Importanta Geopolitica a Acordului Resurselor Energetice al Statelor Rusia Si Chinadoc
=== Importanta geopolitica a acordului resurselor energetice al statelor Rusia si China ===
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………………….2
Capitolul 1 Considerații teoretice asupra conceptelor și obiectului de studiu al geopoliticii………………………………………………………………………………………………3
1.1.Definirea geopoliticii………………………………………………………………….4
1.2. Apariția conceptului de geopolitică și contribuția lui Rudolf Kjellén…………………………………………………………………………………………………….7
1.3.Evoluția geopoliticii……………………………………………………………………9
1.4. Principalele curente și teorii geopolitice……………………………………..12
Capitolul 2 Scenarii geostrategice în prima jumătate a secolului XX…………..19
2.1.Evoluții geopolitice în lume după încheierea Războiului Rece……..19
2.2.Strategii și scenarii geopolitice: Rusia și China după încheierea Războiului Rece……………………………………………………………………………………..23
2.3.Acțiuni geopolitice ale marilor puteri în timpul Războiului Rece………………………………………………………………………………………………………28
Capitolul 3 Studiu de caz: Importanța geopolitică a acordului resurselor energetice al statelor Rusia și China………………………………………………………….34
Concluzii……………………………………………………………………………………………….43
Bibliografie……………………………………………………………………………………………45
Geopolitica marilor puteri Rusia și China
-INTRODUCERE-
Cu toate deosebirile, dar și contradicțiile dintre acestea, operele numeroșilor reprezentanți ai școlilor geopolitice formează o singură imagine generală care permite să se vorbească despre obiectul în sine ca despre ceva definit și indiscutabil.
Geopolitica este o concepție despre lume și în această calitate, este mai corect să o comparăm nu cu științele ci cu sistemele de științe. Se află la același nivel cu marxismul, liberalismul etc, adică cu sistemele de interpretări ale societății și istoriei ce promovează în calitate de principiu, un anumit criteriu foarte important, în final reducând la acest criteriu toate celelalte aspecte, nenumărate, privind omul, dar și natura.
Marxisul și liberalismul au la temelie latura economică a existenței umane, în egală măsură. Nu este important faptul căaceste două ideologii ajung la concluzii diferit- Marx consideră inevitabilă revoluția anticapitalistă, iar discipolii lui Adam Smith consideră capitalismul ca fiind cel mai desăvârșit model al societății. În pofida criticii, ele rămân modele sociale dominante pe baza cărora oamenii nu interpretează trecutul, ci creează și viitorul, adică planifică acțiuni de proporții mari care se referă la întreaga omenire.
Același lucru se întâmplă și cu geopolitica.Spre deosebire de ideologiile economice, la temelia ei sta teza reliefului geografic ca destin. În geopolitică, geografia și spațiul apar în aceeași funcție ca banii și relațiile de producție în marxism și liberalism, reducându-se aspectele fundamentale ale existenței umane ce organizează în jurul lor celelalte laturi ale existenței. Ca în cazul ideologiilor economice, geopolitica se bazează pe reducționalism, aproximație, pe rezumarea diverselor manifestări ale vieții la câțiva parametri, dar în pofida erorii evidente , specifică unor astfel de teorii, dovedește în mod impresionant logica sa în problema interpretării trecutului dar și eficacitatea maximă în organizarea prezentului și proiectarea trecutului.
Geopoltica este concepția despre lume a puterii, este știința despreputere și pentru putere. Pe măsura apropierii omului de vârfurile sociale, geopolitica începe să-și descopere pentru el importanța, sensul și folosul, în timp ce până la acest moment ea era percepută doar ca o abstracție.
Geopolitica este disciplina elitelor politice-actuale cât și alternative- întreaga ei istorie demonstrând că de acest domeniu s-au preocupat, în primul rând, oamenii antrenați activ în procesul de conducere a țărilor și națiunilor, precum și cei care se pregăteau pentru acest rol.
Pentru a fi înteles acest concept vast de geopolitică am decis ca în primul capitol, denumit „Considerații teoretice asupra conceptelor și obiectului de studiu al geopoliticii” , să definesc modul general de geopolitică, să tratez apariția conceptului, evoluția și teoriile în următoarele subcapitole, ce fac parte din acest capitol. După trecerea în revistă a accepțiunilor pe care le are conceptul de securitate în cel de-al doilea capitol denumit „Scenarii geostrategice în prima jumătate a secolului XX”, acest capitol cuprinde trei subcapitole în care am prezentat Evoluția geopolitică în lume după încheierea Războiului Rece, apoi am mers pe strategiile și scenariile geopolitice dintre marile puteri, Rusia și China, după Răzoiul Rece și totodată am încercat să prezint și acțiuniile geopolitice ale acestor două mari puteri.
CAPITOLUL 1 . CONSIDERAȚII TEORETICE ASUPRA CONCEPTELOR ȘI OBIECTULUI DE STUDIU AL GEOPOLITICII
Chiar dacă au trecut mai mult de 100 de ani din momentul în care savantul Rudolf Kiellen a răspândit în lumea academică dar și universitară termenul de geopolitică, dezbaterile cu privire la statutul acestei discipline, semnificația și rolul ei în câmpul cunoașterii și al practicii sociale și politice nu au adus clarificările trebiuncioase, utile.
S-a dezvoltat, ca disciplină, în secolul trecut într-o atmosferă dominantă de rivalitatea marilor puteri. Conceptul de geopolitică este caracterizat de o destul de mare lipsă de claritate, fiind unul din categoria celor puternic contestabile. Conține mai multe ințelesuri.
Mulți autori argumentează că „un concept trece în zona unei contestabilități necesare când orice folosire a sa implică luarea unei poziții partizane, lipsită de neutralitate față de formele rivale de viață si de tiparele lor de gândire asociate”.
Într-una dintre cele mai frecvente definiții, geopolitica este descrisă ca fiind știința care studiază raporturile dintre geografia statelor și politicile specifice dezvoltate de acestea din urmă. Conținutul acestui termen a câștigat noi dimensiuni și înțelesuri în semantica politico-diplomatică a secolului XX. Substantivul geopolitică și adjectivul geopolitic au devenit aproape nelipsite în explicitările făcute diferitelor evoluții internaționale în cercurile academice, jurnalistice și, desigur nu în ultimul rând, politice. Reliefarea rolului jucat de factori geopolitici asupra vieții umane nu a fost o "invenție" a secolului XX. Analizele și constatările mai multor savanți, îndeosebi din istoria modernă a umanității, au relevat influența jucată în relațiile internaționale de elemente ale geografiei fizice precum, climat, relief, resurse naturale, dar și continua lor diminuare, frontiere vulnerabile, rute de transport și comunicații, potențial agricol, etc. Introducerea celor de mai sus într-o inducție logică ne conduce la concluzia că factorii de putere sunt în bună măsură dependenți de cei geografici. Acceptarea acestei concluzii ca premiză general-valabilă a rezultat în formarea unei viziuni spațiale sau geocentrice ca instrument de cercetare și metodă fundamentală a interacțiunii factorilor umani cu geografia fizică.
Este ușor de sesizat că, proveniența semantică a geopoliticii se găsește în combinarea a doi termeni distincți, geografie și politică. De altfel, constituirea geopoliticii ca disciplină specifică a fost inițial percepută ca rezultat al dezvoltării cercetărilor dintr-o ramură subsecventă geografiei, geografia politică. Ulterior s-a constatat că noua disciplină, care a început să se afirme de la sfârșitul secolului al XIX-lea și să fie consacrată în deceniul al treilea al secolului XX, a avut și alte surse formative, care proveneau din mai multe arii de studii, precum climatologia și studiul evoluției factorilor de mediu în relație cu activitățile umane. Aceste din urmă tematici au fost surclasate o bună perioadă de timp în dezvoltarea geopoliticii de subiectul clasic al raporturilor de interdependență dintre constituirea și exercițiul puterii, respectiv, avantajele/dezavantajele conferite, în acest sens, de condițiile și realitățile din natură. În ultimele decenii, s-a produs însă o revenire în atenția acordată preocupărilor privind evoluția mediului înconjurător, fapt care a și produs o lărgire semnificativă a agendei subiectelor abordate în geopolitică.
Inventatorul termenului geopolitică a fost politologul suedez Rudolf Kjellen. El a utilizat pentru prima dată această formulare în 1899, denumind astfel o știință în formare, al cărui scop era să analizeze statele plecându-se de la premiza că acestea sunt organisme geografice sau fenomene ale spațiului. Kjellen se înscria în acest fel într-o paradigmă, ce fusese deja construită în geografia politică germană de Karl Ritter și Friedrich Ratzel, și care arăta că se creează o legătură vie între comunitățile umane și mediul locuit de acestea. Originile intelectuale ale geopoliticii nu s-au redus însă la acest tip de abordare și au fost mult mai îndepărtate.
1.1.DEFINIREA GEOPOLITICII
În ultimii 15 ani, geopolitica a trezit un mare interes, în special în țările central și est europene. Renașterea geopoliticii nu a însemnat doar reîntoarcerea la vechiile concepții, multe dintre ele fiind legate și asociate de evenimente istorice negative. În baza teoriilor exploratorilor din acest domeniu, s-a încercat constituirea teoretică de proaspete abordări a unui astfel de orizont care să definească geopolitica. Termenul de geopolitică este utilizat in retorica politică în mod special. pericolul de receptare a geopoliticii doar ca unul al ideologiei extinderii spațiului este la fel de mare ca și pericolul ignorării acestui aspect din geopolitică.
Geopolitica recurge în explicarea politicii de stat pe plan extern, dar si în plan intern, explicarea fiind reallizată din punct de vedere al factorilor geografici, al climei, al reliefului etc. Geopolitica tradițională poate fi cercetată ca o știință despr einfluiența geospațiului asupta obiectivelor politice și a interesului statului. Geopolitica, treptat, a trecut la o înțelegere mai grea a spațiului ca instrument de transformare economică, politică dar și de alte relații dintre state. O datăn cu creșterea rolului interdependenței în lume, o mai mare însemnătate în analiza geopolitică a dobândit caracterul relațiilor interstatale și interacțiunea acestora cu geospațiul, care devine nu doar polarizat, în jurul centrelor de putere, ele devin stratificate, mai bine organizate ierarhic.
Noțiunea de geopolitică a fost introdusă de politologul Rudolf Kjillen , care o stabilește ca fiind o doctrină ce consideră statul ca pe un organism geografic. Scopul geopoliticii este stabilit de precursorii ei ca fiind o conștientizare necesară a acumulărilor teritoriale, pentru ca statul să se poată dezvolta, întrucât conform opiniilor lor, „spațiul lumii, deja divizat, poate fi recucerit de un stat de la un alt stat, doar prin forța armei”.
Revista fondată de Karl Haushofer, numită Zeitschrift fur Geopolitik, a oferit următoarele definiții despre geopolitică și anume: „Geopolitica este o știință despre relațiile, raporturile pământului și procesele politice. Ea se întemeiază pe un amplu fundament geografiic, mai întâi de toate pe geografia politică, care este o știință ce se referă la organismele politice din spațiu și evaluează strctura lor. Mai mult de atât, geopolitica are ca obiectiv asigurarea cu instrucțiuni corespunzătoare a activității politice și oferă direcții și vectori generalizanți pentru viața politică. Prin urmare, geopolitica devine o artă, și anume arta de gestionare a politicii practice. Geopolitica este rațiunea geografică a statului.”.
Maulle consideră că geopolitica vizează statul nu prin prisma unei concepții statice ci ca pe un organism viu. Geopolitica cercetează statul și își propune ca scop să rezolve problemele ce rezultă din legăturile spațiale. mallue observa diferența dintre geografia politica și geopolitica: prima este satisfăcută de o descriere statică a statului ce poate include însușirea vechilor dinamici de dezvoltare ale acestuia, iar cea de-a doua este o discipllină care pune în echilibru și evaluează o anumită situație.
Ladis Kristof, cercetator american de origine română, susține că geopolitica acoperă o arie, paralelă și orizontală, între știința politică și geografia politică. Acesta consideră că geopolitica reprezintă studierea fenomenelor politicie, în primul rând a raporturilor spațiale și în al doilea rând a comportamentelor, dependenței și influiența acestora asupra Terei, dar si asupra factorilor culturali ce constituie obiectul geografiei omului. Kristof consideră că nu există o deosebire principală între geopolitică și geografia politică, atât în sfera cercetării cât și în metodele de cercetare.
În cadrul geopoliticii se pot distinge două curente bine conturate:
geopolitica ordonată sau doctrinar-normativă. În cadrul acesteia, putem repartiza întreaga școală germană, legată d enumele lui Haushofer.
geopolitica evaluativ-conceptuală. Printre cei mai de seamă reprezentanți al acesteia sunt: Mackinder, Spzkman, Kohen.
