Importanța Literaturii Pentru Copii în Procesul Instructiv Educativ din Grădiniță

CAPITOLUL I

1. Importanța literaturii pentru copii în procesul instructiv educativ din grădiniță

Literatura despre copii și nu neaparat pentru copii-și de aici nu poate fi omisă, dintr-o foarte lungă listă, capodopera Amintiri din copilărie a inegalabilului Ion Creanga- poate fi eventual punctul de plecare al demersului nostru ce se vrea o incursiune marcată de preocupări analitice în lumea conceptiilor acestui important segment al literaturii. A scrie pentru cei mici înseamnă, pentru orice autor, a gasi acele mijloace artistice ce-i permit copilului să simtă, să guste, să traiască emoțiile povestirii și, mai ales, să fie parte activă în națiunea care devine, astfel, un moment anume din viața lui. Tocmai acest moment este trăit de copil în același ritm cu eroii din poveste, având parte de aceleași stări de neliniște, de aceiași infrigurare și având, în plus, de suportat nerăbdarea cu care-și asteaptă eroii să treacă peste momentele dificile ori gata să stăpânească situația ."Copilul n-a citit prea mult, cunoștintele lui despre viața sunt sărace. Lui îi sunt înca necunoscute comorile din cărti, cum necunoscute îi sunt multe alte descoperiri ale creierului omenesc(…)La început el este atras mai mult de imagini decât de text. De aceea cartea pentru copiii de vârsta preșcolară exceleaza în imagini cu culori vii , iar povestirea este scurtă și atrage mai ales prin acțiunea ei dinamică…"

Astefel privind lucrurile, este limpede că evocarea copilăriei devine tema esențială pentru mai mulți scriitori, atât în literatura română, cât și în marea literatură universală. Cunoscute îndeobște drept "cărti ale copilăriei", multe dintre ele sunt opere inegalabile și inconfundabile totodată: Amintiri din copilărie de Ion Creangă,Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu, Sarea în bucate și Prâslea cel voinic și merele de aur de Petre Ispirescu.

Capodopera lui Mihail Sadoveanu în sfera literaturii pentru copii e, fară îndoială Dumbrava minunată.

În cuprinsul ei, lumea reala și cea fantastică este reflectată în imaginația copilului . Se întrepătrund într-un contur cu conotații particulare, totul devenind, pentru Lizuca, eroina de "numai șase anișori", mediul în care sfaturile cele bune vin de la Sora Soarelui, iar cei care stiu să o indrume "înspre bunici"sunt Sfânta Miercuri și Patrocle. O trecere în revista a tot ceea ce ne-a lasat mostenire harul lui Mihail Sadoveanu e cvasiimposibil.

Literatura pentru copii constituie o sursă inepuizabilă de exemple frumoase de comportare oglindite în mici antiteze între personaje, ne oferă consecințele neascultării sau ascultării, vredniciei sau lenei, cinstei sau necinstei, adevărului sau minciunii, ne prezintă trăsături pozitive ale unor eroi: vitejia, curajul, înțelepciunea, stăpânirea de sine,devotamentul, prietenia sinceră, dar și trăsături nedemne, condamnabile ale unor personaje: viclenia, zgârcenia, lăcomia, șiretenia, îngâmfarea.

Conținutul poveștilor și basmelor îl transpune pe copil într-o lume mirifică, îi cultivă fantezia și visarea. Ele au încântat întotdeauna copilăria tuturor generațiilor și, totodată, acestea constituie un mijloc important care contribuie la lărgirea orizontului copilului.Literatura pentru copii își găsește un larg auditoriu în rândul tinerilor tocmai pentru că apelează la afectivitatea lor, aceasta contribuie la cunoașterea prin intermediul imaginii artistice a lumii înconjurătoare, lărgirea sferei de reprezentări despre cele petrecute anteriordar și la formarea unei atitudini corespunzătoare.

Copilul este creatorul propriilor imagini, povestitorul fiind cel ce le sugerează verbal. Efortul copilului de a-și imagina și înțelege nu poate fi conceput în afara unei gimnastici intense a memoriei, a gândirii, a voinței și a limbajului.

Pătrunzând într -o lume nouă pe care n-o cunoaște, copilul încearcă să și-o imagineze și să judece după propriile idei faptele prezentate.(importanta literaturii pentru copii, curs online)

”Limba unui popor se formează și dezvoltă prin viață sufletească comună…fiecare cuvânt din limba națională e chinuit, e trăit de neamul întreg, în viața lui sufletească comună de veacuri și milenii…” L. Rebreanu

Limbajul, limba,comunicata orala-forme ale activitatii interumane

Limba este principalul mijloc de comunicare al unui popor, este purtătoarea spiritualității sale, a tradițiilor și a geniului său.

Limba este o entitate specifică, distinctă de limbaj, obiectivată prin intermediul unor sisteme de semne și al unor reguli logico-gramaticale de punere în corespondență cu cuvintele orale și de combinare în propoziții purtătoare de mesaj. Limba este „totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale, gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare”.

Prin urmare limba „este un instrument de comunicare elaborat de societate, în timp ce limbajul este activitatea individuală de folosire a limbii pentru comunicare”.Cu ajutorul limbii oamenii se înțeleg între ei, își exprimă ideile prin vorbire și scriere, gândurile și sentimentele. Prin intermediul limbii oamenii dobândesc noi cunoștințe, își lărgesc orizontul cultural, se pregătesc în meserii sau profesii, devin utili societății în care trăiesc și contribuie la dezvoltarea ei.

Profesorul Vasile MOLAN afrmă ca: „Folosirea corectă a limbii materne este un act patriotic, este o formă de respect a poporului din care faci parte.” Însușirea limbii române începe de la vârstele cele mai mici, în familie, iar învățarea corectă a limbii române se realizează organizat, cu mijloace specifice, încă de la grupa mică sau nivelul I al educației timpurii. Însușindu-și limba, copilul dobândește mijlocul prin care poate realiza comunicarea cu cei din jur în forme superioare, poate ajunge la cunoașterea tot mai deplină a realității obiective. Pe măsură ce-și însușește vorbirea, copilul poate fi educat mai ușor. Prin intermediul cuvântului, de exemplu, se contribuie la dezvoltarea lui intelectuală.

Fiecare arta foloseste materiale specifice : pictura foloseste culorile , muzica foloseste sunetele, sculptura foloseste bronzul, piatra , lemnul , iar literatura foloseste cuvantul. Am aratat mai sus ca limba este un mijloc de comunicare intre oamnei , dar in literatura dobandeste "o valoare expresiva sporita"

Comunicarea inseamna transmiterea de informatii, iar din punct de vedere structural comunicarea dintre doua persoane presupune existenta urmatoarelor componente( emitatorul, codul,canalul de comunicare, mesajul, receptorul sau destinatarul si conexiunea inversa de la destinatar la emitator.

Dialogul este comunicarea directa dintre doua persoane si presupune un schimb de mesaje sau cooperare in tratarea unui subiect . In dialogul dintre doua persoane rorurile dintre emitator si receptor se schimba alternativ astfel fiecare partener ajunge sa fie si emitator , dar si receptor.Comunicarea umana este o comunicare intelectiva sau semantica si se realizeaza cu ajutorul sistemului de codurimcare este limba vorbita.

1.2.1 Definitie, tipuri ale limbajului

Din punct de vedere psihologic, limbajul este activitatea de comunicare dintre oameni, activitate realizată cu ajutorul limbii și al tuturor resurselor ei. Forma concretă, naturală a limbajului este vorbirea, adică limbajul oral. Deși sunt fenomene diferite, limbajul și gândirea se intercondiționează, ele aflându-se într-un raport de unitate.

În abordarea problematicii dezvoltării și formării prin educație a diferitelor forme ale limbajului, se adoptă principiile generale ale teoriei comunicării. Limbajul, ca activitate de comunicare interumană prin intermediul limbii și al tuturor resurselor ei, este interpretat ca un ansamblu ordonat de semne, structurat după reguli semantico-sintactice, ce fac posibil transferul de informație între sistemul „emitent” și cel de tip „destinatar”.

Condiția de bază a realizării limbajului o constituie existența unei situații semiotice, a unei relații comunicaționale orientate între emițător și destinatar, ce să dispună de un canal de comunicare. Pentru realizarea unei comunicări eficiente, emitentul trebuie sa-si clarifice ideile,initiatorii comunicarii sa examineze adevaratul scop al comunicarii si sa nu se piarda in detalii.

Eficiența activității educative de formare și dezvoltare, la vârstele preșcolarității și școlarității, a diferitelor forme ale limbajului este în funcție de gradul în care se realizează corespondența semantică dintre ansamblul modelelor subiective interne de codificare ligvistică (semantică și sintactică) prezent la emițător și cel de decodificare a înțelesurilor transmise destinatarului. Cele două modalități de codificare-decodificare a mesajelor lingvistice sunt rezulatele procesului de asimilare a informațiilor provenite din mediul de vorbire, proces desfașurat pe parcursul dezvoltării ontogenetice a copilului. La vârste mici, gradul de elaborare a modelelor psihologice de tip lingvistic, ce să permită o astfel de decodificare a mesajelor de către copil, este redus. Informația genetica oferă copilului doar posibilitatea perceperii reale, primare auditive a limbajului oral și capacitatea potențială de emitere a formelor, capacitate pe care copilul nou-născut o valorifică prin „exerciții funcționale spontane”. Revine mediul de vorbire și activității educative rolul de a forma și dezvolta la copil mecanismele psihologice și neurofuncționale ce să permită eficiența comunicării în plan verbal, scris și citit, și care să asigure astfel structurarea intelectului și dezvoltarea personalității.

1.2.2. Functiiale limbajului

Limbajul, din punct de vedere al inițiativei de comunicare, este de două feluri: limbaj activ și limbaj pasiv. Limbajul activ este limbajul în care este prezentă intenția de comunicare, este procesul de pronunțare a cuvintelor și de fixare a lor în scris. Limbajul pasiv este limbajul în care nu este prezentă intenția de comunicare, ci de recepționare și înțelegere a limbajului celui care ne transmite un mesaj oral sau scris. Limbajul pasiv îl precede pe cel activ și este mai bogat decât acesta. Limbajul activ presupune exersare și cultivare sistematică.

După forma de exprimare, limbajul este de două feluri: intern și extern. Limbajul intern este limbajul care se desfășoară în sfera lăuntrică, mintală. Este vorbire în gând cu sine însuși și pentru sine. Este asonor, ascuns, este centrat pe înțelesuri, pe idei și imagini, este economic pentru că uzează de prescurtări și condensări. Limbajul intern este foarte rapid, se desfășoară cu o viteză de sute de ori mai mare decât limbajul oral. Limbajul extern este adresat unor destinatari din afară și se realizează în două ferme: limbaj oral și limbaj scris.

Limbajul oral este limbajul vorbit și rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli logico–gramaticale ale sunetelor articulate. Este forma de bază a limbajului la om, pentru că de la limbaj oral pornesc toate celelalte forme de limbaj. După specificul comunicării, limbajul oral se realizează în trei variante:

Solilocviu este vorbirea cu voce tare cu noi înșine. Această formă de comunicare se întâlnește la copil până la vârsta de 5 ani și prin ea se exteriorizează intențiile.

Monolog presupune existența unui destinatar extern care să recepteze fluxul mesajelor fără a replica după fiecare secvență, ci doar la sfârșit.

Dialog este comunicarea între două persoane, relație în care fiecare partener de dialog este și emițător și receptor. Dialog înseamnă schimb reciproc de mesaje.

În activitatea de comunicare umană, limbajul are mai multe funcții:

Funcția de comunicare ( de transmitere a unui continut semantic de la o persoana la alta)

Funcția de cunoaștere sau conceptualizare(in general de elaborare a gandirii)

Funcția de reprezentare simbolică(de substituire a unor obiecte sau fenomene si relatii prin formule verbale si /sau alte semne)

Funcția reglatorie(de conducere a conduitei altei persoane si a propriului comportament)

Funcția expresivă( de exprimare a unor idei sau imagini atat prin cuvinte, cat si prin intonatie, gestica , mimica si pantomimica)

Funcția persuasivă( de convingere sau de inductie la o alta persoana a unor idei si stari emotionale)

Funcția ludică sau de joc( de asociere de cuvinte cu efecte deosebite, ciocniri de sensuri, constructii artistice consolante)

Funcția dialectică( consta in formularea si rezolvarea contradictiilor sau conflictelor problematice)

1.3. EVOLUȚIA LIMBAJULUI LA PREȘCOLARI

Evoluția limbajului la copil este stâns legată de evoluția gândirii, limbajul impunând gândirii exigențele sale culturale, contribuind, în felul acesta, la restructurarea ei. Extinderea și complicarea raporturilor dintre copil și realitatea înconjurătoare, sporirea independenței copilului se răsfrâng direct asupra limbajului său.

Copilul apeleză la realitate, dar prin limbaj se depărtează de ea, își amintește situațiile trecute, stabilește raporturi, face deducții corecte. La preșcolar, limbajul se îmbogățește sub raport cantitativ. Dacă la un an copilul pronunță 5-10 cuvinte, la 2 ani vocabularul activ crește la 300-400 de cuvinte, la 3 ani la 800-1000 de cuvinte, la 4 ani la 1600-2000 de cuvinte, iar la vârsta de 5 ani ajunge la circa 3000 de cuvinte, pentru ca la 6 ani să depășească 3500 de cuvinte.

De la limbajul situativ specific antepreșcolarității, se trece la limbajul contextual care cunoaște o dezvoltare coerentă, este un limbaj închegat și structurat. Limbjul situativ de la antepreșcolar are forma dialogului cu caracter extrem de concret, pentru că este legat de împrejurările și situațiile particulare la care participă copilul, pe când limbajul preșcolarului ia înfățișarea monologului, deoarece el povestește ce a văzut, ce a auzit, fără ca ascultătorii să cunoască neapărat situașia despre care se vorbește.

Aceste două forme de limbaj, situativ și contextual, coexistă pe toată perioada preșcolarității, însă importanța, locul și rolul lor se schimbă în funcție de sarcinile și condițiile în care are loc comunicarea. Ca o tendință generală, se manifestă diminuarea caracterului situativ al limbajului odată cu trecerea spre școlaritatea mare.

Specifică preșcolarității este coexistența limbajului situativ cu limbajul contextual și predominanța când a unuia, când a celuilalt, dar și apariția unei forme de limbaj din limbajul monologat, și anume a limbajului interior. Procesul de formare a limbajului interior are loc la preșcolar între 3 ani și jumătate și 5 ani și jumătate. Apariția limbajului interior sporește enorm de mult posibilitățile copilului de a-și planifica mintal activitatea, de a și-o regla pemanent. Copilul vorbește cu sine, copilul găsește soluții, își ordonează acțiunile. Limbajul interior are o mare importanță în dezvoltarea intelectuală a copilului, pentru că limbajul interior este mecanismul de bază al gândirii.

