Importanta Marii Negre Si a Gurilor Dunarii Pentru Federatia Rusa la Inceputul Secolului Xxi

Motto:

“În sfârșit, Rusia a revenit pe arena mondială ca un stat puternic, o țară de care alții trebuie să țină cont și care se impune de una singură”.

citat din Vladimir Putin

Abstract:

Revenirea problematicii Mării Negre în integralitatea expresiei ei geopolitice și geostrategice, dar și a celei pe care, implicit, o generează în actualitatea secolului XXI este o realitate a cărei evidență nu numai că nu surprinde, dar, mai mult decât atât, se impune în arealul global. Astăzi, Marea Neagră reprezintă zona cea mai densă de pe glob în interese geopolitice și geostrategice în care sunt implicați principalii actori globali: Federația Rusă, SUA, NATO, UE, dar și China.

Bazinul Mării Negre reprezintă o zonă tampon dintre Asia și Europa, precum și frontiera estică a comunităților occidentale. Lărgirea succesivă a NATO (1999, 2004, 2008) și a UE (2001 și 2007) și aspirațiile globale, declarate sau subînțelese, ale acestora au conferit și conferă Mării Negre un statut cu totul și cu totul special în ecuația organică a reașezării noii ordini globale.

Interesele economice în zona Mării Negre apar după descoperirea imenselor rezerve de gaze naturale, dar și de petrol din Marea Neagră, Asia Centrală și Caucaz, transformând-o într-o miză geostrategică actuală.

Rusia țaristă a fost preocupată din cele mai vechi timpuri, de controlul Mării Negre și a Gurilor Dunării, iar după anexarea Crimeei, semnificația acestora se amplifică, dorind să transforme Marea Neagră într-un “lac rusesc” și, astfel să aibă ieșire la mările calde…

Folosind o abordare constructivistă, articolul prezintă succinct importanța Mării Negre și a Gurilor Dunării pentru Federația Rusă la începutul secolului XXI.

Cuvinte cheie: Marea Neagră; Gurile Dunării; Peninsula Crimeea; Insula Șerpilor; Federația Rusă.

La începutul secolului XXI, apar o serie de schimbări majore în mediul actual de securitate, acesta fiind marcat de modificări profunde în principalele domenii ale societății. Războiul Rece s-a sfârșit în anii 1990-1991, URSS și Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO și UE s-au extins spre est, înspre bazinul Mării Negre, Caucazului și Orientului Apropiat (între Marea Baltică și Marea Neagră), UE accede spre statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA, Federația Rusă și-a redus influența politică și militară, iar China și India aspiră la rangul de “superputeri politico-economice”.

În acest context, al actualului mediu de securitate, va trebui analizată și zona Mării Negre.

De 200 de ani, bazinul Mării Negre și zona adiacentă acestuia reprezintă o punte de legătură deosebit de importantă între Est și Vest, o regiune a lumii care, datorită acestui spațiu specific a favorizat relațiile de schimb economic. Poziționată la confluența a două religii, cea creștină și cea islamică, dar și între două mari familii de popoare slave și turcice, deține un spațiu geopolitic important, caracterizat de izolare politică, având ca factori care au favorizat enclavizarea regiunii și controlul strict al navelor prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.

Marea Neagră, a trecut începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, printr-o transformare spectaculoasă.“Regiunea Mării Negre este o complicată intersecție a societăților, culturilor și sistemelor politice”. Fiind spațiul de interferență a trei zone geopolitice și geostrategice – Europa de Sud, Europa de Est și Orientul Mijlociu -, zona Mării Negre s-a transformat după 1990 într-o zonă de instabilitate, marcată de disputele de natură politico-militară și economică dintre riverani, dar și de preocuparea altor state de a-și reconsidera interesele în zonă.

În zona Mării Negre se găsesc câteva “poziții cheie”, care o particularizează, îi imprimă valențe deosebite, dar mai ales contribuie decisiv la valoarea și importanța geostrategică a acestui spațiu. Aceste “poziții cheie” sunt:

♦ Sistemul strâmtorilor (Bosfor, Dardanele – legate prin Marea Marmara) permite și asigură navigația dintr-o mare “închisă” spre Oceanul Planetar. Turcia deține controlul strâmtorilor, acestea fiind, în momentul de față, singura arteră puternică pentru transportul extern pe mare, destul de la îndemână pentru toți riveranii, economicos și cu perspective permanente. Controlul Turciei asupra strâmtorilor îi conferă acesteia un statut privilegiat printre riverani.

♦ Peninsula Crimeea – bastion maritim înaintat, un veritabil portavion, “bine ancorat”, cu multiple facilități, înconjurat de suficiente forțe navale, gata de acțiune;

♦ Gurile Dunării (Dunărea maritimă) – intrarea și ieșirea navelor maritime prin complexul de navigație al Sulinei se realizează în întregime pe teritoriul statului român, acest fapt reprezentând un element de putere pentru România;

♦ Platoul continental din fața litoralului românesc, cu elemente atrăgătoare care fac ca, de mulți ani, să “fiarbă” problema delimitării platoului continental al zonei economice exclusive dintre România și Ucraina;

♦ Insula Șerpilor – în ultimii ani “redescoperită” cu mult zgomot și din nou plasată în problematica diplomației internaționale.

Evenimentele petrecute în ultimii ani au impus o nouă analiză a spațiului Mării Negre și a zonei adiacente acesteia, transformându-le în așa numita “zonă extinsă a Mării Negre”. Noua zonă cuprinde, pe lângă cele șase state cu deschidere la litoral (Bulgaria, Federația Rusă, Georgia, România, Turcia și Ucraina), Republica Moldova, Grecia, precum și celelalte țări din regiunea Caucaz (Armenia și Azerbaijan).

Procesul de extindere NATO și UE a adus comunitatea europeană și euroatlantică pe coasta de vest, ducând la modificarea percepției prin care “zona Mării Negre este periferia Europei și un lac rusesc” și crescând rolul geopolitic de interfață cu Orientul Mijlociu și Asia Centrală.

Interesele economice legate de descoperirea imenselor rezerve de petrol și gaze naturale din Caucaz și Asia Centrală au transformat zona Mării Negre într-o miză geostrategică actuală.