De la cele două curente se poate spune că s-a realizat o nuanțare care remarcă deosebirea dintre conceptele examinate. Geografia politică pune accentul pe studierea factorului geografic și pe influiența acestuia, pe efectul asupra politicii statului. Geopolitica își întreaptă atenția asupra descoperirii și studierii posibilităților activ de a folosi politica, prin prisma factorilor mediului înconjurător, dar și militar, politic, economic, etc.
În liteatura politică contemporană și de dicționar, termenul de geopolitică este tratat uneori vast și multivaiat, încât își pierde caractristicile specifice pe care le posedă orice domeniu de cercetare ca disciplină științifică. Geopolitica este utilizată pentru aprecierea pozițiilor internațional-politice ale statelor, locul lor în sistemul relațiilor internaționale, condițiile participării acestora în alianțe politico-militare. Un important aspect îl reprezintă studierea problemelor din complexul economic, politic, militar etc., care joacă un rolimportant în menținerea sau chiar în modificarea balanței de putere pe plan mondial sau regional. Se cere demarcarea unei frontiere între geopolitică și teoria relațiilor internaționale, deseori îi este atribuită geopoliticii această dimensiune de cercetare.
Geopolitica studiază raportul spațiu-politică, fără a distinge sau separa aspectul vieții politice interne și externe al unui stat. Vorbind metaforic, geopolitica este psihoanaliza statului. Teoria relațiilorinternaționale este procupată în mod spcial de studierea actorilor și a actorilor ce determină evoluți sistemului relațiilor internaționale în ansamblu.
Dincolo de modurile de abordare, ele pot fi evidențiate un nucleu comun, ce includ analiza dependenței între oricare schimbări în state și regiuni și problemele politice exerne și strategice.
1.2. APARIȚIA CONCEPTULUI DE GEOPOLITICĂ ȘI CONTRIBUȚIA LUI RUDOLF KJELLEN
La fel ca multe alte științe, dar și discipline, geopolitica a fost și este subiectul a numeroase interpretări sub aspectul definirii obiectului de studiu.
Autorul termenului de geopolitică și unul din fondatorii disciplinei, este Rudolf Kjellenn. Acesta definea geoplitica drept „știința care se ocupă cu studiul pătrunderii organizării politice în teritoriu și de studiul mediului politic al poporului”, reflecția conform căreia geopolitia este „învățătura despre stat ca organism geografic”, îi aprține tot lui Kjellen.
Militarul- geograf Karl Haushofer, recunoscutul conducător al școlii geopolitice germane și colabolatorii săi aduc completări definiției lui Kjellen, acordându-i semnificații doctrinar-ideologice. Asadar, geopolitica devine „știința care se ocupă de analiza statului din punct de vedere al instinctului lui de exapansiune, izvor dintr-un complex de temeiuri mai ales geografic”; Haushofer, caracterizează geopolitica drept „știința despre formele de viața politice în spațiile de viață naturale, ce se străduiește să înțeleagă dependența lor geografică și condiționarea lor de-a lungul mișcării istorice”.
În anul 1931, în cadul unei conferințe la radio, revine mai cu prudență asupra propriei concepții spunând că geopolitica este maai degrabă „un material de construcție”, decât o știință. În anii’36, în cel de-al 5 lea număr al revistei Zeitschrift fur Geopolitik (Scrieri de geopolitică) să afirme că „geopolitica nu este o știință ca atare, ci o metodă de creere, o cale spre cunoaștere…”.
Tot ca o știință este vazută politica de către Adolf Grabowsky, colaborator, mai târziu adversar al lui Haushofer, care afirma că „geopolitica este o metodă, nu o știință”. În aceeași perioadă, mai mulți cercetători români cu preocupări în planul geopoliticii teoretice oferă o serie de definiții și reflecții ale noii discipline.
Ion Conea, teoreticianul incontestabil al geopoliticii românești, în viziunea căruia geopolitica este o știință în devenire și își propune să studieze modelul planetar, mai precis jocul politic dintre state.
M. Popa Vereș consideră că geopolitica este o știință a intereselor politice ale unui stat, sub aspetul spațiului geografic și trebuie să ajute la găsirea unor răspunsuri optime privind evoluția statului.
Școala franceză, care la început a marginalizat obiectul geopoliticii, socotind-o doar o știință a germanilor pentru germani, revine în forță, la începutul anilor’90, contribuind prin numeroase studii și lucrări la stabilirea unui statut științific pentru geeopolitică.
În cadrul școlii anglo-saxone, două contribuții rețin atenția în mod special, cea a englezului Peter J. Taylor și a americanului P. O’Sullivan. Prin studiile lor, geopolitica își conturază un sens nou, acela de a desemna locul și rolul pe care controlul asupra anumitor zone geografice îl are constituirea balanțelor de putere regionale sau globale. Peter J. Taylor definește geopolitica o disciplină ce trebuie să „studieze rivalitatea dintre două mari puteri”.
Grand Larousse universel (1962) consideră că geopolitica este „studiul raporturilor dintre state, dintre politiile lor și legile naturale, acestea din urmă determinând pe primele”. În’89 definește geopolitica ca fiind „ știința care studiază raporturile dintre geografia statelor și poitica lor… Geopolitica exprimă voința de a ghida acțiunea guvernelor în funcție de lecțiile geografiei”. Aceste definiții fixează o animută înțelegere a geopoliticii.
Profesor de științe politice (știința statului) la Universitatea din Upsala, suedezului Rudolf Kjellen îi aparține paternitatea termenului de geopolitică. Kjellen a folosit prima oară acest termen într-o conferință publică, în 1899, pentru ca în anul următor să fie utilizat în monografia politică a Suediei, publicată de el sub titlul Inledning till Sveriges Geografi (Introducere în geografia Suediei). Spre deosebire de Ratzel, ale cărui surse de inspirație au fost antropologia și geografia comunităților, Kjellen s-a îndreptat spre geopolitică în baza preocupărilor științei despre stat. În această perspectivă, el a văzut ca esențială relația dintre anatomia puterii și fundația geografică a acesteia. Prin urmare, geopolitica era știința care concepea și studia statul ca un organism geografic sau ca un fenomen al spațiului. Acest organism statal se afla angajat într-o luptă perpetuă pentru existență și spațiu, Kjellen concluzând că, doar acele organisme-state care sunt suficient dotate vor putea supraviețui și prospera.
Aria conferită de Kjellen geopoliticii cuprindea în esență două subiecte supuse studiului: statele văzute ca manifestând sentimente și rațiune în aceeași măsură cu ființele umane și cunoscând aceeași soartă ca ultimele (naștere, creștere, dezvoltare și declin), respectiv spațiul considerat de el factor esențial și obiectiv vital al statelor viguroase, dar limitate spațial, care aveau datoria să își mărească teritoriile prin colonizări, cuceriri și expansiune. Germanofil convins, Kjellen a acordat o atenție deosebită locației geografice a Mitteleuropa-ei, în care a inclus și peninsula Scandinavă, aflată sub amenințarea și pericolul invaziei ruse. Soluția propusă de el era aceea a expansiunii și uniformizării într-un imperiu germanofon perimetrului cuprins între Dunkerque, Hamburg, Riga și Bagdad. Acest spațiu imens, căruia urmau să-i fie înglobate imperiile Austro-Ungar și Otoman, era destinat să devină un nou centru de putere mondială, care să diminueze aspirațiile hegemonice dezvoltate de Anglia prin controlul mărilor.
În principalele sale lucrări, unele publicate mai întâi în Germania, Die Ideen von 1914. Eine Weltgeschichtliche Perspective (Ideile de la 1914. O perspectivă istorică globală), Leipzig, 1915, Staten som Lifsform (Statul ca formă de viață), Stockholm, 1916 (tradusă și publicată în limba germană, la Lepizig în 1917, Grundriss zu einem System der Politik (Bazele unui sistem de politică), Leipzig, 1920 și Die Grossmächte vor und nach dem Weltkriege (Marile puteri înainte și după Războiul Mondial), publicată postum, Leipzig, 1935, Kjellen a dezvăluit concepția sa generală asupra geopoliticii. Racordat profund tradițiilor culturale germane, el s-a opus și a discreditat în permanență ideile politice ale liberalismului, ale individului cetățean-politic, ale ideii de legitimitate a statului prin contract social. A promovat în schimb viziunea statului autoritar, corporatist și paternalist, care să fie constituit ca un stat-națiune organicist. Adversar declarat al individualismului exagerat și al cosmopolitismului, Kjellen vedea statul-național construit pe principiile solidarității corporatiste, urmând ca dezvoltarea și expansiunea acestuia să ia forma unei comunități bazate pe legături etnice, politice și economice. Atingerea unui asemenea stadiu presupunea și eliminarea oricăror manifestări represive la adresa cetățenilor.
1.3. EVOLUȚIA GEOPOLITICII
Născută și renăscută, geopolitica, din necesitatea explicării anumitor probleme impuse de evoluția generală a societății omenești și din influiența crescândă a modificărilor permanente politico-economice asupra conștiinței omului dar și al întregului sistem al vieții social-politice și culturale, se găsește și acum ca și în trecut în faza unei crize de indentitate.
Geopolitica cunoaște trei perioade importante din evoluția sa și anume:
Prima perioadă, cuprinde sfârșitul secolului XIX și prima jumătate din secolul XX, până în 1945, reprezintă etapa apariției primelor idei, concepte, teorii dar și a formării primelor școli de gândire geopolitică. Această etapă poate fi considerată drept perioada clasică a geopoliticii.
După 1945 începe cea de-a doua etapă, etapă în care geopolitica cunoaște o perioadă de declin, fiind datorată de evoluția negativă a gândirii geopolitice în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru o perioadă lungă de timp, asupra geopoliticii s-a așternut liniștea academică.
Cea de-a treia perioadă a evoluției geopoliticii, cea a renașterii, își face debutul la începutul anilor’ 80, sub forma reluării ideilor în discursurile politice, pentru a cunoaște după 1990 un reviriment și o largă acceptare, inclusiv academică.
Perioada clasică
Este prima perioadă ce debutează la sfârșitul secolului XIX și durează până la sfârșitul celui de-al doilea râzboi mondial. În această perioadă încep să se configureze primele concepții aparținând domeniului ce avea să poarte numele de geopolitică.
Primele școli geopolitice se înființează mai mult sau i puțin independent unele de altele în Germania, Franța, Anglia, SUA, Rusia și România. De precizat este că , în această primă fază au apărut studii geopolitice sau cu caracter geopolitic în numeroase țări, fără a se face remarcată însă o continuitate și o consecință științifică a acestora (Japonia, Italia, Brazilia etc).
În apariția primelor concepții geopolitice se pot deosebi două curente principale: preocupările geografilor, a căror știință în expansiune caută să explice prin mijloace proprii, urmând calea determinismului geografic, puternicile transformări pe care le înregistrează umanitatea, iar cel de-al doilea curent, filonul geostrategic, pe care militarii caută să identifice, plecând de la interesul afirmării statului de putere al unei țări pe scena relațiilor internaționale, un instrument viabil de putere și practică a acestui obiectiv.
Dacă gândirea geopolitică a geografilor perioadei clasice își identifică bazeșe în concepția geodeterministă, filonul geostrategic se regăsește în unul dintre domeniile științei militare, strategia militară, proiectată într-un cadru global.
Implicarea militarilor în problematica relațiilor internaționale și completarea geografiei cu elemente de ordin strategic și tactic, alături de elaborarea unui cadru teoretic coerent al geostrategiei, oferă o bază nouă în forarea geopoliticii.
Dacă aportul geografiei își înscrieparticiparea în planul teoretico-științific, cel geostrategic, fiind mai pragmatic se manifestă , în mod special, în explicarea ambițiilor de putere ale imprerialismelor anglo-american și sovietic.
O altă perspectivă aupra procesului de cristalizare a problematicii geopolitice, vizând un filon unic, fiind oferit de Vasile Cucu în introducerea volumului Geopolitica, în care susține formarea noii discipline, pe tărâmul științelor de stat, und epreocupările diverselor domenii științifice se întâlnesc în explicarea problematicii social-politice, economice, culturale ale statului, privit ca obiectiv esențial al cercetării geopolitice.
Concepția deterministă a fost formulată de către Jean Bodin, pentru prima dată în secolul XVI-lea, (1530-1596), în lucrarea Metodă de învățare ușoară a istoriei. J.Bodin susținea în lucrarea sa că mediul geografic exercită o dictatură de la care omenirea nu se poate sustrage, natura impunând fiziologia, starea de spirit și organizarea socială a diferitelor populații, determinând instituțiile cele mai convenabile.
Tot în Franța, ulterior, ideea este reluată în secolul XVIII, de Charles Montesquieu(1689-1755), care în lucrarea Spiritul legilor-1748, identifică o relație directă între factorii geografici și manifestările politice. În lumea anglo-saxonă, termenul de determinism estee înlocuit cu cel de ambientalism.
