Importanta Kinetoterapiei In Tratarea Paraliziei Cerebrale Infantile

=== 55c735f4076dec8a4bc688aa58ed6e91999d50ae_517733_1 ===

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE

1.1.Importanța și actualitatea temei

Actualitatea temei din această lucrare se bazează pe faptul că ,kinetoterapia este procesul educativ – terapeutic – recuperator prin care se urmărește îmbunătățirea (optimizarea) stării de sănătate fizică și psihică în vederea integrării sau reintegrării sociale și profesionale a persoanelor în situații speciale (care nu au avut sau și-au pierdut capacitățile psihomotrice în urma unor îmbolnăviri.

Kinetoterapia se deosebește de ,, Recuperare,, prin faptul că aceasta este un domeniu de activitate complexă medicală, educațională, socială și profesională, prin care se urmărește restabilirea cât mai deplină a capacității funcționale pierdute de către un individ în urma unei boli sau traumatism, precum și dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care să-i asigure în viitor posibilitatea de muncă sau autoservire, respectiv, o viață independent economic și social.

Lucrarea IMPORTANȚA KINETOTERAPIEI ÎN TRATAREA PARALIZIEI CEREBRALE INFANTILE tratează o temă de actualitate, ținând cont de faptul că tratamentul în afecțiunile neurologice constituie un câmp larg de aplicații pentru mijloacele kinetoterapiei. Exercițiul fizic este de multe ori principalul ,,medicament,, indicat atât pentru tratamentul curativ, cât și pentru recuperarea medicală.

În realizarea acestei lucrări predomină aducerea contribuției personale, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în ceea ce privește paralizia cerebral infantilă.

Menționez că această ultima parte finală este complexă prin analiza recuperării pacienților prezentați și încheie lucrarea, nu însă înainte de a fi trecute în revistă principalele concluzii succeptibile și de a oferi o analiză pertinetă asupra subiectului propus pentru dezbatere și a tratamentelor care pot fi aplicate în astfel de situații.

1.2. Motivarea alegerii temei

Paralizia cerebrală infantilă este o boală frecventă și în același timp nerecunoscută de către multe persoane

Deși persoanele diagnosticate cu paralizii cerebrale infantile nu se vor recupera niciodată în totalitate, totuși prin mijloacele kinetoterapeutice, îi putem ajuta la formarea deprinderilor abilităților practice din viața de zi cu zi prin redarea forței musculare și amplitudinei articulare necesare în timpul desfășurării unei activități, a schemelor de mișcare și în același timp contribuind la redarea autonomiei.

Așadar , motivul acestei lucrări este :

● Studiul vizând incidența, prognosticul și evaluarea tuturor posibilităților de diagnostic și tratament pentru pacienții cu paralizii cerebrale infantile;

● Gruparea procedeelor și a mijloacelor utilizate în recuperarea pacienților diagnosticați cu paralizii cerebrale infantile;

● Realizarea evaluării inițiale, aplicarea tratamentului de recuperare și evaluare finală;

● Analiza diferențelor existente între datele de referință din literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu .

1.3. Scopul și obiectivele lucrării

1.3.1.Scopul

Scopul studiului este compararea impactului a două programe de asistență medicală asupra parametrilor durere și self-controlului.Scopul fundamental a fost demonstrarea atât a importanței și eficienței pe care o deține paralizia cerebrală infantilă și a introducerii și conceperii cât mai precoce a unui plan terapeutic complex în cadrul reabilitării pacientului cu durere,precum și implicațiile acestuia asupra self-controlului și calității vieții . Cu alte cuvinte scopul acestei lucrări a fost de a verifica ipotezele formulate pe baza rezultatelor obținute de a contribui la îmbunătățirea procesului recuperator în sensul reducerii timpului de recuperare și creșterea eficienței sale.Prin urmare scopul fundamental a fost dublu :

●alcătuirea unui model de evaluare clinico-funcțională;

●alegerea unui program terapeutic optim,bazat pe kinetoterapie;am încercat să stabilesc aportul exercițiilor kinetice aplicate precoce și corect pentru recuperarea acestui tip de patologie.

●corelarea recuperării medicale cu cea profesională;

●alcătuirea unui model de evaluare clinico-funcțională;

●organizarea unui program de mișcări dirijate în condiții de lucru;

●reinserția cât mai rapid cu putință în viața socială economică și profesională a pacien’ilor cu paralizie cerebrală infantilă.

●stimularea încrederii în sine a bolnavilor și dezvoltarea firească a personalității;

●constatarea capacităților și înclinațiilor restante ale bolnavilor.

1.3.2.Obiectivele cercetării

Precizez că pentru lucrarea de față mi-am propus realizarea următoarelor obiective ale:

1.Documentarea teoretică prin consultarea diferitelor surse (biblioteci, literatură de specialitate), asupra aspectelor specifice temei pe care urmează să o dezbat

2.Stabilirea relațiilor de colaborare cu pacientul , psiholog, kinetoterapeut, terapeut ocupațional, asistent social, familia pacientului.

3.Selectarea pacienților cu disponibilitatea de a beneficia de intervenția kinetoprofilactica la domiciliu.

4.Stabilirea obiectivelor kinetoterapeutice în funcție de particularitațile funcționale individuale.

5.Selectarea mijloacelor, metodelor și procedeelor kinetoterapeuticee în vederea aplicării acestora la domiciliu.

6.Selectarea și aplicarea testelor de evaluare în vederea aprecierii stării de sănătate și a funcționalității organismului.

7. Înregistrarea rezultatelor obținute pe cele trei testări stabilite (inițial, intermediar, final) și interpretarea acestora. Adaptarea programului de lucru pentru etapa următoare în funcție de rezultatele obținute la testarea anterioară.

8.Analiza și sinteza rezultatelor obținute, materializate în lucrarea de față, redactarea lucrării în scopul popularizării rezultatelor printre specialiștii în domeniu.

CAPITOLUL 2

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PARALIZIEI CEREBRALE INFANTILE

2.1.Anatomia și fiziologia sistemului nervos central1

Sistemul nervos recepționează,transmite și integrează informațiile din mediul extern și intern ,pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate ,motorii și secretorii .Prin funcția reflex care stă la baza activității sale, sistemul nervos contribuie la realizarea funcțională a organismului și a echilibrului dinamic dintre organism și mediul înconjurător .

Figura 1 . Sistemul nervos central (Victor Papilian,pg.4,1990)

Sistemul nervos ca structură și funcție este subâmpărțit în :

Sistemul nervos al vieții de relație ( somatic) ,care asigură echilibrul organismului cu condițiile variabile ale mediului ;

Sistemul nervos al vieții vegetative ,care reglează activitatea organelor interne .

Țesutul nervos este alcătuit din neuroni,celule diferențiate specific,care generează și conduc impulsurile nervoase ,și celule gliale care formează un țesut de support sau interstițial al sistemului nervos .

1.I.C.Petricu ,I.C.Voiculescu- Anatomia și fiziologia omului ,pg.323,2000

Neuronul este unitatea morfofuncțională a sistemului nervos , este o celulă de formă stelată ,piramidală,rotundă,avalară ,având una ,două sau mai multe prelungiri :neuroni unipolari,pseudopolari,bipolari și multipolari.

Figura 2.Neuronul=vedere per ansamblu (Victor Papilian,pg.5,1990)

Corpul celular formează substanța cenușie din nevrax și ganglionii somatic și vegetative extranevraxiali .El este delimitat de o membrană lipoproteică ,neurilema ,are citoplasmă-neuroplasmă ,ce conține organite citoplasmatice și un nucleu ,obișnuit central , cu unul sau mai mulți nucleoli.Unele organite celulare –mitocondrii ,complex Golgi ,reticul endoplasmatic , lizozomii –sunt prezente și în alte cellule ,iar altele sunt specifice neuronului –corpusculii Nissl și neurofibrele .

Corpusculii Nissl-corpii tigroizi- sunt constituiți din mase dense de reticul endoplasmatic rugos ,la nivelul cărora au loc sintezele proteice neuronale .

Neurofibrilele apar ca o rețea omogenă de fibre care traversează întreaganeuroplasmă ;au rol în transportul substanțelor și de susținere .

Prelungirile neuronale sunt dendritele și axonul .Dendritele și axionii constituie căile de conducere intranevraxiale ( de la măduva spinării până la scoarța emisferelor cerebrale și invers ) și nervii extranervaxiali .Nervii transmit impulsurile nervoase de la organelle receptoare spre centrii nervoși-nervii senzitivi –sau de la centri spre organelle efectoare ( musculature striată a glandelor endocrine și exocrine ) –nervi motori .

Propietățile fundamentale ale neuronilor sunt excitabilitatea ( capacitatea materiei vii de a răspunde prin manifestări specific la acțiunea unor stimulu –fizici , chimici – și este maximă la nivelul sistemului nervos ) și conductibilitatea ( este propietatea de autoapărare a impulsurilor nervoase prin axoni poână la terminațiile acestora ,unde unele sunt transmise , fie unui alt neuron , fie ,printr-o siunapsă neuronală , fie unui organ efector , producând un răspuns characteristic( contracție muscular , secreție glandular ) .Sistemul nervos periferic acționează ca un releu pentru transmiterea mesajelor între sistemul nervos central și mușchii capului ,glandele și organelle de simț .

Creierul și măduva spinării formează unitatea central care prelucrează impulsurile .Ele primesc mesaje prin fibrele sensitive de la organelle de simț și receptorii le selectează și analizează și după acea transmit impulsurile de-a lungul fibrelor motorii producând un răspuns adecvat al mușchilor și glandelor.Funcția de analiză sau de procesare poate fi relative simplă pentru unele activități ce se desfășoară în măduva spinării ,dar analiza la nivelul creierului este de obicei de o înaltă complexitate implicând participarea a mii de neuroni diferiți .

Figura 3.Creierul (Victor Papilian,pg.6,1990)

Deși mulți neuroni senzitivi se termină și mulți neuroni motorii au originea în creier majoritatea neuronilor cerebrali sunt interneuroni care au funcția de a filtra ,a analiza și a stoca informațiile.Întregul Sistem Nervos Central necesită un aport substanțial de sânge care furnizează oxigenul și substanțele nutritive .El este protejat de două tipuri de învelișuri .Primul este osos ( craniul care adăpostește creierul și coloana vertebrală care adăpostește măduva spinării ) . Cel de-al doilea este construit din trei membrane fibroase denumite meninge.Acestea acoperă în întregime creierul și măduva spinării .

Măduva spinării2 este o coloană de țesut nervos aproximativ cilindrică ,în lungime de 40 cm care este situată în interiorul canalului vertebral de la creier la vertebrele inferioare .Este compusă din aglomerări de neuroni și fascicule de fibre nervoase .

Figura 4.-Creierul (I.C.Petricu I.C.Voiculescu-,pg.325,2000)

Materia cenușie –denumire a aglomerărilor necesare are formă de H pe secțiune transversal cu un corn posterior și unul anterior în fiecare jumătate.Cel anterior este compus din neuroni motorii,în timp ce cornul posterior conține corpii celulari ai neuronilor de asociație și senzitivi .Materia cenușie este înconjurată de material albă .Aceasta este împărțită în trei cordoane și conține fascicule ascendente și descendente care corectează creierul creierul la măduva spinării în ambele direcții .

Fasciculele descendente propagă impulsurile mororii de la creier la sistemul nervos periferic,fasciculele externe duc impulsurile sensitive către creier.

Funcțiile măduvei spinării .Activitatea sistemului nervos se realizează prin actul reflex care acționează asupra unui anumit câmp receptor și are ca substrat anatomic arcul reflex ,constituit din : calea aferentă , un centru și calea eferentă.

2.I.C.Petricu ,I.C.Voiculescu- Anatomia și fiziologia omului ,pg.325,2000

Funcția reflexă stă la baza activității sistemului nervos . Datorită ei se realizează legătura între părți ale organismului și dintre organism și mediul înconjurător .În substanța cenușie a măduvei spinării se află centrii unor importante reflexe somatic și vegetative .

Reflexele somatic medulare sunt de două tipuri : monosinaptice ( propioceptive ) și polisinaptice ( extero și propioceptive ) .

Reflexele vegetative mai importante sunt :

•reflexe cardioacxceleratoare și pupilo-dilatator ,au centrii în coarnele laterale ale măduvei cervicodorsale ;

•reflexe vasoconstrictoare ,au centrii în măduva dorsolombară ;

•reflexele de micțiune ,defecație și sexual au centrii localizați în segmentele lombosacrale medulare ( coarnele laterale și comisura cenușie) .

Funcția de conducere a măduvei spinării se realizează pe căi lungi ( de protecție ) ascendente și descendente și căi scurte ( de asociație sau intersegmentare ) .

Encefalul este partea sistemului nervos central care se afla adapostita in cutia craniana (neurocraniu).

Figura 5.-Encefalul ( I.C.Petricu I.C.Voiculescu-,pg.326,2000)

Structura encefalului .Encefalul se dezvolta din cinci vezicule cerebrale:

●Mielencefalul ,din care se dezvolta bulbul rahidian;

●Metencefalul ,din care se dezvolta puntea Varoli si cerebelul (creierul mic);

●Mezencefalul,din care se dezvolta pedunculii cerebrali si lama cvadrigemina;

●Diencefalul ,din care se dezvolta talamencefalul ,hipotalamusul si subtalamusul;

●Telencefalul ,din care se dezvolta emisferele cerebrale.

Encefalul poate fi impartit in trei regiuni distincte:trunchiul cerebral,cerebelul si creierul propriu-zis.

Cerebelul sau creierul mic este formatiunea care se gaseste intre trunchiul cerebral si creierul propriu-zis.Creierul propriu-zis este regiunea suprapusa trunchiului cerebral si cerebelului,situate in comportamentul superior al cutiei craniene.El este alcatuit din diencefal si emisferele cerebrale.

Figura 6- Cerebelul ( I.C.Petricu I.C.Voiculescu-,pg.327,2000)

Creierul poate fi împărțit în trei regiuni distincte: creierul posterior, creierul mijlociu și creierul anterior. Fiecare din aceste regiuni este divizată în zone separate, care controlează funcții distincte, toate interconectate cu alte porțiuni ale creierului. Cea mai mare structură a creierului posterior este cerebelul. Această zonă are, în principal, activități motorii. Ea trimite impulsuri care produc mișcările inconștiente ale mușchilor, astfel postura și echilibrul sunt menținute și acționează în perfect acord cu ariile motorii ale emisferelor cerebrale pentru coordonarea mișcărilor corpului.

Trunchiul cerebral continuă măduva spinării și este format din bulb , punte și mezencefal ( pedunculi cerebrali ,coliculi cvadrigemeni ) . Trunchiul cerebral, leagă creierul cu măduva spinării. cuprinde părți din creierul posterior, tot creierul mijlociu și o parte din cel anterior. Aici este locul de încrucișare al tuturor căilor aferente și eferente, astfel încât partea stângă a corpului este controlată de partea dreaptă a creierului și viceversa.

Trunchiul cerebral este regiunea orientate axial, in prelungirea maduvei spinarii ,care se afla situate in comportamentul inferior al cutiei craniene .El este alcatuit din: bulbul rahidian ,puntea Varoli, pedunculii cerebrali si lama cvadrigemina.Variatele structuri ale trunchiului cerebral – incluzându-le pe cele denumite bulb (medula oblonga) și puntea, care fac parte din creierul posterior, și formația reticulată (uneori, denumită sistem reticulat activator), care face parte din creierul mijlociu – au funcții vitale. Ele controlează frecvența cardiacă, presiunea arteriala, deglutiția, tusea, respirația și somnul.

Figura 7- Cerebelul ( I.C.Petricu I.C.Voiculescu-,pg.327,2000)

Controlul gradului de conștiență este una dintre cele mai importante funcții ale creierului. Formația reticulată este cea care filtrează afluxul de informații decide care este destul de importantă pentru a fi transmisă la creier. Căile nervoase din intregul organism trimit ramuri către formația reticulată și o alimentează cu un flux constant de semnale cu origine în celulele nervoase. În consecință, acest fapt determină formația reticulată să emită semnale către toate zonele creierului la centrii adecvați, unde semnalele sunt preluate, colaționate și prelucrate. Dacă această capacitate de conducere scade sau este impiedicată să apară, partea din creier denumită cortex cerebral devine inactivă și persoana devine inconștientă.

Invelisurile creierului sau meningele sunt duramater ,arahnoida si pia mater care continua ,la acest nivel ,invelisurile maduvei acoperind encefalul.

Dura mater craniana se afla in raport cu peretii cutiei craniene,de ale carei oase adera pe alocuri ,alcatuind un fel de periost al acestora .In grosimea durei mater se afla artera meningiana ,care hraneste atat tesutul fibros al ei,cat si oasele cutiei craniene ,in locurile de aderenta cu acestea .O particularitate a dura mater craniene sunt spatiile venoase numite sinusuri,pline cu sange venos.Acest sange provine de la creier,urechi si ochi,de unde este condus spre vena jugulara interna.

