Importanta Lui George Calinescu In Istoria Literaturii Romane

Fascinația pe care a exercitat-o excepționala activitate a lui George Călinescu asupra receptorilor, a făcut să curgă multă cerneală pe marginea biografiei și operei sale. Voința de a crea durabil, cuprinzător și decisiv, conștiința necesității teoretizării și urmăririi în practică a unui sistem propriu, au travesat ca un fir conducător atât opera de critică și istorie literară, cât și pe cea de beletristică.

Meritele lui Călinescu în domeniul literaturii române sunt numeroase și, pe parcursul studiului sunt punctate câteva dintre ele, urmărindu-se, în special, impactul pe care opera călinesciană de critică și istorie literară l-a avut în epocă, dar și în evoluția generațiilor ulterioare.

Surprinderea efortului de a teoretiza și de a dubla prin practică un sistem propriu de abordare a literaturii române prin metode aplicate consecvent și creativ, face obiectul celui de-al treilea capitol. Rețin atenția ideile despre menirea criticii și a criticului, acestuia fiindu-i necesare voința de a pricepe opera, o cultură solidă, principii ideologice clare, implicare afectivă în judecata critică, statornicia ideilor, demnitate critică, moralitate și onestitate.

Organicitatea operei sale, caracterul de sinteză impus de trecerea metodelor și a instrumentelor de la opera de specialist la cea de scriitor și invers sunt constante ale întregii activități a lui George Călinescu, impunând imaginea unei coerențe structurale, dar și pe cea a vocației întregului care-i definesc personalitatea.

În plan ideatic, Călinescu rămâne în cultura română prin capacitatea de a fi impus o ierarhie a valorilor literare rămasă, în linii mari, până astăzi valabilă.

Ideologic, Călinescu a reușit să topească orientările critice divergente ale epocii, realizând, cu ,,simț critic” o ,,sinteză epică” și științifică originală.

În domeniul metodelor, Călinescu ambiționează să îmbine citatul, narațiunea, descrierea, paralela critică, etc. atât în monografii, cât și în monumentala ,,Istorie…”, oferind spectacolul unui specialist care operează dezinvolt cu un instrumentar divers.

Stilul lucrărilor de critică și istorie este alert, incitant, expresiv, specialistul fiind dublat mereu de scriitorul de talent. Paginile călinesciene se citesc cu plăcere, oferind imaginea unui erudit și documentarist profesionist, ale cărui judecăți sunt stăpânite și nuanțate de filtrul talentului literar.

În final, este demn de menționat faptul că George Călinescu, creatorul de sistem critic, a reușit să-și prelungească întreprinderea intelectuală prin filiația pe care a creat-o la nivelul generației de critici mai tineri, precum Al. Piru sau A. Marino.

Trecerea timpului nu așază în con de umbră opera călinesciană, aceasta vădindu-se actuală, fie că reconsiderea ei presupune emulație sau netă delimitare.

I. Importanța lui George Călinescu în istoria literaturii române

,,Istoria literaturii române nu memorează cărțile, ci numai personalitățile – și un om este întreg prin tot ceea ce face.”1 afirma George Călinescu într-un articol publicat în 1939. Aceste cuvinte par să-l fi ghidat întreaga viață pe cel care, având vocația întregului, și-a construit întreaga operă în acord cu aceasta. Acest ,,tot” pe care îl punea în discuție Călinescu avea să cuprindă o activitate intelectuală impresionanată prin complexitate și varietate, conturând profilul unui spirit de natură renascentistă: ,,Imensa lui activitate de cronicar literarar vine să completeze chipul istoricului și criticului literar, al esteticianului și publicistului .[…] Activitatea de romancier și de istoric literar și-a învârstat-o cu cea de nuvelist. Arhivist înzestrat […], editor […], conferențiar public, organizator de cercetări științifice de anvergură și îndrumător al tinerilor, deputat conștiincios, traducător din latină (Horațiu), italiană (Papini), spaniolă, franceză etc., autor de manuale școlare (singur sau împreună cu alții) și de scăpărătoare aforisme, cugetări și maxime, polemist redutabil, fondator de ziare și reviste, cu aptitudini de arhitect, desenator, pictor, urbanist și de colecționar, Călinescu ni se relevă drept una dintre cele mai complexe personalități ivite pe aceste pământuri și, în definitiv, oriunde pe planetă.”2

,,Stăpânit de intenția rotundului” și ,,foarte sferic în preocupările lui” (afirmații pe care le face Călinescu în legătură cu un spirit înrudit – Hasdeu), Călinescu a fost definit drept ,,scriitor total”, sintagmă sinonimă cu ideea de spirit total al celui care concepea ființa umană ca un microcosmos, iar pe individual creator un continuator al demiurgului, căutând să dea operei lui formă cosmică, organică.3

Organicitatea caracterizează întreaga operă călinesciană, în sensul că aceleași modalități estetice circulă de la proză la istoria literară, de la critică la poezie, într-un univers literar coerent. Criticul este dublat de creator, de artist, Călinescu încercând să fondeze o metodă critică similară creației literare. Meritele lui Călinescu sunt numeroase și lucrările sale, străbătute de viziunea personală și de talentul artistic, au devenit repere fundamentale pentru generațiile ce l-au urmat. Încă de la prima lucrare din 1932, ,,Viața lui Mihai Eminescu”, se poate remarca ambiția lui Călinescu de a crea durabil, de a umple golurile din cultura română. Pentru prima dată, viața marelui poet este înfățișată neromanțat, cu o grijă sporită pentru adevărul documentar care nu va știrbi însă frumusețea expunerii făcută cu armele și metodele unui prozator de talent. Călinescu ni-l ,,redă” pe Eminescu ferit de mistificare, în toată complexitatea ființei sale. Monografia este urmată de cele cinci volume, ,,Opera lui Mihai Eminescu”, și, din nou, pentru prima oară în cultura română, personalitatea eminesciană este privită ca întreg, în aspectele ei fundamentale (existență, cultură și creație), iar analiza operei adaugă antumelor și postumele. Criticul configurează imaginea unui alt Eminescu, pornind de la filosofia teoretică și practică, stabilind ,,cadrul psihic” și ,,fizic”, realizând ,,descrierea operei” și, în final, ,,Locul lui Eminescu în timp și spațiu”.

Perspectiva deschisă de Călinescu prin cele cinci volume de analiză și de reconstituire a operei eminesciene va fi valorificată de următoarele generații de critici. Ioan Negoițescu preia chiar termenii ,,neptunic” și ,,plutonic”, prin care deosebește poeziile antume definitivate și, respectiv, partea subterană, rămasă necunoscută, conturând laboratorul creației, într-una dintre cele mai îndrăznețe abordări ale liricii eminesciene. Situându-se pe aceeași direcție a redescoperirii tărâmului epic, Eugen Simion publică o carte esențială, ,,Proza lui Eminescu”, înscriindu-l definitiv pe acesta între marii romantici ai lumii. Cercetarea temelor romantice din ,,Descrierea operei”, ca și a impactului culturii filosofice asupra poetului sunt prelungite într-o altă carte de concepție călinesciană: ,,Eminescu. Cultură și creație”, a Zoei Dumitrescu Bușulenga.

Monografia ,,Ion Creangă”, din 1938, urmată de operă, în ediția revizuită din 1964, au meritul de a impune o imagine nouă a povestitorului humuleștean. Rafinamentul, erudiția de sorginte folclorică, apelul la fabulos sunt trăsături-reper pe care Călinescu le va introduce în conștiința generațiilor ce vor veni, înlăturând astfel portretul unui scriitor exclusiv ,,poporal” și ,,primitiv”.

Cele două monografii și analiza creației eminesciene (cărora li se adaugă publicarea ,,Principiilor de estetică”, în 1939) erau etape pregătitoare pentru scrierea fundamentală a lui Călinescu și a culturii române, ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Încă din titlu, este trădată ambiția uriașă a autorului: surprinderea evoluției întregii literaturi ca fenomen și proces organic, implicând o durată delimitată de cei doi termeni -,,origini” și ,,prezent”.

Călinescu se singularizează în cultura europeană prin această operă, construind o sinteză istorică și romanescă pe care nici Saint-Beuve, Taine sau Thibaudet nu le realizează pentru literatura franceză, nici de Sanctis pentru cea italiană. ,,Istoria…” călinesciană nu se ivește chiar de nicăieri; în contextul cultural al vremii sale, critici și istorici literari dăduseră opere similare, dar specializate pe perioade clar delimitate: Nicolae Iorga – pentru literatura română veche, Ovid Densusianu – pentru secolul al XVIII-lea și începutul secolulului al XIX-lea, Lovinescu – pentru literatura contemporană. Meritul lui Călinescu constă în capacitatea de a realiza sinteza ideologiilor divergente ale predecesorilor săi, prin aceasta intrând într-o polemică directă cu autorii celorlalte istorii ale timpului. Obiectivul major al lui Călinescu este de a construi o istorie având drept criteriu exclusiv receptarea din punct de vedere estetic a operei literare. Literatura este disociată net de cultură (confuzie existentă, parțial, ) pentru ca istoria literară să-și acopere exact obiectul și pentru ca valoarea estetică să nu fie confundată cu alte valori. De altfel, în prefața la ,,Istorie…”, Călinescu își propune să selecteze doar scrierile valoroase estetic și, de aceea, spre deosebire de Iorga, valorifică scrierile religioase sau pe cele ale cronicarilor din perspectivă mai ales lingvistică, selectând cu grijă doar fragmentele (sau citatele, păstrând spiritul călinescian) valoroase ca pagini de literatură adevărată.

Importanța ,,Istoriei…” călinesciene rezultă din viziunea absolut nouă propusă de autor, rolulul său fiind, conform opiniei lui Mircea Martin, acela de a fi încercat să salveze literatura română de complexele de inferioritate față de marile literaturi ale lumii (în special, cea europeană). Pentru acest lucru, Călinescu va susține teza vechimii acestui popor, luând drept prim punct de reper în timp, nu latinitatea, ci getismul, afirmând în mod surprinzător că ,,Noi suntem geți”. Această teză trebuie văzută din prisma unui efort de a stabili o tradiție proprie din care să-și fi tras seva poporul român. Fără a fi ,,tradiționalist” în sensul propriu al cuvântului, Călinescu va aprecia tradiția ca pe un element necesar al continuității, ca pe un punct de sprijin fără de care generațiile nu s-ar putea realiza. Călinescu se opune punctului de vedere lovinescian, căci pentru Lovinescu era evidentă lipsa unei tradiții, ceea ce făcea obligatorie imitația occidentală, având drept scop transformarea în sens revoluționar a civilizației noastre. Tocmai această teză o va respinge Călinescu, reproșând criticii contemporane faptul că nu se raportează la ,,spiritul integral al unei literaturi”. Cu atât mai mult, istoricul literar este dator să cultive acest ,,spirit integral al unei literaturi”, el având menirea să scoată perioada veche a literaturii din discreditul ,,esteților” contemporani și, în același timp, să trateze perioada contemporană altfel decât dintr-o perspectivă izolatoare și exclusivistă. Numai în această manieră se poate restabili continuitatea între perioadele literaturii naționale și unitatea organică a unei literaturi, și numai în acest mod devine posibilă, după Călinescu, o adevărată istorie literară. ,,Istoria… sa se vrea unitară, în sensul supunerii întregii materii la aceleași metode strict literare, însă și în sensul urmăririi, dincolo de nume și cifre, a unei continuități de substanță. Prin această exigență autoimpusă și în mare măsură respectată, el depășește conceptul tradițional de istorie literară ca simplă succesiune de monografii.4

Călinescu este primul nostru istoric literar care își propune să interpreteze tradiția prin categorii moderne, ,,să-i citească” pe autorii vechi prin cei noi. Astfel, când îl citește pe Neculce, ,,un nume îi năvălește numaidecât în minte: Creangă”; fraza lui C-tin Cantacuzino are ceva ,,caragialesc”; în ,,Cronica Cantacuzinilor” e descoperită ,,o vulgaritate sănătoasă, argheziană”. Această metodă a analogiei inverse este modul propriu călinescian de a sublinia organicitatea literaturii române: ,,Cultura veche este un astfel de bloc în care stau încă nenăscuți Eminescu și Creangă, Caragiale și Sadoveanu. A descifra prezența lor virtuală în acea materie simplă, privind din prezent spre origini, aceasta e marea misiune a unui adevărat istoric literar”.

Noutatea ,,Istoriei…” se vădește în punctele de vedere originale, în viziunea nouă asupra scriitorilor comentați, în lucrurile inedite descoperite în operele acestora. Călinescu recitește autorii cu un ochi proaspăt și nu ezită să contrazică prejudecățile curente devenite clișee. În seria revizuirilor operate în urma unei noi lecturi poate fi citat V. Alecsandri: prețuirea și rezistența în timp i-o dă nu poezia sau teatrul, ci proza. Criticul operează drastice detronări (Panait Cerna, Alexandru Vlahuță) sau repuneri în drepturi ale scriitorilor umbriți de conjuncturi neprielnice sau de nenoroc (Al. Macedonski, Camil Petrescu, Al. Philippide, B.Fundoianu).

Nu lipsesc nici încadrările mai puțin corecte ca aceea a lui Coșbuc- în ,,Micul romantism provincial și rustic” sau a lui Mateiu Caragiale – între ,,dadaiști, suprarealiști, hermetici”. Uimesc însă, mai ales liniile adânci și afinitățile secrete ce îi înrudește pe cei trei mari prozatori moldoveni- Creangă, Hogaș, Sadoveanu; balcanismul și bufoneria alătură poeții munteni: Anton Pann, Tudor Arghezi și Ion Barbu.

Capitolul final, intitulat ,,Specificul național”, încununează printr-o sinteză cartea. Nucleul autohton îl formează, în opinia lui Călinescu, ardelenii și subcarpatinii: Eminescu, Maiorescu, Creangă, Coșbuc, Goga, Rebreanu, Sadoveanu, Blaga, fiecare cu nota sa specifică, și, dacă Ardealul și arcul carpatin concentrează ,,centrul” spiritualității românești, ,,miezul” specificului național îl constituie ,,sentimentul vechimii”. De aici derivă, după Călinescu, și tipul nostru de civilizație-cea pastorală- și reacția în fața istoriei- retragerea în munți, în atitudinea contemplativă, mijloc de distanțare de nenorociri-și fizionomia- fața brăzdată de vânturi alpine, ochiul pătrunzător de vultur, ca și gustul regresiunii, muțenia, ritualitatea, fatalismul energic. Călinescu impune, în chip de concluzie, nuanțarea hotărâtoare pentru înțelegerea spiritului românesc: ,,Noi nu suntem primitivi, ci bătrâni”.5

Sintetizând meritele lucrărilor călinesciene de critică și de istoric literară- impunerea criteriului estetic, recuperarea tradiției, viziunea unitară și sintetică asupra literaturii române, ierarhiile literare inedite, imaginea personală asupra lui Eminescu și Creangă (om și operă) și nu numai-și ecourile acestora peste timp, Călinescu ne apare drept ,,profesorul câtorva generații”6, ,,un Titu Maiorecu ale epocii celui de-al doilea clasicism al literelor române.”7

Înțelegera concepției sale despre critica și istoria literară devine necesară și obligatorie pentru orice om de litere; în același timp, însă, poate revela o cheie de lectură și pentru proza, poezia sau dramaturgia călinesciană. Fie că pornești de la critică și istorie (teoretizare și practică), fie că-i citești romanele, piesele de teatru sau poezia, Călinescu se impune ca o personalitate creatoare sferică. În acest sens, nu poate surprinde afirmația lui D. Micu: ,,George Călinescu trebuie citit în întregime”8 și ,,Romanele sale devin interesante după lectura operei critice a autorului lor, opera critic își lasă decriptate sensurile pânăla capăt, doar dacă e citită prin romane”.9

Fuziunea dintre opera de istoric și critic literar și cea de scriitor e deplină la G. Călinescu. Exegeza călinesciană nu poate ignora concepția autorului ,,Istoriei…” cu privire la

necesitatea criticului de a fi în același timp creator de literatură.10

Procedeele specifice romanului trec în istoria literară. Astfel, în ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent” sunt celebre portretele: N. Iorga, văzut la o lecție sau M.Caragiale prezentat într-o viziune de pamflet; folosirea peisajelor sau a descrierilor care situează scriitorul în mijlocul naturii care l-a produs (I. Creangă sau O. Goga). Au rămas celebre afirmațiile sintetice care definesc și caracterizează un scriitor: Hogaș este un ,,minor mare”; D. Cantemir este ,, un Lorenzo de Medici al nostru”. Ca și în roman, scriitorii devin personaje și se încadrează în tipuri: al boierului generos, al ruralului sau al balcanicului.

La Călinescu, există o plăcere a regiei prezentă și în romane și în ,,Istorie…”.Gustul pentru monumental se relevă de la sine la simplul contact cu ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, dar este întâlnit și în imaginea cirezilor enorme din ,,Enigma Otiliei” sau a câmpiilor din ,,Cartea nunții”. Elementele de cosmogonie (aerul, apa), stabilite de Călinescu în ,,Universul poeziei”, se regăsesc în poezie, proză, în istoria literaturii sau în monografii.