Nivelul actual de dezvoltare a științelor ne permite o înțelegere clară a raporturilor care se stabilesc într emediul geografic și societate și a limitelor concepției deterministe. Înfluiența mediului geografic trebuie privită diferit, de la o etapăistorică la alta, fiind în strânsă legătură cu dezvoltarea societății. Dacă într-o primă etapă dependența omului de natură era determinată, o dată cu evoluția sa acesta a subordonat natura. Desprinzându-se de această influiență directă a omului și-a creat medii de viață artificiale. Această subordonare a naturii și înlocuirea ei cu medii artificiale au creat mediul geografic de azi, cce reprezintă suporul și esența existenței umane.
Perioada „anatemizării” geopoliticii
Este cea de-a dea doua perioadă în istoria geopoliticii, începe în anul 1945 și continuă până la începutul anilor’80, este marcată de o discretare conjugată a acesteia din partea politcienilor și de un puternic declin academic.
În prima parte a secolului XX, avântul deosebit luat de această disciplină, a fost brusc curmat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Anatemizarea ei nu se datorează numai faptului că geopolitica a servit ca instrument de pregătire și justificare a politicii expansioniste germane, teză argumentată cu o suspectă măiestrie de germanul Gunter Hezden, în lucrarea Kritik der Deutschen Geopolitik-Critica geopoliticii germane. Puterile învingătoare au încercat să elimine orice apropiere între practicile geopolitice geopolitice și înțelegerile încheiate șa Yalta-1954, când au fost delimitate sferele de influiență între URSS și puterile occidentale.
În perioada anilor’80, geopoliticii i s-a aplicat stigmatul unei pseudo-științe, fiind folosită și în prezent, ducând la discriminarea între state și violență în politica externă.
După cel de-al Doilea Război Mondial, geopolitica a cunocut un declin ce a culminat cu decizia Uniunii Internaționale de Geografie de a interzice dezbaterile sub egida sa a problemelor geopoliticii, decizia fiind menținută până în anul 1964. În toată această perioadă, studiile geopolitice au fost prezentate în conținutul lor sub umbrela altor științe.
Toate acestea au luat sfârșit începând cu anii’ 80, când termenul revine treptat în dezbaterile politice și științifice, fără însă a se reveni la cea ce reprezenta geopolitica în perioada interbelică.
Perioada renașterii geopoliticii
Cea de-a treia perioadă este cea a delimitării conceptelor, a explicării corelațiilor, a amplificării și redefinirii obiectului de cercetare și a stabilirii locului ei în cadrul sistemului științelor, ce debutează la începutul anilor’80. A început să se reafirme mai ales în SUA și Franța.
Reînventarea geopoliticii reprezenta o necesitate în contextul schimbărilor rapide ce avuseseră loc în ultima perioadă, în întreaga lume: prăbușirea regimurilor dictatoriale comuniste din Europa de Est, unificarea celor două Germanii, destrămarea URSS și crearea CSI, desființarea Tratatului de la Varșovia și a CAER, dezintegrarea blocului comunist, destrămarea Cehoslovaciei și Iugoslaviei, numeroase cinflicte locale, lovituri de stat, intervenții armate, afirmarea supremației americane, xtinderea NATO și UE, amenințările atacurilor teroriste, globalizarea flagelurilor.
Dacă în prima perioadă a evoluției geopolitice, școala germană a avut un rol foarte important, mai tarziu, în afirmarea geopoliticii școlile anglo-americană, franceză, rusă, românească etc au devansat-o.
1.4. PRINCIPALELE CURENTE ȘI TEORII GEOPOLITICE
Teoria statului organic
Această teorie ia naștere în cadrul curentului științific organicist, specific Europei la sfârșitul secolului al XIX-lea sub influiența darwinismului social și determnismului geografic. Acest curent, puternic reprezentat în cadrul gândirii germane, care are ca principali reprezentanți pe Friederich Ratzel, Rudolf Kjellen și Karl Haushofer.
Friederich Ratzel s-a remarcat în cadrul științei geografice prin importanța acordată raportului existent între om și mediu. Două lucrări fundamentale cuprind esența gândirii lui Ratzel și anume: Antropogeografia, publicată în 1882 și 1891, respectiv primul și al doilea volum, lucrare de bază în noua orientare a geografiei umane și Geografia Politică, publicată în anul 1897, ce prezintă în detaliu rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state.
În concepția sa științifică a autorullui se poate recunoaște viziunea biologizantă, ideea de bază în construcția teoretică fiind asemănarea între stat și organismul viu. Limitele analogiilor sale de natură biologică sunt recunoscute de Ratzel, care spunea că statul este un organism imperfect și se bucură de o independență care nu este specifică planetelor și animalelor. Acesta susține că pe măsură ce are loc dezvoltarea tehnologică și socială, statul politic se îndepărtează de fundamentul său organic.
Cele patru elemente în analiza statului sunt prezentate de către Ratzel ca fiind: întinderea sau spațiul (Raum), poziția (Lage), granițele (Grenzen) și centrul statal (Mittelunkt-ul). Spațiul este văzut ca un element ce contribuie la formarea caracterului politic, poziția constituie factorul ce conferă unicitate spațiului ocupat de stat, granița este privită ca un organ periferic ce reflectă mișcările istorice și tendințele naturale de creștere a statului. Mittelpunkt-ul reprezintă punctul central. Aceste patru elemente reprezintă vectorii transformării statului. În viziunea lui Ratzel, fiecare dintre aceste patru elemente este purtătorul unei dimensiuni materiale concrete și al unei dimensiuni imateriale, spirituale dar și psihologice. De aici se ajunge la concluzia că acel stat în creștere trebuie să se extindă.
În 1896, Ratzel a elaborat celebrele șapte legi de expansiune a statelor, considerate punctul de referință al teoriei statului organic. (Spațiul unui stat crește o dată cu creșterea culturii lui; Creșterea spațială a statelor trebuie să fie precedată de alte manifestări ale dezvoltării lor, cum ar fi ideologia, producția, activitatea comercială și ami ales, de creșterea numărului populației; Creșterea se realizează prin anexarea sau ocuparea unităților politice mici de către cele puternice; Granițele constituie organul periferic al statului, reflectând toate transformările pe care acesta le suferă; În creșterea sa, statul încearcă să absoarbă poziții și teritorii valoroase; Stimularea pentru creșterea spațială vine din afară, datorită prezenței în apropiere a unor state nedezvoltate; Tendința generală spre anexări teritoriale este transmisă de la stat la stat, crescând continuu în intensitate).
Rudolf Kjellen continuator al muncii lui Ratzel și adept al curentului oranicist, poziționează geopolitica în câmpul științei politice. Esența gândirii lui Kjellen este exprimată în lucrarea sa Statul ca formă de viață-1917- în care reia în analiza statului, modelul organic și insistă asupra structurii ideologice a populației. Acesta consideră că statul ca un organism compus din cinci părți, analizând aceste părți în cinci capitole diferite ale lucrării Elementele unui sistem de politică, 1920.
Un alt urmaș al lui Ratzel este generalul-geograf Karl Haushofer, în a cărui gândire geopolitic se întâlnesc elemente ce aparțin atât curentului statului organic cât și celui geostrtegic. Contribuția majora a acestuia ce a dus la dezvoltarea geopoliticii nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă o lungă perioadă de timp aportul său a fost puternic contestat.
Teoria spațiului vital
Își are originile în câmpul cultural specific Europei celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, în care afirmarea identităților naționale era o teamă frecvent abordată. Ideea spaților etnice dar și istorice a culturii și conștiinței naționale, a statului și suveranității aparține întregii Europe. În schimb ideea organicității legăturii dintre un anumit spațiu geografic și populația care locuiește este prin excelență o idee germană.
Ratzel Friedrich este primul care conceptualizează termenul de spațiu vital, dezvoltând teoria căreia evoluția oricăreispecii, inclusiv umane, depinde de adaptarea acesteia la condițiile de mediu. Consideră necesară expansiunea teritorială în procesul de evoluție a unei specii, spațiul inițial devenind insuficient o dată cu creștterea numărului populației. Pentru a se dezvolta, populația are nevoie să ocupe teritorii noi, să se extindă.
Ulterior, Ratzel renunță la contextul general și se referă la populațiile umane. Spațiul vital devine un teritoriu geografic delimitat de granițe în interiorul căruia o populație produce dar și reprodzce mijloacele necesare vieții și își afirmă personalitatea istorică. Acest teritoriu geografic, în timp, o dată cu creșterea civilizației, devine insuficient, fiind necesare noi spații pentru o dezvoltare sănătoasă.
Această teorie prinde rădăcini în Germania la începutul secolului XX, fiind reluată în numeroase lucrări. Dintre numeroasele lucrari, a atras atenția în mod special Germania și viitorul război, publicata în anul 1926 de către Hans Grimm.
Teoria spațiului vital cunoaște un moment de maximă afirmare datorita contribuției lui Karl Haushofer. Acesta a pornit de la convingerea că toate dificultățiile cu care s-a confruntat Germania după Primul Război Mondial, se datorează lipsei spațiului. Acesta reia de la Ratzel, teoria spațiului vital și o dezvoltă în sensul justificării creșterii naturale a Germaniei. haushofer afirmă că: „noi considerăm că baza pentru orice discuție despr epolitica externă este spațiul vital. Este datoria esențială a politicii externe de a veghea la acest spațiu, de a-l conserva la nivelul moștenitorilor transmise de generațiile trecute, de a-l spori, atunci când a devenit prea strâmt”. Acesta militează pentru exitinderea spațiului vital, elaborând legea creșterii indefinite a statelor. Conform acestei legi, populația unei națiuni active se extinde până când atinge maximum de spațiu necesar pentru satisfacerea nevoilor. Pentru satisfacerea nevoilor, orice cale este justificată.
Teoreticianul Haushofer argumentează necestitatea creșterii teritoriale a Germaniei printr-o suprapopulare și o diminuare a resurselor. În plan extern, Haushofer consideră că pierderea periferiilor germane din Est, fapt statuat prin tratamentele de pace ce au urmat razboiul, va aduce Germania in pragul unei catastrofe.
În anul 1931, Haushofer constată o deteriorare tot mai dramatică a situației geopolitice a Germaniei, susținând necestitatea expansiunii în Est. Corelând cele două mai formule operaționale germane din acea vreme, prima făcând referire la situația de suprapopulare a Germaniei și nevoia lărgirii spațiului economic, iar cea de-a doua referire la deznaționașizarea pe care o suferă populațiile de origine germană, rămase în afara granițelor politice. În acest caz, geopolitica haushoferiană devine geopolitica spațiului vital.
Teoria puterii maritime
În lumea anglo-saxonă, înainte ca termenul de geopolitică să fie pus în circulație, preocupările practice impuse de situașii concrete au dus la emiterea unor teorii ce se înscriu în curentul geostrategic al gândirii geopolitice.
O primă teză a fost elaborată de către Alfred T. Mahan, in lucrările sale: The influience of Sea Power upon History (Influiența puterii maritime asupra istoriei), The influience of Sea Power uponthe French Revolution and Empire (Influiența puterii maritime asupra revoluției franceze și imperiului) și The Interest of America in Sea Power (Interesul Americii în puterea maritimă). Pentru a ajunge la definirea intereselor americane privind puterea maritimă, Mahan realizează o cercetare în istoria imperiilor folosind numeroase exemple de bătălii în care victoria a fost hotărâtă de controlul asupa mării. La început de secol XX ce reprezintă pentru SUA un moment de definire a statului său în arena internațională, are în vedere perspectivele unui declin inevitabil al Angliei și creșterea pretențiilor la hegemonie ale Germaniei și Japonia.
Conform teoriei lui Mahan, pentru ca un stat sa devină putere maritimă, trebuie să îndeplinească trei condiții și anume: să se învecineze pe o întindere considerabilă cu Oceanul Planetar sau să aibă acces la acesta printr-o mare deschisă; să nu aibă în vecinătatea imediată vecini puternici; să dispună de o capacitate navală și de un potențial militar ridicat al flotei maritime. Aceste criterii, apreciază Mahan, au fost întrunite de Marea Britanie în perioada deținerii supremației mărilor și pot fi atinse de SUA în perspectiva completării statutului de superputere. Meritul deosebit al lui Mahan este acela de a fi formulat în termeni clari diemnsiunea strategică a forței maritime. Focalizând analiza asupra puterii maritime, acesta observă în lucrarea Înfluiența puterii maritime asupra istoriei, că există poziții geografice cu mare avantaj, dar au o valoare strategică potențială atâta timp cât nu beneficiază de o forța economică în măsură să le pună în valoare.El indentifică șase elemente fundamentale ce influiențează puterea maritimă a unui stat: poziția geografică, natura coastelor, extinderea teritoriului, numărul populației, caracterul național, caracterul guvernului.
Concluziile ce sunt desprinse din analiza rolului puterii maritime sunt plicate de Mahan asupta Statelor Unite. În lucrarea sa Interesul Americii în puterea maritimă, definește propria doctrină,conform căreia SUA trebuie să se asocieze cu puterea navală britanică pentru împărțirea controlului mărilor, determinând Germania să se limiteze la rolul său continental. La o analiza amănunțită, se poate observa că multe din ideile elaborate de către mahan la sfârșitul secolului XIX au fost preluate ulterior în politica externa americană.
