Importanta Institutiei Perchezitiei In Procesul Penal
CAPITOLUL I
DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND PERCHEZIȚIA ÎN SISTEMUL PROCEDEELOR PROBATORII
1.1. Probele și mijloacele de probă ca instituții procesuale
Pentru realizarea justiției, este necesar desfășurarea unui întreg lanț de activități care încep cu descoperirea infracțiunii, identificarea făptuitorilor, strângerea și administrarea probelor și terminându-se cu trimiterea în judecată și judecarea făptuitorului care în această fază capătă calitatea de inculpat.
Probe sunt acele elemente de fapt (realități, întâmplări, împrejurări) care datorită relevanței lor informative servesc la aflarea adevărului și la justa rezolvare a unei cauze penale.
Mijloacele prin care pot fi constatate aceste elemente de fapt care pot servi ca probă în procesul penal sunt prevăzute în Codul de procedură penală și ele constituie mijloace de probă.
Probele sunt entități de fapt extraprocesuale (există în afara procesului penal), privesc însă obiectul acestui proces (fapta și făptuitorul la care se referă procesul). Prin administrarea lor în desfășurarea procesului penal ele capătă caracter procesual.
Strângerea și administrarea probelor este una din sarcinile principale ce revin organelor de urmărire penală și se realizează printr-o multitudine de acte, de urmărire penală a căror executare este reglementată prin norme juridice prevăzute în Codul de Procedură Penală.
Principalele acte de urmărire penală prin care se realizează strângerea probelor sunt: cercetarea la fața locului, reconstituirea, percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri etc.
În cadrul normelor de reglementare a procesului penal, normele privitoare la instituția procesuală a probelor și a mijloacelor de probă prezintă o deosebită importanță, atât pentru faptul că ele sunt strâns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului, cât și pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun probleme legate de probe și de mijloacele de probă.
A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă, în general, a stabili dacă fapta există și de cine a fost săvârșită, dacă întrunește toate elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa. Adevărul însă trebuie aflat nu numai în ceea ce privește fondul cauzei, ci și cu privire la orice act al procesului penal. Or, aflarea adevărului într-o cauză penală se face cu ajutorul probelor.
Probele pot fi administrate în procesul penal prin anumite mijloace prevăzute de lege. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 64 C.pr.pen, mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal.
În literatura de specialitate s-a subliniat că între categoria juridică de probă și cea de mijloace de probă, cu toate că există o strânsă legătură, nu trebuie făcută confuzie, deoarece Codul de procedură penală în vigoare întrebuințează termenii corespunzători pentru fiecare categorie. În acest sens, așa cum am subliniat, art. 63 C.pr.pen. arată ce se înțelege prin probă, iar art. 64 C.pr.pen., prin conținutul său, în afară de faptul că în teza I arată în ce constau mijloacele de probă, în teza II le și enumeră limitativ, acestea fiind următoarele: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, interceptările și înregistrările audio și video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.
De asemenea, nu trebuie confundată noțiunea de mijloace de probă cu cea de procedee probatorii, deoarece acestea din urmă nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Fiecare mijloc de probă, în funcție de specificul său, își arc procedeele sale de administrare. Astfel declarațiile părții vătămate se pot obține prin: audiere, confruntare. Mijloacele materiale de probă pot fi cercetate prin constatare tehnico-științifică, expertize, recunoaștere dintr-un grup de alte obiecte, examinare directă după anumite caracteristici.
În raport cu realitățile la care se referă, probele pot fi împărțite în preexistente activității prin care s-a săvârșit fapta prevăzută de legea penală (ex.: realități privind relații de familie sau patrimoniale, ori de serviciu) și survenite, adică generate de activitatea infracțională (elemente de fapt produse sau percepute în momentul comiterii sau ulterior).
După izvoarele lor, probele se împart în probe imediate și mediate.
Prin probe imediate (sau primare) se înțeleg probele obținute prin „prima sursă", cum ar fi: conținutul actelor originale; cuprinsul depozițiilor martorului ocular; conținutul mărturisirilor învinuitului sau inculpatului cu privire la faptele sale; rezultatul examinării directe de către organul judiciar a mijloacelor materiale de probă etc.
Prin probe mediate (sau secundare, derivate) se înțeleg probele obținute „din a doua mână", cum ar fi: conținutul copiei de pe un act original; cuprinsul depoziției unui martor care relatează ceea ce a auzit de la o altă persoană; conținutul procesului-verbal de examinare a corpurilor delicte, fotografia amprentelor digitale etc.
În măsura posibilității, organele de urmărire penală și instanțele de judecată trebuie să caute a avea probe imediate, verificând sursele probelor mediate. Când aceasta nu este posibil, se cere o prudență deosebită. Se poate formula următoarea regulă: gradul de veridicitate și de concludență a probelor mediate este invers proporțional cu depărtarea lor de obiectul probațiunii; cu cât această depărtare este mai mare, cu atât mai mică este concludență probei.
După legătura lor cu obiectul probațiunii, probele se împart în probe directe și probe indirecte.
Prin probe directe se înțeleg probele care dovedesc direct vinovăția ori nevinovăția învinuitului sau inculpatului (de ex.: conținutul recunoașterii învinuitului sau inculpatului; prinderea în momentul săvârșirii infracțiunii: arătările martorilor oculari; stabilirea că în momentul când infracțiunea a fost săvârșită învinuitul ori inculpatul se găsea în altă localitate).
Prin probe indirecte se înțeleg probele care nu dovedesc direct existența ori inexistența faptei sau vinovăția ori nevinovăția învinuitului sau inculpatului, dar care, prin coroborarea lor duc la concluzia că fapta a fost săvârșită sau că învinuitul ori inculpatul este vinovat sau invers (de ex.: efracțiunea unei uși poate fi o probă indirectă că s-a comis un furt, sau găsirea unei substanțe toxice în stomacul unui cadavru poate fi o probă indirectă că s-a comis lin omor; prezența învinuitului sau inculpatului la locul infracțiunii poate fi o probă indirectă a vinovăției sale; amenințări adresate de către învinuit sau inculpat victimei infracțiunii ori găsirea la locul infracțiunii a unui obiect aparținând învinuitului sau inculpatului pot constitui probe indirecte).
Cu alte cuvinte, probele indirecte sunt elemente de fapt legate de alte elemente de fapt împreună cu care pot constitui proba comiterii unei fapte penale sau proba vinovăției unui învinuit ori inculpat.
Examinarea probelor indirecte se face dialectic în conexiune cu probele directe; ar fi deci greșit să se considere separat unele mai valoroase decât celelalte. Probele directe și indirecte nu trebuie să fie privite ca valori numerice, ci ca o reflectare a adevărului rezultată din confruntarea și armonizarea lor. Din ansamblul probelor trebuie să rezulte cu necesitate o singură concluzie, cu excluderea oricărei alteia. Așadar, pentru ca organele judiciare să se poată întemeia – în soluțiile date cauzelor penale – pe probele administrate, este necesar ca acestea să fie mai întâi verificate fiecare în parte și apoi evaluate în ansamblul lor încât din înlănțuirea lor logică să se desprindă o singură concluzie, orice altă posibilitate fiind exclusă.
1.1.1. Mijloacele materiale de probă descoperite cu ajutorul percheziției
Săvârșirea faptelor în genere și deci și a faptelor prevăzute de legea penală are loc, de cele mai multe ori, prin contact fizic cu anumite entități aparținând mediului ambiant de la locul săvârșirii sau aflate întâmplător în acel loc. Acest contact lasă, în mod firesc, unele urme asupra materialității locului săvârșirii sau asupra obiectelor aflate acolo în timpul comiterii faptei.
Alteori la locul săvârșirii faptei au rămas ori au fost uitate unele obiecte aparținând făptuitorului sau lucruri fără valoare (fire de păr, mucuri de țigări, nasturi etc.), dar care pot avea vreo legătură cu persoana sau persoanele care au participat la săvârșirea faptei. Urmele materiale ale faptei și cele lăsate de făptuitor pot constitui elemente prețioase, uneori unice, pentru cunoașterea adevărului și soluționarea justă a cauzei penale, deci indispensabile mijloace de probă.
Aceste mijloace au căpătat un rol preponderent datorită procedeelor tehnico-științifice și metodelor în continuă perfecționare de descoperire, ridicare, conservare și cercetare a acestora.
Sunt considerate mijloace materiale de probă toate acele obiecte sau lucruri de orice fel care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite ori care, datorită legăturii lor cu această faptă, cu persoanele care au săvârșit-o sau cu împrejurările în care fapta a fost săvârșită, pot furniza probe necesare soluționării cauzei penale (art. 94 C. pr. pen.).
-Mijloace materiale propriu-zise. Intră, așadar, în această categorie de mijloace materiale de probă obiectele care conțin urme de orice fel ale săvârșirii faptei (de ex.: cadavrul, glontele, otrava, alimentele sau băuturile falsificate, moneda falsificată, vătămarea corporală, obiectul distrus), precum și obiectele care poartă urme cu privire la faptă sau la făptuitor (de ex.: urme de mâini, de degete (amprente), de picioare, de dinți, urme lăsate de instrumentele de spargere sau de mijloacele de transport folosite la săvârșirea infracțiunii, resturi sau pete de diferite substanțe cum ar fi petele de sânge sau de diferite secreții organice, pete de vopsea sau de uleiuri, diferite obiecte uitate sau pierdute la locul faptei de vreunul dintre făptuitori).
Urmele constituie deci specia propriu-zisă a mijloacelor materiale de probă, fiindcă ele se află într-o legătură directă cu fapta săvârșită.
În practica criminalistică se folosesc în mod curent diferite procedee de copiere sau de ridicare a urmelor, când acestea se găsesc pe obiecte ce nu pot fi ridicate și transportate sau sunt, prin natura lor, supuse pericolului de dispariție. În astfel de cazuri, la dosarul cauzei ajung să fie atașate nu înseși obiectele pe care au fost descoperite urmele, adică obiectele care conțin sau poartă urme, ci obiecte care reproduc acele urme, fie că este vorba de fotografii, fie de mulaje cu ajutorul cărora au fost „ridicate" urmele. Asemenea obiecte care conțin sau poartă copii ale urmelor infracțiunii sunt și ele considerate ca mijloace materiale de probă și pot servi la aflarea adevărului în aceleași condiții ca și obiectele originale.
-Mijloacele materiale asimilate. Prin „orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului" se înțeleg obiecte care, fară a conține sau purta urme ale faptei, au vreo legătură cu acea faptă ori cu întâmplări care au precedat-o sau i-au urmat (de ex.: un act preparator al infracțiunii sau un act de tăinuire ori de favorizare a infractorului), sau cu diferite împrejurări din care s-ar putea deduce vinovăția sau nevinovăția făptuitorului. La stabilirea unei astfel de legături trebuie să se țină seama de locul unde a fost descoperit obiectul ce urmează să fie considerat ca mijloc material de probă, de persoana căreia îi aparține, de concordanța dintre trăsăturile exterioare ale obiectului și urmele lăsate la locul faptei, de constatările rezultate din coroborarea cu alte mijloace de probă.
Așadar, aceste obiecte nu conțin și nu poartă urme ale faptei, ele sunt însă asimilate cu mijloacele materiale de probă propriu-ziseobă toate acele obiecte sau lucruri de orice fel care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite ori care, datorită legăturii lor cu această faptă, cu persoanele care au săvârșit-o sau cu împrejurările în care fapta a fost săvârșită, pot furniza probe necesare soluționării cauzei penale (art. 94 C. pr. pen.).
-Mijloace materiale propriu-zise. Intră, așadar, în această categorie de mijloace materiale de probă obiectele care conțin urme de orice fel ale săvârșirii faptei (de ex.: cadavrul, glontele, otrava, alimentele sau băuturile falsificate, moneda falsificată, vătămarea corporală, obiectul distrus), precum și obiectele care poartă urme cu privire la faptă sau la făptuitor (de ex.: urme de mâini, de degete (amprente), de picioare, de dinți, urme lăsate de instrumentele de spargere sau de mijloacele de transport folosite la săvârșirea infracțiunii, resturi sau pete de diferite substanțe cum ar fi petele de sânge sau de diferite secreții organice, pete de vopsea sau de uleiuri, diferite obiecte uitate sau pierdute la locul faptei de vreunul dintre făptuitori).
Urmele constituie deci specia propriu-zisă a mijloacelor materiale de probă, fiindcă ele se află într-o legătură directă cu fapta săvârșită.
În practica criminalistică se folosesc în mod curent diferite procedee de copiere sau de ridicare a urmelor, când acestea se găsesc pe obiecte ce nu pot fi ridicate și transportate sau sunt, prin natura lor, supuse pericolului de dispariție. În astfel de cazuri, la dosarul cauzei ajung să fie atașate nu înseși obiectele pe care au fost descoperite urmele, adică obiectele care conțin sau poartă urme, ci obiecte care reproduc acele urme, fie că este vorba de fotografii, fie de mulaje cu ajutorul cărora au fost „ridicate" urmele. Asemenea obiecte care conțin sau poartă copii ale urmelor infracțiunii sunt și ele considerate ca mijloace materiale de probă și pot servi la aflarea adevărului în aceleași condiții ca și obiectele originale.
-Mijloacele materiale asimilate. Prin „orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului" se înțeleg obiecte care, fară a conține sau purta urme ale faptei, au vreo legătură cu acea faptă ori cu întâmplări care au precedat-o sau i-au urmat (de ex.: un act preparator al infracțiunii sau un act de tăinuire ori de favorizare a infractorului), sau cu diferite împrejurări din care s-ar putea deduce vinovăția sau nevinovăția făptuitorului. La stabilirea unei astfel de legături trebuie să se țină seama de locul unde a fost descoperit obiectul ce urmează să fie considerat ca mijloc material de probă, de persoana căreia îi aparține, de concordanța dintre trăsăturile exterioare ale obiectului și urmele lăsate la locul faptei, de constatările rezultate din coroborarea cu alte mijloace de probă.
Așadar, aceste obiecte nu conțin și nu poartă urme ale faptei, ele sunt însă asimilate cu mijloacele materiale de probă propriu-zise și pot servi ca atare la aflarea adevărului în procesul penal.
Obiectele care pot servi prin asimilare ca mijloace materiale de probă nu pot fi dinainte stabilite, numărul și natura lor depind de împrejurările fiecărei cauze. Determinarea concretă a acestor obiecte ca mijloace materiale de probă este condiționată de stabilirea unei legături pertinente și concludente a acestora cu obiectul probațiunii.
Corpurile delicte. Pe lângă obiectele care conțin sau poartă urme ale faptei sau care pot servi într-un fel sau altul la aflarea adevărului, sunt considerate mijloace materiale de probă și așa-numitele corpuri delicte, adică obiectele care reprezintă fie mijloace de săvârșire a infracțiunii, fie produsul acesteia.
În dispoziția art. 95 C. pr. pen. se prevede că sunt mijloace materiale de probă corpurile delicte, adică obiectele care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii. Sunt prevăzute deci sub denumirea de corpuri delicte două categorii de obiecte: pe de o parte, obiectele care au fost folosite sau care urmau să fie folosite la săvârșirea infracțiunii, iar pe de altă parte, obiectele care sunt produs al infracțiunii.
Produs al infracțiunii în înțelesul dispoziției din art. 95 C. pr. pen. sunt obiectele care au fost produse, confecționate, create prin săvârșirea activității infracționale, precum și obiectele dobândite prin săvârșirea infracțiunii sau pentru săvârșirea infracțiunii. Așadar, termenul „produsul" are în reglementarea din art. 95 C. pr. pen. sensul larg de lucruri provenite din infracțiune ca în dispoziția din art. 221 C. pen., iar nu în sensul restrâns de lucruri produse, din dispoziția art. 118 lit. a C. pen.
Din categoria obiectelor ce sunt produse ale infracțiunii fac parte, în primul rând, acele bunuri care au luat ființă prin desfășurarea activității infracționale cum ar fi monedele sau alte valori falsificate, produsul rezultat din contrafacerea obiectului unei invenții, alimente, băuturi sau medicamente falsificate sau substituite, materialul lemnos rezultat din tăierea fară drept de arbori din păduri, lucrurile confecționate prin practicarea ilegală a unei meserii. În al doilea rând, fac parte din această categorie lucrurile dobândite prin săvârșirea infracțiunii, adică ajunse în stăpânirea infractorului sau a altor persoane ca urmare a activității infracționale.
Deosebirea pe care reglementarea din Codul de procedură penală o face cu privire la mijloacele materiale de probă, divizându-le în două specii și anume, de o parte, obiectele care conțin sau poartă urme ale faptei săvârșite sau care pot servi la aflarea adevărului (art. 94 C. pr. pen.) și, de altă parte, corpurile delicte (art. 95 C. pr. pen.) este întemeiată pe diferența care există între aceste mijloace de probă sub raportul legăturii lor cu obiectul probațiunii.
Astfel, în timp ce obiectele arătate în dispoziția din art. 94 C. pr. pen. pot constitui indicii concrete cu privire la împrejurările săvârșirii infracțiunii sau la persoanele care au săvârșit-o, corpurile delicte arătate în dispoziția din art. 95 C. pr. pen. reprezintă în general obiecte în care s-a concretizat, într-o măsură mai mare sau mai mică, materialitatea infracțiunii. Corpurile delicte constituie, de regulă, izvor de probe pentru stabilirea existenței faptei săvârșite, pe când celelalte mijloace materiale de probă servesc în general la stabilirea vinovăției sau nevinovăției persoanei ori a împrejurărilor în care fapta a fost săvârșită.
În limbajul practicii judiciare termenul de mijloace materiale de probă este mai puțin folosit. În mod curent este folosită denumirea de probe materiale atât cu privire la mijloacele materiale de probă, cât și pentru probele obținute cu ajutorul acestor mijloace. Probele și mijloacele de probă constituie însă categorii juridice diferite.
În grupul mijloacelor materiale de probă sunt cuprinse și înscrisurile care poartă vreo urmă a faptei săvârșite sau care au fost lăsate la săvârșirea infracțiunii ori care constituie produsul acesteia sau care servesc la constatarea existenței infracțiunii. Sunt deci folosite, în efectuarea probațiunii, ca mijloace materiale de probă, un act scris care poartă amprente digitale sau pete de sânge, un înscris fals sau care a fost folosit la săvârșirea unei infracțiuni (de ex.: la săvârșirea unei delapidări sau înșelăciuni), precum și înscrisurile care au constituit obiectul material al unei infracțiuni (de ex.: dosarele, registrele, documentele sau alte înscrisuri în cazul infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri – art. 242 C. pen., înscrisul emis de un organ de jurisdicție sau adresat acestuia, în cazul infracțiunii de reținere sau distrugere de înscrisuri – art. 272 C. pen.
Așadar, în procesul penal înscrisurile pot fi folosite ca mijloace de probă fie ca atare, adică ca mijloace de probațiune scrise, fie ca mijloace materiale de probă. Diferențierea specială între înscrisurile mijloace scriptice de probă și înscrisurile mijloace materiale de probă privește orice mod de exprimare scriptic: scheme, desene, fotografii, benzi de magnetofon, discuri etc.
Acestea pot constitui, după caz, înscrisuri sau mijloace materiale de probă. Unele constituie documente ce se anexează la procesele-verbale întocmite în cursul cercetării penale (de ex.: fotografiile luate la locul faptei, schița drumului probabil străbătut de făptuitor, banda de magnetofon pe care au fost imprimate declarațiile învinuitului etc.).
Dimpotrivă, constituie mijloace materiale de probă schița imobilului în care s-a comis un furt, întocmită de făptuitor și uitată la locul faptei ori descoperită cu ocazia percheziției, sau fotografia interiorului casei în care s-a săvârșit un omor, găsită asupra infractorului etc.
Constituie, de exemplu, înscris, deci mijloc de probă scrisă, o scrisoare interceptată, prin care se poate dovedi vinovăția unei persoane; constituie, din contra, mijloc material de probă scrisoarea prin care s-a comis infracțiunea de amenințare sau de șantaj.
Constituie de asemenea mijloc material de probă obiectul care poartă pe el urmele faptei (art. 94 C. pr. pen.), dar constituie mijloc scriptic de probă procesul-verbal în care sunt descrise urmele aflate pe acel obiect în momentul examinării lui (art. 90 C. pr. pen.).
Mijloacele materiale de probă pot fi împărțite, după anumite criterii, în diferite categorii, această sistematizare servind la o mai bună cunoaștere și utilizare a acestor mijloace.
Un prim criteriu de sistematizare este acela al legăturii pe care diferitele mijloace materiale de probă o au cu infracțiunea. Din acest punct de vedere însuși Codul de procedură penală face distincție, așa cum se arată în cele ce precedă, între obiecte care poartă urme ale faptei sau care pot servi la aflarea adevărului, pe de o parte, și obiecte corpuri delicte, pe de altă parte. Prin specificul legăturii lor cu infracțiunea, aceste din urmă mijloace materiale pot furniza în principal informații cu privire la existența sau inexistența faptei, pe când cele dintâi pot servi îndeosebi la stabilirea vinovăției sau nevinovăției făptuitorului.
Aceste două categorii de mijloace materiale de probă corespund împărțirii probelor materiale în probe directe și probe indirecte. Corpurile delicte dau în vileag, de regulă, probe directe, în timp ce alte obiecte care servesc drept mijloace materiale de probă sunt purtătoare, în general, de probe indirecte.
Mijloacele materiale de probă pot fi împărțite în primare sau originale și reproduse sau copii după izvorul lor, adică după cum obiectele care constituie mijloace materiale de probă au putut fi ridicate și păstrate de către organele judiciare sau dimpotrivă au fost ridicate numai urmele aflate pe aceste obiecte prin diferite procedee ori au fost reproduse acele obiecte prin mulaje, fotografiere, copiere etc. Această divizare a mijloacelor materiale corespunde împărțirii probelor în imediate și mediate. Mijloacele materiale de probă reproduse au în genere aceeași forță probantă ca și cele primare sau originale atunci când acestea sunt reproduse cu exactitate.
În fine, mijloacele materiale de probă mai pot fi împărțite în diferite categorii în funcție de scopul sau obiectul folosirii acestora în procesul penal: stabilirea existentei sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii, a termenilor acesteia, a situației premisă, a diferitelor circumstanțe etc.
Asemenea celorlalte mijloace de probă, mijloacele materiale sunt entități materiale extraprocesuale având legătură cu obiectul probațiunii, iar prin reglementarea folosirii lor în desfășurarea procesului penal devin și ele categorii juridice procesuale.
Mijloacele materiale de probă îndeplinesc, în raport cu specificul lor, aceeași funcție pe care o îndeplinesc și celelalte mijloace de probă și anume aceea de a procura organelor judiciare probele necesare aflării adevărului în cauza penală. Specificul mijloacelor materiale de probă constând în natura materială a izvorului probei, acest specific se răsfrânge și asupra probelor care capătă denumirea de probe materiale tocmai din cauza sursei lor. Probele materiale au însă aceeași funcție ca și celelalte categorii de probe, adică pun în lumină elementele de cunoaștere necesare aflării adevărului și soluționării corecte a cauzei penale.
Mijloacele materiale de probă și deci și probele materiale ocupă un loc proeminent printre mijloacele de probă datorită largilor posibilități de aflare și strângere a lor, precum și aportului specific pe care îl pot aduce ia aflarea adevărului în cauza penală, mai ales acolo unde celelalte mijloace de probă lipsesc sau sunt insuficiente. Aflarea urmelor faptei și a obiectelor care au vreo legătură cu infracțiunea sau cu persoanele care au săvârșit-o constituie de regulă prima preocupare a organelor de urmărire penală și rareori activitatea acestor organe rămâne infructuoasă, așa că mijloacele materiale de probă apar frecvent pe primul plan. Aceste mijloace, atunci când sunt studiate cu atenție și cercetate cu ajutorul procedeelor științifice și tehnice moderne, dau la iveală elemente informative de extremă importanță. Datorită valorii lor informative, probele materiale au și fost denumite „martori muți”.
Însemnătatea probelor materiale a crescut odată cu dezvoltarea științelor naturii și a tehnicii, odată cu progresele realizate în fizică, chimie, medicină, biologie, progrese care au făcut să sporească posibilitățile folosirii eficiente a mijloacelor materiale de probă în activitatea de descoperire și urmărire a infracțiunilor.
Totodată, aria de folosire a mijloacelor materiale de probă s-a lărgit și datorită progreselor realizate în domeniul procedeelor tehnicii de descoperire, fixare și ridicare a acestora. întrucât aceste procedee necesită, de regulă, cunoștințe de specialitate este tot mai frecvent folosit expertul, specialistul. Constatările tehnico-științifice și expertizele devin procedee tot mai frecvent folosite în cauzele penale, fapt care a făcut să se vorbească de o fază zisă științifică în evoluția sistemului probator în procesul penal. S-au manifestat chiar unele tendințe de exagerare a importanței probelor materiale și a rolului expertului judiciar în procesul penal.
În dreptul procesual penal socialist se recunoaște importanța deosebită pe care o pot avea probele materiale pentru aflarea adevărului în cauza penală, dar se ține seama în același timp și de „servituțile" proprii acestor probe. În primul rând nu trebuie uitat că mijloacele materiale de probă nu pot furniza, de cele mai multe ori, decât simple indicii concrete, probe indirecte și conjuncturale care, numai dacă sunt mai numeroase și dacă se coroborează între ele, pot forma convingerea despre existența sau inexistența faptei ori a vinovăției făptuitorului. În al doilea rând, trebuie avut în vedere că deseori mijloacele materiale de probă descoperite de organele de urmărire au fost anume și abil plăsmuite de către infractori pentru a deruta munca acestor organe. De asemenea, trebuie să se țină seama de posibilitatea ca starea obiectelor care constituie mijloacele materiale de probă să fie alterată de către persoane interesate, în așa măsură, încât să se ajungă la obținerea unor informații greșite sau insuficiente.
Toate acestea sunt de natură să avertizeze împotriva unei exagerări a importanței probelor materiale, dar nu să diminueze și, cu atât mai mult, să nege importanța lor pentru cunoașterea adevărului în cauza penală. Atunci când strângerea și examinarea mijloacelor materiale de probă au fost efectuate cu mijloace tehnico-științifice, în așa fel încât să se conserve și să se valorifice întregul conținut informațional al acestora, aceste mijloace pot contribui în mod hotărâtor la buna soluționare a cauzei penale.