Harta politică a zonei Mării Negre este influențată în secolul XXI de o fostă superputere, Rusia, și două puteri regionale Ucraina și Turcia. După o foarte lungă perioadă de timp când Moscova era cel mai important actor în Marea Neagră, aceasta caută să dețină rolul de pivot pe care l-a jucat odată în construirea și menținerea “arhitecturii Războiului Rece al țărmurilor”. Noua concepție de extindere a Rusiei în Marea Neagră își are originea în epocile țaristă și sovietică, dar mai ales în nevoia de a contracara expansiunea în regiune a NATO/SUA și UE. În acest sens, președintele rus Vladimir Putin a manifestat permanent un interes sporit pentru flota rusă din Marea Neagră, care în pofida uzurii morale din ultimii 15 ani reprezintă o forță semnificativă de care trebuie să se țină seama. Declarațiile președintelui rus de genul “bazinul Mării Negre și al Mării de Azov se află în zona rusă de interes strategic” or “Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport” nu fac decât să sublinieze faptul că Rusia nu dorește să-și abandoneze pozițiile pe care le deține în Marea Neagră.

Rusia – principalul actor din zona Mării Negre și Zona Extinsă a Mării Negre

Marea Neagră și în principal, Zona Extinsă a Mării Negre (ZEMN) reprezintă una dintre mizele majore ale competiției globale pentru resurse energetice. Din păcate nu există o accepțiune uniformă a delimitării geografice a Zonei Extinse a Mării Negre. Dacă avem în vedere strict criteriul geografic, atunci ea include cele șase state riverane: Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia și Ucraina. Toate aceste țări au porturi cu terminale de primire-încărcare a petrolului și gazului condensat. Totuși, termenul de “extins” se referă mai degrabă la o zonă politico-economică, decât la una geografică, astfel încât trebuie să luăm în calcul și importanța politică, economică și strategică a unor țări, precum Albania, Armenia, Azerbaidjan, Grecia și Moldova. Așadar, Zona Extinsă a Mării Negre se întinde de la Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice zone din perioada post-Război Rece și post-Uniunea Sovietică. Ea este flancată la vest de Balcani și la est de Caucaz, două spații cu un potențial conflictual foarte ridicat, care în anii 1990 erau considerate periferia Europei.

De asemenea, nu trebuie omis nici coridorul energetic, ce unește marii consumatori ai Occidentului de bogatele rezerve energetice din zona mării Caspice și din Asia Centrală. În ceea ce privește resursele energetice, este evidentă următoarea clasificare: țări exportatoare: Rusia, Georgia și Azerbaidjan; țări care nu depind direct (sau depind puțin) de livrările de resurse energetice rusești: Turcia și Bulgaria; țări importatoare – toate celelalte; țări de tranzit – sunt state pe teritoriul cărora trec coridoarele terestre de transport al petrolului și gazelor naturale (exp.Georgia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Polonia, Cehia, Germania etc.). Alături de actorii locali se înscriu și marii actori globali SUA și UE.

În ultimii douăzeci și cinci de ani regiunea Mării Negre s-a remarcat ca un nod comercial important, asta și datorită faptului că se află în apropierea bazinului Caspic, extrem de bogat în combustibili. Prin urmare, Rusia, SUA, UE și statele regionale au demarat o competiție comercială și diplomatică deosebită pentru a stabili traseele hidrocarburilor. Rusia, fiind unul din principalii producători de petrol și gaze din regiune (și din lume), dar și de principal furnizor de gaze al țărilor UE, este direct interesată de “jocul energetic” din bazinul Mării Negre. “Arma energetică” reprezintă pentru Rusia singurul mijloc de a ține sub control Europa și nu-și permite să-l piardă. Așadar, Rusia, reprezintă unul din principalii actori din ZEMN și exportator de petrol și gaze naturale, iar țările de tranzit se deosebesc prin poziția lor față de fluxurile energetice din această țară.

Rusia este un jucător strategic important în cadrul ZEMN și un actor previzibil, având o așezare distinctă în raport cu statele, dar și cu problemele din regiune. Conform tradiției diplomatice își prezervă dreptul de influență în zona Caucazului, Balcanilor și a Mării Negre. Rusia consideră aceste zone importante pentru a-și asigura securitatea și lupta pentru refacerea statu-quo-ului. În competiția energetică, Rusia, se bazează pe resursele energetice, în special pe petrol și gaze naturale. Avantajată de aceste resurse, Moscova se impune pe scena politică internațională, folosindu-le ca pe niște arme, al căror efect este din ce în ce mai vizibil, iar orice inițiativă din zona străină Rusiei este rău percepută și reacționează pe măsură întrerupând alimentarea cu gaz, propunând unele proiecte alternative, menținând o situație geopolitică complicată (în cazul Georgiei și Republicii Moldova) sau împiedicând apropierea NATO și UE de granițele sale (în cazul Georgiei, Republicii Moldova și Ucrainei).

Având în vedere orientarea și concentrarea forțelor ruse în zona Mării Negre, atât în spațiul energetic, dar și în cel militar, îndeosebi după alipirea Peninsulei Crimeea, se poate estima intenția Rusiei de a-și lărgi aria de cuprindere. Revanșa rusească, după încercarea de izgonire a ei din Balcani, va avea loc prin obținerea controlului spațiului energetic în regiunea sud-est europeană. Dar miza nu este doar de natură geo-economică. Conform uneia din legile principale ale geopoliticii, formulată de Halford Mackinder, “cine controlează Europa de Est, stăpânește heartland-ul (teritoriul dintre Ural și Pamir, Volga și Iantzi); cine controlează heartland-ul stăpânește Insula Lumii (Eurasia); cine controlează Insula Lumii, stăpânește întreaga planetă”.

Importanța Mării Negre pentru Rusia

Rusia promovează o politică externă favorabilă recâștigării și dezvoltării sferei sale de influență asupra unor state vecine cu sau fără ieșire la Marea Neagră: Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, în general asupra statelor membre CSI. Posesoare a unui teritoriu imens, Rusia rămâne încă inoculată cu reflexe “imperiale”. Ea oscilează între vechiul mesianism slav și dorința de a se integra în Europa și de a respecta regulile unei democrații liberale.