Teoria puterii continentale sau a Heartland-ululi
Halford Mackinder, geograf bitranic, este cel mai cunoscut susținător al teoriei continentaliste. Teza centrală a gândirii a lui Mackinder a fost enunțată pentru prima dată în anul1904 într-un articol numit The Geographical Pivot of History. Acest articol oferă o concepție largă asupra istoriei mondiale, elementul cntral de analiză constituindu-l lumea ca întreg și conflictele ei, care dintotdeauna au opus puterea coninentală celei maritime.
Mackinder afirmă că, puterea continentală își are originea în inima Eurasiei, în Asia Centrală, de aici articulându-se toate dinamicile geopolitice ale planetei.Acest teritoriu ocupat de Rusia, îi oferă un avantaj în politica internațională.
Acest teoretician imaginează la nivelul planisferei o construcție geopolitică completă a noii teorii. La exteriorul ariei pivot se conturează două arce de cerc: primul arc de cerc, inner crescent ce cuprindea Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, India și China, iar cel ce-al doilea arc de cerc, numit outer crescent format din Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud și Australia. Acest decupaj politic prezentat de către Mackinder schimbă complet modul tradițional de divizare a globlui în cinci continente și cinci oceane și propune o viziune dinamică în organizarea geografică a planetei.
Un aspect important al acestei teorii constă în ideea conform căreia ansamblul fenomenelor geopolitice se poate explica începând de la lupta ce opune pivotul central arcelor de cerc,interior și exterior. Consideră că puterea care controlează aria pivot a insulei mondiale poate controla lumea.
Mackinder, vazându-și puncteel de vedere confirmate de către Primul Război Mondial, își aprofundează teza elaborând in anul 1919 lucrarea cu titlul: Idealuri democratice și realitatea: un studiu despre politica reconstrucției. (Democratic Ideals and Reality:A study in the Politics of Reconstruction). El își reia propria teză într-un context mai larg, lucrarea fiind considerată un veritabil tratat despre știința păcii. Aduce modificări atât în ceea ce privește denumirea de arie pivot care e înlocuită cu conceptul lui Heartland cât și poziția acesteia. În această lucrare ca o concluzie formulează: Cine stăpânește Europa de Est stăpânește Heartland-ul. Cine stăpânește Heartland-ul stăpânește Insula lumii. Cine stăpânește Insula lumii stăpânește lumea. Peste ani, această teză va deveni una dintre cele mai celebre formule geopolitice.
În viziunea lui Mackinder, poziția centrală în cadrul Heartland-ului conferă Europei de Est un statut vital, fiind spațiul de legătură între cele două mari puteri din acea vreme: Rusia și Germania. Stăpânirea acestui spațiu de către una sau cealaltă ar demonstra supremația la nivelul Heartlandu-lui, generând un nou dezechilibru.
Penntru o Europă devastată de război, stabilitatea și pacea reprezentau dezideratul dezvoltării. Trebuia asigurat un echili între statele lumii, astfel încât niciuna dintre ele să mai poată deveni un stat atât de puternic încât să dorească dominarea celorlalte state, ceea ce ar duce la razboi. Viziunea lui Mackinder asupra echilbrului îmtre națiuni ca primă condiție a păcii se regăsește prin asemănae în principiul care a stat la baza constituirii Ligii Națiunilor.
În anul 1943, Mackinder revine asupra tezei puterii continentale, precizând că teoria Heartland-ului este valabilă și folositoare în ziua de azi decât cu douăzeci de ani în urmă. În noul context geopolitic în care se prefigura victoria forțelor aliate, Mackinder iși reconsideră teoria, modificând contururile Heartland-ului. Soluția găsită de Mackinder consta în constituirea unei comunități euroatlantice, capabileă să opună o forță credibilă procesului de creștere a Uniunii Sovietice și de limitare a expansiunii acesteia dincolo de centrul Europei.
Teoria țărmurilor sau a Rimland-ului
Această teorie a fost elaborată de către Nicholas John Spykman. Contribuția acestuia este redată în lucrările sale America’s Strategy in World Politics (Strategia americană în politica mondială) și The Geography of the Peace(Geografia păcii). În prima sa lucrare prezintă o perie a implicării globaale a Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial, în antiteză cu larg rspândita concepție americană a menținerii unui izolaționism continental. Spykman argumentează că sapațiul american n-ar fi posibil de apărat împotriva unei puteri continentale hegemone și că SUA n-ar putea supraviețui din punct de vedere economic dacă ar pierde piețele europene și asiatice. În cea de-a doua lucrare a sa, Geografia păcii, Spykman se ocupă de ordinea mondială ce se va instala la sfârșitul razboiului.
Spykman, ca discipol al scrierilor lui Mackinder, recunoaște meritele teoriei Heartland-ului, apreciind perspectiva globală oferită de aceasta în abordarea relațiilor dintre state dar și modul în care Mackinder opune în cadrul relațiilor internaționale, tipul de putere maritimă celei continentale. Spykman își construiește propria teorie pornind de la o poziție critică față de rolul geopolitic mondial al Heartland-ului. Folosindu-se de argumentele sale, acesta identifică și demonstreză că geopolitica mondială este reprezentată de o regiune intermediară dintre Heartland și mările riverane. În acest spațiu se definește adevăratul raport de forțe între puterea continentală și cea maritimă.
Teoria puterii aeriene
O contribuție deosebită la această teorie a avut-o Alexander de Seversky, de origine american. Acesta a preluat o serie din ideile geostrategice referitoare la avântul puterii aeriene, formulând teza potrivit căreia puterea aeriană poate depăși în importanță puterea terestră și cea maritimă. Seversky prezintă în cele două lucrări ale sale importanța folosirii aviației în cadrul războiului, criticând totodată puterile aliate pentru insuficienta flosire a acestui nou mijloc, indispensabil unui război de anvergură și totodată demonstreaz și superioritatea puterii aeriene asupra puterilor terestră și maritimă.
Conform acestei teorii, proiectarea globală a puterii prin intermediul forței aeriene depinde în mare măsură de controlul acelui areal central, denumit arie de decizie.
Mai târziu, prin apariția rachetelor intercontinentale și prin dezvoltarea unei dense rețele de baze militare, strategia inspirată de teoria lui Seversky a fost considerată depășită.
Teoria spațiilor globale
Într-o perioadă când preocupările se diminuau ajungân la dispariție, Saul B. Cohen, geograf american, este unul dintre puținii performeri în această disciplină.
Cohen, în lucrarea sa Geography and Politics in a World Divided (Geografie și politici într-o lume divizată), propune un model nou de înțelegere a realității internaționale bipolare. Acest model global de analiză împarte lumea în regiuni geostrategice și regiuni geopolitice. Regiunile geostrategice sunt la număr două, fiind configurate pe criterii multicaracteristice, în care ordinea ideologică ocupă primul loc, iar în cadrul regiunilor geostrategice, Cohen identifică regiunile geopolitice, care la baza lor stă criteriul unității caracteristicilor geografice, ca factor al formării unui cadru de manifetare a acțiunilor politice și economice comune.
Cohen publică în anul 1982, lucrarea sa A nEw Map of Global Geopolitical Equilibrium(O nouă hartă globală a echilibrului geopolitic), care prezintă o versiune îmbunătățită a modelului anterior, iar in’98 elaborează teoria spațiilor globale apărută in lucrarea Global Geopolitical Change in the Post-Cold War Era(Schimbări geopolitice majore în era post Războiului Rece).
CAPITOLUL 2. SCENARII GEOSTRATEGICE ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX
2.1.EVOLUȚII GEOPOLITICE ÎN LUME DUPĂ ÎNCHEIEREA RĂZBOIULUI RECE
Supraevaluate de unii analiști dar și de oameni politici, contestate de alții, consecințele pe care le-a avut asupra fenomenului politic din spațiul euroatlantic terminarea războiului rece au fost profunde și de durată. Au fost discreditate total ideologia și sistemul comunist din estul Europei. URSS a renunțat la statutul de superputere iar apoi s-a prăbușit prin implozie. A dispărut bipolarismul și odată cu el "echilibrul precar" și ordinea ce a rezultat din confruntarea Est-Vest.
Un personaj "cheie" în transformările produse pe arena vieții politice internaționale, Mihail Gorbaciov, despre care unii analiști spun că poate fi considerat "omul marilor erori strategice", aprecia la sfârșitul anilor '80 că "Lumea este în pragul unor mutații radicale" și a sesizat faptul că "este vorba de o cotitură care privește sensul și scara istoriei " deoarece "se pregătește o nouă civilizație".
Nașterea Europei unite este unul dintre cele mai revoluționare evenimente ale epocii noastre. Destinul Europei dar și al lumii va depinde de aptitudinea polilor de putere de a coopera eficient în problemele globale cu care se confruntă societatea, cât și de capacitatea de armonizare a intereselor pe diferite spații. O eliminare a intereselor unuia sau a mai multor centre de putere va conduce la eșecul viitoarei arhitecturi de securitate pe continent, indiferent de cât de generos ar părea scenariul geopolitic pe care aceasta s-a edificat. Nu considerente geopolitice rezultate din teama istorică a europenilor de posibila renaștere a imperialismului rusesc și formule de respingere a cooperării cu SUA trebuie să alcătuiască fermentul unificării europene.
Analiștii susțin că, pentru Europa, cel puțin trei "viziuni" sau formule de organizare au fost lansate și sunt mai mult sau mai puțin în competiție. Omul politic german Willi Brandt vedea posibile, în aprilie 1988, o integrare europeană în domeniul economic și o deschidere a Europei Occidentale către Europa Răsăriteană.
Prăbușirea Uniunii Sovietice și încheierea războiului rece au determinat schimbări de atitudine față de Rusia în ecuația de putere.
În ciuda unei contraofensive rusești pe direcții strategice importante, Rusia n-a convins marile puteri occidentale că poate să încapă în "Căminul comun european". Analiștii politici și experții ruși în relațiile internaționale constatau, într-un raport elaborat în anul 1994, accentuarea procesului scoaterii Rusiei din Europa și formarea între Rusia și Europa a unei zone de state independente, multe din ele nutrind sentimente nu dintre cele mai bune față de Federația Rusă.
Analiștii ruși considerau, în acele zile, că apariția formelor instituționalizate de scoatere a Federației Ruse din Europa este o enormă greșeală din punct de vedere geopolitic, deoarece ea a ocupat din cele mai vechi timpuri "zona pivot". Stăpânirea "zonei pivot" n-a însemnat, în opinia acestora, că Rusia a dominat asupra lumii, ci "înainte de toate a făcut-o pentru propria securitate și îndeplinind totodată, în mod intuitiv parcă, rolul predestinat de a fi factor de echilibru în lumea noastră instabilă din punct de vedere geopolitic" . Aserțiunea ar putea fi relevantă pentru secolul al XIX-lea când asemenea idei aveau o largă audiență și când oamenii credeau că stăpânirea unei anumite regiuni geografice îți aduce un avantaj geostrategic. Analistul american Christopher J. Fettweis are dreptate când afirmă că "… a crede astăzi că asemenea aserțiuni mai pot opera în altă parte decât în cadrul discursului ideologic sau naționalist este o pură fantezie. Mai rău ea poate să ne încurce în a vedea calea corectă în stabilirea politicii externe".
Edgar Morin crede că schimbările care s-au produs în Europa după încheierea războiului rece impun regândirea arhitecturii continentului. Ea nu mai este, așa cum era cu patru secole în urmă, centrul lumii, ci a devenit un "fragment din Occident".
Lumii bipolare a războiului rece îi vor urma din ce în ce mai evident trei poli: America de Nord, Asia-Pacific, Europa. Însă față de cele două mase enorme riverane Pacificului, Europa, rămasă periferică, are, prin comparație, mărimea Elveției. În situația actuală, Europa este obligată, în opinia lui Edgar Morin, să parcurgă "două convertiri aparent contradictorii însă în fond complementare, una prin care să depășim Națiunea și alta care ne reduce la Provincie" . În acest fel, ea trebuie să se metamorfozeze în același timp în "Meta-Națiune" și "Provincie" pentru a deveni o unitate cu o poli-identitate.
Wilfried Martens, președintele Partidului Popular European, propune și el un scenariu pentru realizarea "Statelor Unite ale Europei", pornind de la depășirea "egoismului naționalist sau regionalist" și de la extinderea Comunității Europene spre est.
Conturul acestei Europe unite este, în opinia lui Wilfried Martens, "de natură evolutivă, dar nu nedefinit de la Atlantic și până dincolo de Urali. Comunitatea nu are vocația să devină o structură de primire la scară continentală, pan-europeană, după modelul forumurilor politice multilaterale cum este Consiliul Europei sau Conferința pentru Cooperare și Securitate în Europa".
