Importanta Mediului Familial Pentru Copii

CAPITOLUL 1

IMPORTANȚA MEDIULUI FAMILIAL PENTRU COPII

Știm bine că unul dintre cele mai studiate fenomene sociale din diverse perspective este familia. Aceasta este considerată o instituție fundamentală deoarece de acest termen al „familiei” se leagă toată istoria omenirii. Prin familie se învață anumite valori, socializarea și are loc dezvoltarea culturală și socială, și bineînțeles se creează un statut.

Familia este un grup primar de oameni a căror rol este creșterea și educarea copiilor. „Familia este un mediu de generare și regenerare a resursei umane, dar și al formării personalității viitorilor adulți” afirmă Elena Bochiș.

Dar ce se întâmplă când mulți copii nu au parte de această familie? Ce se întâmplă atunci când anumiți părinți nu își doresc să își asume responsabilitatea pentru ei și îi abandonează?

Orice copil are dreptul să se simtă iubit, apreciat, unic. Orice copil are nevoie de ajutor în procesul de creștere și dezvoltare, iar dacă acești copii abandonați nu au parte de un mediu familial, vor ajunge să se simtă respinși, nedoriți, ajungând să se simtă izolați și dornici să se îndepărteze de cei din jur, dar mai grav este că nu vor știi să exprime aceste lucruri. Faptul că un copil abandonat va avea „șanse” să fie etichetat, va genera sentimente de confuzie și nesiguranță sau chiar învinovățire proprie. Indiferent de locul în care sunt, copiii trebuie să simtă acest mediu familial, altfel, ei își pot reprima sentimentele conducându-i astfel spre un sentiment al însingurării care sa instala încet în interiorul lor și care va avea efecte negative pe termen lung.

Emoțiile copiilor trebuie simțite și luate în seamă la momentul potrivit indiferent în grija cui se află.

NEVOI DE BAZĂ ALE COPIILOR ÎNTRE 0-14 ANI

De-a lungul anilor, s-au efectuat diferite studii în domeniul educației, sănătății, etc. pentru a îmbunătății viața copiilor, dar destul de puține au pus accentul pe nevoile esențiale ale acestora începând cu momentul nașterii.

Raluca,fragmentul cre urmeaza vorbeste de stresul parintilor, ori in titlul capitolului tu ai anuntat ca vei vorbi despre nevoile de baza ale copiilor; in felul acesta te indepartezi de la subiectul propus.

În zilele noastre, stresul este un facto perturbator în special pentru părinți, care de cele mai multe ori își neglijează copiii din cauza stresului acumulat la servici sau din alte cauze.

Pentru părinții săraci, stresul poate reprezenta lipsa unui loc de muncă sau lipsa resurselor pentru a-și crește copiii. Din această cauză, mulți ajung să își abandoneze copiii încă din primele zile de viață a micuțului, dar fără să se gândească la partea emoțională a copilului care inevitabil va fi afectată.

Celebrul Abraham Maslow a creat piramida nevoilor oricărei persoane. Pornind de la aceasta putem să o adaptăm pentru a vedea și nevoile de bază alea copiilor. Acestea sunt prezentate astfel: (ai pomenit de Maslow, dar nu l-ai citat deloc. A aparut in lb romana in editura trei. Va trebui sa citesti putin si de acolo)

NEVOI FIZIOLOGICE/NEVOIA DE ÎNGRIJIRE PERMANENTĂ

Copilul mic, bineînțeles că nu se poate îngriji singur. Acesta nu își poate asigura un adăpost, hrană sau să își mențină igiena singur. Toate aceste responsabilități sunt de partea celui care îngrijește copilul, fie părinte, îngrijitor, tutore, etc.

Nevoia de îngrijire permanentă este foarte importantă pentru copil. Ea contribuie la dezvoltarea corectă atât din punct de vedere fizic cât și emoțional, social și intelectual. Copilul are nevoie de o îngrijire sensibilă, iubitoare, pentru a-și clădi capacitatea de încredere, empatie și compasiune.

Atunci când îngrijirea copilului este solidă și empatică, ei vor începe să se exteriorizeze cu o mai mare dexteritate și să comunice tot mai deschis, atât cu cei de vârsta lor cât și cu cei adulți. In general un paragraf trebuie sa fie mai consistent, sa aiba mai multe propozitii legate intre ele. Se schimba aliniatul cand schimbi topica

Această îngrijire permanentă oferită copilului, îi va da ocazia să înțeleagă ce tip de comportament e bun și ce tip de comportament e rău; ce îl va face să primească o recompensă și ce nu.

Dacă vorbim despe bebelușii aflați în centre de plasament, aceștia nu au nevoie doar de hrană și adăpost. Îngrijirea fizică a acestora presupune și interacțiune, de exemplu, îmbrățișarea pentru a-l liniști. Aceste lucruri vor da o direcție bună pentru interacțiunea și comunicarea viitoare. Fiecare copil va „crea” un mediu diferit în jurul lui dar când cel care oferă îngrijirea este receptiv la aceste nevoi, va știi cum să îl îndrume și cum să acționeze la timp.

Pe lângă faptul că nevoia de hrană, adăpost și igienă este îndeplinită, copilul trebuie să simtă că persoana care i le oferă este acolo pentru el cu totul. Ceea ce va fi sădit în copil de la o vârstă fradegă va răsări mai târziu.

De aceea, pentru copiii din plasament e bine ca această îngrijire permanentă să fie aplicată cât mai curând și corect posibil.(vezi observatia de mai sus)

NEVOIA DE SIGURANȚĂ, PROTECȚIE FIZICĂ ȘI ORDINE

Copilul are nevoie de un mediu stabil și echilibrat. Există diverse pericole, anturaje greșite, care, dacă copilul nu va știi să le respingă la momentul potrivit, vor avea consecințe negative.

În primii ani de viață copilul va îvăța ce înseamnă atașarea de cei de lângă el. Dacă această nevoie va fi îndeplinită la timp, relațiile lui sociale din viitor vor putea fi calitative.

Atunci când copilul este iubit și el simte acest lucru, se va simți în siguranță, sigur că cineva mereu se va îngriji de el. Această dragoste trebuie îmbinată cu ordinea. Copilul tebuie să știe să respecte anumite reguli impuse de cel care îl îngrijește. Astfel își va putea dezvolta o gândire rațională, ordonată, existând o continuitate pe parcursul vieții lui.

Mediu echilibrat mai poate însemna și a nu cădea în extrema protejării extremiste pentru că acest lucru poate dezvolta în copil sentimente de negativism sau introvertire, copilul trebuie să se simtă confortabil mai ales din punct de vedere emoțional, iar această siguranță și protecție care le primește îl pot ajuta în sensul acesta.

De asemenea, tensiunile dintre părinți sau angajatori dacă vorbim despre un centru de plasament, nu trebuie să fie resimțite de copii. Aceste lucruri pot induce o frică, poate falsă, dar care treptat îl va afecta, va ajunge să îi afecteze parcursul școlar și chiar poate împiedica dezvoltarea sa la alte nivele. Evitând conflictele de față cu copilul și asigurându-i un mediu liniștit, acesta se va simți integrat, asigurat și vor putea oferi dragoste și afecțiune la rândul lor.