Tot la preșcolar se dezvoltă foarte mult latura fonetică limbajului, cu toate că pronunția cuvintelor nu este corectă din cauza unor particularități ale aparatului fonator, ale analizatorului verbo-motor și ale analizatorului auditiv… Problema cea mai importantă a preșcolarității, dar și a școlarității, o reprezintă însușirea structurii gramaticale a limbajului, pe care copilul începe să o stăpâneasca la sfârșitul perioadei preșcolare, ajungând să o folosească cât mai corect și chiar să intervină atunci când observă o greșeală în vorbirea altora.

Însușirea limbajului este un proces complex, începe în primul an de viață și se dezvoltă prin comunicarea cu ceilalți, sub influența împrejurărilor concrete de viață și a relațiilor mereu noi care se stabiliesc între copil și realitatea inteligibilă, de a exprima verbal bucuriile sau necazurile. Dezvoltarea limbajului nu se reduce numai la creșterea cantitativă a vocabularului, copii își însușesc fondul lexical, dar și semnificația cuvintelor–noțiunile, care se schimbă, se îmbogățesc, pe măsura acumulării experienței și a perfecționării operațiilor de gândire.

În literatura de specialitate a ultimilor ani privind proiectarea curriculară, educarea limbajului este numită adesea o „prioritate a sistemului de învățământ”, sau „urgența 2000 – pariul limbajului și al comunicării”. Aceste sintagme ilustrează atenția crescută pe care didactica preșcolară o acordă abordării limbajului la vârsta preșcolară, atenție ce se materializează și în numeroasele schimbări de concepție privind principiile și practica educării limbajului în grădiniță. Astfel, în programa învățământului preșcolar, alături de educarea comunicării orale, a fost reconsiderată poziția limbajului scris – citit. Aceste schimbări vin din intenția de a considera practică educațională evoluția firească a copilului preșcolar. Așadar, o importantă sursă de fundamentare a educării limbajului la vârstele mici o constituie orientarea cea mai nouă în acest domeniu, aceea a teoriei abordării integrale a limbajului, formulată de Ken Goodman (1986). Principiile de bază ale acestei teorii se regăsesc și în noua orientare a programei de activitate a educării limbajului din grădiniță.

În realizărea finalităților mai sus amintite este importantă organizarea de activități în grădiniță, care reprezintă prima treaptă a sistemului de învățământ care își asumă sarcina de a organiza experiențele de limbaj ale copiilor, ca și crearea unui mediu care să stimuleze și să motiveze copiii în direcția înțelegerii și achiziției competențelor de comunicare.

Educatoarea va încerca să pună la dispoziția copilului diverse materiale care să se constituie într-un mediu cultural activ și stimulativ. Soluția cea mai bună pentru crearea unui astfel de mediu este înzestrarea unui colț al bibliotecii cu cărți, caiete și unelte de scris, cu ziare, reviste, imagini și jocuri cu imagini, casete audio și video, precum și cu aparatura necesară pentru folosirea acestora. Este vorba de amenajarea unui colț restrâns, liniștit și confortabil, unde copilul să poată fi cu sine și în același timp cu ceilalți, și unde să poată face în voie experiențe de limbaj, putând primi oricând sprijinul educatoarei.

Aici copilului i se poate citi și tot aici el poate desluși diferența dintre tipăritură și imagine, precum și eventuala lor corespondență. Copilul poate privi imagini aflate intr-o înșiruire logică, le poate asimila cursivitatea limbajului și a textului scris.

Așadar, să vorbim copiilor, să vorbim cu ei, nu doar către ei, să-i ascultăm și să-i învățăm să asculte la rândul lor. Să le încurajăm inițiativele în domeniul limbajului, să le arătăm imagini și cărți și să folosim în sprijinul lor tot ceea ce ei ne oferă ca experiență de limbaj.

Cartea trebuie să devină prietena copilului de la cea mai fragedă vârstă. Cu cât apropierea copilului de carte se face mai devreme, cu atât mai importante și mai durabile sunt efectele ei în domeniul limbajului, al comunicării, precum și în cel al comportamentului și socializării.

CAPITOLUL II

Folosirea povestirii în învățământul preșcolar

Povestea este o compunere literară, populara sau cultă, al cărei subiect, cu substrat folcloric, este o împletire de întâmplări supranaturale, cu eroi sau ireali, așa cum o definește și dicționarul explicativ al limbii române.

Specifică mai cu seamă vârstei preșcolare, povestea se distanțează ușor de basm printr-o acțiune mai puternic ancorată în realitate (problematică socială sau familială mai pregnantă, cadru obișnuit, personaje reale, cel mai mult hiperbolizate sau animale personificate) și prin dimensiuni mai reduse.

Majoritatea poveștilor sunt consacrate lumii animalelor, surprinzând modul de existență al acestora, făcând din ele personaje simbol, purtătoare ale virtuțiilor și defectelor omenești, de unde și observațiile de ordin realist social și satiric ale autorilor (lupul reprezintă lăcomia, vulpea – viclenia, ursul – mintea greoaie, iepurele – frica).

Din povești intențiile moralizatoare se desprind mai clar și mai pronunțat. Literatura permite copilului, omului, în general, să cunoască universul, tot ceea ce îl înconjoară, dar și să se cunoască pe sine, să se deschidă permanent către un mai profund umanism.

Trăind în atmosfera de vrajă a poveștilor și basmelor, copiii au în același timp, senzația vieții reale, clocotitoare, care le oferă un alt univers, plin de necunoscut, dar și de făgăduințe, de largi perspective deschise marii aventuri. Prin implicarea în desfășurarea narațiunii copilul reușește o dedublare a trăirilor sale; el este în același timp, cel ce ascultă povestea, dar și cel ce se luptă cu zmeul alături de Făt – Frumos sau tânăra domniță care-l așteaptă pe alesul inimii sale.

Povestea ca specie epică în proză, este: „o narațiune literară de dimensiuni reduse, care conține un fond liric”.

Termenul implică referiri la arta de a nara, formă esențială a genului epic, prezentă în toate variantele acestuia. Este o modalitate literară pe cât de simplă, pe atât de captivantă, deoarece suscită din plin curiozitatea ascultătorului sau a cititorului, această trăsătură caracteristică psihologiei umane.

Spre deosebire de schiță, povestirea prezintă o întâmplare încheiată, având un conflict, un crescendo spre punctul culminant și un deznodământ. Toate aceste momente au o desfășurare restrânsă pentru a nu depăși timpul necesar relatării ei.

Fiind cea mai veche specie epică cultă, povestirea își are originea în folclor, din care a împrumutat culoarea, nostalgia pentru trecut (de aici frecvența povestirii istorice), forța imaginativă, umorul.

Multe povestiri, accesibile preșcolarului, au subiectul bine închegat, prezentând un conflict dramatic, o înfruntare între două forțe, dintre care una iese învingătoare. Expozițiunea joacă, din acest punct de vedere, un rol important în povestire.

Marii povestitori ai literaturii universale au fost convinși de influența educativă a poveștilor și basmelor. Charles Perrault, în prefața volumului său de basme, aduce o primă contribuție teoretică privind potențele educative ale accestei specii: „La o vârstă fragedă copiii nu pot avea o noțiune clară asupra ideii de bine și rău. O astfel de noțiune se însușește treptat. Pentru aceasta, în copilărie, este nevoie de haina plină de vrajă și de mister a basmului… oricât de simple și de ușoare ar părea aceste povestiri, ele nasc fără îndoială în copii dorința de a fi asemănători cu cei buni, care ajung fericiți și în același timp, se naște în sufletul lor teama față de nenorocirile ce li s-ar putea întâmpla, dacă i-ar imita pe cei răi… este de necrezut cu câtă sete primesc aceste inimi pure… morala ascunsă în taina basmului! Îi vezi triști și disperați atâta vreme cât eroul sau eroina povestirii sunt în impas și îndură suferințe, apoi strigă de bucurie când vine întorsătura fericită și persoanele iubite sunt salvate. Sunt semințe arunate care nu produc la început decât manifestări de bucurie sau tristețe, dar care nu vor întârzia să dezvolte bunele deprinderi.”

Deși, în aparență, lecturile, poveștile, povestririle fiind statice par monotone, acestea implică un grad mare de participare din partea copiilor. În atmosfera lor, preșcolarul nu participă motric, ci intelectual și afectiv. Însoțind firul poveștilor care se deapănă dintr-o lume, uneori total necunosută, copilul nu face alceva decât un intens efort de a și-o reprezenta și, în același timp, încearcă să o judece cu modesta sa putere de discernământ, după fapte și situații.

El, copilul, este creatorul propriilor imagini, povestitorul fiind cel ce le sugerează verbal. Efortul copilului de a-și imagina și înțelege nu poate fi conceput în afara unei gimnastici imense a memoriei, a gândirii, a voinței și a limbajului. Copiii trăiesc cu mare intensitate poveștile și-i îndrăgesc pe cei care-i poartă prin magia cuvintelor în lumea feerică a poveștilor.

Ca activitate obligatorie, povestea constituie un mijloc valoros de lărgire a orizontului copiilor, de dezvoltare a proceselor psihice și a limbajului sub toate aspectele sale.

Un obiectiv important urmărit în activitățile de povestire îl constituie formarea la copii a deprinderilor de a-și exprima, fără dificultate, dorințele, impresiile, gândurile și de a reda în mod inteligibil, cursiv și logic un basm cunoscut, o întâmplare sau un fapt trăit, auzit sau imaginat de ei. Formarea acestor deprinderi le este necesară copiilor în procesul comunicării cu cei din jur, în procesul însușirii cunoștințelor și, mai cu seamă, va fi un factor de bază în viitoarea lui activitate școlară. În situația în care copiii sunt stimulați să povestească, li se conturează și li se dezvoltă vorbirea contextuală.

Reprezentarea unei povestiri la grupa mică este destul de dificilă, dar folosind imaginile însoțite de expunere, copiii rețin acțiunea, evident în linii mari, fără a putea memora prea multe amănunte; știm că pentru copilul care n-a învațat să citească, imaginea prezentată are valoarea textului scris. Prin intermediul imaginii copilul primește un mesaj, se exprimă asupra lui, îl comunică. În acest scop, copilul, înainte de toate, trebuie deprins cu „cititul imaginilor”, trebuie învățat să recunoască anumite simboluri picturale, pentru a descifra cuvântul, pentru a ajunge la mesajul transmis.

În fața mai multor imagini, copilul care a învățat să le descifreze sensul și semnificația separată, se străduiește să descopere legăturile care le unesc pe toate.

Prin întrebări adresate copiilor, în urma audierii povestirii sau a basmului, se poate solicita de către educatoar creionarea trăsăturilor pozitive și negative ale personajelor prin antiteză.

Prin realizarea acestor caracterizări se urmărește și dezvoltarea capacității preșcolarilor de a percepe frumusețea limbii literare, posibilitatea acestora de a-și însuși unele expresii literare (figuri de stil) și locuțiuni, expresii populare.

Astfel, Albă – ca – Zăpada este întruchiparea unui vis de mamă: „ce n-aș da să am un copil alb ca zăpada, cu buzele roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul”. Fata este modestă, harnică, bună și iubitoare față de piticii care i-au oferit adăpost, le îngrijește gospodăria. Mama vitregă, deși la îneput era „crudă de frumusețe”, va fi urâțită de marea-i trufie și răutate. Cei șapte pitici sunt personaje fantastice, dar înzestrate cu calități omenești deosebite: buni, harnici și generoși, o iubesc pe Albă – ca – Zăpada ca pe o soră, oferindu-i ospitalitate și ocrotire.

Comorile inepuizabile ale folclorului au stat la temelia poveștilor care poartă, pe deasupra, amprenta talentului și a originalității fiecărui scriitor. Cel mai mare povestitor al literaturii române este fără îndoială Ion Creangă. Opera lui este unică în felul ei: plăcută și atrăgătoare în anii copilăriei, prețuită și savantă în tinerețe, nostalgică și plină de înțelesuri la bătrânețe. Poveștile lui Creangă se caracterizează printr-o îmbinare deosebit de interesantă și originală a elementelor reale cu cele fantastice. Poveștile lui Creangă sunt un material didactic deosebit de prețios in activitatea de educarea limbajului, fiind ușor de înțeles de către copii și lesne de deosebit personajele bune de cele „rele”.

Un rol deosebit în asimilarea poveștilor, basmelor îl au activitățile de lectură, povești, audiții literare. Înainte de a „spune” o poveste copiilor, e bine să ne asigurăm că am făcut alegerea cea mai bună. Vom cântări, deci, cu multă atenție textul și imaginile, gândindu-ne după criterii cum ar fi: întinderea textului, accesibilitatea și atractivitatea lui, complexitatea acțiunii prezentate, numărul personajelor etc.

Pregătirea pentru „spunerea” poveștii este foarte importantă. Povestea valorează cât talentul celui care povestește. Copiii trebuie să se așeze comod și să asculte. Se anunță titlul poveștii, iar paginile cărții sunt întoarse către copii. Tonul educatoarei trebuie să fie calm, cald și liniștit. Cuvintele care par a fi necunoscute pentru ei se explică o dată cu expunerea textului, alăturându-li-se un sinonim sau o sintagmă lămuritoare, fără a recurge la explicații prea ample, care pot întrerupe firul fermecat al poveștii. Întorcând încet paginile cărții fără a distrage atenția copiilor, educatoarea îi ajută la vizualizarea acțiunii și fixării momentelor importante. În final, copiii vor fi lăsați să savureze câteva minute efectul povestirii apoi prin întrebări, ei vor fi stimulați să poarte o discuție liberă pe marginea poveștii pe care au ascultat-o, despre cine sau despre ce era vorba, care ar fi personajul cel mai îndrăgit de ei etc. Dacă lectura poveștii a fost o experiență pozitivă, plăcută pentru toți, copiii vor cere, foarte curând reluarea acesteia. Repetiția va face din poveste un vechi prieten și va da copiilor o stare de confort și de siguranță care va influența, mai târziu, apetitul lor pentru lectură.

1.Lectura dupa imagini( de adaugat)

2. povestirile după modelul educatoarei

Povestirile copiilor după modelul educatoarei au un rol important în orientarea lor spre o tematică adecvată, spre aspecte din modul lor de viață (grădiniță, concedii cu părinții, familie, colegi, prieteni, jucării). Astfel de povestiri devin „modele” pentru copii și le stimulează imaginația și exprimarea, pentru că are în permanență „modelul”.

În consecință, alegerea și expunerea textului trebuie să fie o serioasă pereocupare a educatoarei, care va ține cont de câteva cerințe:

subiect simplu și clar, cuprinzând întâmplări apropiate de experiența de viață și preocupările copiilor;

orientarea copiilor spre fapte și întâmplări cu influență pozitivă asupra ascultătorilor;

nuanțarea vocii în funcție de subiectul povestirii și personaje;

mobilizarea copiilor la activitate prin stimularea atenției voluntare;

crearea unei stări afective, plăcute, antrenante.

La grupa mijlocie, unde se inroduc asemenea povestiri, la început copiii reproduc cu fidelitate acțiunea povestită de educatoare și doar mai târziu aduc elemente noi, introductive, mediane sau finale, ca abia spre sfârșitul anului școlar povestirile lor să devinămai originale, păstrând, fie și parțial, modelul.