Călinescu susține ideea unui roman de atmosferă modernă, deși respinge teoria lui Camil Petrescu despre sincronizarea obligatorie a literaturii cu filosofia și psihologia vremii, argumentând că ,,literatura nu e în legătură cu psihologia, ci cu sufletul uman”. La întrebarea care se punea în epocă, dacă romanul trebuia să fie balzacian, stendhalian, tolstoian sau proustian, G. Călinescu răspunde promt: ,,Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”11, iar despre proustianismul mult adoptat în epocă afirma că ,,face victimele cele mai numeroase”12; Proust ar putea fi un model ,,Dacă am avea îndărătul nostru câteva sute de ani de civilizație și o limbă ca cea franceză.”13

Interesant de observat este faptul că opțiunea istoricului de a topi tradiția și modernitatea într-o viziune sintetică asupra literaturii române se regăsește și în concepția sa despre roman. Tradiționale prin realismul de factură balzaciană, prin tematică, tipologii, omnisciență narativă, prin descrierile minuțioase ale cadrului fizic în care se desfășoară acțiunea, moderne prin comentariile eseistice, ambiguitatea unor personaje, pluriperspectivismul în caracterizarea eroilor și elementele lirice, romanele lui sunt de fapt rodul receptării critice a curentelor literare și a modalităților narative, devenind, în ultimă instanță, o sinteză ca și ,,Istoria”, una estetică, de această dată.

Privind cuprinzător întreaga operă călinesciană, nu se poate să nu observi factorul structurant al întregii personalități a lui George Călinescu, acesta fiind ,,cu certitudine, voința de creație […]. Cuvântul creație rezumă întreaga filosofie practică a celui ce s-a autoproiectat (parțial) în arhitectul Ioanide, și exprimă eposul său, idealul său existențial, și toată opera călinesciană este, în substratul ei liric”14, un imn închinat creației.

Bibliografie

George Călinescu, Critic și scriitor, în ,,Ulysse”, Editura pentru Literatură, București, p. 482

George Munteanu în Prefață (antologie) G.Călinescu în conștiința literară a contemporanilor, Editura Albatros, București, 1999, p. 18

George Călinescu, Umanism, enciclopedism, în ,,Ulysse”, p. 488

Mircea Martin, George Călinescu și complexele literaturii române, Editura Albatros, București, 1981, pp. 165 și166

George Călinescu, Specificul național, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1987, p. 975

Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. II, Editura Minerva, București, 1972, pp.775 și 776

Ibidem, p. 776

Dumitru Micu, George Călinescu-între Apollo și Dionysos, Editura Minerva, București, 1979, p. 738

Idem, p. 739

Cf. Vasile Alecu, Opera lui George Călinescu, Editura Albatros, București, 1974

George Călinescu, Ulysse, Editura pentru Literatură, București, p. 432

Ibidem

Idem, p.433

Dumitru Micu – op. cit., p. 708

II. Anii de formație a criticului și istoricului literar

Biografia celui mai original și mai important istoric și critic literar al literaturii române este și cel mai puțin cunoscută, îndeosebi în prima ei parte. Acest con de umbră în care se află copilăria și adolescența lui Călinescu își are explicația în intenția lui Călinescu însuși de a le ascunde. Născut în seara de 19 iunie 1899, , ca fiu nelegitim al Mariei și al lui Tache Căpitănescu, va fi înfiat la 7 ani de familia tatălui, Maria și Constantin Călinescu (sora, respectiv cumnatul pentru a pune capăt comentariilor societății acelor vremuri. ,,Veniți unul către altul din două puncte geografice diferite: tatăl, vlăstarul unei lumi în amurg, sosea prin ascendenți necunoscuți de pe țărmurile însorite ale Mediteranei, mama, țărancă neștiutoare de carte, cobora din Munții Carpați, părinții naturali ai lui George Călinescu s-au despărțit definitiv după naștera copilului.”1 Se creează ulterior o situație inedită, deoarece mama naturală rămâne servitoare în casa părinților adoptivi. Adevărul îl va afla Călinescu mult mai târziu și va avea asupra tânărului efectul unei lovituri puternice. Lipsa unei legături conștiente cu părinții naturali și absența afectivității părinților adoptivi creează de timpuriu o senzație de singurătate. Poate și de aceea ,,De anii copilăriei și-a amintit întotdeauna cu neplăcere.”2 La maturitate, ,,George Călinescu a fost incontestabil obsedat […] de un chinuitor sentiment de inferioritate socială […]. Refuzând să se definească prin ceea ce fusese la origine, George Călinescu s-a înfățișat contemporanilor exclusiv prin ceea ce realizase. Omul matur a ascuns pentru sine și lume biografia reală, oferind semenilor numai spectacolul marii sale personalități.”3 Simbolice din această perspectivă sunt renunțarea lui Călinescu la prenumele Gheorghe și adoptarea celui de George, gest de negare a unui destin impus și de înscriere ulterioară pe un drum propriu ce-l va ridica deasupra originii umile.

Depășind însă aceste date, trebuie recunoscut faptul că rolul familiei adoptive se dovedește benefic, fără aceștia Călinescu neputând să fi avut șansa unei educații școlare și nici posibilitatea ca mai apoi să-și înceapă studiile universitare. În funcție de serviciul tatălui adoptiv, Constantin Călinescu, funcționar la căile ferate, copilul va urma primele două clase la ,,Școala Carol I”, din Iași, gimnaziul la ,,Gheorghe Șincai” și liceul la ,,Gheorghe Lazăr”, unde va avea ca profesori intelectuali de prestigiu: C. Giurăscu, Gr. Tăușan, Hildebrand Trolo, poet și traducător din Catul.

Primii ani de școală nu anunță cu nimic destinul de mai târziu al marelui critic: ,, Situația școlară a lui George Călinescu, păstrată în foile matricole în cei șase ani de studii gimnaziale și liceale, ne pune în față un elev mediocru […]. La întrebarea ulterioară a unui reporter: Desigur, te-ai distins în școală. Nu este așa?, George Călinescu a râs, peste ani, răutăcios: N-aveam deloc ambiția să mă disting și chiar era o vreme când nu învățam deloc.”4

Se pare că nici lectura nu ocupa un loc esențial în viața elevului Călinescu. Mărturisind că nu a citit mult, în orice caz nu mai mult decât colegii săi, Călinescu își amintește că nu avea despre sine conștiința de a fi fost un copil deosebit. Și atunci, dacă nu în copilărie și adolescență trebuie căutate resorturile ce au determinat evoluția ulterioară, ele sunt recognoscibile mult mai târziu, începând cu perioada studiilor superioare.

Pornind de la aceste observații, cercetătorul Ion Bălu distinge trei mari etape5 în evoluția spirituală și intelectuală a lui Călinescu: I.1919 și 1923 – perioada studiilor superioare ; II.1924 și 1926 – bursa de studii la Școala Română din Roma”, condusă de Vasile Pârvan; III.,, perioada de cristalizare definitivă a personalității călinesciene. Este etapa sintezei, intervalul de timp în care, prin propriile eforturi, George Călinescu omogenizează impulsurile dobândite, valorificând integral în acest proces calitățile latente înnăscute.”6

I.Studiile superioare le incepe în toamna anului 1919, primul an de pace și, în același timp, primul an după înfăptuirea Unirii. Se înscrie de Litere din București și audiază prelegerile unor profesori care se afirmaseră deja ca personalități ilustre ale culturii române: N. Iorga, P. P. Negulescu, M. Dragomirescu, Ovid Densusianu, Vasile Pârvan, Ramiro Ortiz sau D. Onciul. Contactul cu viața universitară va duce la apariția în conștiința sa a unei idei de literatură, determinată de cele dintâi lecturi masive. Pregătește pentru seminarul de literatură condus de M. Dragomirescu lucrări despre Duiliu Zamfirescu, Nicolae Filimon și Al. Russo. Aceste lucrări lasă posibilitatea întrevederii unei evoluții spre maturizare pe parcursul anilor de studii.

Dacă părinții adoptivi i-au facilitat accesul la educație, Călinescu va avea, în această primă etapă, șansa de a-și descoperi părinții spirituali, cei care vor juca un rol hotărâtor în formarea intelectualului de mai târziu. Dintre profesorii săi de , doi îi vor înrâuri evoluția prin ajutorul și interesul pe care i-l acordă: D. Onciul, ca decan, îl recomandă pentru postul de paleograf al Arhivelor Statului, unde tânărul are perspectiva istoriei ca documentație și informare directă; al doilea mentor, Ramiro Ortiz, îi revelează orizontul culturii italiene, influența sa determinându-l pe tânărul Călinescu să opteze pentru italiană ca primă specialitate.

Spre sfârșitul anului 1920, profesorul Ortiz va începe preparativele pentru editatrea revistei ,,Roma”, unde Călinescu va debuta ca traducător, semnând versiunea în limba română a unui fragment din ,,Decameronul” lui Boccaccio.

În primăvara anului 1921 a intervenit în viața lui Călinescu un eveniment important: pleacă pentru prima dată în Italia, într-o excursie organizată de profesorul Ortiz pentru studenții săi. Aici va participa la cursurile de vară despre limba și literatura italiană, iar contactul cu civilizația și cultura acestei țări își va pune o amprentă decisivă asupra formării intelectuale a tânărului Călinescu. La întoarcerea în țară, va fi numit de către D. Onciul în funcția de bibliotecar. ,,Prin intermediul bibliotecii, lui Călinescu i se dezvăluie seducția muncii intelectuale. […] Trăia întâia oară senzația deprimantă a insuficientei pregătiri. […] Abia acum, atitudinea față de învățătură dobândește un grad superior de conștientizare. […]Toate procesele psihice au fost subordonate […] învățării dirijate, în conformitate cu un program construit în chip conștient. […] Transformarea voinței într-un mijloc practic […] reliefează un simț intelectual pragmatic, un spirit realist în a cărui structură carcteriologică sunt sesizabile nuanțe ale ambiției de tip balzacian doritoare să răzbată în lume.”7

Întâlnirea cu profesorul Ramiro Ortiz, într-o perioadă pe care o putem numi a căutării de sine, a fost decisivă, acesta exercitând asupra lui Călinescu o influență adâncă. Tânărul descoperă în profesorul său un posibil model, un maestru sub îndrumarea căruia își putea face ucenicia. Orele de pasionate discuții intelectuale și ambiția seminarului de literatură italiană au constituit cadrul definitoriu pentru cristalizarea personalității călinesciene. Mobilitatea intelectuală a maestrului l-a fascinat pe Călinescu: ,,Tot ce am învățat , de la d-l Ortiz am învățat. Cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot. Și aceasta nu din discursuri sau lucrări de seminar, ci din relații personale, din convorbiri, din colaborarea pe care mi-a cerut-o înainte de a mă întreba dacă pot.”8

În 1924, la cererea și sub îndrumarea aceluiași om, Călinescu își va face intrarea în viața literară românească prin traducerea cărții ,,Un om sfârșit” a lui Giovanni Papini, acest fapt consolidându-i încrederea lui R. Ortiz în elevul său căruia îi va permite apoi redactarea câtorva dintre numerele revistei ,,Roma”. În acest fel, Călinescu a pătruns și în viața publicistică. ,,Toate numerele gândite și realizate de G. Călinescu sunt structurate tematic în jurul câte unui scriitor: Luigi Pirandello, Francisco d’ Assissi, Alfredo Panzini și Alfredo de Bosis. […] Sub dibuirile și stângăciile începutului se ivește firav întâiul semn al unei noi orientări critice: introducerea în comentariul analitic a mijloacelor specifice literaturii: evocare, portret, descriere, har compozițional, materialul este organizat de simțul artistic al prozatorului.”9

Între timp, în 1923 își va trece examenul e licență cu o teză despre ,,Umanismul lui Carducci” , iar la 1 septembrie 1923 obține suplinirea parțială a catedrei lui Claudiu Îsopescu, la liceul ,,Gh. Șincai” unde va preda italiană și germană.

II. A doua etapă importantă este reprezentată de perioada 1924-1926, timp în care va beneficia de o bursă de studii la ,,Școala Română din Roma al cărei director este Vasile Pârvan.

Roma reprezintă a doua experiență decisivă – după aceea începută în țară sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz – în împlinirea personalității călinesciene. ,,Cetatea eternă îl desprovincializează pe feciorul Mariei Vișan. Nu e vorba de o simplă beție intelectuală […], ci de conștienta constituire a unei culturi sistematice. […] Esențial pentru George Călinescu, în acești ani și mai târziu, este nu de a fi citit mult, ci de a lăsa la o parte toate lucrurile despre care a avut încredințarea că vor fi luate de apa trecătoare a vremii. […] Mijloacele predilecte de studiu: prelegerile, manualele universitare și, în general, sintezele.”10

După Ramiro Ortiz, o altă întâlnire providențială îi va oferi șansa lui Călinescu de a descoperi un model în persoana lui Vasile Pârvan. La acesta, Călinescu va admira ,,o minte exercitată în toate putințele ei, o viață neînfrântă” puse în slujba unei munci devenită asceză, înfrângerea unui trup șubred luptă îndârjită pentru atingerea unui țel, filosofia vieții.” Îl fascinează, mai apoi, metoda lui Pârvan, simțind instinctiv afinitatea: ”el nu studiază documentele cu preocupări îngust profesionale. Se întreabă cu criterii psihologice, le utilizează la o reconstrucție umană, îndrăzneala lui e puțin comună,”11 această afirmație schițând un început de metodă pe care Călinescu o va aplica în viitoarele sale cercetări.

În cei doi ani de studiu, personalitatea călinesciană și-a acumulat formația istorică, căci, fără cunoașterea tehnicii stângerii documentelor și a informării arhivistice, nu ar fi fost posibile adunarea și trierea într-un timp relativ scurt a materialului bibliografic necesar redactării ,,Vieții lui Mihai Eminescu” sau a parcurgerii manuscriselor în vederea întocmirii celor cinci volume dedicate operei acestuia.

În urma cercetărilor arhivistice asupra istorie Țărilor Române va redacta două lucrări: ”Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia dei secoli XVII e XVIII” – 1925 și ”Altre notizie sui missionari cattolici nei poesi romani” – 1930.

La Roma, se încheie a doua etapă din formarea intelectuală a lui George Călinescu, stagiul în orașul muzeu, deschizându-i toate posibilitățile de dezvoltare. Studiul în arhive, desfășurat pe un spațiu relativ mare de timp, i-a creat premisele unor deprinderi ce vor putea fi, în viitor, reactualizate. Specializarea l-a ajutat să-și dezvolte simțul istoric din care va face o constantă a metodei sale critice.

III. A treia, și ultima etapă a evoluției, cuprinde intervalul 1926-1928 și reprezintă perioada de cristalizare a personalității călinesciene; este o etapă a sintezei, o perioadă de valorificare a experiențelor anterioare.

După ce debutase ca poet, în ,,Universul literar” (,,Nova mihi apparuit Beatrix”, ,,Vedenii” și ,,Ceasornicarul”), mai publică și în ,,Sburătorul” (,,Idolatrie”, ,,Inviolabila aeternitas”), în ,,Sinteza” (,,Metamorfoze”, ,,Apariție”) și în ,,Viața literară” (,,Preistorie”, ,,Grădini”). Întors din Italia, în vârstă de 28 de ani, autorul poeziilor citate ar fi dorit să capete confirmarea talentului. De aceea, așteaptă opiniile lui Garabet Ibrăileanu și Eugen Lovinescu: ,,De verdictul lor – mărturisește criticul – depindea întreaga carieră a mea și încrederea mea.” Verdictul se lasă însă așteptat ca și confirmarea în planul literaturii și iremediabilul se va produce, în sensul că George Călinescu va renunța la scris: ,,S-a întâmplat […] că, atunci când am venit eu, criticii în vârstă să nu mai scrie, și n-avea cine să-mi spuie dacă trebuie să încep ori nu […] atunci am renunțat la scris și renunțarea aceasta se cheamă critică. ”12

Renunțând în chip conștient la scris, Călinescu se dedică activității critice prin articole publicate în presa timpului. D. Moise va considera că George Călinescu este încercat acum de un adevărat ,,demon publicistic.”13 ,,Departe de a considera publicistica un exercițiu minor, autorul ,,Istoriei literaturii române…” a preferat-o viața întreagă, cu pasiune ardentă. N-a disprețuit niciunul dintre genurile publicistice. A scris articol de fond, cronică, articol de problemă, medalion, comentariu, articol polemic, evocare, panegiric, reportaj. […] Publicistica a fost, putem spune, marea și constanta pasiune așa-zicând extraprofesională a scriitorului.”14

Colaborează la revistele ,,Roma” (încă din 1924), ,,Universul literar”, ,,Viața literară”, ,,Sburătorul” și ,,Gândirea”; public revistele ,,Sinteza” (1927) și ,,Capricorn” (1930). Din 1930, este codirector la ,,Viața românească” împreună cu Mihail Ralea. În 1939, publică, la Iași, ,,Jurnalul literar” – foaie de critică și istorie literară, și coordonează ziarele ,,Tribuna poporului” (1944), ,,Națiunea” (1946) și revista ,,Lumea” (1945).

După intensa colaborare la revista ,,Roma”, în 1927, George Călinescu își începe activitatea publicistică în paginile ,,Vieții literare”, la noua rubrică intitulată ,,Literatura străină”. Noutatea adusă de Călinescu constă în îndreptarea ariei de investigare spre literatura italiană, articolele sale referitoare la Pirandello, Italo Svero, Giovanni Papini, cel mai adesea recenzii ale cărților noi ale autorilor amintiți, punând în evidență maturitatea gândirii și spiritul larg, primitor al tuturor genurilor și speciilor. Tot aici, publică două articole importante: ,,Critica și creația” și ,,Simțul critic”. Primul dintre ele își propune să dovedească inconsistența ideii incompatibilității dintre critică și literatură. Articolul este, în fond, antimaiorescian și urmărește să infirme prejudecata că poetul nu are dreptul de a emite judecăți critice, activitățile artistice și critice fiind antinomice. Eroarea, considera Călinescu, vine din a considera critica drept o activitate exclusiv științifică care elimină emoția.