Dura mater craniană nu acoperă encefalul la suprafața ca un coif, ci în unele locuri ea pătrunde printre diferitele porțiuni ale lui,separându-le.Cea mai voluminoasă prelungire a durei mater pătrunde,de asemenea ,între lobii occipital și cerebel și formează cortul cerebelului ,care desparte emisferele cerebrale de emisferele cerebeloase.

Arahnoida este o lamă conjunctivă ,format din cellule endoteliale care trimite printer fibrele membrane dura mater prelungiri numite vilozități arahnoide.Unele din aceste vilozități ,fiind mai mari ,în special în regiunea creștetului capului ,poartă numele de granulațiile Pacchioni.Ele pot străpunge ,uneori,fibrele durei și , ajungând până la os ,sapă în el niște gropițe .

Lichidul Cefalo Rahidian ( LCR) este un fluid limpede apos care circulă în meninge ,în măduva spinării și în ventriculii cerebrali .Are un effect de amortizare ajuând astfel la protejarea șesutului nervos vital față de agresiuni .Lichidul cefalo rahidian printr-un orificiu îngust ,în schimbul al treilea și apoi , printr-un canal și mai îngust ,apeductul cerebral ,în cel de-al patrulea care este puțin mai larg .De aici iese prin orificii ale planșeului ventriculului în niște spații ( cisterne) pline de lichid care înconjoară trunchiul Cerebral de la baza creierului.

Mielencefalul3.Bulbul rahidian aparține trunchiului cerebral și este așezat în etajul posterior al cutiei craniene și în partea superioară a canalului neural.El este continuarea măduvei spinării ,de aceea mai poartă denumirea de de măduvă prelungită .Are forma unui trunchi de con,cu baza mare așezată în sus ,iar baza mică în jos.Lungimea este de circa 3 cm și greutatea de 6-7 g.În partea superioară se termină la locul unde începe puntea lui Varoli (șanțul bulboprotuberanțial),iar limita inferioară este indicată de locul unde se încrucișează fibrele nervoase care formează piramidale bulbare anterioare (decusația piramidală).Fața anterioară prezintă,pe linia median,un șanț,șanțul median anterior ,care este continuarea șanțului median anterior al măduvei.

3.I.C.Petricu ,I.C.Voiculescu- Anatomia și fiziologia omului ,pg.328,2000

Puntea Varoli sau protuberanța este segmental mijlociu al trunchiului cerebral,dispus pe fața anterioară a encefalului,între bulbul rahidian și pedunculii cerebrali,în dreptul cerebelului,participând la delimitarea ventriculului al VI-lea.Configurația externă.

Cerebelul se mai numește și creierul mic sau creierașul; este așezat în loja posterioară a cutiei craniene,suprapus trunchiului cerebral,sub lobii occipital ai emisferelor cerebrale.Este separat de emisferele cerebrale printr-o membrană conjunctiv-fibroase care reprezintă o prelungire a membrane dura mater,cortul cerebelului.

Structura cerebelului .În structura cerebelului,cele două feluri de substanțe,albă și cenușie,au o dispoziție inversă decât în măduva spinării-substanța cenușie fiind situată la periferie,iar substanța albă, spre interior.Limita de separație a celor două substanțe are,pe secțiune transversală ,un aspect characteristic,care a fost asemănat cu coroana unui arbore și numită,din această cauză,arborele vieții.

Substanța cenușie formează ,la periferia cerebelului ,o pătură care se numește scoarța cerebeloasă.În alcătuirea acesteia se disting următoarele straturi ,pornind de la exterior spre interior .

Diencefalul sau creierul intermediar ,situate în prelungirea trunchiului cerebral și sub emisferele cerebrale ,este alcătuit din mai multe mase de substanță nervoasă

Talamusul este cea mai voluminoasă formațiune cenușie diencefalică ,este constituit din mai mulți nuclei care realizează conexiuni între nuclei bazali ,cerebel ,bulb ,măduvă și scoarța cerebral .Talamusul conține și neuroni de asociație cu rol în integrarea impulsurilor de la mai mulți nuclei talamici ,alături de neuroni nespecifici care stabilesc conexiuni subcorticale .

Metatalamusul este format din două perechi de corpi geniculați :

-unii laterali –stație de releu a căii vizuale

-iar alții mediali-stație de releu a căii acustice .

Epitalamusul este format dintr-un nucleu în care se închid reflexele olfactivo-somatice ( mișcările capului și corpului legate de miros ) și glanda epifiză .

Hipotalamusul se află la baza creierului, sub cele două emisfere cerebrale. El este situat imediat sub o altă structură importantă din creierul anterior, talamusul, care funcționează ca un releu telefonic între măduva spinării și emisferele cerebrale.Hipotalamusul este, în fapt, o colecție de centri nervosi specializați, care sunt conectați cu alte zone importante din creier și cu glanda hipofiză. Este regiunea creierului implicată în controlul unor funcții vitale, cum ar fi mâncatul, dormitul și termoreglarea. Este strâns legat de sistemul hormonal endocrin.Hipotalamusul are căi nervoase care îl conectează cu sistemul limbic, care este strâns legat de centrul olfactiv din creier. Această porțiune a creierului are, de asemenea, conexiuni cu arii ce controlează alte simțuri, comportamentul și organizarea memoriei.

Emisferele cerebrale4 sunt separate prin fisura interemisferică și legate în partea bazală prin formațiuni de substanță albă : corpul calos ,trigonul cerebral ,comisurile albe ,anterioară și posterioară . Fiecare emisferă cerebrală are trei fețe : convexă sau externă ( în raport cu bolta craniului );medială sau internă ; bazală . Partea cea mai mare din creier este reprezentată de emisferele cerebrale (cerebrum) localizate în creierul anterior. Acestea sunt mai dezvoltate la om decât la orice alt animal și sunt esențiale pentru gândire, memorie conștiență și procesele mentale superioare. Acesta este locul unde toate celelalte parți ale creierului transmit mesajele pentru a fi luată o decizie. Deși fiecare reprezintă imaginea în oglindă a celeilalte, ele au funcții complet diferite și conlucrează prin intermediul corpului calos.În interiorul emisferelor cerebrale există o aglomerare de substanță cenușie (celule nervoase) denumită ganglioni bazali. Aceste celule formează un sistem complex de control, care coordonează activitatea musculară, ceea ce permite corpului să îndeplinească diferite tipuri de mișcări liber și inconștient. Acest tip de activitate musculară este implicat în balansarea brațelor în timpul mersului, în expresia feței și în poziționarea membrelor înainte de ridicarea în picioare sau de mers .

Telencefalul sau creierul anterior este partea cea mai voluminoasă a encefalului și este reprezentat prin emisferele cerebrale.Cele două emisfere cerebrale sunt împărțite printr-un șanț adânc antero-posterior,numit fisura interemisferică ,determinând o emisferă dreaptă și stângă.Ele sunt legate,în partea bazală,printr-o lamă de substanță albă-corpul calos.În afară de acestea,pot fi considerate ca formațiuni de legătură:trigonul cerebral,chiasma optică,spațiul perforat anterior,tuberculul cenușiu.tija pituară ,corpii mamilari ,spațiul perforat posterior și pedunculii cerebrali.

4.I.C.Petricu ,I.C.Voiculescu- Anatomia și fiziologia omului ,pg.329-328,2000

Cortexul cerebral este un strat gros de aproximativ 3 mm de materie cenușie cu aspect cutat reprezentând suprafața exterioară a creierului .Această parte a creierului este dezvoltată necesitând plieri .Între pliuri sunt șanțuri adânci care impart fiecare din cele două emisfere ale cortexului în 4 zone numite lobi .Fiecare din acești lobi îndeplinește una sau mai multe funcții specifice .

●Lobul temporal servește pentru auz și miros .

●Lobul parietal pentru pipăit și gust .

●Lobul occipital pentru văz .

●Lobul frontal pentru mișcare ,vorbire și gândire .

În fiecare din acești lobi există porțiuni care recepționează mesajele senzoriale dintr-o singură zonă a corpului .

Procelese corticale fundamentale . Viața psihică este considerată a fi rezultatul a trei comportamente ,strâns legate între ele :

●comportamentul de cunoaștere ( gândirea , atenția ,orientarea , învățarea ,memoria ) cu ajutorul cătuia omul cunoaște realitatea și pătrunde în descifrarea ei ;

●comportamentul volițional , constând din totalitatea hotărârilor ,deciziilor și în perseverența îndeplinirilor lor .

La baza activității corticale stau reflexele condiționate ,datorită cărora organismul se adaptează permanent și adecvat la condițiile în continuă schimbare ale mediilor extern și intern .

Inhibiția corticală se menține atât timp cât simțul semnalează scoarței o anumită modificare la care organismul trebuie să se adapteze .Ea poate fi :

●inhibiția internă ( condiționată) specific scoarței cerebrale poate de mai multe tipuri ,în funcție de mecanismul de producere .

● inhibiția externă( necondiționată) apare atunci când în timpul elaborii RC sau al desfășurării unei anumite reacții condiționate,intervine un alt stimul necunoscut care inhibă RC ,deoarece inhibă focarul cortical EC-prin inducție negativă care apare ca urmare a unui excitant foarte puternic .

5.I.C.Petricu ,I.C.Voiculescu- Anatomia și fiziologia omului ,pg.329,2000

Excitația apărută la nivelul receptorilor se transformă în influx nervos, care este apoi transmis ca informație spre centrii nervoși, unde va fi prelucrată și analizată pentru a se reântoarce la organele efectoare sub formă de comandă. Conducerea influxului nervos se desfășoară după anumite legi (legea integrității fiziologice a nervului, legea conducerii izolate, legea conducerii bilaterale, legea acțiunii polare a lui Pflüger). Parametrii excitabilității sunt: tensiunea prag (intensitatea curentului măsurat în miliamperi – reobaza), timpul necesar trecerii curentului prin țesut și bruschețea curentului excitant. Fenomenele electrice ale activității nervoase – activitatea nervilor este însoțită de modificări ale potențialului electric de la suprafața externă și internă a membranei celulare. Astfel, în timpul repausului există o diferență de potențial permanentă denumită potențial de repaus (PR). Prezența lui se explică prin faptul că, la nivelul celulelor, membrana are o permeabilitate selectivă pentru diverși ioni, fiind chiar impermeabilă pentru unii dintre ei.

În timpul activității neuronului, suprafața care se găsește în stare de excitație este electronegativă, față de restul celulei aflate în repaus. În acest caz diferența de potențial între cele două suprafețe se numește potențial de actiune (PA). Sinapsele (legăturile între neuroni), după locul de contact, sunt: axosomatice (axon – corp celular), axodendritice (axon – dendrite), axoaxonale (axon – axon). Reflexul este un răspuns involuntar și stereotip la un stimul particular. Efectele complexe ale reflexelor polisinaptice produse de stimuli exteroceptivi au fost demonstrate de Flüger și poartă numele de ,,Legile reflexelor exteroceptive,,. Acestea sunt:

a.Legea unilateralității reprezentată de flexia homolaterală;

b. Legea iradierii reprezentate de extensia heterolaterală și flexia homolaterală;

c.Legea iradierii longitudinale: reacția în oglindă a membrelor superioare la răspunsul celor inferioare prin încrucișare;

d.Legea generalizării reprezentată de contracția tuturor grupelor musculare.

După mai multe repetiții ale reflexului apare fenomenul de oboseală datorat epuizării neurotransmițătorilor sinaptici.

Ca urmare a acestei oboseli apare fenomenul de rebound (revenire) – un al doilea reflex determină un răspuns crescut al antagonistului6.

6.I.C.Petricu ,I.C.Voiculescu- Anatomia și fiziologia omului ,pg.335,2000

2.2.Paralizia cerebrală infantilă7

Definiție.Poliomielita (paralizia infantilă) este o boală infecțioasă și contagioasă ,produsă de virusul poliomielitei ,caracterizată clinic prin febră,meningită, și uneori paralizii ,rămase câteodată definitive.

Este necesar de subliniat definiția deoarece exită multe alte cazuri care prezintă clinic impotență funcțională a membrelor inferioare,dar neavând la bază deficitul muscular , nu sunt considerate ,, paralizii cerebrale ,, , cum ar fi ataxiile cerebeloase ,sindroamele vestibulare ,osteo-și artropatiile severe ale membrelor inferioare ,sindroamele extrapiramidale.

Etiopatologie.Virusul poliomielitic face parte din grupa eneterovirusurilor =virusuri intestinale= ca și virusurile Cosackie și ECHO .Sunt foarte mici (28 nµ),formate dintr-un ARN central și o capsidă.

Există trei tipuri antigenice de pliovirus :

TIPUL I=Brunhilde

TIPUL II =Lasing

TIPUL III=Leon

Fiecare lasă imunitate strict specifică de tip.

Se găsesc la bolnavi ,în sânge ,LCR și mai ales în materiile fecale , de unde se izolează prin cultivare pe medii vii,unde modificări tipice.

Insensibil la antibiotic și chimioterapice poliovirusul este distrus de razele ultraviolet și unele dezinfectante (sublimat ,apă oxigenată,permanganate de potasiu și cloramină),

Are afinitate pentru։

●sistemul nervos=neurotropism

●meninge=meningotropism

●mușchi=miotropism

●intestin=enteroreopis

Frecvența paraliziei cerebrale infantile este de 200-500 de cazuri la 1 milion locuitori ( în funcție de țară).În SUA se înregistrează între 3500 și 10 000 cazuri anual cu un total existent de peste 100 000 de cazuri.

7.Leonida Cristu Ionescu-Neurologie ,vol.II,pg.236,2005

Frecvența desigur nu este mare , dar severitatea invalidității afecțiunii face din această boală un obiectiv major al marilor servicii de recuperare de pretutindeni pentru care se cheltuiesc sume considerabile.

Paralizia cerebrală infantilă poate avea la bază atât leziunea neuronului motor central (m.m.c)cât și al celui periferic (n.m.p).

Caracteristic în paralizia cerebrală infantilă este pierderea motilității voluntare cu alterarea tonusului muscular motor pe o parte a corpului .

Cauza este o leziune unilateral neurologică a căilor corticospinale piramidală la nivelul creierului sau în segmentul superior medular ( rar ) .

Etiologia paraliziei cerebrală infantile reprezintă o problemă medico-socială deosebit de important atât prin frecvență cât și prin gravitate.

Indiferent de etiopatogenia deficitului visceral sau locomotor ( de tip nervos , central , nervos periferic , osteliogamentul-muscular ) ,prin kinetoterapie se urmărește ameliorarea funcției elementelor interesate în afecțiune , adaptarea și compensarea malformației deficitarăDe mare eficiență sunt procedurile de kinetoterapie aplicate în afecțiunile cronice stabilizate și compensate.

Urmare firească a reducerii deficitului prin aplicarea măsurilor de kinetoterapie este răsunetul psihic pozitiv asupra bolnavului , care prin ameliorarea forței de prestație și a mișcărilor capătă un nou tonus psihic .

Pe de-o parte previne instalarea variatelor ,, devianțe psihice ,, , consecutive sindromului general sau local hipokinetic , iar pe de altă parte contribuie la crearea climatului necesar pentru participarea bolnavului la propria sa recuperare .

Patogenie.Este și ea ipotetică:mecanism neuroalergic autoimun de tip întârziat (anticorpi celulari) și imediat (anticorpi umorali)

Motivarea acestui mecanism cuprinde :

1.Probe anatomice:similitudinea de substrat morfopatologic cu encefalitele secundare vaccinale și din bolile infecțioase eruptive.

2.Probe biologice:modificări ale aspectului proteic sanguine și în special lichidian.

Desfășurarea mecanismului neurologic autoimun include succesiunea probabilă a următoarelor evenimente:infecția virală permeabilizează bariera hemato-cerebrală și eliberează în circulație un factor antigenic,care rezultă dintr-o primă dezintegrare a tecilor de mielină.

Simtompatologie .Infecția este digestivă și aerogenă.Perioada de incubație,asimptomatică durează 7-14 zile.Perioada prodromală sau catarală ,numită și boala minoră,mai scurtă ,de 3-7 zile ,se caracterizează prin։

● febră moderată= în jur de 380; scade pentru 1-2 zile;

●catar respirator=nas înfundat,rinoree,strănut tuse seacă;

●catar digestiv=inapetență,grață,uneori și vărsături,diaree,

Evoluția se oprește la ,, boala minoră,, sau se continuă prin:

Perioada bolii majore, cu două stadii:meningian și paralitic.

