigoarea pomilor reprezintă un element important de cercetare, întrucât condiționează în mare măsură tehnologia de cultură, distanțele de plantare, sistemul de coroană.

Vigoare pomilor este dictată de zestrea ereditară a soiului, a portaltoiului și este influențată puternic de condițiile de biotop și de agrotehnica aplicată. în experiența de față diferențele de vigoare dintre soiuri sunt determinate doar de zestrea ereditară a soiului. Pentru caracterizarea vigorii am utilizat trei indici biologici de bază: diametrul trunchiului, diametrul coroanei și înălțimea coroanei.

8.1.1. Grosimea trunchiului

Este elementul biometric de bază pentru caracterizarea vigorii pomilor. Rezultatele privind suprafața secțiunii trunchiului se prezintă în tabelul 8.1.

Tabel 8,1.

Vigoarea pomilor după suprafața secțiunii trunchiului cm2

Din datele prezentate în tabelul 8.1 se constată că suprafața trunchiului după 12 ani de vegetație este cuprins între 503,28 cm2 la soiul Peștișani 170 și 870,4 cm2 la biotipul Tg.Jiu selecționat. Dintre soiuri s-au dovedit mai viguroase Sușița, Sibișel precoce și Geoagiu 65. Comparativ cu martorul Tg.Jiu selecționat, diferențele de vigoare sunt variabile de la foarte semnificative până la lipsite de semnificații pentru soiul Sușița. Coeficienții de variabilitate sunt mijlocii, fapt ce semnifică că 6ntre repetițiile aceluiași soi nu sunt diferențe prea mari. Din interpretarea datelor obținute rezultă că soiurile altoite au vigoare inferioară evidentă comparativ cu a soiurilor pe rădăcini proprii.

8.1.2. Diametrul coroanei

Reprezintă de asemenea un element important al cercetărilor. Din datele prezentate în tabelul 8.2 se constată că la sfârșitul anului 12 de vegetație, diametrul coroanei este cuprins între 636,0 la soiul Victoria și 775,0 la biotipul Tg.Jiu selecționat.

Din datele de mai sus, reiese o corelație pozitivă între diametrul trunchiului și cel al coroanei.

Soiurile cu coroană largă interceptează mai bine energia luminoasă și au un bilanț fotosintetic bun. Au dezavantajul că fac mai dificile lucrările de întârziere a solului, executarea tratamentelor fitosanitare și necesită distanțe de plantare mai mari.

Tabelul 8.1.2.1.

Elemente biometrice ale coroanei cm

8.1.3. Înălțimea coroanei

Din datele prezentate în tabelul 8.1.2.1. se constată că la sfârșitul anului 12 de vegetație înălțimea coroanei este cuprinsă între 578-la soiul Victoria și 632 la soiul Sibișel precoce iar pentru martorul Tg.Jiu selecționat 672.

Există o corelație pozitivă între diametrul coroanei și înălțime. Soiurile cu diametru coroanei mare au și înălțimea mare, înălțimea datorată și intercalării între rândurile de nuci a rândurilor de pruni.

8.2. Desfășurarea fenofazelor de rodire

Nucul este o specie unisexuat manoică cu flori mascule. Amenții sunt așezați pe ramurile de un an, iar florile femele sunt grupate între două, patru, rareori mai multe, plasate pe lăstarii din anul respectiv la vârful acestora. Momentul înfloritului depinde de soi și de condițiile climatice, îndeosebi de temperatură și insolații. În datele din tabelul 8.3. se prezintă fenofazele de rodire ale florilor femele. Din tabel se constată că mugurii micști femeiești s-au umflat între 21 martie la Geoagiu 65 și 25 la soiul Sușița.

Dezmuguritul se realizează între 3 aprilie la soiul Sușița și 10 aprilie la soiul Sibișel precoce. Întărirea endocarpului s-a realizat între 5 mai la soiul Victoria și 8 mai la soiul Sibișel 44.

Recoltarea fructelor s-a realizat în prima și a II-a decadă a lunii octombrie.

Tabelul 8.3

Desfășurarea principalelor fenofaze de rodire a

mugurilor micști femeiești 2010-2011

Înflorirea florilor femele a avut loc în anul acesta în perioada 16 aprilie – 6 mai.