În paginile revistei ,,Sburătorul”, Călinescu va semna, în 1927, recenzii în care se vor observa mobilitatea vehiculării ideilor și ușurința cu care este surprinsă nota particulară a autorului analizat. Un moment important din activitatea publicistică îl reprezintă editarea, alături de G. Nichita și I. Valerian a revistei ,,Sinteza”. În paginile acesteia, G. Călinescu publică eseurile ,,Valoare și ideal estetic”, ,,Mihail Eminescu (Glosse)” și ,,Tudor Arghezi (note)”.

În programul ,,Sintezei” apar, în germene, și primele elemente distincte ale concepției sale estetice. Metoda călinesciană, abordată în paginile revistei, pune în evidență pasiunea recompunerii, cu mijloace literare, a universului operei, prin scoaterea la iveală, cu ajutorul comparațiilor, metaforelor și sugestie, a adâncimii, originalității și valorii ei estetice.

Din cauza unor neînțelegeri între cei trei fondatori ai revistei, Călinescu va părăsi publicația după numai câteva numere și, din septembrie 1927, își va începe colaborarea la ,,Gândirea”. Trecerea timpului a arătat că dintre toate cronicile literare, scrise de Călinescu, tocmai cele redactate la ,,Gândirea” (despre Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu și Nichifor Crainic) au trecut proba timpului: ,,Aici trebuie căutat începutul maturității critice călinesciene. În tot ce a scris în paginile ei, George Călinescu a pus o grijă deosebită, vizibilă în compunerea frazei, în căutarea unui anumit ritm, în armonizarea impresiilor disparate în imagini, în străduința de a le ridica pe o singură notă sufletească și de a le subordona unei structuri.”15

Între 1928 – 1929, Călinescu va relua activitatea la ,,Viața literară”, unde va publica trei cronici. Va începe polemica îndreptată împotriva revistei ”Kalende”, editată de către Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu și Tudor Șoimaru. Această polemică reprezintă un aspect al disputelor în jurul misticii și ortodoxismului, desfășurate în acei ani. În gândirea călinesciană a anilor de formație este vizibilă apropierea de grupul gândirist. Călinescu se opune ”intelectualismului” și ”raționalismului” promovate la ”Kalende”, ideea de mistică fiind considerată ”căutare și nemulțumire a sufletului.” Astfel înțeleasă, mistica este privită ca o modalitate de cunoaștere a universului și, în raționamentul său, George Călinescu se situează, în mare măsură, pe același teren cu cel al gândirii lui Blaga. Raționalismul pe care-l apărau cei de la ”Kalende” se apropie, în viziunea lui Călinescu, de ceea ce Blaga numea cunoașterea paradisiacă, în timp ce mistica și atracția acesteia spre absolut se apropie de ideea blagiană a cunoașterii luciferice.

Problemele mistice le dezbate Călinescu în revista ,,Gândirea” în articolele ,,Ascensiune” (1928) și ,,De apparitione angelorum” (1928). ,,În aceste articole, Călinescu propunea ideea artei ca revelație; inspirația se suprapune sentimentului religios. Arta determină în individ o stare sufletească favorabilă contemplației; iar artă și religie au drept punct comun contemplarea misterului.”16

Totuși, treptat, Călinescu se va îndepărta de orientarea gândiristă, în cuprinsul anului 1929 nemaiscriind nimic despre mistică, peste un an delimitându-se de ”Gândirea” prin autoexcluderea din cercul de participanți ai mișcării. De altfel, în 1930, în revista ”Capricorn” pe care o va edita singur, va publica – prin opoziție evidentă cu celălalt – articolul antigândirist intitulat ”De diparitione angelorum”. Aici va analiza critic producțiile literare ale gândiriștilor, considerându-le neviabile estetic; îl atacă fățiș pe Nichifor Crainic, ceea ce va duce la ruptura definitivă cu ,,Gândirea”.

În 1930, Călinescu anunța în ,,Vremea” apariția în toamnă a unei reviste de critică literară intitulată ,,Capricorn”. Structura viitoarei publicații demonstrează maturitatea deosebită la care ajunsese criticul. În fiecare număr, revista trebuia să cuprindă pagini de istorie literară, de critică, de estetică, autobiografii literare și fragmente din creațiile debutanților. Două erau ideile directoare: libertatea opiniilor și încurajarea debutanților. Editarea unei reviste cu asemenea ambiții presupunea însă, un efort financiar extraordinar și o susținere din partea altor critici, lucruri ce nu au putut fi puse și în practică. De aceea, revista nu a fost scoasă decât în două numere, după care și-a încheiat existența.17

Rezumând, perioada 1927 -1931 este consacrată în întregime criticii literare, Călinescu punând acum accentul pe dezvoltarea teoretică a problemelor criticii. De la începutul anului 1931, eforturile lui G. Călinescu s-au îndreptat spre istoria literară și roman: ”Istoricul literar a împrumutat de la romancier modalitățile specifice: narațiunea, portretul moral, descrierea. Romancierul a luat de la specialistul în arhivistică și paleografie pasiunea detaliului exact, voluptatea stabilirii genealogiilor, reconstituirea până la minuție a interioarelor, spiritul epocii.”18

În paralel cu activitatea publicistică, se desfășoară

cea didactică, fiind, pentru scurt timp, profesor de liceu la Timișoara, 1928, iar între anii 1928 și 1935 funcționând ca profesor de italiană și germană la licul ,,Gheorghe Șincai” din București, unde îi va avea colegi pe Eugen Lovinescu, I.M. Rașcu, Al. Graur și N. N. Codrescu.19

În 1936, obține titlul de doctor în Litere și Filosofie al Universității din Iași pentru teza ”Avatarii faraonului Tla”, iar în 1937 este numit conferențiar la Catedra de estetică și critică literară a aceleiași instituții.20

În 1936, editează cursul de poezie ținut la Universitatea din Iași, sub numele de ,,Principii de estetică”. În același an, la 1 ianuarie, editează ,,Jurnalul literar” în care publică articole de direcție și atitudine literară, eseuri de istorie literară, multe dintre ele intrate mai târziu în ,,Istoria literaturii române…”. Ține rubricile ,,Prostologhicon” și „Cronica mizantropului” în ,,Adevărul literar și artistic” sub pseudonimul Al. și apoi Aristarc. Programul acelei reviste prevedea formarea unei pături de cititori constanți și pregătiți intelectual, precum și exercitarea spiritului critic.

În 1941, publică monumentala sa lucrare, ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.

În perioada curprinsă între 1944 și 1948, desfășoară o intensă activitate publicistică la revistele ,,Vremea”, ,,Tribuna poporului”, ,,Lumea” și ,,Națiunea”. ,,Istoria literaturii române. Compendiu” apare în 1945 și tot acum Călinescu este desemnat ca profesor titular la Catedra de istorie a literaturii române moderne de la Facultatea de Litere din București. În cursul de deschidere, va ține o prelegere despre ”Sensul clasicismului”.

În 1948, reapare ,,Jurnalul literar” ca buletin al Catedrei de istorie a literaturii din București, unde Călinescu va publica eseurile ,,Istoria ca știință inefabilă și sinteză epică”, ,,Universul poeziei” și ,,Domina bona”.

În 1949, este ales membru al Academiei Române; în același an, va fi numit director al Institului de istorie literară și folclor, iar peste trei ani va deveni redactor responsabil al revistei ,,Studii și cercetări de istorie literară și folclor”. Aici publică îndeosebi materiale documentare și capitole revăzute din scrierile sale mai vechi.21

În 1961, este invitat să țină, ca profesor onorific, cursuri speciale studenților din ultimul an al Facultății de Filogie din București.

În ultimii ani ai vieții, publică mai multe monografii printre care cele dedicate lui Nicolae Filimon și M. Alexandrescu, iar postum va apărea volumul ,,Vasile Alecsandri”, în 1965.

Alături de activitatea de istoric și critic literar și de cea publicistică și didactică, spiritul proteic al lui George Călinescu se va manifesta în același chip exemplar și organic și în creația literară propriu-zisă. Opera sa de prozator se desfășoară într-un interval de aproximativ 30 de ani: ,,Cartea nunții” (1933), ,,Enigma Otiliei” (1938), ,,Trei nuvele” (1949), ,,Bietul Ioanide” (1953) și ,,Scrinul negru” (1960). În 1943, debutează în dramaturgie cu piesa ,,Șun sau calea netulburată”, urmată de ,,Ludovic al XIX-lea”, în 1964.22

Revenind la anii formării lui George Călinescu, putem considera că personalitatea sa intelectuală cristalizată și-a găsit concretizarea primă, ce avea să anunțe operele ulterioare, în lucrările de început: ,,Viața lui Mihai Eminescu”, în 1932, continuată de ,,Opera lui Mihai Eminescu”, în cinci volume, apărută între 1934 și 1936, precum și ,,Viața lui Ion Creangă”, din 1938, revizuită în 1964, sub titlul ,,Ion Creangă, viața și opera”. Eugen Simion identifica în aceste prime lucrări și, mai ales, în ,,Opera lui Mihai Eminescu”, un spirit critic deja format, sigur pe sine: ,,Opera lui Mihai Eminescu este expresia cea mai fidelă a spiritului tânăr călinescian. Se vede aici detașarea lui George Călinescu de vechile inerții ale criticii, efortul de a impune un nou limbaj […]. Textul de acum […] lasă nestinsă sugestia […] că o forță neobișnuită de creație critic încearcă pentru prima oară în cultura noastră să cuprindă și să stăpânească opera unui mare spirit.”23 Deși biografii ale marelui poet fuseseră create anterior (v. Lovinescu și Cezar Petrescu), lucrarea călinesciană se individualizează prin noutate de viziune și de expresie: ”Nota particulară o constituie introducerea narațiunii în monografia biografică, clădită pe toate rigorile științifice. În acest sens, biografia călinesciană poate fi socotită un roman în care ficțiunea e continuu disciplinată de rigorile documentării.”24

Făcându-și ”o profesiune de credință din a începe cu Eminescu”, după cum mărturisea Călinescu, acesta se deosebește în abordarea vieții și creației marelui poet de toți eminescologii de până la el, metoda sa presupunând un exercițiu prin care va exersa critic și istorie literară prin biografie, înțeleasă ca roman al destinului creator, și prin monografia operei.

Așadar, biografia eminesciană beneficiază din plin de arta de portretist, de imaginație, de spiritul de observației, ce dau împreună iluzia vieții, toate fiind calități de autentic prozator. Cartea nu iese însă, din proiectul propus: demitizarea constantă și sistematică a legendelor țesute în jurul poetului și evitarea idealizării prin nuditatea faptelor care justifică figura eminesciană. Cartea este construită după un principiu relativ constant, cel al cronologiei. Niciun cercetător nu va putea ignora etapele existenței eminesciene conturate în capitolele cărții lui Călinescu, purtând titluri precum ,,Școlar la Cernăuți (1858-1863)”, ,,Fugar cu trupa Tardini (1864 – 1866)” sau ,,Pribeag și sufleur (1866 – 1869)”.

,,Opera lui Mihai Eminescu” apare în cinci volume și, pentru prima dată în cultura română, personalitatea eminesciană este privită ca un întreg, în aspectele fundamentale – existență, cultură și creație -, iar analiza operei adaugă antumelor și postumele. Criticul configurează imaginea unui alt Eminescu, pornind de la filosofia teoretică și practică, trecând prin cultură, stabilind cadrul psihic și fizic, realizând descrierea operei și, în final, locul poetului în timp și spațiu. Studiul conceput inițial în cinci volume ,,a fost refăcut ulterior în două volume cu precizări sintetice referitoare la temele romantic, tehnica interioară și tehnica exterioară și cu întregiri în privința culturii poetului și descrierea operei. Contribuția esențială constă în revelarea operei postume, ca și necunoscute, a ineditelor eminesciene, texte scoase la iveală întâia oară. Opera a rămas până astăzi neîntrecută sub raport documentar și critic.”25

Marele merit al studiului călinescian în raport cu opera lui Eminescu vine din realizarea unui proiect ambițios: editarea integrală a creației eminesciene. Perspectivele deschise de Călinescu prin analiza și reconstituirea operei poetului vor deveni puncte fundamentale la care se vor raporta generațiile ulterioare de critici.

Monografia Ion Creangă reprezintă tot un portret saint-beuvian, ”deoarece biografia este mult mai întinsă decât studiul operei, întrucât farmecul acesteia este, după Călinescu, inanalizabil. I se descoperă specificul în jovialitatea de tip rabelaisian, în gnomismul de sorginte folclorică, în erudiția paremiologică și în fabulosul realist.”26 Lucrarea consacrată lui Creangă păstrează aceleași procedee estetice și aceeași viziune, criticul pornind de la strămoși, părinți, frați și surori, de la descrierea spațiului ce l-a ivit pe prozator, făcând cu plăcere genealogie, sociologie, istorie, caracterologie.27

Într-o analiză a monografiilor și exegezelor din perioada formării criticului și istoricului literar, Ion Bălu identifică și sintetizează notele definitorii ale operelor ulterioare, remarcabile prin capacitatea de reconstituire originală a imaginii scriitorilor, apelul la documentarea filtrată prin talentul de prozator și obiectivitatea venită din analiza izvoarelor: ”Și Eminescu și Creangă reprezintă o viziune personală ridicată pe două coordinate ce interferă continuu, dialectic: o riguroasă bază documentară și o vocație romanescă înnăscută. Criticul a analizat izvoarele și a ordonat materialul faptic; romancierul a căutat firele posibilului caracter și a umplut, imaginând cu necesitate, în marginile realității, lacunele documentelor. Perspectiva critică a dat sentimentul acut al obiectivității; viziunea romanescă a intuit realitățile definitorii ale omului. Criticul și romancierul au creat un Eminescu și un Creangă nerepetabili, impunătoare monumente ridicate pe aceste pământuri celor doi mari moldoveni.”28

Importanța celor două monografii, completate de exegeza operelor rezidă în faptul că procedeele critice, viziunea asupra modului de a face istorie și critică, stilul, vocația întregului dar și a sintezei se vor regăsi, rafinate, în monumentala ,,Istorie…” din 1941.

Bibliografie

1. Ion Bălu, Viața lui George Călinescu, Editura Libra, București, 1994, p.11

2. Idem, op.cit., pp. 16-17

3. Idem, op.cit., p. 33

4. Idem, op.cit., pp. 16-17

5. Cf., op.cit.

6. Idem Ion Bălu, op. cit.

7. Idem, pp. 58-59

8. Apud Ion Bălu, op. cit., George Călinescu, p. 66

9. Ion Bălu, George Călinescu – eseu despre etapele creației, Editura Cartea Românească, București, 1970, p. 22 și 31

10. Ion Bălu, Viața lui George Călinescu, p. 92 -93

11. Cf. D. Micu, George Călinescu – între Apollo și Dionysos, Editura Minerva, București, 1979, p. 113

12. George Călinescu, Italia, în ”Tribuna poporului”, I, 1944, p. 1

13. Cf. Ion Bălu, ibidem, op. cit., p. 111

14. Ion Bălu, op. cit., p. 109

15. D. Micu, op. cit., p. 180

16. Ibidem

17. Cf. *** Mic dicționar – scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p.138

18. Ion Bălu, George Călinescu – eseu despre etapele creației, p. 108

19. Cf. Ion Bălu, op. cit., p. 117

20. Idem, p. 114

21. Idem, p. 125, p.127

22. Idem, pp. 130 – 131

23. Eugen Simion, Scriitori români de azi, II, Editura Cartea Românească, București, 1978, p. 667

24. Ion Bălu, op. cit., p. 136

25. *** Mic dicționar – scriitori români, ibidem

26. Ibidem

27. Cf. Eugen Simion, op. cit., ibidem

28. Ion Bălu, op. cit., p. 136

III. Configurarea concepției despre critica și istoria literară

,,Opera critică a lui George Călinescu e o foarte bogată mină de observațiuni în cele mai diverse direcții. Genialitatea sa barocă îmbie ochiul a se odihni pe unul sau pe altul din nenumăratele-i reliefuri […] întru slava aspectului desăvârșit, a fragmentului jubilând în voluptoasa-i ondulație ori e un dinamism impetuos ca o sugestie a întregului. […] Pe un fond de o acută intelectualitate, George Călinescu a cultivat un stil de orfevrar, distilând mișcarea sufletească agitată în favoarea paginii ( și adesea, a frazei) detașabile. Ceea ce zădărnicește copierea, repețirea mecanică a unei structuri delicat ironice în accepțiile sale de unicat.”1

Încă din 1928, în perioada formării sale, George Călinescu și-a sistematizat ideile sale despre critică într-un articol intitulat ,,Ascensiune”. Viziunea călinesciană concepea critica drept o ,,ascensiune” spirituală în zece trepte configurate astfel: 1) voința de a pricepe o operă; 2) exercitarea creației; 3) lecturi solide din cultura universală, aprofundate prin reluări; 4) însușirea unei culturi ideologice; 5) expunerea ce presupune inteligență vie și minte lucidă, îndrăzneala de a ataca direct ,,obiectul”, căldura verbului ce captează și impune; 6) implicarea afectivă în judecata critică; 7) empatia cu opera; 8) statornicia principiilor și demnitatea critică; 9) moralitatea și onestitatea criticului; 10) o concepție înaltă despre artă.2

Aceste ,,trepte” fuseseră teoretizate și în articolele

anterioare ,,Ascensiunii” și vor fi reluate în ,,Principiile de estetică”, de unde rezultă preocuparea constantă a lui Călinescu de a impune o metodă proprie. În 1927, în ,,Critică și creație”, acesta respinge ideea maioresciană a incompatibilității dintre critică și creație, respectiv critic și artist. În viziunea sa, critica este concepută ca un domeniu al spiritului, în general, ce nu exclude emoția și participarea afectivă la receptarea operei. Demersul critic este tot un proces creativ și, de aceea, ,,un artist poate face critică și un critic artă, cu condiția ca unul să aibă simț critic și celălalt talent.”3 Aceeași idee este reafirmată în ,, Tehnica criticii și a istoriei literare”, autorul afirmând că ,,Între critică și creație nu este o deosebire de esență, ci numai una de proces. Una pornește din afară spre a exprima apetiția creatoare, cealaltă purcede dinăuntru spre a-și găsi materia.”4

Criticul trebuie să fie el însuși un artist pentru a putea înțelege opera pe care o analizează, deoarece ,,Criticul care n-a făcut în viața lui un vers […], care n-a încercat niciodată să facă nuvelă sau roman, acela e un fals critic, un doctor, un profesor. […] Adevăratele valori au fost descoperite de către criticii artiști.”5 Criticul trebuie să aibă într-o oarecare măsură și talent de scriitor, să fie chiar scriitor în cât mai multe genuri și chiar dacă ratează, ratarea devine ,,o participare activă la procesul creator, o garanție de comprehensibilitate”6 a operei altui autor.