●Stadiul meningean ( paralitic),cu durată variabilă de la câteva ore la 5-10 zile , evoluează astfel:

♦Febra revine în jur de 390C în 5-7 zile,dar scade lent.Curba termică are astfel un aspect ,,difazic,, fiind asemuită cu profilul unei cămile cu o cocoașă ( febră ,, în dromader,,);

♦ Cararu respirator și digestive dispar pe nesimțite;

♦Simptomele nervoase încep să domine tabloul clinic prin:

-tulburări psihice discrete (iritabilitate,insomnia,oarecare neliniște);

-tulburări sensitive ( cefalee,artromialgii,hiperestazie cutanată , uneori nevralgii bizare);

-tulburări de motilitate (tresăriri sau spasme musculare);

-tulburări vasomotorii (transpirații și extremități reci.

♦Sindromul meningean se manifestă prin:

-cefalee ,fotofobie, vărsături,redoarea cefei;

-semnele Kerning ,Brudzinski și al trepiedului;

-LCR hipertensiv ,clar ,cu moderată creștere a numărului de elemente (100-500 /mm3);

-Reacția Pandy ,slab pozitivă,realizează o disociere citoalbuminoasă.

Meningita poliomielitică se vindecă sau evoluează către :

Stadiul paralitic,numit astfel fiindcă acum survin paraliziile.Durează 10-14 zile.

Paraliziile au următoarele caractere:

♦apar brusc,odată cu scăderea definitivă a febrei;

♦interesează întâi nervii mușchilor de la rădăcinile membrelor;

♦sunt paralizii flasce,cu hipotonii muscular și abolire ,ori diminuare a reflexelor osteotendinoase ,produc atrofii muscular;

♦sunt inegale ( ca intensitate) și asimetrice ( ca poziție).

Durerile muscular vii obligă bolnavul la poziții antalgice.

Sindromul meningean se menține , dar LCR prezintă o disociație albuminocitologică ,prin creșterea cantității de albumin ( R Pandy intens pozitivă) și scăderea numărului de elemente ( 10-30 /mm3).

Perioada de retrocedare a paraliziilor ,instalată la circa 14 zile de la debutul bolii,durează săptămâni sau luni , uneori un an.Retrocedarea paraliziilor se face în sensul invers al apariției lor:

♦de la extremități către rădăcinile membrelor;

♦ își revin întâi nervii care au paralizat ultimii.

Perioada de sechele se definește prin:

♦ paralizii nervoase rămase definitive,fără speranță de regresie ;

♦ atrofii ale mușchilor inervați de nervi definitive paralizați;

♦deformări scheletice,cu atât mai grave,cu cât paralizia a fost la o vârstă mai fragedă.

Formele clinice pot fi neparalitice sau paraclinice.

●Formele neparalitice sunt de 500 de ori mai numeroase decât cele paralitice,constituind imensa majoritate a infecțiilor poliomielitice.

●Formele paralitice sunt mult mai rare (poliomielita este numai câteodată o neuroviroză paralitică).

Dintre ele numerăm :

♦forma spinal care determină monoplegie,paraplegie,henmiplegie,triplegie sau tetraplagie;

♦forma bulbar,deseori mortal;

♦ forma cu paralizii de nervi cranieni și forma encefalică ( polioencefalita) de obicei ireversibilă.

Diagnostic .

Datele epidemiologice au importanță dacă evidențiează un contact infectat ,mai ales la o persoană nevaccinată.

Evoluție.Deficitul funcțional rezultat din paralizia cerebrală infantilă poate fi extrem de diferit , mergând de la o schiță de pareză bilateral a sciaticului popliteu intern,care afectează prea puțin locomoția.Examenul unui bolnav cu paralizie cerebrală infantilă trebuie obligatoriu să stabilească ,, nivelul funcțional ,, medular , fiind mai important decât nivelul lezional .Exprimarea acestui nivel trebuie făcută deci prin aprecierea nivelului funcțional afectat Instalarea ,, paraliziei cerebrale infantile,, la un anumit nivel nu trebuie înțeleasă neapărat ca o secțiune medulară ( soluție de continuitate) ci și ca o posibilă ,, contuzie ,, medulară cu evoluție rapidă spre necroză realizând din punct de vedere funcțional o adevărată ,, secțiune ,,

Diagnostic . Datele epidemiologice au importanță dacă evidențiează un contact infectat ,mai ales la o persoană nevaccinată. Se bazează pe datele ,anamnestice ( eventual indicație de contagiune),interesarea predominant a vârstei ,simptomatologia clinic gravă ,asociind tulburări psihice de tip demențial cu semen neurologice de afectare difuză a structurilor cenușii ,aplatizarea traseului electroencefalografic ,cu descărcări critice periodice ,și evoluție subacută

Anamneză.

Datele epidemiologice au importanță dacă evidențiează un contact infectant,mai ales la o persoană nevaccinată.

Datele clinice:copiii cu debut febril cataral,cu tulburări vasomotorii,nervoase și sindrom meningean ,impugn suspectarea din vreme a poliomielitei.Paraliziile flasce ,asimetrice,cu hipotonie muscular și abolire de reflexe osteotendinoase asigură diagnosticul.Examenul clinic amănunțit trebuie să stabilească ce nerv (sau nervi) au fost lezați, respectiv să determine ce mușchi și mișcări sunt afectate.Pentru acest motiv, ,,inventarierea,, tuturor aspectelor anatomice și funcționale ale zonei respective și ale celor învecinate trebuie făcută cu toată atenția, deoarece la fiecare pacient clinicianul recuperator trebuie să stabilească semiotica proprie a cazului, ca să poată alcătui programul de terapie și recuperare.

Semne subiective

Inspecția:

● Tipul constituțional și greutatea pacientului aduc unele precizări, mai ales pentru ortostatismul și mersul celor cu sechele la membrele inferioare.

● Poziția sau atitudinea segmentului lezat

● Aspectul tegumentelor și al țesutului subcutanat:

– culoarea (în mod normal, expresie a circulației capilare poate fi modificată de echimoză, hematom, staza veno-capilară, ischemie, hiperemie inflamatorie);

– troficitatea pielii;

– edemul segmentului interesat.

Palparea :

● se va examina temperatura tegumentelor (sub dependența circulației arteriolare) indică procese inflamatorii (tegumente calde ischemice) sau algodistrofice (tegumente reci);

● depistarea diverselor modificări de consistență a țesuturilor moi: hipotonia musculară, duritatea cicatricei, zonele de fluctuență;

● depistarea punctelor dureroase la presiune;

● controlul pulsațiilor arteriale;

Palparea permite urmărirea continuității liniei osoase, a raporturilor între reperele osoase.

● mobilitatea anormală osoasă se depistează prin palpare;

● crepitațiile sunt semne importante de urmărit.

Semne obiective

În paralizia cerebrală infantilă, sunt relevante câteva teste clinice:

● Testul Fromment: în unipodal pe partea bolnavă, tendonul ahilian nu se evidențiează, iar gemenii nu se contractă;

● Testul Pitres: imposibilitatea de a ridica călcâiul când vârful piciorului este în contact cu solul;

● din decubit ventral, se flectează rapid și puternic gamba pe coapsă; pe partea paralizată piciorul este balant.

Tulburările de sensibilitate nu sunt obligatorii în leziunile nervilor. Testarea sensibilității superficiale (tactile ,dureroase,termice) reprezintă un examen de atenție și concentrare pentru bolnav, motiv pentru care nu trebuie prelungit în timp, ci mai bine reluat în 2-3 testări cu pauze între ele. Pierderea sensibilității atrage după sine dispariția reflexului vasodilatator.

Testarea musculară (bilanțul muscular) sau testing-ul muscular este element fundamental al diagnosticului diferențial, definind și aspecte de direcție terapeutică.

Investigații paraclinice .La stabilirea unui diagnostic corect se va pune în evidență examenul clinic care trebuie să fie cât mai precis, iar pentru stabilirea unei examinări topografice trebuie să se facă un examen electric.

Pentru a evidenția natura leziunii este necesară efectuarea unui examen de stimulodetecție și electromiografia de detecție care măsoară viteza de conducere în fibrele senzitive sau motorii.

Examenul radiografic are o importanță deosebită. Radiografiile standard de preferință executate pe filme lungi (15/40), arată gradul de modificare al nervilor, localizarea oferind o primă imagine asupra unei eventuale leziuni existente, dar pentru asta sunt necesare o serie de incidențe speciale.

Radiografia întregului membru inferior în ortostatism este indispensabilă studiului deviațiilor axiale în plan frontal.

Flebografia interosoasă reprezintă ultima investigație radiografică posibilă. Ea nu aduce un plus de elemente în sprijinul diagnosticului, ci doar vizualizează un aspect al tulburărilor fiziopatologice existente – staza venoasă.

Ca urmare a efectuării RMN-ului se poate vedea cum sunt așezați atât mușchii și ligamentele cât și discurile vertebrale.

În cazul examinării CT se folosește substanță de contrast pentru a avea o imagine de ansamblu asupra leziunii.

Datele de laborator confirmă diagnosticul prin:

•izolarea și virusul poliomielitic;

•creșterea de patru ori a titrului anticorpilor specifici;

•lichidul cefalorahidian clar,hipertensiv,prezentând inițial o disociație citoalbuminoasă ,iar ulterior una albuminocitologică.

Tratament

Tratamentul complex are două scopuri:

● Să reducă durerea și jena funcțională caracteristice, manifestate printr-un tratament simptomatic;

● Să împiedice și să oprească evoluția leziunilor biochimice și histologice, care constituie cauza instalării paraliziei, printr-un tratament etiopatogenic.

Tratament etiologic nu există.

Tratamentul profilactic are în vedere atât prevenirea unor cauze generale cât și prevenirea unor cauze locale, deoarece acestea pot să reducă la minim suferința trunchiurilor nervoase. Din punct de vedere al tratamentului general se va urmări:

● tratamentul corect al bolilor infecțioase (preventive prin intermediul vaccinărilor);

● tratamentul corect al bolilor metabolice;

● se va asigura cu rigurozitate supravegherea corectă a tratamentelor care pot fi considerate toxice pentru fibra nervoasă.

Tratamentele igienodietetic și simptomatic sunt esențiale.Tratamentul igieno-dietetic trebuie să cuprindă o alimentație bogată în proteine, săruri minerale (calciu, fosfor, magneziu) și vitamine. Laptele, carnea, zarzavaturile și fructele sunt alimente de bază. De asemenea tratamentul igieno-dietetic va pune accent pe:● evitarea consumului excesiv de alcool sau alte substanțe de natură toxică;● se va asigura o alimentație rațională;● se va asigura un regim alimentar hiposodat pentru a evita retenția hidrosalină care poate duce la creșterea bruscă a HTA.

În stadiile preparalitic și paralitic ,repausul la pat va fi strict supravegheat.Schimbările de poziție vor fi făcute în mod pasiv, cu o atenție deosebită în mișcarea membrelor și a corpului,pentru prevenirea atitudinilor vicioase.Se folosesc astfel paturi speciale, perne,săculețe cu nisip.Se menține igiena tegumentelor și a mucoaselor .Alimentația va fi ușoară=regim hidrolacto-făinos-zaharat= dar bogată în calorii și vitamine.Se vor administra mese mici și repetate care să nu solicite effort de masticație și de deglutiție.

Tratamentul simptomatic va combate durerile ,febra și tulburările nervoase prin antalgice,antipiretice și sedative.Vitaminele C,P și cele din grupa B sunt recomandate pentru rolul lor metabolic și de protecție a sistemului nervos.Se vor evita injecțiile care favorizează progresiunea paraliziilor.În perioada de retrocedare a paraliziilor tratamentul urmărește: recuperarea și reeducarea muscular prin fizioterapie.În perioada sechelelor se fac: gimnastică medicală,băi radioactive și tratament orthopedic.Formele severe cu insi=uficiență cardiorespiratorie și tulburări de deglutiție necesită centre de terapie intensivă,bine utilate.

Medicamentele antalgice și antiinflamatoare sunt medicamente cu acțiune imediată antiinflamatorie, antialgică.

● Salicilații și în special ASPIRINA, introduși în terapeutică și-au dovedit eficacitatea în combaterea durerilor. La nevoie se mai poate administra ALGOCALMIN, TRAMAL, NUROFEN.

● Derivații pirazolonici , PIRAMIDONUL – au efecte antipiretice și antalgice.

● Produșii antiinflamatori de sinteză – FENILBUTAZONĂ, IBUPROFEN, BRUFEN (Conf.Univ.Dr.Antonela Crețu – Ghid clinic terapeutic fizical și kinetic).

Tratamentul ortopedico-chirurgical .Se aplică în cazul pacienților cu distrugere parțială sau totală a nervilor cu sau fără simptome de slăbire musculară sau amorțeală. În cazurile operate tardiv (cu radiculite persistente ca urmare a unei compresiuni îndelungate) ca și în cazurile cu modificări mai accentuate ale staticii vertebrale consecutive, rezultatele sunt, în general, mai slabe și durata reeducației mai mare. Postoperator, se recomandă programele de gimnastică posturală și kinetică, masaj, băi galvanice, galvanizări transversale, balneokinetoterapie. Tratamentul orthopedic se face cu scopul corectării contracturilor patologice prin alungirea unor tendoane,consolidarea articulațiilor ,instabile,artrodeze (fixarea unor articulații ) sau transplantare de mușchi.

Profilaxie.

Măsuri împotriva sursei de infecție :

-depistarea bolnavilor și a suspecților în stadiul paralitic

-declararea imediată, nominal este obligatorie= grupa A

-izolarea urgent timp de 40 de zile în secții special

-contacții vor fi supravegheați medical 21 de zile.

Măsuri împotriva căilor de transmitere

-dezinfecția continuă la patul bolnavului a lenjeriei ,veselei

– dezinfecția riguroasă a grupului sanitar al bolnavului

– formolizarea camerei și a mobilierului,după externare.

Măsuri pentru protejarea masei receptive.

-educația sanitară ,insistând pentru:spălatul mâinilor înaintea meselor;folosirea igienică a instalațiilor sanitare;evitarea surselor nesigure de apă și alimente.

CAPITOLUL 3

IMPORTANȚA KINETOTERAPIEI ÎN TRATAREA PARALIZIEI CEREBRALE

3.1.Noțiuni de fizikinetoterapie

Kinetoterapia de recuperare reprezintă secțiunea cea mai importantă în programul de recuperare medicală și urmărește prin intermediul unor programe de exerciții fizice: refacerea funcțiilor diminuate, creșterea nivelului funcțional, realizarea unor mecanisme compensatorii în situații de readaptare funcțională.

Scopul recuperării este de a-i învăța pe pacienții cu paralizii cerebrale infantile să folosească rezervele naturale și toate metodele și mijloacele de care dispunem pentru obținerea unor anumite mișcări sau gesturi care sunt dificil sau imposibil de efectuat din cauza sechelelor generate de boală, în scopul de a reda pacientului, în minimum de timp, maximum de integritate fizică pierdută.

Studiile și cercetările întreprinse în ultimii ani în domeniul medicinii, igienei, culturii fizice,educației și culturii, în genere, au relansat ideea potrivit căreia valorile kinetoterapeutice au un rol din ce în ce mai important în viața cotidiană, subliniind faptul că oamenii acționează asupra maladiilor de tot felul în funcție de credințele, ideile, tradițiile, cunoștințele de specialitate și, prin intermediul lor, interpretează starea reală de sănătate.Indiferent de formulare, aceste idei și atitudini privind tratamentul prin mișcare, exercițiu și alți factori nu au deloc un caracter de noutate.

Ele ne vin din vechime și s-au consacrat din momentul când primii oameni au început să-și trateze suferința cu ajutorul masajului, băilor,exercițiilor fizice adecvate etc.Este un început, inclusiv de ordin conceptual și metodologic, care de acum înainte va trebui doar completat cu alte terapii și analize ale culturii și civilizației postmoderne.

Obiectivele kinetoterapiei în paraliziile cerebrale infantile sunt:

● cunoașterea elementelor de anatomie,fiziologie și patologie în ceea ce privește paraliziile cerebrale infantile;

● utilizarea metodelor de reface a capacității funcționale pierdute de un pacient cu paralizii cerebrale infantile,scopul fiind de integrare socială și profesională

● tehnicianul trebuie să aibă abilități pentru modificarea programelor alese , în funcție de evaluările intermediare pe care le efectuează.

Fizioterapia este un adjuvant valoros în recuperarea deficiențelor motorii ,și uneori sensitive cauzate de paraliziile cerebrale infantile.Deseori fizioterapia are efecte evidente și asupra tulburărilor trofice și vegetative.Aplicațiile fizioterapeutice au acțiune atât locală,adresându-se direct leziunii nervoase , cât și general,în acest caz fiind adresate teritoriului afectat.

Obiectivele tratamentului sunt :

Obiectivele :

1.Combaterea durerii si redorii articulare:

2.Recuperarea mobilitatii controlate și a forței musculare:

3.Refacerea stabilității mișcării controlate și abilității;

●Reducerea durerii, care este factorul determinant în cadrul recuperării deoarece antalgia îngreunează sau face imposibilă aplicarea programului recuperator ;

●Remobilizarea articulară reprezintă obiectivul principal al recuperării sechelelor articulare .Mobilitatea articulară se realizează prin mișcări pasive și active .