Cu toată importanța pe care o pot avea probele materiale, descoperirea și cercetarea lor nu este obligatorie, chiar când se știe cu certitudine că există corpuri delicte ori alte obiecte ce pot servi ca mijloc de probă atunci când într-o cauză penală s-a ajuns la aflarea adevărului cu ajutorul altor mijloace de probă. Desfâșurarea și soluționarea procesului penal nu pot fi întârziate sau împiedicate de lipsa probelor materiale atunci când există alte mijloace de probă suficiente pentru aflarea adevărului.
1.2. Noțiunea de percheziție ca procedeu probatoriu în procesul penal
Pentru realizarea justiției, este necesar desfășurarea unui întreg lanț de activități care încep cu descoperirea infracțiunii, identificarea făptuitorilor, strângerea și administrarea probelor și terminându-se cu trimiterea în judecată și judecarea făptuitorului care în această fază capătă calitatea de inculpat.
Strângerea și administrarea probelor este una din sarcinile principale ce revin organelor de urmărire penală și se realizează printr-o multitudine de acte, de urmărire penală a căror executare este reglementată prin norme juridice prevăzute în Codul de Procedură Penală.
Principalele acte de urmărire penală prin care se realizează strângerea probelor sunt: cercetarea la fața locului, reconstituirea, percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri etc.
Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri în cursul procesului penal își găsesc reglementarea juridică în Codul de Procedură Penală, iar organele judiciare abilitate trebuie să acționeze în așa fel încât aceste activități să-și aducă aportul la strângerea de probe necesare descoperirii infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și stabilirea vinovăției acestora.
În dreptul procesual penal român, aceste acte de urmărire penala au fost reglementate în primul Cod de Procedură Penală intrat în vigoare la 02.11.1864, în Principatele Unite sub A.I. Cuza, urmat de Codul de Procedură Penală al României adoptat la 19.03.1936 și actualul Cod de Procedură Penală al României intrat în vigoare la 01.01.1969 cu modificările ulterioare dintre care cele mai substanțiale intervenind după anul 1989.
Cuvântul „percheziție” provine din cuvântul francez „perquisition” activitatea propriu-zisă este privită la modul general ca o „scotocire”. Din punct de vedere al Dicționarului Explicativ al Limbii Române, percheziția este cercetarea făcută de organele de cercetare penală sau de procuror asupra unei persoane sau în locuința acesteia, pentru găsirea și ridicarea probelor materiale ale infracțiunii sau pentru descoperirea infractorului.
Prin urmare, a percheziționa înseamnă a scotoci, a căuta peste tot, amănunțit, asupra unei persoane sau în domiciliul acestuia, a cerceta minuțios și în detaliu fiecare veșmânt cu care este îmbrăcată persoana și în orice loc din locuința acesteia.
Ca activitate procesuală, percheziția este o activitate desfășurată de organele de urmărire penală, sau de instanța de judecată, în scopul scoaterii la iveală a unor obiecte sau înscrisuri care sunt „ascunse” și care fiind descoperite pot contribui la aflarea adevărului într-o cauză penală.
Percheziția este o activitate desfășurată de organele judiciare în scopul descoperirii și ridicării de obiecte, documente sau anumite valori materiale, care prezintă importanță pentru cauza cercetată, precum și în vederea descoperirii persoanelor care se sustrag urmăririi penale.
De asemenea percheziția mai asigură repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii, având menirea de a descoperi și ridica bunuri sau valori care aparțin părții vătămate prin infracțiune. Percheziția constituie astfel, procedeul judiciar prin care se realizează repararea pagubei pricinuite părții vătămate prin infracțiune, iar în unele cazuri când infractorii nu dețin bunuri sau valori de care să poată fi legal indisponibilizați, constituie singura șansă de a mai putea recupera ceva din prejudiciul cauzat părții vătămate.
Din punct de vedere procedural percheziția este o activitate ce se caracterizează prin relații procesuale ce se nasc între părțile procesului penal, care derivă din dreptul la despăgubire, la repararea pagubei create părții vătămate prin infracțiune și necesitatea administrării probațiunii penale, deziderate care se realizează și prin ridicarea silită de obiecte, valori, documente sau înscrisuri, care după caz se pot afla asupra unor persoane ori în locuințele acestora, persoane care pot avea calitatea de făptuitori, complici, tăinuitori sau martori, chiar dacă sunt sau nu dobânditori cu bună credință.
Din cele prezentate putem spune că percheziția reprezintă procedeul probator care constă în cercetarea efectuată asupra corpului și îmbrăcămintei unei persoane, sau la locuința acesteia, cu scopul de a găsi și ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bună voie, precum și în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare soluționării cauzei penale.
Conținutul percheziției îl formează o cercetare cu caracter de constrângere a unor persoane și a dreptului lor de folosință a unor clădiri sau porțiuni de teren cu acces limitat.
1.2.1. Importanța și scopul percheziției
În literatura de specialitate este învederată importanța percheziției, determinată de faptul că, în multe împrejurări, ea devine decisivă în soluționarea cauzei penale, prin obținerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârșită o infracțiune, precum și a identificării autorului.
Rolul particular al percheziției rezultă și din faptul că, în interesul major al justiției, organele de urmărire penală, au posibilitatea să efectueze acest act chiar și în condițiile în care, aparent, ar însemna o încălcare a inviolabilității domiciliului, a persoanei sau a secretului corespondenței, cum este cazul infracțiunilor flagrante, respectând, însă, prevederile legii.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri prezintă aceeași importanță pentru soluționarea unei cauze penale. Din punct de vedere tactic criminalistic, ea are însă un caracter mai puțin complex. De aceea, în abordarea modului de efectuare a actelor procedurale sus-amintite, vom insista, îndeosebi, asupra regulilor tactice criminalistice aplicabile în primul rând percheziției, dat fiind caracterul său mult mai complex.
Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, obiectele care conțin ori poartă urme ale unei infracțiuni sau care pot servi la aflarea adevărului, precum și corpurile delicte ori înscrisurile care constituie mijloace de probă trebuie să fie nu numai descoperite și cercetate de organele penale, dar și atașate la dosar, atunci când este posibil, sau date în păstrare, în caz contrar, așa încât toți cei interesați în diferite procese penale să poată cunoaște materialul probator al fiecărei cauze, iar administrarea probelor în fața instanței de judecată să se poată face cu ajutorul acestui material.
Pentru realizarea acestui rezultat este necesar ca obiectele sau înscrisurile care servesc ca mijloc de probă să fie remise organelor judiciare penale de către cei care le dețin, iar la nevoie să fie ridicate silit de la aceștia. De aceea, în reglementarea activității de descoperire și strângere a probelor legea de procedură penală a trebuit să prevadă anumite procedee auxiliare menite să ducă la găsirea și luarea obiectelor sau înscrisurilor mijloace de probă cunoscute de organul judiciar, precum și la eventuala descoperire a altor elemente de fapt care ar putea servi la aflarea adevărului.
Percheziția ca act de urmărire penală este activitatea care vine în conflict cu drepturile și libertățile individuale respectiv, cu libertatea și inviolabilitatea persoanei, cu libertatea și inviolabilitatea domiciliului.
Nimeni nu va fi supus unor imixtiuni în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri ale onoarei sau reputației sale.
Prin prisma prevederilor art. 27 alin. (1) din Constituție care consacră inviolabilitate domiciliului -„Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sae rămâne în domiciliul ori reședința unei persoane fără învoirea acesteia" – percheziția domiciliară reprezintă o ipoteză legală de excepție. De altfel, în literatura de specialitate s-a remarcat faptul că percheziția vine în conflict cu drepturile și libertățile individuale, respectiv libertatea și inviolabilitatea persoanei și libertatea și inviolabilitatea domiciliului.
Din aceste considerente percheziția trebuie întotdeauna să fie o activitate motivată a cărui scop trebuie dinainte stabilit.
Magistratul care autorizează sau dispune efectuarea unei percheziții trebuie și are obligația de a cântări cu responsabilitate, gestul său, care va avea la bază existența condițiilor și împrejurărilor care impun cu necesitate executarea acestuia, scopul pentru care se execută. Situațiile și împrejurările în care organele judiciare pot încălca dreptul persoanei la inviolabilitatea domiciliului sunt reglementate de art.27, alin.2 din Constituția României unde sunt prevăzute excepții derogatorii de la art. 27, alin1, privind inviolabilitatea persoanei, a domiciliului acestuia.
Prin intermediul percheziției se pot descoperi probe care să contribuie decisiv la soluționarea cauzei penale.
Putem aprecia că scopul pentru care se execută o percheziție poate fi:
-reținerea și cercetarea persoanelor pe numele cărora au fost eliberate mandate de arestare preventivă sau de executare a închisorii;
-apărarea vieții, integrității corporale, a sănătății sau bunurile persoanei;
-prevenirea și descoperirea actelor, prin care se aduce atingere securității naționale;
-descoperirea și ridicarea unor obiecte, valori și înscrisuri care pot constitui probe importante în soluționarea temeinică și legală a unei cauze penale, uneori acestea constituind unicele indicii referitoare la modul de comitere a faptei;
-descoperirea și ridicarea de obiecte, valori și înscrisuri, care aparțin părții vătămate prin infracțiune, în vederea recuperării prejudiciului cauzat;
Obiectele căutate prin executarea de percheziții sunt diverse, fiind determinate de natura infracțiunii cercetate și de împrejurările concrete în care s-a comis fapta respectivă.
Astfel în cazul infracțiunilor de omor se vor urmări descoperirea și ridicarea obiectelor folosite la săvârșirea faptei, ca de exemplu: cuțit, topor, armă de foc, substanțe toxice etc. pe când la cercetarea unui furt se vor căuta obiecte, valori și înscrisuri sustrase.
Din cele prezentate rezultă că prin percheziție se vor căuta următoarele obiecte:
-obiectele care au fost scopul infracțiunii cercetate;
-obiectele care au servit la comiterea infracțiunii;
-obiectele care constituie urme ale infracțiunii;
-obiectele care nu pot fi deținute, prin natura sau cantitatea lor, în posesiune particulară;
-orice obiecte care pot servi la lămurirea împrejurărilor infracțiunii cercetate sau să ajute la demascarea infractorului;
-învinuitul care se ascunde;
-obiectele care au servit la ascunderea infracțiunii sau a persoanei învinuitului.
Din cele prezentate putem aprecia că în raport cu natura cauzei cercetată, prin efectuarea percheziției se poate realiza mai multe scopuri după cum urmează:
descoperirea de obiecte ce conțin sau poartă urmele infracțiunii;
descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori destinate să servească la săvârșirea infracțiunii ori au fost folosite în acest scop;
găsirea și ridicarea de obiecte, înscrisuri sau valori produs al infracțiunii;
identificarea obiectelor și valorilor procurate cu sumele de bani rezultate din infracțiune;
descoperirea unor bunuri sau valori primite în vederea săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu serviciul (exemplu – infracțiunile de luare și dare de mită, trafic de influență etc.);
descoperirea de cadavre, a părților din cadavre sau a persoanelor dispărute de la domiciliu sau reședință;
descoperirea unor persoane care se sustrag de la urmărirea penală sau executarea pedepsei;
descoperirea unor bunuri, înscrisuri sau valori susceptibile de indisponibilizare prin măsuri asiguratorii;
descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deținute contrar dispozițiilor legale în vigoare, ori provenite din infracțiuni săvârșite anterior a căror autori nu au fost descoperiți.
În complexul activităților care alcătuiesc procesul penal, ridicarea de obiecte și înscrisuri și efectuarea perchezițiilor apar ca moduri sau procedee auxiliare de descoperire și strângere a unor mijloace de probă. Sunt moduri sau procedee auxiliare fiindcă de regulă, deci în principal, obiectele și înscrisurile interesând soluționarea cauzei penale sunt fie descoperite la locul faptei, fie remise de bunăvoie de către cei în a căror posesie se află; numai în caz de refuz sau de tăgăduire a existenței ori deținerii obiectului sau înscrisului, ori atunci când se consideră necesar pentru descoperirea și strângerea probelor se recurge la percheziție și la eventuala ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor descoperite.
Folosirea celor două procedee auxiliare de investigație, în ambele modalități, servește la strângerea fară întârziere și cât mai completă a mijloacelor de probă în vederea soluționării cauzei penale, așa cum cere dispoziția fundamentală din art. 1 C. pr. pen. Cu ocazia efectuării percheziției pot fi descoperite și alte mijloace de probă decât cele căutate și aflate, deci noi elemente de fapt care pot servi la aflarea adevărului. În fine, trebuie subliniat că prin ridicarea silită de obiecte și înscrisuri și efectuarea perchezițiilor se asigură adunarea și conservarea mijloacelor de probă prin luarea lor din posesia persoanelor la care s-a efectuat percheziția, atât a obiectelor și înscrisurilor pe care au refuzat să le remită de bunăvoie organelor judiciare, cât și a altor mijloace de probă descoperite cu ocazia percheziției.
Ridicarea de obiecte sau înscrisuri și recurgerea la percheziții, atunci când efectuarea acestora este necesară, capătă o importanță hotărâtoare pentru soluționarea cauzei penale datorită mijloacelor de probă care pot fi descoperite și strânse cu acest prilej. Efectuarea la timp și în bune condiții a perchezițiilor și a ridicării de obiecte și înscrisuri asigură procurarea unor probe indispensabile, iar uneori unice pentru rezolvarea cauzei.
Importanța acestor procedee se reflectă în faptul că legea îngăduie, pentru efectuarea lor, să se folosească constrângerea reală sau personală, adică să se acționeze împotriva unor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție, cum sunt inviolabilitatea persoanei (art. 31), inviolabilitatea domiciliului (art. 32), inviolabilitatea secretului corespondenței (art. 33), dreptul de proprietate personală (art. 36).
În desfășurarea procesului penal, ridicarea de obiecte și înscrisuri și percheziția pot fi efectuate atât în faza urmăririi penale, cât și în faza judecății. În general asemenea procedee sunt efectuate ori de câte ori este necesar în faza urmăririi penale, fază în care se strâng toate mijloacele de probă ce pot servi la soluționarea cauzei; aceasta nu exclude însă efectuarea lor și în faza judecății, cu ocazia verificării și completării probelor.
1.3. Clasificarea percheziției
În literatura de specialitate se folosesc mai multe criterii de clasificare a perchezițiilor care prezintă importanță atât sub aspectul cerințelor legale ce urmează a fi respectate de organul judiciar, cât și sub aspectul regulilor tactico-criminalistice aplicate cu ocazia pregătirii și efectuării acestor activități.
După natura lor, perchezițiile se pot clasifica în:
-percheziții judiciare;
-percheziții extrajudiciare.
Perchezițiile cu caracter judiciar, sunt acele percheziții care constau în restrângerea dreptului la inviolabilitatea domiciliului, ori a persoanei pe timpul desfășurării unui proces penal.
Perchezițiile extrajudiciare sunt acele acte care constau în diferite activități de control executate asupra persoanelor, bunurilor acestora, impuse de anumite circumstanțe speciale. Percheziția extrajudiciară constituie un act administrativ și poate fi efectuat de către organele vamale, organele polițienești sau alte organe administrative, care pot să nu aibă calitatea de organ de urmărire penală.
Nu trebuie confundată percheziția judiciară cu astfel de acte administrative, chiar dacă uneori în practica organelor de urmărire penală și instanța de judecată poate reține valabilitatea actelor întocmite prin recunoașterea probelor deținute în acest mod, în coroborare cu probele administrate prin intermediul percheziției judiciare sau altor procedee probatorii.
Din punct de vedere al obiectului asupra căruia se acționează, literatura de specialitate apreciază că percheziția poate fi de două tipuri:
-percheziția persoanei (percheziția corporală și percheziția îmbrăcămintei)
-percheziția locului (percheziția locurilor deschise și percheziția locurilor închise (a clădirilor, încăperilor).
Fiecare variantă de percheziție, a persoanei sau a locului, presupune metode diferite de cercetare, determinate de particularitățile caracteristice ale acestora precum și de existența unor anumiți factori externi, ori care țin de psihologia persoanei percheziționate.
Din punct de vedere procesual penal, având în vedere faptul că în Codul de procedură penală sunt reglementate juridic două tipuri de percheziție:
-percheziția corporală;
-percheziția domiciliară .
Din punct de vedere al dreptului procesual penal, prin percheziția corporală se înțelege atât cercetarea corpului persoanei cât și a îmbrăcămintei acesteia, iar percheziția domiciliară presupune cercetarea tuturor locurilor închise sau deschise de la domiciliul persoanei față de care este dispusă acest act de cercetare penală.
Percheziția domiciliară nu se referă în mod strict numai la noțiunea de domiciliu, putându-se efectua și la locul de muncă, în camera de hotel, în spații deschise, depozite, garaje etc.
După timpul de efectuare există:
-perchezițiile efectuate pe timp de zi (06.00-20.00);
-perchezițiile efectuate indiferent de oră. În aceasta categorie sunt incluse perchezițiile care se efectueaza în cazul infracțiunilor flagrante și in locurile publice.
După temeiul legal, perchezițiile se clasifică în:
-percheziții efectuate în baza autorizației date de judecător (percheziția domiciliară)
-percheziții dispuse de organul de urmărire sau de cercetare penala;
-percheziții efectuate în cazul infracțiunilor flagrante.
Infracțiunea este flagrantă atunci când este descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, ori când faptuitorul este urmărit imediat după comiterea faptei de persoana vătămată, martorii oculari, strigătul public sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l presupune participant la infracțiune. Legiuitorul nu a prevăzut nici o altă condiție pentru reținerea stării de flagrant și prin urmare atunci când sunt îndeplinite cerințele de mai sus, organul judiciar este îndreptățit să patrundă fără nicio altă formalitate în locurile în care se deruleaza activitatea ilicită și să efectueze inclusiv percheziții domiciliare și corporale.
În practica organelor judiciare există tendința greșita de a considera că infracțiunea este flagrantă numai atunci cand pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de un an și de cel mult 12 ani, precum și in cazul formelor agravate ale acesteia, săvârșite in municipii, orase, mijloace de transport in comun, balciuri, targuri, porturi, aeroporturi, gari, sau orice alt loc aglomerat.
Această interpretare are consecințe grave în infăptuirea actului de justiție, dacă se are în vedere că organul de cercetare penală ezita și uneori refuză să pătrundă în locurile în care se săvârșește infracțiunea pe motiv că nu sunt întrunite cerințele legale ale stării de flagrant. În legătură cu acest aspect, precizăm că dispozițiile referitoare la sancțiunile prevăzute pentru infracțiune, precum și cele privind locurile în care se săvârșesc formele agravate ale acesteia, nu reprezintă condiții suplimentare care se cer a fi îndeplinite pentru existența flagrantului. Ele se referă în exclusivitate la cazurile în care este necesară declanșarea procedurilor speciale de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante. Prin urmare, dacă organul judiciar constată că sunt îndeplinite condițiile din art. 465 C.proc.pen. privind flagrantul, poate pătrunde și efectua percheziția.
După componența echipei care efectuează percheziția există:
-percheziții efectuate doar de organul judiciar;
-percheziții în care sunt cooptați specialițti din diferite domenii de activitate (în funcție de particularitățile locului percheziționat, natura bunurilor căutate etc.);
După numărul persoanelor și al locurilor în care se efectuează, deosebim:
-percheziții efectuate de o singură persoană;
-perchezițiile efectuate la locuințele/sediile mai multor persoane juridice.
La efectuarea percheziției, organul judiciar este obligat să asigure prezența persoanelor prevăzute de lege, respectiv a martorilor asistenți, apărătorului persoanei percheziționate, iar în lipsa acestuia a unuia din membrii familiei.
În timpul percheziției sunt interzise orice alte activități care ar putea afecta mai mult decât interesele aflării adevărului în cauză. O cer drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei. În același context se interzice ca datele privind viața și intimitatea persoanei care nu prezintă relevanță pentru cauză să fie date publicității. De asemenea, legea nu permite efectuarea în același timp cu percheziția, a oricăror acte procesuale în aceeași cauză, care ar împiedica persona la care se face percheziția să participe la efectuarea acesteia.
CAPITOLUL II
PROCEDURA DE PERCHEZIȚIE
2.1. Condiții generale de efectuare a percheziției și a ridicării de obiecte
Actul procedural al ridicării de obiecte sau înscrisuri și acela al percheziției sunt reglementate prin dispozițiile din art. 96-111 C. pr. pen. care prevăd condițiile și cazurile de admitere a acestor procedee procedurale auxiliare.
În reglementarea ca acte procedurale a celor două procedee auxiliare un obiectiv important îl constituie stabilirea condițiilor în care aceste acte pot fi efectuate, condiții care privesc atât latura substanțială, cât și latura formală.
Condiții substanțiale privind ridicarea silită de obiecte și înscrisuri. Pentru a se putea recurge la acest act procedural trebuie întrunite două condiții și anume:
condiția pozitivă: un obiect sau înscris a cărui existență este certă și care ar putea servi ca mijloc de probă într-o cauză penală se află în posesia unei persoane fizice sau în posesia unei unități a vreuneia dintre organizațiile prevăzute în art. 145 C. pen.;
– condiția negativă: persoana sau unitatea ori organizația respectivă refuză să predea obiectul ori înscrisul organului de urmărire penală sau instanței de judecată care 1-a cerut. În practică persoana care vrea să refuze nu exprimă un refuz, ci tăgăduiește pur și simplu existența obiectului sau înscrisului cerut. Refuz efectiv se produce atunci când se cere un obiect sau un înscris care nu poate fi tăgăduit (de ex. o mașină de scris, un registru obligator). Fără îndeplinirea acestor condiții, prevăzute în art. 99 al. 1 C. pr. pen., nu se poate proceda la ridicarea silită. Dacă persoana sau unitatea ori organizația tăgăduiește existența sau deținerea obiectului ori înscrisului, dar organul de cercetare penală sau instanța care le-a cerut are temeiuri să presupună contrariul, va dispune efectuarea unei percheziții care poate avea eventual ca rezultat descoperirea și ridicarea silită a mijloacelor de probă căutate.
Condiția privitoare la refuzul de a preda, din partea persoanei, unității sau organizației, în posesia căreia se află obiectul sau înscrisul, este corolarul dispoziției art. 97 C. pr. pen. potrivit căreia orice unitate a unei organizații dintre cele prevăzute în art. 145 C. pen. sau orice persoană în a cărei posesie se află un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligată să-1 predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanței de judecată la cererea acestora. Această obligație generală este instituită pentru a înlesni activitatea de înfăptuire promptă și eficace a justiției prin ridicarea la cerere a obiectelor și înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de probă. În general, persoanele fizice și cu atât mai mult organizațiile socialiste se conformează de bunăvoie cerinței legale, astfel că numai în mod excepțional se recurge la măsura ridicării silite.
În îndeplinirea atribuțiilor lor, organele de urmărire penală și instanțele de judecată vor proceda, în primul rând, la realizarea acestei obligații generale, cerând persoanelor sau unităților ori organizațiilor socialiste prezentarea și predarea obiectelor și înscrisurilor pe care acestea le dețin. În cazul înscrisurilor, dacă organul judiciar apreciază că și o copie a acestuia poate servi ca mijloc de probă, va reține numai copia. Aceasta este posibil în genere atunci când înscrisul servește ca mijloc de probă scrisă prin conținutul său (de ex., în cazul unui fals intelectual sau unei scrisori care conține aluzii la fapta săvârșită din partea făptuitorului), iar ca mijloc material de probă (de ex., în cazul falsului material sau al unui înscris oare poartă amprente digitale).
Legea prevede că atunci când obiectul sau înscrisul are caracter secret prezentarea sau predarea acestuia trebuie să se facă în astfel de condiții încât să se asigure păstrarea secretului (art. 97 al. ultim C. pr. pen.). Au caracter secret obiectele în care s-au materializat activități cu caracter secret sau reprezintă rezultatul acestora cum ar fi de exemplu obiectul unei invenții sau descoperiri importante al cărei secret este apărat de lege.
Tot în vederea înfăptuirii în cât mai bune condiții a atribuțiilor de descoperire și strângere a probelor necesare soluționării cauzei penale, legea prevede folosirea procedeului ridicării la cerere și cu privire la corespondența sau obiectele trimise sau primite de învinuit sau inculpat. Organul de cercetare penală, cu încuviințarea procurorului și instanța de judecată, atunci când interesul urmăririi penale sau al judecății cere, pot dispune deci ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și să predea acestor organe corespondența de orice fel, precum și obiectele trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia (art. 98 C. pr. pen.).
Organele judiciare vor decide cu privire la această reținere în funcție de natura și complexitatea cauzei și în temeiul elementelor și indiciilor de care dispun. Unitățile poștale sau de transport sunt obligate prin lege să rețină și să predea organelor judiciare obiectele sau corespondența trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia. Această derogare de la dreptul inviolabilității secretului corespondenței este justificată de necesitatea descoperirii și strângerii la timp a probelor necesare soluționării cauzei penale, necesitate care apare mai ales în cazul unor infracțiuni grave săvârșite în mod organizat. Și în acest caz însă restrângerea dreptului trebuie să aibă loc în limitele în care este necesară. De aceea, legea prevede că se restituie destinatarului corespondența și obiectele ridicate la cerere sau silit, dacă se constată că nu au legătură cu cauza.
Obligația unităților de poștă sau de transport de a reține și preda corespondența sau obiectele devine incidență din momentul în care s-a primit dispoziția de reținere din partea organului de cercetare sau a instanței de judecată.
Ridicarea silită de obiecte sau înscrisuri se poate face și din posesia unităților de poștă sau de transport dacă obiectele sau înscrisurile se află încredințate acestora spre transport și dacă aceste unități refuză să le remită organelor judiciare. Pentru efectuarea actului procedural se cer îndeplinite aceleași condiții privind latura substanțială ca și în cazul ridicării de obiecte și înscrisuri de la alte organizații (art, 111 C. pr. pen.).
Condiții substanțiale privind percheziția. Pentru ea efectuarea acestui act procedural să fie posibilă trebuie să existe una din următoarele situații cu caracter de cerințe substanțiale prevăzute în art. 100 al. 1 C. pr. pen.:
– prima situație: când există sau se presupune în mod întemeiat că ar exista un obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de probă și care s-ar afla în posesia unei persoane sau unei unități a unei organizații din cele prevăzute în art. 145 C. pen.
– a doua situație: când recurgerea la procedeul percheziției este necesară pentru descoperirea și strângerea mijloacelor de probă.
În cazul primei situații, pentru a se putea dispune efectuarea percheziției trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: persoana sau unitatea la care se crede că s-ar afla obiectul sau înscrisul care poate servi ca mijloc de probă să fi fost invitată să prezinte și să predea acel obiect sau înscris; persoana sau unitatea solicitată să refuze sau să tăgăduiască existența ori deținerea acelui obiect sau înscris. Aceste condiții sunt cumulative.