Obiectivul final al unor asemenea activități este antrenarea copiilor în a povesti cât mai liber, mai expresiv și mai corect întâmplări trăite sau auzite din familie, în excursie, de la rude sau în vacanță.

Structura unei asemenea activități este mai simplă, avându-se în vedere faptul că sunt două elemente de bază ale acesteia:

povestirea educatoarei;

elaborarea de către copii a unei povestiri asemănătoare.

3. povestirile copiilor după un început dat

Povestirile copiilor după un îneput dat îi deprind pe aceștia cu modalitățile diferite de receptare a unui text: întâi din perspectiva ascultătorului, apoi din aceea a povestitorului, care va continua în felul său, povestirea începută.

Etapa activității care reprezintă pretextul pentru continuarea povestirii, trebuie să fie stimulatori, în așa fel încât copiii să poată ajunge la un punct culminant convenabil și la un deznodământ plauzibil. Acest tip de povestiri se inspiră din viața animalelor, a păsărilor, a adulților, din viața copiilor pentru a contribui la educarea lor în spirit umanitar, religios, al respectului față de părinți, frați, colegi, educatoare, cultivând bunele relații etc.

Preferate sunt temele în care se prezintă acțiuni morale autentice: hărnicie – lene, cinste – necinste, curaj – lașitate, ascultare – neascultare, încredere – neîncredere, pentru sesizarea cu ușurință a consecințelor acestora.

4. povestirile copiilor după un plan

Povestirile copiilor după un plan oferă prilej de stimulare a imaginației, a gândirii logice, a deprinderilor de a povesti, a participării afectiv – emoționale la cele relatate, a înțelegerii mecanismului cauzal ce stă la baza narațiunii.

Povestirile de acest fel sunt de două feluri:

povestiri imaginând întâmplări specifice basmului;

povestiri cu subiecte din viața cotidiană.

Spre sfârșitul preșcolarității, copii încearcă și povestiri libere, după un plan oral dat.

De obicei, acest gen de povestiri este precedat de scurte convorbiri pe tema aleasă, în așa fel conduse, încât să constituie planul povestirii. Copiii repetă planul, urmând, apoi, să-l dezvolte. Se va urmări ca povestirea să aibăcoerență, să conțină mai multe episoade, acțiunile să se raporteze la personaje, să aibă un deznodământ. Vor povesti mai mulți copii. Educatoarea va interveni doar pentru a corecta exprimarea copiilor și pentru a-i conduce spre un final plauzibil.

5. poveștile despre jucării

Poveștile despre jucării (păpuși, mijloace de locomoție, truse etc.), având un suport intuitiv concret, stimulează imaginația copiilor. Aceste povestiri se organizează după ce copiii au observat jucăriile, au organizat jocuri didactice, convorbiri despre acestea în activități speciale. Numai cunoscând bine o anumită jucărie copiii pot imagina „întâmplări” cu aceste jucării, sau povestiri.

Reprezentând un pretext, un motiv de inspirație, jucăria va fi considerată „eroul principal” în jurul căruia copiii țes narațiunile lor.

Personificate, jucăriile acționează aidoma oamenilor și copiilor, au „probleme”, se bucură, se supără, își apără „familia”, luptă împotriva dușmanului, se bucură de succesul prietenilor.

Cu alte cuvinte, copilul creează o altă lume, paralelă cu a oamenilor, având aceleași preocupări.

Copiii – cu predilecție cei din grupa mare și din cea pregătitoare pentru școală – analizează corect atitudinea personajelor, denumesc corect trăsăturile de caracter ale acestora (pozitive sau negative), dovedind că sesizeaă aspectele morale, opereaă cu sistem de valori evaluând faptele personajelor.

Evaluarea orală zilnică a activităților copiilor contribuie la testarea stadiului dezvoltării lor intelectuale.

Amintim, în continuare, câteva posibile modalități de evaluare a textelor narative:

poștașul Tic-pitic aduce plicul în care sunt jetoane cu imagini dintr-o poveste cunoscută, copilul solicitat spune numele personajelor, titlul și autorul povestirii;

educatoarea citește sau povestește un fragment dintr-o poveste cunoscută sau prezintă diafilmul (selectiv),iar copiii continup;

se cere copiilor să denumească personajele din povestirile ale căror titluri sunt date de educatoare;

se prezintă copiilor diverse siluete de personaje (ied, vulpe, iepuraș, lup, capră) solicitând să spună în ce povestiri au întâlnit un anume personaj (vulpea, de exemplu, și să-l caracterizeze);

se dau copiilor fișe reprezentând diverse personaje, cerându-li-se să taie cu o linie personajele negative.

Ca modalități de a caracteriza personajele din povestiri, pe lângă realizarea portretului lor fizic, activitatea cel mai mult îndrăgită de copii, se poate exersa sublinierea, din perspective etice, a principalelor trăsături de caracter făcând apel la antiteză, pentru a le evidenția pe cele mai reprezentative.

O altă modalitate o constituie selectarea de către cadrul didactic sau chiar crearea unor versuri simple, după cum urmează:

Vulpea

Vai, ce greu e să fii vulpe;

Căci toți te vorbesc de rău!

Spun că-s hoață, că-s vicleană

Ori… că mint…

Și-mi pare rău.

M-ați văzut, copii, vreodată,

c-o găină de furat?

Uite, sacu-i gol acum…

De… trei zile n-am mâncat!

Copiii refuză textele fără înțeles pentru ei, pe cele lipsite de vibrație, de sinceritate, de sens și de valoare artistică, pentru că expresivitatea literaturii îi asigură un loc de primă importanță în influența pozitivă asupra lor.

Eficiența educativă și formativă a creației artistice depinde, în primul rând, de valoarea ei artistică. Un text literar este un sistem perfect organizat, o structură, înțelegând prin aceasta atât „conținutul”, cât și „forma”, în măsura în care acestea sunt organizate în scopuri estetice.

Mesajulartistic se prezintă, însă, ca un cod de norme moraleși estetice, pe care copilul le deprinde prin contactul direct cu opera, prin antrenarea și orientarea lui în discuții, astfel încât singur să fie în măsură să-i descifreze sensurile și să le asimileze prin trăiri emoționale autentice.

Alte modalități de exersare a limbajului copiilor preșcolari, prin intrmediul poveștilor și a basmelor sunt: dramatizările și teatrul de păpuși.

Cum este de așteptat, nu orice basm poate fi dramatizat în condiții optime cu copiii de vârstă preșcolară sau le pot aduce satisfacții așteptate. Sunt, de exemplu, basme greu de înscenat (Greuceanu, Făt – Frumos din lacrimă etc), datorită acțiunilor mai complexe pe care le implică.

Sunt, de asemenea, baseme sau povești, cu un număr redus de prsonaje, ceea ce ar presupune, în cazul dramatizării lor, antrenarea în joc a unui număr restrâns de copii – spre nemulțumirea celorlalți care urmează să asiste ca spectatori un interval mare de timp.

Din aceste motive, alegerea textelor, pentru dramatizări, trebuie făcută în mod selectiv, ținând seama ca textul să cuprindă acțiuni accesibile și dinamice, precum și un dialog mai bogat, mai viu, care mobilizează copiii și fascinează înscenarea conflictului.

Avându-se în vedere faptulcă dramatizarea, dincolo de bucuria jocului și de satisfacțiile imediate pe care le procură copiilor, urmează să constituie pentru ei un exemplu pozitiv de înscenare, devine necesară cu și mai multă acuitate asigurarea tuturor condițiilor materiale menite să-i sprijine reușita.

7. TEATRUL DE PĂPUȘI

Teatrul de păpuși este un univers prin intermediul căruia copiii au prilejul să se reîntâlnească cu eroii din basmele preferate, alături de care retrăiesc multiple și puternice emoții de ordin moral și estetic. Peripețiile, sentimentele și reprezentările copiilor dobândesc un plu de claritate și trăinicie, iar mesajul etic este puternic aprofundat.

Aceste activități sunt organizate, de regulă, în continuarea lecțiilor de povestire, repovestire, joc didactic, în dorința de a fixa și sistemetiza cunoștiințele copiilor referitoare la conținutul poveștilor și basmelor audiate.

În educator, copilul simte omul care-i dezvăluie taina înțelegerii textului, a transpunerii lui într-o lume de vrajă. Vizionarea de spectacole cu analiza acestora, cu urmărirea valorilor textului literar și a tot ceea ce cuprinde spectacolul este calea spre gasirea frumuseții contopirii copiilor cu acest univers mirific.

Gândirea și trăirile preșcolarilor sunt strâns legate de concret, de forme, de culori și sunete – mijloace de care teatrul de păpuși se folosește în mare măsură.

Teatrul de păpuși este un mijloc potrivit prin care se urmărește dezvoltarealimbajului copiilor. În contact cu păpușa, ei își uită timiditatea, devin mai siguri pe ei.

Copilul timid, cel nesigur încă în folosirea limbii sau cel inhibat psihic îți învinge teama în dialogul cu păpușă și se va bucura de propriul lui succes. Bucuria de a-i fi dat păpușii un răspuns corect la întrebare îl va ajuta să dobândească o mai mare încredere în sine, să fie mai puțin timid cu adulții și cu ceilalți copii.

Basmele și poveștile se potrivesc foarte bine transpunerii lor în teatrul de păpuși tocmai datorită particularităților lor specifice: subiectul clar, ușor de identificat, personajele care sunt caracterizate prin trăsături evidente, exagerareaca element structural, forma atractivă a fabulosului, limbajjul destul de accesibil, farmecul repetării unor acțiuni sau expresii care se întipăresc în mintea copiilor.

Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândește alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența cu viclenia,reușind, în cele din urmă, să depășească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedereal vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând și o anumedemitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basmenuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult esteDănilă Prepeleac, de Ion Creangă.Se spune mereu că tema basmelor este lupta dintre bine și rău, care se termina totdeauna cu victoria binelui. Aceasta pentru că basmul este o plăsmuire în care suntînfățișate cupluri de opozanții precum: bunătate/răutate ;frumusețe/urâțenie; dinamism/ pasivitate ;adevăr/ minciună; curaj/ lașitate; modestie/ îngânfare etc. Așadar tema este reflectarea unui aspect general al realității surprins artistic în opera literară. De exemplul:dragostea, natura,destinul etc. Subordonat temei este motivul, care poate fi dinamic-motive care schimbă situația eroilor sau derularea narațiunii, și motive statice- care nu influiențează filonul povestirii. În basme există o mulțime de motive. De pildă motivul supunerea la probe a eroului.Acesta este supus mai multor încercări sau probe pentru a-și dovedi vrednicia:imparatul ii cere lui Harap – Alb sa să fure salatele din grădina Ursului și să ucidă cerbul cu diamante încrustate în piele. O ultimă misiune este aceea de a o aduce pe fata Împăratului Roș..Dacă tema este un concept de însumare, de unificare a materialului lexical allucrării, subiectul este construirea artistică a distribuirii evenimentelor în opera literară.

Personajele basmelor sunt, în majoritate, investite cu puteri supranaturale. Ele sunt grupate în două categorii: unele reprezintă forțele binelui altele forțele răului.Specificul lor constă în faptul că nu au decât o singură trăsătură de caracter care este îngroșată la maximum. Fiindotate cu însușiri excepționale, unele sunt personificări ale bunătății,dreptății, frumuseții, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale fățărniciei,urâțeniei, răutății și lașității. Caracterele eroilor, acțiunile lor sunt delimitate cu strictețe;nu există lupte între sentimente diferite în sufletul aceluiași personaj.Asemănător altor literaturi, în basmul românesc există personaje pozitive orinegative, personaje intermediare nu există, pentru că în concepția populară nu se aflănimic între bine și rău. Așadar victoria va fi întotdeauna de partea binelui,happy-endul fiind obligatoriu în basmul fantastic, astfel și-ar pierde autenticitatea. Personajale,subiectele și motivele basmelor au un caracter universal, le aflăm în toate literaturile,doar numele personajelor se deosebesc de la o țară la alta. În ceea ce privește etica, basmul dezvoltă o poezie a relațiilor sociale bazate peidei morale și democratice.

Teatrul de păpuși este iubit de aceștia și pentru că oferă momente de destindere, de umor și veselie într-o atmosferă placută. Climatul emoțional – pozitiv intensifică efectele lecțiilor cu specific educativ.

CAPITOLUL III

Metode folosite în activitățile de povestire pentru dezvoltarea limbajului

Poveștile și povestirile sunt un izvor nesecat de învățăminte, ceea ce conferă acestora un puternic caracter educativ care reiese cu prisosință atât din atitudinea eroilor, cât și din reflecțiile personajelor – și nu de puține ori ale povestitorului.

Convinsă de rezultatele favorabile ce pot fi obținute prin valorificarea textelor poveștilor și basmelor, le-am folosit în procesul instructiv-educativ din grădiniță prin organizarea unor activități de povestire, repovestire, jocuri didactice, dramatizări, teatrul de păpuși, jocuri cu subiecte din basme.

În sistemul metodelor de învățământ povstirea este o metodă, mai exact, „o formă pe care o ia expunerea în scopul comunicării orale”. Din punct de vedere al limbajului, povestirea devine „un model de vorbire”, este cale prin care preșcolarii și nu numai, asimilează cele mai multe expresii poetice și cuvinte (hiperbole, epitete).

Deasemenea, prin intermediul povestirilor, dar și a fabulelor, legendelor, copii cunosc limba populară în comparație cu cea literară, îmbogățindu-și în acest fel o dată în plus vocabularul.

1. POVESTIREA CA METODĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Ca activitate obligatorie, povestirea constituie un mijloc valoros de lărgire a orizontului copiilor, de dezvoltare a proceselor psihice și a limbajului sub toate aspectele sale.

Un obiectiv important pe care l-am urmărit prin activitățile de povestire îl constituie formarea la copii a deprinderilor de a-și exprima, fără dificultate dorinșele, impresiile, gândurile și de a reda în mod inteligibil, cursiv și logic o poveste cunoscută, un basm cunoscut, o întâmplare sau un fapt trăit, auzit sau imaginat de ei.

În situația în care copiii sunt stimulați să povestească li se conturează și li se dezvoltă vorbirea contextuală.

Folosind poveștile și povestirile ca mijloc de educație, am căutat să însoțesc expunerea cu imagini sau cu proiectarea fie a diafilmelor, fie a siluetelorpersonajelor – confecționate cu mijloace proprii, în acest scop, am selecționat poveștile și basmele și le-am folosit în funcție de dezvoltarea intelectuală și de particularitățile de vârstă ale copiilor.

Prin testările aplicate am urmărit să aflu câți dintre copii cunosc povești și basme, câți le pot reproduce.

În urma constatărilor făcute am început să le povestesc pe cele mai ușoare, ca în mod treptat să ajung la povestiri și basme mai lungi, cu acțiuni și personaje mai multe.

Prezentarea poveștilor la grupa mică este destul de dificilă, dar folosind imaginile însoțite de epunere, copiii rețin acțiunea, evident, în lini mari, fără a putea memora prea multe amănunte. Prin intermediul imaginii copilul primește un mesaj, se exprimă asupra lui, îl comunică. În acest scop, copilul, înainte de toate, trebuie deprins cu „cititul” imaginilor, trebuie să recunoască anumite simboluri picturale, pentru a descifra cuvântul, pentru a ajunge la mesajul transmis. În fața mai multor imagini, copilul care a învățat să le descifreze sensul și semnificația separată, se străduiește să descopere legăturile care le unesc pe toate.