Rusia a privit cu ostilitate, într-o primă fază, integrarea Balcanilor și a regiunii Marea Baltică-Marea Neagră în structurile euro-atlantice. În perioada imediat următoare anilor 2000-2001, regimul condus de Vladimir Putin a înțeles că procesele în curs sunt ireversibile și au adoptat o strategie de acomodare, sub semnul pragmatismului.

Rusia acordă o importanță deosebită zonei, îndeosebi în plan militar strategic, fiind preocupată de înlăturarea eventualelor amenințări ce pot veni din sud (conștientă de riscul blocării propriilor căi de comunicații navale de pe direcția sud). La ora actuală, forțele militare terestre ruse au două baze militare în Georgia (Batumi și Ahalkalaki), una în Armenia și una în Tadjikistan.

Astăzi, noua politică a Rusiei pare conciliatoare față de Occident, în general, și față de SUA, în particular. Actualul lider de la Kremlin caută să mențină un dialog deschis și de cooperare cu SUA și Europa Occidentală.

Importanța energetică a Mării Negre

Regiunea Extinsă a Mării Negre se află sub o dublă influență, pe de o parte, a NATO, prin statele sale membre riverane acestei mări și, pe de altă parte, a Rusiei, care încearcă să promoveze o politică proprie, prin care să impună țărilor din regiune modelul său de funcționare.

După întâlnirea de la Istanbul, a avut loc extinderea NATO către Marea Neagră. Acesta este primul proces politico-militar de acest gen. Statele din zonă și-au exprimat dorința de a accede și a se integra în NATO, ale cărei uși au rămas deschise și după ultimul val, care a inclus România și Bulgaria, țări riverane la Marea Neagră. Rusia s-a opus și se opune în continuare lărgirii spre Est, dar recunoaște dreptul statelor de a-și alege modelele de securitate.

Lărgirea UE constituie cel de-al doilea proces integrator. Accederea României și Bulgariei în UE de la 1 ianuarie 2007, precum și începerea negocierilor cu Turcia vor face din UE o realitate decizională în zonă. Nimeni nu se opune acestui proces care depinde îndeosebi de capacitatea statelor de a-și reforma societatea, astfel încât să se alăture comunității europene.

Problema petrolului a adăugat elemente suplimentare decisive politicii americane. Necesitatea diversificării surselor energetice, ca alternativă la atenuarea dependențelor de petrolul din Orientul Apropiat, se transformă, încet-încet, într-un interes de securitate pentru SUA. Câmpurile petrolifere din Marea Caspică și Asia Centrală constituie o alternativă de perspectivă pentru a cărei consolidare folosesc strategii economice, politice și militare.

SUA are posibilitatea de a stabili o serie de mecanisme pe termen lung, în vederea asigurării tranzitului liber al petrolului. Astfel, SUA va putea crește și cantitatea de petrol comercializat.

Petrolul din Azerbaidjan, va fi insuficient. Aici firmele sunt reprezentate de Rusia, SUA și Marea Britanie. Dar în zonă a apărut un alt concurrent, China, care reprezintă al doilea consumator de petrol al lumii, și vine puternic din urmă India. Creșterea economică a Indiei este condiționată de asigurarea resurselor energetice.

Având în vedere această situație, va crește importanța hidrocarburilor din Rusia, Asia Centrală și, de ce nu, Iran. Pentru a-și asigura lor și aliaților lor accesul la petrol și resurse pe termen îndelungat, SUA vor avea nevoie de colaborarea Rusiei, nu de opoziția ei. La rându-i, aceasta este interesată de avantajele oferite de piața occidentală, îndeosebi de cea a SUA.

Importanța Rusiei în asigurarea resurselor energetice, cel puțin în spațiul eurasiatic crește imens. Este una din realitățile de care trebuie să se țină neapărat cont în configurația mediului strategic de securitate al viitorului.

Moscova încearcă prevenirea apariției unor actori sau proiecte cu privire la energie care nu se află sub controlul Rusiei, prevenirea apariției unor coaliții militare ce ar putea duce la dezbinarea Rusiei și impiedicarea țărilor din regiune să se îndrepte către statutul de țări membre NATO.

În Zona Extinsă a Mării Negre, percepția securității s-a schimbat îndeosebi după războiul Rusia-Georgia. Acum s-a văzut clar că securitatea sa este strâns legată de conflictele regionale prelungite. Odată cu încheierea războiului crește și rolul Rusiei ca actor regional. Rusia dispune în prezent de noi baze militare în Caucaz, credibilitatea Vestică dispare rapid, iar perceperea amenințării regionale este la cel mai înalt nivel.

Politica externă a Rusiei pare să fie inspirată în mare măsură din teoriile expansioniste ale lui Alexander Dughin, având în vedere relația specială a Rusiei cu Germania, căreia îi furnizează aproximativ 70% din necesarul energetic, protecția pe care Moscova o acordă Iranului (inclusive la sutele de fizicieni atomiști ruși care lucrează pentru regimul de la teheran), dar și dialogul cu Japonia din ultima vreme. Alexander Dughin și curentul geopolitic al euroasianiștilor pare cel care se potrivește cel mai bine acum Rusiei și marilor sale ambiții globaliste.

Fiind al doilea producător de petrol al lumii, Rusia se bazează pe resursele energetice, în special pe petrol și gaze naturale și își urmărește cu consecvență obiectivul de a realiza un sistem al dependențelor în care poziția sa să dispună de ponderea necesară pentru o dezvoltare economică majoră, prin care să se impună în toate problemele lumii și care să-i asigure securitatea. Rusia este dependentă de veniturile obținute prin exporturile energetice, iar Moscova, cunoscând avantajul acestor resurse, se impune pe scena politică internațională, folosindu-le ca pe niște adevărate arme, al căror efect este din ce în ce mai vizibil.