În cazul celei de-a doua situații este necesară îndeplinirea unei singure condiții și anume percheziția să fie considerată ca necesară pentru descoperirea și strângerea mijloacelor de probă.
Legea lasă la aprecierea organului de urmărire penală și a instanței de judecată constatarea necesității de a se efectua percheziția, fără să îngrădească libertatea de apreciere prin impunerea vreunei alte condiții. Percheziția este deci posibilă, în a doua situație, ori de câte ori are ca scop descoperirea vreunor indicii sau unor mijloace de probă privind fie fapta, fie vinovăția făptuitorului în săvârșirea acesteia. Este de asemenea posibilă percheziția pentru prinderea făptuitorului atunci când sunt indicii că el se află ascuns într-o anumită locuință.
Condiții privind latura formală. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri și percheziția fiind procedee auxiliare de descoperire și strângere a probelor este firesc ca recurgerea la aceste procedee să fie precedată de efectuarea altor acte de procedură considerate ca procedee principale și care apar ca condiții de ordin formal prealabile, pentru recurgerea la procedeele auxiliare. Aceste condiții prealabile diferă, de asemenea, în raport cu cele două acte procedurale auxiliare, ceea ce explică examinarea lor succesivă.
Condiții privitoare la ridicarea de obiecte și înscrisuri. Principala condiție de ordin formal pentru efectuarea procedeului ridicării de obiecte și înscrisuri este ca organul de cercetare penală sau instanța de judecată să fi adresat persoanei sau unității unei organizații deținătoare a unui obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă cererea de a prezenta ori preda acel obiect sau înscris.
Obligația legală de prezentare și predare a obiectelor sau înscrisurilor ce constituie mijloace de probă nefiind legată de un anumit termen, o punere în întârziere prin cererea explicită a organului de urmărire penală sau a inștanței de judecată dă eficiență concretă obligației și atrage atenția celui solicitai asupra necesității îndeplinirii acesteia. Cererea conține invitația de a prezenta si preda, indicând obiectul sau înscrisul și fixând data prezentării. Numai în urma acestei cereri se poate produce un refuz sau o tăgăduire din partea celui solicitat, cu privire la existența sau deținerea obiectului sau înscrisului cerut. De regulă cererea este urmată de prezentarea și predarea obiectului sau înscrisului, astfel că simpla ei formulare duce la realizarea ridicării la cerere a obiectelor sau înscrisurilor. Refuzul de a preda obiectul sau înscrisul cerut, tăgăduirea existenței acestora sau neprezentarea la termenul fixat pentru predarea lor determină recurgerea la ridicarea silită.
În ceea ce privește corespondența și obiectele încredințate unităților de poștă sau de transport, cererea de reținere și predare a acestora constituie, de asemenea, o condiție prealabilă pentru concretizarea obligației de reținere și predare și pentru realizarea ridicării la cerere. În lipsa unei asemenea cereri nu s-ar putea produce un refuz al unităților poștale sau de transport de a reține și preda obiectele sau corespondența și deci nu s-ar putea justifica recurgerea la ridicarea silită a acestora.
Condiții privitoare la percheziție. Spre deosebire de ridicarea de obiecte și înscrisuri pentru efectuarea percheziției trebuie să fie îndeplinite, pe lângă condițiile formale privitoare la ridicarea de obiecte și înscrisuri, și unele condiții speciale. O primă, condiție constă în obținerea autorizației de efectuare care trebuie dală de procurorul care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, condiție prevăzută în dispozițiile art. 101 C. pr. pen. Această condiție constituie o garanție pentru persoana sau organizația socialistă la care urmează să se facă percheziția, în sensul că o pune la adăpost de eventualitatea unor încălcări ale inviolabilității domiciliului. Procurorul, prin autorizația sa preîntâmpină o atare eventualitate, fiindcă el nu încuviințează efectuarea percheziției decât după ce examinează seriozitatea temeiurilor care motivează necesitatea ei pentru descoperirea și strângerea mijloacelor de probă și verifică îndeplinirea condițiilor legale privitoare la latura substanțială.
Percheziția domiciliară se poate efectua însă și fară autorizația procurorului în două situații prevăzute de lege, și anume: cazul când persoana sau conducerea unilății la care urmează să se facă percheziția consimte în scris la aceasta și în cazul infracțiunii flagrante. Când persoana sau conducerea organizației consimte ca organul de cercetare penală să efectueze percheziția domiciliară este firesc să nu mai fie necesară autorizația procurorului, persoana interesată renunțând de bunăvoie la garanția autorizației prevăzută de lege în favoarea sa. Consimțământul trebuie dat în scris de însăși persoana sau conducătorul unității la care urmează să se facă percheziția. Nu importă forma înscrisului prin care se dă consimțământul: mențiune pe somația de prezentare și predare a obiectului sau înscrisului, declarație separată, atestare implicită prin semnarea procesului-verbal de efectuare a percheziției etc.
În cazul infracțiunii flagrante (art. 465 C. pr. pen.) dreptul organului de cercetare penală de a proceda la efectuarea percheziției domiciliare fară autorizația procurorului este justificat de urgența intervenției în vederea constatării și urmăririi faptei flagrante și, desigur, a descoperirii și ridicării mijloacelor de probă aflate la locul săvârșirii faptei sau asupra autorului ori complicilor acestuia.
Pentru efectuarea percheziției corporale nu este necesară autorizația procurorului, organul de cercetare penală având dreptul de a recurge la acest procedeu atunci când consideră că este necesar în interesul urmăririi penale.
Procedurile de efectuare a percheziției domiciliare și corporale, precum și a percheziției informatice vor fi tratate mai amănunțit în al III-lea capitol.
2.2. Organe și subiecți procesuali prezenți la desfășurarea percheziției
Folosirea actului procedural al ridicării de obiecte și înscrisuri și acela al percheziției implică în mod firesc intervenția unor subiecți procesuali principali care să efectueze, în conformitate cu dispozițiile legale, operațiile procedurale respective și a unor subiecți secundari care să asiste la aceste operații.
Ca în orice activitate procesuală acest cadru este format din subiecți oficiali și subiecți neoficiali.
a) Subiecți oficiali. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri și percheziția se efectuează fie de către organele de urmărire penală, fie de către instanța judecătorească. Potrivit dispoziției art. 96 C. pr. pen. aceste organe au obligația să ridice la cerere obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal și tot ele pot dispune, în condițiile legii, ridicarea silită a acestor obiecte și înscrisuri (art. 99 C. pr. pen.) prin efectuarea unei percheziții (art. 100 C. pr. pen.).
Pe lângă organele de urmărire penală și instanțele judecătorești, pot, în mod special, efectua aceste acte procedurale organele de cercetare extrajudiciare. Astfel, potrivit dispoziției art. 214 al. 2 C. pr. pen., organele inspecțiilor de stat, organele organizațiilor cooperatiste sau ale altor organizații obștești, precum și organele de control ale administrației de stat și ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, cooperatiste și obștești, au dreptul pentru anumite infracțiuni, să rețină corpurile delicte. De asemenea, potrivit dispoziției art. 215 C. pr. pen., comandanții de nave și aeronave și subofițerii din trupele de grăniceri pot efectua percheziții corporale asupra făptuitorului și pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine.
Cadrul subiecților procesuali privitor la aceste acte procedurale cuprinde totdeauna, ca subiecți oficiali, persoanele care, în sfera atribuțiilor organului judiciar competent, dispun, încuviințează ori efectuează operația de ridicare sau de percheziție. Persoana care efectuează aceste acte poate fi singurul subiect oficial atunci când legea prevede că este competentă să le efectueze fară autorizația procurorului.
Procurorul poate fi singurul subiect oficial atunci când efectuează el însuși fie urmărirea penală (art. 209 al. 3 C. pr. pen.), fie numai percheziția (art. 209 al. 2 C. pr. pen.). Când organul de cercetare penală nu poate efectua percheziția decât cu autorizația procurorului, pe lângă persoana care efectuează actul va fi subiect procesual oficial și procurorul care a autorizat acel act. Membrii completului instanței de judecată sunt subiecți oficiali numai în cazul efectuării percheziției cu ocazia unei cercetări locale (art. 101 al. 1 C. pr. pen.).
În cazul în care o instanță a dispus fie ridicarea de obiecte și înscrisuri, fie efectuarea unei percheziții, dispoziția instanței va fi comunicată procurorului în vederea aducerii ei la îndeplinire prin organul de cercetare penală (art. 99 al. 2 și art. 102 al. 2 C. pr. pen.). În acest caz sunt subiecți oficiali membrii completului de judecată, procurorul sesizat și persoana care efectuează cercetarea.
b) Subiecți neoficiali. Pe lângă subiecții oficiali, la efectuarea actelor procedurale ale ridicării de obiecte sau înscrisuri și ale percheziției participă sau pot participa și subiecți procesuali neoficiali, cum sunt: persoana de la care se ridică obiecte sau înscrisuri ori la care se efectuează percheziția și care trebuie să fie de față, iar în lipsa acesteia va asista un reprezentant al ei, un membru al familiei sau un vecin (art. 104 al. 2 C. pr. pen.), reprezentantul unității, în cazul în care actele procedurale se efectuează la o unitate a unei organizații din cele prevăzute în art. 145 C. pen. (art. 111 lit. c C. pr. pen.), martorii asistenți, a căror prezență este indispensabilă la efectuarea percheziției (art. 104 al. 3 C. pr. pen.), toate aceste persoane sunt subiecți secundari (ocazionali) ai procesului penal. Persoana la care se efectuează actele poate fi însă și un subiect principal: învinuit, inculpat, persoana vătămată. Ridicarea la cerere a obiectelor și înscrisurilor poate fi efectuată și față de acești subiecți când este necesar.
Percheziția poate fi efectuată la orice persoană cu privire la care există indicii serioase că ar putea fi găsite obiectele sau înscrisurile căutate ori descoperite alte elemente de fapt având legătură cu fapta care face obiectul cauzei penale. Se poate deci dispune efectuarea unei percheziții chiar la locuința reclamantului sau denunțătorului, atunci când există semnalări sau indicii că fapta cercetată ar fi simulată (de ex.: că lucrurile pretinse furate s-ar afla ascunse la reclamant) sau că nu persoana arătată prin denunț ar fi făptuitor, ci însuși denunțătorul, la locuința căruia s-ar putea descoperi corpurile delicte.
Devine, de asemenea, subiect neoficial persoana desemnată de organul judiciar să efectueze o percheziție corporală (art. 106 C. pr. pen.), precum și persoana în custodia căreia sunt lăsate obiectele care nu pot fi ridicate (art. 107 al. 3 C. pr. pen.).
Organele judiciare sau extrajudiciare în a căror competență intră ridicarea de obiecte sau înscrisuri și efectuarea perchezițiilor au ca principale atribuții căutarea, descoperirea și strângerea obiectelor și înscrisurilor care constituie mijloace de probă în cauza penală, precum și descoperirea altor mijloace de probă sau indicii în completarea celor existente și pentru corecta evaluare a acestora. În îndeplinirea acestor atribuții organul competent trebuie să efectueze cercetările necesare pentru descoperirea corpurilor delicte și altor obiecte sau a înscrisurilor și să procedeze la ridicarea și atașarea acestora, când este posibil, la dosarul cauzei sau, în caz contrar, să ia măsuri pentru păstrarea lor. Același organ are căderea să aprecieze dacă obiectul sau înscrisul descoperit poate sau nu să constituie mijloc de probă, dacă este necesară ridicarea în original a unui înscris sau este suficientă o copie a acestuia (art. 97 al. 2 C. pr. pen.) etc.
În vederea descoperirii și strângerii mijloacelor de probă organele judiciare au sarcina de a folosi procedeele prevăzute de lege, adică de a ordona sau efectua ridicarea de obiecte și înscrisuri ori percheziții ori de câte ori constată că acestea sunt necesare pentru descoperirea și strângerea mijloacelor de probă. Organele judiciare au îndatorirea de a acționa în strictă conformitate cu dispozițiile legale, având grijă de a nu restrânge drepturile și libertățile persoanei decât în măsura în care este necesar.
De asemenea, aceste organe au îndatorirea de a asigura participarea la efectuarea ridicării de obiecte și înscrisuri sau a percheziției, a persoanelor a căror prezență este cerută de lege precum și a martorilor asistenți (art. 104 al. 2-4 C. pr. pen.). În același timp organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează percheziția și care nu au legătură cu cauza să nu devină publice (art. 105 al. 3 C. pr. pen.). În fine, organele care efectuează ridicări de obiecte sau înscrisuri au îndatorirea de a asigura conservarea, valorificarea sau restituirea acestora după caz, potrivit dispozițiilor legale.
Pentru înfăptuirea atribuțiilor și sarcinilor ce revin organelor judiciare în legătură cu ridicarea de obiecte și înscrisuri și cu efectuarea perchezițiilor, Codul de procedură penală prevede pentru aceste organe unele drepturi speciale. Astfel, organul judiciar are dreptul de a cere persoanei în posesia căreia se găsesc obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă de a le prezenta și preda (art. 97 C. pr. pen.); de asemenea, are dreptul de a cere unităților de poștă sau de transport reținerea și predarea corespondenței și obiectelor expediate de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia (art. 98 C. pr. pen.).
Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul de a pătrunde în locuința sau încăperea în care crede că se află obiectele sau înscrisurile ce urmează a fi ridicate, de a deschide, la nevoie, încuietori și de a ridica cu forța acele obiecte și înscrisuri.
Pentru a preveni folosirea abuzivă a acestor prerogative legea de procedură penală prevede un sistem de garanții de natură să asigure, pe de o parte, realizarea scopului acestor acte procedurale și să apere, pe de altă parte, drepturile și libertățile persoanei de la care se ridică obiecte și înscrisuri sau la care se efectuează percheziția.
Legea prevede o dispoziție specială cu privire la ridicarea de probe pentru efectuarea unei analize; aceste probe trebuie luate în dublu și sigilate, lăsându-se una persoanei de la care se ridică sau reprezentantului acesteia, ori unui membru al familiei, iar în lipsa acestora, vreuneia dintre persoanele cu care locuiește sau unui vecin (art. 108 al. ultim C. pr. pen.). Luarea probelor în dublu și sigilarea acestora are drept scop să asigure autenticitatea probei analizate, evitând o eventuală substituire sau alterare a acesteia. Proba lăsată persoanei în cauză dă posibilitate acesteia de a cere o nouă analiză în cazul în care are îndoieli cu privire la autenticitatea probei analizate sau cu privire la obiectivitatea analizei de laborator. Această dispoziție a legii creează deci o garanție în plus a dreptului de apărare.
2.3. Pregătirea percheziției
Reușita unei percheziții depinde, ca și în cazul celorlalte acte de urmărire penală de modul în care aceasta este pregătită. Descoperirea mijloacelor materiale de probă prin percheziție nu poate fi, în niciun caz, lăsată la voia întâmplării, fară o organizare atentă și riguros pregătită, îndeosebi în cazuri mai complexe.
Stabilirea obiectivelor percheziției. Determinarea cu precizie a scopului percheziției se face în funcție de infracțiunea cercetată (omor, delapidare, furt, înșelăciune, speculă etc.), ceea ce presupune ca organul judiciar să aibă o reprezentare suficient de clară asupra naturii obiectelor sau înscrisurilor căutate, a orice poate reprezenta produs al faptelor investigate ori care să fi fost folosit la săvârșirea acesteia .
În formarea imaginii despre obiectele căutate, organul judiciar este obligat să țină seama, pe cât este cu putință, de caracteristicile lor generale (formă, dimensiune, structură), de valoare și, mai ales, de posibilitatea de ascundere, de distrugere rapidă, de fragmentare ș.a. Există, totuși, și împrejurări în care obiectele căutate nu sunt cunoscute cu exactitate. De pildă, într-un trafic de stupefiante, anchetatorul nu se poate aștepta să descopere numai droguri, ci și arme, pașapoarte false etc.
Oportunitatea percheziției apare numai în momentul în care există presupuneri întemeiate că, într-un anumit loc sau asupra unei persoane, se vor găsi obiecte având legătură cu faptele sau împrejurările cauzei cercetate.
Cunoașterea locului percheziției. Cunoașterea exactă a locului în care urmează să se efectueze percheziția, în special cea domiciliară, este o regulă ce trebuie respectată în toate împrejurările, cu atât mai mult în cazurile complexe, excepție făcând infracțiunile flagrante, în care percheziția poate fi efectuată de îndată.
Aceasta vizează, în general, dispunerea locului, caracteristicile de construcție sau topografice, destinația sa, persoanele care locuiesc sau au acces în spațiul percheziției etc. De regulă, însă, cunoașterea trebuie să țină seama dacă locul percheziției este închis sau deschis.
În cazul locurilor închise, interesează adresa exactă (strada, numărul, scara, etajul, apartamentul), particularitățile de construcție, dispunerea și destinația încăperilor, a dependințelor, eventualele modificări sau amenajări făcute pe parcurs de locatari, amplasamentul ușilor, ferestrelor, posibilitățile de intrare sau de ieșire, altele decât cele obișnuite, persoanele care domiciliază sau locuiesc temporar la adresa respectivă, vizitatorii frecvenți, vecinii, numărul de telefon și altele. În cazul unei posibile percheziții în magazii, pivnițe, garaje etc., se impune cu aceeași necesitate cunoașterea lor amănunțită.
În cazul locurilor deschise, interesează dispunerea, suprafața, particularitățile topografice ale solului și vegetației, eventualele construcții aflate pe acest loc, destinația și caracteristicile lor interioare, drumurile și căile de acces, modalitatea de delimitare (gard de scândură, sârmă, beton etc.), locurile sau grădinile cu care se învecinează, persoanele cărora le aparțin, folosesc sau îngrijesc locurile respective ș.a.
Informații asemănătoare celor referitoare la locurile închise sau deschise, trebuie obținute și în ipoteza efectuării de percheziții la sediile unor persoane juridice, agenți economici, unități comerciale, de deservire, firme dintre cele mai diverse etc.
Pentru obținerea datelor necesare cunoașterii locurilor ce vor fi percheziționate, se va proceda cu maximă discreție, evitându-se alertarea persoanelor vizate. În acest sens, se va apela la sprijinul organelor locale ale administrației de stat, la conducerile persoanelor juridice (dacă acestea nu sunt implicate în activități infracționale), desigur cu respectarea legii.
Cunoașterea persoanelor la care se va efectua percheziția. De regulă, cunoașterea se referă la personalitatea, la gradul de cultură, profesia și funcția exercitată, viața de familie, raporturile cu vecinii, relațiile pe care le întreține cu diverse alte persoane, îndeosebi prietenii mai apropiați, pasiunile, muncile din gospodărie pe care se pricepe să le facă, alte activități pe care le desfășoară în
calitate de amatori (mecanică, fotografiere, înregistrări muzicale etc.), fară ca aceasta să fie interpretată drept o imixtiune în viața intimă a persoanei.
Vor fi cunoscute, de asemenea, și persoanele care locuiesc cu cel care va fi percheziționat, indiferent de faptul dacă acestea sunt membri de familie sa chiriași, precum și rudele cu care întreține relații strânse și pe care le frecventează mai des. Acest lucru se impune cu atât mai mult în ipoteza existenței unor presupuneri întemeiate că obiectele căutate pot fi ascunse la rudele sau prietenii mai apropiați.
Stabilirea momentului efectuării percheziției. Determinarea momentului celui mai potrivit de efectuare a percheziției are o semnificație deosebită pentri reușita acestui act procedural. Prin specificul său, percheziția este un act cu caracter inopinat ce trebuie efectuat, de regulă, cu maximă operativitate.
Urgența percheziției nu exclude pregătirea sa atentă, cu excepția unor situați de genul infracțiunilor flagrante, situație în care autorul este urmărit până la domiciliul sau locul în care încearcă să se ascundă ori să dosească corpurile delicte. În ipoteza unor infracțiuni, cum sunt, de exemplu, luarea de mită sau specula percheziția se efectuează de îndată, practic ea reprezentând principalul mijloc de obținere a probelor.
Sunt și situații în care percheziția trebuie amânată în scop tactic, deși se dețin date sigure cu privire la existența obiectelor și chiar a locului de ascundere, însă, descoperirea lor, prin natura împrejurărilor, este foarte dificilă. Amânarea are rolul de a liniști persoana suspectă, de a-i da impresia că nu va mai fi percheziționată și, astfel, să fie determinată să renunțe la ascunderea obiectelor, mai ales dacă are nevoie de ele sau încearcă să obțină un profit de pe urma acestora.
În consecință, alegerea momentului propice percheziției se face în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, de necesitatea efectuării ei în mod inopinat, cât mai operativ și în condiții de natură să asigure descoperirea obiectelor sau mijloacelor materiale de probă pe care anchetatorul se așteaptă să le descopere.
Pregătirea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziției. Pentru efectuarea percheziției se apelează, de regulă, la aceleași mijloace tehnico-științifice folosite în cercetarea la fața locului, majoritatea dintre ele găsindu-se în trusele criminalistice universale sau în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile.
Formarea echipei care va efectua percheziția. Organul judiciar care efectuează și conduce percheziția, în funcție de gradul de dificultate al acesteia, de mărimea locurilor sau terenurilor percheziționate, va trebui să formeze o echipă dintr-un număr suficient de persoane care să-l ajute la căutarea obiectelor sau înscrisurilor, precum și în asigurarea pazei locului percheziționat. Aceste persoane, de regulă polițiști, vor trebui informate asupra scopului percheziției, a particularităților locului, fiecare urmând să primească sarcini precise.
Dacă natura cauzei o impune, în echipă vor fi incluși specialiști din diverse domenii (construcții, electricitate, mecanică, petrochimie etc.), precum și reprezentanți ai organizațiilor de stat, dacă percheziția se efectuează la sediile unor instituții sau întreprinderi. Prezența unor specialiști la efectuarea percheziției s-a dovedit deseori necesară, inclusiv în cazul perchezițiilor domiciliare, întrucât un constructor, tâmplar sau instalator-sanitar este în măsură să sesizeze mai bine modificările destinate amenajării de ascunzători în ziduri, parchet, mobilă, tocuri de uși sau ferestre, în băi, în W.C.-uri etc.
În ipoteza căutării de obiecte sau înscrisuri considerate secrete de stat, precum și a percheziționării unor locuri supuse unui regim special, magistratul trebuie să aibă în vedere includerea în echipa de percheziție (în afara lucrătorilor aparținând organelor de urmărire penală) numai a persoanelor care au acces în astfel de locuri, la datele secrete, ele trebuind să se angajeze că nu vor divulga datele care nu au legătură cu fapta investigată.
Potrivit prevederilor art.104 C.pr.pen., percheziția se efectuează în prezența unor martori asistenți, care trebuie selecționați numai dintre persoanele care nu au nici o legătură cu cei implicați în săvârșirea infracțiunii și nici un interes în cauză. Este contraindicat să se procedeze la alegerea martorilor asistenți dintre persoanele care se găsesc întâmplător la fața locului, mai ales că acestea pot fi chiar complici ai autorului infracțiunii.
Aceeași rezervă este bine să fie avută în vedere și în cazul vecinilor, care, deși neinteresați în cauză, pot manifesta deseori o anumită simpatie față de cel percheziționat. Referitor la acest aspect, în literatura de specialitate este amintit un caz în care alegerea martorilor asistenți s-a făcut în grabă, dintre persoanele întâlnite în apropierea locului. Întâmplător, aceștia erau complici ai infractorului care, în momentul descoperirii obiectelor de valoare furate, au imobilizat organul de urmărire penală ce efectua percheziția, dispărând apoi cu bijuteriile și banii furați.
La percheziție va fi adusă și persoana la care se efectuează percheziția, chiar dacă este reținută sau arestată. Dacă acest lucru nu este posibil, percheziția domiciliară, ca și ridicarea de obiecte sau înscrisuri se face în prezența unui reprezentant ori a unui membru al familiei, iar în lipsa acestora, a unui vecin, având capacitate de exercițiu (art.104 C.pr.pen, alin.4). În prezent, la efectuarea percheziției poate participa și apărătorul ales de învinuit sau de inculpat.
2.4.Reguli tactice de efectuare a percheziției
Printre factorii care concură direct la reușita unei percheziții, un loc central îl ocupă factorii de natură psihică, factori a căror cunoaștere de către organul judiciar este absolut necesară.
Conturarea exactă a problematicii psihologiei presupune, de la bun început, sublinierea distincției dintre psihologia persoanei care efectuează percheziția și psihologia celui percheziționat. Această distincție este impusă de faptul că ne aflăm în fața unui act procedural, întrucâtva asemănător (desigur pe teren psihologic) ascultării învinuitului sau inculpatului.
Psihologia organului judiciar care face percheziția trebuie să fie definită printr-un simț de observație bine dezvoltat, o putere mare de concentrare și de stabilitate a atenției, o intuiție rapidă, capacitate de analiză și de sinteză1. Totodată, el trebuie să fie perseverent, ordonat, să dea dovadă de mult calm și chiar de o anumită rezistență fizică, mai ales în cazul perchezițiilor de lungă durată.
În esență, efectuarea unei percheziții reclamă, printre altele, și o serie de calități psihofiziologice determinate, printre altele, de forța, mobilitatea și dinamismul sistemului nervos, de echilibrul existent între procesul de excitare și inhibiție.
Față de importanța percheziției pentru aflarea adevărului, este evidentă necesitatea urmăririi de către organul judiciar a unei conduite guvernate de reguli generale, comune tuturor acestor acte procedurale. Trebuie să se aibă în vedere:
-Examinarea minuțioasă și observarea permanentă, în accepția sa psihologică, de dirijare a atenției spre o percepție mai bună, completă, atât a comportamentului persoanei percheziționate cât și a particularităților întregului loc în care se face percheziția. Îndeosebi în cazul perchezițiilor mai dificile, de lungă durată, este indicat ca o persoană să fie însărcinată cu supravegherea comportamentului celui percheziționat, de regulă acesta fiind cel care conduce percheziția".
-Menținerea stabilității atenției, ceea ce impune evitarea monotoniei, printr-o anumită variație în cercetare, precum și prin efectuarea de pauze pentru odihnă, dar nu într-o manieră comună.
-Adaptarea rapidă la situații concrete întâlnite la fața locului, dublate de mobilitatea gândirii în interpretarea datelor obținute pe parcursul percheziției. Organul de urmărire penală trebuie să fie pregătit, în orice moment, să renunțe la versiunile inițiale, îndreptându-și atenția într-o altă direcție care se dovedește corespunzătoare realității.