Condiția primă pentru a putea face critică este de a avea ,,simț critic.” Din identitatea critică – creație decurge înțelegerea ,,simțului critic” drept ,,actul creator întrerupt din cauză că altul l-a săvârșit după norma însăși a spiritului nostru creator. În măsura în care materialul poetic deșteaptă în fantazia noastră elanul creator, provocând astfel o idee ce se recunoaște într-o formă străină ca într-o expresie proprie, emoția psihologică se transformă în sentiment estetic.”7

În articolul ,,Simțul critic”, Călinescu lărgește discuția în legătură cu această facultate indispensabilă, considerând că aceasta ,,este forma propriei noastre facultăți creatoare sub unghiul căreia primim și valorificăm numai ceea ce ni se prezintă ca urmând normele de creație ale spiritului nostru.”8 A înțelege opera, condiție esențială a scriticii, ,,înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine momentul inițial al operei.”9

În același articol, Călinescu respinge acuzația de impresionism, pentru că ,,o operă artistică este frumoasă dacă urmează normele de creație ale fantaziei noastre. Critica înseamnă într-un cuvânt valorificarea în virtutea legilor individuale de creație ale spiritului.”10

Punctul central al oricărui demers critic este, după Călinescu, ,,citatul”. Astfel, ,,A cita vrea să zică a izola ceea ce spiritul tău a creat din nou, dând fragmentului o valoare, recunscându-l ca probabil produs al propriei fantezii […]. E nevoie de procedee care sunt străine momentului estetic, ca izolarea citatului în mediul prozaic, clarificarea conținutului și conturarea formelor pe cale inteligibilă. Ai cu atât mai mult talent critic cu cât poți izola citatul în relații abstracte mai multiple.11

În legătură cu obiectivitatea demersului critic, aceasta ,,provine din buna percepere a fenomenului literar.”12 Însă buna percepere nu poate fi obținută decât prin convieșuirea criticului cu autorii clasici, iar ,,Obiectivitatea criticii constă nu în faptul existenței unui principiu sigur de judecată, ci în prezența permanentă a ideii de valoare artistică.13 Critica poate deveni un ,,gen autentic” când ,,e consolidată prin cultură ideologică și istorică, ceea ce face cu putință determinarea esențialității unui fenomen literar și a normalei lui gestațiuni.”14

Călinescu intuiește dificultatea inserției în conștiința culturală a criticii literare care pendulează între respingere și

exagerată prețuire: ,,Meritul criticii literare este foarte greu de stabilit și aceasta este cauza pentru care opera critică e privită sau cu indiferență, sau cu o stimă oarbă.”15

În concepția lui Călinescu, diferențierea între critică și istorie literară este mai mult una de ordin terminologic, pentru că ambele reprezintă un tot și fiecare o parte complementară a celeilalte: ,,În realitate, critică și istorie literară sunt două înfățișări ale criticii în sensul cel mai larg.”16 De altfel, ele pornesc din același loc: ,,Punctul de plecare al criticului și istoricului literar este opera ca realitate artistică.”17

Călinescu a făcut istorie literară ca scriitor și critic; opera de istorie literară devine operă de critică, erudiție, cultură, artă, de umanități, de caractere. Critic și istoric sunt priviți laolaltă și lor li se cere, pe lângă talentul de scriitor, o serioasă cultură, deoarece ,,lipsa de cultură face pe criticul și pe istoricul literar să alunece pe deasupra problemelor esențiale pe care le pune o operă, sau să le privească cu ostilitate.”18 O altă condiție pe care trebuie să o îndeplinească fiecare este ,,o vastă și foarte sistematică cunoaștere a literaturilor universale”19 care să permită ieșirea dintr-o specializare îngustă și să faciliteze conexiuni între literaturi. Călinescu respinge, prin urmare, ideea de specializare, taxând-o drept eroare, pentru că ,,nu e cu putință să fii comparatist când studiezi un fenomen.”20 ,,Comunitatea simpatetică cu autorul este necesară, dar nu și suficientă pentru a emite judecăți valabile privind locul pe care îl va ocupa opera într-o ierarhie de valori. Soluția în acest sens este apelul la metoda comparării cu capodoperele universale.”21

În articolul ,,Critica istoriografică”, Călinescu reafirmă ideea comunicării critică – istorie, reproșând criticii contemporane tocmai ,,lipsa elementului istoric”22 și respingerea analizării scriitorilor mai vechi în favoarea

celor contemporani: ,,În genere, critica și cronica nu se ocupă decât de scriitorul imediat contemporean. Negruzzi, Alecsandri, Creangă, Odobescu, Filimon, Hasdeu, Ghica, Anghel și ceilalți nu există. Nu e loc decât pentru d-nii Barbu sau Cazar Petrescu, Ilarie Voronca și chiar Al. Robot.”23

Principiul fundamental al eseurilor ,,Tehnica criticii și a istoriei literare” și ,,Istoria ca știință inefabilă”, privind istoria literară, este acela al interpretării, autorul lor considerând că ,,rostul istoriei literare nu e de a cerceta obiectiv probleme impuse din afara spirtiului nostru, ci de a crea puncte de vedere din care să iasă structuri acceptabile.”24 ,,Nu faptele care stau la baza unui studiu formează studiul, ci punctul de vedere, principiul formal coagulator, structura.”25 Această viziune îi permite lui Călinescu afirmața că nu există istorii, ci istorici, cu alte cuvinte, istorie literară adevărată este doar aceea în care se poate intui gândirea unitară și personală a autorului ei.

Călinescu distinge două tipuri de istorii: cea documentară, cuprinzând ,,bibliografia, comunicarea de documente inedite, edițiunea critică, critica izvoarelor sub raportul autenticității și al autorității, critica de atribuții, datarea unui document, istoria fenomenelor literare privite ca simple fapte de cultură, biografia socotită ca simplă cronologie.”26 Acest tip de istorie ține mai mult de erudiție și este la îndemâna oricui; tipul care-l interesează pe Călinescu este însă ,,istoria literară propriu-zisă, istoria de valori, într-un cuvânt, sinteza.”27

Așadar, al doilea principiu care rezultă din cel al interpretării faptelor este cel al valorii. Pentru a fi capabil să selecteze faptele și să disocieze valorile de nonvalori, un istoric literar trebuie să aibă vocație de critic, să fie critic.

Discutând conceptele de obiectivitate și de subiectivitate în raport cu istoria literară, ajunge la concluzia

că obiectivitatea nu e operantă decât în faza strângerii și interpretării faptelor, fază în care acționează nu atât criticul, cât eruditul, în timp ce orice interpretare istorică este, în fond, subiectivă. De aceea, critică pe Lanson și școala acestuia pentru lipsa oricărei concepții, acesta crezând că un subiect se poate epuiza, drept care este mereu în goană după subiecte netratate încă. La Călinescu, criticul nu trebuie să caute autori, cărți sau teme rămase neabordate, căci: ,,pot istoricii literari să scrie o sută de cărți despre Goethe, subiectul rămâne mereu virgin,”28 istoricul literar neavând decât ,,datoria de sinceritate de a trata subiectul în care simte că va descoperi o structură nouă.”29

În ,,Istoria ca știință inefabilă și sinteză epică”, Călinescu insistă asupra rolului activ al istoricului în determinarea valorilor; adevărul istoric este, în ultimă instanță, o activitate spirituală, iar istoria literară nu reprezintă povestirea faptelor așa cum sunt ele, ci combinarea și interpretarea acestora de către cercetător.30 Pentru Călinescu, scriitorul trebuie abordat monografic, iar faptele de la care se pornește nu capătă o semnificație decât în momentul în care sunt narate și legate printr-un fir epic. Darul de a nara devine astfel o însușire absolut necesară istoricului.

Istoria literară, ca și critica, este creație, deoarece ,,istoricul e un creator care dă sens fenomenelor indiferente, făcându-le istorice, lucrarea lui este fundamental literară. Științificitatea istoriei constă în autenticitatea faptelor interpretate, în suficiența lor, și firește că un istoric care nu examinează bine faptele nu e nici un creator. Toți marii istorici au fost și erudiți; însă eruditul nu e și un istoric. Noi avem azi nevoie de literați, adică de creatori suficient pregătiți, care să dea sens materiei indiferente.”31

Gândirea critică de mare originalitate a lui Călinescu propune chiar o istorie ca ,,sistem epic”, o adevărată

,,comedie umană”, în care scriitorii sunt doar pretexte, întrucât în istoria literară sunt mai puțin importanți scriitorii, cât sistemul epic ce se poate ridica, pornind de la aceștia. Pe lângă darul narării, menționat anterior, istoricul trebuie să aibă, ca și romancierul, talentul de a construi portrete. Din această perspectivă: ,,Portretistul și memorialistul trebuie să fie artiști.”32

Pornind de la necesitatea de a stabili conexiuni inedite, de a descoperi structuri în succesiunea neutră a faptelor, de a le topi cu armele scriitorului într-o sinteză epică originală, Călinescu nu ezită în a folosi chiar termenul de invenție: ,,Ca să înțelegi pe Creangă, pe Eminescu și pe Caragiale trebuie să descoperi la fiecare o structură proprie. Însă a descoperi este tot aceea cu a inventa, fiindcă dacă ar fi evidentă oricui, n-ar mai fi nevoie de nicio sforțare metodologică.”33 A inventa capătă un sens particular, căci pornind de la nuditatea faptelor pe care i le furnizează istoria documentară, el reinventează scriitori și opere, în virtutea propriului ,,simț critic” ca factor al ,,fantaziei creatoare”. Astfel, ,,concepe Istoria literaturii… ca pe un scenariu dramatic cu intrări și ieșiri, ca pe o epopee cu eroi și forme, din succesiunea necauzală a cărora putem determina capacitatea de creație a poporului român și trăsăturile caracterului național.”34

Ideile teoretice se vor regăsi aplicate în monografiile dedicate lui Eminescu și Creangă și în monumetala ,,Istorie… .” Exegeza operei călinesciene ilustrează cu prisosință acest lucru, Pompiliu Constantinescu caracterizându-le pe primele două drept ,,biografii sainte-beuviene” în care Călinescu pornește de la intenția psihologică a omului pentru a construi două portrete viguroase. Metodele călinesciene, în consonanță cu teoretizările acestuia, sunt sintetizate astfel: ,,istoricul s-a folosit de document, ca de mijloc, a umanizat scriitorii

evocați, a văzut omul în dosul operei, fixându-l într-un relief mișcător; și Eminescu și Creangă sunt încadrați în peisajul social și fizic, în ereditatea și în educația lor, în mediul și epoca pe care le-au străbătut, în structura lor temperamentală și în umoarea lor specifică. Documentele explică psihologii și, pe baza lor, se construiesc caracterele omului Eminescu și al omului Creangă.”35

,,Viața lui Eminescu”, urmată de studiul operei, ilustrează concepția călinesciană potrivit căreia ,,izolarea operei de om nu e o dovadă de înaltă înțelegere […]. Monografia artistului fără perspective omenești este […] ca pasărea paradisului în colivie. Lipsită de mări și furtuni, de păduratica adâncime a vieții.”36

Ce anume l-a determinat pe Călinescu să debuteze cu ,,Viața…” marelui poet, mărturisește el însuși: ,,Aș fi putut strânge în volume articole de critică, risipite de câtiva ani prin reviste […], dar mi-am zis că nu se cade unui critic român să pășească în arena lucrurilor cu preocupări recente, înainte de a-și fi dat verdictul și a-și fi încercat puterile cu marii reprezentanți ai spiritului de creație românesc. Mi-am făcut deci o profesie de credință din a începe cu Eminescu, fără înțelegerea căruia examenul de critic al cuiva este pierdut.”37

Sugestia pare să fi pornit de la Ramiro Ortiz care, în volumul ,,Mihail Eminescu – Poesie”, pe lângă traducerea unor poezii, introdusese și o biografie construită pitoresc prin intermediul procedeelor artistice. La Călinescu, însă, utilizarea mijloacelor artistice vine dintr-o vocație epică înnăscută, mergând spre a reafirma comunicarea între critic și scriitor. De altfel, în ”Postfață”, Călinescu va sublinia intenția de a scoate, din narațiune și analiză, portretul lui Eminescu. Introducerea narațiunii în biografie, a citatului, a dialogului, cu scopul de a spori sentimentul de autenticitate, a descrierii pentru a fixa eroul într-un spațiu simbolic, va

contura portretul prin care se individualizează persoana poetului devenit adevărat personaj de roman. Acesta este sensul în care trebuie înțeleasă ideea călinesciană potrivit căreia ,,Viața lui Eminescu nu trebuie compilată, ci creată.”38

Cartea se deschide în notă ironică, voit polemică, cu scopul de a înlătura ,,obârșia fabuloasă” creată în jurul poetului care este ,,întins de zece nații deodată, spre a fi pe rând turc, albanez, persan, suedez, bulgar, sârb, rutean, polon, armean.”39 Autorul se va întoarce însă în timp, după un scurt popas în satul Călineștii lui Cuparencu, urmărind arborele genealogic al familiei și concluzionând cu mândrie: ,,niciun scriitor român nu-și poate afirma mai cu putere ca Eminescu însușirea ce aparține poporului român și nu-și poate număra ca el strămoșii moldoveni pe degete, vreme de două veacuri.”40

În următoarele două capitole, ,,Gheorghe Eminovici” și ,,Raluca Eminovici și copiii”, se vor profila siluetele părinților și ale fraților. Mai întâi, figura tatălui este alcătuită dintr-un portret fizic, refăcut după fotografii, și un portret moral în care notarea ironică a eforturilor de a păstra și spori bunurile este completată de analiza principiilor pedagogice, de schițarea vieții de familie. Mama este surprinsă drept ,,o ființă supusă și blândă„ , mândră de străbunii ei, iar portretul fizic este refăcut după un portret în ulei, din anul nunții. În ochii negri și visători ai mamei va descoperi criticul înclinarea spre visare a fiului Mihai. Schițe de portret sunt închinate și fraților, iar capitolul se încheie cu exprimarea unui sentiment de zădărnicie: ,,ironia firii a făcut ca lunga sârguință paternă să fie înghițită de moarte și să fie salvată prin spiritualitatea neprocreatoare a poetului Eminescu, fără de care uitarea ar fi șters numele de pe crucile tuturor.”41

Capitolul ,,Nașterea și copilăria lui Mihai Eminescu” este construit în aceeași manieră demistificatoare, punctul de vedere călinescian scandalizând pe eminescologii vremii.42 Mai întâi, se reține atitudinea persiflantă legată de supozițiile care se făceau în epocă în legătură cu locul nașterii poetului: ,,Deși urzitoarele n-au avut, se vede, grijă să însemne cum trebuie ziua și locul unde micul Mihai a văzut lumina zilei, spre bucuria iubitorilor de cercetări științifice, ele nu au avut bunăvoința de a-l deosebi de ceilalți oameni.”43 Mai apoi, micul Mihai este înfățișat ca un copil obișnuit, iar copilăria sa nu are nimic de natură miraculoasă: ,,Nu trebuie să vedem însă în copilăria celui ce avea să devină cel mai mare poet al țării lui ceva miraculos și oarecum prevestitor. Este copilăria firească a unui băiat crescut la țară fără truda ce apucă degrabă pe un fiu de țăran și cu libertatea pe care o fac cu putință o familie numeroasă și cu un părinte mereu ocupat pe aiurea.”44

În manieră balzaciană, sunt inserate mai apoi descrierile Ipoteștilor și ale casei părintești, anunțând, prin comentariul estetic, descrierile din roman: ,,Locuința părintească […] era o construcție geometrică, puțin ridicată deasupra solului, cu câte două ferestre mari în laturi.”45 Satul este văzut în manieră realistă, fără nimic legendar, ba dimpotrivă, este sărăcăcios, iar casa ,,nu era palat”, ci ,,o modestă casă de țară”.

Firul epic se amplifică, iar narațiunea devine predominantă în capitolele ,,Școlar la Cernăuți”, ,,Privatist la Cernăuți”, ,,Fugar cu trupa Tardini”, ,,La Blaj” și ,,Pribeag și sufleur”. Pentru a sugera însă o anumită atmosferă, Călinescu recurge la citate din opera poetului, fie în versuri, fie în proză. În Capitolul ,,La Blaj”, de exemplu, sunt inserate scene din ,,Geniu pustiu”, în ,,Nașterea și copilăria”, din ,,Miron și frumoasa fără corp”, ,,Ursitoarele”, iar în ,,Agonia morală și moartea”, din ,,Mai am un singur dor”.