Energia este motorul economiilor secolului al XXI-lea, iar Rusia este cel mai mare deținător de resurse energetice de pe glob. Controlul deplin al acestora a îndeplinit instantaneu și condiția cerută de obiectivele geopolitice ale Rusiei postsovietice. Având în vedere rezervele existente și exploatate, dar și datorită preconizatei evoluții a pieței de energie, Rusia deține la ora actuală, principala poziție pe piața mondială a energiei, din toate punctele de vedere.

Dacă va trebui să analizăm gradul de concentrare al forțelor ruse în zona mării Negre, în mod deosebit în spațiul energetic, vom descoperi intenția Rusiei de a-și lărgi aria sa de cuprindere în Zona Extinsă a Mării Negre.

Importanța Peninsulei Crimeea pentru Rusia

Ultimele evenimente din Ucraina și multitudinea problemelor cauzate de aceste evenimente aduc Crimeea în centrul atenției mass-media. Peninsula Crimeea a reprezentat dintotdeauna și reprezintă și astăzi un rol strategic important al Rusiei. Flota Mării Negre, precum și baza militară de la Sevastopol au avut și au și în zilele noastre un rol hotărâtor asupra Caucazului și vestului Europei.

Peninsula Crimeea, a făcut parte până la anexarea din martie 2014, de către Federația Rusă, din Ucraina, fiind o republică autonomă, și fiind situată în sudul Ucrainei, între Marea Neagră și Marea Azov. Până la anexarea de către Rusia (martie 2014), Crimeea era separată de Rusia prin strâmtoarea Kerci. Trebuie să amintim faptul că aici, țarii ruși, dar și elita sovietică obișnuiau să-și petreacă vacanțele pe litoralul sudic al peninsulei, care rămâne și în zilele noastre o atracție deosebită pentru turiști, iar, în ultima perioadă de timp, a trezit tot mai mult interesul investitorilor străini.

În peninsula Crimeea, în Golful Balaklava de la Marea Neagră, a funcționat o bază navală secretă rusească, timp de mai mulți ani. Submarinele puteau ieși cu ușurință la Marea Neagră din ascunzătoarea aflată sub un munte, sub care se mai aflau depozite de muniții, ateliere de reparații și un canal de acces prin care submarinele ieșeau în Marea Neagră. Între 1957 și 1961 a fost construită și a funcționat timp de câțiva ani și după căderea URSS, baza navală sovietică, care era secretă. Începând cu anul 1995 aceasta a fost abandonată, iar în 2003, a fost deschis un muzeu în câteva zone de acces ale bazei. Se spunea că această bază este indestructibilă și că poate rezista unui atac nuclear. Majoritatea populației orașului Balaklava lucra în bază, în perioada Războiului Rece, iar regulile de securitate erau foarte stricte. Dar acest lucru era firesc, deoarece în bază erau adăpostite arme nucleare cu care erau echipate submarinele.

Portul Sevastopol, este principalul port din peninsula Crimeea, fiind și o importantă bază navală din Marea Neagră. Flota rusă a Mării Negre este găzduită de acest port încă din perioada URSS. Flota Mării Negre a fost împărțită între Rusia și Ucraina, imediat după destrămarea URSS. La Sevastopol, prezența Flotei ruse a reprezentat un permanent motiv de tensiune între Rusia și Ucraina.

Acordul privind staționarea Flotei la Sevastopol a reprezentat, de asemenea, un alt episod tensionat între cele două state desprinse din fosta URSS, Rusia și Ucraina. Kievul și Moscova au semnat un acord care prevedea ca Flota rusă va rămâne în portul Sevastopol din Ucraina până în 2017, dar, după alegerea președintelui pro-rus, Viktor Ianukovici în 2010, Ucraina a acceptat extinderea acordului cu încă 25 de ani peste termenul stabilit inițial, iar în schimb a primit gaz mai ieftin.

Odată cu intenția Kievului de a adera la NATO, apar noi dispute între cele două țări, Rusia și Ucraina. La finele anului 2003, strâmtoarea Kerci a reprezentat un alt moment de tensiune. Imediat ce Rusia a început să construiască digul ce face legătura dintre insula ucraineană Tuzla, din strâmtoarea Kerci și peninsula rusească Taman, tensiunile dintre cele două state s-au amplificat din nou. Insula Tuzla constituie un important punct strategic, având în vedere că aceasta permite controlul navelor care intră și ies din/în strâmtoarea Kerci, și care face legătura dintre Marea Neagră și Marea Azov.

Crimeea are o importanță strategică majoră pentru Rusia. Militarii ruși asigurau o prezență la Sevastopol, în 2008 de 10.000 de militari. După alipirea Crimeei la Rusia (martie 2014), prezența militară rusă în această peninsulă a crescut. Prezența militară masivă a rușilor în această peninsulă cu ieșire la Marea Neagră, îi permite Rusiei să-și mențină influența asupra Ucrainei, dar și asupra Caucazului.

Crimeea reprezintă o direcție tradițională de expansiune pentru Rusia. Războiul dintre Rusia și Ucraina a început imediat după ocuparea militară și după așa-zisa, anexare a Crimeei. Imediat după ce “omuleții verzi” au invadat peninsula, la începutul lunii martie 2014, iar locuitorii peninsulei Crimeea pregăteau referendumul, președintele Rusiei, Vladimir Putin, a făcut o afirmație istorică: “Crimeea a fost întotdeauna și a devenit din nou rusească”.

Prin ocuparea peninsulei Crimeea, care reprezintă un “pivot important” al Rusiei la Marea Neagră, Rusia și-a recăpătat adevărata ei importanță în zona Mării Negre și nu numai. Peninsula Crimeea reprezintă “pivotul” din Marea Neagră, de unde poate amenința litoralul, în toate punctele lui și de unde își poate proiecta puterea până în Marea Mediterană și Orientul Mijlociu. Balanța de putere din regiunea extinsă a Mării Negre se schimbă odată cu anexarea peninsulei Crimeea. Având în vedere că alipirea ilegală a Crimeei nu poate fi pusă de Rusia pe seama vreunui genocid, caz în care rezoluția ONU din 1970, care se referă la dreptul popoarelor la autodeterminare ar fi putut funcționa, Moscova va trebui să dea alte explicații pentru “răpirea ilegală” a acestui teritoriu (Peninsula Crimeea). Rusia prezintă ca și argumente faptul că “această provincie (Peninsula Crimeea) a fost mereu rusească; Crimeea este îmbibată de sânge rusesc vărsat în multe războaie; Crimeea a fost transferată ilegal Ucrainei de către Hrușciov”.