8.3. Producția de fructe

Nucul intră pe rod după 8-10 ani de la plantare. Producția de fructe nu este foarte mare până la 15-20 de ani. Nucul altoit este mai precoce. în experiența realizată la S.C.D.P. Oradea intrarea pe rod s-a realizat după al patrulea an de la plantare. Din păcate producția a fost substanțial redusă de brumele târzii în toți anii producția s-a determinat prin calcul numărând fructele înainte de coacere și apoi înmulțind cu greutatea medie a unui fruct. Pentru pomii tineri considerăm că metoda este mai reală întrucât fructele se numără mai ușor, fiind situate în vârful lăstarilor. Datele respective sunt prezentate în tabelul 8.4. Din aceste date reiese că producția a fost cuprinsă între 3,5 kg la soiul Victoria și 10,8 kg la soiul Sibișel 44. Cea mai mică producție au realiat soiurile Victoria, Peștișani 170, Sușița. În ceea ce privește producția la hectar ea a fost cuprinsă între 546 kg la soiul Victoria și 1684,4 kg la soiul Sibișel 44. Producția relativă față de martorul Tg.Jiu selecționat este cuprinsă între 53 kg la soiul Victoria și 164 kg la soiul Sibișel 44. Din datele de producție de constată următoarele:

• în anii favorabili producția de nuci este bună sau foarte bună, în special la soiurile Sibișel 44 și Geoagiu 65;

• diferențele de producție sunt datorate consistenței și volumului diferit al coroanei și expunerii diferite la lumină. Soiurile Peștișani 170 și Sușița, au rămas în urmă cu creșterea și

datorită expunerii mai slabe la lumină, fapt ce explică cel puțin parțial producția mai mică de fructe.

8.4. Elemente biometrice ale fructelor

Datele privind măsurătorilor biometrice efectuate asupra fructelor se prezintă în tabelul 8.5.

Fructele soiurilor de nuc caracterizate se împart în trei grupe în funcție de diametrul mare, diametrul mic, înălțime și indicele de mărime:

■ fructe mari:

• cu diametrul mare (mm) cuprins între 37,5 și 39 se încadrează soiurile Sibișel 44 și Geoagiu 65;

• cu diametrul mic (mm) cuprins între 33,75 și 37 se încadrează soiurile Sibișel 44 și Geoagiu 65;

• înălțimea (mm) cuprins între 52,50 și 48 se încadrează soiurile Sibișel 44 și Geoagiu 65;

• indicele de mărime (mm) cuprins între 40 și 41,5 se încadrează soiurile Sibișel 44 și Geoagiu 65;

■ fructe mijlocii:

• cu diametrul mare (mm) cuprins între 32,5 și 37,5 se încadrează soiurile Sușița și Sibișel precoce;

• diametrul mic (mm) cuprins între 29,5 și 33,75 se încadrează soiurile Sușița și Sibișel precoce;

• înălțimea (mm) cuprins între 44 și 52,5 se încadrează soiurile Sușița și Sibișel precoce;

• indicele de mărime (mm) cuprins între 35,5 și 40 se încadrează soiurile Sușița și Sibișel precoce;

■ fructe mici:

• cu diametrul mare (mm) cuprins între 28,5 și 32,5 se încadrează soiurile Peștișani 170, Victoria, Tg-Jiu selecționat;

• diametrul mic (mm) cuprins între 27,5 și 29,5 se încadrează soiurile Peștișani 170, Victoria, Tg-Jiu selecționat;

• înălțimea (mm) cuprins între 39 și 44 se încadrează soiurile Peștișani 170, Victoria, Tg.Jiu selecționat;

• indicele de mărime (mm) cuprins între 31,5 și 40 se încadrează soiurile Peștișani 170, Victoria, Tg.Jiu selecționat.

Forma fructelor este clasificată tot în trei grupe în funcție de indicele de forma:

■ fructe sferoidale sub 110 mm;

■ fructe ovoidale între 111-125 mm;

■ fructe elipsoidale, alungite peste 125 mm.

Indicele deforma este calculat prin formula:

unde: I.F. – indicele de formă;

H – înălțimea fructului;

D – diametrul mare al fructului;

d – diametrul mic al fructului.

8.5. Compoziția fizico-mecanică a fructelor

Această compoziție interesează îndeosebi pentru a stabili procentul de miez respectiv masa utilă a fructului.

Din datele tabelului 6.6. se constată că masa medie a fructelor este cuprinsă între 9,7 g la soiul Tg.Jiu selecționat și 17,05 la soiul Sibișel 44.

Procentul de miez este cuprins între 43,6% la soiul Sibișel precoce și 56,76% la soiul Victoria.

CAPITOLUL IX

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Cercetările efectuate în, condiții de silvostepă a Banatului asupra unui sortiment alcătuit din 19 biotipuri de nuc, permit să se întrevadă unele concluzii interesante și se pot face recomandări pentru unitățile de producție.