Tehnica admirabilă a alcătuirii portretelor sporește considerabil impresia de autenticitate romanescă. Grăitor în acest sens rămâne cel al marelui poet, realizat așa cum am văzut că mai făcuse Călinescu, după fotografia din perioada vieneză: ,,Poetul este la această epocă de o frumusețe de semizeu. Fața sa, deloc efeminată, e făcută din linii și suprafețe spațioase, de un geometrism fizionomic antic, de o grandioasă simplitate, are o elevație, o nepăsare de lume asiatică.”46 Fie și numai acest portret și este suficient pentru a întări ideea necesității talentului de scriitor a criticului și istoricului literar.

Privitor la raporturile Eminescu – ,,Junimea”, Călinescu se plasează din nou polemic: ,,a subordona cu totul pe Eminescu grupului sau a-l dezbina, cum fac unii, este o lucrare zadarnică și pătimașă.”47 Cu finețe, creionează natura relației Eminescu – Maiorescu, identificând elementele ce-i apropiau – cultura, spiritul filosofic -, dar și notele de diferențiere – Maiorescu, rece, ceremonios, Eminescu, afectiv și potrivnic tuturor conveniențelor.

Pornind de la lirica erotică eminesciană din care va cita (,,Scrisoarea IV”, ,,Pe lângă plopii fără soț”, ,,Atât de fragedă”, ,,Venere și Madonă”, etc.), Călinescu va rezuma aventurile sentimentale ale poetului, scrutând cu ochii istoricului legenda iubirii dintre Eminescu și Veronica Micle: ,,spirit erotic, de altfel mereu insatisfăcut, îi trebuia o femeie care să împerecheze inteligența cu sălbăticiunea și cu fabulosul […], o amazoană și carnală și obișnuită să calce cu piciorul gol în ierburi, dar lucidă și înțelegătoare a aspirațiunilor intelectuale. Iată de ce Eminescu se îndrăgostea aprig de femei chiar fără grații fizice, dar intelectuale, ca Cleoptarea Poenaru sau Mite Kremnitz, și chiar d-na Micle îndeplinea această condiție, fiindcă era poetă.”48

În munca istovitoare de gazetar la ,,Timpul”, unde scria ,,cronica etexternă și internă […], comemorări naționale […], însemnări economice […], observațiuni critice […], cronică teatrală”49, Călinescu nu se poate o să nu fi văzut o asemănare, el însuși fiind încercat de ceea ce D. Micu numește ,,demon publicistic”.

Întreaga carte este străbătură de tristețea și zâmbetul amar al autorului ce vede imperfecțiunea unei societăți nedrepte și superficiale în înțelegerea ,,Luceafărului” ce alunecase prin mijlocul ei.

Frazele finale, devenite celebre, sunt construite în limbaj metaforic și fixează atât dispariția biologică a poetului, cât și proiectarea lui în eternitate: ,, Astfel se stinse, în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale vor răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”50

Pentru a ânțelege modul în care Călinescu a alcătuit monografia dedicată lui Creangă și în ce măsură teoria este confirmată de practică, este important de urmat concepția acestuia așa cum se desprinde ea din ,,Postfața” la opera amintită. În primul rând, criticul mărturisește intenția de a face portretul lui Creangă, pornind de la documente, ca și în cazul monografiei dedicate lui Eminescu. Fără a-și dori să impună noi descoperiri, nutrește doar ambiția de a realiza o ,,lectură” personală a vieții și operei, distinctă de a altora: ,,pricipătorul în materie își va da seama de felul nostru de a citi și de al altora.”51 Unind judecățile critice cu narațiunea biografică pentru a demonstra că opera și existența sunt inseparabile în cazul prozatorului humuleștean, Călinescu dorește să creeze ,,un portret totalitar”. Mărturisind ,,sforțarea de a crea literar”, criticul și istoricul își sintetizează metodele: ,,dialogurile sunt citațiuni, descripțiile sunt bizuite pe observații și izvoare. Spre a folosi amintirii lui Creangă, făcând cartea atrăgătoare unui cititor, am înlăturat așa-zisul aparat critic, care dă un aer de mare erudiție, dar care în materie de istorie literară este o mistificație.”52

Pentru a preîntâmpina acuzația de subiectivitate, își reafirmă opinia în legătură cu acest subiect: ,,Portretul acesta este o lucrare de curată știință. Informația este riguroasă și completă, orice propoziție este documentată. […] Nici nu mai poate fi îndoială că Creangă de aici este reprezentarea noastră, fiindcă el nu poate trăi decât pe rând, prin opera de interpretare a fiecăruia.”53 Sintetizând, și criticul și istoricul sunt obiectivi, pentru că pornesc de la documente, dar obligatoriu subiectivi, întrucât demersul lor, care trebuie să aibă drept fundament interpretarea documentelor, indică o concepție personală.

Organizarea materialului faptic este, în monografia lui Creangă, similară celei din ,,Viața lui Mihai Eminescu”; în plus, vieții prozatorului i s-au adăugat câteva capitole în care e studiată opera. Călinescu narează, descrie, face portret, introduce dialogul sau citatul pentru a spori autenticul, toate procedeele fiind abordate și în cazul monografiei lui Eminescu.

Studiul începe cu o privire aeriană asupra Moldovei din timpul lui Creangă și impresionează talentul lui Călinescu de a perspectiva, de a strânge și desface datele geografice, istorice și etnografice, în căutarea amănuntului unic, revelator. Scopul ultim al amplului incipit este de a creiona ,,Moldova patriarhală cu verbul scurt și mișcător, aflată între Suceava, Fălticeni și Piatra-Neamț,”54 ,,cu ramificații în sus și la coborâș pe partea transilvană a munților,”55 căreia îi corespunde ca structură spirituală ,,o stăruință în automatism, arhaitatea […], gândirea obiectivă și expresia proverbială.”56 Această parte a Moldovei, de munte, nu putea da, în viziunea călinesciană, decât povestitori. Istoricul creează astfel cadrul psiho-geografic, sau geografia spirituală spirituală menită să-l ivească pe povestitorul Creangă.

Biografia se completează în primul capitol prin notații de ordin genealogic, stabilindu-se strămoșii dinspre mamă și tată, cu portretele acestora, biograful topind informația documentară cu datele pe care prozatorul le oferise el însuși în ,,Amintiri…”.

Capitolul al II-lea, dedicat nașterii, copilăriei și primei învățături, surprinde, ca și în cazul lui Eminescu, elemenetele contradictorii privind anul și ziua nașterii, Călinescu hotărând să păstreze drept an 1837, după alegerea lui Creangă însuși, iar în privința zilei (2 martie, în documente, 1 martie, după mărturiile lui Creangă), nu vrea să complice discuția, pentru a nu se pierde ,,într-o vană istorie literară.”57

Apoi, interesul lui Călinescu se îndreaptă spre conturarea trăsăturilor fundamentale de caracter, semnificative pentru întreaga viață: dragostea fără adâncimi, pusă pe seama structurii țărănești a omului și un ,,vițiu fizic care va face mai târziu din el un personaj rabelaisian: Ionică e un mâncău.”58

Metoda portretizării, abordată și anterior, are drept scop urmărirea evoluției fizico-psihice și de caracter prin cele trei momente surprinse: portretul de la 25 de ani, impunând imaginea unui Creangă implicat în viața noului stat, ironia și autopersiflarea humuleșteanului, puterea de disimulare în a se face ,,că nu pricepe”, frumusețea fizică a tânărului diacon ,,bălan”, ,,cu ochii scâteietori”, ,,nalt” și ,,chipeș”, în hainele preoțești de șiac cafeniu. Cel de la 40 de ani, când aceleași ,,haine de șiac îi dau o înfățișare greoaie de matahală”, propunând o ipostază nouă, de om corpolent, jovial, iubitor de mâncare multă și bună, udată cu vin de soi, spunând glume mustoase, râzând în hohote, vorbind cu toți și dorind să fie luat în seamă de mărimi. Ultimul portret, cel din preajma morții, surprinde un Creangă îmbătrânit de boală și de muncă.

Ca și în ,,Viața lui Mihai Eminescu”, firul epic al expunerii este întrerupt de prezentarea monografică a diverselor activități ale lui Creangă: ,,Pedagogia lui Creangă”, ,,Dușmanii”, ,,Țărăniile lui Creangă”. O bună parte a cărții: ,,La Iași, seminarist și diacon”, ,,Creangă institutor”, ,,Diaconul răzvrătit”, ,,În Țicău”, ,,Creangă, Eminescu și Junimea”, ,,Creangă – tatăl și Creangă – fiul”, se transformă ,,într-un roman de analiză […], motivarea tuturor gesturilor, generalizarea, coborârea spre adâncurile insondabile ale conștiinței, relevând nu un romancier de factură balzaciană, așa cum se remarcase, ci, pe urmele Hortensiei Papadat-Bengescu și ale lui Camil Petrescu, un analist al cazurilor de conștiință.”59

Comparând-o, din nou, cu ,,Viața lui Mihai Eminescu” se observă în monografie aceeași intenție demitizantă, aceeași atitudine de detașare față de subiect, venită la Călinescu dintr-o concepție critică; astfel, copilul Creangă ,,se dezvoltă ca un băiat comun de țară”, nu are înclinații cărturărești speciale și, dacă ar fi căzut pe panta erudiției, ar fi ajuns ,,un Cațavencu moldav”, nu trăiește o iubire copleșitoare, ba, dimpotrivă, este nestatornic în iubire.

Finalul biografiei (cei din urmă ani și moartea scriitorului) aduce în comentariu ,,accentul liric trebuitor”60, iar scena înmormântării ,,are tristețea pânzelor lui Luchian.”61

Cele două biografii oferă, așadar, portretele titularilor în viziunea călinesciană, fără pretenții de a fi altceva decât rezultatul acestei viziuni. De aceea, biograful spune ,,credem”, ,,poate”, ,,probabil” sau ,,trebuie să”, exprimând probabilitatea, dar nefiind lipsit de fundamentul documentar. Acesta interpretează documente și ,,zugrăvește” scenarii posibile, așa cum se întâmplă, de exemplu, în capitolul ,,Creangă, Eminescu și Junimea”: citindu-i din nuvela Cezara, ,,Eminescu trebuie să-i fi expus lui Creangă teoria lui.”62 ,,Când Creangă îi va fi vorbit de satul lui din munți, de Bistrița, Eminescu putea declama versuri, etc.”63

Stilul călinescian în cele două biografii ,,e unul prin excelență polifonic. La bază, el este un stil științific, stilul obișnuit al cărților de istorie bine scrise: direct, concis, alert, simplu, fără alambicări și dichisuri, limpede, percutant. Ce-l individualizează e un anume ritm interior, o cadențare poematică.”64

Călinescu nu scrie biografie, căci istorisirea vieții este necesară pentru el în analiza creației. Menținând analogia cu creația romanescă, s-ar putea afirma că ,,Viața lui Eminescu e un roman de tip clasic, balzacian […], iar Opera lui Mihai Eminescu este un roman analitic proustian.”65

La apariție, cartea a fost judecată aspru, acuzată de stufozitate, lipsă de coerență, plină de comentarii scandaloase. De altfel, Călinescu însuși, îi găsește anumite neajunsuri, ceea ce-l determină să o revizuiască și să dea o ediție în trei volume, în 1964. După cum mărturisește chiar el, motivația acestei revizuiri trebuie văzută ca urmare a vastei experiențe pe care o căpătase scriind ,,Istoria literaturii române…”. Având convingerea că ceea ce fusese esențial spusese în prima ediție, Călinescu întreprinde, după noi meditări, și, în mare parte, cu aceleași fraze, o operație de curățiri și de redistribuire. Împărțită în 211 paragrafe și nouă capitole, lucrarea va avea următorul plan: ,,Descrierea operei, Cultura, Eminescu în timp și spațiu, Filosofia teoretică, Filosofia practică, Teme romantice, Cadrul psihic, Cadrul fizic, Tehnica interioară, Tehnica exterioară.”66

În intenția cercetătorului, ,,Descrierea operei” trebuia să demonstreze că ,,poetul tindea să creeze un univers în semicerc, având ca orizonturi nașterea și moartea lumii între care se întinde arcul istoriei universale.”67

În capitolul ,,Cultura”, își propune să-l așeze pe Eminescu în timp și spațiu; ,,Filosofia teoretică” și ,,Filosofia practică” descriu modul în care Eminescu își construiește lumea și subliniază faptul că poetul este ,,mai schopenhauerian decât se bănuiește.”68 Tot aici, criticul poziționează poetul în interiorul literaturii universale, urmărind, la nivelul temelor, asemănările cu cei mai importanți romantici. Capitolul ,,Cadrul psihic” suferă o operație de spălare de impurități, Călinescu dorind să elimine impresia de aer echivoc și de psihanaliză, fapt ce i se pare de un mare prost gust, deoarece ,,critica trebuie să iasă din lumea himericului spre a legifera în câmpul pozitivului.”69 Va înlocui titlul ,,Analize”, care i se părea impropriu, cu cel de ,,Tehnica interioară”, capitol care va deveni un studiu strucural al operei, iar ,,Tehnica exterioară”, după corectarea unor erori, rămâne la fel de neimportantă pentru Călinescu, ca și în prima ediție: ,,ca și întâia oară, nu pun accent.”70

Amendând prima ediție de a fi fost puțin bombastică, exegetul își propune în cea revizuită să nu spună în critică mai mult decât opera însăși, pentru că, altfel, ar fi sfârșit ,,prin a dăuna obiectului, ca o ramă excesivă în jurul unui tablou.”71 Studiul revizuit este ,,plivit” de citate, acestea reducându-se la minimul necesar, pentru ca pagina critică să-și lase intuit firul conducător.

În ,,Descrierea operei”, Călinescu realizează o prezentare amănunțită a antumelor, întocmind astfel prima ,,fișă critică”72 a operei eminesciene. Suprind aici câteva afirmații memorabile: ,,Fata în grădina de aur este o scurtă definiție teogonică”73, ,,Luceafărul este un catehism al geniului”74, ,,Mureșan este un poem faustian”75, ,,Rugăciunea unui dac este un adevărat elogiu al neamului”76, ,,Antropomorfism” devine ,,o scriere în versuri, umoristică și crunt misogină.”77

Capitolul ,,Eminescu în timp și spațiu” își vădește caracterul polemic prin faptul că cercetătorul, întreprinzând un travaliu de erudiție, intenționează să răstoarne imaginea unui Eminescu văzut ca un monstru de erudiție: ,,Istoria? Eminescu. Economia politică? Eminescu. Pedagogia? Eminescu.”78 Dorind să cerceteze pe Eminescu în spiritul adevărului, Călinescu va proceda metodic, extrăgând din manuscrise informații despre cărțile străine, despre lecturile din alte literaturi sau din literatura română. Un Eminescu preocupat de mitologia nordică și de filosofia română, avizat în ceea ce privește economia politică, filologia și istoria, răsare din paginile cărții lui Călinescu.

Concluzia capitolului este în spiritul adevărului: ,,nu se va putea spune că Eminescu avea vreo pricepere în matematică și în științe, că citea grecește sau că era un clasicist desăvârșit, că înțelegea în alte limbi străine decât în cea germană sau franceză și poate prea puțin italinește și englezește, că avea îndrumări adânci de specialist în istorie, unde însă știa foarte multe […]. Eminescu este, totuși, ca poet, un om foarte cult, înțelegând prin cultură cea mai înaltă pregătire în anume scop, care aici e poezia.”79

În capitolul ,,Filosofia practică”, Călinescu demonstrează, amplu și argumentat, influența filosofului german Schopenhauer asupra lui Eminescu, pornind de la cercetarea atentă a manuscrisului, disecând minuțios proza și poezia eminesciană, izolând fragmentele edificatoare și notând reacția poetului în fața temelor fundamentale: facerea și desfacerea, luna, muzica sferelor, geniul, etc.

Studiul critic propriu-zis se desfășoară în secțiuni intitulate ,,Cadrul fizic”, ,,Cadrul psihic” și ,,Tehnica interioară”. Concentrându-se aupra facerii și desfacerii, considerate teme fundamentale ale liricii eminesciene, Călinescu derivă mai apoi din acestea toate atitudinile poetului: lunatismul, somnia, uranismul, neptunismul, borealismul. După Eugen Simion, aceste noțiuni plasează demersul critic călinescian în linia criticii lui Gaston Bachelard, exegetul român realizând o diagramă poetică eminesciană.80 Studiul comparatist își relevă importanța în emiterea judecăților critice, atunci când Călinescu pune în discuție aceste elemente. De exemplu, noțiunea de ,,lumi siderale” poate fi aplicată și lui Eminescu în ,,La steaua”, dar și lui Platon, Cicero sau Goethe.81

În analiza critică, Călinescu pornește de la ideea că un nucleu central guvernează opera eminesciană. Pentru a-l descoperi, acesta nu putea desconsidera cuceririle criticii științifice și chiar pe cele ale structuralismului, în măsura în care căutarea centrului radiant al operei și convingerea că orice scriere a aceluiași scriitor va repeta în variantă un motiv ce-i aparține, nu-i altceva decât căutarea structurilor.82

În ultima parte a studiului, ,,Tehnica exterioară”, Călinescu va examina versul sub raport formal, însă operația în sine nu i se pare utilă. Criticul va duce studiul la capăt, indicând rimele proaste și rimele bune, urmărind mișcarea accentelor în poem și analizând versul din punct de vedere sintactic și morfologic.