După o analiză atentă a comportării copiilor în activitatea de povestire mi-am dat seama că deși în aparență lecturile, povestirile, poveștile, fiind statice par monotone, acestea implică un grad mare de prticipare din partea copiilor. În atmosfera lor, preșcolarul nu participă motric, ci intelectual și afectiv. Însoțind firul poveștilor care se deapănă dintr-o lume, uneori total necunoscută, copilul nu face alceva decât un intens efort de a și-o reprezenta și, în același timp, încearcă să o judece cu modesta sa putere de discernământ, după fapte și situații.

Pentru expunerea poveștii „Căsuța din oală”, am confecționat și am prezentat în introducere o machetă atractivă care reprezenta cadrul acțiunii, apoi am povestit mânuind siluetele personajelor, făcând să sporească interesul copiilor pentru poveste, să urmărească expunerea cu atenție și să trăiască stări empționale depsebite. În finalul activității am folosit măști pentru dramatizare și fișe de muncă independentă, unde sarcina copiilor a fost să coloreze din mai multe animale prezentate pr fișă, numai pe cele din poveste.

Copiii au realizat frumusețea prieteniei, au înțeles căsentimentul de prietenieși întrajutorare adună și împacă ființe deosebite și și-au propus să fie prieteni cu toți copiii.

După expunerea poveștii „Capra cu trei iezi” am încercat să direcționez atenția copiilor asupra trăsăturilor caracteriale ale presonajelor prin întrebări, repovestire de fragmente și explicații. M-am oprit întâi asupra lupului:

Întrebare: Cum a fost lupul?

Răspuns: Rău, lacom, șiret, leneș și nemilos.

Întrebare: De ce credeți voi că a fost rău?

Răspuns: Pentru că i-a mâncat pe iezi.

Întrebare: Nu avea ce să mănânce?

Răspuns: Ba da!

Prin astfel de întrebări ce implicau răspunsuri scurte, din aproape în aproape, am ajuns la noțiunea de „necinstit” (să mănânce ce nu este al lui, ce nu-i aparține).

În final am trecut la claificarea personajelor pozitive și negative ale poveștiiprintr-o scurtă poezie:

„Floare – albastră la fereastră

Spune din povestea noastră

Cine-i bun și cine-i rău?

Cu cine să semăn eu?”

Apoi am distribuit copiilor câte o fișă cu personajele din poveste și le-am cerut să coloreze personajul cu care ar vrea să semene. 50% din copii au apreciat comportamentul iedului cel mic și și-au propus să fie mai ascultători față de părinți și să nu descuie ușa când sunt singuri acasă, iar 50% au apreciat atitudinea mamei-capră de a-l pedepsi pe lup, cât și dragostea față de copii.

Analizand povestea “Capra cu trei iezi”, descoperim procedeele lui La Fontaine. Animalele sunt vazute omenește. Trebuie subliniata analogia dintre lumea animala și cea umana. Animalele sunt niște simboluri – caricaturi, niște „maschere”. Behaitura caprei rasuna laolalta cu jelania țarancii, dand un spectacol caricatural, lupul cu ochii tulburi și dinții ascuțiți este simbolizarea omului fara scrupul.

In povestea “Capra cu trei iezi” tema operei o constituie drama unei mame, ai carei copii au fost uciși fara mila și care va pedepsi dupa merit pe cel ce a calcat in picioare legile nescrise ale omeniei. Ca in toate creațiile de acest gen, atat de indragite de copii, deși personajele aparțin universului animalier, aluziile la viața și faptele omului sunt ușor identificabile.

Principala sursa de inspiratie a lui Creanga a constituit-o satul traditional romanesc. Si in povestea "Capra cu trei iezi", scriitorul povesteste un fapt asemanator cu ce se petrece in lumea satului sau, infatisand o intamplare dramatica : nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel vinovat.Motivul caprei cu trei iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar in povestea lui Ion Creanga apar elemnte specifice tarii noastre.

In capra cu trei iezi copii recunosc cu usurinta pe mama iubitoare , care in grija ei deosebita pentru copiii ramasi singuri acasa le da sfaturi intelepte , spre a se feri de nenorociri.Dupa ce lupul ii mananca pe cei doi iezi , capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei , rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc , subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului." -Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun… Moarte pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura.

Capra este o "vaduva sarmana", avand trasaturi de caracter speecifice femeii din popor: harnicie, stapanire de sine ,sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din societatea fiintelor pasnice elementul negativ si daunator , care tulbura bunul trai , viata si munca celor din jur.

Lupul , prin fapta sa , nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre animale. El este un rau al satului care trebuie starpit din radacina. Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice omului rau :e siret, fatarnic , crud si las. Viclea el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila, raspunandu-i. Apoi cu o ticaloasa prefacatorie , se arata indurerat de moartea iezilor si, in modul erfid incearca sa arunce vina asupra ursului. In cele din urma ,cand cade in groapa cu jaratic , cere indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud.

Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari"dau prin bat de obraznici", sunt naivi, incapatanati si inganfati.Iedul cel mare, natang si neastamparat nu vrea sa asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din basmul popular , este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El isi sfatuieste fratii sai mai mari sa nu deschida usa , iar cand este in primejdie , stie sa se ascunda bine.

Cu deosebita arta, Ion Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor cat si prin limbaj.

Nica, eroul principal al cartii, este simbolul acestui univers. Prin el Ion Creanga a impus la noi mitul copilariei fercite, "al copilariei vesele si nevinovate " dupa care omul matur suspina la fiecare inceput de capitol :"Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni mai erau in partile noastre pe cand incepusem si eu dragalita-Doamne, a ma ridica baietas la casa parintilor mei."

Ursul pacalit de vulpe

Povestea incepe cu o formula deosebita de cea a basmelor fantastice , dar carea are acelasi scop, de a arata ca timpul actiunii povestii ce va urma este tot asa de indepartat precum cel al basmelor:" In vremea de demult avea si ursul coada ca toate jivinele , coada lunga, stufoasa,coada-n lege." Iar poveste care urmeaza arata imprejurarile in care ursul si-a pierdut coada. Intr-o zi , vulpea culese de pe drum mult peste , cazut din caruta prea plina a unui pescar.Iar cand ursul i-a cerut putin peste, l-a mintit spunand ca ea l-a prins .Apoi l-a invatat cum sa procedeze spre a prinde si el. I-a spus sa se duca la baltoaca de la marginea padurii, sa-si vare coada in apa si sa stea acolo pana la ziua. Dimineata sa smuceasca cu putere coada si sa vada atunci cat peste o sa scoata.Ursul naiv a si pornit-o bucuros la balta, sperand ca va manca peste . Vulpea radea de pacaleala pe care i-a tras-o ursului. Urmand sfatul vulpii, ajuns la balta, vari coada in apa si asteapta, dar stand nemiscat, adormi si dormi greu toata noaptea. Cum era ger," ingheata zdravan si apa din baltoaca si prinde coada ursului. De la o vreme, ursul , nemaiputand de durerea cozii si de frig, smuceste o data din toata puterea, si sarmanul urs !in loc sa scoata peste , ramane fara coada.

Talcul moral poate fi desprins cu usurinta de elevi. Povestea le da o invatatura insemnata:de a nu fi increzatori si de a nu fi condusi numai de lacomie, caci increderea fara discernamant in sfatul unor necunoscuti poate avea urmari nefaste. De asemenea, povestea explica pe intelesul lor de ce n-are coada.

Punguta cu doi bani

Povestea are o formula oarecum diferita de alte lucrari ale genului. faptul ca eroul principal este un cocos o apropie de fabula , iar peripetiile prin care trece acesta o fac o opera a devenirii, in care, prin care trece acesta o fac o opera a devenirii, in care, prin trecerea unor incercari , eroul ajuge la o stare de prosperitate in viziunea taraneasca. Eroul este caracterizat in principal de istetime si staruinta in cautarea dreptatii(subliniata de formula respectiva :"Cucurigu!boieri mari,/ dati punguta cu doi bani!") Mai mult decat a reprezenta motivul animalului credincios, cocosul este o formula pentru motivul haiducului, care urmareste dreptatea celor multi si saraci, impotriva boierilor, a celor lacomi care nemultumiti de cele acumulate , poftesc la "doi bani"detinuti de un sarman. Conform traditiei basmului , incheierea este pozitiva , facandu-se dreptate , boierul cel lacom ramanand sarac. Pedepsita este si baba, care este condamnata nu numai ca este zgarcitasi nu-si ajuta semenii, dar si pentru metodele violente pe care le propune pentru prosperitate…

Fata moșului și fata moșneagului

O coordonata esențiala a universului poveștilor lui Creanga o costituie infațișarea veridica a realitații printr-o permanenta interferența intre elementul real și cel fantastic.

Temele, inspirate din folclorul național sau universal, sunt dezvoltate in mod creator, original. Talentul innascut al scriitorului ca și cunoașterea profunda a trasaturilor moral-spirituale ale poporului au facut din Creanga „creatorul unei comedii umane tot așa de profunde și de universala in tipicitatea ei, precum aceea a lui Sadoveanu” Nicolae Manolescu Circulația motivelor, riginalitatea poveștii “Fata moșului și fata moșneagului”.

Cercetatorii au reușit sa identifice peste douazeci de variante ale acestei povești, tema fiind larg raspandita mai ales in Europa.

Jean Boutiere  – evidențiaza circulația unor motive la Petre Ispirescu, Stancescu, in varianta macedo – romana, la Charles Perrault și Frații Grimm, insistand asupra originalitații lui Ion Creanga. Criticul francez arata in acest sens ca in opera scriitorului roman elementul pagan, din variantele amintite, este inlocuit cu cel creștin,acest element avand la Creanga estetica, cu evidenta semnificație laica.

Darurile care i-au fost oferite au fost ca rasplata a generozitații sale. Paralelismul contrastand intre felul de a acționa al celor doua eroine evidențiaza echilibrul compozițional și faciliteaza ințelegerea mesajului etic al operei: numai munca cinstita, in folosul semenilor, ofera satisfacții deosebite și este rasplatita așa cum se cuvine. Astfel, daca fata moșneagului raspunde tuturor celor care-i cer o mana de ajutor, fata babei, in aceleași situații, se comporta “hursuz cu obraznicie”. Autorul aproba sau dimpotriva, condamna felul de a acționa al personajelor, din  perspectiva eticii populare, fiind un profun cunoscator al experienței de viața a poporului, pe care o valorifica intr-un mod profund original.

Portretul fizic și spiritual al personajelor se contureaza treptat, pe masura derularii firului epic, printr-o gama larga de procedee artistice. Cele doua eroine sunt concepute intr-o viziune clasica, fiecare avand cate o trasatura de caracter distincta: bunatate și respectiv, rautate.

Reacția diferita a surorilor vitrege in situații și imprejurari asemanatoare sau chiar identice, este concludenta pentru concepția lor despre viața.

Sfanta Duminica, simbolul ințelepciunii populare este caracterizata mai ales prin felul de a vorbi și de a se comporta :”slujește la mine și fii incrednțata ca maine n-ai sa ieși cu mainile goale de la casa mea.” Baba in ipostaza mamei vitrege, amintește alte tipuri reprezentative din Cenușareasa sau din Alba ca Zapada, de Frații Grimm. Creanga folosește ironia, satira umorul cu rol caracterologic, reușind sa creeze imaginea de ansamblu a unui personaj grotesc, situat la antipod fața de Sfanta Duminica.

Rolul elementului fantastic, intrepatrunderea acestuia cu elementul real in opera. Dorința arzatoare a fetei moșneagului de a trai in ințelegere și armonie cu mama și sora vitrega nu se poate realiza in plan real. Sancționarea raului, devenit piedica in implinirea idealului se impune de la sine. Așa se explica introducerea in acțiune a Sfintei Duminici, a cațelușei, a parului, fantanii și cuptorului, personaje aparținand sferei supranaturalului.

Intrepatrunderea fantasticului cu elemente reale, devine și o importanta sursa de umor.

Creanga pentru marii clasici este „Povestitorul care are forța de a transforma o varianta a limbii intr-un stil artistic.” Despre limbajul artistic al lui Creanga s-au spus foarte multe. Unii l-au considerat o varianta superioara a celui popular, alții printre care și George Calinescu, l-au apropiat de cel cult.

A admira limba povestitorului in sine inseamna a afirma ca ea trebuie sa placa oricui in temeiul unui frumos acustic. Nicaieri limba nu este a artistului, ci a eroilor lui, chiar cand Creanga insuși vorbește. Atunci el vorbește nu ca autor,ci ca povestitor, ca un om care sta pe lavița și istorisește altora fiind el insuși erou subiectiv in narațiunea obiectiva. Ce aduce Creanga spre deosebire de ceilalți, este autenticitatea faptului lingvistic, forța de a crea o limba noua dupa tiparele celei populare, ea insași un inepuizabil izvor de autenticitate. Valeriu Cristea afirma: “Creanga iese pe jumatate din trunchiul viguros al literaturii populare pentru a se inscrie in specia literaturii culte. El este miticul Centaur, de o unica splendoare al culturii noastre.”

Copiii au memorat cu multă ușurință aceste formule mediene, ceea ce i-a ajutat să-și fixeze clar și temeinic principalele momente ale poveștii. I-am solicitat foarte mult în ceea ce privește vorbirea expresivă prin respectarea pauzelor, a tonului și ritmului, corespunzătoare conținutului.

Prin întrebări adresate copiilor, i-am solicitat să creioneze trăsăturile pozitive și negative ale personajelor, prin antiteză. Prin realizarea acestor caracterizări am urmărit și dezvoltarea capacității preșcolarilor de a percepe frumusețea limbii literare și posibilitatea acestora de a-și însuși unele expresii literare (figuri de stil) și locuțiuni, expresii populare.

2. REPOVESTIREA

Asemenea activității de povestire, repovestire ca activitate organizată are ca scop transformări calitative în sfera vorbirii copiilor, deorinzându-i să se exprime cursiv, logic sub toate aspectele, fonetic, lexical, gramatical.

Repovestirea face apel la memoria și gândirea copiilor, o gândire de tip reproductiv și creator. Astfel, în activitatea de repovestire cu grupa întreagă cu subiectul „Punguța cu doi bani” am folosit diafilmul – unde pe baza unor imagini proiectate, copiii au povestit conținutul cu ușurință. Folosirea diafilmului le-a creat astfel, copiilor, stări și trăiri emotive mai puternice, momente de bună dispoziție, le-a captat și le-a menținut interesul pentru activitate. În final s-a realizat o conversație pe baza unui plan de întrebări:

De cine v-a plăcut în poveste? De ce?

De cine nu v-a plăcut? De ce?

Denumiți trei momente în care cocoșul dă dovadă de curaj și hotărâre în obținerea punguței cu doi bani?

Care e răsplata pentru sârguința cocoșului?

Cu cine vreți să semănați?