Percheziția necesită multă perseverență, calm și răbdare, o asemenea activitate fiind incompatibilă cu superficialitatea, nervozitatea, graba ori repulsia față de anumite lucruri sau obiecte, elemente pe care scontează deseori cel care ascunde un lucru.
Sesizând reacțiile tipice tensiunii emoționale, ale persoanei percheziționate, în funcție și de particularitățile locului percheziționat în acel moment, organul de cercetare penală va avea posibilitatea, pe baza unor raționamente inductive și deductive, să determine în ce măsură un anumit obiect sau spațiu cercetat are legătură cu scopul percheziției.
De exemplu, în cazul unei percheziții având ca obiect căutarea unui înscris conținând adresele unor persoane care au "comandat" obiecte de artă din patrimoniul național, lipit de copertele interioare ale unei cărți așezate în mijlocul bibliotecii care numără câteva mii de volume, mizându-se pe faptul că percheziția va începe de la o margine a acesteia și, până să șe ajungă la cartea în cauză, va interveni oboseala și, deci, scăderea atenției. Într-un alt caz, obiectele de aur furate au fost ascunse în scutecele murdare ale unui sugar, crezându-se că organul de urmărire penală va avea rețineri să caute în locul respectiv, din cauza repulsiei firești.
Psihologia persoanei percheziționate oferă elemente deosebit de semnificative pentru orientarea cercetării, elemente pe care organul judiciar trebuie să le aibă în permanență în vedere, întrucât, dacă sunt valorificate cu pricepere, pot contribui direct la reușita percheziției.
În momentul percheziției persoana în cauză va traversa o stare emoțională specifică. Tensiunea psihică va fi cu atât mai pronunțată cu cât obiectele sau înscrisurile căutate se află la domiciliul sau asupra persoanei percheziționate, ajungând la limita superioară pe măsură ce organul de urmărire penală se apropie de locul în care se găsesc.
Manifestările diferă de la individ la individ, ceea ce justifică, cu atât mai mult, cunoașterea sa încă înaintea percheziției. Cu tot calmul pe care îl dovedesc unele persoane, este practic imposibil ca ele să nu reacționeze într-o manieră deosebită, în momentele în care organul de urmărire penală se află în apropierea obiectelor căutate.
Un argument important în sprijinul necesității observării permanente a persoanei percheziționate este și acela potrivit căruia comportarea unui individ reprezintă, în fond, o modalitate de comunicare extraverbală prin mimică, gestică, fondul sonor al vorbirii ș.a.
Persoana percheziționată comunică, fară voia sa, date pe care ar dori ca organul de urmărire penală să nu le afle. Așa se explică de ce, în unele cazuri, obiectele căutate au fost descoperite imediat după începerea percheziției fară să mai fie nevoie de o căutare sistematică, amănunțită a întregului domiciliu .
Sunt persoane care afișează mult calm și indiferență, până în momentul în care organul de urmărire penală se apropie de locul de ascundere a corpului delict, când încep să se agite, să vorbească inutil și să atragă atenția în altă parte. Alte persoane reacționează invers, fiind volubile și aparent destinse, până în momentul critic, când devin brusc tăcute.
Unii protestează sau susțin că percheziția nu are rost, ei fiind niște oameni cinstiți, onorabili, insistențele putându-se amplifica pe măsură ce anchetatorul se apropie de locul în care se găsesc obiectele sau înscrisurile căutate. Există și persoane ce insistă să fie verificate diverse încăperi sau obiecte, situație ce poate fi interpretată fie ca o încercare de distragere a atenției, fie ca o determinare a organului de urmărire penală să nu caute tocmai în acele locuri. Desigur, într-o asemenea împrejurare, nu poate fi exclusă nici sinceritatea persoanei percheziționate. În prezent, protestele fac referire frecventă la "încălcarea drepturilor omului", cunoscându-se sensibilitatea unor anchetatori la asemenea argument.
În practică, se întâlnesc și infractori versați ce recurg la metode mai "rafinate" de ascundere. De exemplu, un falsificator de bancnote a ascuns materialele tipografice și matrițele în partea superioară a tocului unei ferestre, într-o nișă căptușită cu săculeți de nisip, pentru ca peretele să aibă același zgomot la ciocănit, dar scurgerile de tuș au divulgat ascunzătoarea. Autorul unui furt a ascuns o mică parte din obiectele furate în bazinul de apă al WC-ului, iar piesele de aur le-a introdus în plutitorul de la suprafața aceluiași rezervor, mizând pe faptul că ofițerul de poliție, după descoperirea primelor obiecte, își va concentra atenția în altă parte. Alt infractor a ascuns banii furați într-o umbrelă, pe care însă nu a mai pus-o în antreu, ci în dormitor, lângă pat, ceea ce, desigur, a atras atenția.
Sunt și situații în care obiectele căutate nu pot fi descoperite de la bun început, într-o asemenea împrejurare este posibil să se constate o anumită relaxare a persoanei percheziționate, dar după reluarea căutării, în locul percheziționat anterior, aceasta devine brusc agitată, încercând, câteodată, să se împotrivească.
Din punct de vedere tactic, pentru dejucarea "manevrelor" întreprinse de cel percheziționat (proteste, invitație de a verifica anumite locuri, distragerea atenției ele.), este indicat ca organul judiciar să adopte o atitudine sobră, reținută, să nu reacționeze imediat, demonstrând că este sigur pe sine și hotărât să ducă percheziția la bun sfârșit1.
Un procedeu tactic util pentru sesizarea mai clară a reacțiilor persoanei percheziționate este și acela al adresării de întrebări referitoare la destinația unor obiecte, la dispunerea încăperilor locuinței ș.a., precum și invitarea acesteia să deschidă sau să mute diverse obiecte de mobilier.
Deplasarea la locul percheziției trebuie pregătită cu multă atenție pentru a se asigura caracterul inopinat al acțiunii, astfel încât persoana percheziționată să fie abordată prin surprindere, fară a i se da timp să înlăture obiectele sau înscrisurile vizate de către organul judiciar, ori să dispară de la domiciliu.
În localitățile mai mari, mașina cu care se deplasează membrii echipei nu va fi oprită în dreptul intrării în imobilul în care se va face percheziția, ci la o distanță mai mare. În localitățile mai mici, în sate, mașina va fi oprită în fața sediilor administrației de stat, a unor întreprinderi, firme, magazine etc., în funcție de distanța până la locul percheziției.
La perchezițiile efectuate în blocurile cu multe etaje, liftul va fi oprit cu un etaj mai sus sau mai jos de palierul la care se află amplasat apartamentul, preferabil fiind ca o parte din membrii echipei să vină pe scară, desigur în măsura posibilităților și fără a forma un grup compact.
În eventualitatea existenței unor câini de pază, în curțile caselor ce vor fi percheziționate sau în apartamente, trebuie găsită o modalitate potrivită de liniștire a acestora, chiar prin invitarea unui vecin care îi cunoaște, ori prin chemarea unei persoane din casă, sub un pretext oarecare, situație în care la poartă trebuie să se prezinte numai o singură persoană sau cel mult două din echipa pregătită pentru percheziție.
Intrarea la locul percheziției se face potrivit particularităților fiecărui caz în parte. De regulă, se sună sau se bate la ușă, membrii echipei așezându-se astfel încât prin vizor ori fereastră să nu fie observată decât o persoană. Dacă în casă sau apartament locuiesc mai multe familii, este indicat să se sune la familia la care nu se face percheziție.
În împrejurările în care ușa nu va fi deschisă, din cauza refuzului persoanei sau faptului că nu este nimeni în casă, se procedează diversificat. Dacă organul judiciar nu sesizează nici o mișcare în locuință, va trebui să se informeze la vecini dacă persoanele căutate sunt sau nu în casă și ce știu despre ele. Asemenea situații pot fi evitate prin obținerea de date bine verificate cu privire la programul de activitate al celor percheziționați, asupra modului lor de viață.
În eventualitatea în care nu este nimeni în casă, se procedează la deschiderea ușii în prezența unui reorezentat al persoanei percheziționate, a unui vecin având capacitate de exercițiu, a responsabilului comitetului de locatari sau a unui delegat al primăriei.
Dacă se constată că, totuși, este cineva în locuință sau în încăpere, se va trece la forțarea ușii, după ce în prealabil s-a atras atenția asupra acestei măsuri, precum și asupra calității organului care efectuează percheziția. Sunt și situații în care cel din locuință răspunde, însă nu deschide ușa imediat, din diverse motive. Întârzierea se poate datora, deseori și intenției persoanei la care se face percheziția de a se debarasa de obiectele compromițătoare, de a le ascunde ș.a., inclusiv de a fugi.
În situațiile deosebite, fără a mai aminti infracțiunile flagrante, când din datele existente la dosar sau din materialul informativ obținut în vederea pregătirii percheziției, rezultă că ne aflăm în fața unor indivizi periculoși, a unor recidiviști etc., se va proceda la pătrunderea forțată, fără întârziere, la locul percheziției. Întreaga operație de pătrundere la locul percheziției se face în prezența martorilor asistenți invitați să participe la efectuarea percheziției și, eventual, a apărătorului ales.
Pentru perchezițiile efectuate la locul de muncă al persoanei, se va apela la sprijinul conducătorilor sau patronilor care au dreptul să permită intrarea în întreprindere sau instituție, persoane care vor fi rugate să procedeze astfel încât să nu se cunoască imediat adevăratul scop al organului judiciar.
2.5.Primele măsuri luate la locul percheziției
După intrarea la locul percheziției, cel care conduce echipa își va prezenta legitimația de magistrat sau polițist și, dacă este cazul., autorizația dată de procuror în vederea efectuării acestui act (art.101 C.pr.pen.). înainte de începerea percheziției propriu-zise, se impune luarea unor măsuri cu caracter preliminar, cum sunt:
Inspectarea rapidă a întregului loc percheziționat, îndeosebi a W.C.- urilor, sobelor, mașinilor de gătit, tuburilor de aruncat gunoiul și, în general, a oricărei instalații ce ar putea fi folosită în vederea distrugerii obiectelor sau înscrisurilor căutate.
Prevenirea încercărilor de semnalizare în exterior, prin manevre de genul așezării sau mutării unor glastre de flori din geam ori balcon, sau tragerea storurilor până la o anumită înălțime, aranjarea perdelelor într-o poziție dinainte stabilită etc. În prezent, este posibilă și comunicarea cu diverși complici prin aparatură telefonică mobilă, radio miniaturizată.
-Luarea măsurilor de contracarare a oricărei acțiuni violente. Din momentul începerii și pe întreaga durată a percheziției, organul de urmărire penală trebuie să fie pregătit să contracareze orice acțiune violentă a persoanei percheziționate, mai ales dacă se dețin date că aceasta ar putea fi înarmată sau că va încerca să se apere.
Prin asemenea măsuri, trebuie prevenite eventualele încercări de sinucidere, posibile în cazul descoperirii unor obiecte care probează categoric participarea persoanei la o infracțiune cu un grad ridicat de pericol social.
-Strângerea tuturor persoanelor găsite la locul percheziției într-o singură încăpere sau într-un spațiu limitat, inclusiv a celor care dorm, în afara copiilor mici, a bolnavilor, spațiu pe care nu-1 vor părăsi până la terminarea percheziției, decât cu aprobarea organului de urmărire penală însărcinat să-i supravegheze.
Persoanele întâlnite la locul supus percheziției domiciliare vor fi legitimate și întrebate în ce calitate sau scop se află în acel loc. Într-un mod asemănător se procedează și cu persoanele care vin după începerea percheziției. Sunt exceptate de la această măsura persoanele venite în interes de serviciu (angajați ai poștei, telefoanelor, RENEL-ului etc), cărora nu li se va permite să ia contact direct cu persoanele percheziționate.
În funcție de natura faptei, mai ales în cazul infracțiunilor flagrante, ca și de particularitățile obiectelor căutate, se poate recurge la o percheziție corporală a persoanelor găsite la locul percheziției.
-Studierea atentă și familiarizarea cu locul ce va fi percheziționat, în vederea cunoașterii exacte a topografiei și caracteristicilor sale, prilej cu care se verifică și datele inițiale deținute de organul de urmărire penală. Persoanei la care se face percheziția i se va cere să dea explicații referitoare la destinația fiecărei încăperi, la cei care le locuiesc sau le folosesc, precum și cu privire la mobilierul, aparatele sau instalațiile existente în locul respectiv. Explicațiile vor fi cu atât mai amănunțite, cu cât există încăperi și dependințe folosite de mai multe familii.
După recunoașterea locului percheziționat, până la verificarea lor efectivă, încăperile vor fi încuiate, ca și mobilierul prevăzut cu încuietori. în acest scop, vor fi luate toate cheile de la persoana la care se face percheziția domiciliară, stabilindu-se dacă aceasta nu deține și alte chei de la posibile ascunzători.
-Organizarea percheziției propriu-zise. După luarea măsurilor preliminare, potrivit planului stabilit în vederea percheziției, ca și pe baza datelor obținute în urma recunoașterii locului de percheziționat, vor fi indicate modalitățile de acțiune, fiecare membru al echipei primind sarcini exacte de la conducătorul percheziției. Vor fi completate măsurile destinate blocării intrărilor și ieșirilor și vor fi puse sub control alte posibilități de comunicare cu exteriorul, cum ar fi, de pildă, telefonul, soneriile, interfoanele, eventualele radiotelefoane.
2.6. Fixarea rezultatelor percheziție
2.6.1.Procesul-verbal de efectuare a perchezitiei
În sens larg prin proces-verbal se înțelege acel înscris în care organele prevăzute de lege consemnează constatări făcute personal (propriis sensibus).
În situația în care în procesul-verbal sunt consemnate relatările altei persoane (cum ar fi: martor, învinuit), acesta nu mai poate fi un mijloc de probă ca înscris, proba rezultând din însăși declarația făcută de către martor sau învinuit.
Potrivit art. 90 alin. (1) C. proc. pen., procesul-verbal încheiat de organele de urmărire penală sau de instanța de judecată este mijloc de probă. De asemenea, constituie mijloace de probă atât procesele-verbale, cât și actele de constatare încheiate de alte organe, când legea prevede în mod expres aceasta [art. 90 alin. (2) C. proc. pen.].
Astfel potrivit art. 224 alin. (2) și (3) C. proc. pen., lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați, pot efectua acte premergătoare urmăririi penale și pot încheia procese-verbale cu privire la cele constatate. De asemenea, pot încheia procese-verbale organele de constatare prevăzute de art. 214 și 215 C. proc. pen.3
Procesele-verbale pot fi împărțite în două categorii, și anume:
– procese-verbale care au funcție probatorie pe fondul cauzei (cum ar fi: procesele-verbale de constatare a infracțiunilor);
– procese-verbale prin care se dovedește efectuarea unor acte procedurale (percheziția, citația etc.).
Referitor la condițiile de formă, pe care trebuie să le îndeplinească procesul-verbal, art. 91 alin. (1) C. proc. pen., detaliază elementele ce trebuie să le cuprindă:
– data și locul unde a fost încheiat;
– numele, prenumele, calitate persoanei care a încheiat procesul-verbal;
– numele, prenumele, ocupația martorilor asistenți, când există;
– descrierea amănunțită a celor constatate, cât și a măsurilor luate;
– numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
– mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal de constatare. Activitatea desfășurată în legătură cu ridicarea de obiecte și înscrisuri sau cu efectuarea percheziției trebuie consemnată într-un proces-verbal care constituie un mijloc de probă scrisă cu privire la faptele și împrejurările constatate cu ocazia efectuării acestor acte, precum și cu privire la modul cum s-a desfășurat efectuarea activității procedurale și la rezultatele acesteia. Dată fiind importanța acestui document, Codul de procedură penală prevede, în cadrul reglementării procedurii percheziției și ridicării de obiecte și înscrisuri, dispoziții speciale privind întocmirea procesului-verbal despre efectuarea acestor acte procedurale. Legea prevede astfel, pe lângă obligația de întocmire a procesului-verbal și mențiunile pe care acesta trebuie să le cuprindă (art. 108 al. 1-3 C.pr. pen.).
Ca orice proces-verbal încheiat în cursul procesului penal, procesul-verbal despre ridicarea de obiecte și înscrisuri sau efectuarea percheziției trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, mențiunile comune acestor înscrisuri.
Acest proces-verbal trebuie să cuprindă, de asemenea, anumite mențiuni speciale despre locul, timpul și condițiile în care obiectele sau înscrisurile au fost descoperite și ridicate. Mențiunile trebuie să conțină amănunte privind dificultatea sau ușurința cu care au fost găsite obiectele sau înscrisurile a căror existență fusese tăgăduită, ori descoperite noi mijloace de probă, precum și descrierea modului în care se găseau ascunse și a stării lor materiale, toate aceste amănunte putând pune în lumină dacă obiectele sau înscrisurile căutate ori noile elemente de fapt descoperite provin dintr-o veritabilă ascundere (datorită inculpatului sau celor ce-l ajută) sau dintr-o înscenare menită să sprijine o învinuire nedreaptă (în sensul dispoziției din art. 259 al. 2 C. pen.). Procesul-verbal trebuie să mai conțină o enumerare și o descriere exactă a obiectelor și înscrisurilor ridicate, în așa fel ca acestea să poată fi recunoscute.
Aceste mențiuni speciale sunt necesare pentru înlesnirea examinării obiectelor și înscrisurilor ridicate și înțelegerea semnificației diverselor indicii pe care aceste mențiuni le pot releva, pentru evaluarea probelor pe care le procură, pentru stabilirea conexiunii dintre diferitele elemente probatorii existente în cauză, în afară de această importanță a mențiunilor arătate mai sus în sfera probațiunii, unele mențiuni, cum sunt cele privitoare la locul și timpul efectuării actului procedural, servesc și la verificarea legalității acestuia sub aspectul condițiilor cerute de lege pentru înfăptuirea lui.
Enumerarea și descrierea amănunțită a înscrisurilor și obiectelor descoperite și ridicate ajută la producerea și recunoașterea lor în fața instanței de judecată și constituie o garanție împotriva unei eventuale substituiri sau alterări.
Legea prevede, de asemenea, că în procesul-verbal trebuie să se facă mențiune și despre obiectele care nu au putut fi ridicate, precum și despre persoana la care au fost lăsate în păstrare.
În procesul-verbal al percheziției se face mențiune numai despre numărul și natura obiectelor sechestrate, descrierea acestora făcându-se în procesul-verbal separat care constată sechestrarea lor. În procesul-verbal al percheziției se va menționa, de asemenea, dacă obiectele neridicate au fost lăsate în păstrare persoanei la care au fost găsite ori unui custode.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri și percheziția fiind efectuate în prezența unor martori asistenți, procesul-verbal va trebui să cuprindă, cu privire la acești martori, mențiunile arătate în art. 93 C. pr. pen.
Când organul judiciar a reținut numai copia unui înscris care servește ca mijloc de probă se face mențiune despre aceasta în procesul-verbal. De asemenea se face, când este cazul, mențiune despre împrejurarea că percheziția domiciliară a fost efectuată fară autorizația procurorului, dar cu consimțământul persoanei la care s-a făcut, precum și despre faptul că percheziția a continuat și după ora 20.
Copia procesului-verbal. Legea prevede că o copie de pe procesul-verbal se trimite persoanei la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obiecte și înscrisuri, iar în lipsa acesteia reprezentantului său sau unui membru al familiei, celor cu care locuiește sau unui vecin și, dacă este cazul, custodelui (art. 108 al. 4 C. pr. pen.).Când percheziția sau ridicarea de obiecte și înscrisuri se face la o unitate a vreunei organizații din cele prevăzute în art. 145 C. pen. o copie a procesului- verbal se lasă reprezentantului unității (art. 111 lit. d C. pr. pen.).
Remiterea copiei de pe procesul-verbal dă posibilitate celor interesați să ia cunoștință de îndată de conținutul acestui act și, la nevoie, să se plângă procurorului. Copia procesului-verbal remisă celui în drept constituie totodată o garanție împotriva unei eventuale modificări ulterioare a acestuia prin ștersături ori adăugiri. în fine, o copie de pe procesul-verbal trebuie remisă și custodelui în păstrarea căruia au fost lăsate obiectele sechestrate. Custodele are dreptul să primească, de asemenea, o copie a procesului-verbal de sechestrare. Datorită acestor înscrisuri custodele este pus în situația de a cunoaște exact limitele răspunderii sale și poate face, când i se cere, dovada că a păstrat obiectele încredințate în numărul și în starea din momentul în care i-au fost încredințate.
2.6.2.Măsuri privind obiectele și înscrisurile ridicate
În reglementarea procedurii percheziției și ridicării de obiecte și înscrisuri sunt prevăzute dispoziții speciale privind conservarea, restituirea și eventuala valorificare a obiectelor și înscrisurilor ridicate. Aceste dispoziții privesc pe de o parte măsurile ce se iau în vederea păstrării obiectelor și înscrisurilor, câtă vreme sunt necesare înfăptuirii justiției penale, iar pe de altă parte măsurile referitoare la soarta acestor obiecte și înscrisuri după ce scopul ridicării lor a fost atins.
Legea prevede ca normă generală obligația pentru organul de urmărire penală sau instanța de judecată de a dispune ca obiectele și înscrisurile ridicate, care constituie mijloace de probă, să fie atașate la dosar ori păstrate în alt mod (art. 109 al. 1 C. pr. pen.). Înscrisurile care constituie mijloace de probă sunt mai totdeauna atașate la dosarul cauzei, așa că îl însoțesc și fac parte din materialul acestuia; Obiectele, dimpotrivă, pot fi rareori atașate material la dosar și incluse printre piesele acestuia. Legea ținând seama de această realitate prevede că organul de urmărire penală sau instanța de judecată, după caz, va dispune care obiecte sau înscrisuri vor fi atașate la dosar și care vor fi păstrate în alt mod.
De regulă, înscrisurile și în special obiectele care constituie mijloace de probă și care nu pot fi atașate la dosar sunt păstrate în depozitul organului de urmărire penală sau al instanței de judecată. Legea prevede însă că atât obiectele cât și înscrisurile pot fi fotografiate, în care caz fotografiile, vizate de organul respectiv, se atașează la dosar, iar obiectele și înscrisurile se păstrează, până la soluționarea definitivă a cauzei, în depozitul organului de urmărire penală sau al instanței de judecată la care se găsește dosarul (art. 109 al. 2 și 3 C. pr. pen.). Obiectele și înscrisurile care constituie mijloace de probă și sunt păstrate în depozit însoțesc dosarul cauzei, atunci când acesta trece de la organele de urmărire la instanțele de judecată, precum și atunci când cauza este strămutată (art. 60 al. 1 C. pr. pen.) sau trimisă la o altă instanță (art. 380 al. 2 C. pr. pen.).
Deși legea prevede că organul judiciar trebuie să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită, este totuși uneori posibil să fie ridicate sau predate obiecte sau înscrisuri care se dovedesc ulterior a nu avea legătură cu fapta săvârșită. Organul de urmărire penală ori instanța de judecată, de îndată ce constată că obiectul sau înscrisul nu constituie un mijloc de probă, îl restituie persoanei căreia îi aparține (art. 109 al. 2 C. pr. pen.).
Nu se restituie obiectele și înscrisurile care, deși nu au legătură cu fapta comisă, sunt însă dintre acelea supuse măsurii de siguranță a confiscării speciale. Deși legea prevede că obiectele și înscrisurile a căror circulație sau deținere este interzisă, găsite cu ocazia percheziției, trebuie în mod obligatoriu să fie ridicate (art. 105 al. 2 C. pr. pen.), restituirea lor e posibilă atunci când ulterior se constată că au fost greșit considerate ca fiind interzise.
De la regula că obiectele și înscrisurile ridicate, care constituie mijloace de probă, trebuie să fie păstrate până la soluționarea definitivă a cauzei, legea prevede o excepție admițând că aceste obiecte, dacă nu sunt dintre cele supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin, chiar înainte de soluționarea definitivă a cauzei, cu condiția ca prin această restituire anticipată să nu se stânjenească aflarea adevărului (art. 109 al. 5 C. pr. pen.). Măsura se justifică prin aceea că existența și valoarea obiectului sau înscrisului ca mijloc de probă sunt constatate în materialele dosarului cauzei și deci scopul pentru care au fost ridicate este procesual îndeplinit. Legea prevede totuși ca măsură de prudență îndatorirea organului de urmărire penală și instanței de judecată de a pune în vedere persoanei căreia i se restituie obiectele că are obligația de a nu le înstrăina până la soluționarea definitivă a cauzei. În felul acesta, în eventualitatea că va fi nevoie în cursul procesului de obiectele restituite, acestea vor putea fi readuse la organul judiciar care ar solicita restituirea.
În fine, legea prevede unele măsuri speciale de conservare sau valorificare a obiectelor ridicate atunci când acestea sunt bunuri perisabile sau obiecte din metale prețioase, pietre prețioase, mijloace de plată străine, titluri de valoare, obiecte de artă sau de muzeu, colecții de valoare sau sume de bani. Potrivit dispoziției art. 110 C. pr. pen., măsurile de conservare și valorificare aplicabile sunt acelea pe care legea le prevede în cazul bunurilor sechestrate (art. 165 C. pr. pen.)dacă bunurile constituie mijloace de probă și dacă nu este cazul să fie restituite (fiindcă sunt supuse confiscării sau fiindcă organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că nu pot fi restituite înainte de soluționarea definitivă a cauzei).
2.6.3. Alte metode de fixare a probelor
Fixarea prin fotografiere. Fotografierea este un procedeu tehnic deosebit de valoros nu atât prin caracterul său ilustrativ, ci mai ales prin obiectivitatea și precizia cu care sunt redate caracteristicile obiectelor, precum și a ascunzătorilor în care au fost descoperite.
Astfel, pentru a fi cât mai sugestivă, fotografia de percheziție va fixa, în ordine, imaginea de ansamblu a locului percheziției, fotografiile schițe ale încăperii sau spațiului în care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, precum și fotografiile dc detaliu ale acestora, a ascunzătorilor sau ale modului de camuflare, în scopul punerii în evidență a caracteristicilor de identificare.
Pentru a ușura înțelegerea mai exactă a imaginilor, raportată la mențiunea din procesul-verbal, în ipoteza descoperirii mai multor obiecte în diverse locuri, este indicat să se procedeze la fotografierea și indicarea acestora cu numere existente în trusa criminalistică. Fotografiile care redau imaginea obiectelor și înscrisurile ce nu sunt atașate la dosar vor fi vizate, ștampilate și incluse în dosar, sub forma unor planșe.