Copil nu trebuie lăsat să tânjească după singuranță, aceasta trebuie să îi fie oferită în așa fel încât să o simtă și să poată progresa în dezvoltarea sa.

NEVOIA DE APARTENENȚĂ

Orice om are nevoie să se simtă integrat într-o familie, un grup de prieteni sau alte cercuri. Cu atât mai mult, un copil, încă de mic are nevoie de acest lucru. El va simți nevoia de afecțiune, acceptare, apartenență. Odată ce copilul va simți această atașare se va lăsa condus și va învăța cum să creeze legături noi. Va învăța ce înseamnă interacțiunea cu mai multe persoane și va avea o capacitate mai mare de a se adapta la lucruri și persoane noi.

Practic, aceasta este o nevoie socială, deoarece pe lângă familie, copilul va dornic să își facă prieteni, să caute și alte „figuri” de care să se poată atașsa. Dacă părinții sau îngrijitorii nu răspund la timp și neglijează această nevoie a copilului, el va avea tendințe de izolae și nu va ști cum să creeze relații sociale stabile și calitative pe viitor.

Copiii aflați în plasament au parte de o mare lipsă în ceea ce privește această nevoie. Consider că la ei se vede cel mai bine ce înseamnă să nu te simți parte dint-o familie. Indiferent că sunt în case de tip familial, asistență maternală sau familie adoptivă, copilul are nevoie să simtă acea acceptare plină de iubire și afecțiune. Acești copii sunt cei mai vulnerabili în ceea ce privește această nevoie a apartenenței. Dacă nu au parte de un mediu familial care să le ofere acest lucru, vor ajunge să fie neascultători, cu un spirit revoltător care își va face simțită prezența tot mai des sau pot ajunge să se simtă inferiori, nedoriți și neprețuiți, lucru care ar putea avea consecințe grave.

Copilul nu are experiență când este mic, de aceea e nevoie de modele pozitive pentru ei, pentru ca și ei la rândul lor să poată oferi acceptare și afecțiune. Atașamentul îl va face pe copil să aibă încredere în el, să facă față frustrărilor, să gândească logic, să nu fie gelos și va învăța să aibă o viață nu doar socială dar și echilibrată. El va știi să facă deosebire între gradul de independență care trebuie să îș aibă și gradul de dependență care trebuie să îl aibă de asemenea.

NEVOIA DE APRECIERE

Fiecare copil are nevoie să fie apreciat și să îi fie recunoscute capacitățile și calitățile. Are nevoie să se simtă valoros și respectat, adică, a nu fi neglijat sau fugărit atunci când așteaptă această apreciere.

Părintele trebuie să îl încurajeze pe copil, iar în acest sens să îi dea activități potrivite vârstei lui, recompensându-le dacă sunt făcute așa cum trebuie.

Dacă, copilul dezvoltă anumite calități de care părintele nu este neapărat mulțumit, spre exemplu, dacă acestuia îi place să cânte iar părintele și-ar dori altceva pentru el, acestea trebuie susținute și încurajate. Copilul va căpăta o mai mare încredere în părinți sau în cei care îl îngrijesc.

Această apreciere, trebuie să fie adusă în mod special pentru ceea ce a făcut copilul și pentu efortul depus, indiferent de rezultat. Dacă, copilul este stimulat de o recompensă, acesta va fi mai determinat să depună un efort pentu a o obține și întreaga lui atitudine va fi mai pozitivă în încercarea lui de a îndeplini sarcinile. El va trebui să învețe că efortul este cel care conteză de fapt, și că acesta va fi răsplătit. Dacă va învăța acest lucru va putea pe viitor să aprecieze munca calitativă și să o și practice indiferent că va fi vorba de școală sau mai târziu despre un loc de muncă. Va simți că aprecierea vine pentru ceea ce el a făcut, pentru strădania lui, fapt care îi va contura o trăsătură de caracter rar întâlnită în zilele noastre, și anume, sinceritatea.

Desigur, trebuie sancționat pentru greșeli, dar nu trebuie pus în comparație cu alți copii, Explicațiile clare, calme, pline de afecțiune chiar în situația în care a greșit, îl pot face să înțeleagă că în ciuda greșelilor este unic, și poate fi motivat pentru următoarea dată/

Această nevoie de apreciere, corect îndeplinită de către cei care îngrijesc copilul, îl va face pe acesta să crească cu sentimentul valorii și al respectului, adânc în sufletul său, având urmări pozitive în viitorul său.

5. NEVOIA DE RESPONSABILITATE ȘI EXPERINȚE NOI

Pe măsură ce copilul va crește, va crește și independența lui și responsabilitățile vor fi tot mai mari. Dacă atunci când el este mic învață să mănânce singur de exemplu, când va fi mai mare va începe să aibă diverse responsabilități fie la școală fie acasă. Prin aceste responsabilități bineînțeles că își va deprinde simțul răspunderii dar va începe să prindă tot mai mult curaj în forțele proprii și astfel să își contureze personalitatea.

Copilul trebuie să fie supravegheat când îndeplinește aceste responsabilități, fapt care îl va ajuta să își dea seama că există o ordine ce trebuie respectată și că mereu vor fi anumite tipare în care va trebui să se încadreze.

Adultul trebuie să se adapteze nivelului copilului, să îi ofere răbdare dar și libertatea necesară pentru a îndeplini singur responsabilitățile plasate lui.

De asemenea, nevoia de experiențe noi îl va ajuta la dezvoltarea inteligenței și la îmbunătățirea capacității de învățare. Știm cu toții că jocul este cea mai bună metodă pentru a îndeplini această nevoie. Copilul va dori să exploreze tot mai multe lucruri, jocuri, care să îl facă să expeimenteze sentimente noi, bucurie. Fiecare copil își creează propriul „univers” intern, iar de experiențele noi depinde cum va fi „alimentat” acesta. În urma acestei „alimentări” el va începe să se exteriorizeze și să emane în jur sentimentele din lumea lui.

Părinții, îngrijitorii, educatorii, îvățătorii, profesoii, toți, trebuie să fie conștienți de unicitatea fiecărui copil și să nu-l priveze excesiv de anumite experiențe, deoarece acestea vor ajuta la dezvoltarea lui atât cognitivă cât și afectivă.

Copilul va fi mereu entuziasmat când va primi o nouă responsabilitate sau când se invește ocazia de a experimenta ceva nou. Așadar, toți cei din jurul copilului trebuie să lucreze „în aceeași echipă” atât ei, cât și cu copilul și să nu îi stingă apetitul pentru cunoaștere. Mai apoi, copilul va ajunge să fie interesat de un anumit domeniu pe care va dori să îl aprofundeze și chiar să își propună propiile țeluri. Cei care îngrijesc copilul trebuie să fie în același timp și „ghid” sau sfătuitor, dar și coechipier.