În contextul amplificării tensiunilor din sud-estul Ucrainei, Rusia a trimis zeci de avioane de vânătoare de tip Mig-29 și Su-27, precum și bombardiere Tu-22, în baze militare din regiunea Crimeea.

NATO trebuie să aibă ca prioritate geostrategică protejarea Europei Centrale și de Est față de posibila amenințare a Rusiei, inclusiv cea de ordin economic. Dar pentru a-și putea îndeplini acest obiectiv Europa trebuie să-și rezolve problema energetică și să nu mai depindă de Rusia.

Importanța Insulei Șerpilor

Insula Șerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în greacă antică Leuke, în greacă modernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este principala insulă a unui grup de cinci insule aflate în litigiu între România și Ucraina. Trei dintre ele sunt ostroave de pe brațul Chilia: Dalerul mare, Dalerul mic și Coasta-dracului, aflate în apropiere de Tatanir (odinioară Tatomirești). A patra se situează la gura Stari-Stambul: ostrovul Limba. Insula Șerpilor este singura care se găsește în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cele cinci insule au fost ocupate de URSS, cedate forțat de România comunistă în 1948 printr-un simplu proces-verbal secret, și sunt astăzi parte a Raionului Chilia (Кілія) al regiunii Odessa din Ucraina.

Localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15′15″ latitudine nordică și 30°12′12″ longitudine estică, Insula Șerpilor este doar o formațiune de roci albe.

Insula este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării, iar punctul cel mai apropiat de pe țărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între Canalul Bâstroe și Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată localitate românească este orașul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraș ucrainean este orașul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă. Insula are forma unui X, de 662 metri pe 440 metri, acoperind o suprafață de 0,17 km², adică 17 ha. Cel mai înalt punct de pe insulă este situat la 41 m deasupra nivelului mării. Perimetrul ei fiind neregulat și având o lungime de numai 1.973 m, acesta poate fi parcurs în circa 40 minute. Lungimea insulei, aproximativ în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 414 m. Urmând direcția NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE, aflăm cel mai lung diametru al insulei, care este de 662 m. Altitudinile insulei cresc, în general, dinspre zonele marginale către zona centrală unde se conturează un platou, relativ neted, pe care se înregistrează cota maximă de circa 40 m.

Din punct de vedere economic, Insula Șerpilor nu a avut în trecut o importanță deosebită. Gresii silicoase, dure, conglomerate și cuarțite, formează această insulă, dându-i și un aspect stâncos, la care contribuie și o vegetație de stepă, dar și o floră sărace. Locuirea insulei permanent este imposibilă, având în vedere faptul că aceasta, nu dispune nici de surse de apa potabilă. Șarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maxim 2 metri și era complet inofensiv, dar cu o înfățișare dezgustătoare. Odată cu amplelele lucrări secrete ce s-au desfășurat, începând cu mijlocul secolului al XX-lea, de către sovietici, acesta a dispărut complet de pe insulă.

Insula Șerpilor era întrebuințată în trecut, ca bază de pescuit. Dar, la începutul anilor 1980, odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol și gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei, importanța sa economică a crescut.

Insula Șerpilor a fost declarată de către autoritățile ucrainiene zonă de rezervație naturală, în noiembrie 2003, pentru a demonstra că locul poate oferi condiții pentru turism.

Insula a fost denumită cu numele de Insula Leuce – Λευκός (“Insula Albă”) de către greci. Romanii i-au spus Insula Albă, având în vedere faptul că aici au fost găsite ruine de marmură albă.

Anul 777, înainte de Hristos, este anul în care ea este pomenită pentru prima dată în scrierile istorice. După mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de Neptun (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, erou al Troiei.

Importanța strategică a Insulei Șerpilor

Având suprafața de aproximativ 17 hectare, Insula Șerpilor are un rol deosebit de important din punct de vedere strategico-militar, iar din punct de vedere teritorial și economic nu are un rol prea mare.

În anul 1991, după destrămarea Uniunii Sovietice, Insula Șerpilor împreună cu baza militară, de control naval și aerian, de apărare antiaeriană și maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei. Stațiile de radiolocație aflate pe insulă executau o cercetare aeronavală la mare distanță, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră și Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui centru de conducere. Tot pe Insula Șerpilor sunt stocate informațiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean. Aici sunt amplasate stații de bruiaj și ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât și a celor prin cablu.

O garnizoană militară a fost dislocată cu mai multe subunități independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, stații de radiolocație, depozite, instalații energetice, un far și sistemul de pază și apărare a granițelor de stat ale Ucrainei pe această insulă. Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realizează printr-o navă de tip fregată, o navă de patrulare și unul sau două submarine.

Pe insulă locuiesc în prezent aproape 100 de persoane, în majoritate grăniceri, împreună cu familiile lor și personal tehnic. La începutul anului 2003, pe insulă este localizată o expediție științifică permanentă a Universității Naționale din Odessa.

În prezent insula este demilitarizată și se află într-o continuă dezvoltare. Conform Tratatului româno-ucrainean din anul 1997, Ucraina și-a retras divizia militară, a demolat radarul militar și a transferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor. În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare de până la 8 metri adâncime și urmează să fie construit un port maritim. Echipament de navigație, precum și un far vechi de 150 ani, se mai găsește pe această insulă. Energia electrică care aprovizionează insula este produsă de un generator cu motor diesel și/sau un generator ce exploatează forța eoliană. Insula dispune de următoarea infrastructură civilă: un oficiu poștal, o filială de bancă (a băncii ucrainene “Aval”), un punct de prim-ajutor, televiziune prin satelit, rețea de telefonie, un turn de telefonie mobilă și o rețea Internet. Ucraina susține că insula este locuită. Leonid Kucima, președintele Ucrainei, a vizitat această insulă în iunie 2003. Aceste acțiuni au avut loc ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită, atunci legile internaționale îi dau și accesul la un platou continental de 20 km.