S-a observat că majoritatea copiilor reușeesc să distingă clitățile morale ale cocoțului și doresc să se asemene cu el în curaj, perseverență, vitejie.

O dată cu receptarea mai multor povești am organizat o repovestire selectivă a două povești pe aceeași temă, a ascultări de cei mari. Poveștile au fost: „Capra cu trei iezi” si Ursul pacalit de vulpe . de Ion Creangă

Modalități de realizare au fost următoarele:

Am prezentat copiilor tabloul și le-am lăsat timp să-l intuiască. La indicația mea verbală, copiii au recunoscut din ce poveste face parte fragmentul ilustrat. Apoi doi copii au povestit fragmentul prezentat.

Am adresat întrebări ca:

– Ce credeți, iezii au ascultat de sfatul mamei lor?

– Cu cine vreți să semănați?

Am derulat banda casetofonului pe care am înregistrat doar primul dialog dintre vulpe și urs.

Un copil a povestit mai departe convorbirea dintre cele două personaje. Apoi am cerut copiilor să denumească din ce poveste face parte fragmentul relatat.

Prin discuțiile purtate cu copiii, am atras atenția acestora că unele greșeli se mai pot repeta, altele nu și greșeala te poate costa chiar viața, cum a fost și în cazul iezilor. Am cerut apoi să-și amintească și să poverstească ce au pățit dacă nu au ascultat de părinți sau de frații mai mari.

Spre sfârșitul anului școlar, când numărul poveștilor a sporit am inițiat o activitate de repovestire pe patru subgrupe; fiecărei subgrupe i s-a repartizat o imagine care conținea, redat intuitiv, un moment dintr-o poveste astfel:

– o grupă a primit o imagine din „Ursul pacalit de vulpe ”;

– alta din povestea „Punguța cu doi bani”;

– a treia din povestea „Capra cu trei iezi”;

Sarcina fiecărei grupe a fost:

de a recunoaște povestea;

de a discuta momentul ilustrat;

de a prezenta verbal personajele pozitive și negative în funcție de conduita acestora;

de a numi un reprezentant ca să răspundă.

În timpul discuțiilor colective s-a observat la fiecare grup interesul pentru repovestirea de către copii cât mai amănunțită a momentului din imagine, pariciparea activă a tuturor.

Repovestirea folosită ca metodă și procedeu constituie un excelent mijloc de verificare si apreciere a priceperii copiilor de a expune corect conținutul textului respectiv, a capacității lor de prelucrare a acestuia, precum și a deprinderii de a folosi în expunere dialogurile dintre personaje, descrierii și explicațiile în motivarea situațiilor.

3. JOCUL DIDACTIC

În gama variată de activități practice în grădiniță, jocurile didactice se situează printre cele care dau copiilor posibilitatea să expună pe scurt sau cu detalii conținutul unui text literar, îi ajută să-și formeze o vorbire corectă, coerentă și logică, ele pot contribui la dezvoltarea imaginației reproductive, a gândirii, a memoriei.

Eficiența jocului didactic față de celelalte activități obligatorii, constă în faptul că la desfășurarea lor participă toți copiii, depunând același efort de gândire și exprimare.

Astfel am organizat jocul „Imagini încurcate”. Am prezentat în fața copiilor tablouri reprezentând momentele principale ale unei povestiri, în ordinea desfășurării acțiunii cu excepția unui tablou care nu corespundea conținutului. Copiii au avut sarcina să-l plaseze la locul lui astfel încât să refacă firul logic al povestirii. A avut loc astfel o repovestire cu ajutorul imaginilor.

În cadrul jocului „Spune ce știi despre personajul îndrăgit?” am avut ca obiective operaționale recunoașterea personajelor de către copii, caracterizarealor prin folosirea corectă a substantivelor, adjectivelor, iar ca obiective generale am urmărit consolidarea și perfecționarea deprinderilor de exprimare corectă din punct de vedere gramatical, coerentă și expresivă în vorbirea reproductivă, adresativă, în dialog – monolog.

Introducerea în activitate s-a realizat prin prezentarea în fața copiilor a unor scurte fragmente din poveștile cunoscute (această prezentare s-a făcut diferit, de exemplu, pentru povestea „Albă – ca – Zăpada” am utilizat caseta audio, pentru „Motanul Încălțat” teatrul de păpuși, „Fata babei și fata moșneagului” prin diafilm, iar „Neghiniță” și „Cenușăreasa” prin lectura unor fragmente copiii fiind solicitați să recunoască poveștile din care acestea fac parte.

Sarcina didactică a constat în alegerea unei siluete dintr-o mulțime de siluete aranjate pe o masă, recunoașterea acesteia și a basmului din car face parte și caracterizarea personajului respectiv evidențiindu-i calitățile sai defectele, după caz; tot pentru această lecție am pregătit cinci machete reprezentând scene din basmele cunoscute, iar copiii au avut ca ultimă sarcină așezarea personajului (respectiv silueta) pe acea machetă care reprezintă povestea din care aceasta face pare. Pentru a evita confuzia în alegerea machetei, fiecare dintre acestea au avut câte un element sau mai multe elemente reprezentative pentru povestea respectivă. De exemplu, în povestea „Motanul Încălțat” elementul care i-a ghidat pe copii a fost moara, la „Albă – ca – Zăpada”, căsuța piticilor, animalele etc.

Finalul lecției l-am organizat printr-un mini – carnaval, în care copiii de la grupa mijlocie, costumați în diferite personaje au intrat în clasă pe ritmul unei melodii.

Apoi fiecare a prezentat un scurt text semnificativ din câteva povești învățate de ei până în acel moment, iar preșcolarii din grupa pregătitoare au ghicit personajele și poveștile din care acestea fac parte.

Cheia reușitei oricărui joc trebuie căutată în utilizarea unor elemente de joc atractive și adecvate pentru menținerea atenției și interesului copiilor, la aceasta contribuie căutarea unor variante noi care să complice jocul sau care să dea posibilitatea aplicării independente a schemelor cu care copiii au operat în prima parte.

Jocul didactic „Mă cunoști?” este asemănător cu cel prezentat anterior, având în general aceleași sarcini și reguli didactice.

Am anunțat copiii că vor vedea la teatru de păpuși mai multe personaje din poveștile cunoscute. În momentul în care vor fi întrebați „Mă cunoști?” ei trebuie să-l denumească și să-l caracterizeze. Ceea ce apare în plus, în complicarea sarcinii didactice față de jocul „Ce știi despre personajul îndrăgit?” constă în soliciterea copiilor de a găsi și alte personaje din alte povești care se aseamănă ce cel prezentat la teatrul de păpuși și să motiveze acest lucru.

Jocul „Cine trebuie să plece?” presupune expunerea la tabla magnetică a unor siluete cu personaje reprezentând toate personajele principale și elementele importante dintr-o poveste, dar printre care se află și un personajstrăin basmului respectiv.

Copiii au ca sarcină să găsească personajul care nu corespunde conținutului poveștii și să-l elimine. Personajul intrus a fost astfel ales încât să sugereze povestea din care face parte. Expunerea lui s-a făcut în așa fel încât copiii să nu observe în timpul manevrării că el nu aparține povești prezentate.

Odată expuse, s-a motivat copiilor că ei trebuie să găsească personajul rătăcit printre celelalte personaje și să recunoască povestea din care a provenit.

La început alegerea poveștilor a fost făcută de mine. Cu timpul însă, când copiii s-au deprins cu jocul și regulile acestuia, sarcina de a alege poveștile le-a revenit lor. Ca variantă am reluat jocul într-un mod mai atractiv; am trimis un copil afară din sală în timp ce am ales cel de al doilea basm împreună cu ceilalți copiii, apoi a fost chemat copilul și pus să ghicească „cine trebuie să plece?”

În jocul didactic „Oglinda fermecată” vorbirea copiilor a fost supusă unui exercițiu fonetic și elxical; ea a fost solicitată în procesul de elaborare a conținutului, cât și a expunerii lui sub formă verbală.

Ca material didactic, am confecționat câteva jetoane care reprezentau scene din poveștile și basmele cunoscute; toate imaginile erau încadrate sub forma unor oglinzi și așezate pe masa educatoarei, cu fața în jos. Jocul s-a desfășurat sub formă de concurs, grupa de copii fiind împărțită in două echipe; pe rând câte un copil de la fiecare echipă venea la masa educatoarei și spunea: „Oglindă, oglinjoară, te rog să-mi spui îndată ce ascunzi în spatele tău?” apoi copilul întorcea o oglindă, privea imaginea și povestea momentul ilustrat. Ceilalți copii îl ascultau cu atenție pentru a-l ajuta sau a-l completa, dacă ar fi fost cazul. În final, copilul avea ca sarcină să spună din ce basm face parte episodul respectiv; în cazul unui răspuns corect echipa primea un punct.

Încheierea jocului a constituit un prilej de analiză a rezultatelor, de stabilire a câștigătorilor, de evidențiere a copiilor care au înregistrat progrese vizibile.

Acesibil, atractiv și util a fost jocul: „Cine știe povești, câștigă!” pe care l-am desfășurat sub formă de concurs în felul următor: cu ajutorul casetofonului și diafilmului am prezentat copiilor fragmente din povești, dialoguri, replici, copiii trebuind să ghicească din ce poveste este fragmentul respectiv. Cei care au dat răspunsuri bune au fost aplaudați și au primit semne distinctive.

Prin acest joc am reușit să cunosc posibilitășile copiilor de a se concentra, de a gândi, de a se exprima corect, de a recunoaște poveștile.

Spre sfârșitul anului școlar am realizat jocul didactic: „Spune cui aparține?” copiii având ca sarcină să numească poveștile cu personajeleși obiectele care le aparțin.

Acest joc a fost o evaluare a poveștilor învățate, făcând apel la memoria, atenția, gândirea și limbajul copiilor sub toate aspectele sale.

Am constatat astfel, că jocul didactic cu teme din basme și povești constituie un prețios exercițiu de dezvoltare a gândirii, a exprimării și a imaginației reproductive.

4. LECTURA DUPĂ IMAGINI

Lectura după imagini este o formă comună, obligatorie de activitate instructiv-educativă în vederea educării limbajului la copiii preșcolari. Acestă metodă solicită intens reprezentările copilului, experiența lui de viață, capacitatea sa de a folosi în mod independent cunoștințele dobânditre în diferite ocazii referitoare la mediul social și natural, transpuse în actul vorbirii.

Așa cum adultul citește textul scris, copilul citește imaginea, adică primește un mesaj, se exprimă pe baza lui, comunică. Imaginea devine astfel mijloc de comunicare cu ajutorul căruia se exerseză gândirea și operațiile acesteia: analiză sinteză, generalizare, abstractizare. Procesul de formare a deprinderilor de comunicare verbală începe prin recunoașterea de către copil, în imagine, a elementelor percepute anterior, apoi stabilește legături între elemente ale enumerării inițiale, descrie și apoi interpretează relațiile între simbolurile vizuale și propria experiență.

De aceea, acestă medodă este folosită cu precădere la grupa mare, când copii au acumulat suficiente cunoștințe despre mediul înconjurător și pot pe baza experiențelor de învățare anterioare să „citească” imaginile în cadrul activității de lectură după imagine.

5. MEMORIZAREA

Memorizările sunt activități obligatorii special organizate în grădinița de copii pentru însușirea conștientă a poeziilor de către preșcolari. Activitățile de predare a poezii lor sunt numeroase, întrucât poezia este cea mai desăvârșită artă literară. Aspectul poetic înnoiește formulele de exprimare, contribuind prin bogăție, prin sintagme și prin construcții specifice, prin imaginile care dovedesc potențarea capacității limbajului, educării intelectuale și estetice a preșcolarilor.

Memorizarea constituie un mijloc de îmbogățire și nuanțare a vocabularului, contribuind la dezvoltarea și activizarea vocabularului preșcolarilor cu omonime, sinonime și antonime.

6. CONVORBIREA

Convorbirea constituie un mijloc de eficiență maximă în educarea limbajului, o formă, un procedeu care contribuie la fixarea, precizarea, aprofundarea, sistematizarea, verificarea cunoștințelor, la activizarea vocabularului copiilor. Convorbirea ca activitate frontală contribuie prin intermediul metodei conversației la creșterea calitativă a posibilităților de exprimare corectă a copiilor.

Copiii ajung astfel să construiască corect diferite propoziții, simple și complexe. Acest tip de activitate îi obligă pe copii să folosească adecvat cuvintele, să-și controleze vocabularul, să caute cuvinte potrivite pentru a reda, cât mai fidel și într-o formă corectă cele gândite. Deasemenea, îi ajută pe copii la formarea unui complex de deprinderi de exprimare corectă, deprinderi necesare atât la conversația uzuală cât și în activitatea școlară.

Jocuri și activități la alegere reprezintă o continuare, o completare, o anticipare a activităților cu grupa întreagă. Astfel, în etapa I sau a III-a, copiii pot povesti sau repovesti povești și basme, pot citi ilustrații care reproduc momente ale acestora, pot mânui povești într-o scurtă punere în scenă și pot fi ei înșiși actori, în dramatizări, reproducând mai mult sau mai puțin exact dialogurile dintre personajele cunoscute.

De asemenea, eficiente sunt și jocurile de masă cu tema: „Basme în bucățele” sau „Puzzel”, unde copiii au ocazia să-și consolideze cunoștințele dobândite în cadrul poveștilor și povestirilor, pot comunica între ei impresii despre personajele îndrăgite, se pot substitui chiar în unele dintre acestea.

Jocurile de creație cu subiecte din povești și basme, contribuie și ele la socializarea copiilor, înțelegerea relației dintre om și obiecte, puterea de reproducere a aspectelor percepute din viața socială sau a celor auzite prin intermediul literaturii, diafilmului.

Fidelitatea redării conținutului rămâne în limitele înțelegerii până la care pot ajunge copiii de 4 – 7 ani, dar tendința de a respecta textul dat (chiar când e vorba numai de un singur episod) este din ce în ce mai evidentă pe măsură ce ei înaintează pe treptelede sus ale vârstei preșcolare.

Pentru desfățurarea acestor jocuri în condiții optime, am ales un loc din sala de grupă, mai retras, care să le îngăduie copiilor „detașarea” și să le permită o bună desfășurare a jocului fără a fi stânjeniți.

Un rol important îl constituie pregătirea unor materiale specifice înscenărilor întrucât copiii înșiși intuiesc nevoia deghizării și, în general, a creării unei atmosfere cât mai apropiate de cea pe care o evocă materialul epic ales pentru joc. Binențeles că toate aceste materiale, sunt alese în funcție de momentul pe care copiii doresc să-l însceneze.

Disputa pentu rolurile pozitive, cu toate dificultățile de moment pe care le ridică, constituie în sine un fapt ămbucurător, acela de a constata adeziune copiilor în faptele și sentimentele pozitive și dorința lor de a se comporta ca atare. Datorită atitudinii selective a copiilor și dorinței lor de a adera la frumos și la adevăr, jocurile de creație cu subiecte din povești și basme capătă un pronunțat caracter educativ.