Cu cât copilul își va dezvolta competențele și abilitățile, cu cât va cunoaște mai mult, cu atât își va putea constui o viață echilibrată și va putea discerne singur binele de rău.

1.2. DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A COPILULUI

Creșterea și dezvoltarea copilului sunt două procese foarte importante, strâns legate. Creșterea se referă în mod special la partea fizică, la schimbările care au loc în organism, de exemplu, creșterea în greutate, în înălțime, iar dezvoltarea se referă la creșterea în complexitate, în asamblu a tot ce înseamnă capacitățile copilului. Toate transformările prin care trece copilul încă din primele zile de viață, duc spre îmbunătățiri și perfecționări la funcțiile organismului său. Cu cât acestea se vor îmbunătăți mai repede cu atât procesul dezvoltării va fi unul sănătos, armonios și cât se poate de normal.

Pentru ca aceasta să se întâmple, copilul are nevoie de condiții sănătoase de viață, să aibă diferite preocupări, iar la fiecare copil ritmul dezvoltării și creșterii pot fi influențate de aceste două aspecte. Aceste lucruri intră în responsabilitatea familiei sau în responsabilitatea celor care au grijă de copil. Câteva exemple care pot favoriza și influența pozitiv creșterea și dezvoltarea sunt: locul unde locuiește copilul (să fie curat, luminos, etc.) , îmbrăcămintea îngrijită, ore de somn corespunzătoare, comportament blând și iubitor din partea celor din jurul lui. Acestea sunt doar câteva exemple, dar fiecare părinte/îngrijitor ar trebui să fie conștient de această mare responsabilitate pe care o are față de copil, de a-i asigura niște condiții propice de viață care să contribuie pozitiv în creșterea și dezvoltarea acestuia. Organismul și psihicul copilului depind de aceste condiții de viață. Deși aceste condiții se pot schimba, poate fi o îmbunătățire pentru copil, acesta învățând să se adapteze la „nou”, atât fizic cât și emoțional și psihic.

Cunoscând nevoile de bază ale copilului și asumând responsabilitatea, trebuie create cele mai bune condiții posibile pentru a satisface necesitățile copilului tocmai pentru a putea avea parte de o dezvoltare sănătoasă din toate punctele de vedere.

Grija la numerotarea capitolelor. Mai jos ai omis

STADIILE DE DEZVOLTARE ALE COPILULUI

Procesul de dezvoltare este același pentru toți copiii, însă ritmul acestuia este diferit. Ritmul dezvoltării depinde de partea genetică moștenită, condițiile de viață, de stimularea primită dar și de mediul în care copilul este crescut.

Toate ariile de dezvoltare, cel motor, cognitiv, senzorial, emoțional, lucrează împreună și interacționează reciproc.

Perioada 0-1 lună

Poziția bebelușului rămâne ca și înainte de naștere. Nemișcat, cu brațele pe lângă corp și degetele relativ strânse în pumn. Când acesta este ridicat în poziție verticală, poziția corpului nu este una stabilă, acesta fie este lăsat pe spate, fie în față provocând astfel un ușor dezechilibru,

Acestuia îi face plăcere să fie luat în brațe, legănat și mângâiat, schimbat la timp și are o plăcere aparte în a-și mișca picioarele înainte de a fi înfășat la loc.

Factorii care îi pot dăuna în această perioadă sunt foamea sau setea, stânsul prea tare, mișcăile bruște, sunetul televizoului și fumul de țigară.

Perioada 1-3 luni

În acestă perioadă, poziția capului este mai stabilă când acesta este poziționat vertical, el devine mai rotund ca formă, iar ochii capătă culoarea adevărată. Sugarul începe să zâmbească dacă este stimulat de o voce umană și gângurește ca răspuns. Începe să îi facă plăcere să apuce obiecte în mână sau jucării sunătoare foarte colorate, el fiind stimulat vizual și auditiv de acestea.

Copilul are o mare plăcere în a suge la sân și a se alinta la acesta, dar și în a-și băga mânuțele în gură sau anumite jucării. Alte lucruri care îi fac plăcere copilului în această perioadă sunt plimbatul în brațe, auzirea vocilor umane, iar ce nu îi place în această perioadă sunt de asemenea zgomotele puternice și mișcările bruște.

Perioada 3-6 luni

În acestă perioadă copilu deja se poate întoarce singur de pe spate pe abdomen, începe să se joace cu piciorușele sale și are o dorință de a-și descoperi propriul corp. O parte din sugari pot sta singuri în șezut pentru puțin timp încă de la 5-6 luni, dar unii își dau drumul mai târziu.

Acesta va începe să fie tot mai interesat de sursa de zgomot și va încerca să își formeze primele silabe în vorbire. Îi va plăcea să le exerseze tot mai mult, să își audă vocea cât mai des și să apuce jucăriile cu toată palma. Copilului nu îi va face plăcere să fie lăsat singur pentru a nu ajunge să se plictisească.

Perioada 6-9 luni

Această perioadă este perioada în care copilul de obicei descoperă „mersul în patru labe” , îmbunătățindu-și astfel capacitatea de a se deplasa singur. Începe să bată din palme, să fie dornic de a „prinde” o jucărie cât mai repede și îi va plăcea jocul „cucu-bau” , să aibă tot mai multă precizie în a se ridica singur de pătuț, poate începe să lege mai multe silabe, să bată din palme și să își imite propriile sunete.

Perioada 9-12 luni

În această perioadă se concretizează poziția verticală a copilului, începând să facă chiar primii pași, dar în majoritatea timpului acesta încă se va deplasa „în patru labe”. Copilului îi va plăcea să fie înconjurat de familie, să fie în centrul atenției și să se descopere în oglindă.

Nu va agrea cu ușurință persoanele străine, zgomotele puternice, lucruri care să îi „dea peste cap ordinea de zi” sau să aștepte prea mult pentru a-i fi îndeplinite anumite necesități precum mâncatul sau schimbatul.

Perioada 1-2 ani

Copilul începe să meargă singur dar va căuta lucruri de care să de țină la început, va începe să fie tot mai activ în a umbla singur, va face pauze în mers, va începe să facă cu mâna și să țină jucăriile în mână. În jurul vârstei de 20 de luni, copilul deja va umbla destul de bine singur încât va putea urca și coborî scările cu ajutorul balustradei, pe la 24 de luni acesta poate fugi deja singur dar având tendințe dese de a cădea.

Copilului îi va face plăcere să cerceteze tot, lucru care este obositor pentru adult, acesta fiind nevoit să îl țină pe copil într-o continuă observație. Va dori să „exploreze” cât mai mult din „teritoriul” adulților. Cele mai mari progrese vor avea loc la nivelul vorbirii, încât copilul va începe să lege cuvinte în propoziții, de exemplu, „mama, apa”. De asemenea, va avea loc o plăcere în a arunca jucăriile dintr-o parte în alta, să se joace cu apa sau mâncarea lui. Lucrurile care îl vor enerva în această perioadă sunt nebăgarea lui în seamă, neacordarea de atenție și atunci când adultul nu răspunde solicitărilor lui.