Câteva aspecte rămân discutabile în studiul călinescian: ,,Odă (în metru antic)” nu este receptată la adevărata valoare; ,,Luceafărul” este examinat din punct de vedere filosofic și al circulației motivelor lirice, dar nu este analizat amănunțit; erotica eminesciană este tratată unilateral, reproșându-i-se criticului ignorarea elementului de spiritualitate, văzând-o drept elementară și fără intelectualism. Cu toate acestea, ,,nimic nu împiedică Opera lui Eminescu să fie lucrarea capitală a problemei bibliografiei.”83

Original se vădește a fi Călinescu și în abordarea din ultimele trei capitole ale monografiei lui Creangă (,,Creangă – scriitor poporal”, ,,Jovialitatea lui Creangă”, ,,Creangă în timp și spațiu. Realismul”), destinate analizei operei. Mult mai succintă decât analiza operei eminesciene, exegeza Creangă păstrează notele polemice, constituindu-se într-o coerentă demonstrație ce are drept scop impunerea unei noi imagini a povestitorului moldovean. Combătându-i pe fonetiștii care au impresia că ,,o vocală e tristă și una e veselă”, Călinescu schițează o perspectivă personală privind limbajul marelui prozator: a-l reduce pe Creangă la limbaj este o eroare, deoarece , ,,Limba văzută ca un adaos de frumusețe n-a făcut niciodată o operă cu adevărat mare.”84 Limbajul, considerat în sine, este fără valoare estetică, pe care și-o dobândește însă doar prin perceperea lui drept ,,o modalitate de reprezentare a lumii”; limba lui Creangă este, de fapt, limba eroilor săi și îndeplinește același rol ca și vorbirea personajelor în operele dramatice.

Studiul este completat de scurte analize ale ,,Amintirilor…”, ,,Poveștilor…” și nuvelei ,,Moș Nechifor Coțcariul”, concluziile exegetului fiind surprinzătoare. ,,Amintirile…”, contrar altor opinii nu au nimic individual, nimic cu caracter de confesiune, de fapt, ,,Creangă povestește copilăria copilului universal.”85 Observația psihologică este superficială, descripția este săracă și, de aceea, obiectivitatea, realismul spațial, adâncimea caracterelor sunt criterii critice inoperante în cazul acestei opere. Farmecul lui Creangă este ,,inanalizabil”, în opinia lui Călinescu și pentru a sugera acest lucru, criticul recurge la metoda citatelor întinse, care, bine alese, pot da cititorului o imagine despre finețea scriitorului. Mulți considerau că originalitatea humuleșteanului stă în descriere, în forța de a crea tipuri noi și în capacitatea de a reproduce limbajul țărănesc. Călinescu observă că prozatorul nu știe să descrie,

nu are sentimentul naturii, iar tipurile lui sunt șterse; ceea ce trebuie văzut la Creangă este observația milenarătranspusă, printr-o admirabilă artă a dialogului, în ziceri și gesturi tipice.

Analiza și citatul sunt completate de paralela critică, autorul recurgând atât la exemple din literatura română, cât și la cele din literatura universală. Prozatorul este alăturat lui Caragiale, atunci când se discută funcția dramatică a limbajului sau se fac observații în legătură cu ,,hazul” discursului artistic la ambii scriitori; Creangă are afinități cu Boccaccio din ,,Decameronul”, ilustrând ipostaza autorului actor prin modalitatea spunerii și prin maniera de a-și conduce narațiunea așa încât să incite și să rețină atenția ascultătorului. ,,Poveștile” lui Creangă au linii generale asemănătoare cu cele ale lui Charles Perrault. Autenticitatea graiului lui Creangă, ,,în înțelesul că pare cu putință ca un țăran din Humulești să vorbească astfel”86, îl apropie de acesta prin procedee de autorii cărturărești ,,ca Rabelais și, în linia lui, ca Sterne și Anatole France […]. Instrumentul principal al acestui mod literar este citatul.”87 În acest punct, analiza călinesciană dinamitează prejudecata comună a unui ,,Creangă poporal”. Alături de Anton Pann, humuleșteanul reprezintă, prin stil, o varietate a rabelaisianismului prin ,,savoarea erudiției joviale”88. Sintetizând, Creangă este, de fapt, un erudit, ,,un umanist în materie de știință și literatură rurală.”89

În ultimul capitol, ,,Creangă în timp și spațiu. Realismul”, Călinescu purcede la o explicație a scriitorului prin geologie. Locul nașterii prozatorului se impregnează de elementele naturii, văzute în ceea ce au esențial: piatra, cu variantele ei – stânca, bolovanul, prundul – și în relație cu muntele, sugerează ideea de retragere; apa este revoluționară, reprezentând ,,folclorul fluent”90; lemnul, din grinzile lungi ale casei din Humulești, are ceva solemn și trainic.

Capitolul este completat prin studiul etnografic și antropologic și chiar etiologia unor boli pe care cercetătorul o descoperă în personajele din basmele lui Creangă.91 În legătură cu realismul, acesta rezultă la Creangă din cultivarea detaliului, din particularitățile stilistice, din ,,studiul efectelor în cuvântul rar”92, toate acestea conturând arta de scriitor cult. În finalul capitolului, Călinescu are prilejul de a relua teza vechimii poporului român, iar marele prozator, deși scriitor cult, este văzut exponențial, părând să fie ,,împins de la spate de milioane de țărani,”93 dar singurul capabil de a fi sublimat mesajul lor. Afirmația ultimă, paradoxală, conform căreia Creangă este, de fapt, un anonim, provine din identificarea acestuia, în notele esențiale ale operei sale, ,,cu poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune.”94

Monografiile amintite, articolele publicate anterior despre alți scriitori (Arghezi, Sadoveanu, Blaga, etc.), teoretizările din ,,Principiile de estetică”, și nu numai, sunt exerciții ample ce au pregătit apariția, în 1941, a ,,Istoriei literaturii române…”. Călinescu însuși le consideră astfel, aducând în discuție și elemente ce țin de pregătirea sa ca istoric și critic: ,,Natura studiilor universitare și lucrările istorice făcute la Roma ne-au familiarizat cu epoca veche, câțiva ani de critică de jurnal ne-au dat prilejul unui contact deplin cu literatura actuală. Pentru epoca mijlocie a clasicilor, am ales doi scriitori de bază pe care i-am studiat monografic (Eminescu, Creangă).”95 Este în această afirmație un tip de autoportret, în care Călinescu face pentru sine ceea ce făcuse pentru Eminescu sau Creangă; ,,Istoria literaturii române …” devine, în ultimă instanță, și o istorie a propriei deveniri, opera explicând omul spiritual cu toate preocupările sale impunând o personalitate covârșitoare. Mergând mai departe în conturarea autoportretului, Călinescu explică motivația întreprinderii unei asemenea lucrări prin raportare la ceea ce se făcuse până atunci, delimitându-se net de ceilalți specialiști, pe care îi și grupează în trei categorii: ,,Întâii se ocupau cu așa-zisa literatură veche, luând-o de la Macarie letopisițierul și ducând-o până la Conachi, fiind […] refractari oricărei estetici […]. A doua categorie de istorici literari o iau de la Cârlova (dezinteresându-se cu totul de epoca anterioară), însă nu se ocupă decât cu clasicii […], cu o repulsie vie față de literatura mai nouă […]. A treia categorie de cercetători literari se ocupă numai de epoca modernă, de la 1900 încoace. Trebuie să recunoaștem că ei sunt singurii înțelegători ai esteticului și ar fi fost cei mai indicați să se aplice întregii literaturi. Însă, din felurite motive, între care lipsa unei continuități între generații, ei ignorează literatura anterioară anului 1900, ba, și mai mult, o desconsideră.”96

Excluzând această strictă specializare, fixându-se pe poziții estetice în receptare, luând drept punct de sprijin ideea de tradiție văzută ca ,,înaintare organică după legi proprii”97 și ajungând la concluzia ,,că organicul există în literatura română”98, Călinescu mărturisește intenția de a face o ,,Istorie critică a literaturii române, în care fiecare studiu să fie o monografie esauriente, cu biografie vie ca v(iața) l(ui) Em(inescu), când e cazul, cu critică estetică a operei și critică istorică.”99

Monografie, critică estetică și critică literară, este ceea ce-și propune să facă George Călinescu, ,,critică totală”100, completă, după afirmația lui Eugen Simion, reiterând, de fapt, teoretizările sale legate de ideea că nu se poate să faci critică fără perspectiva istorică, dar nici istorie literară de pe ale poziții decât cele estetice, adică de pe poziția criticului.

Intenția de a topi metodele și de a face din ,,Istorie…” o epopee, o relevă și D. Micu: ,,Comedie umană, Istoria literaturii române, fiind o operă de clasificație, și nu doar de clasificație estetică, relevă raporturi nu numai între personalități considerate izolat, ci și între grupuri de spirite, între generații, între mișcări artistice sau ideologice, între manifestări de tot felul ale spiritualității naționale. Istoricul literar stabilește epoci, perioade, momente, delimitează genuri (literatură religioasă, cronici, poezie, nuvelă, eseu, teatru, roman, memorialistică), distinge direcții și tendințe ideologice (occidentalizarea, rezistența la occidentalizare, mesianismul utopic și pozitiv, arta cu tendință, tendința națională, poporanismul, ortodoxismul), curente și mai ales climate estetico-morale (clasicism întârziat, neoclasicism, romantism, junimism, nauralism, antijunimism de diverse orientări; simbolism, tradiționalism, modernism, eclectism, intimism, dadaism, suprarealism, ermetism, balcanism, scepticism, experiențialism, etc.), tipuri de literatură (umoristică, socială, decadentă, idilică, etc.), teme (ruinele, damnarea, gloata, copilăria, parternitatea, roadele, miracolul, neliniștea, aventura), tipuri de scriitori considerate din unghi social și ideologico-politic (mesianici, utopici și pozitivi, antibonjuriști, patrioți, unioniști, rurali, refractari, socialiști), structuri artistice (versul muzical, romanul ciclu, basmul dramatic, proustismul, proza etnografică și, într-un fel sau altul, le definește stilul specific și, unde e cazul, evoluția în timp.”101

În definirea curentelor, Călinescu se delimitează de E. Lovinescu, el nu definește curentele aprioric, după programele revistelor, așa cum făcuse Lovinescu, ci procedează a posteriori, scoțând notele lor caracteristice din analiza scriitorilor.102

Astfel, curente precum sămănătorismul, poporanismul și simbolismul apar ca mișcări literare cvasilibere, expresii, în fond, ale marilor creatori: sămănătorismul, cu tendința sa națională, mesianismul aplicat fondului etnic (O. Iosif, O. Goga, M. Sadoveanu, I. Agârbiceanu), poporanismul, cu teoria specificului național (Ibrăileanu, Hogaș, Galaction, etc.), simbolismul, ca urmare a influenței franceze (Șt. Petică, D. Anghel, I. Minulescu, G. Bacovia, etc.). În abordarea epocii 1920 – 1940, devenită pentru noi perioada interbelică, pornește tot dinăuntru în organizarea materiei, diviziunile fiind deduse din dezvoltarea și caracterele interne ale literaturii, văzută mereu a posteriori.103

,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent” începe cu un capitol despre formarea limbii române și valorile expresive ale lexicului moștenit. Subliniază rolul traducătorilor de cărți bisericești în formarea limbii literare, reevaluează sub aspectul estetic cronicile țărilor românești, verva lor polemică, accentul căzând pe creația lirică a lui Dosoftei, stilul oratoric la Antim Ivireanul sau imaginația fabuloasă la Dimitrie Cantemir, întâiul romancier original. În epoca luminilor, atenția se îndreaptă asupra clasicilor întârziați, Văcăreștii și Goleștii în Țara Românească, Ion Budai-Deleanu în Transilvania, Conachi și Asachi în Moldova. Urmează ,,romanticii”, ,,cântăreții ruinelor”, ,,damnații” și ,,mesianicii utopici” din care se reține îndeosebi figura lui Ion Heliade-Rădulescu, Inițiatorii spiritului critic sunt ,,mesianicii pozitivi”: Kogălniceanu, Bălcescu și Rousseau.

Crearea prozei revine lui C. Negruzzi, Pann, inimitabil umorist, Bolintineanu, romantic macabru și exotic, are tehnica versului muzical. O adevărată monografie se închină lui V. Alecsandri, poet oficial, ilustrând momentul 1955, preunionist. Odobescu e creatorul eseului, Filimon, al romanului, Hasdeu, al dramei istorice. Junimea este, în viziunea călinesciană, marea noastră epocă clasică. La Maiorescu e pusă în evidență arta polemistului, Eminescu e considerat poetul național, Creangă și Slavici sunt marii prozatori rurali, iar Caragiale e moralistul clasic cu propensiuni spre naturalism; în rândul marilor poeți e pus Alexandru Macedonski; Duiliu Zamfirescu creează romanul ciclic, Delavrancea, Brătescu-Voinești și Coșbuc ilustrează micul romantism provincial și rustic, ultimii doi în manieră clasică. Apreciază efortul de analiză a lui C. Dobrogeanu-Gherea, dar temperează entuziasmul pentru poezie al lui Vlahuță.

Pentru expunerea epocii 1920 – 1940, George Călinescu urmărește caracterele interne ale literaturii. Întâiul capitol este consacrat romancierilor, subliniindu-se dezvoltarea acestei specii prin Rebreanu (romanul gloatei), H. P. Bengescu și Camil Petrescu (romanul proustian), Ionel Teodoreanu (romanul copilăriei). Este tratat apoi modernismul, reprezentat teoretic de E. Lovinescu, iar în poezie de T. Arghezi, A. Maniu, Al. Philippide, G. Topârceanu, A. Cotruș, etc. Intimiștii, prin E. Bucuța și Perpesicius, fac poezia paternității și proza etnografică. Tradiționaliștii I. Pillat, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Radu Gyr sau Zaharia Stancu autohtonizează simbolismul și se dedică poeziei roadelor; ortodocsiștii (Voiculescu, Blaga, Crainic) împărtășesc doctrina miracolelor cu anumite nuanțări, Blaga propunând o doctrină personală, a misterului. Avangarda înglobează pe dadaiști, suprarealiști și ermetici (Tzara, Urmuz, Ion Barbu, Ion Vinea, Mateiu Caragiale).

Ultimele două capitole privesc diverse orientări din epocă, urmărite în critica lui Paul Zarifopol, M. Ralea, T. Vianu, P. Constantinescu, Ș. Cioculescu; se continuă cu proza memorialistică și documentară, literatura feminină (Maria Banuș), poezia profesiunilor, poezia provincială și tânără, noua generație cu filosofii neliniștii, aventurii și experiențelor și romancierii gidieni (Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian).104

Cum procedează Călinescu practic? Demersul este asemănător celui din monografii, dar mult mai sintetic: articolele debutează cu biografia scriitorilor. Noutatea metodologică vine din topirea în interiorul lor a formației intelectuale, a culturii scriitorilor, pe de o parte, iar pe de alta a detaliului pitoresc și anecdotic. Biografiei îi urmează caracterizarea operei insistându-se asupra pieselor reprezentative, în ordine cronologică, de obicei, în care este urmărită ordinea logică, operele supuse analizei fiind grupate și în funcție de gen, de tematică și de afinități stilistice.105

În cazul scriitorilor a căror operă se întinde pe mai multe epoci, Călinescu renunță la tăierea acestora în două-trei bucăți, pe decenii sau genuri, pentru că intenția lui este să construiască o istorie a personalităților și, de aceea, în concepția sa totalizantă, ,,fiecare articol e o monografie critică.”106

,,Istoria…” călinesciană devine un adevărat roman fluviu în care observațiile psihologice, etnologice și chiar politice, construiesc un tablou în mișcare compus din viețile scriitorilor deveniți din personalități, adevărate personaje ce se dezvăluie în sine, dar și printr-o complicată rețea ce se țese pe orizontală și verticală în diacronie și sincronie. Adevărată ,,creație critică”107, opera dezvăluie o viziune grandioasă în care cercetătorul pornește de la miturile naționale (Traian și Dochia, Miorița, Meșterul Manole și Zburătorul) ca să ajungă la opera lui Sadoveanu, Arghezi, Blaga sau Ion Barbu, iar imensul material e înfățișat mereu într-o unitate organică.

O adevărată arhitectonică, demnă de geniul lui Ioanide, trăiește prin situarea în centru a poetului național și a marilor clasici, Creangă, Caragiale și Slavici, cărora cercetătorul le consacră 72 de pagini din cele 1058 ale lucrării. Aceștia devin adevărați piloni de susținere a întregului edificiu, iar studiile ce le sunt dedicate fac vizibilă prețuirea deosebită a cercetătorului: Eminescu primește calitatea de simbol, iar trinitatea marilor prozatori aduce în literatură specificul celor trei țări române. Structura interioară a lucrării își câștigă complexitatea și desăvârșirea de creație artistică și de sinteză epică prin dinamismul narațiunii. Acolo unde biografia este amplă (în cazul marilor scriitori), Călinescu zugrăvește viețile acestora ca un adevărat romancier, în scopul de a realiza caracterizări sociologice, spirituale și morale.