Condițiile de climă și sol în arealul cercetat sunt favorabile culturii nucului, cu excepția faptului că în mulți ani apar brume și înghețuri târzii, care afectează lăstarii fertili, florile femela precum și amneții.

Biotipurile cercetate au vigoare mare dar mai mică comparativ cu martorul. Biotipurile înfloresc în a treia decadă a lunii aprilie și începutul lunii mai.

Cele mai valoroase fructe au biotipurile:Victoria 56,7% procent de miez,Susita 50% procent de miez,Sibisel 44 cu un procent de 47,5% miez.

În urma cercetărilor efectuate recomandăm înființarea livezilor de nuc, cu densități de 150-180 pomi la hectar, intercalate în primii 7 ani de cultură cu vișini, măr, eventual piersic.

Biotipurile analizate pot fi utilizate ca portaltoi.

Cele mai indicate soiuri de nuc sunt: Sibișel 44, Victoria, Sușița.

B I B L I O G R A F I E

ACHIM Gh., 1994 – Contribuții la îmbunătățirea tehnologiei de obținere a materialului săditor altoit la nuc. Lucrări științifice, vol. 1, Craiova.

ARDELEAN V., ZĂVOIANU I., 1979 – Județele patriei, Ed. Acad. București.

BORDEIANU T. și colab., 1967 – Pomologia României, volumul VI, Editura Academiei, București.

BOTU M., ACHIM GH., BOTU 1., 1995 – Selecții de nuc din jud. Vâlcea cu perspective de omologare; Lucrări științifice Simpozionul „Probleme actuale ale modernizării culturii nucului”, Craiova, 33-43.

COCIU V, 1958 – Cultura nucului, Editura Agrosilvică.

COCIU,V. și colab., 1983 – Cultura nucului, Ed. Ceres, București.

COCIU,V., 1990 – Soiurile noi – Factor de progres în pomicultură.

COCIU V, BOTU L, ȘERBOIU L., 1999 – Progrese în ameliorarea plantelor horticole din România; vol. I. (pomicultura), Editura Ceres.

COCIU VASILE, 2007 – Nucul, alunul, migdalul, Ed. MAST București.

COSMULESCU ȘINA, 2000 – Contribuții privind biologia înfloritului și polenizării la ntic (Juglans regia L.), Teză de doctorat, USAMV București.

CRASSA R., RAYMOND, Y., 1986 – Situation de la production mondiale de l'amondiere et de la noyx.

DIACONU, J. și col., 1986 – Noi biotipuri de nuc selectați în principalele centre de cultură, vol. XII, Lucrări I.C.P.P. Pitești

DIACONU L, 1999: Contribuții la ameliorarea genetică a nucului. Teză de doctorat, USAMV București;

DRĂGĂNESCU E, PREDESCU, GH., 1987 – Cercetări privind comportarea unor soiuri de nuc în primii ani de cultură, Lucr. științif, I.A.T., vol.XX.

DRĂGĂNESCU, 1996 – E. Pomologie, Ed.Mirton Timișoara.

GERMANIN E., 1986 – L'ameloration genetique de la noyx au France.

FORDE H.I., 1975 – Walnut in „Advances in fruit breeding”; Edited by Jules Janic and Jimes Moore, University Press, west Lafayette, Indiana.

MANUGAEVICI, ANARODICA, 1987 – Cercetări privind arealul de cultură a nucului în județul Hunedoara, Lucr. științifică, I.C.P.P.Pitești, vol. XII.

MIHĂESCU GR., 1977 – Pomicultură specială, Ed. Ceres, București.

NEGRILĂ A. și col., 1980 – Pomicultură și viticultură, Ed. Did. și Ped., București.

OPREA CONSTANȚA, 1971 – Contribuții asupra morfologiei fructului la nuc; Lucrări științifice IANB, Seria Horticultura.

PÂNTEA MARIA, 1998 – Sistemul reproductiv al micului (Juglans regia L.); Autoreferatul Tezei de doctorat abilitat în științe biologice, Chișinău. V-.R,

RADU I.R. 1957: Proprietăți fizice, chimice și tehnologice ale fructelor, Ed. Academiei, București.

RADU LE, 1985 – Tratat de tehnologie a fructelor și legumelor; Ed.Scrisul Românesc, Craiova,

RUSU E., 1969 Studii și cercetări privind arhitectonica și dinamica de creștere a sistemului radicular la nuc. Teză de doctorat. Univ. Craiova.

VASILESCU V., – Cultura speciilor nucifere în România, Mapa documentară nr.11

VENIG AURORA Practicum de pomicultură generală, Ed. Universitatea din Oradea, 2006.

VENIG AURORA, BUNEA AUREL – Cercetări privind unele biotipuri de nuc în zone de șes a Oradiei; Conferința internațională 22 iunie 2007, Ed. Universitatea din Oradea.