Perioada 2-3 ani

Vârsta de 2 ani se face remarcată prin faptul că, copilul aleargă fără să cadă, adună jucăriile fără a prezenta urme de dezechilibru, începe să facă progrese în a mânca singur, începe să îi placă să fie în preajma altor copii, deși de multe ori alege să se joace singur, începe să construiască diferite lucruri din cuburi, piese de lego, și prezintă un interes pentru cărți, făcându-i plăcere să le răsfoiască pentru a vedea imaginile colorate.

La vârsta de 3 ani copilul dă semne că vrea să se îmbrace singur, încearcă să danseze când aude muzică, imită tot ceea ce vede la adulții din jurul lui, vocabularul lui se îmbogățește tot mai mult și începe să descopere întrebuințările creioanelor, pixurilor, etc.

Când acesta depășește vârsta de 3 ani, vorbește fluent, începe să socializeze tot mai mult, recunoaște obiectele, animalele, culorile. Va încerca să se afirme și să iasă în evidență cât mai mult.

Lucrul care îl va deanja pe copil la această vârstă este primirea unor activități care pot depăși capacitatea lui actuală de înțelegere.

Perioada 7-12 ani

Aici, copilul începe să meargă la școală, creșterea în lungime este mai lentă, în schimb este perioada în care se perfecționează toate funcțiile organismului.

Creierul și abilitățile lui încep să fie tot mai solicitate astfel că procesul de dezvoltare poate fi mai lent dar totodată echilibrat. Este perioada în care copilul va învăța să respecte un program stabilit și reguli stabilite.

Gândirea copilului începe să se ridice de la lucrurile concrete la noțiuni abstracte. El va începe să facă distincție între lumea reală și cea imaginară iar necesitatea de a învăța îi va dezvolta tot mai mult atenția, memoria și gândirea. Va învăța ce înseamnă asumarea propriilor fapte, să își contureze personalitatea fiind ajutat și de mediul social în care se află.

Perioada 12-14 ani

Aceasta este perioada pubertății. Vor avea loc schimbări importante în greutate, înălțime și funcțiile organismului se vor îmbunătății. Tot în acestă perioadă are loc și maturizarea sexuală. Diferențele dintre băieți și fete vor fi tot mai accentuate și evidente.

Acestă perioadă este scurtă, aproximativ 2 ani și mai este denumită si perioada de salt. Ea se va manifesta diferit la fiecare copil, ea fiind condiționată de starea de sănătate, alimentația, etc.

Din punct de vedere biologic, plămânii și inima sunt foarte solicitate din cauza necesităților crescute ale organismului și a creșterii atât de rapidă.

De asemenea, această perioadă este „dominată” de secreția glandelor endocrine care au influență asupra funcției sexuale.

Acest salt, în general, are loc mai devreme la fete decât la băieți, ele fiind mai dezvoltate din punct de vedere intelectual la această vârstă. Vor apărea multe schimbări în caracterul copilului, acesta devenind adolescent. Adulții au un rol important în acest aspect, fiind de dorit ca ei să evite apariția unor tulburări nervoase.

La aceste descrieri ale caracteristicilor de varsta se impune consultarea si a altor surse bibliografice Emil Verza, Ana Munteanu, etc

În dezvoltarea corectă și sănătoasă sunt implicați mai mulți factori. Unul din acești factoi este alimentația. Aceasta este diferită față de a adulților deoarece copilul are nevoie și de energie pentru diferitele activități care le face dar și pentru creșterea lor. Vitaminele, albuminoasele și mineralele sunt elementare pentru o dezvoltare și creștere completă.

Totuși, alimentația trebuie să fie cu limite, să se evite supraalimentarea pentru că prea multă hrană poate cauza un efort prea mare pentru stomac iar aceasta ajunge să se depună sub formă de grăsime. Practic, alimentația trebuie să răspundă nevoii fiziologice și să păstreze starea de sănătate bună.

Un alt factor important este activitatea. Cris Bordeaut afirmă faptul că familia are un rol foarte important aici. Aceasta tebuie să știe să îi dea copilului activități potrivite vârstei și capacității lui. Aceste activități vor contribui la o dezvoltare normală a sistemelor și organelor, implicit și la dezvoltarea intelectuală și psihică a copilului. Activitățile diverse îl vor ajuta pe copil să se adapteze mai ușor și mai repede la situații noi. Toate activitățile copilului trebuie echilibrate cu un program de odihnă corespunzător, în mod special somnul de noapte. În aceste activități este important să includem și joaca dintre adult și copil. Treptat, copilul va trece de la scheme simple și imitări la altele mai complexe, astfel partea lui neuropsihică se va dezvolta. Adultul e responsabil să prezinte noi variante de joc, de supraveghere și să mențină mereu un scop, de exemplu, „desenăm toată casa din imagine”. În funcție de vârstă, jocurile trebuie să ajute la dezvoltarea atenției, gândirii, coordonării, vorbirii, memoriei.

Un alt factor la care poate nu mulți s-ar gândi, sunt anotimpurile. „Semnalul de alarmă” este tras în mod special când vorbim despre iarnă. Atunci copiii tind să fie mai greoi deoarece nu petrec atât de mult timp afară, astfel, creșterea lor poate fi încetinită. Este recomandat să se miște în aer liber chiar și dacă e o plimbare scurtă și să fie alimentați corespunzător.

Condițiile din locuință sunt la fel de importante. Copilul trebuie să dispună de multă lumină, o temperatură adecvată și aer curat. Aparent pot fi lucruri banale dar ele sunt de o mare importanță pentru o dezvoltare corectă din toate punctele de vedere.

Un ultim factor poate fi „factorii psihici”. Comportamentul părinților față de copii și între ei este „cheia”. Copilul poate fi afectat dacă este crescut într-o atmosferă de ceartă permanentă sau violență, lucru care îi poate dăuna și fizic dar și emoțional și psihic. El este vulnerabil, așa că acesta nu trebuie respins sau neglijat, altfel, nu va îvăța să facă față diferitelor situații și latura lor socială nu se va dezvolta cum trebuie.

Copilul nu este o povară, iar el așteaptă ca cei de lângă el să investească în el. Trebuie evitată însă și cealaltă extremă și anume, supraprotecția. Ocrotirea dusă la un nivel superlativ nu îl va face pe copil să simtă dragostea de care are nevoie. Îl poate detașa de realitate, întârziind astfel procesul lui de dezvoltae. Atitudinile echilibrate și corecte ale celor care îl îngrijesc pot dezvolta în copil sentimentul de atașament față de aceștia, și nu un sentiment de însingurare și izolare.

EVITAREA ABUZURILOR

Privind în ansamblu, abuzul asupra copilului este orice act săvârșit de un adult, care dăunează stării sale fizice, psihice sau emoționale.