Nu orice poveste poate fi dramatizat în condiții optime cu copiii de vârstă preșcolară sau le pot aduce satisfacții inedite. Din aceste motive, (fie a unui conținut complex, fie al numărului redus de personaje) alegerea textelor pentru dramatizări trebuie făcută în mod selectiv, urmărind ca textele să cuprindă acțiuni accesibile și dinamice precum și un dialog mai bogat, mai viu, care mobilizează copiii și fscilitează înscenarea conflictului.

Am ales, astfel pentru dramatizarea, poveștii „Fata babei si fata mosneagului” din mai multe considerente: în primul rând din cauza preferinței copiilor pentru acest basm, apoi pentru faptul că a fost înțeles fiecare moment și preșcolarii au reacționat foarte bine narațiune în succesiunea sa logică.

Astfel, am amenajat în sala de grupă un spațiu suficient de larg care să permită mișcarea liberă a copiilor. Un colț a fost amenajat în așa fel încât să sugereze casa in care traia fata mosului și mama sa vitregă, apoi am delimitat un loc cu crenguțe care să sugereze traseul pe care il face fata babei, etc.

Am stabilit costumația și accesoriile ce urmează a fi întrebuimțate de copii și am repartizat rolurile în funcție de preferințele copiilor. Am anunșat copiii că eu voi fi povestitorul pentru început, urmând apoi să preia acest rol un alt copil.

În felul acesta am anunțat și explicat evenimentele, în timp ce copiii s-au erijat în interpreți și au dat viață episoadelor implicate. Datorită faptului că, totuși, numărul mare de personaje nu acoperă efectivul grupei, am reluat această dramatizare de mai multe ori, astfel încât să poată participa toți.

Dramatizarea, pe lângă celelalte forme și tipuri de activitate, reprezintă un instrument eficient în mâna educatoarei pentru dezvoltarea limbajului copiilor, antrenare și dezvoltarea vocabularului pasiv și activ, familarizarea cu expresii literare care influențează stilul limbii materne.

7. TEATRUL DE PĂPUȘI

Teatrul de păpuși este un univers prin intermediul căruia copiii au prilejul să se reîntâlnească cu eroii din poveștile și basmele preferate, alături de care retrăiesc multiple și puternice emoții de ordin moral și etic. Peripețiile, sentimentele și reprezentările copiilor dobândesc un plus de claritate și trăinicie, iar mesajul etic este puternic aprofundat.

În educator, copilul simte omul care-i dezvăluie taina înțelegeri teatrului, a transpunerii lui într-o lume de vrajă.

Vizionarea de spectacole cu analiza acestora, cu urmărirea valorilor textului literar și a tot ceea ce cuprinde spectacolul este calea spre găsirea frumuseții contopirii copiilor cu acest univers mirific.

În finalul fiecărui spectacol am fixat momentele principale ale poveștii prezentat cu ajutorul copiilor.

La spectacolele „Neghiniță” și „Cenușăreasa” acest lucru s-a realizat cu participarea păpușii Așchiuță care a susținut un dialog cu copiii din sala de grupă. De altfel, aceste două spectacole i-au impresionat foarte mult deoarece ele au fost însoțite de momente și jocuri de lumină.

Teatrul de păpuși este un mijloc potrivit prin care am urmărit dezvoltarea limbajului copiilor. În contact cu păpușa, ei își uită timiditatea, devenind mai siguri pe ei. Acest lucru l-am observat în partea finală a spectacolelor mai sus menționate, când păpușa Așchiuță a declanșat copiilor reacții firești, sincere, dialogul desfășurându-se liber, într-o ambianță de încredere.

Bucuria de a-i fi dat păpușii răspunsul corect la întrebare, îl va ajuta pe copil să dobîndească o mai mare încredere în sine, să fie mai puțin timid cu adulții și cu ceilalți copii.

În urma desfășurării acestor tipuri de activități la grupă, pe parcursul unui an școlar, la finalul anului am aplicat copiilor anumite probe de evaluare a limbajului, care au constat în:

verificarea corectitudinii pronunției limbii române;

bogăția, precizia și corectitudinea însușirii vocabularului;

raportul dintre cuvânt și obiectul, acțiunea desemnată, nivelul copilului de a întreține o conversație, de a răspunde și de a pune întrebări pe marginea unor teme, capacitatea de a lectura diferite imagini prin enumerare, descriere, interpretare;

capacitatea de a reproduce independent și expresiv, selectiv sau integral conținutul unuei povești.

În cadrul probei pentru determinarea volumului vocabularului, a gradului de înțelegere a cuvintelor și expresiilor literare întâlnite în textele poveștilor predate la grupă am urmărit lărgirea sferei reprezentărilor.

Ca modalitate de lucru am folosit cuvinte întâlnite în povești și basme, iar sarcina copiilor a fost acea de a le explica prin intermediul sinonimelor.

De exemplu:

Prichindel ………………………

Neroadă …………………………

Cărturari ………………………..

Năzdrăvănie …………………..

Sfetnici ………………………….

Toiag …………………………….

Slută ……………………………..

Leneșă …………………………..

Jilț ………………………………..

Trufaș ……………………………

Pizmă …………………………….

Mașteră ………………………….

Conduri ………………………….

Chipeș ……………………………

Manșon ………………………….

Nădejde ………………………….

Am notat exact răspunsurile copiilor, apreciind corectitudinea acestora. În finalul probei am cerut copilului să alcătuiască o propoziție cu un cuvânt din cele enumerate mai sus, la alegerea mea sau a lui.

Exemplu:

Băiețelul M. V. în vârstă de 6 ani a afirmat:

„Moș Crăciun este bătrân și de aceea are toiag.”

În partea a II-a a acestei probe, am prezentat câteva epresii literare mai ales întâlnite în povești cu scopul de a determina nivelul de înțelegere al copiilor și gradul de însușire al acestora. Copiii au avut ca sarcină explicarea sensului lor.

Exemple:

„La soare te poți uita, dar la dânsa, ba!”

„Bătrâna făcu ochii cât toate zilele”

„Împărăteasa rămase ca stana de piatră”

„Simțea că-i plesnește fierea de ciudă”

„Fata moșneagului era piatră de moară în casă”

Același băiat mi-a dat o explicație a sensului expresiei: „Împărăteasa rămase ca stana de piatră”, în felul următor: „Împărăteasa a rămas fără grai”. M-a bucurat faptul că a folosit cuvântul grai spontan, acesta fiind memorat tot în cadrul activităților în care am predat basme și povești.

Prin aplicarea probei pentru determinarea corecției și expresivității vorbirii, am urmărit exprimarea corectă prin înlănțuirea logică a ideilor în propoziții și fraze punând în evidență unitatea de sens a acestora; totodată am avut în vedere expresivitatea vorbirii prin respectarea pauzelor, a tonului și ritmului, corespunzătoarelui conținutului. M-a preocupat în același timp capacitatea copiilor de a reproduce cu ușurință sau cu greutate o scenă dintr-o poveste, urmărind dacă aceștia folosesc vorbirea monologată și dialogată.

Am pus la dispoziția copiilor câteva imagini ce reprezentau scene din diferite povești și basme. Sarcina preșcolarului a constat în alegerea unuia dintre desene și de a relata momentul prezentat de acesta și de a recunoaște basmul sau povestea din care face parte.

În general, la această probă, copiii s-au dscurcat foarte bine cu excepția a doi dintre ei a căror relatări au fost mai sărăcăcioase în conținut.

Dintre numeroasele specii literare, am ales poveștile, povestirile și basmele deoarece în atmosfera creată de acestea preșcolarul participă intelectual și afectiv.

Concluzionând cele afirmate mai sus, putem afirma faptul că receptarea fenomenului literar de către preșcolari este nu numai posibilă, dar și indicată privind traiectoria afectivă pe care se înscrie.

Realizarea obiectivelor propuse se datorează și reacției afective dintre mine și copii, relație care trebuie să formeze o unitate vie indisolubilă.

CAPITOLUL IV

POVESTIREA. O ABORDARE INTEGRATĂ

1. POVESTEA este o specie a epicii populare în proză, în care se relatează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare din basm, narațiunea cuprinzând fapte posibile sau reale. Originile povestirii sunt greu de stabilit. Povestea cultă își are izvorul și punctul de plecare în folclor.

POVESTIREA, ca specie epică în proză, este o „narațiune literară de dimensiuni relativ reduse, care conține un fond liric”. Termenul implică referiri la arta de a nara, formă esențială a genului epic, o modalitate pe cât de simplă, pe atât de captivantă, care suscită curiozitatea ascultătorului sau a cititorului, care „prin complexitatea și dinamica ei, creează viață”.

Poveștile, ca și basmele, sunt de origine poplară, în care elementele realului se îmbină cu cele fantastice. Între basme și povești „nu există deosebiri esențiale”: în primele domină fantasticul, pe când în celelalte el ocupă un loc secundar sau este înlocuit uneori, cu elemente din recuzita superstițiilor. Deosebirile nefiind totdeauna clare, i-au determinat pe unii creatori de basme sa-și denumească producțiile drept povești. De pildă, I. Creangă numește cunoscutul său basm Povestea lui Harap- Alb, deși cadrul, acțiunea și personajele aparțin fantasticului. La fel procedează unii dintre marii creatori de basme din literatura universală, care și-au intitulat operele povești: Poveștile lui Ch. Perrault, Poveștile Fraților Grimm, Poveștile lui H. Chr. Andersen.

Dintre toate creațiile populare, poveștile au rămas de-a lungul vremii cea mai plăcută lectură pentru copii, încercând de la vârsta preșcolară până spre 10-12 ani. Aceasta pentru că ele apelează la imaginația fără granițe a copiilor.

„Dați-ne povești, zic copiii, dați-ne aripi, ajutați-ne, voi care sunteți tari și mari, să zburăm în depărtări; clădiți-ne palate de azur, în grădini fermecate, arătați-ne cum să plimbăm zânele sub razele lunii.”

Tocmai de aceea copiii ascultă și apoi citesc cu nesaț basme și povești. Ei se identifică, pe plan imaginar, cu eroul basmului. Prin implicarea în desfășurarea narațiunii copilul reușește o dedublare a trăirilor sale: el este în același timp cel ce ascultă povestea, dar și cel ce se luptă cu Zmeul, alături de Făt-Frumos sau tânăra domniță care-l așteaptă pe alesul inimii sale.

Pe de-o parte, „copilul rămâne în universul său liliputan, pe de altă parte, datorită miraculosului din basm, se vede crescut și învingător într-un timp condensat care nu mai ține de timpul diurn în care viețuiește. Deși e mic și neajutorat, el visează să ajungă cât mai repede voinic și astfel începe să învețe câte ceva din pățaniile eroului. Adică, și el va fi, probabil, supus unor greutăți, piedici, pe care va căuta să le învingă prin curaj, voință și înțelepciune. Învață să nu se lase amăgit, să asculte de sfaturile celor mari, să disocieze aparența de esența lucrurilor. Virtuțile imaginarului îl fac pe copil să se identifice cu altul și, totodată, să se vadă pe sine însuși în lumina unui model.”

Povestirile alcătuiesc cea mai cuprinzătoare categorie de comunicare și cunoaștere într-o formă atractivă și accesibilă copiilor preșcolari. Multe dintre aceste povestiri au subiectul bine închegat, prezentând u conflict dramatic, o înfruntare, dintre care una iese învingătoare. Desfășurată pe coordonatele timpului, povestirea se definește prin cea a spațiului care poate fi prezentat direct sau sugerat. Prin personajele principale sau secundare, individuale sau colective, pozotive sau negative autorul ne comunică intențiile și concepțiile și dinamizează acțiunea.

Într-o operă epică personajele, cu predilecție cele principale sunt caracterizate direct de către autor sau indirect, caracterul lor reflectându-se prin fapte și componente caracteristice. La vârsta preșcolară este posibilă valorificarea potențialului educativ pe care îl poate oferi personajul unei povestiri, având în vedere gândirea preponderent intuitivă a copiilor.

Îmbinarea armonioasă a elementului instructiv și a exercițiului pe de-o parte, cu procedee de joc, determină trăsătura fundamentală a acestui fel de activitate.

Teoria și practica preșcolară contemporană consideră povestirea ca o activitate ce contribuie în mod deosebit la formarea profilului intelectual și moral al viitorului școlar, cât și la lărgirea și aprofundarea experienței cognitive, la dezvoltarea proceselor și funcțiilor psihice. În primul rând produc plăcere – plăcerea fiind, după cum spunea Aristotel, provocată de imitarea vieții și de ritm. Modelul narativ în care se produc răsturnări de situații – orice naș își are nașul – provoacă plăcere și multe narațiuni au numai această funcție: să amuze ascultătorii dând o nouă turnură situațiilor familiare.

Alături de povești se pot desfășura, în stânsă legătură cu acestea și exerciții de dezvoltare a vorbirii. Acestea îmbracă „o haină atractivă, trezesc interesul copiilor pentru exersarea unei sarcini și întrețin efortul necesar exersării ei.” Prin marea lor diversitate, prin variantele pe care le poate avea fiecare dintre ele, precum și prin faptul că pot fi jucate de o grupă numeroasă, de colective mici sau chiar individual, constituie un instrument didactic foarte maleabil.

În procesul ascultării unei povestiri este antrenată întreaga activitate psihică a copilului. El iese din pasivitate, urmărește cu atenție cele povestite,memorează, compară și analizează materialul furnizat, face unele legături de cauzalitate, ștabilește anumite relații între fapte și personaje. Astfel, gândirea copilului este viu stimulată și face posibilă înțelegerea semnificației faptelor eroilor.

„Prin povestirile spuse de adult, pătrund în limbajul copilului forme de exprimare atât ale limbii familiare sau populare, cât și ale celei literare. Copulul își poate însuși astef, expresii precise, uneori poetice, epitete artistice, formule stereotipe, specifice stilului poveștilor și o dată cu acestea diverse forme flexionare sau grupări sintactice, care, în măsura în care sunt corecte în limbajul adultului, dezvoltă vorbirea corectă a copilului și îi transmit diverse mijloace stilistice din vorbirea adultului. Dar, ceva mai mult, folosind mijloace verbale sistematizate de adult, în narațiunile respective, cuvinte cu anumite forme gramaticale, expresii, sintagme ca atare sau chiar prepoziții, copilul primește o dată cu acestea și un conținut de gândire gata organizat.”

Copiii, ascultând povești sau basme, întâlnesc noi și noi expresii care odată cunoscute, devin un bun al lor. Ei memorează cuvintele cu care încep și se termină basmele și astfel limba, literară și populară, cu expresiile ei proprii intră în limbajul de zi cu zi al copiilor.

Povestirile au o deosebită valoare etică. George Călinescu spunea despre basm că „e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, epică, știință, observație morală.” Ele contribuie la formarea conștiinței morale, a unor trăsături pozitive de voință și caracter. Charles Perrault vorbind despre rolul educativ al poveștilor pe care le-a creat cu atâta măiestrie, arăta că haina plină de vrajă a poveștii îi ajută pe cei mici să-și însușească treptat noțiunea de bine și de rău. Cităm: „Oricât de simple și de ușoare ar părea aceste povești, ele nasc, fără îndoială printre copii dorința de a fi asemănători cu cei buni, care ajung fericiți și în același timp se naște în sufletul lor teama față de nenorocirile ce li s-ar putea întâmpla dacă i-ar urma pe cei răi…Este de necrezut cu câtă sete primesc aceste inimi pure și încă necoapte morala ascunsă în haina basmului…”.