●Rolul principal al mobilizării articulare este acela de a dezvolta abilitatea mișcărilor .

●Stabilitatea și mobilitatea membrelor inferioare ți superioare sunt cele două concepte contradictorii care explică complicitatea articulației normale.

●Stabilitatea articulară se obține prin tonificarea musculaturii. ( Ion Stroescu cu colaborarea Mihai Negoescu,Marieta Stoicescu,Gizela Drafta- Recuperarea Funcțională ,Editura Medicală,București,2000,pg .130-136)

3.2.Terapia ocupațională

Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse activități adaptate la tipul de deficiențe motorii ale individului cu scop recreativ și terapeutic, ajutând bolnavul să folosescă mai bine mușchii rămași indemni și recuperând funcția celor afectați de boală, contribuind astfel la readaptarea funcțională la gesturile vieții curente. Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mișcări utile și contribuind astfel la readaptarea funcțională la efort. Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaționale sunt:

●mobilizarea unor articulații și creșterea amplitudinii mișcărilor;

●dezvoltarea forței musculare;

●restabilirea echilibrului psihic: – primirea pacientului și evaluarea lui: este cel mai important moment penru că de calitatea evaluarii depinde alegerea mijloacelor și aplicarea tratamentului;

●etapa de tratament (asistența propriu-zisă).

3.3.Electroterapia – actualități în aplicarea programelor în paraliziile cerebrale infantile

Electroterapia este acea parte a fizioterapiei care studiează utilizarea acțiunii diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului cu scop curativ sau profilactic.

Ultrasunetele terapeutice au o frecvență cuprinsă între 800-1000 KHz.

Tehnica de aplicare – vom urmări manipularea câmpului emițător și manevrarea aparatului. Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emițător în linie dreaptă sub forma unui fascicul perpendicular pe suprafața de emisie a localizatorului. Pentru ca transmiterea undelor la bolnavi să fie continuă este nevoie de un contact perfect între suprafața emițătoare și tegument care se realizează folosindu-se un strat de gel, ulei sau apă. Ședințele au o durată variabilă cuprinsă între 15-30 minute și se reco-mandă zilnic sau la 2 zile.

Efecte: Antiinflamatorii;Termice locale;Fibrolitice.

Curentul galvanic. Este un mijloc clasic și fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are o acțiune sedativă locală, ca și curenții descendenți și curenți ascendenți aplicați contralateral duc la o creștere a pragului de sensibilitate. Galvanizarea poate să utilizeze concomitent și introducerea de ioni cu acțiune antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).Aplicarea electrozilor la pacient se face transeversal electrozii sunt situați de o parte și de alta a membrului afectat În mod obligatoriu trebuie să folosim un strat hidrofil între electrod și tegument, ce trebuie spălat după fiecare utilizare. Intensitatea curentului este strâns legată de sensibilitatea și de toleranța pacientului (30-50 mA).Durata este aproximativ de 30-40 minute. Numărul și ritmul ședințelor este de 18 – 20 sedințe în ritm zilnic. Influențează durerea și provoacă vasodilatație.

Ionizarea cu novocaină sau calciu are efect analgezice datorită scăderii excitabilității polului pozitiv la care se adaugă efectul substanței introduse (Novocaină, Calciu).Pentru ionizarea cu Ca se folosește o soluție constând ionul de Ca cu care se îmbibă stratul hidrofil de sub electrodul activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact, prin orificiile glandelor sudoripare și sebacee către polul opus, ajungând astfel în interiorul organismului de unde ionii sunt preluați de rețeaua limfatică și circulația sangvină zonală ajungând în circulația generală.

Durata procedurii—este de aproximativ 15 min. La efectul farmaco-dinamic al soluției medicamentoase se adaugă și efectul analgezic al curentului continuu. Efect de depozit—realizat de acumularea substanțelor farmacologice introduse la nivelul electozilor.

Undele scurte a căror tehnică de aplicare constă în:Aplicarea în câmp condensator – introducerea bolnavului direct în câmpul rezonator între cele 2 plăci ale armăturilor condensatorului.Armăturile condensatorilor sunt izolate în capsule de sticlă sau cauciuc constituind de fapt electrozi.Acești electrozi sunt formați dintr-un disc metalic de 1mm, grosime și cu mărimi diferite în diametru fiind variabili. Electrozi se fizează la niște brațe sau suporturi ce le oferă posibilitatea aplicări lor la distanță de tegument (circa 3 cm).

Aplicarea în câmp inductor-folosește electrozi flexibili. Pot avea aspectul unei plase și cordon flexibil constituit din sârme de cupru. Ședințele au o durată de 10-15 minute, se aplică zilnic sau la 2 zile, se recomandă maximum 10 ședințe.

Efectele undelor scurte:●Termic, reprezintă prncipalul factor terapeutic;●Vasodilatator și metabolic;Antialgic.

Razele infraroșii .Se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux și băile de lumină. În afară de lumina solară, care este deosebit de bogată în radiații inflaroșii și care este utilizată în terapeutia sub forma așa –numitei helioterapii. Aplicațiile de radiații inflaroșii în terapeutia se pot face în două moduri: în spațiul închis, sub forma așa-numitelor băi de lumina proceduri intense termoterapice sau în spațiu deschis, în aer liber, sub forma așa-nummitelor aplicații de sollux. (Ion Stroescu cu colaborarea Mihai Negoescu,Marieta Stoicescu,Gizela Drafta- Recuperarea Funcțională ,Editura Medicală,București,2000,pg .137.

În băile de lumina se realizează o încălzirea aerului până la temperaturi ridicate (60-70-80°C). În funcție de scopul urmarit, bolnavul va sta în baia de lumina între 5-20 minute.După expirarea timpului prescris se aplică bolnavului o procedură de răcire parțială. Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat pînă la cîțiva centimetri în profunzime, acționînd atît asupra țesutului conjunctiv, cât și asupra glandelor și metabolismului general. Ele provoacă totodată și o vasodialatație la nivelul plexului venos.

Curentul diadinamic.Se prescrie în aplicații transversale sau longitudinale: o perioadă lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se recomandă 10-14 ședințe.Diatermia acționează asupra țesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produc curenții de înaltă frecvență, ca urmare a rezistenței pe care o opun țesuturile la trecerea energiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect analgetic.

Curentul faradic .Se indică faradizarea cu periuța sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată cu talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.Aceste proceduri sunt bine receptate și tolerate de pacienți pentru starea de bine pe care o degajă și modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătățește funcționalitatea.

3.3.Termoterapia

Prin hidroterapie se înțelege aplicarea în scop profilactic și curativ a unui număr variat de proceduri , care au la bază apa la diferite temperaturi și sub difrite stări de agregație , ca și unele tehnici strâns legate de acestea . Imersia este simplă când se limitează doar la schimbul de căldură și devine hidrokinetoterapie când este însoțită de mobilizări. Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin factori mecanici, chimici și termici.Principalele căi prin care apa acționează asupra organismului uman sunt :

●excitația termică, care depinde exclusiv de temperatura apei ;

●excitația mecanica, ce este dată de presiunea apei asupra corpului

Pielea, fiind bogat vascularizată și cu o rețea abundentă de terminații nervoase, receptează impactele termice și mecanice ale băilor hidroterapeutice, prelungind în organism acțiunea lor binefăcătoare.Cele mai importante procedee de tratament cu ajutorul apei sunt :compresele ;împachetările ;fricțiunile ; băile terapeutice .

Dușul cu aburi constă în proiectarea vaporilor încălziți asupra regiunii limitate .Durata dușului cu aburi este de 3-6 minute , poate să fie ca procedură de sine stătătoare și poate să prevadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj .La sfârșit se poate aplica o procedură de răcire-spălare sau duș de 18-20° C .Dușul cu aburi are o acțiune puternică asupra circulației ,provocând hieremie și resorbție locală .

Dușul – masaj constă în aplicarea mai multor dușuri rozetă la temperatura de 30-40 ° Cconcomitent aplicându-se și masajul conform tehnicii obișnuite .Ca mod de acțiune trebuie specificat faptul că dușul masaj provoacă hipertermie importantă mai ales în regiunea tratată având un important efect resorbant și tonifiant .( Vasile Marcu –Kinetoterapie și metode de recuperare ,Editura Medicală , București 2006,pg.432)

3.4.Masajul

Reprezintă prelucrarea mecanică metodică a părților moi ale corpului printr-un ansamblu de procedee manuale sau instrumentale în scop terapeutic, igienic, de întreținere. Se poate realiza cu fața palmară sau dorsală a mâinii, una sau ambele mâini, presiunea exercitată fiind dependentă de profunzimea țesuturilor vizate. Sensul netezirilor este determinat de circulația în sistemul venos (de la periferie spre centru), iar viteza mișcărilor trebuie să depășească cu puțin viteza sângelui prin vene.Masajul este o manipulare terapeutică a părților moi ale corpului prin mijloace manuale și mecanice în scop fiziologic sau terapeutic .Tehnica Cyriax – numită și masaj transversal profund se execută în următoarele etape:

•Se depistează punctul cel mai dureros, prin palpare directă sau prin creșterea tensiunii musculare obținută printr-o contracție izometrică;

•Se aplică pe acest punct dureros fie policele fie indexul și mediusul suprapus ;

•Se execută fricțiuni circulare concentrice sau excentrice de mică amplitudine antrenând pielea perpendicular pe direcția fibrelor;

•Durerea produsă trebuie să fie suportabilă, presiunea este foarte ușoară la început și se intensifică pe măsură ce durerea scade;

Durata ședinței nu va depăși 20 minute.

3.5.Terapia ocupațională

Terapia ocupațională poate fi definită ca fiind o activitate mentală sau fizică, prescrisă și dirijată, pentru obiectivul bine determinat de a contribui la refacerea sau grăbirea ei, în urma unei boli sau unei leziuni.

Terapia ocupațională, o artă și știința care dirijează modul de răspuns al omului față de o activitate selecționată, menită să promoveze și să mențină sănătatea, să împiedice evoluția spre infirmitate, să evalueze comportamentul și să trateze sau să antreneze pacienții cu disfuncții psihice sau psihosociale.

Terapia ocupațională, o metodă de tratament a anumitor tulburări fizice sau mentale, prescrisă de medic și aplicată de specialiști calificați, folosind munca, sau orice altă ocupație, în vederea vindecării afecțiunii sau sechelelor sale.

Terapia ocupațională, terapie prin muncă sau terapie prin ocupație. Ocupația este recunoscută ca fiind unicul proces care implică performanța motorie individuală, funcții integrate ale sistemului nervos, atenție mentală, soluționarea problemei și satisfacția emoțională în sarcini diferite și puse în valoare de cultură. (Sbenghe, T., -Kinetologie profilactică, terapeutica si de recuperare , pg.187, 1997 )

Natura ocupației, promotoare a unei stări generale fizice și morale, este aceea care o prezintă drept o formă unică de terapie, cu aplicații foarte diferite. Efectele recuperării în cadrul terapiei ocupaționale vizavi de pacienții cu paralizii cerebrale infantile are un sens mai larg ce impune aplicarea acesteia ca proces medical cu finalitate socială.

Alexandru Popescu arată că “în Terapia ocupațională,, ocuparea timpului liber are menirea să deștepte interesul bolnavului pentru activități oarecare, pe acest principiu bazându-se playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia“ și că în terapia ocupațională care are la bază semnificația intrinsecă a muncii renumerate în procesul de reinsercție profesională și socială a bolnavului aceasta participă la activități ca:țesutul, confecționarea unor obiecte, activități agrozootehnice, cultura plantelor și florilor, etc.

Tudor Sbenghe arată că Terapia Ocupațională se preocupă de integrarea familială, socială și profesională a pacienților cu paralizii cerebrale infantile, care este o metodă specială a kinetoterapiei, o metodă sintetică, globală, care cere o participare comandată și întreținută psihic.

Din definiții terapia ocupațională poate fi clasificată astfel:

a.Terapia ocupațională recreativă cuprinzând:

●tehnici de exprimare desen, pictură, gravură, mânuit marionete, scris, sculptură, etc;

●tehnici sportive:

-diverse jocuri sportive sau părți ale acestora;

-tehnici recreative jocuri distractive adaptate handicapaților (șah cu piese grele, fotbal de masă cu minge de ping-pong mobilizată cu pompițe de mână, popice, țintar cu piese care se înfig în găuri preformate, jocuri cu figurine de plumb, etc.

b. Terapia ocupațională funcțională reprezintă o formă de ergoterapie dirijată și controlată și care are ca scop executarea unor anumite mișcări în cadrul muncii sau ocupației respective în care sunt incluse:

●tehnici de bază formate din unele activități practice încă de la începuturile societății umane, când mâinile omului prelucrau materia primă de bază (lut, lemn, fibre naturale, fier)

-împletitul, olăritul, țesutul, tâmplăria, feroneria;

-tehnici complementare, care reprezentă de fapt totalitatea restului activităților lucrative umane dintre care: cartonajul, marochinăria, tipografia, strungăria, dactilografia, etc.

c.Terapia ocupațională profesională care se poate aplica în spitale bine dotate, cu centre de recuperare bine utilate, în școli profesionale specializate sau în ateliere-școală, de pe lângă întreprinderi, cu două subcategorii:

● Terapia ocupațională pregătitoare pentru activitatea școlară și orientarea profesională a copiilor.

● Terapia ocupațională de reprofesionalizare sau profesionalizare a adulților în sensul reintegrării în munca desfășurată anterior îmbolnăvirii sau accidentului sau a reorientării profesionale. Pe lângă tehnicile de bază și cele complementare aceasta folosește și tehnici de „readaptare”, formate din multitudinea și diversitatea activităților zilnice casnice, familiale, școlare, recreative, profesionale și sociale, modalități de deplasare. Aceste tehnici adaptează mediul ambiant al afecțiunilor cardio-vasculare la propiile lor capacități funcționale.

d. Terapia ocupațională retribuită care poate fi utilizată ca formă economică pentru bolnavii care recuperează spontan o paralizie sau au suferit un tratament paliativ al sechelelor și și-au recâștigat mișcările principale.

Această formă de terapie ocupațională poate completa lipsurile produse de pensionarea temporară sau definitivă a bolnavului și poate constitui un factor obiectiv de apreciere a reâncadrării bolnavului în circuitul economico-social normal.

Pentru recuperarea gestuală a deficientului, ergoterapia se transformă într-o gimnastică utilă care folosită metodic și progresiv, duce la munca organizată de la cele mai simple la cele mai complexe forme. (Sbenghe, T., -Kinetologie profilactică, terapeutica si de recuperare , pg.188, 1997 )

Obiectivele și efectele terapiei ocupaționale

I.Principalele obiective ale terapiei ocupaționale sunt:

●Înlăturarea tulburărilor funcționale pasagere simple sau multiple, prezente într-o serie de afecțiuni sau în variate asociații morbide, în care este necesară reeducarea gestuală, deci recuperarea unui deficit motor;

●Restabilirea independenței bolnavului, sub aspect psiho-somatic. În rezolvarea tuturor acestor obiective va trebui să se țină seama de cele „10 comandamente” ale existenței integrate a handicapatului propuse de Holander : viața de familie, locuință, alimentație, instrucție, educație și formare, petrecerea timpului liber, servicii publice, asociație, situație economică, activități politice. (Kiss, I., Fiziokinetoterapia si recuperarea medicală., pg.222,2009)

II.Efectele terapiei ocupaționale

Efectele fizice – constau în menținerea funcției tuturor grupelor musculare atât pentru regiunea afectată cât și pentru celelalte regiuni și conservarea unei bune funcții a articulațiilor neimplicate în procesul patologic și întărirea musculaturii deficiente. Prin mișcări analitice și globale se obțin rezultate bune pe linia obținerii îmbunătățirii amplitudinii de mișcare a cadenței și a progresiei;

Efecte psihice se reflectă în calmarea stării de neliniște a pacientului, dezvoltarea atenției, dispariția descurajării și renașterii speranței, păstrarea obișnuinței activităților zilnice și diminuarea complexelor de inferioritate;

Efectele psiho-sociale se concretizează în întreținerea relațiilor cu celelate persoane în căpătarea încrederii în sine și în alții și în obținerea perspectivei de încadrare socială în viitor.

Reguli de aplicare a terapiei ocupaționale

Reguli principale: având în vedere studiul handicapului, analiza ocupației, confruntarea informațiilor obținute.