La inițiativa consiliilor regionale Vâlcov și Chilia, la data de 5 iulie 2006, Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie privind înființarea localității, Belîi pe Insula Șerpilor, hotărâre care trebuia aprobată de Rada Supremă a Ucrainei.

  Înființarea acestei localități pe Insula Șerpilor va permite “crearea condițiilor necesare în vederea dezvoltării turismului științific și a pescuitului, precum și crearea unor condiții optime de viață persoanelor care se află permanent pe insulă”, se menționa în documentul adoptat cu acest prilej.

Dacă Ucraina va crea o comunitate permanentă pe această insulă, va putea revendica Insula Șerpilor.

Autoritățile române de la București afirmă că Insula Șerpilor are statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent și nu are surse de apă potabilă. Autoritățile de la Kiev s-au sesizat și au replicat imediat. Ucraina a deschis recent, pe insulă, un cabinet medical, dar și un hotel fără canalizare, însă tot elicopterele sunt cele care fac aprovizionarea cu apă a insulei.

Importanța strâmtorilor Bosfor și Dardanele

Situată la aproximativ 20 de kilometri de Istambul, Strâmtoarea Bosfor-Dardanele face intrarea spre largul Mării Negre, o întindere de apă, care separă Europa de Est de Asia. Strâmtoarea a constituit și constituie și astăzi un punct important de interes atât pentru comerț, dar și pentru incursiunile armate. Zona aceasta constituie și astăzi o importanță deosebită pentru transportul armelor spre Siria și Africa, precum și pentru implicarea Rusiei în conflictul din Ucraina, aflată la doar aproximativ 515 kilometri spre nord.

Bosforul și Dardanelele mai sunt cunoscute ca “strâmtorile turcești” și au constituit timp de secole, obiectul luptelor. Astăzi, Convenția de la Montreux, reglementează trecerea navelor prin aceste ape în urma încheierii tratatului din 1936.

Prin această convenție, Turcia este stăpâna absolută a acestor strâmtori. În eventualitatea desfășurării acțiunilor de luptă într-un posibil teatru de operații militare în zona Mării Negre, în adâncimea teritoriului implică o reamintire absolut necesară a Convenției de la Montreux, intrată în vigoare pe 9 noiembrie 1936 (documentul reglementează regimul privind circulația navelor civile și militare prin strâmtorile Bosfor și Dardanele).

Semnatarii Convenției de la Montreux sunt Turcia, Bulgaria, România, URSS, Franța, Marea Britanie, Grecia, Japonia, Yugoslavia, apoi Italia în 1938 (Japonia s-a retras în 1951), “stabilindu-se un regim de libertăți strict argumentat în raport cu tipul de nave – nave de război și nave comerciale – și în raport cu patru tipuri de situații: perioada de pace, perioada de război, în care Turcia nu este stat beligerant, perioada de război cu Turcia, în care aceasta este stat beligerant și perioada în care Turcia este amenințată de o iminență a războiului”.

Navele comerciale sunt libere să treacă, atât ziua, cât și noaptea, oricare ar fi pavilionul sub care navighează și tipul lor de încărcătură, însă numai pe timp de pace. Această clauză se aplică și navelor militare, dar cu obligația de a naviga doar ziua și fără a li se permite să acosteze. Atunci când navele comerciale și/sau militare aparțin statelor riverane, acestea pot intra în strâmtori doar cu nave de linie ușoare, nave mici de luptă și nave auxiliare. Navele cu un tonaj mai mare de 10.000 t, precum și cele care au cel doar un tun cu calibrul mai mare de 203 mm, dar și portavioanele și submarinele sunt interzise.

Pentru statele riverane, se menționează în convenție că navele lor militare de linie au trecerea autorizată, dar cu condiția ca trecerea prin strâmtori să se facă câte una o dată, escortate fiind de cel mult două torpiloare, dacă au un tonaj de peste 10.000 t. Navigația pentru submarinele acestor state riverane, construite sau cumpărate în afara Mării Negre, este permisă, fiind permis un singur drum autorizat, cel spre portul oficial de staționare) sau a celor construite pe unul din șantierele Mării Negre, dacă este nevoie să meargă pentru reparații, dar cu condiția ca Turcia să fie anunțată în timp util și cu obligația de a naviga numai pe timp de zi și la suprafața Mării Negre.

Dacă în Marea Neagră este necesară prezența navelor militare ale altor state, fără ieșire la Marea Neagră, în convenție este menționată o prevedere foarte importantă care limitează accesul acestora în apele Mării Negre, astfel: tonajul maxim global admis este de 30.000 t și un maxim individual de 2/3, adică 20.000 t pentru fiecare dintre navele puterilor străine de Marea Neagră, cu condiția folosirii în măsura în care le permite totalul global de 30.000 t. Cifra aceasta poate crește până la 45.000 t, în cazul în care cea mai puternică flotă riverană ar fi cu 10.000 t superioară flotei celei mai importante existente la data semnării Convenției. În situații excepționale, se mai poate acorda și o clauză excedentară de 8.000 t, non-riveranilor, dar numai pentru operații umanitare. De asemenea, tonajul global maxim al tuturor navelor străine, care se pot afla în tranzit, nu trebuie să depășească 15.000 t și în nici un caz nu trebuie să fie mai mult de 9 nave militare prin strâmtori. Navele de război ale statelor non-riverane nu pot staționa mai mult de 21 de zile în Marea Neagră. Cu 15 zile înainte de a trimite nave de război prin strâmtori, statele fără ieșire la Marea Neagră trebuie să înștiințeze Turcia.

În situația declanșării unui război, Turcia nefiind parte beligerantă, statutul pentru navele comerciale rămâne același ca și pe timp de pace, dar este interzisă trecerea flotelor militare ale statelor beligerante care nu au voie în zona strâmtorilor “să execute o captură, să exercite dreptul de vizitare sau să facă vreun gest ostil”.

În cazul în care Turcia este parte beligerantă într-un război, au libertate de trecere doar navele comerciale ale țărilor cu care Turcia nu este în război, iar în cazul navelor de război, “trecerea acestora este la completa latitudine a autorităților turce”.