După căderea Zidului Berlinului, Au fost vehiculate, mai mult sau mai puțin, și alte modele: Europa cu geometrie variabilă; Europa cu ritmuri diferite; Europa cercurilor concentrice sau a sateliților gravitând în jurul unui centru. Astăzi Europa pare că încă nu și-a găsit formula optimă de exprimare a cadrului de funcționalitate ca întreg în domeniul politic, economic sau de securitate din moment ce Constituția europeană nu a găsit sprijinul popular în Franța.
Jean Fouéré, în scenariul său, pleacă de la ideea că, în evoluția sa, continentul european și-a fundamentat structura și arhitectura relațiilor dintre state pe trei modele. Primul a avut ca suport creștinismul, care a generat o structură spațială uniformă. Renașterea a impus o arhitectură fondată pe statul-națiune, care din secolul al XVII-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea și-a pierdut vitalitatea datorită faptului că statul-națiune a intrat în criză 293. Cea de-a treia Europă, în concepția aceluiași Fouéré, este aceea a regiunilor. Această idee este prezentă de mai multă vreme în scrierile și dezbaterile de politică internațională ale analiștilor politici și geopoliticienilor.
Wilfried Martens crede că o Europă comunitară nu se poate realiza pe statul-națiune, pe o federalizare a regiunilor, a "colectivităților locale". "Colectivitățile locale – afirma W. Martens – sunt celulele democratice de bază". Regiunea este, în opinia autorului amintit, "o prefigurare a acelei lumi în care – parafrazându-l pe Saint Simon – gestiunea oamenilor va înlocui administrarea lucrurilor" . Regionalizarea și modelul regionalismului au stat la baza unor scenarii geopolitice menite a umple vidul de securitate apărut în spațiul central, est și sud-est european după încheierea războiului rece.
Extinderea NATO a fost doar un scenariu geopolitic unanim acceptat de statele din spațiul exterior al fostului Imperiu sovietic, ci și modelul care a început să fie transpus în practica realizării noii arhitecturi de securitate pe continentul european.
Percepția asupra rolului și locului NATO, instituție în modelarea viitoarei arhitecturi de securitate, este diferită. În opinia lui Javier Solana, aceasta trebuie să "pună pe rol un parteneriat puternic, stabil și durabil cu Rusia, incluzând un proces de cooperare și consultare asupra unui larg evantai de probleme legate de securitatea europeană, ca și solide mecanisme de consultare și legătură". Unii analiști în formule mai acceptabile au considerat acceptarea de către liderii de la Kremlin a extinderii Alianței Nord-Atlantice drept o înfrângere.
A doua extindere a NATO s-a făcut într-un cu totul alt mediu de securitate și alte coordonate geopolitice. Lumea se schimbă, supusă modificărilor impuse de fenomenul globalizării, fenomen caracterizat de multidimensionalitate la nivel economic, politic, militar, social și cultural. Globalizarea însăși este supusă unor procese câteodată contradictorii: de la desființarea oricărui tip de bariere la protecționism îngust ori fundamentalisme. Urmând aceeași tendință, amenințările și provocările din acest început de secol XXI au căpătat un caracter global, celor clasice adăugându-li-se noi valențe, apărând chiar amenințări și provocări, cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în masă și terorismul, cu un pregnant caracter transnațional. Au loc violențe motivate de neînțelegeri etnice și religioase, aceasta nefiind o problemă nouă, dar care, astăzi, capătă o nouă dimensiune prin asocierea cu prăbușirea structurilor economice tradiționale, în același timp cu extinderea economiei globale.
Asemenea violențe se pot extinde facil peste granițele unui stat, iar din această perspectivă rolul și locul Alianței Nord-Atlantice au crescut. În noile condiții ale mediului strategic de securitate, NATO îndeplinește rolul de organizație politico-militară de securitate și apărare colectivă, care contribuie la pacea și stabilitatea spațiului euroatlantic și a celui global, prin acțiuni militare și alte acțiuni de management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte organisme internaționale de securitate. Organizația euroatlantică, comunitate care va include, din 2004, un număr de 26 de state unite prin hotărârea de a-și menține securitatea prin garanții comune și prin relații stabile cu alte țări, este azi, iar în viitor va fi și mai mult, un actor de primă mărime al spațiului global de securitate.
Este tot mai evident că NATO se constituie, pe zi ce trece, într-un generator de securitate cu valențe globale. Stabilitatea din zona euroatlantică își extinde aria de influență asupra celorlalte spații strategice, cuprinse adesea de tensiuni și conflicte numeroase, de situații de criză, de pericolul escaladării nucleare, al diseminării armelor de nimicire în masă, iar aplicarea prevederilor Conceptului Strategic al NATO de la Praga extinde aria de acțiune a Alianței, și cu aceasta securitatea, la alte spații. În actualul mediu de securitate, formele instituționalizate în domeniu ale UE și ale NATO trebuie să colaboreze pentru a contracara aceleași tipuri de riscuri și amenințări.
2.2. STRATEGIILE ȘI SCENARIILE GEOPOLITICE: RUSIA ȘI CHINA
RUSIA
Sfârșitul Războiului Rece a fost marcat de două mari evenimente geopolitice și anume: unul înfăptuit cu repeziciune, așteptând doar momentul prielnic; astfel sfârșitul divizării Germaniei s-a încheiat. Celălalt a mai întârziat, parcă amânându-și deznodământul, fără a reuși să evite prăbușirea finală, o prăbușire simultană a sistemului economic și politic.
Rusia cuprinde aproximativ 75% din suprafața fostului teritoriu societic și 60% din potențialul economic. Deține cea mai mare parte a armamentului sovietic, cu deosebire nuclear, cea mai mare parte dintre bogațiile naturale ale defunctei uniuni. Destramămarea fostului imperiu poate fi numit un adevărat cutremur politic.Modificând contururile statale în regiune și plasând Rusia într-o poziție cu totul particulară, fiind nevoită să-și revadă prioritățile. S-a schimbat pur și simplu contextul geopolitic în care era plasată Rusia, ceea ce ne obligă să judecăm în alți termeni evoluția sa, într-o altă perspectivă.
Transformarea internă Rusiei reprezintă procesul cu cele mai mari semnificații geopolitice. În toate țările din Europa centrală dar și de Est, tranziția este un proces dureros, mai ales pe continentul rusesc și îmbracă o altă complexitate. Rusia se află la răscruce de tentații. A reprezentat cheia importantă a unui imperiu, iar seducția imperială continuă să fie puternică. Rusia a constituit forța principală a unei strccturi statale întinse pe o mare suprafață a continentului euroasiatic. A fost sedusă de întindere, fără a fi preocupată de propria dezvoltare, mereu subsumată expansiunii. De data aceasa, intinderea, corela pregnantă diversificată etnică reprezintă sfidarea.
Evoluția istorică a statului rus a consacrat un mod tradițional, o abordare de tip clasic a dezvoltării, care a avut cu preponderență în vedere factori de ordin cantitativ. Rusia este somantă de istorie să se desprindă de propriul ei model de dezvoltare în care prioritățile au fost reprezentate de semne emblematice ale extensivului: mărime, dimensiune, suprafață, să se întoarcă asupra ei însăși, să-și racordeze cadența cu cea a lumii de azi.
Rusia poate fi privită ca un adevărat poligon de încercare pentru principalele propoziții ale geopoliticii. Din perspectiva geopoliticii, Rusia reprezintă un teritoriu extrem de instructiv.
Evoluând potrivit unor precepte clasice, în care întinderea a reprezentat o obsesie, Rusia este mai puțin pregătită pentru a face față noilor modele de dezvoltare, implicând evoluția postindustrială. Rusia este confruntată cu o sumedenie de sfidări, de-o importanță mare fiind reconstrucția internă, proces prin care are loc sub o teribilă presiune istorică, psihologică, socială, conferind acestei țări rolul de condominiu al unui nou experiment istoric.
Situația geografică a Rusiei este paradoxală. O mare țară care s-a extins prin forța militară, nu are ieșire spre oceanul planetar. Suferința clasică înapoierea oceanică a Rusiei s-a accentuat dramatic după încheierea războiului rece, când a pierdut ieșirea la Marea Neagră, dar și importante căi de acces la Marea Baltică.
Rusia compensează acest dezavantaj cu poziția privilegiată de a ocupa zona cea mai întinsă. Ea joacă rolul de adevărat tampon de „placă turnată”, iar interesul lumii întregi este ca această placă turnată să existe și să funcționeze. Este supusă unor forțe teribile cărora nu le poate face față decât prin vitalitate proprie. Presiunea exterioară nu poate fi contracarată decât de o presiune interioară, la fel de puternică și dacă aceasta din urmă nu există, percepția Rusiei poate deveni o pradă. Restabilirea misiunii geopolitice a Rusiei depinde de calitatea răspunsului la problema dezvoltări sale interne.
Rusia se confruntă cu o situație pe care nu a mai întâlnit-o de 300 de ani sau cel puțin din era modernă marcată de domnia lui Petru cel Mare. După dezintegrarea pactului de la Varșovia și apoi a URSS-ului, vectorul proceselor geopolitice în Eurasia s-a schimbat foarte mult. Expansiunea primului cnezat moscovit, care a început în secolul XV-lea în mai multe direcții, a fost înlocuită cu un atac frontal al periferiei asupra centrului țării. Rusia este confruntată cu expansiunea vestului către est, cu sporirea influienței musulmane în sud și cu ridicarea Chinei în est, țară care este pe cale de a deveni o putere globală în viitorul foarte apropiat.
Rusia este entată să se apropie de China și să exercite presiuni psihologice asupra Occidentului, dar aceasă strategie poate duce la întărirea Chinei, ceea ce ar putea constitui o provocare pentru Rusia.
CHINA
China este statul cu evoluția cea mai impresionantă în regiune. Evoluția economică din ultimii ani ai Chinei a fost spectaculoasă încât a activat și a adus în prim plan toate potențialitățile geopolitice ale Chinei, care până nu demult erau latente. Este vorba despre întindere și bogății, fiind a treia țară ca întindere de pe glob dupa Rusia și Canada. Dispune de resurse naturale considerabile, iar despre populație putem spune ca este cea mai populată țară a lumii; prin poziția geografică, are deschidere la Pacific; deține cea mai puternică armată.
STRATEGIA DE DEZVOLTARE A CHINEI
Studiile de specialitate insistă asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei. Se precizează puțin sau chiar deloc un aspect cadinal, și anume viziunea, strategia care ghidează în momentul de față dezvoltarea Chinei. Această strategie este principala explicație a asceniunii Chinei și a noii afirmări geopolitice.
La sfârșitul acestui secol, China a administrat o lecție de înțelepciune lumii contemporane. După o serie de procese dramatice, China a ales să reformeze sistemul în latura sa economică. Declanșată mai întâi agricultura, reforma a condus la creșterea spectaculoasă a producțiilor în acest sector. China produce aproximativ 500 milioane tone cereale pe an, fiinndpe primul loc în lume.
Apoi inițiativa privată a fost stimulată în industrie. A înregistrat un ritm de creștere economică anuală de 9,3%; însă la mijlocul acestui deceniu acest ritm a fost deliberat scăzut pentru a nu provoca o criză de supraproducție.
Se pot face o serie de observații și considerații ctieitce la adresa sistemului politic chinez, mai precis la adresa unor concepte de bază cum ar fi cel al „sistemului economiei socialiste pe piață”. Economia Chinei a progresat continuu. Și din ce în ce mai mult, legitimitatea guvernuluieste pusă în relație cu performanța economică.
Întrebările prilejuite de ridicarea Chinei sunt de o importanță majoră. În primul rând, dezvoltarea unei economii de piață viguroase și a unei armate puternice are loc în cea mai populară țară a lumii. După cum afirmă Nicholas Kristof „aproape nimic nu mai este destabilizator dect sosirea unei noi puteri pe scena mondială”. Istoria arată că una dintre cele mai vechi probleme în relațile internaționale de la ridicarea Asiei a fost modul în care comunitatea internațională se adapteazî ambițiilor noilor puteri ce apar. Problema, reia Nicholas Kristof, nu se pune în termeni de bine sau rău, ci mai degrabă e vorba de instabilitate, pentru că reechilibrarea balanței anterioare este inevitabilă. Dimensiunea nonintegrării Chinei în balanța de putere a lumii, în opinia lui Lee Kuan Zew, fost premier al statului Singapore, este atât de gravă, încât lumea ar putea să-și regăsească noul echilibru în 30 sau 40 de ani: „în niciun caz nu se poate spune că e vorba doar de încă un mare actor, e vorba de cel mai mare actor din istoria lumii”. Iar dacă China este capabilă să susțină miracolul economic, reajustarea raporturilor sale cu ceilalți poli de putere ai lumii reprezintă una dintre cele mai grele sarcini ale relaților internaționale în deceniile ce urmează. Important este ceea ce urmează să facă China cu propria creștere.
În al doilea rând, este foarte important d eurmărit dacă statul chinez înregistrează un eșec pe calea dezvoltării și adaptării la modernitate. Un haosmajor ar putea produce un val de emigrări, iar legăturile economice pe care China le întreține ar fi destabilizate, ceea ce ar duce la probleme regionale și globale.