Reguli secundare:

●Ocupația trebuie să fie una obișnuită și la îndemâna pacientului;

●Ocupația trebuie să fie simplă;

●Ocupația trebuie să fie utilă;

●Ocupația trebuie să aibă cât mai multe posibilități de diversificare;

●Ocupația va fi abordată progresiv;

●Ocupația trebuie să fie liber acceptată de pacient (terapeutul trebuie să aibă cunoștințe psihologice și pedagogice);

●Ocupația nu trebuie să aibă ca scop neapărat o prestație tehnică de calitate;

●Ocupația nu trebuie să fie renumerată;

●Ocupația trebuie efectuată în colectivitate pentru reinserție socială;

●Ocupația trebuie să poată fi urmărită și controlată se urmăresc poziția, gesturile, starea, comportamentul, reacțiile pacientului de corectare. (Kiss, I., Fiziokinetoterapia si recuperarea medicală., pg.222,2009)

Obiective ale terapiei ocupaționale

Obiectivul principal al terapie ocupționale este pregătirea progresivă și rațională pentru activitățile cotidiene cu un grad cât mai mare de independență, educarea generală a pacientului, cât și a familiei acestuia pentru a ști să se comporte cu acesta. Acest obiectiv poate fi împărțit în alte câteva obiective:

●Câștigarea independenței în ceea ce privește alimentarea, prin adaptarea tacâmurilor și prin învățarea modului de a se servi de ele. Intervenția terapiei ocupaționale nu va fi continuă ci episodică și de scurtă durată, deoarece masa nu trebuie transformată în exercițiu de reeducare;

●Câștigarea independenței vestimentare, prin învățarea treptată a modului în care pacientul își poate pune sau scoate unele obiecte de vestimentație, dar acest lucru numai în cadru real și bine motivat (echiparea pentru ședința de kinetoterapie, ieșirea la plimbare, înainte de baie, etc.)

3.6.Hidrokinetoterapia

Numită corect și,,hidrokinetologie,,-metoda exercițiilor kinetic în apă-hidrokinetoterapia a luat o mare amploare .

Există două modalități bine distinct de hidrokinetoterapie :

●parțială:imersia doar a unui membru sau segment de membru

●generală:imersia întregului corp

Hidrokinetoterapia generală se realizează prin imersia întregului corp în bazine individuale ,în bazine mai mari colective sau în piscine.

Utilizarea kinetoterapiei în apă se bazează pe două fenomene :plutirea corpului și rezistența opusă de masa lichidioană pe anumite direcții de mișcare .Plutirea este consecința principiului lui Arhimede .

Descărcarea de greutate a corpului este determinată de raportul dintre greutatea specific sau densitatea apei ,care este 1 ,și greutatea specific ( sau densitatea relativă) a corpului .Datorită acestui fenomen ,hidrokinetoterapia permite utilizarea de forțe musculare reduse pentru mobilizarea articulară,creșterea capacității de relaxare musculară pentru postura ortostatică și mers (în leziuni muscular sau articulare severe ale membrelor inferioare),pentru scăderea durerii articulare prin diminuarea presiunii intraarticulare.Fenomenul de plutire poate fi accentuat prin utilizarea de flotoare de ,diverse mărimi și material pentru întreg corpul sau doar pentru unele segmente.Un grad mai mare de flotație se obține în bazinele care utilizează apa mineral.

Cu cât această apă minerală are o greutate specific mai mare ,plutirea corpului va fi mai ușoară.Orice mișcare executată de jos în sus,deci în sensul flotării,va fi facilitată,putându-se executa cu un minimum de forță musculară.Fenomenul de rezistență opusă de apă se manifestă la mișcările laterale sau la cele de sus în jos.Rezistența crește cu viteza mișcării și cu suprafața frontal de contact.Această suprafață poate fi mărită prin aplicarea pe corp sau membere de plăci mai mult sau mai puțin late , care îngreunând mișcarea,determină creșterea forței și rezistenței muscular.Ca și în cazul hidrokinetoterapiei parțiale,căldura apei își exercită din plin avantajele descries mai sus..Căldura apei scade vâscozitatea tisulară ( de unde rolul important în contracturile muscular sau în procesele de aderențiale),dar scade și vâscozitatea apei,ceea ce va scădea rezistența opusă de apă.În general se utilizează temperaturi între 33 și 360 . Hidrokinetoterapia este baie caldă la care se asociează mișcări în toate articulațiile bolnavului . Pacientul este invitat să se urce în cadă și timp de 5 minute este lăsat să stea liniștit .După aceea tehnicianul execută mișcări,sub apă, la toate articulațiile mișcările posibile

De menționat faptul că tehnicianul trebuie să stea în dreapta pacientului .Aceste mișcări se execută într-o perioadă de 5 minute ,după care pacientul va sta în repaus 5 minute după care este rugat să repete singur mișcările imprimate.Durata băii este de 20-30 minute după care bolnavul cu este șters și lăsat să se odihnească .Mobilizarea în apă este mai puțin dureroasă din cauza relaxării care se produce sub influența apei calde și pierderii greutății corpului conform legii lui Arhimede .Modul de acțiune al acestei băi este :resorbtiv, pecific ,antispastic

Prin hidrotermoterapie se înțelege aplicarea în scop profilactic și curativ a unui număr variat de proceduri , care au la bază apa la diferite temperaturi și sub diferite stări de agregație , ca și unele tehnici strâns legate de acestea . Imersia este simplă când se limitează doar la schimbul de căldură și devine hidrokinetoterapie când este însoțită de mobilizări.

Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin factori mecanici, chimici și termici.Principalele căi prin care apa acționează asupra organismului uman sunt :

●excitația termică, care depinde exclusiv de temperatura apei ;

●excitația mecanica, ce este dată de presiunea apei asupra corpului

Pielea, fiind bogat vascularizată și cu o rețea abundentă de terminații nervoase, receptează impactele termice și mecanice ale băilor hidroterapeutice, prelungind în organism acțiunea lor binefăcătoare.Cele mai importante procedee de tratament cu ajutorul apei sunt :compresele ;împachetările ;fricțiunile ; băile terapeutice .

Dușul cu aburi constă în proiectarea vaporilor încălziți asupra regiunii limitate .Durata dușului cu aburi este de 3-6 minute , poate să fie ca procedură de sine stătătoare și poate să prevadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj .La sfârșit se poate aplica o procedură de răcire-spălare sau duș de 18-20° C .Dușul cu aburi are o acțiune puternică asupra circulației ,provocând hieremie și resorbție locală .

Dușul – masaj constă în aplicarea mai multor dușuri rozetă la temperatura de 30-40 ° Concomitent aplicându-se și masajul conform tehnicii obișnuite .Ca mod de acțiune trebuie specificat faptul că dușul masaj provoacă hipertermie importantă mai ales în regiunea tratată având un important efect resorbant și tonifiant .

Ungerile cu nămol își bazează acțiunea pe termic alterant , rece la început ,apoi cald datorită încălzirii nămolului la soare și din nou rece datorită băii din lac Un alt elemnent este reprezentat de acțiunea a substanțelor resorbite în organism .( C. Banciu ,pg.226,2006)

3.7.Gimnastica

Gimnastica medicală este una dintre formele de aplicare ale kinetoterapiei și constă din exerciții, procedee și metode speciale organizate și puse în slujba prevenirii și corectării deficitelor fizice, organice sau psihice.

Exercițiul fizic este mijlocul de bază al gimnasticii terapeutice, aceasta constituindu-se, ca urmare a experienței practice și teoretice acumulate, în diferite procedee care se aplică identic în toate cazurile analoage.

Efecte morfogenetice și morfoplastice- mișcarea determină o bună irigație sancvină și nutritivă a oaselor solicitate în efort, acestea dzvoltându-se normal .

Gimnastica medicală dispune de mai multe tipuri de exerciții care au rolul de a crește forța musculară pentru pacienții cu afecțiuni cardiovasculare. Toate aceste exerciții presupun creșterea progresivă a rezistenței care se opune unei mișcări.

În cadrul culturii fizice,un capitolul important îl ocupă gimnastica medicală,care este larg aplicată pacienților cu afecțiuni cardiovasculare,pe diferitele profile,reprezentând o metodă a terapiei complexe.(Anghel Diaconu -Kinetoterapie pg.58-59 2009)

Astfel,din punct de vedere biomecanic,gimnastica conține o foarte mare varietate de mișcări cu ajutorul cărora se poate realiza o gamă largă de legări și combinații,elemente componente ale exercițiilor impuse și liber alese.

Dar nu numai atât,în gimnastică ,participă în mișcare,într-o anumită proporție,atât forțele interne ale corpului cât și cele externe,dar îmbinarea lor reieșind complexitatea mișcării.

Față de complexitatea repertoriului motric ,se poate aprecia că mișcările în efortul fizic făcut de pacienții cu paralizii cerebrale infantile, sunt îmbinări complexe ale diferitelor reflexe condiționate motorii,având ca rezultat final deprinderea motrică.

Acestea la rândul lor,sunt părți componente ale actelor motrice voluntare ,iar din punct de vedere fiziologic sunt deprinderi de mișcare,reflexe condiționate motorii cu un înalt grad de stabilitate,rezultate în urma interacțiunii sensoriale și verbale,adică pe un plan mai general,al interacțiunii dintre primul și cel de al doilea sistem de semnalizare.

Din cele spuse până acum, reiese importanța pe care o au deprinderile motrice pentru menținerea condiției fizice ale pacienților cu paralizii cerebrale infantile,iar importanța lor crește cu atât mai mult dacă este vorba de gimnastică.

Această observație o fundamentăm pe faptul că gimnastica medicală este un sport individual unde eficiența acțiunilor individuale este elementul hotărâtor pentru menținerea sănătății fizice șți psihice ale pacienților cu afecțiuni cardiovasculare.(C. Banciu ,pg.226,2006)

Și,legat de acest ultim un element,este demn de subliniat că în gimnastica medicală ,aprecierea se adrsează tocmai deprinderilor motrice,adică calității și cantității lor,într-un cuvânt eficienței lor.

Indicațiile pe care kinetoterapeutul le dă pacienților cu paralizii cerebrale infantile, pentru o mișcare eficientă sunt :

-mersul pe jos în pas lent,în pas grăbit,alergare ușoară,plimbare;

-gimnastică generală și respiratorie;

-gimnastica selectivă,masajul;

-reeducarea mersului .

Caracteristica esențială a motricității în gimnastica medicală este complexitatea.Din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că în gimnastică nu se folosesc mișcări izolate ,singulare ,ci grupe de mișcări legate ,care alcătuiesc de fapt exercițiul .

Deprinderile motrice complexe sunt reflexe transferate în acțiuni biomecanice ,iar realizarea lor înlănțuită ,cu scopul formării deprinderilor motrice,este posibilă datorită semnalizărilor continue pe care scoarța le primește pe calea primului sau celui de al doilea sistem de semnalizare.Cu fiecare repetare a mișcărilor,legărilor și combinațiilor de la receptor la scoarța cerebrală-pe calea celor două sisteme de semnalizare-se îndreaptă ,,un sistem de excitașii ,, ce se constituie într-un stereotip extern.

La aceasta scoarța va răspunde ,prin activitatea sa de excitație și inhibiție ,cu un stereotip intern.și va determina o anumită coordonare a contracțiilor musculare ,a mișcărilor în raport cu sarcina motrică de rezolvat și cu condițiile existente.Un exemplu elocvent îl constituie gimnastica Bürger – care poate fi efectuată astfel:

●3 minute antidecliv cu membrele inferioare la 20 – 30 o și mobilizări libere a degetelor și gleznei;

●3 minute postură suborizontală a membrelor inferioare;

●3 minute postură orizontală cu mobilizarea degetelor și gleznei.

Programul se repetă de 3 – 4 ori pe zi

3.8.De la cultura fizică medicală la kinetoterapie-

evoluția unei concepții în paraliziile cerebrale infantile

Adaptată particularităților morfo-funcționale ale pacientului cu paralizii cerebrale infantile,mișcarea fizică permite menținerea ,,în formă,, prin utilizarea optimă a rezervelor funcționale.Practicarea activității fizice reprezintă un element necesar în primul rând pentru inimă și pentru menținerea troficității și mobilității sistemului muscular și osteo-articular.

Activitatea fizică are un rol preventiv și influențează pozitiv funcțiile sistemului cardio-vascular.Prin activitatea fizică se întreține tonusul emotiv și se realizează o bună funcționalitate, ceea ce asigură o adaptare a organismului la situații noi.(Crețu-,pg.156 , 2007)

Mișcarea fizică influențează consumul de oxigen al miocardului ,unul din factorii terapeutici de mare eficiență vasodilatatoare coronariană ,cu atât mai mult cu cât este la îndemâna oricui.

Toți specialiștii din domeniu cunosc și recunosc definiția clasică a kinetoterapiei:folosirea agentului fizic care este mișcarea,în scop profilactic ,terapeutic și de recrutare.

Prin apariția bolilor cardiovasculare,o verigă din sistemul funcțional și energetic al organismului se rupe,sistemul se dezechilibrează apărând un cerc vicios care poate deregla funcționarea armonioasă a întregului organism.

Stoparea acestui cerc vicios ,restabilirea echilibrului funcțional și energetic prin instituirea unui program de mișcări –kinetoterapie- va face posibilă reeducarea funcțională, ,,reantrenarea,, , deci readaptarea aparatului,sistemului sau organismului respectiv la meiul extern.Consider că cea mai valoroasă realizare a kinetoterapiei aplicată pacienților cu paralizii cerebrale infantile,este reantrenarea/reeducarea,până la nivelul activităților gestuale zilnice.

Acest antrenament al pacienților cu paralizii cerebrale infantile trebuie să păstreze în permanență un caracter gradat,din punctul de vedere al complexității și dozajului.

Kinetoterapia,fiind un tratament cu ajutorul agentului fizic care este mișcarea,pentru pacienții cu paralizii cerebrale infantile,este prin excelență un tratament prin stimuli-stimulul exercitat direct pe sistemul NMAK este exercitat în vederea mobilizării propriilor resurse bio-funcționale ale organismului,în urma căruia se declanșează o serie de procese biomecanice,biochimice sau neurofiziologice,cu efecte benefice asupra organismului.

3.9.Influența exercițiilor fizice asupra organismului

pacienților cu paralizii cerebrale infantile

Pentru urmărirea influenței exercițiilor fizice,pentru fiecare pacient cu paralizii cerebrale infantile se întocmește fișa medicală pentru cultura fizică,iar controlul medico-sportiv este obligatoriu,atât inițial cât și periodic.

În cazul pacienților cu paralizii cerebrale infantile exercițiul fizic este aplicat în afecțiunile aparatului locomotor,bolile sistemului nervos,bolile aparatului respirator.

Astfel,în concepția unei kinetoterapii moderne, mișcarea în rândul pacienților cu paralizii cerebrale infantile,nu trebuie privită ca un simplu act mecanic ale unor segmente,ci suma unor fenomene psiho-neuro-motorii,cu substrat bio-mecanic,neurofiziologic și psihologic.

Terapia prin mișcare ,în rândul pacienților cu paralizii cerebrale infantile,trebuie să depășească calitativ statutul și valențele culturii fizice medicale tradiționale ,a ,,gimnastcii,, medicale aplicate asupra unui segment sau organism bolnav sau sănătos.

Kinetoterapia aplicată pacienților cu paralizii cerebrale infantile,operează cu mișcări și poziții (tehnici kinetice și anakinetice).

Am spus intenționat ,,operează,, , fiindcă terapeutul,prin cunoașterea precisă a terenului patologic,a substratului fiziologic și a finalității și efectelor mișcărilor aplicate,trebuie să ,,pătrundă în intimitatea,, proceselor biomecanice,biochimice și neurofiziologice declanșate de mișcare în organismul uman.

Fiecare mișcare terapeutică aplicată trebuie supusă unei analize din punctul de vedere al segmentelor implicate și finalității ei terapeutice.Astfel,se va avea în vedere:

-poziția de pornire a mișcării;

-mișcarea propiu-zisă;

-poziția finală a mișcării.

Kinetoterapeutul trebuie să cunoască cu precizie lanțurile musculare participante în schemele kinetice (mișcările) aplicate.Fiecare mișcare aplicată terapeutică trebuie analizată din punctul de vedere al :

-efortului motor principal și secundar;

-grupei musculare antagoniste;

-grupei musculare de fixare a segmentului;

-efectul mișcării asupra segmentelor proximale și distale.( Anghel Diaconu –,pg.89,2009)

Schemele în lanț kinetic închis și deschis,din punctul de vedere al finalității (efectelor) asupra organismului,pot avea:

-efecte locale sau segmentare;

-efecte generale asupra întregului organism;

-efecte luate în sine,fiecare exercițiu în parte;

-efecte generale,din însumarea tuturor exercițiilor din programul kinetic dat.

Urmărirea permanentă a acestor efecte,precum și comportamentul funcțional și psihic al pacienților cu paralizii cerebrale infantile ,cade în sarcina kinetoterapeutului.

Se recomandă evaluarea-testarea periodică a rezultatelor obținute,specialistul în mișcare sintetizându-le și analizându-le,ajustând astfel permanent programul kinetic stării momentane a pacienților cu paralizii cerebrale infantile (individualizarea tratamentului).