Înregistrarea pe bandă videomagnetică. Înregistrările video, ca și filmarea, sunt modalități tehnice de fixare a rezultatelor percheziției (care se dovedesc superioare fotografierii), modalități devenite, în prezent, aproape indispensabile surprinderii de secvențe, de momente-cheie ale unor percheziții dificile, efectuate în cazuri deosebite, complexe. Înregistrarea video va reda mai exact, complet, sub o formă dinamică, cele mai semnificative aspecte ale percheziției și, mai ales, imaginea obiectelor ori înscrisurilor cu toate caracteristicile din chiar momentul descoperii lor. Acesta nu exclude, însă, efectuarea de fotografii judiciare.
Desenul-schiță. Schițele efectuate vor cuprinde locul percheziției, în întregime, indicându-se punctele în care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manieră asemănătoare schiței efectuate cu ocazia cercetării la fața locului.
Fixarea prin intermediul desenului-schiță își găsește utilitatea atât în cazul percheziționării unor suprafețe mari de teren, cât și a unor locuri închise, cu o compartimentare complicată, greu de descris în procesul-verbal sau de fixat prin fotografiere. De exemplu, este necesar să se execute schița unor încăperi construite prin modificarea zidurilor, în scopul ascunderii persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală sau de la executarea pedepsei, a unor depozite de arme, de produse toxice, stupefiante etc.
2.7. Verificarea regularității actului procedural
Deși percheziția și mai ales ridicarea de obiecte și înscrisuri au ca scop, de regulă, strângerea unor mijloace de probă a căror existență este cunoscută sau presupusă pe baza unor temeiuri serioase, totuși cu ocazia efectuării acestor acte procedurale se pot descoperi noi mijloace de probă și se pot obține noi elemente de fapt de natură să servească fie la completarea, fie la punerea în valoare a probelor existente. Uneori, în cazul percheziției, scopul acesteia îl constituie descoperirea unor noi mijloace de probă sau a unor date noi cu privire la fapta săvârșită, de natură să precizeze ori să completeze informațiile existente.
Când organul judiciar descoperă obiecte sau înscrisuri noi care au legătură cu fapta săvârșită, trebuie să procedeze la constatarea și la ridicarea lor, examinând totodată și fixând, dacă este cazul, prin fotografiere sau prin descriere în procesul-verbal constatator al actului procedural, locul, starea și poziția în care se aflau obiectele sau înscrisurile în momentul descoperirii acestora.
Cu aceeași atenție organul judiciar va constata orice date noi care pot servi la aflarea adevărului; de asemenea vor fi examinate obiectele și înscrisurile a căror deținere sau circulație este interzisă și vor fi constatate condițiile în care au fost descoperite, mai ales atunci când aceste obiecte sau înscrisuri constituie corpuri delicte în săvârșirea altor infracțiuni.
Cu ocazia efectuării percheziției domiciliare este posibil, datorită caracterului inopinat al acesteia, ca cei care o efectuează să surprindă și să ia cunoștință de împrejurări și fapte din viața personală a celui la care se face percheziția, care nu au legătură cu fapta săvârșită și a căror divulgare ar constitui o atingere adusă vieții intime a acestei persoane. Această ingerință fiind întâmplătoare este firește scuzabilă, în schimb divulgarea datelor de viață personală nu ar putea fi cu nimic justificată. De aceea legea prevede obligația pentru organul judiciar care efectuează percheziția de a lua măsuri ca aceste date să nu devină publice (art. 105 al. 3 C. pr. pen.). În acest scop organul judiciar atrage atenția martorilor asistenți și celorlalte persoane străine care asistă la efectuarea percheziției că au obligația de a nu divulga fapte și împrejurări legate de viața personală a celui la care se face percheziția. Dealtfel persoanele care iau cunoștință despre efectuarea actului procedural sunt obligate în genere să păstreze secretul asupra constatărilor de orice fel făcute cu acest prilej.
Activitatea desfășurată cu ocazia efectuării percheziției sau ridicării de obiecte și înscrisuri este verificată sub aspectul legalității și rezultatului său, după caz, atât în faza urmăririi penale, cât și în faza judecății, confirmându-se, infirmându-se sau dispunându-se, atunci când este cazul, aplicarea sancțiunilor procesuale incidente și refacerea, când este posibil, a actului procedural efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale.
În faza urmăririi penale. Când ridicarea de obiecte și înscrisuri sau percheziția se efectuează de organul de cercetare penală, competent să verifice legalitatea acestora este procurorul care supraveghează urmărirea penală în cauză, iar dacă urmărirea este efectuată de procuror, competența revine, după caz, procurorului șef al unității sau procurorului ierarhic superior (art. 209 al. 5 C. pr. pen.).
Procurorul poate proceda la verificarea din oficiu sau la plângerea persoanei vătămate în interesele sale legitime (art. 275 C. pr. pen.), iar verificarea privește îndeplinirea condițiilor și respectarea regulilor prevăzute de lege pentru efectuarea percheziției sau ridicării de obiecte și înscrisuri. Întrucât încălcarea acestor dispoziții nu atrage nulitatea actului decât atunci când vătămarea adusă prin efectuarea acestuia nu poate fi înlăturată în alt mod, procurorul va trebui să examineze fiecare caz de încălcare a legii pentru a constata dacă există vătămare și dacă aceasta poate fi înlăturată în alt mod.
Când actul procedural a fost efectuat cu nerespectarea unor dispoziții care constituie garanții ale libertății persoanei (de ex.: actul a fost efectuat fără autorizația procurorului sau în timpul nopții, ori în absența persoanei în cauză, sau a reprezentantului acesteia), aceste încălcări nu implică neapărat o vătămare; dar chiar atunci când s-a cauzat o vătămare, aceasta va atrage nulitatea actului numai dacă acea vătămare nu va putea fi înlăturată în alt mod (de ex., în cazul percheziției domiciliare fără autorizația procurorului prin consimțământul ulterior al persoanei sau al conducerii unității la care s-a efectuat percheziția ori de la care s-au ridicat obiecte sau înscrisuri, ori în cazul ridicării unui obiect sau unui înscris care nu are vreo legătură cu fapta săvârșită, prin restituirea acelui obiect sau înscris). în practică este greu celui care se plânge să pretindă că a fost pe nedrept vătămat când obiectul sau înscrisul căutat a fost găsit la el, sau când au fost descoperite la el obiecte sau înscrisuri având legătură cu fapta comisă pe care era obligat să le predea.
Când îndeplinirea condiției prevăzute de lege nu a fost posibilă (de ex. nu au putut fi găsite persoane care să asiste ca martori asistenți la efectuarea actului, ori ca reprezentant al persoanei la care se face percheziția sau de la care se ridică obiecte sau înscrisuri, ori nu a putut fi găsită o persoană de același sex cu cea percheziționată), actul efectuat în astfel de condiții nu va fi nul, însă va fi mai lesne de combătut.
Procurorul care constată că percheziția sau ridicarea de obiecte și înscrisuri nu a fost făcută cu respectarea dispozițiilor legale și că se impune anularea acesteia, o infirmă motivat dispunând, când este posibil, refacerea actului procedural respectiv.
Când procesul penal se află în faza judecății, verificarea rezultatului și legalității percheziției și ridicării de obiecte și înscrisuri este de competența instanței de judecată.
Procedând la această verificare din oficiu sau la cererea vreuneia din părți, instanța de judecată folosește același mod de examinare ca cel folosit de procuror în faza urmăririi penale, putând pronunța nulitatea acestor acte procedurale dacă cauza de nulitate a fost invocată în faza de urmărire și plângerea celui ce se pretinde vătămat a fost respinsă sau a fost invocată în cursul efectuării actului, când percheziția este efectuată de instanța de judecată cu ocazia unei cercetări locale și persoana ce se pretinde vătămată este de față, sau în fine a fost invocată la primul termen de judecată cu procedura completă când persoana a lipsit la efectuarea actului.
Dacă instanța ajunge la concluzia că este cazul ca actul procesual al percheziției sau ridicării de obiecte și înscrisuri să fie anulat, va dispune, când mai este posibil, restituirea cauzei procurorului pentru refacerea actului efectuat cu încălcarea legii.
CAPITOLUL III
PARTICULARITĂȚILE EFECTUĂRII PERCHEZIȚIEI DOMICILIARE, CORPORALE ȘI INFORMATICE
3.1.Reglementarea percheziției domiciliare
Percheziția domiciliară este un procedeu probatoriu ce constă în cercetarea domiciliului unei persoane pentru găsirea și ridicarea unor obiecte sau înscrisuri cunoscute de organul judiciar, dar nepredate de posesorul acestora de bunăvoie, precum și în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare soluționării cauzei penale.
În același sens, recent, prin decizia-cadru a Consiliului U.E 2008/978/JAI din 18 decembrie 2008, privind mandatul europear pentru obținerea probelor, s-a arătat că percheziția va presupune luarea oricăror măsuri în cadrul unei proceduri penale prin care se solicită unei persoane fizice sau juridice să predea sau să participe la predarea unor obiecte, documente sau date, în caz contrar acestea putând fi ridicate fără consimțământul acestor persoane.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 535/2004, accesul într-un loc constă în „căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect”.
Astfel, de lege lata reglementarea privește două activități: pe de o parte, „accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect”, pe de altă parte, „căutarea unor informații, documente sau înscrisuri” existente la locul sau conținute de obiectul la care s-a autorizat accesul.
Formularea la care legiuitorul s-a oprit este inadecvată, deoarece operațiunea de căutare de informații, documente sau înscrisuri nu reprezintă în sine o tehnică de investigare, ci – astfel cum s-a mai observat în literatura de specialitate – un obiectiv al accesului. Mai mult, analiza art. 20 din Legea nr. 535/2004 relevă și caracterul redundant al exprimării; conform textului, „amenințările la adresa securității naționale […] constituie temeiul legal pentru a se propune […] autorizarea efectuării unor activități în scopul culegerii de informații (s.n.), constând în: […] căutarea unor informații (s.n.), documente sau înscrisuri”. Culegerea de informații nu poate fi concepută fără căutarea lor, motiv pentru care referirea la această ultimă operațiune este inutilă.
De asemenea, s-ar fi impus și o mai bună corelare legislativă în utilizarea unor termeni, având în vedere definiția pe care art. 15 lit. a) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate o consacră noțiunii cie informații – orice documente, date, obiecte sau activități, indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau punere în circulație – definiție din care rezultă că cel puțin documentele sunt o categorie de informații.
Din aceste considerente, apreciem că într-o viitoare reglementare această tehnică specială de investigare ar trebui să-și găsească formulare mai simplă și cuprinzătoare, respectiv „accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect”.
Prin acces se înțelege activitatea de pătrundere în anumite ¡pății private, iar deschiderea unui obiect reprezintă desfacerea sa
Locul în care se autorizează accesul serviciilor e informații ține, prin însăși esența măsurii, de spațiul privat al individului, noțiune ce trebuie interpretată extensiv. Luând în considerare că o atare operațiune constituie o ingerință în dreptul la viață privată, prin „loc” este avut în vedere mai întâi domiciliul înțeles cu prioritate ca spațiu fizic determinat unde persoana își desfășoară viața privată, de familie ori alte asemenea legături Apreciem însă că au deplină aplicabilitate în domeniu și orientării jurisprudenței europene asupra acestei noțiuni.
Așadar, domiciliul vizat de accesul autorizat poate fi și orice reședință secundară a individului, precum și acele locuri în care persoana își desfășoară activitatea sa profesională: sediul societăți, al agenției, cabinetul avocatului. Nu prezintă importanță titlul sub care persoana deține și folosește efectiv locuința ori sediul (proprietar, chiriaș, locuință de serviciu, locuință de protocol etc), după cum nu are relevanță dacă acestea fac parte din domeniiil public sau domeniul privat.
În al doilea rând, accesul poate fi autorizat și la locul de muncă al individului, indiferent dacă este vorba de un spațiu aparținând unei instituții publice, unei persoane juridice private, unei asociații sau fundații ori de un spațiu destinat unei activități liberale.
În al treilea rând, această operațiune se poate derula chiar în locuri deschise (curte, terasă), însă într-o atare situație autorizarea prevăzută de lege este necesară doar dacă acestea țin de spațiul privat al unei persoane.
În reglementarea acestei măsuri, legea nu impune condiția ca „locul” să aparțină individului suspectat de comiterea unor fapte ce constituie amenințări la adresa securității naționale. Întrucât legea nu distinge, înseamnă că accesul poate fi autorizat în orice loc unde cercetarea este aptă a furniza informații de interes. Poate fi deci vorba inclusiv de domiciliul, reședința ori locul de muncă al unei alte persoane decât suspectul.
Însă este necesar ca la baza unei asemenea măsuri să stea informații în sensul că cel monitorizat s-a folosit, fie și numai temporar, de locul vizat – cu sau fără știrea deținătorului – și că în spațiul respectiv urmează a se identifica informații relevante pentru securitatea națională. Astfel, este posibil ca o persoană, după ce a procurat ori sustras înscrisuri clasificate secret de stat în vederea transmiterii lor către agenți ai unei puteri străine, să le ascundă temporar în locuința unei alte persoane cu care se află în relații apropiate.
Posibilitatea serviciilor de informații de a pătrunde autorizat în spațiul privat al unei alte persoane decât cea care comite fapta prevăzută de art. 3 din Legea nr. 51/1991 nu constituie o situație inedită în peisajul legislativ românesc, existând unele similitudini cu instituția percheziției.
În acest sens, art. 100 alin. (I) și (5) C.proc.pen. prevede că percheziția domiciliară se poate dispune și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea acesteia este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor, iar în cuprinsul autorizației se va indica – alături de numele învinuitului sau inculpatului – și numele persoanei la domiciliul sau reședința căreia se efectuează percheziția; de aici rezultă că percheziția se poate efectua și la o altă persoană decât cea față de care s-a început urmărirea penală.
Spre deosebire de interceptarea comunicărilor, transpunerea afectivă în practică a măsurii accesului presupune și respectare unor reguli tactice. Se impune cunoașterea cât mai exactă atât a locului unde activitatea urmează a se derula (amplasamentul apartamentului, numărul camerelor și dispunerea lor, număru ipartamentelor de pe palier, existența unor spații comerciale la nivelul inferior al clădirii, prezența unui paznic etc.), cât și a persoanelor care domiciliază ori își desfășoară activitatea în respectivul spațiu (program de lucru, relații de familie ori extraconjugale aporturi cu vecinii etc.).
O atenție sporită trebuie acordată momentului în care accesul se realizează, nu numai din perspectiva posibilităților concrete de pătrundere în imobil (în lipsa persoanelor ce locuiesc în imobil), iar și din considerente de oportunitate (spre exemplu, în ipoteza în care se cunoaște că, în mod regulat, suspectul depozitează în locuința de domiciliu documentele clasificate sustrase, dar pentru perioade relativ scurte de timp – 1-2 zile).
Echipa care realizează accesul trebuie să fie dotată atât cu mijloace tehnice adecvate pentru realizarea efectivă a pătrunderii – pentru deschiderea ușilor, a încuietorilor, a grilajelor, a ferestrelor, pentru anihilarea sistemelor de alarmare – cât și pentru derularea activităților de culegere de informații în interiorul spațiului în care s-a pătruns (de exemplu, aparatură de fotocopiere a documentelor, echipamente și ambalaje pentru ridicarea și depozitarea unor mostre de substanță).
De asemenea, ținând cont de faptul că accesul reprezintă o metodă specifică activității de informații pentru realizarea securității naționale – având, potrivit art. 17 lit. e) din Legea nr. 182/2002, caracter secret de stat – este obligatorie disimularea atât a prezenței, cât și a apartenenței membrilor echipei la instituțiile cu atribuții în domeniu.
În principiu, echipa care realizează întreaga operațiune se compune din: grupul ce efectuează propriu-zis pătrunderea și căutarea informațiilor; grupul care asigură supravegherea în exteriorul locului accesat, grupul care ține sub observație locatarii spațiului în care s-a pătruns (executându-și sarcinile în zonele unde aceștia se află în momentul accesului), grupul care coordonează activitatea și asigură comunicarea între membri.
Această activitate – ce presupune o ingerință în dreptul la domiciliu, înțeles în sens european – satisface exigențele art. 8 parag. 2 din Convenția europeană, fiind prevăzută de lege necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit (apărarea securității naționale). În plus, legiuitorul a prevăzut și controlul judiciar al îndeplinirii acestor cerințe, activitățile de strângere a informațiilor desfășurându-se în condițiile prevăzute în autorizația judecătorului.
3.1.1.Condiții generale pentru dispunerea percheziției domiciliare
Inviolabilitatea domiciliului a fost prevăzută de legiuitoru român ca principiu constituțional (art. 27 din Constituție) și detaliată în Codul de procedură penală prin reglementarea cazurilor condițiilor în temeiul cărora poate fi efectuată percheziția.
Potrivit art. 100 C.proc.pen., efectuarea percheziției domiciliare se poate dispune când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor.
Deși formularea legiuitorului este deslul de largă, percheziția se poate dispune numai dacă există o suspiciune rezonabilă că prin realizarea acestui procedeu probatoriu pot fi descoperite, ridicate sau conservate probe cu privire la săvârșirea infracțiunii pentru care a fost începută urmărirea penală, iar obținerea acestor probe este necesară (și proporțională) pentru buna desfașurare a procesului penal.
Legiuitorul nu impune vreo altă condiție referitoare la natura infracțiunii pentru care se poate încuviința percheziția, aceasta putând fi realizată atât în cazul infracțiunilor pentru care urmărirea penală este efectuată din oficiu, cât și atunci când acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă.
Nu prezintă importanță dacă urmărirea penală a fost începută in rem sau in personam, respectarea exigențelor de necesitate și proporționalitate ale ingerinței în dreptul la respectarea domiciliului cu scopul urmărit fiind obligatorie în ambele cazuri.
În vederea protecției domiciliului, legiuitorul român a apreciat că nu se impune reglementarea posibilității dispunerii percheziției domiciliare în faza actelor premergătoare, când organele de urmărire penală sesizate în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 C.proc.pen. efectuează anumite acte sau desfășoară anumite activități pentru a aprecia dacă se impune începerea urmăririi penale. De asemenea, art. 4933 alin. (I) lit. c) C.proc.pen. prevede posibilitatea efectuării percheziției domiciliare în scopul identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor dale în urmărire.
Legiuitorul constituțional permite pătrunderea în locuința unei persoane fără consimțământul acesteia și în următoarele situații: executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești; înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; apărarea securității naționale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei epidemii.
În toate aceste cazuri nu se pot efectua acte specifice percheziției domiciliare de către organele de urmărire penală care, pătrund în locuința unei persoane în scopurile enumerate mai sus, constată existența unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu urmărirea penală, ingerința în dreptul la domiciliu reglementată de instituție fiind de strictă interpretare.
3.1.2. Aspecte procedurale privind percheziția domiciliară
Potrivit art. 100 alin. (3) C.proc.pen., percheziția dom ciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheie motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau
cursul judecății.
Percheziția se poate dispune de judecătorul de la instanța competentă sesizată prin cererea (referatul) procurorului, care trebuie : fie motivată în fapt și în drept, fiind necesar să cuprindă: mențiunea cu privire la începerea urmăririi penale și indicarea infracțiunii pentru care aceasta se efectuează; indicarea locului unde se solicită efectuarea percheziției; indicarea probelor (directe sau indirecți sau a datelor, informațiilor din care rezultă suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită o infracțiune și că în locul în care se solicită efectuarea percheziției există probe cu privire la comitere acesteia sau urme ale infracțiunii; motivarea caracterului necesar al măsurii descoperirii și strângerii de probe necesare aflării adevărului în cauză.
Deși nu există o prevedere legală expresă cu privire la necesitatea înaintării de către procuror a dosarului de urmărire penală odată cu cererea de încuviințare a efectuării percheziției, considerăm că în vederea analizării de către judecător a legalității sau proporționalității solicitării este necesară atașarea întregului dosar de urmărire penală.
În cursul urmăririi penale, competența materială de a dispune percheziția aparține judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se afla sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
În cursul judecății, competența materială de a dispune percheziția aparține judecătorului ce face parte din completul la care a fost repartizată aleatoriu cauza, instanța poate dispune percheziția din oficiu, la cererea procurorului sau a vreunei părți.
Cererea de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare se judecă în camera de consiliu, fără citarea părților, cu participarea obligatorie a procurorului.
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 alin. (4) C.proc.pen., Curtea Constituțională a apreciat că „aceste dispoziții legale reglementează posibilitatea dispunerii percheziției domiciliare în cursul primei faze a procesului penal, și anume în faza de urmărire penală. Aceasta se dispune, în acord cu prevederile constituționale ale art. 27 alin. (3), de către judecător, în condițiile și în formele prevăzute de Codul de procedură penală
Potrivit art. 102 C.proc.pen., instanța poate proceda la efectuarea percheziției cu ocazia unei cercetări locale. în celelalte cazuri, dispoziția instanței de judecată de a se efectua o percheziție se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a constatat că „nu poate fi primită critica de neconstitutionalitate, deoareci prevederile art. 129 clin Constituție circumscriu legii – în speța Codului de procedură penală – condițiile în care se pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Or, dispozițiile art 100 alin. (4) din Codul de procedură penală se constituie în norme de procedură, care pot fi stabilite exclusiv de legiuitor, în virtutea dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
Percheziția constituie un procedeu de descoperire a mijloacelor materiale de probă încuviințarea percheziției nereprezentând un proces, ci o măsura procesuală luată pentru strângerea probelor necesare aflării adevărului. Lipsa citării părților la încuviințarea măsurii nu încalcă drepturile constituționale ale acestora, percheziția efectuându-se în prezența persoanelor de la care se ridică obiecte sau înscrisuri ori în prezența unui reprezentant al acestora. De asemenea, dispozițiile art. 100 alin. (4) C.proc.pen. nu conțin norme contrare dreptului părților la apărare și la un proces echitabil, acestea putând formula, atât în timpul urmăririi penale, cât și în timpul judecății, toate apărările pe care le consideră necesare”.
Judecătorul va admite cererea parchetului, prin încheiere,, și va dispune efectuarea percheziției, dacă consideră că există motive rezonabile pentru a se bănui că în imobilul în care se solicită efectuarea percheziției se găsesc probe în legătură cu infracțiunea pentru care a fost începută urmărirea penală, vreun obiect sau vreun înscris a cărui existență sau deținere este tăgăduită de învinuit, bunuri obținute sau primite ca urmare a comiterii infracțiunii, urme ale infracțiunii, și ingerința în dreptul la respectarea domiciliului este proporțională cu scopul urmărit (spre exemplu, aceste probe nu ar putea fi obținute deloc sau cu mare dificultate prin alte mijloace). În caz contrar judecătorul va respinge cererea de încuviințare a percheziției.
Având în vedere că încuviințarea percheziției domiciliare este dispusă de un judecător independent și imparțial, fiind astfel asigurat controlul judiciar a priori, legiuitorul nu a reglementat nicio cale de atac împotriva încheierii judecătorului, controlul de legalitate fiind încorporat.
O nouă cerere de percheziție domiciliară formulată pentru aceleași motive și în privința acelorași locuri este inadmisibilă, după respingerea primei cereri. Dacă însă, după judecarea primei cereri, apar fapte sau împrejurări noi, procurorul poate formula o nouă cerere de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare.
Față de specificitatea și natura cererii apreciem că pronunțarea trebuie să aibă loc tot în camera de consiliu, cerința publicității rezultatului deliberării nefiind incidență în această materie.
Minuta se consemnează în registrul de evidență a sesizărilor privind autorizarea efectuării perchezițiilor date de judecător în cursul urmăririi penale, care nu este destinat publicității.
Potrivit art. 100 alin. (41) C.proc.pen., în baza încheierii judecătorul emite de îndată autorizația de percheziție, care trebuie să cuprindă: denumirea instanței, data, ora și locul emiterii, numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis autorizația de percheziție, perioada pentru care s-a emis autorizația, locul unde urmează a se efectua percheziția, numele persoanei la domiciliul sau reședința căreia se efectuează percheziția, numele învinuitului sau inculpatului, dacă este cunoscut“.
Deși scopul percheziției este de a descoperi în locuință obiecte sau înscrisuri a căror existență sau deținere este tăgăduită ori descoperirea și strângerea probelor necesare urmăririi penale legiuitorul nu prevede ca mențiuni obligatorii ale încheierii pri care se dispune percheziția sau ale autorizației de percheziți activitățile pe care organele de urmărire penală le pot efectua și în considerarea cărora s-a dispus măsura.
Apreciem că ingerința în dreptul la respectarea domiciliului nu poate fi nelimitată, întrucât o astfel de măsură ar fi disproporționată față de scopul urmărit. Prin urmare, autorizația de percheziție trebuie să conțină dispoziții minimale concrete cu privire la obiectivele ce trebuie urmărite cu ocazia efectuării percheziției (de exemplu, indicarea obiectelor ce trebuie căutate, a spațiilor sau bunurilor care trebuie percheziționate), care să permită un control asupra respectării dispoziției judecătorului.
Chiar dacă nu există nicio mențiune expresă în autorizația de percheziție, legiuitorul a prevăzut obligația ridicării obiectelor sau înscrisurilor a căror circulație sau deținere este interzisă.
Autorizația de percheziție poate fi folosită numai o singură dată, organul de urmărire penală având, așadar, obligația de a mobiliza resursele umane și materiale necesare pentru buna desfășurarea a procedeului probatoriu. Dacă, ulterior, este necesară efectuarea unei noi percheziții în aceeași loc, trebuie solicitată o nouă autorizație, chiar și pentru perioada pentru care se dispusese autorizația anterioară.
Considerăm că judecătorii care au încuviințat efectuarea percheziției domiciliare nu satisfac cerințele de imparțialitate obiectivă și subiectivă prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană, pentru a participa la judecarea cauzei, în vederea respectării principiului separării funcțiilor judiciare. Astfel, judecătorii care au emis autorizația de percheziție (exercitând funcții de instrucție) nu satisfac cerințele imparțialității obiective pentru a participa la judecarea cauzei (funcția de judecată). Totodată, dezbaterea excluderii probelor nelegal sau neloial administrate ar fi lipsită de utilitate, în condițiile în care autorizația de percheziție a fost dispusă de același judecător ce urmează să judece cauza. În aceste condiții este justificată temerea rezonabilă a inculpatului trimis în judecată (a cărui acuzație este întemeiată pe probele obținute în urma percheziției autorizate de judecător) cu privire la lipsa de imparțialitate subiectivă a judecătorului, existând aparența că soluționarea cauzei poate fi influențată de convingerile personale ale magistratului ce a autorizat ingerința în dreptul său la domicilia.