În al treilea rând există mai multe variante. Una dintre ele ar fi ca represiunea politică să continue, chiar să se intensifice, iar reformele economice să fie stopate, ceea ce ar duce țara la situația de izolare. O altă variantă ar fi ca noile idei să fie mult prea puternice pentru a putea fi reprimate pe termen lung. Pot fi încetinite sau frânate pe termen scurt, dar ar reapărea în momentul în care o conducere care ar plănui acest lucru ar părăsi scena politică. China ca forță economică majoră va fi cel mai mult amânată. A treia posibilitate este intensificarea conflictului dintre reformatori și vechea gardă, ce ar putea duce la transformarea unui onflict între regiunile unde reprezentanții celor două direcții au pozitții mai puternice. Acestea cu atât mai mult cu cât există șansele accentuării decalajelor dintre zonele de coastă, mai mult dezvoltate din punct de vedere economic, și partea continentală, mai săracă precum și tendința de a taxa excesiv zonele bogate pentru a ține sub control tensiunile sociale provocate de sărăcie. Până și ultima posibilitate ar arunca China în haos, în război civil, cea de-a doua ar avea impact economic foarte mare.
REDEFINIREA BAZELOR PUTERII ÎN CHINA
La sfârșitul anilor’70, China a declanșat procesul de modernizare a armatei și a trecut de la doctrina militară a unei armate care să impresioneze prin mărime, la cea a unei forțe militare mai mici, dar mult mai profesionistă din punct de vedere tehnologic. Între anii’89 și ’95, cheltuielile militare au crescut cu 10-15% în fiecare an, ducând la concluzia că statul chinez folosește boom-ul economic pentru a finanța o mare ridicare militară. Rațiuni care ar putea sta la baza acestei politici: dorința de a garanta stabilirea internă și securitatea granițelor, de a susține eforturile de explorare a rezervelor minerale î zone de coastă, motive de politică interne.
În ultimii ani , China a achiziționat tehnologie necesară dotării unei flote aeriene și navale, fapt ce reflectă aspirațiile de a-și dezvolta o capabilitate navală, nu doar pe coastă. Principalul obiectiv strategic este de a apăra țărmurile. Pe măsură ce miza intereselor strategice și economice crește, rolul jucat de forța navală se extinde și la capacitatea de a proiecta puterea.
La jumătatea anilor’90, China a început să se preocupe de pregătirea unei armate mult mai flexibile, echilibrată, capabilă să opereze și înafara apelor teritoriale chineze. Noua doctrină se bazează pe putere și pe proiectara puterii. Câteva din cauzele ce stau la baza acestei schimbări sunt starea de nesiguranță din întreaga regiune, fluctuațiile economice, dormința de a fi sigura pe resursele de energie- de aici rezultând necesitatea de a controla alte căi de acces la aceste resurse. China are nevoie să proiecteze o imagine de putere regională, inclusiv pentru a cercita autoritate asupra statelor vecine.
Mai mulți analiști vorbesc de o serie de pretenții teritoriale ale Chinei. Și anume aici vorbim despre insulele din mările ce scaldă țărmurile Chinei. Au o importanță strategică și econmică, întruct sunt bogate în resurse de petrol și gaze naturale.
Tendința Chinei de a transforma puterea economică și militară în putere politică exemplifică procese ce încep să se contureze a nivelul întregii Asii. Înscrierea economiei pe o curbă ascendentă, împreună cu investițiile în modernizarea armatei sunt semne că China se întoarce la o imagine de putere în care aspectele economice, politice ș militare coexistă.
O altă metodă prin care China își rezolvă disptele de graniță este cea demografică. S-a vorbit despre un posibil conflict la granița cu Rusia în termeni care sugerau superioritatea demografică a Chinei, „China invadează Rusia, dar nu cu tancuri, ci cu geamantane”. Creșterea ritmului de emigrare a chinezilor către Orientul Îndepărtat marchează un moment de intensificare a influienței chineze într-o zonă care a aparținut Chinei. Fenomenul este, în mare parte, de natură demografică. În regiunea Oritului Îndepărtat care aparține Rusiei trăiesc 7,5 mil de ruși, în timp ce în nord-estul Chinei trăiesc peste 70 mil chinezi. În timp ce populația rusească a scăzut cu 8% din 1989, ca chinezească a crescutn cu 13%, în aceeași perioadă.
Din punct de vedere economic, miza regiunii este reprezentată de prezența resurselor naturale bogate în petrol, gaze naturale, resurse trebuincioase Chinei. Forța de muncă rusească a scăzut considerabil, iar golul este pe cale de a fi umplut de noua generație de chinezi
Sunt multe motive strategice prentu care China lasa totul să decurgă de la sine. Teritoriul în cauza oferă Rusiei acces la Oceanul Pacific, aici aflându-se unul dintre cele mai importante porturi rusești, ce asigură circulația mărfurilor înspre și dinspre Siberia. dacă Beijingul ar ajunge să controleze zona, Rusia ar pierde exporturile dar și capacitatea de a ridica o flotă pacifică puternică. Conturând o situație conflictuală între China și Rusia pe termen scurt.
La provocarea numită „ ocuparea silențiasă de către China a Orientului Îndepărtat”, autoritățile rusești au răspuns cu propuneri mai mult sau mai puțin potrivite. Una dintre propuneri a fost redistribuirea populației din Rusia europeană, care să ducă la echilibrarea balanței demografice, lucru greu de realizat, ținând cont de criza demografică pe care o cunoaște statul rus. Chiar dacă acest lucru ar deveni posibil, raportul dintre cele două populații rămâne în favoarea chinezilor. Un alt răspuns la provocarea chineză ar fi accentuarea, de către autoritățile rusești, a discursului xenofob și înăspirea controalelor la graniță. Amndouă constituie soluții pe termen scurt.
Din partea statului chinez, procesul este lăsat să continue în mod natural. Factorii demografici ca atare sunt lăsați să-și spună cuvântul, China preferând să exploateze situația creată la momentul potrivit.
2.3.ACȚIUNI GEOPOLITICE ALE MARILOR PUTERI ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE
Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a adus omenirii nu doar pacea ci și speranța că vechile practici și instrumente care au guvernat relațiile internaționale în perioada interbelică au dispărut din strategia și diplomația statelor . Acest optimism a fost alimentat și de declarațiile liderilor marilor puteri ale Coaliției Națiunilor Unite. Cordell Hull declara la 18 decembrie 1943: "Pe măsură ce prevederile Declarațiilor celor patru națiuni sunt puse în practică, nu va mai fi nevoie de sfere de influență, de alianțe, de echilibru de puteri ori de alte aranjamente speciale, prin care, în trecutul nefericit, națiunile se străduiau să-și salvgardeze securitatea și să-și promoveze interesele". Oficialii de la Kremlin afirmau că politica sferelor de influență este un instrument al imperialismului și Uniunea Sovietică nu va promova o astfel de politică.
Viața politică internațională a evoluat, în realitate, după 1945, sub semnul materializării proiectelor geopolitice elaborate la Moscova și Washington. Lumea a intrat în era unei confruntări pe care n-o mai cunoscuse și care generic a fost denumită "război rece". Analiștii geopoliticieni au atras atenția asupra acestui fapt imediat după încheierea conflagrației mondiale. Robert Strausz-Hupé, în disertația pe tema The balance of tomorrow. A reapraisal of basic trends in world politics pentru obținerea doctoratului în filozofie, aduce în discuție ideea că este necesar ca marile puteri să intervină în rezolvarea marilor probleme ale lumii pentru garantarea echilibrului în raporturile de putere și de obținerea păcii . Pentru a face acest lucru era necesar ca statul respectiv să aibă un potențial de putere adecvat. Prin urmare, se impunea ca liderii politici și militarii să dispună de instrumente performante pentru aprecierea corectă a puterii. Parametrii după care acest potențial putea fi corect evaluat erau: poziția geopolitică, resursele naturale, populația și gradul ei de instruire, nivelul tehnic și științific, voința națională și instituțiile politice, în opinia lui R.S.-Hupé .
În concepția sa, creșterea sau declinul unei mari puteri nu erau guvernate de principii științifice deoarece considera politica externă o artă cu care se intervenea în "mașinăria" relațiilor de putere. R.S.-Hupé a elaborat un scenariu geopolitic care avea în prim plan potențialul în ecuația de putere. Proiectul său prevedea crearea unei federații constituită la nivel regional sau global, care să fie condusă, de Statele Unite. Pentru realizarea acestui scenariu trebuiau înlăturați toți ceilalți posibili concurenți .
Reputatul diplomat american, politolog și analist de clasă, fiind considerat principalul arhitect al instituțiilor, instrumentelor și metodologiei războiului rece, George Kennan, fost ambasador american a relatat și dezvoltat teza încercuirii "lagărului socialist", în principal a imperiului sovietic, la Moscova.
În opinia unor specialiști, conceptul strategic și geopolitic denumit generic CONTEINMENT a stat la baza documentului N.S.C. 20/4 care, în martie 1948, definea noua politică americană față de Uniunea Sovietică, și a celui elaborat în septembrie 1948 sub numele de cod N.S.C. 58, ce stabilea atitudinea și comportamentul SUA față de țările satelit ale Moscovei.
Cele două documente au fost elaborate de Consiliul Național de Securitate, organ înființat de președintele Truman în vederea elaborării obiectivelor strategice ale politicii de apărare națională și a politicii externe a SUA. Paul Claval aprecia că în SUA, sub denumirea de probleme de securitate, s-a dezvoltat o geopolitică militară care a stat la baza pregătirii pentru noul tip de confruntare ce caracteriza lumea internațională de după cel de-al doilea război mondial. Conducătorii comuniști de la Moscova, deși condamnau cu vehemență teoriile geopolitice, au reacționat geopolitic la acțiunea "lagărului" capitalist.
În opinia lui Z. Brzezinski, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în ceea ce privește atitudinea Uniunii Sovietice în politica externă, s-au conturat două curente: unul radical, care voia să exploateze situația de criză apărută în Europa Occidentală și să continue revoluția socialistă, și un curent conservator, care considera că Uniunea Sovietică a obținut teritoriile pierdute de Imperiul Țarist și că este necesară consolidarea acestor cuceriri .
În prima parte a desfășurării conflictului sovieto-american (1946-1947), Stalin a acționat vigilent evitând un conflict major în Europa, urmărind comunizarea sferei sale de influență în trepte, pentru a nu pierde ajutorul economic din partea Vestului. Imediat după război, Uniunea Sovietică avea nevoie disperată de sprijinul extern occidental pentru a se reface după incalculabilele distrugeri suferite în timpul războiului.
Pe de altă parte, abilul lider de la Kremlin nu a dezmințit speculațiile apărute într-o serie de studii și analize geopolitice, ce evidenția intenția Uniunii Sovietice de a avansa spre Atlantic și Mediterana. A ales varianta amestecului în Grecia și Turcia. Replica americană a venit în formula strategiei geopolitice a CONTEINMENT-ului prin lansarea "Doctrinei Truman", în plan politic și a "Planului Marshall", în cel economic. Modelul geopolitic de răspuns la subversiunea rusească în Grecia și la cererile teritoriale pe care Moscova le-a adresat Turciei, în iarna anilor 1946-1947, a fost însușit de factorii de decizie de la Casa Albă.
În dezbaterea din 27 februarie 1947, de la Casa Albă, privind modalitățile de stopare a intențiilor ofensive sovietice, subsecretarul de stat Dean Acheson declara: "Doar două mari puteri au rămas pe planetă (…) SUA și Uniunea Sovietică. Au ajuns într-o situație care își găsește asemănare doar în antichitate. O asemenea polarizare a puterii nu a mai existat pe pământ de când se înfruntau Roma și Cartagina. Pentru SUA luarea de măsuri pentru a sprijini statele amenințate de agresiunea comunistă (…) înseamnă asigurarea securității Statelor Unite, înseamnă asigurarea libertății însăși".
Rezultatul a fost că "de la începutul anilor '50 – cum a constatat Mihail Gorbaciov în cadrul întâlnirilor din 2-3 decembrie 1989 de la bordul vasului <>, lângă insula Malta – suntem încercuiți de o rețea de baze militare. Peste cinci sute de mii de oameni, sute de avioane de luptă, puternice forțe navale staționează în aceste baze".
Liderii de la Kremlin n-au înțeles la început esența, obiectivul strategiei geopolitice a CONTEINMENT-ului și, crezând că americanii vor să se amestece în sfera lor de interes, au accelerat ritmul instalării unui socialism de tip stalinist pentru a obține controlul total în țările central și sud-est europene. Modelul sovietic a fost impus de Moscova în statele din sfera sa de influență cu brutalitate, fără ca Stalin să mai țină cont, în vreun fel, de opinia "blocului imperialist".