Dacă Turcia este amenințată în mod direct, cu un posibil război, prevederile sunt asemănătoare, dar cu câteva prevederi restrictive în favoarea acesteia, Turcia putând bloca circulația în strâmtori pentru navele care amenință securitatea ei.

Din aprilie 1982, Convenția a suferit din nou modificări și a fost adoptată din nou, Turciei având acum posibilitatea să dețină controlul asupra strâmtorilor, atât pe timp de pace, dar și pe timp de război. Această Convenție a fost gândită pentru contextul tehnologic ai anilor 1936. Astăzi, situația devine extrem de tensionată, îndeosebi atunci când deschidem subiectul despre navele purtătoare de rachete (sisteme AEGIS, dar și rachete de croazieră sau balistice sau alte sisteme de armament deosebit de complexe). Permiterea trecerii acestora este de cele mai multe ori contestată de către Rusia, dar este autorizată de către Turcia.

O altă problemă importantă și-n același timp deosebit de periculoasă, în contextul mediului de securitate actual, este accea în care Rusia dorește să-și facă simțită prezența în Marea Mediterană. Prin încheierea acordului cu Cipru, care-i facilitează și accesul la porturile sale de pe insulă, Rusia realizează astfel o legătură strânsă cu baza sa de întreținere și reparații de pe coasta Siriei.

În articolul 2 al Convenției se mai menționează că accesul vaselor civile sub orice pavilion, în timp de pace, este gratuit și nelimitat “cu orice încărcătură”. Cea care a profitat de această cauză, a fost Rusia, care are acces în estul mării Mediterane și care a sprijinit supraviețuirea guvernului sirian din Damasc.

În orice tip de război care implică Ucraina, Convenția îi garantează Rusiei un avantaj strategic major, deoarece limitează accesul navelor de război ale țărilor fără ieșire la Marea Neagră. Această prevedere interzice accesul navalor de război ostile Rusiei.

În timpul crizei din Crimeea din martie 2014, am putut observa importanța Mării Negre pentru Rusia. Atunci când Crimeea a votat să se desprindă de Ucraina și să se alipească Rusiei, prin referendumul din martie 2014, Moscova a declarat nul Pactul Kharkiv, un acord care îi acordă concesiunea facilităților navale în portul Sevastopol din Crimeea până în 2042. Locuitorii Crimeei au predat baza direct Rusiei. Imediat după aceasta, Rusia a anunțat că va cheltui 2,4 miliarde de dolari pentru extinderea flotei sale din Marea Neagră cu baza la Sevastopol. Aceasta va duce implicit la creșterea puterii Rusiei în regiune.

Trebuie amintit faptul că, în august 2008, în timpul războiului purtat de Rusia împotriva Georgiei, Moscova, simțindu-se oarecum amenințată, a protestat atunci când Turcia a acceptat trecerea navelor de război ale SUA prin strâmtori și intrarea acestora în Marea Neagră pentru a aduce ajutoare în porturile din Georgia.

Convenția de la Montreux prezintă și o facilitate deosebit de importantă. Purtând numele orașului elvețian în care a fost încheiat, acest acord garantează accesul Rusiei numai din porturile cu apă caldă, de-a lungul anului, către marile piețe internaționale.

În tranzitul rezervelor de petrol și hidrocarburi din Rusia, Turcia are un rol deosebit de important. Pentru aceasta, în prezent, și legăturile dintre Federația Rusă și Turcia sunt mult mai strânse, îndeosebi după ce Rusia a găsit în Turcia “poarta de intrare” a resurselor sale energetice dinpre spațiul Mării Negre spre Marea Mediterană și zona de trecere a rețelelor de conducte către Europa. Turcia dorește să mențină un acord care avantajează Rusia mai mult decât pe toate celelalte state, fiind legat de dependența sa de petrolul și gazele rusești.

Acum vom putea înțelege poate mult mai bine și semnificația anexării Crimeei de către Rusia, dar și a posibilității sale de deschidere a unui nou front spre sud, înspre Gurile Dunării, asigurând astfel un control aproape total, asupra Mării Negre, dar în același timp, oferind și noi valori de întrebuințare pentru rețeaua de baze militare, pe care Rusia le are în prezent în Comunitatea Statelor Independente.

Dacă anlizăm harta lumii vom putea cu ușurință observa viteza cu care s-au petrecut evenimentele înscrise pe “harta intențiilor ofensive ale Rusiei” care plănuiește să obțină o reechilibrare a forțelor în Marea Neagră. Prin înțelegerea făcută cu Grecia și Turcia, Rusia încearcă să deschidă celebrul “drum spre mările calde”, iar harta lumii e posibil să fie din nou modificată.

Importanța Gurilor Dunării

La începutul secolului XXI dorința Rusiei este să ajungă din nou la Dunăre, chiar dacă unii experți în geopolitică consideră că s-a resemnat, că probabil și-ar fi pierdut interesul pentru Gurile Dunării.

Țara care controlează Gurile Dunării, deci intrarea în culoarul strategic al Dunării, care are o importanță strategică deosebit de importantă din punct de vedere economic și care crește de la an la an (vezi transporturile din rețeaua fluvială europeană), are și rolul principal, dobândind și rolul de țară-cheie/țară-pivot în Europa. Aceasta va duce implicit la creșterea unor responsabilități foarte mari ale acesteia, dar și a posibilității de afirmare și dezvoltare în Europa.

Rusia, spre deosebire de Ucraina, aflată sub controlul puternicei URSS a știut să-și facă simțită prezența sa la Dunăre și nu numai pe plan militar, dar îndeosebi în plan militar, în primul rând. De la unirea Prutului cu Dunărea și până la vărsarea Dunării în Marea Neagră, malul ei era împânzit de armată. Dar Rusia s-a dezvoltat aici și din punct de vedere economic. Având un număr de 6 debarcadere, Portul de la Reni, ocupase primul loc la Dunăre după volumul de încărcături, iar stația de cale ferată de la Reni devenise cel mai important canal pe ruta comercială cu CAER-ul (Europa socialistă).