Judecătorul care a încuviințat efectuarea percheziției domiciliare nu este incompatibil a soluționa, în cursul urmăririi penale, o propunere de luare, prelungire, revocare, sau înlocuire a măsurii arestării preventive, sau de revocare a obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, ori o cerere de liberare provizorie, întrucât în toate aceste ipoteze, judecătorul exercită numai funcții de instrucție, similare judecătorului de libertăți din alte legislații.
3.1.3.Efectuarea percheziției domiciliare
Percheziția domiciliară dispusă în cursul urmăririi penale se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi.
Legiuitorul a prevăzut anumite garanții aplicabile pe parcursul desfășurării procedurii percheziției, în vederea satisfacerii cerinței proporționalității ingerinței cu scopul urmărit.
Organul judiciar care urmează a efectua percheziția domiciliară trebuie să se legitimeze și să prezinte autorizația emisă de judecător.
În jurisprudență s-a arătat că nu se poate reține comportamentul abuziv al organelor de urmărire penală aflate în posesia autorizației de percheziție care au procedat la spargerea ușii de acces a locuinței unde urma să fie efectuată percheziția, în condițiile în care, deși și-au declinat calitatea oficială, inculpata a refuzat să le permită accesul în imobil.
Percheziția domiciliară nu poate fi efectuată în timpul nopții. Organele de urmărire penală pot pătrunde în domiciliul unei persoane în vederea efectuării percheziției între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiune flagrantă sau când percheziția urmează să se efectueze într-un local public. Percheziția care este începută între orele 6-20 poate fi continuată și în timpul nopții.
În practica judiciară s-a arătat că ridicarea de obiecte conținând droguri (o pungă ce conținea canabis), descoperite de către lucrătorii de poliție într-o locuință în urma unei sesizări pentru tulburarea liniștii publice, înainte de începerea urmăririi penale este legală, fiind efectuată cu respectarea dispozițiilor art. 21- C.proc.pen., și nu constituie percheziție domiciliară în sensul art. 100 C.proc.pen.
La efectuarea percheziției domiciliare trebuie să participe persoana de la care se ridică obiecte ori înscrisuri sau la care si efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia, percheziția trebuie să se desfășoare în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu. În cazul în care persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată, este obligatorie prezența acesteia la percheziție.
Legiuitorul prevede că în cazul în care aceasta nu poate fi adusă, percheziția domiciliară se face în prezența unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin, având capacitate de exercițiu. Prin expresia „nu poate fi adusă” legiuitorul a permis organelor de urmărire penală să poată justifica, în orice mod (lipsă de personal, mijloc de transport, combustibil ele.) imposibilitatea aducerii persoanei private de libertate la percheziție.
De lege ferenda ar trebui reglementate expres situațiile în care o persoană arestată nu este adusă la percheziția domiciliară care se efectuează în locuința sa, situații care trebuie să corespundă numai unui eveniment de forță majoră.
În vederea respectării dreptului la viață privată, organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează percheziția și care nu au legătură cu cauza să nu devină publice. În aceste condiții este discutabilă practica organelor de urmărire penală care, cu ocazia mediatizării unui caz, oferă presei imagini filmate în locuințele unde se desfășoară percheziția.
Obiectele sau înscrisurile descoperite se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor care asistă, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează. Despre efectuarea percheziției și ridicarea de obiecte și înscrisuri se întocmește un proces-verbal. Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt, după caz, atașate la dosar sau păstrate în alt mod. Cele care nu sunt atașate la dosar pot fi fotografiate, iar fotografiile se atașează la dosar. în acest caz fotografiile se vizează și se atașează la dosar.
Obiectele și înscrisurile ridicate în urma percheziției și care nu au legătură cu cauza, cu excepția celor supuse confiscării, se restituie persoanei căreia îi aparțin.La ridicarea sistemelor informatice trebuie asigurate condițiile ca datele conținute de suporturile interne de memorie să nu poată fi accesale sau schimbate.
În cazul în care cu ocazia efectuării percheziției domiciliare este descoperit un sistem informatic în care sunt instalate mai multe unități de stocare a datelor informatice ce sunt destinate să lucreze împreună, trebuie ridicat întreg sistemul, și nu separat fiecare hard-disk.
Dacă ridicarea obiectelor care conțin date informatice ar afecta grav desfășurarea activității persoanelor care dețin aceste obiecte, organele de urmărire penală pot proceda la efectuarea de copii, care servesc ca mijloc de probă.
3.1.4.Particularități privind efectuarea unor categorii de percheziții domiciliare
Din punct de vedere procesual, perchezițiile pot fi domiciliare sau corporale. Sub raport tactic criminalistic, însă, perchezițiile mai pot fi împărțite în funcție de natura locului în care se efectuează (închis, deschis, loc de muncă), al naturii obiectelor căutate (valută, arme, scrieri cifrate ș.a.), al persoanelor căutate (infractori, persoane sechestrate) etc.
Perchezițiile mai pot fi repetate, simultane, atunci când se execută concomitent în mai multe locuri de grup (când se percheziționează mai multe persoane) etc. Fiecăreia dintre aceste categorii de percheziții îi sunt specifice o serie de particularități, ceea ce face ca, pe lângă regulile tactice generale de efectuare, să-i fie aplicabile și anumite reguli specifice, desigur, fără ca prin aceasta să se deroge de la clasificarea și regulile procesuale comune.
3.1.4.1.Percheziția încăperilor sau a locurilor închise
În cazul perchezițiilor efectuate în locuri închise, se cercetează elementele de construcție ale clădirii, ale încăperilor și dependințelor, cum sunt zidurile, pardoselile, plafoanele, scările, instalațiile sanitare, precum și obiectele aflate în încăperi, obiecte în care pot fi amenajate ascunzători'.
Cercetarea clădirii și a elementelor de construcție presupune verificarea clădirii în ansamblul său, precum și a fiecărei încăperi sau dependințe în parte.
Cercetarea clădirii, în ansamblul său, este destinată descoperirii unor eventuale ascunzători făcute prin modificarea construcției. Pe aceasta, se vor examina, comparativ, suprafețele interioare și exterioare, stabilite prin măsurarea lungimii din interior și din exterior a zidurilor, a grosimii acestora și a unghiurilor pe care le fac între ele. Examinarea va începe cu subsolul clădirii, cu pivnițele sau cu dependințele și se va termina cu podul sau terasa clădirii.
Cercetarea zidurilor sau a pereților începe prin măsurarea dimensiunilor lor (lungime, lățime, înălțime), pentru a se constata dacă sunt sau nu uniforme ori corespunzătoare cu planul clădirii. în general, sunt mai rare cazurile în care se construiește un zid nou sau se dublează unul vechi pentru amenajarea unei ascunzători, aspect ce nu trebuie, totuși, pierdut din vedere, în practică întâlnindu-se și asemenea cazuri.
Frecvent, însă, se procedează la practicarea de ascunzători în pereți. Descoperirea nișelor de acest gen este posibilă prin ciocănirea pereților, sunetul fiind mai înfundat în dreptul nișei, "neajuns" pe care infractorii mai versați încearcă să-1 înlăture introducând diverse materiale, mai ales nisip, în ascunzătoare.
Se va examina tencuiala, zugrăveala, tapetul. Didefernța de vechime sau nuanța tencuielii, zugrăvelii sau vopselei este vizibilă atât cu ochiul liber, cât și cu ajutorul lămpii cu radiații ultraviolete, datorită fluorescenței diferite a straturilor de vopsea. Pereții tapetați se verifică prin pipăire și prin examinarea modului de îmbinare a marginilor fâșiilor de tapet.
Cu ocazia verificării zidurilor, se cercetează și pervazurile de la uși sau ferestre, precum și gurile de aerisire, debaralele, folosite frecvent ca ascunzători. Astfel:
a.Cercetarea pardoselilor se face în funcție de specificul lor. De exemplu, la pardoselile din scândura sau parchet, se vor examina îmbinările, depunerile de praf, jocul scândurilor, capătul cuielor. La parchet se va cerceta cu atenție locul în carc a fost încheiat parchetul, fiind singura zonă la care se poate umbla fară să apară urme de forțare a îmbinărilor.
În cazul pardoselilor de pământ bătătorit (pivniță, poduri, magazii, bucătării dc vară ș.a.), în care se sapă gropi pentru ascunderea obiectelor, cadavrelor sau a persoanelor care se sustrag urmăririi penale, este posibilă descoperirea lor prin examinarea gradului de afânare a pământului. În acest scop, se vor face sondaje cu vergele metalice, se va ciocăni pardoseala ori se va turna apă, care, de regulă, este absorbită mai repede în dreptul gropii.
b.Cercetarea planșeelor. Planșeele acoperite cu plăci de marmură, gresie, placaj ceramic, ca și zidurile placate cu faianță, vor fi verificate într-un mod asemănător pardoselilor din parchet, prin stabilirea eventualului joc, a lipsei cimentului sau mortarului de la îmbinări etc. în cazurile descrise mai sus, obiectele metalice pot fi descoperite cu ajutorul detectorului de metale, bineînțeles dacă pardoselile nu conțin armătură de fier sau cuie.
În încăperi, dependințe, pivnițe, poduri ș.a. nu trebuie să se piardă din vedere că, în majoritatea cazurilor, ascunzătorile făcute în pardoseli sunt acoperite cu diverse obiecte de mobilă, lăzi, butoaie, vechituri de tot felul, ceea ce impune degajarea suprafeței cercetate.
c.Cercetarea scărilor se raportează la tipul de material din care sunt construite (lemn, ciment, cărămidă, metal). Examinarea se apropie, ca modalitate, de cercetarea pardoselilor, verificându-se treptele, balustradele, îndeosebi cele din tuburi de metal sau din lemn.
d.Cercetarea instalațiilor sanitare, încălzire și iluminare, se face cu multă atenție, întrucât sunt frecvent folosite pentru ascunderea unor obiecte cu volum mic, de genul bijuteriilor, valutei, înscrisurilor falsificate, stupefiantelor etc. La W.C.-urile moderne, se va examina amănunțit rezervorul de apă și interiorul scaunului.
La instalațiile electrice vor fi cercetate dozele, orificiile în care sunt montate prizele, întrerupătoarele, tuburile de izolare, tabloul de siguranțe. La băi, lavoare, vor fi examinate sifoanele, paharele de la coturile de scurgere a apei, îmbinările cu conductele principale.
Cercetarea sobelor, care pot fi ascunzători "ideale", îndeosebi cele de teracotă, trebuie făcută cu atenție, ele putând servi la ascunderea unor obiecte chiar în interior, dacă aceste obiecte sunt rezistente la căldură. în același scop sunt folosite și coșurile, în interiorul cărora sunt atârnate obiectele căutate.
Cercetarea mobilierului și a obiectelor din interiorul încăperilor este o operație migăloasă, care necesită multă atenție și răbdare din partea celui care o efectuează. O enumerare a obiectelor ce pot fi găsite în interiorul unei încăperi, este dificil de realizat. De aceea, ne vom limita numai la acelea care trebuie verificatc cu ocazia percheziției.
-Mobila, în special cea din lemn, va fi verificată piesă cu piesă, dată fiind posibilitatea improvizării de ascunzători, prin găurirea lemnului sau din dublarcii pereților ori fundurilor sertarelor, ale lăzilor de studio, șifonierelor ș.a. Aceeași atenție se va acorda mobilelor tapisate, somierelor, canapelelor, fotoliilor cârc trebuie sondate cu vergele metalice subțiri, pipăite sau desfăcute, pe o porțiune care să permită introducerea mâinii.
-Tablourile, stampele, icoanele, diversele decorațiuni de interior fixate în perete, permit ascunderea în spatele lor a înscrisurilor, valutei, a altor obiecte subțiri și deci trebuie verificate cu aceeași atenție. De asemenea, statuetele, vasele de ceramică, bibelourile, veiozele, sunt frecvent folosite ca ascunzători.
-Cărțile, albumele vor fi cercetate bucată cu bucată, în ele ascunzându-se nu numai bani sau înscrisuri, ci și arme, bijuterii, în care scop sunt decupate în interior găuri corespunzătoare formei și mărimii obiectelor de volum mic, însă de mare valoare.
-Vasele și borcanele cu alimente conservate (murături, dulceață, compot, untură, diverse mâncăruri) sunt deseori folosite pentru ascunderea monedelor din aur și pietrelor prețioase.
Percheziția în unități publice nu se distanțează prea mult, cel puțin sul raport tactic criminalistic, de perchezițiile menționate mai sus, însă ea este, deseori mult mai dificilă decât o percheziție domiciliară propriu-zisă. Dificultățile suni determinate nu atât de delimitarea cu exactitate a ceea ce este denumit generic unitate publică (inclusiv privată), cât de stabilirea precisă a locurilor în care ( persoană are acces, în ipoteza în care persoana își desfășoară activitatea într-un loc care nu îi aparține.
De exemplu, este relativ simplu să se verifice mobilierul din biroul în care își desfășoară activitatea o persoană, dar va fi mai greu să se cerceteze întreg perimetrul în care aceasta se deplasează, în primul rând prin natura obligațiilor de serviciu.
În astfel de situații, cu sprijinul unor reprezentanți ai conducerii unității, instituției, întreprinderii sau firmei vor fi cercetate mai întâi locurile în care persoana are acces aproape în exclusivitate, precum și locurile, obiectele, instalațiile ce sunt folosite de un număr limitat de persoane și care nu impun manipularea sau verificarea permanentă.
Percheziția efectuată în autoturisme este asimilată locurilor închise, deși prezintă particularități firești prin natura lor constructivă. Ca urmare, percheziții unui autoturism sau a altui mijloc de transport va fi efectuată de persoane ce dispun de cunoștințe în acest domeniu, uneori fiind nevoie de sprijinul specialiștilor în mecanică auto.
Printre locurile utilizate frecvent ca ascunzători pentru obiecte de genul bijuteriilor, armelor, stupefiantelor, obiectelor de artă sau cult, se numără tapiseria scaunelor, a banchetelor și portierelor, rezervorul de benzină, elementele de caroserie, camerele roților, radiatoarele, farurile etc.
3.1.4.2. Percheziția locurilor deschise
Percheziția locurilor deschise presupune căutarea de obiecte pe suprafețe sau terenuri clar delimitate, îngrădite, care aparțin persoanei la care se efectuează percheziția, sau pe care aceasta le folosește în mod exclusiv ori împreună cu un număr limitat de persoane. Cel mai adesea, din această categorie fac parte curțile și grădinile.
În cazul locurilor neîngrădite, de acces general, cum sunt, de exemplu, terenurile agricole, pajiștile, chiar dacă aparțin unei anumite persoane, nu se poate vorbi de percheziție, ci, mai degrabă, de o cercetare la fața locului, desfășurată potrivit regulilor procedurale și tacticii menționate anterior.
Pentru efectuarea percheziției locurilor deschise, se va ține seama atât de caracteristicile obiectelor căutate, cât și de particularitățile locului cercetat. Dacă pe terenul cercetat sunt ridicate diverse construcții, percheziția acestora se va face potrivit regulilor tactice de cercetare a locurilor închise și, prin urmare, nu vom mai insista asupra acestui aspect.
Primele măsuri ce vor fi luate la fața locului, vizează organizarea și stabilirea modului de efectuare a percheziției. În funcție de numărul persoanelor care alcătuiesc echipa de percheziție și de mărimea suprafeței, se poate proceda fie la împărțirea terenului pe sectoare, fie la aplicarea așa-numitei metode a "greblării", prin dispunerea în lanț a membrilor echipei și parcurgerea în lanț a terenului de la un capăt la altul. în fixarea sarcinilor membrilor echipei se ține seama, dacă este cazul, și de necesitatea reținerii sau prinderii persoanei la care se efectuează percheziția.
În alternativa în care organul de urmărire penală deține informații precise referitoare la locul în care a fost ascuns obiectul, vor fi verificate în prealabil locurile respective și numai după aceea, dacă se consideră necesar, se va proceda la cercetarea sistematică a întregului loc.
Folosirea câinelui de urmărire nu trebuie neglijată în căutarea obiectelor ascunse sau a cadavrelor îngropate, a stupefiantelor, pe baza urmelor olfactive specifice. Firește că acest procedeu va fi aplicat înainte ca membrii echipei să înceapă căutarea.
Efectuarea percheziției propriu-zise. Având în vedere că principala modalitate de ascundere a obiectelor sau cadavrelor, în locuri deschise, o reprezintă îngroparea, organul de urmărire penală va trebui să țină seama de urmele specifice acestui mod de operare. Urmele sunt determinate de procedeele de camuflare folosite de infractor. De pildă, după îngropare, locul poate fi acoperit cu brazde de pământ conținând vegetație specifică terenului. De asemenea, peste el se pot planta pomi, sau diverse plante de cultură ori este acoperit cu grămezi de gunoi, bălegar vreascuri, stoguri de paie, fân, coceni, stive de lemn.
O atenție specială va fi acordată fântânilor deschise, gropilor de gunoi, hasnalelor. Dacă suprafața percheziționată este străbătută de o apă curgătoare, va fi cercetat și fundul acesteia, la nevoie recurgându-se chiar la ajutorul unor scafandri autonomi.
3.2. Reglementare, definiția și conținutul percheziție corporale
Percheziționarea unei persoane fizice constituie o imixtiune în viața personală și potrivit art.12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la data de 10.12.1948, și se face apel la toate statele membre, pentru luarea tuturor măsurilor de asigurare a dreptului persoanelor la protecție legală împotriva unor asemenea imixtiuni.
Dat fiind importanța pe care statul român o acordă inviolabilității drepturilor și libertăților legale ale persoanei, în atenția organelor în drept a stat permanent și această preocupare. Astfel în 1991, Parlamentul României, a adoptat “Constituția României” în care la art.23 face referiri distincte cu privire la libertatea individuală.
Potrivit prevederilor art.23 pct.1 din Constituția României libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Totuși la pct.2 din același articol se prevede și excepțiile de la această regulă, apoi în punctele următoare, condițiile ce trebuie respectate cu ocazia acestor imixtiuni.
Percheziționarea persoanei fizice prevăzută astfel la pct.2 din art.23 al Constituției României, este prin urmare un act de constrângere și se poate executa numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege.
Codul de procedură penală, reglementează instituția percheziției prin art.100 și următoarele, făcând precizări distincte privitoare la dispunerea și modul de executare a acesteia, cazurile și condițiile în care organele judiciare pot recurge la această măsură de constrângere.
Prin urmare percheziția persoanei nu poate fi folosită decât numai în situațiile și cu procedura stabilită de Codul de procedură penală, în caz contrar cel care o execută poate comite după caz, infracțiunea de abuz în serviciu, cercetare abuzivă sau alte fapte penale prin care se realizează imixtiunea fără drept, în dreptul la libertatea individuală și siguranța persoanei, în drepturile la onoarea și demnitatea acesteia.
Organele judiciare au dreptul legal de a recurge la măsura percheziției corporale, numai atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect care poate servi ca mijloc de probă, refuză predarea sau tăgăduiește existența sau deținerea și posesia acestora, precum și atunci când există indicii temeinice că efectuarea unei astfel de percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor în cazul constatării infracțiunilor flagrante, ori când persoana ar avea posesia unor obiecte sau înscrisuri interzise la deținere prin lege.
Percheziția ca activitate procesuală desfășurată de organele de urmărire penală sau de instanța de judecată în scopul scoaterii la iveală a unor obiecte sau înscrisuri care se află ascunse ori a căror predare de bună voie este refuzată la cererea justificată a organelor în drept, poate contribui la aflarea adevărului într-o cauză penală.
Prin percheziția persoanei în sensul larg al cuvântului se înțelege cercetarea amănunțită atât a corpului persoanei cât și a îmbrăcămintei acesteia. De altfel, din punct de vedere criminalistic percheziția persoanei este clasificată în percheziția îmbrăcămintei și percheziția corporală .
În dreptul procesual penal percheziția persoanei este reglementată ca percheziția corporală care cuprinde atât percheziția corporală propriu-zisă dar și percheziția îmbrăcămintei. Prin urmare percheziția corporală putem aprecia, din punct de vedere procedural, că are în conținut o cercetare complexă, care privește atât corpul persoanei cât și articolele de îmbrăcăminte purtate de persoana percheziționată în momentul efectuării percheziției.
Din punct de vedere juridic percheziția corporală constă în inspectarea îmbrăcămintei și ridicarea lucrurilor aflate asupra persoanei percheziționate care pot contribui la aflarea adevărului într-o cauză penală .
Percheziția corporală ca și percheziția în general ce se execută într-o cauză penală reprezintă un act de constrângere, în sensul că aceasta se execută fără consimțământul persoanei percheziționate, deci fără voia acesteia.
În unele cazuri bine motivate și întemeiate, percheziția corporală poate avea ca obiect identificarea unor urme particulare ale infracțiunii, prezente pe corpul persoanei percheziționate, care pot contribui la identificarea autorului acesteia și care pot constitui probe directe în stabilirea vinovăției acesteia și în coroborare cu alte probe.
Practica judiciară a demonstrat că în unele situații foarte izolate, percheziția corporală poate constitui și o examinare în interiorul corpului persoanei perchiziționate, care intenționat poate îngurgita unele obiecte de teamă să nu fie găsite asupra sa, de către organele judiciare, înainte sau chiar în momentul efectuării percheziției corporale.
Putem defini percheziția corporală ca fiind acea activitate procesuală desfășurată de organele judiciare într-oi cauză penală, constând din cercetarea amănunțită a îmbrăcămintei și corpului persoanei față de care se dispune, în scopul descoperirii de obiecte, înscrisuri sau valori care au legătură cu cauza cercetată.
De precizat că organele judiciare au obligația să ridice în vederea cercetărilor și alte obiecte, înscrisuri sau valori, care chiar dacă nu au legătură cu cauza cercetată, sunt interzise de lege la deținere ori este interzis portul lor de către persoanele fizice.
Conținutul percheziției corporale rezultă chiar din definiția acesteia și cuprinde:
– cercetarea amănunțită a îmbrăcămintei persoanei percheziționate, care de altfel constituie și prima formă a percheziției corporale;
– cercetarea sau examinarea corpului persoanei care după caz poate cuprinde atât cercetarea exterioară cât și interioară a corpului persoanei percheziționate. Practica judiciară a scos în evidență faptul că pielea corpului poate fi purtătoare de mesaje – semne particulare (tatuaje, desene, cicatrice etc.) dar și urme ale infracțiunii (excoriații, plăgi etc.), provocate în timpul comiterii faptei, acestea putând constitui probe indubitabile în identificarea autorului și stabilirea vinovăției acesteia.
Examinarea interioară se poate efectua numai cu sprijinul unor medici specialiști – cum ar fi prin supunerea corpului persoanei percheziționate unei radiologii, prin care se pot pune în evidență pe tubul digestiv prezența unor obiecte din metal, hârtie, material plastic etc., iar pentru recuperarea lor se pot administra substanțe purgative pentru a fi eliminate sau se poate interveni chirurgical, dacă eliminarea acestor obiecte nu este posibilă altfel, dar numai în situația în care aceste obiecte îngurgitate ar pune în pericol viața persoanei percheziționate..
3.2.1. Particularități ale percheziției corporale
Percheziția corporală este o activitate procesuală, distinctă, un procedeu procedural, prin intermediul căruia se urmărește descoperirea unor probe, care să ajute la aflarea adevărului într-o cauză penală.
Uneori această activitate poate constitui cea mai importantă modalitate prin care organele judiciare pot obține probațiunea existenței unei infracțiuni. Ex: în cazul furturilor din buzunare descoperirea obiectului furat asupra persoanei indicate de partea vătămată sau de către martori ca autor, constituie cea mai importantă probă în cauză, prin care se demonstrează existența laturii obiective a infracțiunii respective și implicit a vinovăției infractorului.
Ca procedeu probator, în cursul procesului penal, percheziția corporală prezintă unele particularități distincte, care o individualizează de celelalte acte de urmărire penală, în cadrul cărora se caută și se ridică obiecte, înscrisuri sau valori, ce prezintă importanță pentru descoperirea împrejurărilor infracțiunii sau pentru demascarea infractorului, cum ar fi: cercetarea la fața locului, percheziția domiciliară etc.
Principalele particularități ale percheziției corporale sunt:
Obiectul percheziției corporale nu poate fi decât numai o persoană fizică – omul privit ca individ – percheziția corporală fiind o activitate procesuală cu caracter personal, care vizează omul ca individ și îmbrăcămintea acestuia.
Măsura percheziției corporale poate avea caracter individual sau de grup astfel că organul judiciar prin același act de dispunere, poate hotărî ca această activitate să se execute separat, individual, pentru fiecare persoană fizică ce prezintă interes într-o cauză penală, sau asupra unui grup de persoane (2 sau mai multe persoane fizice) caz în care activitatea de percheziționare se poate desfășura simultan asupra tuturor membrilor grupului respectiv, ori pe rând, într-o ordine stabilită funcție de priorități sau alte criterii.
Cu alte cuvinte putem concluziona că obiectul percheziției corporale nu poate fi decât corpul omenesc și îmbrăcămintea acestuia, cu toate că în unele situații se cercetează concomitent locul și împrejurările unde se află persoana percheziționată pentru descoperirea și ridicarea unor bunuri, înscrisuri sau alte valori, pe care aceasta le-a abandonat înainte sau în timpul efectuării percheziției corporale.
Scopul percheziției corporale – poate fi privit sub mai multe aspecte în funcție de momentul sau împrejurările în care se efectuează această activitate.
Potrivit art.100 pct.1 din Codul de procedură penală, percheziția corporală are ca scop principal descoperirea și strângerea probelor, adică descoperirea și ridicarea obiectelor care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite precum și orice obiecte care pot servi la aflarea adevărului în cauza cercetată.
În subsidiar însă de multe ori cu ocazia percheziției pe lângă interesul de a descoperi obiecte ca mijloace de probă, se urmărește și recuperarea prejudiciului cauzat printr-o infracțiune, adică fie a bunurilor care au făcut obiectul infracțiunii, care au fost folosite la săvârșirea infracțiunii, sau a celor care au fost obținute prin valorificarea bunurilor produs al infracțiunii.
De menționat că în unele cazuri percheziția corporală pe lângă scopurile menționate, poate avea și un caracter preventiv în sensul că la persoana percheziționată se caută și se ridică toate obiectele (arme de foc, arme albe etc.) a cărui port este interzis prin lege și cu care acesta ar putea să comită un act de violență asupra persoanelor din jur, ori asupra celor care execută cercetarea ori judecarea persoanei respective. Ex: percheziția corporală efectuată înainte de introducerea în arestul poliției sau în sala de judecată.