Impresia de roman este întărită de admirabilele portrete care, nefiind gratuite, tind să suprindă plastic ființa scriitorului astfel conturat. De exemplu, Sadoveanu își personifică prin înfățișare opera: ,,voinic, trup mare, cap voluminos, gesturi cumpănite de oier, vorbire îmbelșugată, dar prudentă și monologică, ocolind disputa;”108 Ion Barbu are ,,fizionomie personală de om al soarelui, de calcaruri, înaintare de curd descălecat.”109

Portretistica sugestivă e completată de alte procedee romanești. Câteva dintre biografiile curpinse în ,,Istorie…” sunt precedate de ample descrieri ale cadrului geografic al lumii în care s-au format sufletește scriitorii. Procedeul îl exersase Călinescu în cele două monografii și-l va relua, rezumând, în paginile dedicate lui Creangă. O altă descriere de neuitat este cea prin care debutează capitolul despre Goga. Perspectiva este a călătorului care bate drumul cu piciorul, iar frazele amintesc de începutul romanului ,,Ion” al lui Liviu Rebreanu. Și aici face Călinescu sociologie și etnologie, reținând ocupațiile locuitorilor (,,platoul plin de arături”, ,,cățăratul oilor și viilor la pășune”), obiceiurile de viață (,,gospodarii dorm mai mult vara prin pod și pe afară și stau pe lângă vatră și-n căsoaie”), arhitectura caselor (,,casa e compusă îndeobște dintr-un cerdac”, are ,,două – trei încăperi”, ,,pereții ondulați trădează bârnele de dedesubt”, ,,mobila e simplă, tipică”, etc.) și relațiile sociale (,,Satul are clase sociale și câteva nume se repetă pe mai multe porți”). În această așezare, a Rășinarilor, se ivește firesc poetul Octavian Goga, care, deși, ,,nu seamănă cu totul a rășinărean”, reprezintă totuși ,,tipul ardeleanului din punctele cele mai vechi.”110

Vocația romanescă o demonstează și faptul că, din biografiile scriitorilor însemnați, George Călinescu intenționează să extragă câteva tipuri umane: Odobescu duce existența unui aristocrat, Nicolae Filimon este tipul micului burghez, iubitor de mâncăruri fine, autodidact, cu simțul muzicii; Ion Ghica este diplomatul căruia nu-i displace aventura; Hasdeu, prin atracția constantă spre sexul slab, realizează tipul omului fatal. Toate aceste considerații coverg firesc către sinteza pe care Călinescu o realizează spre sfârșitul cărții în capitolul Arghezi. Scriitorii sunt reuniți din perspectiva caracterului, a locului nașterii, a preocupărilor politice, etc., în trei mari tipuri: ,,Trei mentalități de scriitor se remarcă pentru cine aruncă un ochi atent asupra desfășurării literaturii noastre. Întâiul tip e al boierului, generos, revoluționar din inteligență, liberal, socialist chiar, ideolog ardent, puțin cam blazat, fraternizând cu norodul, dar păstrându-și și privilegiul de a rămâne în ce privește starea civilă în clasa sa. Kogălniceanu, Alecsandri și atâția alții sunt din această clasă […]. Al doilea tip e al ruralului: ideolog pătimaș, în direcția sănătății rasei și a drepturilor țărănimii, cu repulsie față de aristocrat, urând spiritul și, consecință firească, adesea, literatura franceză. Eminescu, Coșbuc, Rebreanu sunt din această categorie. Mai este tagma balcanicilor, sânge grecesc, ori vag peninsular, mai toți muntenii […]. Muzica orientală prin monotonia și chiar obscenitatea ei, amestecată însă cu delicate urcușuri lirice, poate sluji ca simbol al acestei categorii de autori care a dat pe Anton Pann (și înainte pe pitarul Hristache), pe Arghezi, pe Matei Caragiale, pe Urmuz și alții).”111

În această arhitectură romanescă, ce tinde spre unitate, își inserează cercetătorul cu finețe și talent, procedeele critice: paralela critică, analiza, rezumatul, studiul comparativ, citirea celor vechi prin cei noi și citatele ample. După cum se observă, textul critic intenționează, pe de o parte, să demonstreze existența unor reale filiații în cadrul literaturii române, scriitorii apărând ca făcând parte din aceeași mare familie; pe de ală parte, situează fenomenul literar românesc în contextul celui european. Opera scriitorilor este analizată în sine, dar mai ales în raport cu autorii anteriori. Astfel, ,,lungile epistole ale lui C. Bolliac sunt în spiritul lui Alexandrescu și osândesc odată franțuzirea cu Faca”112; poezia lui Duiliu Zamfirescu e un amestec ,,de tot felul de efluvii (Alecsandri, Eminescu, Traian Demetrescu)”113; pentru a-și justifica opțiunea așezării lui Coșbuc în capitolul ,,Micul romantism”, identifică la acesta ,,multe romantisme pe care le acordă la tradiția lui Bolintineanu și Alecsandri. Dar mai ales în spirit el se potrivea micului romantism al lui Delavrancea și Brătescu-Voinești”114; deosebita apreciere ce i-o acordă lui Octavian Goga îl situează pe acesta alături de Eminescu și Macedonski, ceea ce-l transformă în primul mare poet din epoca modernă, ,,poet național totodată și pur ca Eminescu”115; paginile dedicate lui Sadoveanu surprind procedeul rezumării textelor acestuia, dar și al paralelei. În ultimă instanță, Sadoveanu îi sintetizează, fără a-i anula, pe Creangă și Caragiale, ,,fiind mai inventiv decât cel dintâi și mai poet decât cel de-al doilea.”116 După prezentarea amplă a marelui Sadoveanu, devine firească comprimarea analizei unui Al. Cazaban ale cărui schițe ,,stau tematic în raza nuvelisticii lui Sadoveanu (vânătoare, compătimire pentru sălbăticiuni, vădane enigmatice)”117; ,,Ion” al lui Liviu Rebreanu este văzut ca roman țărănesc în continuarea ,,Marei” lui Slavici, iar ca roman al ambiției, măcar în aparență, e în linia ,,Ciococilor vechi și noi”118. Lui Arghezi, Călinescu îi va consacra pagini de analiză amănunțită tocmai cu scopul de a scoate în evidență valoarea incontestabilă a autorului ,,Florilor de mucigai”; paralele nu lipsesc nici aici: ,,Lingoare este o replică a zburătorului cu o analiză a turburărilor organice în totul nouă”; în ,,Ucigă-l toaca”, fantasticul este în felul caragialesc din ,,Hanul lui Mânjoală” și ,,în tonul burlesc antonpanesc, îngroșat de extraordinare imagini.”119 Aceste trăsături îi vor permite lui Călinescu apropierea lui Ion Barbu de Arghezi (deși erau știute delimitările nete ale primului prin condamnarea poeziei celui de-al doilea). În viziunea lui Călinescu, Ion Barbu era, fără să-și dea seama, din familia poetului fătălăului, căci continua tradiția lui Anton Pann, a poeziei muntenești balcanice și bufone, înrudit într-acestea cu Mateiu Caragiale.”120

Dacă pentru epocile moderne ale literaturii, scriitorii sunt analizați în curgerea cronologică, iar filiațiile sunt stabilite din această perspectivă, pentru literatura veche, Călinescu întreprinde o curajoasă acțiune de recuperare estetică. Reținând doar ceea ce este viabil artistic în scrierile cronicarilor, cercetătorul merge mai departe în procesul de revalorificare, descoperind în aceștia fermentul necesar și puncte de sprijin în evoluția ulterioră a literaturii române. A-l citi pe autorul cronicilor Cantacuzinilor prin Arghezi sau a descoperi în Ion Neculce un Creangă virtual prin ,,ingenuitatea șireată […], proverbialitatea, filosofia bătrânească, văitătura și, în fine, acel lucru învederat dar inanalizabil, ce se cheamă darul de a povesti,”121 devine modalitatea călinesciană de lectură inversă prin care cei vechi îi anunță, dar și trăiesc, prin prestigiul celor noi.

Prin studiul comparatist, Călinescu probează necesitatea istoricului și criticului de a se raporta cu ușurință la literaturile străine, dar aceasta nu este gratuită, pentru că în intenția cercetătorului nu stă parada de erudiție, ci, mult mai important, considerarea fenomenului literar românesc nu în izolare, ci în perpetuă relaționare cu cel universal. În acest punct, afirmațiile călinesciene suprind tot timpul cititorul, îl derutează dar îl și fascinează. Câteva afirmații sunt elocvente de la sine: ,,Lupta de la Podul Înalt povestită de Ureche este un tablou în negru și roșu ca scenele de război ale lui Paulo Ucello”122, invazia lăcustelor descrisă de Miron Costin este ,,transfigurarea biblică a realității din literatura română, un măreț episod dantesc;123 în aceeași manieră procedează pentru scriitorii moderni mai vechi sau mai noi: ,,Conachi este primul petrarchizant român;”124 la Cârlova, ,,înserarea este fundamental romantică și lamartiniană;”125 tot lamartiniană e ,,Căderea îngerilor la Ion Heliade-Rădulescu;”126 la Alexandrescu descoperă ,,o hohotire byroniană;”127 prin capodopera ,,Mihnea și baba”, Bolintineanu devine ,,un Bürger, un Jukovschi al nostru.”128 ,,Alecsandri vede țărănimea ca un Raffet, în aceeași priveliște sălbatică de colburi și dezvoltări vegetale;”129 la Odobescu, ,,palatul domnesc e personajul principal al nuvelei ca Notre Dame în romanul lui Victor Hugo;”130 prin temă, ,,Ciocoii vechi și noi e un mic roman sthendalian, iar Dinu Păturică e un Julien Sorel valah;”131 ,,Coșbuc e adesea un Marivaux rustic;”132 la Emanuel Bucuța descoperă ,,ceva din tehnica lui Heredia,”133 iar la Ion Pillat identifică ,,ocultismul de tip Maeterlink.”134 Imaginația lui Ilarie Voronca este ,,amestec inform de claudelism și suprarelism în maniera Desnons, Eluard, Reverdy”135 și exemplele pot continua.

În privința metodei citatului, Călinescu își explică preferința pentru cele ample, printr-o intenție educativă și dintr-o observație rămasă, din păcate, actuală și astăzi: ,,Am introdus și multe citate caracteristice […], adevărată antologie, fiindcă lumea, altfel, nu citește pe scriitori.”136

Motivația este completată însă de necesități metodologice, citatul având menirea de a evidenția temele și de a se înscrie firesc în narațiunea cadru. O asemenea lucrare în care zeci de scriitori trăiesc prin analiza călinesciană, nu putea fi ferită și de unele greșeli sau inadvertențe. Călinescu respinge sau nu înțelege gidismul unui Eliade sau Anton Holban, face din Topârceanu un poet grav și contemplativ, refuzându-i nota ironică; la Caragiale reține doar proza, pe care o analizează amănunțit, dar comediile și ,,Momentele” beneficiază doar de o coloană și un sfert din cele unspreceze pagini consacrate, eludând tocmai calitatea de mare dramaturg.137

Indiferent de câte astfel de erori de judecată am descoperi în ,,Istoria…” călinesciană, constatăm că în liniile de substanță, demersul critic exprimă obiectiv ierarhia valorilor artistice, iar critica actuală și le-a însușit evident cu unele rectificări: ,,Unii dintre criticii formați după 1944 prețuiesc, spre deosebire de G. Călinescu, opera lui Blaga, alții pe a lui Barbu, mai mult decât opera lui Arghezi, mulți atribuie lui Bacovia, lui Gib Mihăescu, lui Anton Holban și mai cu seamă lui Mateiu I. Caragiale o mai mare valoare decât cea recunoscută de Călinescu însă toți consideră scriitori de prim-plan ai secolului nostru pe Arghezi, Blaga, Bacovia, Pillat, Philippide, Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mateiu I. Caragiale, Gib Mihăescu, Anton Holban, Mircea Eliade, ș.a., adică pe aproape toți aceia cărora George Călinescu le discută operele (fie și atribuindu-le defecte capitale, pe spații vaste).”138 Devenită adevărată biblie a istoriei și criticii literare românești, este foarte probabil ca tabloul vast zugrăvit în paginile acesteia să rămână, în liniile esențiale, definitiv.

Bibliografie

1. Gh. Grigurcu, Critici români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1981, p. 23

2. Cf. George Călinescu, Ascensiune, în Ulysse, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 21 și 24

3. Ulysse, p. 451

4. George Călinescu, Pagini de estetică, Editura Albatros, București, 1990, p. 80

5. Idem, p. 81

6. Ibidem

7. Idem, pp. 80-81

8. George Călinescu, Ulysse, p. 454

9. Ibidem

10. Idem, p. 455

11. Ibidem

12. Idem, p. 462

13. Idem, p. 461

14. Idem, p. 466

15. Idem, p. 468

16. George Călinescu, Pagini de estetică, p. 70

17. Idem, p. 72

18. Idem, p.84

19. Idem, p. 85

20. Ibidem

21. Idem, p. 86

22. George Călinescu, Ulysse, p. 459

23. Ibidem

24. George Călinescu, Pagini de estetică, p. 78

25. Idem, p. 83

26. Idem, p. 82

27. Ibidem

28. Idem, p. 83

29. Ibidem

30. Cf. D. Micu, Între Apollo și Dionysos, op. cit., p. 383

31. George Călinescu, Ulysse, p. 480

32. Idem, p. 458

33. George Călinescu, Pagini de estetică, p. 77

34. M. Zaciu, Mic dicționar de scriitori, p. 139

35. George Călinescu, Ulysse, pp. 456-457

36. Pompiliu Constantinescu, Scrieri, Editura Minerva, București, 1972, pp. 189-190

37. Camil Baltazar, De vorbă cu G. Călinescu despre Viața lui Mihai Eminescu, în ,,România literară”, an I, nr. 9, aprilie 1932

38. G. Călinescu, Opinii asupra lui Mihai Eminescu, în Vremea, nr. 182, 9 aprilie 1931

39. George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Saeculum, București, 1991, p. 7

40. Idem, p. 8

41. Idem, p. 26

42. Cf. Ion Bălu, Eseu despre etapele creației, p. 146

43. George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 31

44. Idem, p. 32

45. Idem, p. 33

46. Idem, p. 102

47. Idem, p. 159

48. Idem, p. 193

49. Idem, p. 202

50. Idem, p. 249

51. George Călinescu, în Postfața la Ion Creangă (Viața și opera), Editura Eminescu, București, 1987, p. 281

52. Idem, pp. 281-282

53. Idem, p. 283

54. Idem, p. 13

55. Ibidem

56. Ibidem

57. Idem, p. 33

58. Idem, p. 41

59. Ion Bălu, op. cit., p. 199

60. Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, București, p. 679

61. Ion Bălu, op. cit., p. 202

62. George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), p. 143

63. Idem, p. 144

64. D. Micu, op. cit., pp. 281-282

65. Idem, p. 307

66. Cf. George Călinescu, în Prefața la Opera lui Mihai Eminescu, I, Editura Minerva, București, 1976, pp. 6-7

67. Ibidem, p. 6

68. Idem, p. 7

69. Idem, p. 8

70. Ibidem

71. Ibidem

72. Eugen Simion comentează pe…, în Colecția ,,Scriitori comentați”, Editura Recif, București, 1994, p. 36

73. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, p. 13

74. Idem, p. 19

75. Idem, p. 21

76. Idem, p. 60

77. Idem, p. 305

78. Idem, p. 355

79. Idem, p. 553

80. Cf. Eugen Simion, op. cit., p. 40

81. G. Călinescu, op. cit., pp. 130-133

82. Cf. M. Ungheanu, în Repere istorico-literare din G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II, pp. 599-600

83. Idem, p. 603

84. George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), p. 307

85. Idem, p. 223

86. Idem, p. 256

87. Idem, p. 256

88. Idem, p. 257

89. Ibidem

90. Idem, p. 265

91. Cf. George Călinescu, op. cit., p. 274

92. Idem, p. 275

93. Idem, p. 280

94. Ibidem

95. George Călinescu în Prefața la Istoria literaturii române …, Editura Minerva, București, 1987, ediția a II-a, revizuită și adăugată, p. 4

96. Idem, p. 3

97. Idem, p. 4

98. Ibidem

99. George Călinescu, op. cit., p. V

100. Eugen Simion, op. cit., p. 677

101. D. Micu, op. cit., pp. 488-489

102. Cf. Al. Piru, în Prefața la Istoria literaturii române de la origini până în prezent, p. IX

103. Cf. Mic dicționar de sciitori, p. 139

104. Cf. D. Micu, op. cit., p. 385

105. George Călinescu, op. cit., p. VI

106. Idem, p. 631

107. Idem, p. 893

108. Idem, p. 950

109. Idem, p. 615

110. Cf. George Călinescu, op. cit., pp. 605-607

111. George Călinescu, op. cit., p. 814

112. Idem, p. 246

113. Idem, p. 535

114. Idem, p. 586

115. Idem, p. 610

116. Idem, p. 631

117. Idem, p. 726

118. Cf. George Călinescu, op.cit., p. 731

119. Idem, pp. 814 și 828

120. Idem, p. 895

121. Idem, p. 24

122. Idem, p. 16

123. Idem, p. 19

124. Gerge Călinescu, op. cit., p. 87

125. Idem, p. 128

126. Idem, p. 140

127. Idem, p. 150

128. Idem, p. 236

129. Idem, p. 297

130. Idem, p. 356

131. Idem, p. 961

132. Idem, p. 535

133. Idem, p. 585

134. Idem, p. 849

135. Idem, p. 850

136. Idem, p. VI

137. Cf. D. Micu, op. cit., pp. 461-462

138 D. Micu, op.cit., p. 407

IV. Rezonanța operei de critică și istorie literară călinesciană

Probabil că niciun critic român nu s-a bucurat de adulația și cultul care s-au țesut în jurul lui Călinescu, culminând cu formula ,,Divinul Critic” a apologetului Eugen Barbu, dar nici de valul de contestări care a pornit la prima sa carte publicată, ,,Viața lui Mihai Eminescu”, și s-a amplificat după publicarea ,,Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”, atingând proporțiile unui scandal public și având ca efect retragerea cărții din librării.