„Opera literară acționează în primul rând asupra inimii” preșcolarii sub impresia emoțiilor puternice, ajung la concluzii privind propria lui viață. „Impresiile emotive puternice rămân adânc întipărite în memorie. Ele generează pentru multă vreme gânduri și fapte care contribuie la formarea caracterului.”

Copilul „are un nivel scăzut de înțelegere a operei literare, dar pe măsura dezvoltării sale psihice, el devine tot mai receptiv la adevăratele valori estetice. Din naștere, copilul este dotat cu multă fantezie și capacitate imaginativă.”

Cu ajutorul fanteziei, copilul transformă realitatea într-o lume plină de farmec. Tot datorită ei, el are capacitatea de a visa, de a se iluziona și de a conferi lumii înconjurătoare o aură pe măsura dorințelor lui. „Ca și omul primitiv, copilul mic are o logică a sa, mai bine spus o mentalitate prelogică. De aici ușurința cu care confundă cauza cu efectul, cu care găsește soluții animistice, cu care însuflețește obiectele și umanizează lumea necuvântătoarelor, cu care admite miraculosul ca o rezolvare posibilă.”

Într-adevăr, oricât ar fi de simple, povestirile pe care le adresăm copiilor prin conținutul lor sunt pline de învățăminte. Ele scot în evidență calitățile eroilor pozitivi și influențează pe această cale formarea personalității copiilor, purtarea și atitudinea lor în anumite situații.

Multiple sunt aspectele de viață și de comportare a personajelor pe care ni le oferă povestirile și poveștile din care micii ascultători învață sa deosebească binele de rău, își găsesc în eroii pozitivi modele pentru propria lor comportare în viață.

Din povești ca: „Șorțulețul”, „Ce a uitat Fănucă să spună”, copiii „desprind cu ușurință necesitatea unor bune deprinderi de igienă și de comportare civilizată și își formează astfel convingerea că trebuie să le respecte”.

De asemenea, copiii pot fi convinși de necesitatea de a asculta cunoscând consecințele neascultării așa cum reies din povestirile pot să-și însușească dezaprobarea pentru necinste, viclenie, lăcomie, zgârcenie și minciună, „Ursul păcălit de vulpe”, „Punguța cu doi bani”.

Și alte trăsături morale ca: modestia și hărnicia, necesitatea de a munci, dragostea de muncă, ce pot fi sesizate din povestirile: „Cei trei purceluși”, „Fata babei și fata moșneagului”, precum și frumusețea faptelor istorice, a luptei și jertfei pentru o viață mai bună, înfățișate prin eroii și faptele din povești, fac pe copii să trăiască puternice emoții, să gândească și să ajungă la concluzii practice privind propria lor comportare.

Prin ascultarea povestirilor și apoi reproducerea lor, copilul preșcolar are prilejul să-și însușească expresii frumoase, artistice, îmbinarea armonioasă a cuvintelor, precum și diferitele figuri de stil care duc implicit la formarea deprinderii de a vorbi expresiv.

Valoarea estetică a povestirilor este cu atât mai mare cu cât reflectă și frumusețea morală a oamenilor cu cât mai clar în fața copiilor, idealul concret și precis spre care să tindă. Prin înfățișarea a tot ce este mai frumos, mai uman în viață, povestirile influențează estetica comportării copilului. Ei învață că e frumos să fii politicos, să fii cinstit, curajos, harnic, ca eroul din povestire. Rolul și importața povestirilor constă așadar în valoarea lor cognitivă, etică și estetică, în influența multilaterală pe care o exercită aupra întregii personalități a copiilor. „Firește ele își îndeplinesc acest rol numai în cadrul unei selecții adecvate vârstei copiilor.” Educatoarele trebuie să cunoască specificul acestei specii, elementele fantastice și izvorul lor, personajele, compoziția și limbajul povestirilor, însemnătatea lor educativă în vederea educării limbajului copiilor preșcolari.

2. P OVESTEA CA SCENARIU INTEGRATIV

Cele mai multe definiții ale unui curriculum integrat pun accentul pe faptul că, aplicând un astfel de curriculum, vom face educație mult mai valoroasă.

În acest sens, Mara Daniel afirmă următoarele: “Literatură pedagogică actuală descrie integrarea curriculară drept o modalitate inovatoare de proiectare a curriculumului, care presupune sintetizarea și organizarea didactică a conținuturilor din domenii diferite ale cunoasterii, astfel încât să se asigure achiziția de catre elevi a unei imagini coerente, unitare despre lumea reală.”

La definitia data mai sus aș mai adauga faptul că, un curriculum integrat de calitate privește în mod global atât conținuturile didactice si activitațile de învățare, cât și copilul însuși. Acest tip de curriculum ține seama atât de faptul că gândirea și felul de a fi al copiilor nu sunt fragmentate pe discipline sau domenii experiențiale, cât și de realitatea psihologică conform careia copiii gândesc atât cu mintea, cât și cu sufletul, reacționeaza atât cu corpul cât și cu emoțiile lor.

Predarea integrată cunoaște o extensie relativ rapidă, cei mai serioși pași făcându-se în învățământul preșcolar și primar. Predarea integrată se dovedește a fi o soluție în ceea ce privelte o mai bună corelare a științei cu societatea, cultura, tehnologia.

Predarea în manieră integrată a disciplinelor presupune “sintetizarea și organizarea didactică a informațiilor din domenii diferite ale cunoașterii în vederea construirii unei viziuni holistice și interactive asupra lumii reale”.

De la curriculumul structurat pe criteriul disciplinelor la învățarea bazată pe investigație și descoperire, s-a ajuns la învățarea de tip experimental, focalizată pe rezolvarea unor probleme specifice vieții cotidiene. Interesele celor care învață și nevoile sociale pot “împinge învățarea dincolo de discipline”.

În legătură cu semnificația conceptului de integrare, autorul citat face următoarele precizări: “…prin integrare se înțelege acțiunea de a face să interrelaționeze diverse elemente pentru a construi un tot armonios, de nivel superior, integrarea părților duce la un rezultat care depășește suma acestor părți…”.

Pentru a înțelege mai bine procesul integrării conținuturilor, voi defini anumiți termeni, des utilizați în sintagma “integrare a conținuturilor”, cu referire la nivelurile diferite ale integrării. Potrivit profesorului Lucian Ciolan: pluridisciplinaritatea se referă la rezolvarea anumitor probleme folosind cunoștințe din discipline diferite; multidisciplinaritatea are în vedere folosirea cunoștințelor de la mai multe discipline care nu sunt înrudite, dar care au legături între ele; interdisciplinaritate presupune ruperea hotarelor disciplinelor și abordarea unor teme comune mai multor discipline; transdisciplinaritatea merge cu integrarea până la fuziune, adică până la treapta cea mai înaltă a integrării.

Povestea, ca scenariu integrativ, reprezintă un mijloc educațional al cărui potențial formativ este astăzi teoretizat. Prin toate componentele sale de structură și ideatice, povestea poate deveni un pretext pentru evocarea unei bogății de conținuturi educașionale, dar și un factor care susține integrarea conținuturilor învățării în jurul unor teme relevante pentru copii, dar și în raport cu realitatea pe care aceștia o explorează. Prin atracția pe care o exercită asupra copiilor preșcolari, încă puternic ancorați în zona fabulației și a ficțiunii, povestea asigură un mediu de învățare motivant și plăcut.

Receptivitatea și curiozitatea copilului, bogăția imaginației, tendința sa spontană către nou, pasiunea pentru fabulație, dorința lui de a realiza ceva constructiv creativ pot fi “alimentate” și împlinite efectiv, pot fi puse adecvat în valoare prin solicitări și antrenamente corespunzătoare care astfel pot oferi multiple elemente pozitive în stimularea și cultivarea limbajului.

Și aici ne oprim cu pași lenți la ceea ce înseamnă povestea în viața preșcolarului povestea este o deosebită modalitate de cunoaștere a lumii, este un mijloc de comunicare și o bună metodă de instruire. Ea conține adevărurile fundamentale ale vieții. Poveștile depășesc hotarele spațiului și timpului, fiind prima hrană spirituală a copilului care îl învață să judece; o poveste bine spusă poate amuza, demonstra și dezarma. Poveștile îmbogățesc deprinderile de a comunica, îmbogățesc vocabularul, cultivă sentimente frumoase, stimulează imaginația și creativitatea, educă spiritul de sacrificiu, altruism, solidaritate, dreptate. Pune baza concepției despre lume și viață.

Povestea poate fi utilizată ca instrument operativ pentru proiectarea unitară și coerentă a activităților integrate. Structura poveștii, componentele acesteia, dimensiunile de spațiu și timp în care povestea are loc pot reprezenta pretexte pentru integrarea unor conținuturi ce aparțin în mod tradițional unor domenii de cunoaștere delimitate, discrete, dar care sunt utilizate pentru explicitarea, aprofundarea, rezolvarea unor probleme pe care povestea le pune.

În mod concret povestea e completă, este o narațiune a cărei problematică a fost finalizată, ceea ce ne permite să analizăm toți parametrii situașiilor prezente în poveste, să apreciem dacă soluțiile identificate de personaje au fost eficiente, să formulăm concluzii și să oferim soluții alternative.

Povestea ilustrează întotdeauna diferite expresii ale unor valori fundamentale, grupate de obicei în structuri binare: bine/rău, adevăr/minciună, săracie/bogăție, istețime/prostie, corectitudine/înșelătorie sau ale unor problematici fundamental-umane: viață și moarte, egoism și altruism, război și pace. Aceste valori evocate de poveste pot fi transpuse în planul realității de zi cu zi, fizice sau sociale, personale sau sociale.

Povestirea oferă situații particulare ce permit evocări, deducții, generalizări, reflecții intra- și interpersonale. Elementele cheie ale poveștii suportă chestionări: timpul, spațiul, personajele, secvențele repetitive, sensul aprofundat al poveștii, mesajul acesteia.

Poveștile simplifică realitatea complexă. Ele exclud ambiguitatea polivalentă a realității: personajele sunt fie bune, fie rele, problemele nu sunt rezolvate prin compromisuri sau complacerea în situația de criză, ci prin soluții radicale, toate elementele prezente au un rost în desfășurarea firului narativ.

În proiectarea și desfășurarea activităților integrate, povestea poate fi utilizată ca oganizator central al conținuturilor integrate, prin utilizarea inițială a ei ca pretext, ca moment de evovcare a unui univers încărcat de sensuri și conținuturi diverse, iar, mai apoi, prin:

Transpunerea poveștii în plan ficțional, în care se desfășoară, în planul realității. Acest fapt poate duce la pierderea unor elemente magice, utile în povestire. Rezolvarea situației problematice poate solicita cunoștințe și abilități variate. Un exemplu de model integrativ pornind de la o poveste ar fi: Cum ajunge fata musului acasa fără ajutorul Sfintei Duminici?

Aprofundarea profilului unui personaj al poveștii și, eventual, asocierea acestuia cu profile similare oferite de alte povești, pentru crearea „portretului-robot” al tipului de personaj respectiv. Transpunerea în realitate a portretului alcătuit, pentru completarea lui: portretul eroului, portretul fetei harnice, portetul fetei istețe, portretul mezinului, portretul înțeleptului.

Utilizarea unor elemente particulare ale poveștii ca pretext pentru aprofundarea acestora, dincolo de poveste. De exemplu, situația în care personajele se adăpostesc într-o peșteră este un prilej de a discuta despre caracteristicile peșterilor ca formațiuni carstice: specific, tipuri, curiozități, informații inedite, faună.

Preluarea problemei puse de poveste și identificarea unor soluții alternative. De exemplu, cum poți merge undeva nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum (problemă evocată de povestea populară: „Fata săracului cea isteață”).

3. PROIECT DIDACTIC

Urmărind ca obiectiv formarea și dezvoltarea creativității verbale la copiii de 5-6 ani, am pornit de la ideea că, pentru a se manifesta liber, pentru a dispune de un vocabular bine dezvoltat, pentru a avea un bogat volum de cunoștințe în ideea pregătirii pentru școală, copilul are nevoie de un exercițiu permanent cu cuvintele, cu propozițiile și cu frazele. Astfel am considerat necesar ca, prin jocurile didactice planificate în cadrul activității de educare a limbajului, să formez copiilor deprinderea de a povesti întâmplări, evenimente, deprinderea de a expune cu ușurință, coerent și logic, folosind un limbaj adecvat. Se știe că la vârsta preșcolară copiii au o deosebită pasiune pentru povești și basme. Astfel, pentru ca întreaga grupă de copii să aibă o vorbire coerentă și expresivă, am urmărit să le formez următoarele deprinderi:

Deprinderea de a reproduce cu ușurință povești cunoscute

Deprinderea de a vorbi expresiv

Deprinderea de a interpreta rolul personajelor

Pentru a realiza cele propuse, am căutat să mă apropii de copii cât mai mult, să-i înțeleg, să le ofer exemplul personal în exprimare, în expunerea unor povești sau întâmplări, cu scopul de a-i stimula să-și exprime gândurile și să se manifeste liber în activitate.

Pentru a verifica în ce măsură copii stăpânesc cunoștințe și deprinderi necesare unei înșiruiri logice a unor idei prin povestire, am desfășurat jocul didactic „Să facem o poveste”, joc desfășurat la grupa mare „Albinuțele” a Gradiniței nr. 30, sector 4, București. Grupa are un efectiv de 28 de copii, apropiați ca vârstă, 2 dintre aceștia fiind mai mici.

Pentru desfășurarea jocului am folosit ca mijloace de învățământ o serie de jetoane corespunzătoare unei ilustrații mai mari, pusă pe panou, rugându-i pe copii să povestească, folosind cuvinte și expresii pe care le cunosc din alte activități. Ca element de joc, am folosit întrecerea, aplauzele, mișcarea, mânuirea jetoanelor. Am explicat regulile jocului: copilul care are jetonul cu un element corespunzător ilustrației trebuie să răspundă. Astfel, copilul care a avut un jeton pe care era desenat un om de zăpadă, la îndemnul „Să facem o poveste după imaginea care corespunde jetonului tău”, a mers la panou, unde se afla ilustrația corespunzătoare imaginii de pe jetonul său și a răspuns: „Omul de zăpadă l-au făcut copiii din tablou, în care se vede că este anotimpul iarna”. Răspunsul corect dat de copil a fost apreciat prin aplauze de către colegii săi. În această manieră am folosit în continuare toate ilustrațiile afișate pe panou și toate jetoanele copiilor.

Pentru a ajunge la un nivel de dezvoltare corespunzător în formularea propozițiilor, am început prin jocuri didactice mai simple, concrete.

Astfel, la început, am folosit jocuri în care imaginile au fost mult apropiate particularităților psihice și vârstei copiilor ( jetoane cu jucării, păpuși, ursuleți, imagini din povești și basme cunoscute) și ilustrații care să corespundă jetoanelor, solicitând ca fiecare să formuleze propoziții sau fraze scurte și logice, cu expresii frumoase, referindu-se la imaginea respectivă.