Practica judiciară a scos în evidență nenumărate cazuri în care anumiți infractori cu comportament violent au comis acte de agresiune asupra unor polițiști, procurori sau judecători, datorită faptului că nu au fost percheziționați corporal în scop preventiv. Au fost foarte multe cazuri în care unii infractori au recurs la acte de mutilare în aresturi sau locuri de deținere, ca urmare a faptului că nu s-au efectuat percheziții corporale ori acestea s-au efectuat cu superficialitate de cei în drept. Ingeniozitatea infractorilor în ascunderea unor obiecte de acest gen s-a dovedit a fi foarte diversificată. Astfel în cazul unor infractori violenți s-au găsit ascunse sub limbă obiecte tăioase, înțepătoare (cuie, lame de bărbierit etc.) care ulterior intenționau să le folosească în vederea răzbunării pe anumite persoane, ori pentru a-si asigura evadarea sau pentru a se automutila și a îngreuna cercetarea sa.
Din alt unghi de vedere scopul percheziției corporale, legat de momentul în care se execută, poate fi: constatarea infracțiunii flagrante; probarea unei fapte penale aflate pe rol și recuperarea prejudiciului cauzat prin această faptă.
Acest aspect face ca percheziția corporală față de alte acte procesuale prin care se administrează probe într-o cauză penală, să prezinte o particularitate distinctă în ceea ce privește momentul când aceasta poate fi dispusă și executată de către organele judiciare.
Prin urmare, după cum rezultă, acest aspect uneori este condiționat de scopul urmărit – astfel că percheziția corporală poate fi dispusă și înaintea existenței pe rol a unei cauze penale – în cazul constatării infracțiunii flagrante.
O particularitate distinctă a percheziției corporale o prezintă și “competența” organelor judiciare care pot dispune această măsură și “calitatea ori sexul” persoanei care o execută.
Astfel dacă percheziția domiciliară poate fi dispusă numai de către judecător prin încheiere motivată, percheziția corporală poate fi dispusă după caz, de organele de cercetare penală, de procuror sau de judecător .
Datorită faptului că în practica judiciară măsura percheziției corporale de multe ori se impune a fi luată și în mod neprevăzut, adică spontan, legiuitorul a apreciat că ea poate fi dispusă de toate organele judiciare, care au atribuții de cercetare și judecare a cauzelor penale (organele de cercetare penală, procuror și judecător).
În ce privește persoana care practic execută percheziția corporală, legea prevede o anumită condiție obligatorie de respectat. Astfel percheziția corporală se efectuează de către organul judiciar care a dispus-o sau de persoana desemnată de acest organ .
Această prevedere legală dă posibilitatea ca percheziția corporală să fie executată pe de o parte de către organul judiciar care a dispus-o (organ de cercetare penală, procuror sau judecător), dar poate fi executată și de o altă persoană desemnată de organul judiciar care a dispus-o cum ar fi: organele de cercetare penală ale poliției, atunci când este dispusă de procuror sau judecător.
Problema competenței organelor judiciare de a dispune și efectua percheziția corporală trebuie analizată și din punct de vedere al competenței organelor de urmărire penală în partea specială art.207 și următoarele.
Potrivit art.200 din Codul de Procedură penală – urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, iar potrivit art.201, această activitate se desfășoară de către procuror și organele de cercetare penală.
Competența organelor de cercetare și a procurorului, după materie, este stabilită prin normele incriminate în art.207, art.208 și art.209 din Codul de procedură penală.
Conform acestor prevederi, urmărirea penală este stabilită în competența organelor de cercetare ale poliției judiciare, organelor de cercetare penală speciale și a procurorului.
Legiuitorul a avut în vedere la stabilirea acestei competențe, nu numai natura infracțiunilor cercetate ci și calitatea făptuitorului, care la rândul său poate avea sau nu calitatea de funcționar public ori în această calitate datorită unor circumstanțe personale cercetarea penală trebuie efectuată în mod obligatoriu de un anumit organ de cercetare penală sau de procuror.
Prin urmare – organele de cercetare ale poliției judiciare sau organele de cercetare speciale nu pot efectua cercetarea penală a unui procuror, magistrat, avocat sau alt funcționar a cărui cercetare este reglementată în mod special.
Din acest punct de vedere percheziția corporală ca activitate de cercetare penală trebuie efectuată și funcție de circumstanțele personale ale persoanei percheziționate, organele de cercetare penală putând efectua această activitate numai asupra persoanelor a căror cercetare le este atribuită prin lege.
De menționat faptul că această competență în executarea percheziției corporale legea o stabilește și în funcție de sexul persoanei percheziționate corporal. Astfel legea stabilește în mod clar că “percheziția corporală se face numai de o persoană de același sex cu cea percheziționată” .
Această normă juridică a avut la bază respectarea unuia din principiile moralității sociale, dar și din considerente de a nu lăsa loc de interpretare cu privire la scopul efectuării percheziției corporale și prevenirea unor situații bizare.
De asemenea din motive jenante persoana de sex opus care ar executa percheziția, nu ar efectua o căutare completă pe tot corpul persoanei percheziționate, ocolind astfel unele regiuni ale corpului, unde ar pute fi ascunse obiectele sau înscrisurile ce se urmăresc a fi descoperite și ridicate cu ocazia acestei activități.
Totuși în practica judiciară sunt cazuri când percheziția corporală poate fi executată de persoane de sex opus atunci când este necesar a se lua măsura reținerii sau arestării preventive și nu există posibilitatea de delegare a unei persoane de același sex pentru executarea percheziției, ori în cazul constatării infracțiunii flagrante când de regulă percheziția corporală se rezumă la doar descoperirea bunului – obiect al infracțiunii comise iar, organul judiciar nu are posibilitatea de a apela la serviciile unei persoane de același sex, fie ea chiar martor asistent. De regulă în astfel de situații percheziția se va repeta cu respectarea tuturor regulilor de procedură și condițiilor impuse de lege.
Practica judiciară a scos în evidență exemple concrete, când unii infractori au ascuns obiecte, înscrisuri sau valori, sustrase de la locul de muncă, în anumite ambalaje confecționate special pe care la-au înfășurat în jurul corpului, sau le-au legat în jurul organelor genitale, socotind că persoana care va efectua percheziția corporală o va face mai superficial, din motive de pudoare.
O altă particularitate pe care percheziția corporală o prezintă este și aceea cu privire la “locul și timpul executării” acesteia.
Dacă percheziția domiciliară se va executa numai în locul sau la adresa menționată în autorizarea dată de judecător, percheziția corporală poate fi efectuată în orice loc unde s-ar afla persoana percheziționată (locul depistării, sediul organelor judiciare, locul de reținere sau deținere etc.).
De asemeni percheziția corporală nu este interzisă a se efectua între anumite ore, ea putând fi executată la orice oră din zi și din noapte, față de percheziția domiciliară care se poate executa numai între orele 06.00 – 20.00 cu excepțiile prevăzute de lege, aceasta din urmă fiind limitată în timp.
Din cele prezentate și potrivit reglementărilor legale în vigoare, percheziția corporală nu este limitată în timp și spațiu, aceste noțiuni fiind lăsate la alegerea și aprecierea organului judiciar, funcție de calitatea procesuală a persoanei percheziționate, psihologia, comportamentul sau alți factori care țin de persoana percheziționată, sau de condițiile și împrejurările în care se execută această activitate.
Chiar dacă legea nu prevede o anumită limită cu privire la locul de efectuare a percheziției corporale, totuși practica judiciară recomandă pe cât posibil să se evite efectuarea acestei activități în locuri publice din necesitatea prevenirii apariției unor situații neprevăzute ori din probleme de moralitate socială.
Percheziția corporală prezintă unele particularități și în ceea ce privește modalitatea concretă de executare, mijloacele și metodele folosite de către organele judiciare.
Regulile tactice de executare a unei percheziții corporale diferă total de regulile tactice valabile în executarea percheziției domiciliare.
3.2.2. Procedura de efectuare a percheziției corporale
Percheziția corporală fiind o activitate cu caracter de constrângere , deci care de regulă se efectuează fără consimțământul persoanei percheziționate trebuie să fie executată în așa manieră încât prin modul practic de realizare să nu se aducă atingere onoarei și demnității persoanei percheziționate.
Organul judiciar va fi preocupat permanent, pentru a nu depăși limitele legale permise unei astfel de activități și de a nu ridica de la persoana percheziționată decât numai obiecte care au legătură cu cauza cercetată, ori pentru care deținerea sau portul lor este interzis prin lege.
Efectuarea percheziției corporale presupune parcurgerea a două etape și anume:
-etapa pregătitoare;
-etapa in care practic se efectuează percheziția în concret.
Etapa pregătitoare a percheziției corporale presupune:
-stabilirea și identificarea persoanei asupra căreia urmează a se executa percheziția;
-alegerea condițiilor de timp și loc în care urmează a se efectua percheziția corporală;
-fixarea în mod clar a scopului pentru care se va executa percheziția corporală și stabilirea în concret a obiectelor, înscrisurilor și valorilor care se vor căuta și ridica cu ocazia efectuării percheziției corporale;
-stabilirea efectivelor necesare executării acestei activități și a mijloacelor ce se vor folosi pentru deplasarea acestora;
-indicarea specialiștilor care vor fi folosiți și a modului de alegere a martorilor asistenți, care urmează să ajute ori să asiste la executarea percheziției corporale;
-realizarea unei cunoașteri anticipate dacă este posibil cu privire la comportamentul și psihologia persoanei care va fi percheziționată;
-instruirea efectivelor care vor efectua această activitate și stabilirea activităților ce vor fi desfășurate de fiecare membru al echipei operative care realizează percheziția corporală dispusă.
O atenție deosebită se va acorda în cazul când persoana percheziționată este cunoscută ca violentă, ori nu este cunoscută sau atunci când percheziția va viza un grup de persoane.
Înainte de percheziționare, i se va cere persoanei în cauză să predea obiectele căutate, iar dacă refuză sau pretinde că nu le are asupra sa, se va proceda la căutarea lor.
Percheziția corporală pentru a fi recunoscută ca act de urmărire penală, iar rezultatul să fie apreciat ca probă, trebuie să se efectueze în prezența a cel puțin a doi martori asistenți. Instanța de judecată din oficiu sau la cerere, poate socoti ca nulă orice percheziție corporală, care nu s-a efectuat în condițiile prevăzute de lege, considerent din care organul judiciar care execută această activitate, îi revine sarcina să asigure prezența martorilor asistenți .
Percheziția corporală se poate efectua în două moduri de căutare – de jos în sus, sau de sus în jos însă de regulă în practica judiciară se uzitează metoda căutării de sus în jos adică plecând de la cap spre picioare.
Înaintea începerii executării percheziției propriu-zise, organul judiciar va proceda în prealabil la legitimarea și la identificarea persoanei ce urmează să fie percheziționată, apoi i se explică acesteia motivul pentru care a fost dispusă această măsură.
Pentru a se preveni unele acte de violență, opunere sau de viclenie a persoanei percheziționate organele judiciare care execută percheziția, vor fi constituite în echipe de cercetare compuse din cel puțin doi membri, din care unul va executa percheziția, iar celălalt va supraveghea cu atenție toate mișcările persoanei percheziționate și la nevoie va interveni pentru imobilizarea acesteia, dacă va fi cazul, sau pentru a preveni un eventual atac asupra celui ce efectuează percheziția și a observa bunurile pe care percheziționatul le abandonează pentru a nu fi găsite asupra sa.
Persoana care execută supravegherea persoanei percheziționate, precum și martorii asistenți, nu se vor interpune între persoana percheziționată și cel care efectuează percheziția corporală.
În cazurile când persoana percheziționată este cunoscută cu un comportament violent, ori există suficiente indicii că aceasta va încerca să fugă, sau să nu permită efectuarea corectă și completă a percheziției corporale, se vor lua măsuri care să prevină astfel de fapte.
De regulă persoanei percheziționate i se va solicita să se așeze într-o poziție cât mai incomodă, i se va cere să ridice mâinile, să se sprijine de un zid, copac, autovehicul, stâlp sau alte obiecte ce pot fi folosite în acest scop și să depărteze picioarele. Practica judiciară a scos în evidență faptul că adoptarea unei asemenea poziții pune persoana percheziționată în imposibilitatea, sau dificultatea de a ataca persoana care execută percheziția, sau de a fugi pentru a se sustrage de la executarea percheziției corporale, oferind astfel o poziție mai eficace organelor judiciare să poată recurge la dezechilibrarea și imobilizarea acesteia în caz de nevoie.
Percheziția persoanei începe cu percheziția îmbrăcămintei, după ce în prealabil cel percheziționat este dezarmat. Prin dezarmare se înțelege ridicarea de la persoana ce urmează a fi percheziționată corporal a armelor de foc, armelor albe și a altor obiecte sau materiale cu care aceasta ar putea ataca persoana care efectuează percheziția.
În acest scop înainte de a se trece la cercetarea amănunțită a persoanei percheziționate, se face mai întâi o palpare a hainelor, buzunarelor și corpului acesteia, pentru a se descoperi eventuale, arme cu care ar putea să atace persoana care execută percheziția. Prin cuvântul arme, se înțelege orice armă de foc și obiect contondent – care ar putea folosi pentru împușcare, lovire, tăiere sau înțepare etc.
Cercetarea amănunțită a persoanei percheziționate corporal va începe cu obiectele care acoperă capul (căciulă, pălărie, șapcă batic etc.) și se continuă cu îmbrăcămintea, apoi încălțămintea. Se va cerceta fiecare buzunar în parte, toate despărțiturile și cusăturile îmbrăcămintei, căptușeala etc.
În practica judiciară, au fost cazuri când asupra persoanelor percheziționate s-au descoperit ascunse între cusături, sub căptușeală sau în orice alt loc al îmbrăcămintei diferite obiecte, de regulă de dimensiuni mici, cum ar fi: metale prețioase, corespondență secretă, pastile sau plicuri cu substanțe toxice sau stupefiante etc. pentru descoperirea cărora a fost necesară o atenție deosebită din partea persoanei care a efectuat percheziția. Între căptușeala hainelor și stofă sau pernuțele de la umeri pot fi ascunse pe lângă obiectele precizate mai sus și bancnote (valută), tablouri de pânză etc.
Cu ocazia percheziției se va urmări localizarea exactă a locului unde s-au găsit bunurile, înscrisurile sau valorile căutate.
Este important a se reține locul unde s-a găsit de exemplu plicul cu bancnote în cazul unei luări de mită, având ca bază și punct de plecare, împrejurările în care infractorul pretinde că i-a strecurat în buzunar plicul respectiv.
O atenție deosebită trebuie să se acorde posibilității de ascundere a obiectelor, înscrisurilor și valorilor căutate, pe care persoana percheziționată le poate ascunde prin înfășurarea direct pe corp sau prinse cu bandă adezivă, sub maiou sau cămașă, introduse în pungi de plastic sau alte materiale adaptabile pentru înfășurare. Se va cerceta în continuare curelele, centurile sau brâul de încingere al pantalonilor sau fustelor, buzunarele acestora, manșetele, toate cusăturile care pot fi folosite pentru ascunderea unor obiecte.
Se continuă apoi cu cercetarea amănunțită a îmbrăcămintei. În acest sens se va solicita persoanei percheziționate să se descalțe apoi va fi controlat la ciorapi și șosete, iar încălțămintea va fi examinată foarte atent atât la interior cât și la exterior.
În activitatea practică organele judiciare au constatat că unele persoane, chiar și femei, pot recurge la ascunderea în chiloți (șort), zona dorsală care este mai bine mascată de o fustă largă, ori în cele mai multe cazuri, anumite pachete de regulă cu dimensiuni mici se ascund la șosete.
Se va acorda atenție tocurilor și tălpilor încălțămintei care pot servi ca rezervor de ascundere a unor obiecte dar și căptușelilor interioare unde pot fi ascunse de regulă obiecte mărunte, bancnote și înscrisuri.
Practica judiciară a scos în evidență că unii infractori pentru ascunderea bunurilor sustrase și-au confecționat articole de încălțăminte în mod special, astfel fiind descoperite bunuri în tocurile goale sau tălpile duble ale unor pantofi. În aceste situații, riscul organului judiciar este mare deoarece trebuie să cântărească cu mare atenție dacă va proceda la desfacerea tocului sau a tălpii încălțămintei, iar dacă se va recurge la o astfel de manoperă se vor utiliza șurubelnițe ori alte instrumente confecționate special în acest scop.
Se vor percheziționa cu grijă toate bunurile purtate de persoana percheziționată în acel moment, cum ar fi ceasurile de mână, portmoneele, brichetele, pachetele sau tabacherele cu țigări, umbrele, bastoane, poșetele și alte bagaje aflate asupra celui percheziționat, aceste putând constitui locuri de ascundere al obiectelor, înscrisuri și valori căutate ori pot servi ca arme camuflate. Au fost cazuri când asupra unor persoane percheziționate s-a descoperit un telefon mobil care prin dislocarea unei părți scoate la iveală un mini-pistol.
În cazurile mai complicate când se presupune că obiectele căutate sunt înghițite, ori sunt introduse în incizii sub păr, sau sub coroana dentară, participarea medicului este absolut necesară.
O atenție deosebită se va acorda în cazul persoanelor percheziționate, care poartă proteze de mână sau de picior, protezele respective vor fi cercetate cu mare grijă, dat fiind faptul că în practica judiciară s-au constatat cazuri, când astfel de proteze au fost prevăzute din momentul confecționării cu anumite locuri destinate ascunderii unor obiecte, înscrisuri sau valori.
În cazul când asupra persoanei percheziționate sunt găsite arme deținute ilegal se recomandă încătușarea de îndată a acesteia, presupunându-se că este violentă apoi se continuă percheziția.
În situația când se presupune că persoana percheziționată are înfășurate pe corp anumite bunuri sau dacă se impune cu necesite și cercetarea corpului acesteia se va proceda la dezbrăcarea persoanei în cauză. În astfel de situații se recomandă ca persoana percheziționată să rămână totuși cu organele genitale acoperite.
Organele judiciare își pot forma presupunerea că unele persoane pot avea pe corp anumite bunuri sustrase prin luarea în calcul a unor indicii legate de: disproporția mărită între volumul îmbrăcămintei purtate și dezvoltarea fizică a persoanei; mersul greoi al unei persoane – prin bandajare, mutarea greoaie a picioarelor ori șchiopătând; poziția anormală a porțiunilor din vestimentație; umflături neobișnuite; etc.
Din exemplele prezentate, care scot în evidență o parte din modurile de ascundere, la care pot recurge persoanele ce urmează a fi percheziționate corporal, rezultă faptul că, de regulă organele judiciare trebuie ca înaintea de trecerea la executarea percheziției corporale, să cunoască bune obiectele, înscrisurile sau valorile ce vor fi căutate, pentru că în funcție de natura și mărimea acestora, poate aprecia și locurile dar și modul de ascundere, de fixare pe corp.
În cazul furturilor din buzunare, trebuie să se manifeste o deosebită atenție și a se interveni asupra făptuitorului într-un moment când să se asigure prezența portmoneului sustras – fie în buzunarele vestimentației, pe mâneca hainei ori în alt loc (borsetă, servietă, ziar etc.), caz în care de regulă intervenția trebuie să debuteze cu imobilizarea brațelor pentru a nu da posibilitatea ca persoana în cauză să arunce bunul căutat.
Dezbrăcarea persoanei percheziționate se va realiza numai în locuri închise fără accesul publicului, decât numai cu participarea organului judiciar care execută percheziția și a martorilor asistenți. La cererea persoanei percheziționate pot participa ca asistenți la efectuarea percheziției corporale anumite peroane cum ar fi unii membri de familie și apărătorul ales.
De precizat că prezenta apărătorului ales este obligatorie, atunci când percheziția corporală se execută asupra persoanelor care au calitatea procesuală și pe timpul cercetărilor au recurs la angajarea unui apărător în conformitate cu prevederile legale în materie de asistență juridică.
Persoana percheziționată va fi chestionată cu privire la proveniența și scopul deținerii sau portului obiectelor, înscrisurilor și valorilor descoperite asupra sa, cu accent mai deosebit asupra celor ce urmează să fie ridicate în vederea cercetărilor.
Nu vor fi ridicate de la persoana percheziționată obiectele, înscrisurile și valorile care nu au legătură cu cauza cercetată și care sunt deținute și purtate în mod legal.
Art.105 pct.2 din codul de procedură penală legiferează faptul că, organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită ori a obiectelor și înscrisurilor a căror circulație sau deținere este interzisă.
Prin urmare pe timpul efectuării percheziției corporale și pe măsura descoperirii unor bunuri și înscrisuri pentru a se hotărî ridicarea acestora organele judiciare trebuie permanent să facă legătura acestora cu fapta cercetată.
Practica judiciară a demonstrat însă că nu întotdeauna organul judiciar care efectuează percheziția corporală, poate stabili această legătură din primul moment, ci numai după o analiză amănunțită a acestor obiecte și înscrisuri și după cunoașterea mai amplă a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea cercetată.
Din aceste considerente cu ocazia percheziției corporale pot fi ridicate pe lângă obiectele și înscrisurile precis determinate și unele obiecte ori înscrisuri care au legătură cu activitatea obișnuită a persoanei percheziționate, cum ar fi: carnețele cu diferite însemnări, agende telefonice, fotografii, corespondență etc., care pot oferi date și informații privind activitatea anterioară și prezentă a celui percheziționat sau legăturile acestuia cu alți participanți la săvârșirea infracțiunii cercetate, ori alte persoane care pot avea calități procesuale în cauza cercetată.
La terminarea percheziției corporale persoana percheziționată este lăsată să se aranjeze singură un anumit timp, căutându-se în jurul acesteia pentru a se constata dacă percheziționatul nu a aruncat obiecte, înscrisuri sau valori, care interesează cauza, apoi după caz, dacă este necesar se poate relua sau repeta percheziția corporală.
De regulă repetarea percheziției este necesară atunci când prima percheziție a trebuit să se facă în condiții, atmosferice sau de iluminat, improprii, sau când nu s-a dispus la prima percheziție corporală, de mijloacele sau persoanele specializate necesare.
Se recomandă ca la repetarea percheziției corporale să asiste și unul din martorii asistenți care au participat la prima percheziție corporală, având în vedere că unele constatări vor fi o continuitate a celor precedente.
De asemenea se recomandă ca percheziția corporală să nu se execute în locuri aglomerate, deoarece este mai dificil a se lua toate măsurile necesare pentru a preveni fuga persoanelor ce urmează a fi percheziționate ori pentru prevenirea apariției unor factori negativi care pot afecta calitatea și atingerea scopului percheziției respective, cum ar fi: intervenția unor persoane care pot simpatiza cu persoana percheziționată din diferite motive personale (rudă, complice etc.) sau care de regulă prin comportamentul lor manifestă ostilitate față de prezența organelor judiciare.
Organele judiciare care vor proceda la efectuarea percheziției corporale, trebuie să manifeste o atenție deosebită în alegerea martorilor asistenți. Se recomandă pe cât posibil ca martorii să nu fie aleși din rândul membrilor de familie, ori a persoanelor despre care se știe sau se poate bănui că fac parte din anturajul apropiat al percheziționatului, ori pot avea participație la fapta comisă de cel percheziționat.
Percheziția corporală propriu-zisă în cazuri motivate, poate fi completată cu o micro-percheziție care constă în cercetarea cu lupa a urmelor lăsate de manevrarea obiectelor ce formează obiectul percheziției, situație în care de regulă se apelează la serviciul unui lucrător criminalist, care își desfășoară activitatea pe lângă organele de cercetare ale poliției și parchetului.
Percheziția corporală propriu-zisă poate fi efectuată simultan cu o cercetare criminalistică atunci când îmbrăcămintea sau corpul persoanei percheziționate conține urmele unei capcanări chimice.
În practica judiciară au fost nenumărate cazuri când infractorii au comis furtul unor bunuri sau valori pe care anterior s-au aplicat anumite substanțe chimice criminalistice, pentru a nu mai da posibilitatea infractorului de a motiva în alt fel proveniența și posesia acestor bunuri sau valori în a-și crea alibiul de apărare și a scăpa nepedepsit.
Astfel de exemplu, atunci când se va efectua percheziția corporală a unei peroane bănuite de furtul unei sume de bani dintr-o casă de bani care anterior a fost capcanată chimic, ori când ar fi sustras bunuri sau valori tratate cu astfel de substanțe se va apela la serviciul unui criminalist care va folosi lampa cu raze UV în scopul punerii în evidență a prezenței substanțelor respective.
La fel se va proceda și în cazul prinderii în flagrant organizat, în cazul infracțiunilor de luare de mită când de regulă bancnotele folosite se marchează cu cerneală “simpatică”.
Ulterior după clarificarea situației tuturor obiectelor, înscrisurilor și valorilor ridicate cu ocazia percheziției corporale, cele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin chiar și înainte de soluționarea definitivă a procesului penal.
De menționat că, nu se restituie obiectele care sunt supuse confiscării – parte din acestea putând servi ca mijloc de probă în chiar cauza cercetată, sau care fac obiectul unor legi speciale potrivit cărora fapta deținerii, procurării ori folosirii cade sub incidența acestei legi.
Modul de executare și rezultatul percheziției corporale, sunt menționate într-un proces verbal pe care, organul judiciar care a efectuat percheziția este obligat să-l întocmească, act ce va fi semnat de către toți participanții, inclusiv de cel percheziționat.
Procesul verbal de percheziție corporală se va întocmi cu respectarea prevederilor art.91 și art.108 din codul de procedură penală și va trebui să conțină date concrete, în principal cu privire la:
-organul judiciar care a executat percheziția;
-identitatea persoanei percheziționate și a martorilor asistenți;
-data, timpul și locul executării;
-condițiile în care obiectele și înscrisurile au fost descoperite;
-mențiuni cu privire la obiectele și înscrisurile ridicate și neridicate;
-mențiuni cu privire la descrierea amănunțită a obiectelor și înscrisurilor descoperite, pentru a fi ușor de identificat și recunoscut.
Cuprinsul procesului verbal va trebui să conțină mențiuni privind condițiile în care s-a efectuat percheziția corporală, situațiile care au intervenit pe parcursul executării și în mod cronologic toate activitățile desfășurate cu această ocazie, cu precizarea exactă a locului și modului în care s-a găsit fiecare obiect sau înscris.
Procesul verbal de percheziție corporală va fi întocmit în două exemplare din care unul se va înmâna celui percheziționat, va fi semnat de toți participanții pe fiecare pagină (Model nr.2, Anexă).