De cele mai multe ori, cel care îngijește copilul încearcă să îi impună o disciplină iar când acesta nu ascultă sfaturile și nu se supune acestei autorități, îngrijiorul poate recurge la diferite metode de abuz. Dar disciplina și abuzul nu sunt același lucru. Prin disciplină se încearcă stabilirea și implementarea unui sistem de valori care va ajuta copilul să distingă binele de rău, să se gândească înainte de a acționa, să relaționeze mai bine cu cei din jur și chiar să distingă mai bine posibilele pericole. Pe când, abuzul, îi insuflă copilului frică, un sentiment că este total dominat și dependent de cel care aplică acest abuz, fapt care îi va împiedica procesul de maturizare sănătos. Vor fi îndeplinite doar „nevoile ” adultului nu și ale copilului.

În ceea ce privește abuzul fizic, acesta poate însemna folosirea forței fizice care dulce la leziuni asupra copilului, adică, lovituri în diferite părți ale corpului.

O altă metodă de abuz asupra copilului este acțiunea periculoasă. Acest termen se referă la băile reci sau prea fierbinți aplicate cu inteție sau inhalarea unor substanțe nocive, arsul cu țigara, etc.

Abuz mai poate însemna și aplicarea unor pedepse prea dure, umilitoare, chiar nemiloase. Ca și exemple putem da înfometarea copilului intenționată, legarea de pat, etc.

De-a lungul anilor s-au efectuat numeroase studii pe această temă, iar acestea au arătat că există mai multe manifestări ale abuzului și neglijării. Acestea sunt respingerea, izolarea, coruperea, ignorarea și teorizarea.

Respingerea este atunci când adultul în mod intenționat nu asigură satisfacerea nevoilo copilului. Copilul va simți imediat această respingere și se va simți neiubit și nedorit. Va manifesta sentimente de ură crezând că nimeni nu dorește să îl ajute atunci când are nevoie. Un lucru mai grav este că acesta poate ajunge să se urască pe sine deoarece se va simți inferior, că nu este bun la nimic.

Studiile arată că în majoritatea cazurilor, respingerea duce la abandon, unele mame sau părinți știind dinainte de a da naștere ca îl vor respinge pe copil.

Izolarea copilului este atunci când acesta este privat de libertate, este lăsat singur sau nu este lăsat să experimenteze lucruri noi. Această izolare se poate manifesta atât în cadrul familiei cât și în perspectiva creării unor noi relații. Izolarea îl va face pe copil să pezinte mereu o frică față de lumea care îl înconjoară și față de mediul real. Acesta își va forma opinii greșite cu privire la aceste lucruri tocmai pentru că nu este lăsat să cunoască, să exploreze și nu va știi cum să se adapteze sau să reacționeze la situațiile noi care le va întâlni.

Coruperea împiedicare prin diferite mijloace a integrității morale, împotriva cunoștinței copilului. Copiii care vor fi corupți vor fi greu de adus pe drumul cel bun. Coruperea va dezvolta în ei comportamente și atitudini greșite și neadecvate. Ei se vor putea integra în societate dar termenul de „normal” va fi pentru ei altul decât ce este cu adevărat normal. Aceștia vor ajunge să facă compromisuri în viață și nu dintre cele frumoase, ajungând chiar să poată avea probleme de natură penală.

Ignorarea este ca un fir de ață. De mici, copiii trebuie stimulați pentru a avea parte de o dezvoltare corectă, însă dacă acest lucru este ignorat, copilul poate ajunge să sufere chiar de autism. Dacă acesta este lăsat singur cu jucăriile, se va resemna și va accepta această situație dar dezvoltarea sa intelectuală va fi mult mai lentă. Dacă, copilul este de o vârstă mai înaintată, spre adolescență, acesta va recurge la diverse acțiuni șocante, extreme, tocmai pentru a atrage atenția adultului asupra lui. Câteva exemple de astfel de acțiuni sunt autodistrugerea prin consumul de droguri, tăieturi pe piele, sau chiar sinucidere.

Terorizarea este considerată de specialiști o formă extrem de gravă de abuz. Ea se manifestă la rândul ei prin mai multe forme și acțiuni care creează teamă și disperare pentru copil. Terorizarea poate fi atunci când copilul asistă la certurile adulților, expunerea la violență, lucru care dacă se va întâmpla des, va ajunge să îl facă pe copil să creadă că așa este normal să se întâmple și va dori mereu să reacționeze sau să riposteze în primul rând prin violență. Alte forme de terorizare pot fi și pedepsele aspre, stabilirea unor așteptăi pe care copilul nu le poate îndeplini, expunerea frecventă a copilului în fața imprevizibilului, agresiunea verbală și fizică. Adultul trebuie să conștientizeze limitele pedepselor sau a expunerii copilului la diverse programe T.V. sau jocuri video.

Este extrem de important ca adultul să fie bine informat cu privire la aceste forme de abuz, pentru a le evita și a-i asigura copilului mediul și dezvoltarea corectă de care el are nevoie.

Toate aceste manifestări ale abuzului au consecințe grave, și de durată asupra copilului. Abia când va ajunge adolescent se vor putea observa anumiți indicatori care vor arăta că aceștia au fost sau sunt abuzați.

Indicii doveditoare a abuzului

Sarcină la fetele adolescente;

Consum de droguri sau substanțe nocive;

Comiterea de infracțiuni;

Abandon școlar;

Tentative de suicid;

Consum de alcool;

Depresie;

Stimă de sine scăzută

Tendințe de izolare;

Impulsuri agresive

Reacții de teamă și furie;

Nervozitate crescută;

Anturaj greșit;

Surse neidentificate de bani;

Probleme de comunicare;

Introvertire dusă la extrem;

Fuga de la locuința actuală;

Consumul de tutun;

EFECTELE ABUZULUI ASUPRA COPILULUI

În ceea ce privește nou-născuții sau sugarii abuzați, efectele abuzului sunt la fel de grave. În urma abuzurilor, aceștia vor stagna atât în creșterea fizică cât și în cea psihică, fapt care ar conduce chiar spre un grad de retard din toate punctele de vedere și vor ajunge se fie mereu iritați și cu un comportament anti-social.

În ceea ce privește copiii mai mari, abuzul va produce sentimente de inferioritate și diverse complexe, vor fi deficitari în construirea relațiilor sociale fiind anxioși și neîncrezători.

Deși există multe campanii de informare pe acest subiect și legislație stufoasă împotriva abuzurilor asupra copiilor, întâlnim tot mai des astfel de cazuri iar societatea noastră opune rezistență de multe ori în a-și schimba mentalitatea.

Copilul abuzat va fi cuprins de sentimente de culpabilitate, mereu va considera că greșeste orice ar face și că merită să fie pedepsit deoarece se consideră vinovat pentru supărarea creată. Frica este un alt sentiment care îl va domina pe copil. Odată supus agresiunilor și abuzurilor, el va trăi într-o stare permanentă de alertă. Nu se va alimenta corect, nu se va odihni corespunzător, va fi mereu îngrijorat și va aștepta în orice moment să fie agresat.

Un alt efect puternic este nedreptatea. Copilul va înțelege că este inferior din punct de vedere fizic și că tebuie să se resemneze în postura de victimă și va crește cu ideea aceasta implementată în mintea lui, iar atunci când el va putea comite astfel de fapte, le va aplica asupra celor inferiori fizic.