L-au contestat puternic eminescologii din deceniul al patrulea și l-au elogiat Garabet Ibrăileanu și Paul Zarifopol: ,,Cartea d-lui Călinescu – afirma Ibrăileanu – îți îmbogățește cunoștințele despre Eminescu, îți dă o imagine completă a lui […], te încântă ca operă de artă, fiindcă în limitele geniului ei, este o operă de creație și, în sfârșit, are calitatea eminentă de a te face să gândești.”1 Ibrăileanu îi recunoaște lui Călinescu statutul de ,,critic”, de ,,om de gust”, observă serioasa cultură estetică și literară și apelul la criteriul valorii aplicat în studiul unei opere literare.

Analizând biografia publicată de Călinescu, criticul punctează notele ei definitorii: evitarea romanțării, talentul conceperii, selectarea faptelor semnificative în conturarea vieții poetului, utilizarea izvoarelor prin culegerea esențialului și caracteristicului. Opera lui Călinescu are la bază o viziune unică, organică și propune o interpretare originală din care decurge transformarea poetului într-un adevărat personaj.

De asemenea, Călinescu a știut să completeze lacunele biografice printr-o uriașă muncă de citire a manuscriselor eminesciene. Stilul abordat în ,,Viața lui

Mihai Eminescu” îl descoperă pe Călinescu prozatorul, în așa fel încât lucrarea sa are un caracter de înaltă artă, comparabilă cu opera lui Caragiale sau Sadoveanu. 2

La rândul său, Paul Zarifopol elogiază apariția atât de necesară a unei biografii a marelui poet, îl apără pe Călinescu în fața detractorilor și conchide: ,,Această Viață a lui Mihai Eminescu îmi pare, în spirit cercetător și învățătură, în pătrunderea artistică și talent literar, una dintre cele mai reușite cărți românești.”3

Analizând ,,Opera lui Mihai Eminescu”, Eugen Simion fixează importanța lucrării călinesciene, afirmând că aceasta ,,este o carte de cea mai mare însemnătate pentru cultura română.”4

Referindu-se la monografia dedicată lui Creangă, același critic remarcă rolul fundamental pe care lucrarea l-a jucat pentru generațiile ulterioare de receptori: ,,portretul lui Creangă ca scriitor fundamental, erudit și rafinat, fabulos și realistic, comediograf superior, gratuit într-un mod sublim, se întregește pe alt plan estetic decât acela propriu scriitorului poporal, primitiv, umorist vârtos. Din acest punct de vedere, Creangă, așa cum îl văd generațiile mai noi e, în bună parte, creația lui George Călinescu.”5

Faptul că actul critic la Călinescu este în același timp act de creație este subliniat de Ion Bălu în eseul său, atunci când se referă la opera ,,Viața lui Mihai Eminescu”: ,,Călinescu e creator și datele îi servesc la conturarea unui om cu o carte de identitate unică […]. Dincolo de documente transfigurate creator, eroul lui G. Călinescu trăiește epic și, din poet, criticul face personajul său pe care îl contemplă din afară, rămânând fidel documentelor, fiind obiectiv adică. Rațiunea unui astfel de roman stă în înfățișarea unui personaj în depănarea existenței lui ca exponent al unei virtuți.”6

,,Istoriei literaturii române de la origini până în

prezent” i se recunoaște, încă de la apariția în 1941, monumentalitatea, Alexandru Rosetti sau Pompiliu Constantinescu lăudându-l pe autor fără rezerve. În același timp, se ridică voci care îi contestă anumite elemente, însă, aceste atacuri trebuie văzute și ca un efect al polemicilor inițiate de Călinescu înainte de publicarea lucrării (v. Polemica Călinescu-Lovinescu, pornind de la amendarea tezelor sincronismului și a mutațiilor valorilor susținute de primul în opoziție cu ideile de tradiție și continuitate pe care le propune al doilea).

Deși îi recunoaște anumite merite – monumentalitatea, talentul literar, etc. – Lovinescu îi reproșează lui Călinescu un neajuns – lipsa obiectivității: ,,Cu toate aceste mari însușiri de expresie artistică, de receptivitate estetică, de amplexiune a inteligenței, de putere de muncă, de adunător de uriașe materiale și de animator al lor prin simplul prestigiu al talentului, d. Călinescu nu este indicat pentru a scrie o istorie a literaturii din lipsa unei calități și mai esențiale decât toate celelate, cel puțin în această categorie de activitate: obiectivitatea.”7 În 1943, Lovinescu va reveni și va recunoaște, deși singular, meritul lui Călinescu de a fi dat prima ,,Istorie” care are la bază criteriul estetic în receptarea operei.8

Pe aceeași linie contestatară, se înscrie și Șerban Cioculescu (și cu editorul revistei ,,Kalende” polemizase Călinescu, în cadrul dezbaterii ,,Mistică” versus ,,Intelectualism”). Cioculescu acuză și el subiectivitatea și impresionismul critic: ,,Operă de poet prin intuirea lirismului enigmatic, de romancier, prin construcțiile psihologice și portretistice cu pretexte din realitate, de critic impresionist prin arbitrariul temperamental al simpatiilor și antipatiilor, dar mai puțin operă de istoric literar și de arhitect.”9 Susține și el, ca și Lovinescu, faptul că lipsa obiectivității îl face pe Călinescu ,,neindicat să întreprindă o

istorie literară.”10

Călinescu le va răspunde, susținându-și pasionat concepția despre obiectivitate, văzută nu ca stil rece, cuminte, ci ca receptare estetică proprie, subiectivă deci, dar obiectivată prin generalizare, într-o sinonimie cu autenticitatea și onestitatea despre care discutase și în ,,Principiile de estetică.”

Critica mai recentă preia și ea această dialectică afirmare/contestare. Printre cei care recunosc meritele monumentalei lucrări, se numără Ion Bălu, D. Micu, Mircea Martin sau Crohmălniceanu.

Ion Bălu vorbește despre ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent” ca despre ,,o lespede de granit”. Comparată cu istoriile predecesorilor, ,,reprezintă un salt prin introducerea criteriului estetic.”11

Pentru Crohmălniceanu, ,,nota izbitoare de originalitate i-o conferă acestei istorii literare din capul locului ruptura hotărâtă și consecventă de criteriul cultural. George Călinescu refuză să ia în considerare scrierile care n-au o valoare artistică. El face o istorie a literaturii și nu a culturii române.”12 Remarcă unitatea de concepție, coerența și organicitatea ,,Istoriei…”: ,,O altă calitate excepțională a Istoriei literaturii române este fantastica ei organicitate. Nimic care să nu se lege perfect și intim, de o concepție a întregului nu intră în această stufoasă construcție. Ca Ioanide, George Călinescu are tot timpul în minte imaginea catedralei sale și orice detaliu e chemat să o facă a trăi așa cum a gândit-o el. În corpul literaturii române, criticul distinge permanent o secretă circulație sangvină și-i reconstituie harta misterioasă cu o fascinantă capacitate de a percepe invizibilul.”13

Ca și alți comentatori, Crohmălniceanu identifică și el strânsa legătură între critică, istorie literară și creație la Călinescu: ,,În sfârșit, complexa și desăvârșita structurare

interioară a acestei lucrări monumentale, rezultă mai cu seamă în calitatea ei de a fi o splendidă creație artistică. Pledoaria autorului pentru istoria literară văzută ca o sinteză epică […], dobândește printr-o asemenea realizare unică o ilustrare practică uimitoare.”14

În cartea sa, ,,G. Călinescu și complexele literaturii române”, Mircea Martin va face o atentă analiză a operei călinesciene, surprinzând imaginea unei personalități reprezentative pentru o întreagă spiritualitate românească: ,,descopeream un etos călinescian […] în urmarea unor dificile răspunderi, în râvna edificatoare și în ambiția de a elibera literatura națională de complexele ei de inferioritate în context european, de a face din monumentala Istorie o demonstrație a puterii de creație române […]. Călinescu a fost implicat în această evoluție prin ierarhia de valori pe care ne-a lăsat-o, prin modul său propriu de a aborda literatura, prin seducția stilului său […]. Marele critic a fost, într-adevăr, un promotor al valorilor românești, concepându-și exegeza monumetală ca pe o recucerire în spirit a geografiei și istoriei autohtone. Inițiativa sa a fost aceea a unui spirit intelectual superior care înțelegea să-și cenzureze sentimentele prin erudiție și exigență estetică […]. Opera sa este un reper important al situării noastre aici și acum […] într-o durată universală.”15

Tot lui Călinescu îi revine meritul de a topi ideologiile literare de până la el, realizând ,,sinteza contribuțiilor divergente ideologic ale predecesorilor săi. Abia raportate la opera călinesciană, sintezele acestora vor părea unilaterale și parțiale.”16

Ecourile creației călinesciene s-au făcut auzite în timp și, așa cum tânărul Călinescu își găsise modele în profesorii săi, Ramiro Ortiz sau Vasile Pârvan, tot așa, generații ulterioare de critici sau istorici literari se vor raporta la Călinescu luându-l drept reper. În acest sens,

Eugen Simion descoperea ,,doi călinescieni” în persoana lui Alexandru Piru și Adrian Marino: ,,Al. Piru e, cum îl recomanda și George Călinescu, un spirit tinzând spre sistem […]. Istoria literaturii e ținta criticului și în această aspirație nu se poate să nu se observe dorința secretă de a urma îndeaproape pe Călinescu. De la el, Al Piru deprinde câteva lucruri fundamentale. Atitudinea, mai întâi, consecvent estetică față de faptele literare, plăcerea, apoi, pentru amănuntul savuros și năzuința spre portretul spiritual,”17 iar ,,Adrian Marino a început ca eseist în stilul lui Geroge Călinescu […]. Viața lui Macedonski este o excelentă biografie critică, structurată pe ideea portretului moral. Adrian Marino […] reconstituie, pas cu pas, traiectoria personajului, ascendența, luptele politice și literare, virtuțile și servituțile personajului, toate acestea într-o delectabilă narațiune critică al căui model este Viața lui Eminescu.”18

Afirmațiile discipolilor sunt, de asemenea, relevante în conturarea profilului unuia dintre criticii esențiali ai literelor române. Mai întâi, Al. Piru, referindu-se la ,,Istorie…” surprinde faptul că ,,George Călinescu aducea pentru prima dată în istoriografia literară română și cred că și universală, o personalitate deosebit de înzestrată în percepția fenomenului literar […], o intuiție care trebuie pusă, fără îndoială și pe seama instinctului său creator nativ, dar și pe seama unei exemplare culturi și a unei foarte întinse experiențe. Romancier de uimitoare resurse, poet, dramaturg, eseist delectabil, G. Călinescu poseda teoretic și practic toate mijloacele înfăptuirii, deci și înțelegerii unei opere literare, ale recunoașterii valorilor artistice, având totodată putința ierarhizării lor […], constituindu-și o metodă proprie, ce se deosebește de istorist și scientist, ca și de impresionism și estetism, servindu-se de toate la un loc și de niciuna în chip unilateral […].”19

Își continuă exegeza pe marginea ,,Compendiului” din 1945 considerând că ,,este tot o epopee, dar, de data aceasta, nu de eroi, ci de forme, mai degrabă o dramă de idei […]. Scrisă în scopul de a informa pe români și pe străini asupra contribuției noastre la cultura europeană, ,,Compendiul” […] este cea mai importantă lucrare de acest fel întocmită până astăzi.”20

Celălalt călinescian, Adrian Marino, se ocupă îndeaproape de activitatea de critic al literaturii universale, această preocupare a lui Călinescu fiind rezultatul convingerii că unui critic îi este necesară și obligatorie o serioasă cultură universală: ,,Spiritul în care George Călinescu a scris despre literatura străină nu poate fi bine înțeles fără o raportare strictă la tendințele personalității sale critice întregi. Avidă deopotrivă de literatura română și străină, ea a știut să le absoarbă pe amândouă, după anume rațiuni estetice și istorico-literare, conform unei metode și viziuni speciale cu referire permanentă la sfera totalității.”21

Contestat sau adulat, Călinescu a reușit să construiască o operă inimitabilă ilustrând un stil inconfundabil: călinescianismul. Coordonatele sale au fost convingător definite de Ovid S. Crohmălniceanu, după care acesta ar însemna extraordinară elasticitate intelectuală, capacitatea de a admite ideile cele mai deosebite și mai contradictorii, atitudine spirituală structural antidogmatică, formulări răspicate, simț ascuțit al nuanței, puterea de a descrie opera artistică prin cuvinte care să o scoată din sfera livrescului și să o aducă în câmpul lumii fenomenale curente.22

Analizând personalitatea călinesciană, D. Micu remarcă pendularea continuă între apolinic și dionisiac, între seninătatea clasică și tumultul romantic. În maniera călinesciană de a închide monografia Eminescu, D. Micu va concluziona și el: ,,Acesta a fost Călinescu. Structură

complexă, derutantă, adevărat ghem de contradicții. Personalitate eminentă paradoxală, cea mai paradoxală, poate, din întreaga istorie a literaturii române. Scriitor total și proteic. Spirit stăpânit de aspirația la rotund și devorat de tentația eliminatului. Natură frenetică, dionisiacă, încastrată în tărâmurile apolinicului […]. Într-un cuvânt, G. Călinescu e o personalitate singulară, și nu doar în spațiul românesc […]. Ne confruntăm cu G. Călinescu în permanență. Împrumutând imaginea baudelairiană, se poate spune că G. Călinescu e unul dintre farurile conștiinței noastre literare.”23

Bibliografie

1. Garabet Ibrăileanu în Dinu Pillat, George Călinescu în conștiința literară a contemporanilor, Editura Albatros, București, 1999, p. 54

2. Cf. Garabet Ibrăileanu, op. cit., pp. 56-59

3. Paul Zarifopol în Dinu Pillat, op.cit., p. 62

4. Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, București, 1978, p. 676

5. Idem, p. 683

6. Ion Bălu, Viața lui George Călinescu, Editura Libra, București, 1994, pp. 137-138

7. Eugen Lovinescu, George Călinescu: Istoria literaturii române, în cadrul anchetei ,,Pro și contra”, în ,,Curentul literar”, III, 1941, nr. 128, 13 septembrie

8. Cf. Eugen Lovinescu în Dinu Pillat, op.cit., pp. 104-106

9. Șerban Cioculescu în Dinu Pillat, op.cit., p. 103

10. Ibidem

11. Cf. Ion Bălu, op.cit., p. 280

12. Ovid S. Crohmălniceanu în Dinu Pillat, op.cit., p. 113

13. Idem, p. 120

14. Idem, p. 126

15. Mircea Martin, George Călinescu și complexele literaturii române, Editura Albatros, București, 1981, pp. 9-10

16. Idem, p. 167

17. Eugen Simion, op. cit., p. 704

18. Idem, p. 714

19. Al. Piru în Postfață la George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 397

20. Idem, p. 401

21. Adrian Marino în Dinu Pillat, op.cit., p. 275

22. Cf. Ovid S. Crohmălniceanu, op. cit., pp. 129-131

23. D. Micu, George Călinescu – Între Apollo și Dyonisos, Editura Minerva, București, 1979, pp. 739-740

Bibliografie generală și selectivă

Alecu, V. – Opera lui Geroge Călinescu, Editura Albatros, București, 1974.

Baltazar, Camil – De vorbă cu G. Călinescu despre ,,Viața lui Eminescu”, ,,România literară”, an I, nr. 9, aprilie 1932.

Bălu, I. – George Călinescu – eseu despre etapele creației, Editura Cartea Românească, București, 1970.

Bălu, I. – Viața lui George Călinescu, Editura Libra, București, 1994.

Călinescu, G. – Ion Creangă (Viața și opera), Editura Eminescu, București, 1987.

Călinescu, G. – Istoria literaturii române. Compendiu, Editura pentru Literatură, București, 1968.

Călinescu, G. – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, ediția a II-a, revizuită și adăugată, 1987.

Călinescu, G. – Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, București, 1976.

Călinescu, G. – Pagini de estetică, Editura Albatros, București, 1990.

Călinescu, G. – Ulysse, Editura pentru Literatură, București, 1967.

Călinescu, G. – Viața lui Mihai Eminescu, Editura Saeculum, București, 1991.

Constantinescu, P. – Scrieri, Editura Minerva, București, 10072.

Grigurcu, Gh. – Critici români de azi, Editura Cartea

Românească, 1981.

Martin, M. – George Călinescu și complexele literaturii române, Editura Albatros, București, 1981.

Micu, D. – George Călinescu – Între Apollo și Dyonisos, Editura Minerva, București, 1979.

Pillat, D. – George Călinescu în conștiința literară a contemporanilor, Editura Albatros, București, 1999.

Rotaru, I. – O istorie a literaturii române, II, Editura Minerva, București, 1972.

Simion, E. – Comentează pe…, Colecția ,,Scriitori comentați”, Editura Recif, București, 1994.

Simion, E. – Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, București, 1978.

Zaciu, M. (coord.) – Mic dicționar – Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Cuprins

Cuvânt înainte 3

I. Importanța lui George Călinescu în istoria literaturii române 6

Bibliografie 15

II. Anii de formație a criticului și istoricului literar 16

Bibliografie 32

III. Configurarea concepției despre critica și istoria literară 33

Bibliografie 67

IV. Rezonanța operei de critică și istorie literară călinesciană 71

Bibliografie 79

Bibliografie generală și selectivă 80

Cuprins 82