Kinetoterapeutul aflat în jurul pacienților cu paralizii cerebrale infantile,este obligat să cerceteze în permanență mișcările cele mai eficiente aplicabile în rezolvarea cazurilor concrete date,în conformitate cu obiectivele imediate și de etapă.

În ceea ce-i privește pe însuși pacienții cu paralizii cerebrale infantile, condițiile importante ale succesului terapeutic ar putea fi :

-conștientizarea mișcărilor efectuate ;

-precizia lor (execuția lor corectă,bine localizată);

Este nevoie,deci de o colaborare permanentă în acest sens,între kinetoterapeut și pacienții cu paralizii cerebrale infantile.

În timpul aplicării programului kinetic,kinetoterapeutul are la îndemână și o serie de alți factori fizici ce facilitează sau inhibă mișcarea,cum ar fi însăși gravitația,presiunea hidrostatică și forța ascendentă a apei sau chiar propriai mână.

Sub îndrumarea kinetoterapeutului,acte motrice simple,automate cum ar fi mersul sau respirația se pot transforma în adevărate tehnici kinetice cu efecte deosebite pentru pacienții cu paralizii cerebrale infantile.Iată deci,câteva din valențele universale ale implicării mișcării în terapeutică.

Cu alte cuvinte kinetoterapeutul trebuie să privească mișcarea pacienților cu paralizii cerebrale infantile, nu numai prin accepțiunea ei terapeutică-biomecanică,ci în egală măsură într-una mai largă,mai universală. (Kiss, I., Fiziokinetoterapia si recuperarea medicală. București, pg.92,București,2009 )

CAPITOLUL 4

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

4.1.Ipoteza cercetării

Lucrarea își propune să dovedească următoarele ipoteze:

1.În ce măsură aplicarea tratamentului precoce recuperator prin kinetoterapie asigură optimizarea rezultatelor și scurtarea timpului de refacere pentru cazurile prezentate;

2.Dacă prin aplicarea unui program de recuperare, conceput special , putem obține o scurtare a timpului de tratament în paralizia cerebral infantilă cu ajutorul mijloacelor kinetoterapiei;

3.În ce măsură aplicarea precoce a tratamentului kinetoterapiei poate influența.

4.2. Metodele de cercetare

În vederea desfășurării cercetării, a acumulării datelor și prelucrării subiectului și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, am folosit metode ca:

Metoda documentării teoretice .Documentarea teoretică a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea lor, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute.Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre efectele exercițiilor fizice asupra organismului, a modalităților de aplicare a acestora în scop terapeutic și recuperator precum și a diferitelor caracteristici prezentate de 3 pacienți cu paralizie cerebrală infantilă.

Metoda anchetei s-a desfășurat pe baza consultării fișei medicale al pacientului și a discuțiilor purtate cu personalul medical.Am folosit această metodă în scopul culegerii datelor necesare cunoașterii cât mai complexe a subiectului, în dinamica evoluției sale, și a decelării cauzelor care au generat afecțiunea. În cadrul acestei metode am folosit interviul anamnestic.Prin întrebări scurte și concise, clar orientate, am obținut date referitoare la antecedentele personale, hetero – colaterale, la condițiile de muncă și stilul de viață al pacienților. Am aflat de asemenea elemente legate de istoricul bolii, condițiile de debut și factorii ce au dus la apariția simptomelor, simptomele subiective și obiective ce au determinat prezentarea la medic, de diagnosticul stabilit, tratamentul prescris, de evoluția stării generale a pacienților. Tot prin folosirea interviului anamnestic am stabilit gradul, tipul și nivelul de efort la care apar simptomele, durerile. Caracteristic acestei metode este faptul ca a cuprins patru direcții din care s-au pot culege informații:

a.o parte din aceste informații au fost culese de la familie și prieteni;

b.o altă parte au fost culese de la medicul de familie și de specialitate;

c.persoanele cele mai importante ( prieteni, părinți ), care susțin și ajută acești pacienți;

d..o altă parte de informații au fost culese chiar de lapacienți.

Pentru obiectivizarea informațiilor obținute, s-a impus ca ele să fie corelate cu datele înscrise în documentele necesare (fișe medicale, foaie de observație, biletul de externare etc.), ca și rezultatele explorărilor și evaluărilor efectuate în decursul timpului

Metoda observației a constituit una dintre metodele principale de investigație directă a realității, reprezentând punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei.Pe parcursul convorbirilor pe care le-am avut cu pacienții în timpul aplicării tratamentului, aceștia fiind preocupați de relatarea simptomelor resimțite de ei, am observat atent aspectul tegumentelor și mucoaselor, coloritul tegumentelor, integritatea sistemului osteoarticular, atitudinea generală a corpului în repaus.În timpul tratamentului am observat și m-am ghidat după reacțiile bolnavilor la tratament. Am văzut dacă și cum se modifică frecvența respiratorie, frecvența cardiacă, culoarea tegumentelor (la nivelul feței), dilatarea pupilelor, reacțiile bolnavilor la tratament.Examenul clinic general mi-a dat posibilitatea urmăririi stării aparatului respirator (frecvență respiratorie, dispnee), a aparatului cardio-vascular (frecvența cardiacă, tensiune arterială), a sistemului nervos, a orientării temporo – spațiale, a stării psihice, a gradului de cooperare, punctele dureroase resimțite de pacienți la palparea diferitelor zone ale membrelor inferioare și superioare.

Metoda măsurării și evaluării.Scopul în care se folosesc mǎsuratorile sunt:

1.stabilirea statutului, a gradului deficienței și a progresului care a permis încadrarea deficinței într-o anumitǎ categorie sau anumit program;

2.selectarea câtorva din cele mai multe cazuri în vederea realizǎrii unor eșantioane reprezentative;

3.motivarea continuitǎții programelor de recuperare;

4.îndrumarea corectǎ care a fost condiționatǎ de informațiile precise obținute pe baza mǎsurǎtorilor a cǎror evaluare s-a efectuat în funcție de ipotezele adunate.

În activitatea experimentală pe care am desfășurat-o am măsurat:Inspecția s-a realizat prin observarea directă și atentă a pacienților, urmărind localizarea zonelor dureroase, suprafața cuprinsă de durere precum și cele care prezintă contracturi, intensitatea durerilor resimțite, repercusiunile pe care le exercită durerea asupra funcționalității generale ale membrelor inferioare și superioare afectate, asupra performanțelor fizice ale acestora.

Palparea s-a realizat prin ușoare presiuni asupra anumitor zone, mușchi, puncte de stres, tendoane și ligamente.

Bilanțul funcțional: am urmărit dacă pacienții prezintă jenă în activitatea zilnică (îmbrăcat, spălat pe dinți, mâncat, ridicat anumite greutăți,urcatul/coborâtul scărilor etc.).În afară de acest lucru, la fiecare ședință am mai avut în vedere la pacienții experimentali evaluarea următoarelor aspecte:

●Intensitatea durerii resimțită de pacienți la palparea membrelor inferioare și superioare afectate;

●Intensitatea durerii resimțite de pacienți la activitățile zilnice

●Intensitatea durerii resimțite de pacienți în momentul mișcării

Metoda interviului și convorbirii directe cu cadrele medicale și cu pacienții s-a desfășurat după un plan dinainte stabilit urmărind obținerea datelor necesare despre subiectul în cauză și evoluția lui precedentă cercetării.

Metoda experimentului a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental ce a prelucrat atât fapte provenite din observație cât și din teste.Experimentul a presupus o stare activă a subiectului și a implicat o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei.În cercetarea desfășurată am folosit experimentul de verificare a ipotezelor formulate, acesta fiind astfel organizat încât, în final, să ne dea posibilitatea atingerii scopului propus.

Metode de înregistrare, prelucrare și reprezentare grafică a datelor În afara metodelor folosite până acum și care abordau căi, mijloace și forme de culegere a datelor și informațiilor, a fost abordată și metodologia de susținere, metodologia suport, care a ținut cont de toate datele înregistrate și prelucrate în timpul experimentului urmărind stabilirea nivelului de abilitate ,consolidarea deprinderii mișcărilor și a gradul de abatere de la normal.

4.3.Eșantionul de subiecți

Subiecții cuprinși în cercetare au fost în număr de 3 adolescenti, după cum urmează:

Tabelul nr.1.Pacienți din lotul experimental

4.4.Desfășurarea cercetării

În prezenta cercetare , am ales 3 pacienți cu vârste cuprinse între 15 și 18 de ani,diagnosticați cu paralizie cerebral infantilă.Pacienții au beneficiat de servicii de recuperare , în cadrul Spitalului în perioada 2017.

Datele personale ale pacienților au fost culese din condicile de consultații și foile de observație aflate în arhiva spitalului.Au fost determinate frecvențele relative ale variabilelor înregistrate de studiu.Progresele înregistrate în terapia paraliziei cerebrale infantile,m-a îndreptățit să fiu optimist (ă),mie personal revenindu-mi rolul hotărâtor în a le conferi pacienților,supuși cercetării ,o viață normală ,cu condiția să le pun la dispoziție o terapie completă și complexă.Activitatea practică mi-a demonstrat influența nefavorabilă a paraliziei cerebrale infantilă asupra pacienților.În utilizarea și dozarea tehnicilor propuse în programul de recuperare am ținut cont de stadiul evolutiv ,forma clinică ,vârsta pacienților și gradul de alterare a stării generale,recuperarea presupunând obiective precise ,în realizarea cărora,s-a urmărit îmbinarea kinetoprofilaxiei cu kinetologia de recuperare ,mai ales în cazul instalării deficiențelor caracteristice bolii.În vederea întocmirii programului de recuperare ,dar și a urmăririi evoluției bolii și eficienței programului recuperator,am întocmit,pe baza manevrelor și metodelor de testare specifice ,fișa individuală,cu înregistrarea parametrilor obținuți.

Metoda de lucru utilizată a constituit-o ședințele individuale de recuperare folosind tehnicile de recuperare cu un program zilnic ,la început mai redus,la sfârșitul primei săptămâni de recuperare ajungând la o durată de aproximativ 30 minute. Programul de recuperare propriu- zis a fost precedat de tehnici de relaxare și un program de gimnastică respiratorie ,care,de fapt ,au fost prezentate pe toată durata ședinței.Fiecare ședință ,la rândul său, a urmat după proceduri pregătitoare ca baia termală,numărul mediu al ședințelor ,efectuat de pacienți fiind de 15 minute.

Condițiile de bază materială de care dispune spitalul ,unde s-a efectuat activitatea de recuperare sunt următoarele:

●secție de electroterapie;

●secție de kinetoterapie;

●secție de masaj.

Modelul de evaluare clinico-funcțională a fost realizat prin parcurgerea următoarelor etape :etiopatogenică,clinică ,paraclinică și funcțională.

Criteriile de includere au fost :

●durerea mecanică trenantă ala nivelul membrelor afectate

●prezența semnelor inflamatorii la

●prezența altor afectări ale aparatului neuro-mio-atrokinetic la nivelul membrelor inferioare sau a coloanei vertebrale ,cu excepția tulburărilor de aliniament la nivelul coapsei.

●absența altor programe de reabilitare kinetice anterioare pentru statusul algo-disfunțional.

Studiul s-a derulat timp de 6 luni.Modelul de evaluare clinic-funcțională a fost realizat prin parcurgerea următoarelor etape de apreciere։etiopatogenică,clinic, paraclinică și funcțională.La evaluarea etiopatogenică am luat în consideare cei 3 pacienți ,în momentul unei noi experiențe dureroase.Aceste aspecte etiopatogenice au generat perturbări structurale și biomecanice,cu repercursiuni asupra funcționalității memrelor afectate։

●pacienții cu un episod gonalgie ,în momentul unei noi experiențe dureroase,au evita flexia membrelor afectate pentru a nu exacerba durerea;

Perturbarea congruenței articulare determină statusul algic și disfuncționalitatea secundară,cu alterarea cartilajului și apariția ulterioară a procesului artrozic.

Evaluarea clinică a presupus parcurgerea etapelor corespunzătoare ale examinării clinice ,corespunzător vârstei pacienților.

Palparea – mi-a oferit informații asupra:

temperaturii tegumentelor care a indicat:

-procese inflamatorii (tegumente calde);

-procese algodistrofice (tegumente reci);

gradul de suplețe:

uscăciunea pielii – indicau tulburări trofice;

tegumente umede au indicat algodistrofia inițială

depistarea punctelor dureroase la presiune;

depistarea diferitelor modificări de consistență a țesuturilor moi: hipotonia musculară, retracția tendinoasă, duritatea cicatricei.

Prin anamneză s-a reușit stabilirea parametrilor durerii ,în contextul celorlalte suferințe pe care pacienții le-au prezentat (în special ale aparatului locomotor). Ulterior ,am efectuat examenul obiectiv general (cu mult discernământ examenul aparatului locomotor,sistemul nervos.Membrele inferioare au trebuit examinate în ansamblu ,fără a neglija nici o regiune a lor, cu pacienții în decubit dorsal ,ortostatism, prin inspecție ( morfologia șoldului,tulburările de statică ,tegumentele,masele musculare) și palpare ( temperatura locală,mobilizările passive ,regiunea poplitee , reflexul coxo-femural).La nivel rotulian dar și asupra – și subrotulian s-au făcut măsurători comparative ale circumferinței coapsei și gambei.După obținerea prin inspecție și palpare a datelor semiologice,examinarea elementelor aparatului mioartrokinetic a presiupus obligatoriu testingul muscular manual (s-au testat inițial mușchii necesari mișcărilor , mușchii regiunii posterioare, mușchiul pătrat femural ,mușchii regiunii anterioare ,apoi celelalte grupe musculare ale membrului inferior) și bilanțul articular ( flexia,extensia ,rotația axială) precum și :

Testul de coordonare generală Matorin a măsurat coordonarea generală și echilibrul constând într-o săritură cu întoarcerea în jurul axei longitudinale a corpului (spre stânga sau spre dreapta ). Etalonandul, Matorin a echivalat performanța de peste 3600 cu calificativul “foarte bine”.

Evaluarea abilității motrice (Testul Pieron).Material: dextrimentru pieron (aparatul este format dintr-o tija metalocă de forma unui labirint, ale cărui margini au fost fixate într-un suport de fier. La o extremitate a tijei au fost înșirate 10 monede metalice ), cronometru.

Instrucțiuni datepacienților: “trebuie sa deplasați cele 10 monede pe labirintul metalic, de la extremitatea dreapta la cea stângă, aceasta se face numai cu mâna dreaptă,iar mâna stângă va ajuta la fixarea suportului”.

Procesul de examinare: s-a urmărit cu atenție ca pacienții să lucreze cu o singură mână.S-a dat drumul la cronometru la comanda “ începeți! “.

Nota pentru înregistrare și calcul: s-a cronometrat timpul pentru fiecare încercare. Suma acestor înregistrări a fost rezultatul pentru timpul total.Datele care au avut cea mai mare importanță în aprecierea abilității motrice au fost :

●valoarea celei mai bune înregistrări (cel mai scurt timp, corespunzator deplasării unei monede);

●Variația, a cărei formulă de calcul a fost: X maxim-X min, este progresul facut de pacienți prin exersare.

Abilitatea a fost direct proporțională cu valoarea variației și invers proporțională cu timpul celei mai bune înregistrării.

Goniometria (bilanțul articular). Măsurarea unghiurilor de mișcare articulară a reprezentat ceea ce se numește „testing”-ul articular. Este o tehnică specifică a examenului clinic, care a contribuit în mare parte la stabilirea diagnosticului funcțional.Cu ajutorul goniometrului s-a determinat atât amplitudinea mișcărilor pasive, cât și a celor active, în articulațiile afectate de paralizie cerebral infantilă; amplitudinea mișcării fiind unghiul descris de segmentul de membru din poziția zero până la poziția maximă permisă de leziune sau sechelă.Determinările au fost efectuate în toate axele de mișcare ale articulației respective și s-a comparat cu valorile normale cunoscute, putându-se stabili indici sau procente de capacitate funcțională pierdută sau restantă.

Testarea musculară (bilanțul muscular) sau „testing”-ul muscular. Scăderea sau pierderea forței musculare normale poate fi de cauză neurogenă (în paralizii) sau pur miogenă (în atrofii de imobilizare).Indiferent de cauză, testarea este aceeași, iar notația pe cele 5+1 trepte ale scării capacității funcționale musculare se păstrează.Aceste trepte se exprimă astfel:

0 = lipsa oricărei contracții musculare;

1 = se simte la palpare mișcarea tendonului mușchiului sau chiar se poate observa o ușoară tremurătură (contractură) a mușchiului, dar această contracție este incapabilă să miște segmentul chiar în poziții facilitatoare;

2 = contracția musculară poate mobiliza segmentul pe toată amplitudinea, dar numai dacă a fost suprimată gravitația;

3 = mișcarea poate fi executată complet, chiar contra gravitației;

4 = forța de contracție a mușchiului poate învinge nu numai gravitația, ci și o rezistență moderată;

5 = forță musculară normală.