Analistul J. L. Gladis spunea că, în anii 1947-1948, Stalin avea șanse să mute "cortina de fier" rezultată după înțelegerile de la Teheran și Yalta fără să facă un efort deosebit. Nu a fost posibilă realizarea acestui scenariu geopolitic pentru Moscova deoarece i-au fost contrapuse scenarii, viziuni realiste și instituții din domeniul politic, economic și militar, respectiv: "Doctrina Truman", "Planul Marshall" și Organizația Atlanticului de Nord (NATO).
În 1953, moartea lui Stali, a marcat evident acțiunea URSS în câmpul geopolitic. Noul conducător, N.S. Hrusciov, a emis o strategie care prevedea creșterea potențialului militar al Uniunii Sovietice, dinamizarea economiei sovietice pentru a fi atractivă ca model de dezvoltare pentru țările lumii a treia și ajutorarea luptei de eliberare de sub "jugul colonial și imperialist". În paralel, a introdus o serie de acțiuni propagandistice și s-a asociat la unele demersuri politico-diplomatice ale țărilor occidentale, care vizau destinderea pentru a masca scopul strategic la scenariul prin care se urmărea impunerea "sistemului mondial al socialismului". În raportul secret prezentat la cel de-al XX-lea Congres al PCUS din anul 1956, N.S. Hrușciov a declarat că o confruntare între lumea capitalistă și cea socialistă nu era o necesitate, așa cum a proclamat-o Lenin în perioada de început a construcției socialiste.
Confruntarea dintre superputeri a continuat și nu a putut să fie împiedicată de războiul propagandistic și cel al declarațiilor de presă, deoarece în noile scenarii geopolitice și geostrategice elaborate la începutul deceniului șase al veacului al XX-lea deveniseră, între timp, elemente ale "câmpului de luptă" dintre competitorii la supremația mondială. Criza rachetelor sovietice din Cuba a fost un vârf al confruntării într-un scenariu geostrategic caracteristic perioadei de început a războiului rece, dar și un element al noului scenariu deoarece cele două superputeri "s-au înțeles", în cele din urmă, în ceea ce privește respectarea zonelor de influență.
În deceniul șapte, URSS a devenit nu doari o mare putere continentală, ci și una maritimă. Uniunea Sovietică a creat o flotă capabilă să înfrunte marina SUA în apele planetare considerate de cele două superputeri ca fiind de interes pentru a-și proteja fiecare propria zonă de influență. Armata sa terestră depășea numeric forțele militare occidentale. Prin flota maritimă și forțele sale aeriene, inclusiv cele din spațiul cosmic, URSS a anulat avantajul geostrategic al SUA, care era oferit de vecinătatea Oceanelor Atlantic și Indian. Amiralul Garșcov a elaborat un scenariu geopolitic prin care Uniunea Sovietică și-a promovat expansiunea navală pentru a obține supremația și pe "Oceanul Planetar" și a elimina consecințele conteinment-ului. S-a răspuns astfel la scenariul geopolitic american prin care s-a urmărit și s-a reușit să se ocupe "Rimland"-ul eurasiatic. Concepția sovietică prevedea o "încercuire" a "Rimland"-ului printr-o vastă rețea de baze și puncte de sprijin terestre.
În esență, scenariul geopolitic sovietic avea la bază trei elemente: creșterea puterii militare în plan strategic pentru descurajarea SUA; revigorarea economiei sovietice care să poată face față excesivului cost al cursei înarmării și să devină totodată un magnet în disputa ideologică pentru țările lumii a treia; încurajarea "luptei de eliberare națională" din întreaga lume pentru a se realiza o alianță de facto între lumea a treia și Moscova.
În timpul guvernării lui R. Nixon s-au produs unele schimbări în relațiile dintre SUA și Uniunea Sovietică. În toamna anului 1969 au început tratativele în vederea limitării înarmărilor strategice, care în parte s-au finalizat cu ocazia vizitei președintelui american la Moscova (22-30 mai 1972). Au fost semnate: Documentul-cadru privind "Bazele relațiilor dintre URSS și SUA", "Tratatul dintre URSS și SUA, cu privire la limitarea sistemelor de apărare antirachetă" și "Acordul provizoriu cu privire la unele măsuri în domeniul limitării armamentului strategic".
Începând cu anii '70, atât SUA cât și Uniunea Sovietică au adaptat la mijloacele lor de lovire cu destinație strategică dispozitive purtătoare de încărcături nucleare multiple, independent dirijabile, apărându-și astfel, fiecare, considerabilul potențial nuclear. Competiția tehnologică dintre superputeri privind modernizarea armamentului nuclear, ca și lupta în planul dezinformării și imagologiei nu puteau să nu aibă urmări asupra derulării scenariilor geopolitice potrivit cărora acestea, ca și alte state cu interes de mare putere, acționau în relațiile internaționale.
Deceniul opt a adus schimbări radicale în logica și paradigma scenariilor geopolitice pe care analiștii americani le-au elaborat. A rezultat și un nou comportament al SUA în relațiile internaționale, un nou mod de a vedea și a trata "lupta" cu sistemul comunist.
La mijlocul anilor '80, Zbigniew Brzezinski a lansat un scenariu geopolitic care a fundamentat acțiunea SUA în planul relațiilor internaționale în conformitate cu o ierarhizare a intereselor sale și schimbarea centrului de greutate în ceea ce privește instrumentele pentru a obține controlul asupra Eurasiei. Din punct de vedere al intereselor americane, aceste priorități urmăresc: întărirea economică și militară a Europei Occidentale; promovarea unor relații strategice în formele care să ducă la o cooperare între SUA, China și Japonia; întărirea militară a statelor din Asia de Sud-Est și în flancul sudic al URSS; provocarea și menținerea unor "presiuni" interne în statele din Europa Centrală și de Est, ca și în interiorul URSS în direcția obținerii unei stări de toleranță politică și realizării unei diversități politice mai mari.
La mijlocul anilor '80, în Uniunea Sovietică a venit la putere o nouă conducere care a înțeles că mecanismul socialist a dus statul, în plan intern cât și extern, la faliment politic, economic și social. Mihail Gorbaciov și echipa sa și-au propus și au început să reformeze sistemul socialist pentru a obține în plan intern o evoluție "rezonabilă a organismului social orientat către interesele omului, o democrație preferată în toate privințele”, iar în plan extern "o credibilitate concretă" din partea subiecților în arena internațională .
Speranțele echipei Gorbaciov de a menține țările est-europene în sfera de interes a Moscovei s-au năruit pe măsură ce acestea s-au desprins de URSS, care în final ea însăși a dispărut. Scenariile geopolitice și geostrategice conform cărora Occidentul a câștigat războiul rece în confruntarea cu Estul comunist au fost mai realiste și eficiente decât ale Moscovei.
CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ: IMPORTANȚA GEOPOLITICĂ A ACORDULUI RESURSELOR ENERGETICE AL STATELOR RUSIA ȘI CHINA
A cerceta viitorul înseamnă a căuta răspun la unele întrebări actuale încă de pe acum. Extinderea la scară globală a revoluției industriale în cea de- doua jumătate a secolului al XIX a impus și acutizarea cursei înarmărilor, declanșată din necesitatea asigurării resurselor energetice care să servească ca suport noul tip de industrie.
Cele două războaie mondiale s-au distins prin cursa pentru asigurarea resurselor energetice, rezultând importante răsturnări geopolitice.
Pe măsura ce războiul rece devenea o evidență s-a impus în contextul controlării sub pretext ideologic, necesitatea ca Marile Puteri ale momentului să-și asigure nu doar controlul asupra unor zone în care se află statele ce dețin resurse petroliere importante, dar mai ales rutele de transport necesare transportului acestuia. Rusia deținătoare a unui important potențial energetic și-a permis să-și relanseze politica externă impunându-și punctul de vedere cu prilejul unor reuniuni internaționale. Importanța petrolului ca principală resursă energetică n este dată doar de utilizarea pe scară largă ci de faptul că este cel mai comercializat produs la nivel mondial căpătând o importanță strategică. Un asemenea statut influiențează într-o mare măsură deciziile liderilor lumii.
Crize economico-energetice au existat și vor mai exista, contracaraea acestora impunând într-un fel anume agenda economică și politică a lumii. Această situație se resimte nu doar asupra prețului petrolului ci și asupra prețului celorlalte produse economice, lovind cele mai sărace țări ale lumii. Creșterea dramatică a prețului petrolului din ultimii ani, în special după anul 2003, a avut importante influiențe în plan geopolitic. Rusia a ieșit din stagnarea economică și și-a relansat propria politică externă utilizând veniturile suplimentare obținute din petrol și gaze. China crește economic și pătrunde în forță în Africa. Proiectele de punere în exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi din China vor adânci disputele din Tiwan și Japonia, legătura dintre geopolitica regiunii și activitățiile economice fiind indestructibilă, mai ales pentru niste state care nu deplind de resurse proprii energetice.
Relația dintre importator și exportator se circumscrie raporturilor dintre diferitele arii geopolitice și economice, în această ecuație intrând nu doar statele lumii și marile compani internaționale care reunesc aceste state. Vorbind despre state, unele dintre acestea își articulează politica externă pe relația cu utilizatorii.
Potrivit crizei energetice din anii’70 și începutul anilor’80, prețul bariliului a crescut semnificativ. Însă un lucru era clar, petrolul devenea un instrument important de presiune politică. Eventualele lui creșteri de preț, producând dezechilibre importante în balanța de plăți a țărilor importatoare. În cursul anilor’80, Europa avea să răsule ușurată datorită scăderii prețului la produsele petroliere.
Energia nucleară joacă un rol modest în peisajul energetic al planetei. Iar problemele ridicate de problema deșeurilor nu întrevăd o creștere a importanței acestui tip de energie. În viitor unele state vor abandona această sursă de energie datorită riscurilor și cheltuielilor ridicate.
Statele asiatice precum China, datorită lipsei de resurse energetice vor trebui să asigure accesul continuu furnizorilor externi. Această necesitate constituie un factor major în modelarea politicilor extreme, a acestor state a politicilor de apărare și în sensul creșterii puterii navale. China, pentru a-și menține rata stabilă a creșterii puterii economice, se preconizează că ar trebui să-și sporească consumul energetic cu 150%.
Cea mai importanta armă a Rusiei în zilele noastre, este potențialul său economic. Chiar dacă resursele energetice nu sunt totul, Rusia reprezintă cel mai mare exportator de gaze naturale și se preconizează că în jurul anului 2020 va deveni a V-a putere economică mondială.
O problemă importantă este creșterea demografică și încălzirea globală ce vor da startul unei lupte acerbe pentru asigurarea resurselor vitale cum ar fi: apa, suprafețele de uscat și resursele energetice.Fostul președinte american Jimmy Carter a afirmat despre criza din’77 „cu excepția prevenirii războiului, aceasta este cea mai mare provocare căreia țările noastre vor trebui să-i facă față”.
În viitorul apropiat, marii exportatori de petrol cât și marii importatori vor trebui să se gândească la un consum cât mai rațional, întrucât o utilizare nechibzuită ar duce la efecte dezastroase atât asupra mediului înconjurător cât și climatului politic mondial cu consecințe, urmări grave asupra relațiilor dintre statele lumii.
În studiile de securitate, competiția pentru resurse nu este un subiect nou. Această competiție se desfășoară pe scena internațională în care actorii interacționează prin relații de putere. Puterea esre rezultatul unei combinații de capacități ce provine din surse interne sau externe, ca rezultat al relațiilor internaționale. De obicei, sunt acceptate ca surse esențiale de putere sursele naturale, sociopsihologice și cele sintetice.
Sursele naturale provin din considerentele geografice, adică dispunerea statului pe glob, suprafața, ieșirea la mare, lungimea, natura granițelor, etc- resure naturale și polulația. Aceste surse sunt socotite a fi cele de mai lungă durată, iar acțiunile de compensare a dezavantajelor ce provin din lipsa resurselor naturale sunt cele mai costisitoare, provocând deseori transformarea lor în obict al unor politici de lungă durată care pot deveni în timp, tradiție politică. Importanța surselor naturale de putere provin din rolul decisiv pe care acstea îl stăpânesc în stabilirea și stabilitatea naționale și implicit a asigurării securității statului.
Așa cum am menționat mai sus, competiția pentru resurse nu este un subiect nou în studiile de securitate, noutatea este constituită de modul în care această competiție pentru resurse energetice dinamizează balanța de putere la niveluri regionale, dar și la nivel global, rebalasând eforturile strategice ale unor puteri mondiale recunoscute.
Caracteristicile mediului de securitate actual oferă motive suficiente de îngrijorare multor state, cel mai evident dintre acestea fiind faptul că, urmare a crizei financiar-economice din perioada anilor 2008-2010; economia globală trece printr-un moment de încetinire a creșterii economice, vârfurile semnificative ale acestei creșteri sunt state precum China și Rusia.