Pentru un copil abuzat e greu să aibă încredere în adultul de lângă el deoarece va considera că nu este dorit, acceptat și iubit. Chiar dacă adultul își va manifesta regretul față de cele întâmplate, copilul tot va rămâne cu un sentiment de neîncredere la adresa lui tocmai pentu că adultul l-a dezamăgit și s-a arătat capabil să îl rănească.

De asemene, copilul poate nutri planuri de răzbunare. El este conștient că fizic este inferior și nu poate face nimic în privința aceasta, dar poate să își folosească mintea în secret pentru acest lucru, iar mai târziu când se va simți capabil să îl domine pe adult, se va răzbuna prin diferite metode, spre exemplu, fuga de acasă, acțiuni violente/penale, etc.

De multe ori, pentru a evita pedepsele aspre sau abuzul, copilul va încerca să denatureze adevărul, cu alte cuvinte, să mintă. Va face acest lucru pentru a scăpa de ceartă sau bătaie. Acest fapt îl va face să creadă că în viață este mai bine să minți, iar cu cât pedepsele vor fi mai dure cu atât el își va perfecționa minciuna, văzând că aceasta este metoda lui de scăpare.

Toate abuzurile au consecințe grave și denaturează comportamentul social al copilul. Acesta va fi fie exagerat de cuminte, fie răzbunător, fie deprimat sau în cel mai fericit caz, matur. Dar mereu va tinde să trăiasca spre o extremă sau alta.

Copilul răzbunător va fi mereu agresiv și nu-i va scăpa nimic din vedere. Va avea o dorință permanentă de a conduce iar dacă acest lucru nu se întâmplă va face orice pentru a-i perturba pe ceilalți. Se va identifica cu adultul dominator, își va impune propriile reguli și nu va ierta nimic.

Copilul excesiv de cuminte, în schimb, va fi temător, retras și emotiv. Nu va dori să participe de exemplu, la jocurile celorlalți copii, se va bâlbâi repede și va afișa mereu o nesiguranță. De frică să nu existe consecințe abuzive pentru el, va interacționa cât mai puțin și va evita să atragă atenția. Va prefera să se supună îndemnurilor și să se comporte la fel ca și acasă.

Copilul deprimat, refuză orice implicare, este rigid, de multe ori blocat. Nu manifestă interes în cunoașterea altor copii și oameni, nimic nu-i va provoca bucurie sau entuziasm. În fața abuzurilor, acesta alege izolarea, retragerea și nu mai speră la niciun ajutor.

Copilul matur, este cel care a învățat să facă față situațiilor dificile și va încerca să fie protector cu ceilalți și să fie altruist, în dorința lui de a nu deveni și el un agresor. Familiile sărace de obicei, sunt tiparul acestui tip de copil. Atunci când un părinte este violent iar el preia sarcinile celuilalt părinte. El va dori să fie serios, muncitor, responsabil și dispus la sacrificii.

Trebuie evitate abuzurile de orice fel. Orice copil are dreptul la o creștere și dezvoltare corespunzătoare, la o educație aleasă și la dragoste.

Trebuie evitate abuzurile de orice fel pentru ca niciun copil să nu ajungă un delicvent, sau cu diverse forme de boli sau cu o personalitate care nu îi va aduce cinste și un viitor strălucit.

Copiii mereu vor imita modelul de lângă ei, modelul lângă care trăiește și ceea ce vor învăța de la acest model vor aplica majoritatea dintre ei când vor fi adulți. Iubirea trebuie să fie pentru ei ceva cunoscut, dovedit prin fapte, nu doar un ideal îndepărtat din cauza abuzurilor, neglijenței și nepăsarea unor adulți inconștienți.

Roxi, la toata partea de abuz nu exista nici o citare bibliografica!!!

1.3. IMPORTANȚA SATISFACERII NEVOII DE ATAȘAMENT A COPILULUI.

(ai revenit la o topica pe care ai mai tratat-o! Trebuie reorganizat!)

De cele mai multe ori adulții nu conștientizează ce mare importanță are împlinirea nevoii de atașament a copiilor. Mulți cred că asigurând copilului hrană, adăpost, confort, este suficient ca aceștia să fie împliniți și nu mai este nevoie și de partea afectivă. Lucrurile stau cu totul altfel. Da, este de o importanță majoră ca aceste lucruri să le fie asigurate copiilor și să beneficieze de ele dar dincolo de ele, ei au nevoie să se atașeze de cineva, să simtă ca pot avea încredere într-o anumită persoană și că pot conta pe ea pentru orice fel de ajutor dar și că le poate împlini și nevoile emoționale.

Atașamentul este o legătură afectivă între două persoane și este o nevoie de bază a fiecăruia dintre noi încă din primele zile de viață. Pentru copii, cea mai favorabilă perioadă în crearea unei relații de atașament este în primii doi ani de viață ai acestuia. Atunci când copilul începe să creeze o astfel de relație încă de mic, exprimările lui vor fi prin zâmbete din inițiativă proprie și răspunsuri la zâmbetele persoanei cu, care crează această legătură. Va răspunde prin gângureli, va manifesta bucurie când cei doi se vor juca împreună și deși va avea dorințe de cunoaștere tot mai mari, mereu se va întoarce la sursa lui de siguranță, adică, la persoana cu, care și-a format o relație de atașament.

Studiile arată că un copil cu cât interacționeză mai mult cu un adult, cu atât se va atașa mai ușor și mai repede de acesta, fapt care îl va ajuta în viitor în creearea legăturilor sociale. Acest aspect este foarte important în mod special pentu copiii aflați în plasament. Aceștia au o mai mare nevoie de a simți că există cineva de care se pot atașa și pot conta pe ajutorul acelei persoane. Această relație de atașament trebuie întreținută nu doar creeată. Copilul are nevoie să simtă că cineva îi este alături și în bucurie și în tristețe, și când este sănătos și când este bolnav. Are nevoie să simtă că cineva se bucură împreună cu el pentru reușitele sale dar și că are un sprijin când intervine o situație dificilă pentru el.

Copiii simt foarte bine persoana de lângă ei, așa că nu vor putea fi păcăliți atunci când de exemplu, dispoziția adultului nu este tocmai bună. Dimpotrivă, dacă există acea legătură de atașament, copilul va deveni îngrijorat pentru adult, așa că cea mai bună și corectă opțiune este aceea de a-i comunica adevărul copilului.

În această relație de atașament este mai ușor de a-l învăța pe copil să fie politicos și să aibă o comunicare deschisă cu adultul. De exemplu, dacă el știe mereu unde este adultul, și ce face, va simți și el la rândul lui dorința de a spune singur unde merge și ce face. Astfel, va crește știind să deosebească intențiile celor din jur fie ele bune sau rele.