Pentru a verifica în ce măsură copii stăpânesc cunoștințele și deprinderile necesare unei însușiri logice a ideilor, sub aspectul fonetic, gramatical, lexical, al alcătuirii de propoziții, am introdus între jetoane și și alte imagini care nu au avut legătură cu tema jocului și conținutul său.

Într-o altă variantă, am solicitat copiilor să înlanțuie o serie de propoziții care au fost formulate, în timp ce imaginile folosite de pe jetoane se afișează pe ilustrațiile mai mari de la panou, cerându-le să dea un titlu povestirii alcătuite de ei.

Jocurile le-am desfășurat cu toți copiii grupei, dar în mod diferit; pe copiii mai timizi i-am grupat în activități cu copiii mai vioi, mai operativi pentru a-i antrena și pe ei să răspundă la activități.

La început rezultatele au fost mai slabe, dar cu timpul, din dorința copiilor de a fi ascultați, am reușit chiar să integrez și copii timizi.

Din totalul de 26 de copii prezenți la activitate, 18 au avut o exprimare relativ corectă și au fost atrași de conținutul jocului, 4 copii au avut un conținut de idei sărac, iar 4 copii au prezentat nesiguranță în a povesti, aceștia fiind copii nou-veniți din mediu familial.

Proiect didactic

Grupa: Mare

Domeniul Experiențial: Domeniul Limba și Comunicare

Categoria de activitate: Educarea limbajului

Tipul activității: Verificare de cunoștințe și deprinderi

Mijloc de realizare: Joc didactic

Subiectul activității: „Să facem o poveste”

Obiective generale: dezvoltarea capacității de exprimare și de a compune o scurtă povestire; dezvoltarea imaginației creatoare.

Obiective operaționale:

să alcătuiască scurte povestiri, formulând propoziții clare, coerente, logice;

să descrie pe scurt personajele din imagini, precizând acțiunile pe care copilul că le efectuează acestea;

să îndeplinească sarcinile cerute de joc, utilizând elementele specifice jocului didactic ( întrecerea, mișcarea, mânuirea jetoanelor, aplauzele);

să găsească cu ajutorul educatoarei, un titlu adecvat conținutului povestirii;

să manifeste interes pentru activitate, spirit competitiv în crearea povestirii, ascultându-și cu atenție colegii.

Strategia didactică:

Metode și procedee: explicația, conversația, expunerea;

Mijloace didactice: jetoane cu imagini specifice anotimpurilor, planșe cu imagini specifice fiecărui anotimp, panou pentru imagini, casetofon, C.D.cu povești;

Durata: 30-35 min.

Organizarea activității: frontală

Evaluarea activității: continuă – formativă

Desfășurarea activității

Lectura are acum rivali redutabili care amăgesc cel mai mult pe cei mici. Televizorul, calculatorul, internetul au devenit repede pereche pentru fiecare generație din ultimii ani. Viața noastră trăită la început de secol XXI este marcată de la mic la mare de amprenta marilor descoperiri științifice care au făcut pași uriași în timp foarte scurt. Aceste trei mijloace de informare rapidă și comodă care oferă copiilor meniul complet în orice domeniu al cunoașterii acoperă deja o parte substanțială a timpului liber, care rămâne din ce în ce mai puțin. Și atunci se naște întrebarea: mai este cartea "o făgăduință, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri și frumuseți" cum afirma scriitorul român Tudor Arghezi?

Rămâne așadar obligația părinților, dar mai ales al grădiniței de a repune cartea în drepturi. Scriitorul român I. L. Caragiale afirma acum aproape un secol : "O carte bună de citire, la vârstă fragedă, este, poate, una din împrejurările cele mai hotărâtoare ale vieții unui om. Multe cariere intelectuale nu se datoresc altei împrejurări decât unei cărți căzute la vreme bună în mâinile unui copil, tot așa precum umbra multor stejari seculari se datoresc căderii unei ghinde pe pamănt prielnic.”

Se înțelege că gustul pentru lectură se formează timpuriu si de aceea în gradiniță informațiile sumare legate de mediul înconjurător sau istorie se transmit prin intermediul povestirilor. Contactul cu poveștile educatoarei conduce la dezvoltarea gustului pentru frumos, la îmbogățirea vocabularului, la creativitate. Grădinița este unul dintre factori decisivi în educarea copiilor prin frumos pentru valoare .

Intrând ,,În lumea poveștilor” copiii, vor învăța nu numai să deosebească binele de rău, adevărul de minciună, faptele bune de cele rele; ei vor învăța să-și exprime liber și cu ușurință impresiile despre povești, să reproducă conținutul acestora, vor devenii mai atenți , mai sensibili.

Este de dorit ca preșcolarii și elevii să-și facă din cărti, cei mai buni prieteni, să le dezvolte discernământul în selecția valorilor.
În grădinița de copii se desfășoară două tipuri de povestiri:

povestirile educatoarei;

povestirile copiilor: repovestire si povestirea creată de copii

Tematica operelor literare expuse în activitatea de povestire se diferențiază de la o grupă la alta astfel încât la grupa mare-pregătitoare povestirile devin mai complexe, având ca scop sesizarea planului real și a celui ireal, stimularea creativității copiilor, exersarea capacității de comunicare.

Prin intermediul povestirii, copilul se eliberează de egocentrism întrucât se identifică în plan imaginar cu personajele în care găsește ceva din el însuși, și ceva din personaje în el. Cu fiecare reluare a textului (de către cineva din familie sau educatoare) se sedimentează acțiunile, personajele si mai ales materialul verbal. Pentru preșcolar, adultul care îi citește povestea este și autorul, martorul întâmplărilor povestite, magicianul care deschide ușa unei lumi nebănuite, actorul, și mai ales modelul de vorbire și povestire.

Repovestirea liberă se caracterizează printr-o mai mare libertate a imaginației copiilor. Ei repovestesc în funcție de preferință și de receptarea afectivă. Dacă atitudinea adultului este permisivă, copilul introduce personaje noi (de cele mai multe ori întâlnite în alte povești), modifică întămplările, îmbogățește acțiunile, propune situații de prevenire a unor situații neplăcute. Totuși, este necesar să se asigure o succesiune logică a repovestirii și să se acorde atenție exprimării corecte, nuanțate.

Povestirile create de copii au evidentă valoare formativă, contribuind la dezvoltarea gândirii și a imaginației creatoare, la dezvoltarea unei vorbiri corecte, fluente, expresive.

Cele mai frecvente tipuri de povestiri create și practicate în grădinița de copii sunt povestirile create pe baza unui șir de ilustrații și povestirile cu început dat. Tematica poveștilor create de copii după modelul educatoarei poate fi legată de: fapte cotidiene, întâmplări, momente trăite de copii, de familia acestora sau de prieteni; întâmplări din viața animalelor.

Copiii trebuie să-și imagineze locuri, întâmplări, fapte care s-au petrecut sau se pot petrece în viitor, ca în lumea reală, ca în filme de desene animate ori ca în vis. Copilul este independent în expresie, își manifestă nestingherit inițiativa, spontaneitatea și fantezia inepuizabilă. Atitudinea creatoare pe care o are față de limbaj depinde de natura mesajului pe care îl transmite și de posibilitățile sale intelectuale, lingvistice, afective. Povestirile lui sunt scurte, fără divagații, fără explicații întinse, oarecum incorecte dar uneori pot avea o savoare deosebită. Sunt situații în care, prin povestirile create, proiectează asupra personajelor, propriile sale dorințe, preferințe, probleme. Va fi stimulat să introducă personaje noi, să înlănțuie și să complice acțiunile, să organizeze logic discursul verbal, să introducă în aceeași povestire personaje din povești diferite, să se îndepărteze de poveștile știute, combinându-le sau transformându-le. Punțile verbale, întrebările și exclamațiile retorice ale educatoarei, ca răspuns la întrebările copilului, încurajările verbale și nonverbale, ascultarea activă, aprecierea formulărilor și soluțiilor neobișnuite, inedite sunt menite să stimuleze actul creativ. Orice întrerupere blochează șirul combinărilor și recombinărilor verbale și de imagini.

Reușita predării integrate a conținuturilor în grădiniță ține în mare masură de gradul de structurare a conținutului proiectat, într-o viziune unitară, țintind anumite finalităti. Învătarea intr-o manieră cât mai firească, naturală pe–o parte și invătarea conform unei structuri riguroase, pe de altă parte, sunt extreme care trebuie să coexiste în curriculum-ul integrat.

Azi, într-o lume tehnologizată, avem nevoie mai mult ca oricînd de o poveste, pentru a nu avea o generație de copii ce „îmbătrînesc” în fața televizorului sau a calculatorului.

Așadar, astăzi mai mult ca oricând, este de datoria grădiniței să deschidă ușa fermecată a tezaurului poveștilor pentru copii și să-i conducă pe aceștia în orizonturi fantastice alături de Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene în luptele cu forțele răului – zmei, balauri.

Grădinița este o oază educativă, este spațiul de basm în care copilul trăiește și își încarcă rezervele energetice fizice și psihice și-și constituie forța de angajare entuziastă în înțelegerea de scenarii de viată.

CONCLUZII

Urmărind întregul parcurs al lucrării cu titlul: „Folosirea povestirii în educarea limbajului copiilor preșcolari” putem concluziona următoarele:

Poveștile, povestirile și basmele au o mare forță de atracție asupre copiilor de vârstă preșcolară.

Specificul confruntărilor din lumea mirifică a poveștilor și basmelor, întemeiate întotdeauna pe ciocnirea dintre bine și rău (bunătate – răutate, curaj – lașitate, modestie – îngânfare, adevăr – minciună, esență – aparență), înlesnește copilului înțelegerea legilor elementare, fundamentale, ale lumii pregătindu-i pentru intrarea în viață cu atitudini și conduită corespunzătoare.

Ascultarea poveștilor și basmelor stimulează diferite procese intelectuale și afective ale copiilor: atenția, memoria, spiritul de observație, variate operații ale gândirii, limbajul. Dezvoltarea limbajului nu se reduce numai la creșterea cantitativă a vocabularului. Odată cu asimilarea fondului lexical, copilul își însușește și semnificația cuvintelor, noțiunile se amplifică, se îmbogățesc și se intensifică treptat, pe măsura acumulării experienței și a perfecționării operațiilor de gândire. La sfârșitul perioadei preșcolare copilul stăpânește principalele forme de categorii gramaticale ale limbii materne, ajung să le folosească cât mai corect și chiar să intervină atunci când observă o greșală în vorbirea altora.

Poveștile, povestirile și basmele contribuie la îmbogățirea limbajului sub diferitele sale aspecte: fonetic, lexical, gramatical; se consolidează pronunția corectă a sunetelor, se activează și îmbogățește vocabularul cu cuvinte și expresii literare întâlnite în textul poveștilor, povestirilor și basmelor; exprimarea devine tot mai corectă din punct de vedre gramatical; se dezvoltă vorbirea expresivă prin respectarea pauzelor, a tonului, a ritmului; crește capacitatea de a reproduce cu ușurință un text, fără deviere de la subiect, folosind dialogul; se dezvoltă tot mai mult prin contactul cu texul capacitatea de a percepe frumusețea limbii literare.

Cuvântul sub formă de întrebare sau adresare directă a educatoarei îl face pe copil să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice, să tragă concluzii, să opereze cu noțiuni, judecăți și raționamente. În acest mod are loc dezvoltarea unitară a gândirii și limbajului, creșterea capacităților de cunoaștere, lărgirea sferei de cunoștințe, dezvoltarea vocabularului, mărirea posibilităților de exprimare.

Prin urmare, folosind cuvântul ca mijloc de educație intelectuală, morală și estetică, educatoarea realizează instruirea și educarea copiilor, le dezvoltă vorbirea, necesară în procesul comunicării și a cunoașterii și, în același timp, le perfecționează exprimarea, le corectează pronunția, le îmbogățește vocabularul și-i ajută pe copii să-și însușească în mod practic structura gramaticală a limbii.

Toate aceste lucruri sunt necesare pentru o bună pregătire a copilului în vederea integrării lui în activitatea școlară.

BIBLIOGRAFIE

Andersen, H. C., (1965), Basme și povești, E.D.P., București.

Bratu, Bianca, (1977), Preșcolarul și literatura – studii și antologie, E.D.P., București.

Cerghit, Ioan, (1980), Metode de învățământ, E.D.P., București.

Ciolan, Lucian, (2008), Învățarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Editura Polirom, Iași.

Crețu, Elvira; Iliescu, Constanța; Nichita, Silvia; Popescu, Stela, (1981), Îndrumător metodic – dezvoltarea vorbirii la clasele I, a II-a și a III-a și activități recreative la clasa I, E.D.P., București.

Crețu, Tinca, (2005), Fundamentele Psihologiei, MEC, PIR, București.

Damșa, Ioan; Damșa-Toma, Maria; Ivănuș, Zoe, (1996), Dezvoltarea vorbirii în grădinița de copii și în clasele I și a II-a, E.D.P., București.

Dicționarul explicativ al limbii române, (1998), Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic.

Firimiță, Vasilica; Rodica, Sovar; Taiban, Maria; Petre, Maria, (1976), Texte literare pentru aplicarea programei în grădinița de copii, E.D.P., București.

Frîncu, Angela, (coord.), (1972), Culegere de materiale pentru dezvoltarea vorbirii copiilor din clasa I, E.D.P., București.

Gherghina, Dumitru, (coord.), (2007), Metodica activitățiilor instructiv-educative în învățământul preprimar, Editura Didactica Nova, Craiova.

Glava, Adina; Glava, Cătălin, (2002), Intoducere în pedagogia preșcolară, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Glava, Adina; Pocol, Maria; Tătaru, Lenuța, (coord.), (2009), Educația timpurie – ghid metodic pentru aplicarea curricumului preșcolar, Editura Paralela 45, Pitești.

Goia, Vistian, (2008), Literatura pentru copii și tineret, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Ispirescu, Petre, (2010), Basme, Editura Hyperion, București.

Manolescu, Marin, (2004), Curriculum pentru învățământul primar și preșcolar. Teorie și practică, Editura Credis, București.

Molan, Vasile, (2010), Didactica disciplinei „Limba și literatura română” în învățământul primar, Editura Miniped, București.

Molan, Vasile; Bizdună, Maria, (2006), Didactica limbii și literaturii române, MEC, PIR, București.

Molan, Vasile; Peneș, Marcela, (2000), Îndrumător pentru folosirea abecedarului, Editura Aramis, București.

Molan, Vasile, (2007), Lectură literară suplimentară, MEC, PIR, București.

Perrault, Charles, (2006), Povești cu zâne, Editura Cartex, București.

Szekely, Monica, Eva, (2006), Literatura pentru copii și tineri, Editura Universității „Petru Maior”, Târgu-Mureș.

Varzari, Elena; Taiban, Maria; Manasia, Virginia; Gheorghian, Elena, (1975), Cunoașterea mediului înconjurător și dezvoltarea vorbirii – Metodică, E.D.P., București.