3.3.Percheziția informatică
Necesitatea protejării vieții private a persoanei a condus la propunerea unor garanții suplimentare în cazul percheziției informatice. Astfel, prin art. 56 alin. (4) din Legea nr. 161/2003, legiuitorul stabilește în cazul percheziției informatice aplicabilitatea acelorași garanții ca și în situația percheziției domiciliare.
Percheziția informatică se poate dispune numai când există motive rezonabile de a se crede că în sistemul informatic (integral sau într-o parte a acestuia) ori pe suportul de stocare a datelor informatice pentru care se solicită efectuarea percheziției se găsesc date cu privire la infracțiunea pentru care a fost începută urmărirea nală, iar măsura este necesară și proporțională cu scopul urmărit.
3.3.1.Accesul într-un sistem informatic și percheziția informatică
Accesul într-un sistem informatic, prevăzut de art. 57 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției1, presupune pătrunderea într-un sistem informatic sau într-o parte a acestuia de pildă, accesarea e-mailului) ori într-un suport de stocare a datelor informatice3 în scopul obținerii de probe. Accesul presupune cercetarea resurselor sistemului informatic, în scopul descoperirii ie informații sau pentru obținerea reprezentării sistemului.
Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic [a se vedea art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/20031. Sistemul informatic este deschis, când este interconectat cu ilte sisteme și poate fi accesat de un număr nedeterminat de utilizatori, ;au închis, când funcționează într-un domeniu delimitat strict și poate fi iccesat de un număr determinat de utilizatori.
Prin date informatice se înțelege orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic. În această categorie se include și orice program informatic care poate determina realizarea unei funcții de către un sistem informatic [a se vedea art. 35 alin. (I) lit. d) din Legea nr. 161/2003].
Pătrunderea se efectuează fie la locul unde se află sistemul sai suportul accesat, fie de la distanță prin intermediul unor softuri special. Procedeul este permis și în materia securității naționale, intrând în categoria mai largă a accesului la un obiect.
Percheziția informatică, prevăzută de art. 56 din Legea nr. 161/2003, este un procedeu probatoriu ce constă în cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, în vederea descoperirii și strângerii probelor necesare soluționării cauzei (prelevarea probelor digitale – informații electronice cu valoare probatorie stocate sau transmise în format digital – cu privire la o infracțiune, conservarea prin copiere a datelor informatice care conțin urmele infracțiunii în cazul în care există pericolul pierderii ori modificării acestora etc.).
Ambele tehnici speciale de investigare reprezintă ingerințe în dreptul la viață privată al persoanei. Ele nu presupun, în mod necesar, pătrunderea în domiciliul unei persoane, dar nici nu o exclud. Astfel, în multe cazuri percheziția informatică se dispune după ce în prealabil sistemul informatic a fost ridicat în urma unei percheziții domiciliare.
3.3.2. Aspecte procedurale privind percheziția informatică
Necesitatea protejării vieții private a persoanei a condus la impunerea unor garanții suplimentare în cazul percheziției informatice. Astfel, prin art. 56 alin. (4) din Legea nr. 161/2003, legiu torul stabilește în cazul percheziției informatice aplicabilitate acelorași garanții ca și în situația percheziției domiciliare.
Prin urmare, percheziția informatică poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penal începută in rem sau in personam, la cererea procurorului, sau în cursul judecății. Percheziția se poate dispune de judecătorul de la instanța competentă sesizat prin referatul (cererea) procurorului.
Considerăm că referatul procurorului trebuie să fie motivat în fapt și în drept, fiind necesar să cuprindă: dovada existenței unei urmăriri penale legal începute în cauză, indicarea sistemului informatic, a unor părți din acesta ori a suportului de stocare datelor informatice cu privire la care se solicită efectuarea percheziției, indicarea datelor informatice ce se bănuiește a se găsi îi acestea1. La referatul prin care se solicită încuviințarea percheziție informatice, procurorul trebuie să atașeze și întregul dosar de urmărire penală.
Dacă judecătorul apreciază că există motive rezonabile pentru a se crede că în sistemul informatic (integral sau într-o parte ; acestuia) ori pe suportul de stocare a datelor informatice pentru care se solicită efectuarea percheziției se găsesc date informatice în legătură cu infracțiunea pentru care a fost începută urmărirea penală, va admite cererea parchetului, prin încheiere, și va dispune efectuarea percheziției. În caz contrar, judecătorul va respingi cererea de încuviințare a percheziției.
3.3.3.Efectuarea percheziției informatice
Organele de urmărire penală trebuie să manifeste o deosebită atenție cu ocazia efectuării percheziției informatice (inclusiv în ceea ce privește numărul sau dimensiunea sistemului informatic, natura rețelei – internet, rețea internă – etc.) pentru a păstra intact
Pentru o prezentare detaliată a proccdurii dc efectuare a percheziției nformatice a se vedea Ghidul introductiv pentru aplicarea dispozițiilor egale referitoare la Criminalitatea Informatică, Ministerul Comunicațiilor și Tehnologia Informației, 2004, disponibil pe site-ul www.mcti.ro. în ghid se arată că:
Procedura ridicării sistemelor informatice este următoarea:
Etapa I: închiderea sistemului. Dacă sistemul a fost găsit închis în nomentul pătrunderii investigatorilor, nu trebuie sub nici un motiv pornit. Se va proceda în continuare trecând la celelalte etape. Dacă sistemul a fost găsit deschis, el trebuie închis pentru a se putea proceda la ridicarea lui înainte de închiderea calculatorului se impune fotografierea ecranului – i.n.). Pentru închiderea sistemului se pot folosi următoarele procedee: deconectarea de la alimentarea cu energie electrică; închiderea conform procedurii normale. Prima alternativă este de preferat în cazul în care investigatorul nu are cunoștințe de informatică.
Unele calculatoare dispun de surse de alimentare neinteruptibile (UPS). În acest caz, pe lângă deconectarea de la sistemul de alimentare cu energie electrică, trebuie oprit și acest sistem.
Deconectarea nu va produce, în cele mai multe cazuri, pierderea de date, dar poate evita ștergerea unor informații relevante, cum ar fi fișierele temporare, care se pot șterge în cadrul procesului normal de închidere a calculatorului. Cea de-a doua alternativă este de preferat atunci când calculatorul este conectat în rețea, sau atunci când investigatorul este asistat de o persoană ce are cunoștințe asupra modului de funcționare a sistemului respectiv, precum și asupra procedurilor ce sunt folosite pentru închiderea lui.
Etapa a 2-a: etichetarea componentelor. În cazul în care se impune dezasamblarea fiecare componentă a sistemului trebuie etichetată înainte le modificarea configurației în vederea ridicării probelor. în cazul cablurilor, se etichetează atât cablul, cât și suporturile de unde a fost debranșat. În cazul existenței unor suporturi care nu au conectate cabluri, este recomandabil ca să fie etichetate "neocupat". Se poate realiza și o schiță a componentelor, cu precizarea simbolurilor folosite pentru etichetare.
Etapa a 3-a: protejarea la modificare. Toate suporturile magnetice de stocare a datelor trebuie protejate împotriva modificării conținutului lor.
Unele tipuri de hard-discuri au contacte speciale care realizează protejare la scriere. În cazul dischetelor, protejarea se va face prin mutare martorului de permitere a modificărilor în poziția „închis”.
Etapa a 4-a: ridicarea propriu-zisă. Ridicarea probelor trebuie făcut cu multă grijă, evitându-se orice avariere a componentelor. Este recomandabilă împachetarea componentelor în ambalajul original, dacă acest poate fi găsit, sau în ambalaj special ce asigură protecția electrostatică acestora. De asemenea, toate suporturile magnetice de stocare a datelor vor fi ambalate și sigilate în așa fel încât accesul la ele nu este permis până la desfacerea în laborator.
Transportarea probelor reținute trebuie făcută cu multă grijă, având în vedere fragilitatea lor. Este necesar să fie luate precauțiuni legate de protejarea față de șocuri fizice, umiditate, căldură și mai ales de influenți undelor electromagnetice. În legătură cu acest din urmă aspecte trebuie evitată plasarea echipamentelor în apropierea surselor de radiații electromagnetice, cum ar fi aparate de fax, copiatoare, stații radio, telefoane celulare. Este recomandabilă măsurarea cu instrumente speciale a câmpului electromagnetic în spațiile unde sunt depozitate echipamentele ridicate.
Analiza probelor. Odată aduse în laborator, componentele trebuie asamblate pentru a reconstitui sistemul original. Pentru aceasta se vor folosi fotografiile sau casetele video filmate înainte de ridicarea probelor, respectându-se conexiunile originale, precum și informațiile obținute de la martori în legătură cu practicile de utilizare a sistemului informatic respectiv. Primul pas în analiza probelor de natură electronică este legat de necesitatea asigurării veridicității lor. Pentru a putea dovedi veridicitatea probelor, este necesară ambalarea și sigilarea acestora în modul amintit mai sus .
Primul pas în asigurarea protecției împotriva modificării datelor din sistemele informatice trebuie făcut chiar în timpul percheziției, prin luarea măsurilor de protejare fizică la scriere a mediilor de stocare. Se recomandă ca analiza criminalistică a conținutului discului să se realizeze pe o copie fidelă a discului original, realizată în laborator cu ajutorul unor programe și dispozitive speciale. Procedeul nu presupune doar copierea tuturor fișierelor aliate pe disc, ci a întregului conținut al discului, sector cu sector, inclusiv fișierele temporare, fișierele de schimb, fișierele șterse, chiar informația aflata pe porțiunile avariate ale discului etc. O asemenea copiere de această natură se realizează cu ajutorul unor programe speciale. Se recomandă realizarea a două copii, pe una dintre ele realizându-se analiza propriu-zisă, cealaltă fiind o copie de rezervă. Copierea trebuie realizată după un procedeu demn dc încredcrc. Pentru a putea avea această caracteristică, copierea trebuie: să asigure posibilitatea verificării de către terți; instanța de judecată sau partea adversă trebuie să poată să verifice acuratețea copiei realizate; să aibă ca rezultat copii sigure, ce nu pot fi falsificate.
Este recomandată consemnarea detaliată a întregului proces dc copiere, indicând echipamentele, programele și mediile dc stocare utilizate. Păstrarea în siguranță a probelor se realizează în primul rând prin copierea conținutului sistemelor informatice originale, și desfășurarea investigației criminalistice asupra unei copii de lucru, având aceleași caracteristici cu originalul.
Este recomandabil ca organele de urmărire penală să procedeze la efectuarea de copii în dublu exemplar, astfel încât un exemplar să poată fi sigilat (proba martor), iar celălalt să fie utilizat pentru a fi extrase datele pe care le conține.
Suporturile de memorie pe care se copiază datele sau plicurile sigilate în care acestea sunt păstrate trebuie semnale de către pesoanele prezente la percheziție. Totodată, pe plicul sigilat trebuie să se facă mențiunea despre locul și timpul când au fost efectuate actele de procedură în scopul asigurării unicității probei digitale.
La efectuarea percheziției informatice trebuie să participe persoana al cărei sistem informatic este percheziționat, iar în lipsa acesteia, un reprezentant, membru al familiei sau vecin, având capacitate de exercițiu. În cazul în care persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată, este obligatorie prezența acesteia la percheziție.
Organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziția informatică să fie efectuată fără ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se face percheziția să devină, în mod nejustificat, publice.
În situația în care cu ocazia punerii în executare a mandatului de percheziție informatică se constată că datele informatic căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice și sunt accesibile din sistemul sau suportul inițial, se poate solicita, de îndată, autorizarea efectuări percheziției în vederea cercetării tuturor sistemelor informatic sau suporturilor de stocare a datelor informatice căutate.
Procesul-verbal de percheziție informatică va trebui să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute de art. 91 C.proc.pen. numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de stocare a dalelor informatice, descrierea și enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a datelor informatice față de care s-a dispus percheziția, descrierea și enumerarea activităților desfășurate, descrierea și enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziției, obiecțiunile legate de modalitatea de desfășurare a procedeului probatoriu (inclusiv cererile persoanei percheziționate de reluare a procedurilor de căutare).
3.3.4. Condiții pentru dispunerea conservării imediate a datelor sau a reținerii de date
Potrivit art. 54 din Legea nr. 161/2003 (ce transpune în dreptul român dispozițiile art. 16 din Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică) conservarea se poate spune dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
– să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau vârșirea unei infracțiuni prin intermediul sistemelor informatice;
– măsura să fie necesară în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor;
– să existe pericolul distrugerii sau alterării datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informațional.
Spre deosebire de conservarea imediată, reținerea datelor e trafic și de localizare a persoanelor fizice și juridice, precum și datelor conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat, se realizează de drept timp de 6 luni de la momentul efectuării comunicării.
Măsura conservării presupune păstrarea datelor deja existente, obținute prin intermediul unui sistem informatic și care sunt înregistrate pe un anumit suport, în scopul evitării alterării, degradării sau ștergerii acestora.
Măsura nu este decât într-o mică măsură intruzivă în viața privată a persoanei, întrucât presupune numai conservarea datelor, nu și cercetarea acestora. Scopul instituției este acela de a permite procurorului ca încă de la primele acte de cercetare să poată dispune măsura conservării dalelor informatice ori a datelor persoanei de la domiciliu coroborată cu efectuarea unor verificări nare din care rezultă că aceasta nu este decedată, nu este ieșita din țară sau încarcerată nu reprezintă demersuri suficiente pentru a justifica această constatare.
ANEXA NR. 1
PROCES VERBAL
de percheziție corporală
Anul ……… luna …………… ziua ………… în …………………………………………… (gradul, calitatea, numele și prenumele organului judiciar )
din cadrul …………………………………………………………………….
(Judecătoria, Tribunal, Parchet, organ de poliție etc.)
În temeiul art.100 alin.6 și art.106 alin.1și alin.2 din Codul de procedură penală, am procedat la efectuarea unei percheziții corporale asupra numitului ………………………………. fiul lui …………….. și al …………………… născut la data de ………… în …………………… jud. …………………… cu domiciliul în ………………… str. ……………. nr. ….. bloc. ………… ap. ……… jud. ……………………, posesor al B.I/C.I seria ……….. nr. ………. eliberată de ……………………la data de …………. și al C.N.P. …………………………. .
Percheziția s-a efectuat în prezența martorilor asistenți:
………………………………………. de ani ……, din ……………
(numele și prenumele) (vârsta)
str. ……………………………….., nr. ……, bl. …………, ap. ……….. jud. ………….. ;
………………………………………. de ani ……, din ……………
După ce ne-am legitimat și i-am explicat numitului …………………………………… despre faptul că avem dispoziția de a-i efectua percheziție o corporală, i-am solicitat să ne predea următoarele acte și înscrisuri:
…………………………………………………………, obiecte și înscrisuri în concret ce au legătură cu cauza; alte obiecte care potrivit legii sunt interzise la deținere.
Numitul ……………………………….. a declarat că nu posedă asupra sa obiectele și înscrisurile menționate mai sus și în continuare s-a trecut la efectuarea percheziției corporale ocazie cu care asupra acestuia s-au găsit următoarele:
………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………… .
Numitul …………………………………. fiind întrebat cu privire la proveniența obiectelor și înscrisurilor găsite asupra sa și menționate mai sus, a declarat verbal ……………………………
Au fost ridicate pentru continuarea cercetărilor următoarele ……………………………
Persoana percheziționată și martorii asistenți au făcut următoarele obiecțiuni ………………………………………………
Pentru care am încheiat prezentul proces verbal în două exemplare, din care un exemplar s-a înmânat numitului …………………………….. .
(persoana percheziționată)
Organ judiciar Martori asistenți Persoana percheziționată
1.
2.
NOTĂ: Procesul verbal se va semna pe fiecare pagină și la sfârșit.
ANEXA NR. 2
PROCES VERBAL
de percheziție domiciliară
Anul 2005, luna iunie, ziua 02, în comuna Nicolaie Bălcescu, satul Corbi, județul Vîlcea.
Agent Chirea Gheorghe și agent Iliescu Constantin, ambii din cadrul Poliției Municipiului Rîmnicu Vâlcea, județul Vîlcea.
În temeiul art.100 și 101 alin.1 C.proc.pen., și având în vedere autorizația (ordinul) Parchetului de pe lângă Judecătoria Rîmnicu Vîlcea, cu nr.123/p, emisă la data de 01.06.2005, cu privire la efectuarea unei percheziții la locuința învinuitului Diaconu Constantin, fiul lui Constantin și Ioana, născut la data de 07.12.1972 în municipiul Rîmnicu Vîlcea, de profesie tâmplar la SOCOM S.A. Rîmnicu Vîlcea, domiciliat în comuna Nicolaie Bălcescu, sat Corbi, nr.127, județul Vîlcea, astăzi data de mai sus, ne-am deplasat la locuința sa, unde, găsindu-l, în prezența martorilor asistenți:
1. Drăgușin Vasile, acar la C.F.R. Rîmnicu Vîlce, domiciliat în comuna Nicolaie Bălcescu, sat corbi, nr.113, județul Vîlcea;
2. Grigore Alexandru, muncitor la ferma Vărzorul, domiciliat în comuna Nicolaie Bălcescu, sat corbi, nr.121, județul Vîlcea, după ce ne-am legitimat, i-am arătat scopul venirii și i-am prezentat autorizația de percheziție, i-am solicitat să ne prezinte obiectele ce provin din săvârșirea infracțiunii de furt calificat în paguba cetățeanului Amandi Nicolaie din municipiul Rîmnicu Vîlcea, în noaptea de 26/27.05.2005 și alte obiecte ce le dețin contrar legii.
Întrucât acesta a declarat că nu are astfel de obiecte la locuința sa, am procedat la efectuarea percheziției domiciliare, rezultatul acesteia fiind următorul:
Locuința celui în cauză se compune dintr-un imobil de locuit cu hol, trei camere, o bucătărie de vară, una magazie pentru diferite materiale, un coteț pentru porci și un coteț pentru găini.
În magazia pentru depozitarea diferitelor materiale, într-o putină, am găsit un rucsac de culoare albastră în care se aflau piese de motoretă marca Mobra și anume: un cilindru motor; un far complet; un tambur complet de mână; p șa; un telescop; un manșon de cauciuc pentru pedală.
După putina respectivă, mai exact între aceasta și perete am găsit ascunse două roți complete pentru motoreta marca Mobra.
Obiectele găsite au fost prezentate percheziționatului și martorilor asistenți, în locurile unde au fost descoperite, după care au fost fotografiate.
Fiind întrebat de proveniența pieselor de motoretă marca Mobra găsite ascunse în locuința sa, învinuitul Diaconu Constantin a declarat:
“În noaptea de 26/27.05.2005 în jurul orelor 24.00, fiind sub influența alcoolului, am pătruns pe scara unui bloc din municipiul Rîmnicu Vîlcea, strada Diamantului și într-un uscător aflat la parter am furat o motoretă marca Mobra. Am adus-o la domiciliu, am demontat-o, o parte din piesele componente le-am vândut la diferite persoane, iar o parte au fost găsite de organele de poliție ascunse la locuința mea.”
Continuând percheziția în restul locuinței învinuitului, n-am mai găsit obiecte sau valori care să prezinte suspiciuni că provin din săvârșirea vreunei infracțiuni.
Toate obiectele menționate mai sus au fost luate din locurile unde au fost descoperite, etichetate spre neschimbare și introduse într-un sac din iută ce a fost legat cu sfoară, pe care s-a aplicat sigiliul metalic rotund, tip M.I. cu nr.12345. în final, am procedat la ridicarea obiectelor respective în vederea restituirii acestora părții civile.
Alte obiecte, înscrisuri sau valori nu s-au ridicat.
Percheziția s-a efectuat în prezența învinuitului Diaconu Constantin, a început la orele 10.30 și s-a terminat la orele 12.00.
Toate cele menționate mai sus, au fost citite percheziționatului și martorilor asistenți, care n-au făcut obiecții cu privire la modul în care s-a efectuat activitatea de percheziție și nici asupra celor consemnate.
Pentru care am încheiat prezentul procesul verbal în trei exemplare, din care unul s-a lăsat percheziționatului, iar celelalte două au răma organului de cercetare penală.
ORGAN DE CERCETARE PERCHEZIȚIONAT,
PENALĂ,
1. Ag. Chirea Gheorghe Diaconu Constantin
2. Ag. Iliescu Constantin
MARTORI ASISTENȚI
1. Drăgușin Vasile
2. Grigore Alexandru
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI ȘI MONOGRAFII:
Constantin Aionițoaie, Vasile Bercheșan, Tudorel Butoi – “Tratat de tactică criminalistică", Editura Carpați, Craiova, 1992
Mihai Apetrei – “Drept procesual penal”, Editura Victor, București, 2004
Alexandru Boroi, Ștefania Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu – “Drept procesual penal”, ed. a II-a, Editura All. Beck, București, 2002
Iulia Cioclă – “Probele în procesul penal“, ediția a II-a, Editura Hamangiu, București, 2011
Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță – "Criminalistica", Editura Chemarea, Iași, 1997
Anastasiu Crișu – “Drept procesual penal”, ed. revăzută și actualizată cf. Legii nr. 202/2010, Editura Hamangiu, București, 2011
Mircea Damaschin – “Drept procesual penal”, Editura Wolters Kluver, București, 2010
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea Generală, vol. I, Editura Academiei Române, București, 2003
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu – “Explicații teoretice ale codului de procedură penală român – partea generală”, ed. a II-a, Vol. 5, Editura Academiei Române și Editura All Beck , București, 2004
Mirel Dumitriu – “Ghid de cercetare penală”, Editura C.H. Beck, București, 2009
Nicu Jidovu – “Drept procesual penal”, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2007
Theodor Mreju, Bogdan Mreju – “Probele în procesul penal – aspect teorectice și jurisprudența în materie”, ed. a II-a”, Colecția Biblioteca Avocatului, București, 2010
Theodor Mreju, Bogdan Mreju – „Tratat de drept procesual penal”, partea generală, Editura Nomina Lex, București, 2011
Ioan Neagu – “Drept procesual”, Editura Global Lex, București, 2002
Adi Oroveanu-Hanțiu – “Drept procesual penal- partea generală”, Editura C.H. Beck, București, 2009
Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – “Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, București, 2004
Emilian Stancu – “Tratat de criminalistică”, ed a III-a , revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2004
Adrian Ștefan Tulbure, Angela Maria Tatu – “Trata de drept procesual penal”, ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2003
Mihail Udroiu, Radu Slăvoiu, Ovidiu Predescu – “Tehnici speciale de investigare în justiția penală”, Editura C.H. Beck, București, 2009
Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală”, partea generală, volumul I, Editura Paidea , București, 1993
REVISTE ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE:
Dorin Ciuncan – “Actele premergătoare urmăririi penale și garanțiile constituționale în cazul percheziției” în Revista „Drepturile Omului” nr. 1/1999
LEGISLAȚIE:
Codul penal
Codul de procedură penală
Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate
Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului
Decizia-cadru 2008/978/JAI a Consiliului din 18 decembrie 2008 privind mandatul european de obținere a probelor în scopul obținerii de obiecte, documente și date în vederea utilizării acestora în cadrul procedurilor în materie penală
Decizia nr. 428/2004 (M. Of. nr. 187 din 13 decembrie 2004); Plenul Curții Constituționale, decizia nr. 875/2006 (M. Of. nr. 187 din 32 din 17 ianuarie2007).
DICȚIONARE:
DEX, 1999
ALTE SURSE:
www.csm 1909.ro
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI ȘI MONOGRAFII:
Constantin Aionițoaie, Vasile Bercheșan, Tudorel Butoi – “Tratat de tactică criminalistică", Editura Carpați, Craiova, 1992
Mihai Apetrei – “Drept procesual penal”, Editura Victor, București, 2004
Alexandru Boroi, Ștefania Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu – “Drept procesual penal”, ed. a II-a, Editura All. Beck, București, 2002
Iulia Cioclă – “Probele în procesul penal“, ediția a II-a, Editura Hamangiu, București, 2011
Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță – "Criminalistica", Editura Chemarea, Iași, 1997
Anastasiu Crișu – “Drept procesual penal”, ed. revăzută și actualizată cf. Legii nr. 202/2010, Editura Hamangiu, București, 2011
Mircea Damaschin – “Drept procesual penal”, Editura Wolters Kluver, București, 2010
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea Generală, vol. I, Editura Academiei Române, București, 2003
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu – “Explicații teoretice ale codului de procedură penală român – partea generală”, ed. a II-a, Vol. 5, Editura Academiei Române și Editura All Beck , București, 2004
Mirel Dumitriu – “Ghid de cercetare penală”, Editura C.H. Beck, București, 2009
Nicu Jidovu – “Drept procesual penal”, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2007
Theodor Mreju, Bogdan Mreju – “Probele în procesul penal – aspect teorectice și jurisprudența în materie”, ed. a II-a”, Colecția Biblioteca Avocatului, București, 2010
Theodor Mreju, Bogdan Mreju – „Tratat de drept procesual penal”, partea generală, Editura Nomina Lex, București, 2011
Ioan Neagu – “Drept procesual”, Editura Global Lex, București, 2002
Adi Oroveanu-Hanțiu – “Drept procesual penal- partea generală”, Editura C.H. Beck, București, 2009
Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – “Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, București, 2004
Emilian Stancu – “Tratat de criminalistică”, ed a III-a , revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2004
Adrian Ștefan Tulbure, Angela Maria Tatu – “Trata de drept procesual penal”, ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2003
Mihail Udroiu, Radu Slăvoiu, Ovidiu Predescu – “Tehnici speciale de investigare în justiția penală”, Editura C.H. Beck, București, 2009
Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală”, partea generală, volumul I, Editura Paidea , București, 1993
REVISTE ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE:
Dorin Ciuncan – “Actele premergătoare urmăririi penale și garanțiile constituționale în cazul percheziției” în Revista „Drepturile Omului” nr. 1/1999
LEGISLAȚIE:
Codul penal
Codul de procedură penală
Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate
Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului
Decizia-cadru 2008/978/JAI a Consiliului din 18 decembrie 2008 privind mandatul european de obținere a probelor în scopul obținerii de obiecte, documente și date în vederea utilizării acestora în cadrul procedurilor în materie penală
Decizia nr. 428/2004 (M. Of. nr. 187 din 13 decembrie 2004); Plenul Curții Constituționale, decizia nr. 875/2006 (M. Of. nr. 187 din 32 din 17 ianuarie2007).
DICȚIONARE:
DEX, 1999
ALTE SURSE:
www.csm 1909.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Importanta Institutiei Perchezitiei In Procesul Penal (ID: 128088)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.