De asemenea, este de o mare importanță ca această relație de atașament să fie una de durată deoarece copiii care vor fi mutați dintr-o casă în alta sau dintr-un sistem în altul, altfel riscul repercursiunilor negative este mai mare. Vor ajunge să aibă pretenții de la cei din jur dar nu vor fi deschiși în a accepta că și ei trebuie trebuie să îndeplinească anumite așteptări. Vor evita relațiile permanente și vor căuta mai mult relații trecătoare neimplicându-se la nivel emoțional. Nu își vor manifesta emoțiile și nu va fi capabil să își facă autoanaliza sau introspecția, nu vor ști cum să învețe lecțiile de viață din propriile experiențe. Ei nu vor ști să își controleze impulsurile și nu vor sta să gândească înainte de a acționa. Vor face totul după primulo gând care îl vor avea, indiferent că acest lucru e bun sau rău.

Copiii aflați în sistemul de plasament au nevoie ca cineva să investească într-o astfel de relație de atașament, de cineva care să colaboreze în educarea și pregătirea lor pentru viață indiferent încotro se vor îndrepta ei mai departe.

Există câteva simptome evidente ale copiilor care au probleme de atașament.

Împiedicarea dezvoltării conștiinței sănătoase. Copii aceștia nu vor lua niciodată vina asupra lor, nici când ei vor fi vinovați, nici ca mod de „sacrificiu. Indiferent că este vorba despre încălcarea legilor, infracțiuni sau simple năzbâtii, aceștia mereu vor arunca vina asupra altor persoane și nu vor conștientiza gravitatea faptelor lor rele.

În ceea ce privește controlul impulsivității copiii vor avea un cotrol slab. Nu vor putea aplica acest control singuri, mereu va fi nevoie de o altă persoană pentu a-i tempera și a-i ajuta să se controleze. De asemenea, nu vor ști să se bucure pentru propriile succese și mereu se vor considera incapabili de a se schimba manifestându-se în schimb prin autorănire.

Interacțiune scăzută. Copiilor le va lipsi mereu încrederea în alte persoane. Ei vor dori afecțiune dar nu vor da o afecțiune sinceră la rândul lor. Tot ce ei vor oferi va fi superficialitate față de persoanele în mod special străine și vor întâmpina dificultăți în a recunoaște sentimentele celorlalți.

Probleme cognitive. În ceea ce privește probleme cognitive, copiii lipsiți de atașament vor avea probleme în a gândi logic, vor întâmpina dificultăți în a face legătura dintre cauză și efect, nu vor ști să gândească în perspectivă și pot întâmpina dificultăți chiar în exprimarea verbală.

Teoria atașamentului, dezvoltată de către Bowlby în anii 1960-1970, pune accentul pe faptul că dezvoltarea și supraviețuirea copilului depind de calitatea interacțiunilor și a îngrijirilor de care are parte din partea adultului care îl îngijește.

Atunci când copilul simte nesiguranță în interiorul său, atunci va căuta ajutor și se va declanșa dorința de a forma o relație de atașament deoarece el nu va ști cum să se calmeze singur și ca căuta ajutor la persoana de lângă el. Această relație de atașament are ca scop reinstalarea calmului, a liniștii, a securității pentru copil, astfel el va avea o dezvoltare echilibrată și pe plan emoțional. Un atașament sănătos încă de la început va avea o continuitate la fel de sănătoasă pe durata întregiii vieți a copilului.

O altă definiție a atașamentului ne este oferită de Perry în anul 2001. El afirmă că „Atașamentul copiilor este o relație emoțională specială, de durată, cu o anumită persoană, care presupune calmarea, reconfortarea copilului și creează plăcere, o relație în care copilul se simte în siguranță, securizat.”

Totuși, copilul nu se naște cu un atașament gata format față de o persoană așa că va alege de cine să se atașeze pentru că se naște cu această dorință. Bowlby afirmă următorul lucru: „Când spui despre un copil că este atașat de cineva, asta înseamnă că acel copil are o intensă predispoziție de a căuta în anumite situații proximitatea și contactul cu respectiva figură, mai ales în momentele când este speriat, obosit sau bolnav.”

Pe baza acestei afirmații putem spune că atașamentul pentru copil este o relație selectivă dar fundamentală și esențială. Figura de atașament pentru copil va fi cea cu, care va interacționa mai mult și care îl va proteja mai bine. Nu va fi neapărat aceiași persoană care îi asigură nevoile de bază, adică cele fiziologice precum igiena, hrana sau adăpostul.

Într-o relație de atașament, copilul va învăța despre lumea din jur, despre sine, prin prisma acelei persoane. Acest lucru se numește „model internalizat de funcționare a lumii”. Este foarte important ca în primele doisprezece luni, copilul să își formeze niște reprezentări bune deoarece ele vor persista în mintea lui de-a lungul anilor. Dacă ei vor fi maltratați, aceste reprezentări nu se vor dezvolta în mod corect și astfel vor crește cu o psihopatologie cu dereglări emoționale și violență care își vor face simțită prezența doar când acesta va crește mai mare.

Ca aceste reprezentări să fie formate într-un mod corect, copilul are nevoie de o bună capacitate de reflecție. Ea se poate dezvolta prin experiențele trăite de copil. Ea se va concretiza abia undeva în jurul vârstei de cinci ani, când stările mentale se creează prin aceste reprezentări asupra lumii exterioare și se formează și alte perspective asupra realității.

Nevoia de atașament o are orice copil, dar calitatea atașamentului este cea care contează. Aici avem în vedere anumite calități care ar trebui să le dețină figura de atașament, adică persoana cu, care copilul formează această relație. Dacă acesta va simți nesiguranță din partea figurii de atașament sau incapabilitate de a-i oferi ajutor, acesta nu va știi cum să acorde la rândul său atenție și își va dezvolta mai greu capacitatea de a cunoaște persoane și lucruri noi. El va fi mereu în căutarea figurii de atașament pentru a primi ajutor și siguranță. Relațiile de atașament pot fi de două feluri, securizante și insecurizante. Cele securizante sunt atunci când copilul are o bază de securitate și încredere atunci când el are nevoie să se calmeze, iar cele insecurizante sunt cele în care figura de atașament nu își îndeplinește cum trebuie responsabilitatea de a liniști și de a calma.

Primul an din viață este primordial pentru copil în vederea relației de atașament. Dacă acesta are parte de o relație de atașament securizantă, ea va avea efecte pozitive pe termen lung deoarece copilul își va dezvolta corect abilitățile cognitive, sociale și emoționale, și vor fi mai încrezători în sine, dar și în cei din jur, evident într-un mod special, în figura de atașament. Astfel, când va deveni adult va știi cum să facă față oricărei dificultăți dar și cum să formeze o relație bună de atașament la rândul lui.

Însă, dacă copilul va avea parte de o relație de atașament insecurizantă, acesta va avea mereu un comportament agitat, cu spirit revoltător și neliniște și manipulator. Va face orice pentru a atrage atenția asupra lui. El nu își va dezvolta capacitățile într-un mod pozitiv dacă va trăi într-o stare de frică și nesiguranță. Cu cât copilul va trăi mai mult într-o astfel de relație de atașament, cu atât mai severe vor fi consecințele când va fi adult. Problemele sociale și emoționale vor ajunge la nivele foarte ridicate.