Simptomele prezentate de pacienți au fost : durere cu caracter cauzalgic, accentuate noaptea ,dureri persiste în special în timpul mișcării,diminuarea mișcării în activitățile zilnice.Acestor pacienți le-a fost recomandate începerea tratamentului recuperator .

Evaluarea paraclinică a presupus un examen paraclinic complet-biologic,imagistic-radiologic (mai multe incidențe),ecografic și rezonanța magnetic nucleară.Atenția medicală complexă a urmărit obiective,componență și metodologie kinetică. Dinte aceste modalități de explorare,am derulat doar examinarea ecografică a membrului afectat.

Explorarea funcțională s-a realizat cu ajutorul a doi indicatori funcționali ,completați la început cu 1 și apoi cu 2 la finalul programului recuperator aplicat ,calculându-se un scor mediu .

●scala vizual analogă pentru durere (de la 0 la 10,0 constituind absența durerii iar 10 scorul durerii maxime ,celelalte valori între 0 și 10 fiind direct proporționale cu intensitatea);

Tabelul nr.2 .Prezentarea fișei de evaluare

Prezentarea fișei măsurătorilor efectuate

Bilanț articular

Program de recuperare pentru membru inferior afectat.Prima etapă recuperatorie se efectuează, în perioada de imobilizare (perioadă stabilită de medicul specialist).

Program de kinetoterapie pentru etapa de imobilizare.În această perioadă se are în vedere realizarea următoarelor obiective:

●Asigurarea drenajului veno-limfatic (evitarea edemului).

●Menținerea tonusului muscular pe membrul sănătos, iar pentru cel afectat creșterea tonusului muscular la nivelul gleznei.

●Menținerea unei bune funcționalități a întregului corp

Mijloace:

Pentru asigurarea drenajului veno-limfatic se utilizează:

●posturi antideclive și gimnastică vasculară Bürger;

●gimnastică respiratorie abdominală (diafragmatică).

Pentru menținerea tonusului muscular pe membrul sănătos se utilizează:gimnastică de activare a marilor funcții (digestive, circulatorii și respiratorii);mobilizări active, active cu rezistență pentru toate articulațiile libere;mobilizări active și active cu rezistență pentru gleznă în vederea mersului asistat.

Program de kinetoterapie după suspendarea imobilizării

Etapa I .Obiective:

Evitarea edemului

Combaterea contracturilor și retracturilor musculare

Menținerea tonusului muscular

Mijloace, metode și principii:posturarea;purtarea unui bandaj elastic;masajul membrului afectat prin procedeele cunoscute asociate cu tehnica Cyriax pentru tendoanele și ligamentele dureroase;efectuarea gimnasticii Bürger;aplicații de sulfat de magneziu (concentrația la un litru de apă) de 3 – 4 ori/zi;dacă nu sunt fenomene inflamatorii se pot efectua procedee de termoterapie, crioterapie: dușuri subacvatice, băi galvanice cu sulf care pregătesc membrul inferior pentru inducție reciprocă;tehnici de facilitare neuroproprioceptive.

Exerciții pentru refacerea mobilității.Pacienții în decubit dorsal, cu genunchiul flectat, piciorul pe toracele kinetoterapeutului, care fixează la torace cu o mână fața dorsală a piciorului iar cu cealaltă la nivelul călcâiului; flectarea trunchiului kinetoterapeutului provoacă flexia piciorului.Pacientul în ortostatism cu membrul sănătos pe sol iar cel afectat pe placa de echilibru, realizează activ inversii și eversii.

Demonstrația 1 Exerciții pentru refacerea mobilității

Pacientul în ortostatism cu membrul sănătos pe sol iar cel afectat pe placa de echilibru, realizează activ flexii dorsale și plantare

Demonstrația 2– Exercitii pentru refacerea mobilitatii

Ședință de tratament:

●masajul membrului inferior asociat cu tehnica Cyriax pentru tendoanele și ligamentele dureroase – 10 minute;

●aplicații crioterapice sub formă de masaj cu gheață – 5 .. 10 minute;

● mișcări pasiv-active la nivelul segmentului afectat – 10 minute;

●mișcări active realizate simultan pentru inducție reciprocă – 5 minute (se vor realiza 10 repetări pentru fiecare exercițiu);

●tehnici de facilitare neuroproprioceptivă – 5 .. 10 minute.

Pentru înlăturarea edemului și asigurarea drenajului venolimfatic s-a recomandat realizarea gimnasticii Bürger la domiciliu aceasta realizându-se de trei ori pe zi.

Etapa II

Obiective:

A.Creșterea mobilității segmentului traumatizat.

B.Creșterea forței și rezistenței musculare.

C.Creșterea coordonării și stabilității.

Mijloace:

●se continuă aplicarea mijloacelor din etapa I, crescând numărul celor active;

●exerciții statice de intensitate medie și mare pentru segmentul traumatizat;

●exerciții de echilibru.

Exerciții pentru tonifiere musculară .Din decubit dorsal se realizează stretchingul musculaturii posterioare a gambei

Demonstrația 2– Exercitii pentru tonifiere musculară

În șezând cu banda elastică trecută pe fața anterioară a piciorului realizează activ flexia dorsală, flexia plantară.

Demonstrația 3– Exercitii pentru tonifiere musculară

Din ortostatism piciorul afectat în fața celuilalt, se balansează corpul înainte cu flectarea coxofemuralei și a genunchiului, se realizează lăsarea greutății corporale treptat pentru flexie dorsală.

Demonstrația 4 – Exercitii pentru tonifiere musculara

La spalier pacientul stă pe prima șipcă, pe vârful picioarelor, se realizează flexia plantară, stretching 6 secunde apoi relaxare.

Lucru la aparate:

Ședință de tratament:

– masajul membrului inferior afectat asociat cu tehnica Cyriax pentru tendoanele și ligamentele dureroase – 10 minute;

– exerciții statice de intensitate medie și mare – 10 minute (10 .. 15 repetări pentru fiecare exercițiu);

– stretching – 5 minute;

– aplicarea metodei Kabat pentru tonifiere musculară – 5 minute;

– tehnici de facilitare neuroproprioceptivă – 5 minute;

– exerciții de echilibru – 5 minute;

– lucrul la aparate – 10 minute.

Se va recomanda pacientului să continue realizarea gimnasticii Bürger la domiciliu.

Etapa III

Obiective:

Continuarea dezvoltării forței și rezistenței musculare.

Refacerea senzitivo-motorie a stabilității și abilității membrului inferior.

Reintegrarea în activitatea socio-profesională.

Fixarea programului de întreținere.

Mijloace:

Este etapa de continuare a aplicării mijloacelor kinetoterapeutice de creștere a forței și rezistenței musculare.

Pentru dezvoltarea forței musculare se introduce următorul program de exerciții rezistive:

set I – exerciții cu 40 % din forța musculară maximă (10 R.M. – repetări maximale);

set II – exerciții cu 30 % din forța maximală cu repetiții mai intense – 20 repetări;

set III – aceeași îngreuiere cu exerciții până la oboseală;

set IV – exerciții izometrice – 10 repetări.

Pentru refacerea senzitivo – motorie a stabilității și abilității membrului inferior s-au executat:

●exerciții de incitare proprioceptivă: mers pe teren variat, mers pe nisip, iarbă, alergări,

●exerciții de dezechilibrare. Mersul pe vârfuri și săriturile se indică să fie realizate în partea finală a etapei.

Programul de întreținere se va recomanda individualizat în funcție de caracteristicile moral – volitive ale pacientului.

Exerciții pentru stabilitate, abilitate.Din șezând pe fizioball cu menținerea tălpilor pe sol ducerea trunchiului în plan anterior pentru flexie plantară și flexie dorsală.

Demonstrația 10- Exercitii pentru stabilitate

Mers pe covorul rulant sub diferite forme: pe vârfuri, pe marginea internă, externă, pe călcâie a picioarelor.

Demonstrația 11– Exercitii pentru stabilitate

Ședință de tratament:

– masaj pentru îmbunătățirea tonusului muscular – 5 minute;

– FNP – 10 minute;

– exerciții active, active cu rezistență – 10 minute (20 de repetări pentru fiecare exercițiu);

– exerciții pentru stabilitate și abilitate – 10 minute;

– exerciții de incitare proprioceptivă (mers pe teren variat, mers pe nisip, mers pe călcâie) – 5 minute;

Ședințele de tratament se vor realiza de două ori pe săptămână.

Principiile generale în aplicarea tratamentului .Aceste principii stau la baza aplicării kinetoterapiei în procesul de readaptare și reabilitare și sunt următoarele:

,,Primum non nocere” care există de când a apărut medicina ca știință. Pentru aceasta, este necesară o pregătire corespunzătoare, teoretică și practico-metodică, a kinetoterapeutului.

Principiul precocității tratamentului – acesta începe imediat ce starea pacientului o permite și se adresează extremităților segmentului lezat, segmentului analog sănătos și întregului organism.

Principiul gradării efortului – În kinetoterapie gradarea efortului este obligatoriu și de importanță hotărâtoare. Depășirea nivelului funcțional de moment este o mare greșeală în kinetoterapie ea putând să întârzie vindecarea. Efortul localizat la segmentul afectat trebuie să urmeze o curbă ascendentă atât în cadrul unei ședințe cât și de-a lungul întregii perioade de tratament. Trecerile de la ușor la greu, de la simplu la complex, de la necunoscut la cunoscut sunt reguli care trebuie riguros respectate.

I.Principiul continuării tratamentului până la recuperarea completă.Tratamentul de recuperare este uneori de lungă durată de aceea trebuie continuat până la refacerea totală a calităților fizice (forța și motricitatea) programele de kinetoterapie neântrerupându-se până la inserția socio-profesională și chiar prelungindu-se pentru a păstra ceea ce am dobândit.

II.Principiul individualizării tratamentului .Diversitatea localizării, varietatea afecțiunilor și nenumăratele forme ale reacțiilor organismului la tratamentul prin kinetoterapie, obligă la o strictă individualizare. În instituirea tratamentului trebuie să se țină seama de o întreagă serie de factori, fiecare cu o importanță majoră cum ar fi:

Factori legați de persoana pacientului:

●cunoașterea temeinică a pacienților iar tratamentul trebuie individualizat pe baza datelor personale;

●starea psihică a pacienților;

●dacă este obișnuit cu exercițiul fizic sau nu;

●sexul condiționează durata tratamentului prin deosebirile specifice privind calitățile fizice – mobilitatea se recapătă mai ușor la femei decât forța, la bărbați fiind invers;

●vârsta este un factor cu influențe deosebite în durata și eficacitatea tratamentului.

Factori determinați de calitatea tratamentului:

●calitatea tratamentului medical este determinată în sensul scurtării sau prelungirii timpului necesar pentru redarea pacientului familiei și societății.

I.Principiul conștientizării – presupune înțelegerea de către pacienți a efectelor induse de mijloacele utilizate și a rațiunii pentru care se aplică într-o anumită succesiune.

II.Principiul activității independente – este obligatoriu; pacienții trebuie să repete și în afara ședințelor din sala de recuperare procedeele metodice, exerciții fizice cunoscute și recomandate de kinetoterapeut.

III.Principiul motivației – presupune găsirea modalităților de a-l determina pe pacient să vină cu încredere la tratament, să-și dorească efortul fizic, să nu se sperie de acesta sau de celelalte mijloace folosite, cu alte cuvinte trebuie creată motivația internă.

Fișă de observație

La aprecierea staticii și dinamicii membrului inferior afectat în etapa I s-a remarcat:

•menținerea poziției bipede este menținută un timp limitat datorită durerii;

•mersul s-a efectuat cu genunchiul ușor flectat;

•urcatul și coborâtul pe scări este efectuat cu dificultate;

•după înlăturarea durerii, dezvoltarea forței musculare a ajutat la creșterea stabilității articulare și abilității mișcărilor membrului afectat.

Reintegrarea celor 3 pacienți în activitatea socio-profesională s-a făcut cu ușurință deoarece deficitul funcțional a fost înlăturat. La sfârșitul tratamentului pacienții au fost instruiți asupra programului de întreținere și de prevenire a recidivelor.

EVOLUȚIA MOBILITĂȚII.Echilibrul static și dinamic al corpului era compromis la intrarea în tratament apacienților.Mersul se realiza cu dificultate . Stațiunea unipodală și bipodală nu erau posibile, piciorul prezentând o mobilitate redusă. Trecerea spre un bun echilibru static și a unui mers liber s-a efectuat prin încărcarea progresivă a piciorului, odată cu creșterile forței musculare. Pentru realizarea sensibilității musculoarticulare, tehnicile de stabilitate ritmică și de izometrie alternantă au fost de un real folos.Folosirea mișcărilor în lanț cinematic închis și deschis au ajutat la refacerea controlului motor și a abilității membrului afectate.

Reluarea mersului.Obiectivele recuperării analizate ( durere,stabilitate ,mișcare) pregătesc de fapt mersul,condiție finală de realizat în programul recuperator.Exercițiile de reluare a mersului au început,desigur,cu perioade de adaptare,care a căpătat importanță deosebită pentru pacienți.În momentul în care stațiunea în picioare a fost posibilă fără tulburări de echilibru ,s-a început reluarea mersului.

Refacerea completă a mersului a necesitat o mulțime de exerciții complexe :Mers liber;Mers pe pantă; Mers înapoi;Mers lateral;Mers cu piciosarele încrucișate ;Mers în zig-zag ;Întoarceri.

CAPITOLUL 5

REZULTATE ȘI DISCUȚII

Prezentarea și analiza datelor .În acest capitol sunt prezentate și analizate datele obținute în urma evaluării inițiale și finale sub formă de tabele și grafice astfel:

Fișa individuală a pacientului nr. 1

Date personale

Nume și prenume: C.A

Vârstă: 18 ani

Diagnostic: paralizie cerebrală infantilă,Intelect limitrof, IQ-71-84, învață la . Urmează un tratament de recuperare la .

Intervenția kinetoterapeutică

Obiective generale:

Pentru ca intervenția ședintelor de kinetoterapie să de-a rezultate mi-am propus să ating obiectivele:

●Educarea coordonării și echilibrului

●Formarea preciziei statice și dinamice

●Imbunătățirea capacități de indemânare

●Formarea gesturilor și a deprinderilor adaptive la viața cotidiană

Intervenția kinetoterapeutică:Pentru atingerea obiectivelor am propus a fi urmărite următoarele aplicații pentru:

●Formarea și dezvoltarea mișcărilor findamentale

Formarea și dezvoltarea mișcărilor fundamentale ale membrelor, ale diferitelor segmente ale corpului

●Coordonare motorie

●Activitate motrică pe prehensiune și manipulare

●Conduita și structura perceptiv motrică de culoare

●Conduita și structura perceptiv motrică de formă

●Formarea gesturilor social utile

Pacienta nr.1 (C.A) diagnosticată cu paralizie cerebrală â infantilă, prezintă probleme de coordonare generală, echilibru și de precizie a mișcărilor, astfel că la testul Matorin aceasta avea 1800, iar după aplicarea tratamentului kinetoterapeutic s-a ajuns la 3500. Astfel se observă o îmbunătățire a coordonări și echilibrului. La testul Pieron se observă o imbunătățire de 39 secunde ceea ce înseamnă că pacienta și-a recuperat o parte din abilitățile motrice.Se mai observă și o îmbunătățire a amplitudinii articulare și a forței musculare, în special la membrul drept. Dacă la început pacienta nu putea executa mișcăriile de finețe, în urma tratamentului kinetoterapeutic aceasta și-a recăpătat o parte din aceste abilității.

Tabel nr.3 –analiza rezultatelor evaluării testelor Matorin și Pieron la pacienta nr.1

Grafic nr.1 –analiza rezultatelor evaluării testelor Matorin și Pieron la pacienta nr.1

Tabel nr.4 -bilanț muscular la pacienta nr.1

Grafic nr.2 –Bilanț muscular la pacienta nr.

Tabelul 5–testing articular pacienta nr.1

Grafic nr.3 –testing articular pacvienta nr.1

Grafic 3. testing articular

Fișa individuală a pacientei nr.2

Date personale

Nume și prenume: D.R

Vârstă: 15 ani

Diagnostic: paralizie cerebral infantilă . Retard mintal sever, IQ-35-20

Necesită supraveghere în permanență, poate realiza abilități și conversații simple. Recuperarea are loc la .