VOICULESCU, N. și col., 1983 – Efectul limitativ al conținutului de schelet al solului asupra creșterii nucului la Bârsești Gorj, Analele I.C.P.A. București.

*** Documentare curentă, Pomicultură, colecția 1985-1991

*** Revista producției vegetale, Horticultura, colecția 1990

B I B L I O G R A F I E

ACHIM Gh., 1994 – Contribuții la îmbunătățirea tehnologiei de obținere a materialului săditor altoit la nuc. Lucrări științifice, vol. 1, Craiova.

ARDELEAN V., ZĂVOIANU I., 1979 – Județele patriei, Ed. Acad. București.

BORDEIANU T. și colab., 1967 – Pomologia României, volumul VI, Editura Academiei, București.

BOTU M., ACHIM GH., BOTU 1., 1995 – Selecții de nuc din jud. Vâlcea cu perspective de omologare; Lucrări științifice Simpozionul „Probleme actuale ale modernizării culturii nucului”, Craiova, 33-43.

COCIU V, 1958 – Cultura nucului, Editura Agrosilvică.

COCIU,V. și colab., 1983 – Cultura nucului, Ed. Ceres, București.

COCIU,V., 1990 – Soiurile noi – Factor de progres în pomicultură.

COCIU V, BOTU L, ȘERBOIU L., 1999 – Progrese în ameliorarea plantelor horticole din România; vol. I. (pomicultura), Editura Ceres.

COCIU VASILE, 2007 – Nucul, alunul, migdalul, Ed. MAST București.

COSMULESCU ȘINA, 2000 – Contribuții privind biologia înfloritului și polenizării la ntic (Juglans regia L.), Teză de doctorat, USAMV București.

CRASSA R., RAYMOND, Y., 1986 – Situation de la production mondiale de l'amondiere et de la noyx.

DIACONU, J. și col., 1986 – Noi biotipuri de nuc selectați în principalele centre de cultură, vol. XII, Lucrări I.C.P.P. Pitești

DIACONU L, 1999: Contribuții la ameliorarea genetică a nucului. Teză de doctorat, USAMV București;

DRĂGĂNESCU E, PREDESCU, GH., 1987 – Cercetări privind comportarea unor soiuri de nuc în primii ani de cultură, Lucr. științif, I.A.T., vol.XX.

DRĂGĂNESCU, 1996 – E. Pomologie, Ed.Mirton Timișoara.

GERMANIN E., 1986 – L'ameloration genetique de la noyx au France.

FORDE H.I., 1975 – Walnut in „Advances in fruit breeding”; Edited by Jules Janic and Jimes Moore, University Press, west Lafayette, Indiana.

MANUGAEVICI, ANARODICA, 1987 – Cercetări privind arealul de cultură a nucului în județul Hunedoara, Lucr. științifică, I.C.P.P.Pitești, vol. XII.

MIHĂESCU GR., 1977 – Pomicultură specială, Ed. Ceres, București.

NEGRILĂ A. și col., 1980 – Pomicultură și viticultură, Ed. Did. și Ped., București.

OPREA CONSTANȚA, 1971 – Contribuții asupra morfologiei fructului la nuc; Lucrări științifice IANB, Seria Horticultura.

PÂNTEA MARIA, 1998 – Sistemul reproductiv al micului (Juglans regia L.); Autoreferatul Tezei de doctorat abilitat în științe biologice, Chișinău. V-.R,

RADU I.R. 1957: Proprietăți fizice, chimice și tehnologice ale fructelor, Ed. Academiei, București.

RADU LE, 1985 – Tratat de tehnologie a fructelor și legumelor; Ed.Scrisul Românesc, Craiova,

RUSU E., 1969 Studii și cercetări privind arhitectonica și dinamica de creștere a sistemului radicular la nuc. Teză de doctorat. Univ. Craiova.

VASILESCU V., – Cultura speciilor nucifere în România, Mapa documentară nr.11

VENIG AURORA Practicum de pomicultură generală, Ed. Universitatea din Oradea, 2006.

VENIG AURORA, BUNEA AUREL – Cercetări privind unele biotipuri de nuc în zone de șes a Oradiei; Conferința internațională 22 iunie 2007, Ed. Universitatea din Oradea.

VOICULESCU, N. și col., 1983 – Efectul limitativ al conținutului de schelet al solului asupra creșterii nucului la Bârsești Gorj, Analele I.C.P.A. București.

*** Documentare curentă, Pomicultură, colecția 1985-1991

*** Revista producției vegetale, Horticultura, colecția 1990