Figura de atașament trebuie să interpreteze corect nevoile copilului și să fie empatică cu acestea și dedicată în a le împlini. Studiile arată o corespondență de 68-75 % între atașamentul format în copilărie și cel din viața de adult. (Fonagy, 1999)Atunci cand faci referire la un autor, automat trebuie sa indici sursa bibliografica folosita. Aici daca l-ai citit pe Fonagy trebuie sa treci cartea, daca nu trebuie sa indici sursa unde ai gasit aceasta informatie la trimiteri bibliografice.

Există câteva tipuri de atașament insecurizant la care trebuie să avem grijă. Acestea sunt:

ATAȘAMENT EVITANT

Acest tip de atașament se bazează pe experiența trăită de copil cu persoana care îl îngrijește și despre care, copilul, știe că nu va găsi ajutor și sprijin la ea. Dacă exăstă acest tip de atașament la copil, se va putea observa din momentele în care se desparte de figura de atașament. El se va simți ușurat de plecarea acesteia iar când se întoarce va adopta un comportament evitant față de ea.

ATAȘAMENT AMBIVALENT

Atașamentul ambivalent se dezvoltă la copil în raport cu o figură de atașament neconstantă, care nu are un comportament constant față de el. Copilul se va simți deranjat de aceste aspecte astfel că va manifesta o supărare și o nemulțumire care nu va fi calmată ușor și va opune rezistență în aceasta. El va dori să își exprime nemulțumirea fără să fie întrerupt sau liniștit.

ATAȘAMENT DEZORGANIZAT

Acest tip de atașament poate fi cel mai periculos pentru copil deoarece el este lăsat să facă față singur situațiilor stresante.

Carlson (1998) afirmă următoarele despre acest tip de atașament „Atașamentul dezorganizat pare a fi mediatorul efectelor calității îngrijirilor copilului în psihopatologia lui de mai târziu. Istoricul atașamentului dezorganizat poate contribui la creșterea riscului de psihopatologie independent de tipul îngrijirilor ofeite copilului, de problemele timpurii de comportament sau de calitatea relațiilor interfamiliale. Atașamentul dezorganizat, problemele de comportament și problemele în relațiile dintre părinte/îngrijitor – copil sunt predictori ai unei psihopatologii ulterioare; când acești factori se combină, sunt un predictor puternic pentru psihopatologia copilului în adolescență.”

Aceste trei tipuri de atașament fac parte din relația de atașament insecurizantă. Specialiștii arată că, copiii aflați în orfelinate au un atașament care nu poate fi clasificat, deoarece majoritatea nu doresc să exprime faptul că au nevoie de afecțiune și refugiu și de cele mai multe oi opun rezistență față de persoana care îi îngrijește.

Adulții care vor avea un atașament securizant față de copil, vor reuși să transmită mult mai bine încredere dar și disponibilitate. În ciuda faptului că unii copii sunt mai dificili sau mai solicitanți, cei care vor forma un astfel de atașament vor reuși să îi tempereze pe aceștia și să le arate că ei sunt dornici să colaboreze, să răspundă nevoilor lor și să construiască un caracter frumos împreună.

Copiii care vor avea parte de un atașament securizant, își vor dezvolta capacitatea reflexivă și capacitatea proceselor de mentalizare. Atunci când copilul beneficiază de încrederea adultului, el are un context socio-emoțional mai favorabil pentru a învăța cum să își înțeleagă propria mentalitate dar și a celor din jur. Având aceste capacități dezvoltate, copilul va dobândi un echilibru socio-emoțional de durată.

Un alt aspect care are repercursiuni și despre care adultul trebuie să fie informat este SEPARAREA.

Separarea este despărțirea temporară sau definitivă a copilului de persoana de care s-a atașat. Această separare poate fi grea pentru copil și bineînțeles nu trece neobservată de acesta. Chiar dacă la început copilul poate avea anumite rețineri față de acea persoană, cu timpul și dacă acesta a avut parte de un atașament securizant, în momentul separării copilul va accepta greu această situație. Iată fazele care au loc în acest proces:

Faza de protest, este faza în care copilul odată separat de persoana de care a fost atașat, acesta își manifestă protestul în mod special prin plâns și încearcă să se agațe de alte persoane din jur în speranța că aceștia vor aduce înapoi persoana de care acesta a fost atașat.

Faza de disperare este faza în care copilul își transformă plânsul în gemete, își pierde cheful de joacă, pofta de mâncare sau chiar dorința de comunicare cu cei din jur.

Faza de detașare poate fi periculoasă deoarece copilul poate ajunge depresiv. El se retrage în sinea lui, își pierde interesul pentru orice activitate dar și pentru persoanele din jurul său. Dezvoltarea sa va fi întârziată și va fi tot mai vizibil acest lucru.

Există și câteva perioade în acest proces de separare, asemănatoare fazelor de mai sus, care vin ca o completare pentru acestea.

Negarea . Copilul va fi șocat de ceea ce s-a întâmplat. Chiar dacă își va continua activitatea zilnică, acesta va fi supărat în sinea lui și s-a putea fie să fie prea liniștit și tăcut, fie prea vesel fără motiv. Nu va dori să vorbească imediat despre separare, despre sentimentele sale cu privire la aceasta, și există o mare posibilitate ca acesta să se refugieze într-o lume fantastică pe care și-o va forma în mintea lui.

Furia. Copilul s-ar putea îmbolnăvi sau să aibă crize de nervi, să fie isteric și agresic atât cu cei din jur cât și cu alte obiecte sau jucării. Iar dacă el este de o vârstă mai mare poate refuza să se mai îngrijească, de exemplu, refuză să se spele de câte ori e nevoie, sau chiar să se autorănească.

Disperarea. După ce copilul va înceta toate metodele de a avea parte din nou de afecțiune, după ce va fi încercat să fie răzvrătit sau neascultător și va realiza că persoana de care a fost atașat nu se va mai întoarce (dacă această separare este definitivă), va deveni apatic, trist, chiar depresiv.

Pentru copii care au avut parte de un atașament securizant, momentul separării trebuie gândit și pregătit din timp astfel încât copilul să înțeleagă ce se întâmplă și trebuie găsite opțiunile care vor înlocui cel mai bine acea persoană.

Multe familii în zilele noastre nu reușesc să își protejeze copiii sau nu vor să o facă. Toate acestea din cauza unor factori socio-economici precum stresul, sărăcia, anturajul negativ, lipsa educației sau comportamentele antisociale. Astfel, numărul copiilor abandonați crește tot mai mult și arată vulnerabilitatea acestor familii dar și a societății care este plină de prejudecăți și servicii care nu își îndeplinesc cu seriozitate îndatoririle. Abandonul acestor copii demonstrează că acei părinți au avut parte la rândul lor de un atașament dezorganizat sau nu au avut deloc parte de vreun tip de atașament.

Toate aceste lucruri, ne arată ca o concluzie, cât de importantă este nevoia satisfacerii de atașament a unui copil și cât de important este ca acest atașament să fie unul calitativ deoarece are efecte de durată.