Intervenția kinetoterapeutică

Obiective generale:Pentru ca intervenția ședintelor de kinetoterapie să de-a rezultate mi-am propus să ating obiectivele:

●Educarea coordonării și echilibrului

●Formarea preciziei statice și dinamice

●Imbunătățirea capacități de indemânare

●Formarea gesturilor și a deprinderilor adaptive la viața cotidiană

Intervenția kinetoterapeutică:

Pentru atingerea obiectivelor am propus a fi urmrite următoarele aplicații pentru:

●Formarea și dezvoltarea mișcărilor fundamentale

●Formarea și dezvoltarea mișcărilor fundamentale ale membrelor, ale diferitelor segmente ale corpului

●Coordonare motorie

●Activitate motrică pe prehensiune și manipulare

●Conduita și structura perceptiv motrică de culoare

●Conduita și structura perceptiv motrică de formă

●Formarea gesturilor social utile

Pacienta nr. 2 (D.R),diagnosticată cu paralizie crrebrală infantilă , prezintă probleme de coordonare generală, echilibru și de precizie a mișcărilor, astfel că la testul Matorin aceasta avea 2000 iar după aplicarea tratamentului kinetoterapeutic s-a ajuns la 3700. Astfel se observă o îmbunătățire a coordonări și echilibrului. La testul Pieron se observă o imbunătățire de 42 secunde ceea ce înseamnă că pacienta și-a recuperat o parte din abilitățile motrice.Se mai observă și o îmbunătățire a amplituini articulare și a forței musculare, în special la membrul inf.drept. Dacă la început pacienta nu putea executa mișcăriile de finețe, în urma tratamentului kinetoterapeutic aceasta și-a recăpătat o parte din aceste abilității.

Tabel nr.6 –analiza rezultatelor evaluării testelor Matorin și Pieron la pacienta nr.2

Grafic nr.4 –analiza rezultatelor evaluării testelor Matorin și Pieron

Tabel nr.7 -bilanț muscular la pacienta nr.2

Grafic nr.5 –bilanț muscular la pacienta nr.2

Tabel nr.8 -testing articular

Grafic nr.6 –testing articular

Fisa individuală a pacientului nr.3

Date personale

Nume și prenume: J.V

Vârstă: 16 ani

Diagnostic: Paralizie cerebral infantilă. Poate realiza abilități și conversații simple. Recuperarea are loc la

Intervenția kinetoterapeutică

Obiective generale:

Pentru ca intervenția ședintelor de kinetoterapie să de-a rezultate mi-am propus să ating următoarele obiectivele:

●Educarea coordonării și echilibrului

●Formarea preciziei statice și dinamice

●Imbunătățirea capacități de indemânare

●Formarea gesturilor și a deprinderilor adaptive la viața cotidiană

Intervenția kinetoterapeutică:Pentru atingerea obiectivelor am propus a fi urmrite urmatoarele aplicații pentru:

●Formarea și dezvoltarea mișcărilor fundamentale

●Formarea și dezvoltarea mișcărilor fundamentale ale membrelor, ale diferitelor segmente ale corpului

●Coordonare motorie

●Activitate motrică pe prehensiune și manipulare

●Conduita și structura perceptiv motrică de culoare

Conduita și structura perceptiv motrică de formă

●Formarea gesturilor social utile

Pacientul nr.3 (J.V) ,prezintă probleme de coordonare generală, echilibru și de precizie a mișcărilor, astfel că la testul Matorin aceasta avea 1700, iar după aplicarea tratamentului kinetoterapeutic s-a ajuns la 3200. Astfel se observă o imbunătățire a coordonări și echilibrului. La testul Pieron se observă o îmbunătățire de 34 secunde ceea ce înseamnă că pacientul și-a recuperat o parte din abilitățile motrice.Se mai observă și o îmbunătățire a amplituini articulare și a forței musculare, în special la membrul inf.stâng. Dacă la început pacientul nu putea executa mișcăriile de finețe, în urma tratamentului kinetoterapeutic acest și-a recăpătat o parte din aceste abilității

Tabel nr.9 –analiza rezultatelor evăluarii testelor Matorin și Pieron la pacienta nr.3

Grafic nr.7 –analiza rezultatelor evaluarii testelor Matorin si Pieron

Tabel nr.10 -bilanț muscular

Grafic nr.8 –bilant muscular la pacienta nr.3

Tabel nr.11 -testing articular la pacienta nr.3

Grafic nr.9 –testing articulat la pacienta nr 3

Compararea rezultatelor (inițială și finală

Aspecte privind dinamica generală a evoluției a pacienților

În urma aplicării programelor individuale de tratament a testărilor și observațiilor periodice efectuate s-au putut remarca următoarele:

●Din punct de vedere al tonifierii grupelor musculare hipotone s-a constat îmbunătățirea forței musculare.

●O bună evaluare a disfuncționalității mioartrokinetice ne conduce la selectarea celor mai bune mijloace pentru obținerea refacerii și reintegrării socio-profesionale a pacienților studiați;

●Pacienții au colaborat activ la desfășurarea tratamentului, menținând în continuare practica la domiciliu a programelor de recuperare fixate, au putut înregistra, în final, o refacere cât mai apropiată de valorile normale funcționării membrelor afectate;

●Urmărindu-se ca obiective principale reeducarea mobilității și forței musculare am putut evalua că pacienții studiații s-au refăcut în proporție de 85 – 100 % .

●Mijloacele kinetoterapeutice folosite în timpul programului de recuperare au fost selectate în funcție de obiectivele etapei de tratament și reacția de răspuns a pacienților la aplicarea lor;

●Ședințele de tratament au avut un caracter permanent de reeducare a funcțiilor diminuate în urma afectării zonei implicate în paralizia cerebral infantilă putând asigura pacienților integrarea cât mai completă;

Programele de recuperare concepute au contribuit la:

•scăderea valorilor durerii;

•accelerarea resorbției proceselor inflamatorii;

•refacerea forței și rezistenței musculare;

•refacerea controlului motor și a abilității membrului inferior afectat;

Procedeele și metodele incluse în programul de recuperare care au fost cotate ca valoare în obținerea rezultatelor au fost:

•crioterapia, aplicată după mobilizări și în cursul zilei pentru efectele sale antalgice

și antiinflamatorii;

•electroterapia pentru combaterea edemelor și durerii;

•tehnica Cyriax pentru diminuarea punctelor dureroase;

•exercițiile cu rezistență normală aplicate în scopul creșterii forței musculareau fost ușor acceptate de pacienți întrucât se pot doza până la limita durerii;

•exercițiile de tonifiere extrinsecă au fost executate lent cu rezistențe minimale;

Pentru exercițiile de reeducare propriu – zise, a fost vorba de mobilizări active reprezentând sinteze ale mai multor mișcări analitice.În sectorul extrem al amplitudinii mișcării respective s-a putut menține contracția 2-3 secunde, evitând însă apariția de crampe musculare .Combinațiile diverselor mișcări analitice au permis o varietate de exerciții reeducative.De la începerea primelor ședințe de recuperare ,pacienșii au simțit o ameliorare a durerilor ,suportabilitate crescută în realizarea activităților.Până la finalizarea tratamentului recuperator care a durat 6 luni ,starea pacienților s-a îmbunătățit.Durerea s-a diminuat .Pacienții acuzau dureri ușoare în funcție de temperatură sau în cazul când suprasolicitau membrul afectat.

Mobilitatea membrului inferior afectat a cresut ,astfel încât :

●la finalul tratamentului flexia era de 1800

●rotația internă 700

●rotație externă-750

● adducția -1650

●extensia -450

Stabilitatea și forța membrului inferior au crescut astfel încât la sârșitul programului pacienții au reușit să aibă un control asupra mișcărilor.Tratamentul de recuperare s-a efectuat zillnic pe toată perioada spitalizării , cu recomandarea de a continua și după externare

Efectele masajului au fost de activare circulatorie,troficitate,contracturare , sedare.

Rezultatele obținute la testarea finală ne arată că datorită folosirii mijloacelor kinetoterapeutice la pacienții cu paralizie cerebrală infantilă a dus la formarea abilitatilor zilnice.Daca la început aceștia nu aveau prizele de finețe, bidigitală și tridigitală, în urma ședintelor de kinetoterapie aceștia și-au recuperat o mare parte din abilitățile motrice astfel incât acum pot exectua diverse activității singuri.Conluziile la care s-a ajuns în urma efectuării cercetării precum și confirmării ipotezei de la care s-a pornit cercetarea , constituie un exemplu ce demonstrează că kinetoterapia este mijlocul de tratament fizical ce nu poate fi înlocuit de către alt mijloc recuperator, ea ocupând un loc central în recuperarea funcției pierdute de către un pacient cu cu paralizie cerebrală infantilă.

CONCLUZII

Din analiza rezultatelor obținute de-a lungul desfășurării experimentului pe care s-a bazat lucrarea, am tras următoarele concluzii:

Toate ipotezele au fost verificate;

Aplicarea precoce a tratamentului kinetoterapeutic la pacienții cu SM au dus la rezultate bune privind refacerea funcțională a zonei afectate într-un timp relativ scurt.

●Prin mijloacele selectate și aplicate după metodologia expusă în cadrul programelor de recuperare s-a înlăturat sechela disfuncțională, conferându-i forța necesară de asigurare a echilibrului static și dinamic al corpului dând posibilitatea de a reveni la viața socio-profesională;

●Pentru realizarea unui tratament de recuperare funcțională eficient a fost necesar să se facă apel la toate posibilitățile de care dispune terapia modernă, realizându-se așa-zisa recuperare multifuncțională.

Instruirea pacienților încă de la începutul programului recuperator asupra obiectivelor urmărite și efectele exercițiilor fizice asupra organismului, formarea unor motivații puternice, au dus la optimizarea tratamentului prin participarea conștientă și activă a acestora.Asistența de recuperare a pacienților cu cu paralizie cerebrală infantilă presupune contribuția unei echipe medicale care examinează pacienții în raport cu modelul de evaluare clinico-funcțional menționat și alcătuiește un program de reabilitare adecvat.

Așadar ,în urma cercetării efectuate și a rezultatelor obținute, se poate afirma că ipoteza stabilită inițial s-a confirmat, chiar dacă nu au fost luați în studiu decât 3 pacienți.Datorită acestui aspect, concluziile acestei lucrări nu se doresc a fi general valabile, ci sunt concluziile extrase în urma cercetării efectuate pe cei 3 pacienți luați în studiu.Exercițiile cuprinse în programul de recuperare kinetoterapeutică au avut o influență deosebită în recuperarea deficitului psihomotor a celor 3 pacienți cu cu paralizie cerebrală infantilă.

.Programele de recuperare concepute au contribuit la:

●Formarea și dezvoltarea mișcărilor fundamentale;● Redarea autonomiei

●Formarea preciziei statice și dinamice;●Imbunătățirea capacității de indemânare

●Educarea coordonării și echilibrului ;●Formarea gesturilor și a deprinderilor adaptive la viața cotidiană.

BIBLIOGRAFIE

VICTOR PAPILIAN ,Anatomia și fiziologia omului ,Vol.II, ed.Medicală, București ,1999

G.FLOROIU-Anatomie Practică, Editura Universitară, Craiova,2009

LEONIDA CRISTU IONESCU-Leziuni fracturare ale oaselor membrelor inferioare ,Editura Radical , Craiova 2008

SBENGHE, T. -Kinetologie profilactică, terapeutica si de recuperare , pg.187, 1997 

SBENGHE, T.- Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare. Bucuresti, Editura Medicala, 1987 

Conf.Univ.Dr.ANTONELA CREȚU-Ghid clinic și teerapeutic fizival kinetic în bolile reumatice

BACIU CLEMENT –Kinetoterapie pre și post operatorie ,editura Didactică și Pedagogică,București,1999

C.BACIU – Programe de gimnastica medicala, Editura Științifică,București 2006

ANGHEL DIACONU – Manual de tehnică a terapeutic masajului , Editura Medicală , București 2001

ANGHEL DIACONU -Kinetoterapie ,Editura Polirom,2009

KISS, I., Fiziokinetoterapia si recuperarea medicală. București, Editura Medicală, 1999

POPESCU, R., BIGHEA, A., Notiuni practice de medicina recuperatorie. Craiova, Editura Agora, 1997

=== 55c735f4076dec8a4bc688aa58ed6e91999d50ae_517733_2 ===

FACULTATEA BIOINGINERIE MEDICALĂ

SPECIALIZAREA :BALNEOFIZIOKINETOTERAPIE ȘI RECUPERARE

IMPORTANȚA KINETOTERAPIEI ÎN TRATAREA PARALIZIEI CEREBRALE INFANTILE

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT

2017

FACULTATEA BIOINGINERIE MEDICALĂ

IMPORTANȚA KINETOTERAPIEI ÎN TRATAREA PARALIZIEI CEREBRALE INFANTILE

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT

2017

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP.1.ASPECTE GENERALE…………………………..…………………………………….1

1.1.Importanța și actualitatea temei ………………………………………………………………1

1.2. Motivarea alegerii temei…………………………………………………………………….. 2

1.3. Scopul și obiectivele lucrării……………….…………………………………………………2

1.3.1.Scopul……………………………………………………………………………………… 2

1.3.2.Obiectivele cercetării………………………………………………………………………. 3

CAP.2.FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PARALIZIEI CEREBRALE INFANTILE………4

2.1.Anatomia și fiziologia sistemului nervos central …………………………………………………………….4

2.2.Paralizia cerebrală infantilă …………………………………………………………………16

CAP. 3.IMPORTANȚA KINETOTERAPIEI ÎN TRATAREA PARALIZIEI CEREBRALE…25

3.1.Noțiuni de fizikinetoterapie………………………………………………………………….25

3.2.Terapia ocupațională…………………………………………………………………………26

3.3.Electroterapia – actualități în aplicarea programelor în paraliziile cerebrale infantile…….. 27

3.3.Termoterapia …………………………………………………………………………………29

3.4.Masajul ………………………………………………………………………………………30

3.5.Terapia ocupațională……………………………………………………………………… 31

3.6.Hidrokinetoterapia……………………………………………………………………………35

3.7.Gimnastica …………………………………………………………………………………..37

3.8.De la cultura fizică medicală la kinetoterapie- evoluția unei concepții în

paraliziile cerebrale infantile …………………………………………………………………….39

3.9.Influența exercițiilor fizice asupra organismului pacienților cu paralizii cerebrale

infantile………………………………………………………………………………………… 40

CAP.4.ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII………………………………43

4.1.Ipoteza cercetării …………………………………………………………………………….43

4.2. Metodele de cercetare ………………………………………………………………………43

4.3.Eșantionul de subiecți ……………………………………………………………………….46

4.4.Desfășurarea cercetării ………………………………………………………………………46

CAP. 5.REZULTATE ȘI DISCUȚII ……………………………………………………………61

CONCLUZII …………………………………………………………………………………….73

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….. 74

INTRODUCERE

Majoritatea bolilor neurologice centrale și periferice lasă pentru o perioadă lungă de timp sau definitiv , sechele disfuncționale de gravitate variabilă mergând până la handicapuri indelebile .Deși infirmitățile determinate de leziunile neurologice sunt relativ monotone ( afectarea motricității ), a sensibilității , a vorbirii , a coordonării , etc ) incapacitățile și handicapurile bolnavului neurologic pot fi complexe și grave cum ar fi incapacitatea de locomoție , de autoângrijire , de comunicare , de comportament , etc . sau handicapul de independență fizică , ocupațional , de orientare , de integrare socială , economic .Asistența unui bolnav neurologic este un proces îndelungat , dacă nu chiar continuu , pentru toată viața .

Desigur că cea mai mare parte a acestei asistențe se va desfășura la domiciliu pacientului cu concursul membrilor de familie , pe baza indicațiilor date de medicul neurolog și medicului recuperator .

În general asistența unui bolnav neurologic începe într-un serviciu de specialitate ( neurologie , neurochirurgie ) , continuă apoi într-un serviciu de recuperare medical specializat sau nu , în funcție de afecțiunea neurologică și se continuă la domiciliu bolnavului putând desigur exista în timp și alte internări succesive în serviciile spitalicești de mai sus .Reeducarea trebuie începută încă din primi ani de viață, eficiența unui tratament depinzând de precocitatea instalării acesteia și de competența specialiștilor. Astfel, cu cât reeducarea va începe din primele momente ale descoperiri deficiențelor, ci atât obiectivul principal al kinetoterapiei în acest sens, va fi mai ușor de atins, ajungerea la o viață aproape indepedentă.

Deși au fost publicate multe studii care descriu evaluarea pacienților cu paralizii cerebrale infantile ,la majoritatea, aceaseta constă în evaluări clinice subiective și observații, fapt ce m-a determinat să aleg această temă.Ameliorarea calității vieții trebuie să prezinte obiectivul final al unui bolnav cu paralizie cerebrală infantilă.Utilizarea combinată a tuturor metodelor moderne de evaluare disponibile oferă avantajul de a furniza un rezultat multiplu cât mai apropiat de starea reală de sănătate a pacientului respectiv, permițând totodată adaptarea mijloacelor terapeutice în scopul îmbunătățirii acesteia.