Fiind continuatorul unui mare imperiu, Rusia a știut întotdeauna să profite de avantajele Dunării, iar Ucraina – fie nu a știut, fie nu a avut timp. Astfel, astăzi lucrurile au ajuns unde au ajuns…Rusia a ajuns astăzi cu armatele sale la granița Ucrainei, iar Ucraina s-a ales cu un război de gherilă, a care-i pace este amenințată, precum și integritatea teritorială, ordinea constituțională și dreptul de a mai rămâne la Dunăre.

Dar de ce sunt totuși așa de importante Gurile Dunării pentru Rusia? Rusia consideră importante Gurile Dunării, deoarece una e să – ți ții armatele pe malul Dunării și alta e să le ții pe malul Nistrului. Una e să controlezi fluxul navigabil pe Nistru sau Volga și alta-i pe Dunăre. Iar Dunărea nu e nici Nistru, nici Nipru, nici Don, nici Volga, nici Baical…Dunărea e și apă, dar și podul dintre două lumi, două civilizații pentru care Rusia nu și-a găsit o astfel de alternativă, de control al Gurilor Dunării, după 1991.

Concluzii

De peste 200 de ani, Bazinul Mării Negre, dar și zona adiacentă a acestuia a reprezentat o punte de legătură importantă între est și vest.

Interesele economice legate de descoperirea rezervelor de gaze naturale și de petrol din Asia Centrală și din Caucaz au transformat zona Mării Negre într-o miză geostrategică actuală.

În secolul XXI Rusia, una din fostele superputeri, influențează harta politică a zonei Mării Negre.

Rusia, principalul actor al Mării Negre, intenționează să-și redobândească rolul principal de “pivot” pe care l-a avut odată în construirea și păstrarea “arhitecturii Războiului Rece al țărmurilor”.

La începutul secolului XXI Bazinul Mării Negre prezintă din nou interes strategic deosebit pentru federația Rusă.

Marea Neagră oferă acces direct la principalele rute de transport de pe întrg mapamondul.

Ținta geopolitică a Rusiei este închiderea istmului ponto-baltic și controlul Gurilor Dunării.

Bibliografie

Calopăreanu, Gheorghe, Complexul de securitate “Zona extinsă a Mării Negre”, (București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2012);

Marinescu, Cornel; Nistor, Florin; Coman, Liviu, “Crizele caucaziene, mizele energetice și securitatea în Zona Extinsă a Mării Negre”, (București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2013);

Alocuțiunea președintelui Traian Băsescu la Council on Foreign Affairs, 10 martie 2005;

Articolul “Războiul de tip nou: perspective rusă”, publicat de Gl.bg.(r) Buța, Viorel și Col. Vasile, Valentin în revista Gândirea Militară Românească, Nr.2/2015 (București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2015);

Articolul “Regiunea Mării Negre are un nou rol de securitate” al analistului Paul Ciocoiu, pentru ziarul Southeast European Times, 8 noiembrie 2006;

Articolul “The Geographical Pivot of History” (“Pilonul geographic al geografiei”), publicat de Halford John Mackinder în anul 1904 în cadrul Societății geografice regale și prin care acesta a avansat teoria sa privind Centrul Pământului (Hearthland Theory);

http://www.academia.edu/3201496/Gazul_rusesc_unealta_a_Geostrategiei;

http://www.academia.edu/724470/tendin%c5%a2ele_geopolitice_geoeconomice_%c5%9ei_geostrategice_regionale_%c3%8en_zona_m%c4%82rii_negre_caucaz._geopolitical_geoeconomical_and_geostrategical_tendencies_in_the_black_sea-caucasus_area;

http://adevarul.ro/international/europa/miza-marii-negre-stramtorilor-fabulosa-conventie-montreux-1_54fac9f4448e03c0fd517d51/index.html;

https://andreivocila.wordpress.com/2010/08/23/securitate-prin-democratizare-in-zona-marii-negre/;

Miza Mării Negre şi a Strâmtorilor: fabuloasa Convenţie de la Montreux

http://buletinul.unap.ro/pagini/pdf/2014/01-2014-ro/01-2014-ro.pdf;

http://www.cadranpolitic.ro/?p=4007;

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/21/totul-despre-insula-serpilor/;

http://www.cpc-ew.ro/pdfs/securitatea_in_regiunea_mn.pdf;

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/securitatea_energetica.pdf;

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/surse_de_instabilitate.pdf;

http://www.descopera.org/articole/importanta-strategica-a-insulei-serpilor/;

Parteneri

http://documents.tips/documents/marea-neagra-55a4d27fcb354.html;

http://www.energyreport.ro/index.php/2013-stiri-pline-de-energie/2013-stirile-pline-de-energie/2013-batalia-pe-resurse/2017-conventia-de-la-montreux-din-1936-s-ar-putea-dovedi-decisiva-intr-un-eventual-razboi-rusia-ucraina;

http://www.geopolitic.ro/Revista%20Geopolitica%2014-15.pdf;

http://geopolitics.ro/atitudinea-rusiei-fata-de-noii-si-viitorii-membri-nato/;

http://inprofunzime.md/stiri/politic/analiza-crimeea-centrul-intereselor-strategice-ale-rusiei-de-ce.html;

http://lnr-mangalia.ro/?p=476;

http://www.mapn.ro/diepa/ispaim/files/ms122014.pdf;

http://www.mixdecultura.ro/2014/06/insula-serpilor-o-creatie-a-zeilor/;

http://www.nytimes.com/2014/03/22/opinion/the-new-col-war-that-isnt.htm.;

http://www.realitatea.net/imagini-rare-baza-secreta-de-submarine-de-la-marea-neagra_1081419.html#ixzz3euy74ZCJ;

http://www.revista22.ro/anexarea-crimeei-schimba-balanta-de-putere-in-marea-neagra-51651.html;

Istoria Razboiului Rece. Baza secretă rusească de submarine de la Marea Neagră

http://www.safn.ro/publicatii/bfn/BFN18_13.pdf;

http://www.safn.ro/publicatii/bfn/BFN19_13.pdf;

https://silviupricope.wordpress.com/tag/platoul-continental/;

Rusia se vrea la Dunăre