În studiul nostru ne vom concentra în particular asuprra resurselor energetice convenționale precum: pentrolul și gazele naturale, mai exact asupra tendințelor strategice ale statelor de a-și asigura securitatea energetică prin obținerea unui acces rapid, apropiat și ieftin, proiectându-și puterea dincolo de granițe pentru a-și menține sau chiar spori securitateala nivel intern.
Competiția pentru resurse energetice
În ultimele trei decenii securitatea globală a fost modelată de o serie de evenimente au importanță strategică: încheierea Războiului Rece, destrămarea Urss-ului, atacurile teroriste de la 11 septembrie de pe teritoriul Americii și criza financiar-economică din perioada 2008-2010. Fiecare din aceste evenimete a dus la schimbări ale comportamentelor statelor pe scena internațională și implicit la modificări strategice ce au redresat harta politică, economică și militară a lumii.
Folosim sintagma de modificare strtegică în sensul schimbărilor strategice necesare realizării unei viziuni anume, schimbrea strategică definindu-o drept acea modificare a unui actor față de mediul extern, fără afectarea intereselor strategice proprii.
Relațiile dintre statele producătoare și cele consumatoare au la bază tendințe geostrategice. Identificăm statul precum Rusia, țară cu un grad ridicat de independență față de resursele energetice, independență fudmentată pe bogatele rezerve de hidrocarburi și pe infrastructura de transport a acestora. Un alt grup de state este acela al țărilor cele mai vulnerabile dinpunct de vedere al asigurării securității energetice, care nu sunt doar obligate să importe resurse energetice pentru asigurarea electricității și a transportului. Din acest grup cele mai vulnerabile sunt acele state ce deplind de producătorii externi și se confruntă cu constanta amenințare a întreprinderii furnizării acestora. Cel mai cunoscut caz este cel al Rusiei, care a întrerupt, deseori, furnizarea de gaze naturale către Ucraina, care la rândul său a redus furnizarea acestui tip de hidrocarburi către U.E.
Indiferent din ce grup fac parte, în momentul în care statele se confruntă cu aspecte de securitate energetice, acestea au tendința de a-și schimba comportamentul internațional. În acest caz s-a aflat China, în anii’90 și-a mărit, crescut importurile din statele africane și ale Orientului Mijlociu. Astfel, din cauza costurilor ridicate a stabilit și sporit relații diplomatice cu state africane și din Orientul Mijlociu ușurându-și investițiile directe în industria petrolului din acele state.
Actori statali angajați în competiția pentru resurse energetice
Dându-și seama de transformarea economică din Asia și luând în considerare impunerea Chinei și a Rusiei, atât ca puteri economice cât și militare în regiune, SUA hotărăște să-și transfere efortul strategic, la începutul anului 2012, către Asia-Pacific, prin relocarea forțelor din Europa și reducerea celor din Orientul Mijlociu.
Potrivit Defence Strategic Guidance, impunerea Chinei ca putere regională în Asia de Est are potențialul de a afecta econmia, dar și se securitatea Americii în diferite medii, în special și datorită creșterii puterii militare a Chinei, al cărei intenții strategice rămân neclari, producând tensiuni atât la nivel regional cât și internațional.
Aspectele ce au fost identificate din anul 2011, în China, după declanșarea războiului din Libia în primăvara aceluiași an, China a demonstrat dezvoltarea capabilităților sale militare, așa cum s-a întâmplat în cazul retragerii cetățenilor chinezi din zona de conflict. Aurotitățile de la Beijing sunt interesate de soarta cetățenilor chinezi de peste hotare amenințați de situații de criză. China a reușit să câștige prestigiu politic și militar, cu atât mai mult cât, rămânând în același domeniu maritim. Forșele navale chineze dispun de un portavion care poate îgrijora țările vecine în ceea ce privește creșterea capacității navale a Chinei.
Prin controlul Oceanului Indian, Pacific și Atlantic, SUA ar reuși să izoleze atât China cât și Rusia, care în ciuda dominației terestre a Eurasiei, nu ar reuși decât acțiuni limitate în oricare dintre cele trei oceane. Tocmai din această cauză atenția acestora din urmă a fost îndreptată către deschiderea unor noi trasee de transport în apele Oceanului Arctic. Favorizare de fenomenul încălzirii globale, ce a dus la subțierea calotei polare, Rusia și China se află într-o competiție deschisă privind influiența în Oceanul Arctic. Chiar dacă Rusia a ajuns să plaseze prima un drapel la 4200m adâncime sub gheața polară, pretizând drepturile asupra suprafeței arctice aferente, China a dezvoltat relații cu marea majoritate a țărilor nordice prin intermediul Chinese Arctic and Antarctic Administration, o inițiativă științifică însă una ce-i permite dezvoltarea de relații de cooperare cu majoritatea statelor nordice.
Conștientă de facilitățile furnizate de deschiderea unor rute oi maritime ce ar duce la avorizarea rutelor comerciale mai scurte, adică mai putin costisitoare, dar și posibilități militare sporite pentru Rusia care deține controlul singurei strâmtori din Arctic ce permite accesul către Pacific și pe fondul inițiativei lui Vladimir Putin de dezvoltare a unei flote nordice ar deține un punct maritim strategic. În condițiile extinderii influienței Rusiei și Chinei în Oceanul Arctic această initiativă poate fi privită dept o încercare de contrabalansare tendinței de dominare a regiunii arctice de către Rusia.
Așa cum se poate observa mai sus, Rusia deține o poziție solidă în spațiul Eurasiei, poziție sprijinită în special de rolul său de furnizor de resurse energetice, în special gaze naturale.
Folosindu-se de acest rol, Rusia încearcă să se impună ca putere mndială și din punct de vedere militar dar și strategic, în special în ceea ce privește abordarea relațiilor cu NATO dar și cu SUA. Extinderea NATO către est a fost percepută de către Rusia drept o încercare de slăbire a poziției sale dominante în Eurasia, ducând la întărirea relațiilor sale cu fostele state sovietice prin crearea de instrumente de colaborare egională în care a atras și alte puteri regionale cum ar fi în mod special China. Poziția dominantă sprijinită de resursele energetice de pe teritoriul său a fost în ultimul deceniu întărită prin relațiile de colaborare pe linie militară cu statele din regiune, în principal pentru a contracara tendința de extindere NATO către o regiune aflată tradițional în zona sa de influiență.
Transformarea mediului de securitate și adaptarea la noile amenințări au condus la nevoia de reformare a forțelor armate ruse. Adoptarea noii Strategii Militare di anul 2010 a condus la adâncirea procesului de reformă a forțelor armete, proces ce a fost predispus să se încheie în anul 2012. Dispunând de o moștenire militară vastă din urma experienței Războiului Rece în care a fost implicată URSS, Ruia este și în zilele noastre posesoarea unui unăr impresionant de mare de forțe mari d eunități miliatre, echipamente mlitare și de tehnică de luptă.
Schimbările geopolitice ale ultimelor două decenii, tendințele concurențiale ale unor actori regionali dar și internaționali în zonele de interes ale Rusiei, precum și limitările impuse de declanșarea crizei economico-financiare în anul 2008, alături de ambițiile autorităților de la Moscova, au dus la transformări importante în rândul forțelor armate ruse.
Ca urmare a analzei, considerăm că prin tendințele strategice manifestate în care se manifestă statele, în secial marile puteri, încearcă să reducă în fapt riscurile goeopolitice care se traduc prin relațiile dintre statele producătoare și statele consumatoare, relatii care, de cele mai multe roi, prin prisma tradițiilor istorice sau ale intereselor actuale, sunt mai degrabă impredictibile. Această impredictibilitate este complicată de realitatea concretă a accesului la resursele energetice, în mod special, hidrocarburi, majoritatea acestora fiind localizate, respectiv transportate, prin regiuni caracterizate de un potențial ridicat de instabilitate.
Se poate identifica că implicațiile luptei pentru influiența asupra regiunilor bogate în resurse energetice, pentru obținerea accesului sau pentru extinderea controlului asupra acestor zone, se folosesc, adițional mijloacelor de cooperare economică, mijloacelor de cooperare militară.
China duce o politică agresivă de investiții în industria extractivă a hidrocarburilor, de asemenea în state africane și ale Orientului Mijlociu, dar își folosește și forța militară, în special pe cea maritimă.
Rusia, poate una dintre cele mai privilegiate mari puteri din punct de vedere al accesului și controlului resurselor eenrgetice, folosește uneori în mod direct ca privilegiile sale de stat furnizor în special de gaze naturale, în relațiilesale cu fostele state sovietice.
Monitorizarea presei
Acordul energetic Rusia – China: amenințare în plan geopolitic ? http://eurojust.ro/acordul-energetic-rusia-china-amenintare-plan-geopolitic/#sthash.PKsUKe8M.dpuf văzut la data de 28.05.2015
În ultimii ani, liderii chinezi și cei ruși au avut diverse întâlniri la nivel înalt pentru a pune bazele unui parteneriat strâns. De observat este că, China este interesată de un parteneriat cu Rusia, interesul fiind motivat nu doar de factorul politic, militar, dar în special de cel energetic.
De reținut că China este cel mai mare partener comercial al Rusiei. Cooperarea energetică dintre cele două puteri ale Pacificului s-a dezvoltat în ultimii cinci ani în baza unor serii de acorduri și contracte semnificative. La rândul său, datorită unui consum mare de energie, China are nevoie continuă de suplinirea consumului de resurse naturale, resurse de care Rusia dispune în abundență. Interesele de cooperare, în acest sens, se supun regulei reciprocității.
Acordul încheiat în China este rezultatul îndelungat al negocierilor și al discuțiilor celor două părți, după cum este numit de mulți analiști politici, este o “afacere epocală”. Este, astfel, limpede că orientarea strategică a Rusiei către zona Asia-Pacific este un proces planificat și demarat de ani buni. Ceea ce stârnește o îngrijorare aparte este apropierea dintre cei doi coloși, care sunt în continuă dezvoltare și au aceleași linii directoare în politica externă, o relație încordată cu Occidentul este iminentă. Situația de față, însă, nu trebuie exagerată sau să i se atribuie un pericol real de tipul Războiului Rece. Odată cu semnarea acordului, UE nu va dispărea imediat de pe lista importatorilor principali ai pieței de export din Rusia. Desigur, investițiile în industria siberiană a petrolului și a gazului sunt un pas necesar și vor contribui la dezvoltarea economică a Rusiei în ansamblu. Procesele politico-economice în spațiul geoopolitic încă sunt în proces de formare, profilul Rusiei în plan extern a trecut de la stadiul afirmării, la stadiul determinării. Pașii hotărâtori și acțiunile care vor reconfigura harta geostrategică încă nu și-au lăsat amprenta. În schimb, se pot constata tendințe de “contrabalansare” în avantajul Eurasiei, de distanțare față de Occident, mișcări de eroziune a consensului geopolitic și predominanța simbolică a “suveranității ruse”.
Importanța geopolitică a acordului energetic dintre Rusia și China. Cine are de câștigat în urma acestui acord? http://geopolitics.ro/importanta-geopolitica-a-acordului-energetic-dintre-rusia-si-china-cine-are-de-castigat-in-urma-acestui-acord/ văzut la data 28.05.2015
Rusia a avut de mai multe ori în ultimii zece ani posibilitatea semnării unui acord cu China pentru vânzarea de gaz. Dacă ar fi făcut-o mai devreme, cel mai probabil că i-ar fi costat mult mai puțin ca acum. Dat fiind contextul din Ucraina însă, rușii au fost nevoiți să facă concesii majore Chinei, care cu siguranță a profitat de ocazie să ridice miza. Relevanța acordului nu este însă dată de prevederile lui și nici măcar de potențialul geopolitic și economic pe care-l oferă celor două țări pe termen lung, ci de contextul în care a fost semnat. Poate din acest motiv, importanța acordului de pe 21 mai a fost înțeleasă greșit și mai ales exagerată.
În concluzie, este greu de crezut că ceea ce Rusia urmărește pe termen lung este cu adevarat diversificarea clientelei. Cel mai probabil că este doar un mesaj politic adresat Europei, însă paradoxal unul cu un potențial periculos tocmai pentru ea. Ca de obicei, Rusia a pus aspectele de ordin politic înaintea celor economice. Iar pentru China, gazul din Siberia nu este decât o altă sursă de energie, una foarte avantajoasă din punct de vedere financiar și care îi va permite să-și diversifice resursele energetice și în nord și nord-est.
Rusia și China, exerciții militare în Marea Mediterană. Ce măsuri iau NATO și aliații săi. http://www.antena3.ro/externe/rusia-si-china-exercitii-militare-in-marea-mediterana-ce-masuri-iau-nato-si-aliatii-sai-293989.html văzut la data de 05.06.2015
Nouă nave de război ruse și chineze participă la un exercițiu militar comun denumit "Cooperare maritimă – 2015" în Marea Mediterană. Informația a fost conformată de ministrul rus al Apărării, citat de Russia Today.
Scopul exercițiilor ruso-chineze "este sporirea înțelegerii reciproce între cele două armate … în ceea ce privește stabilitatea, contracararea noilor provocări și amenințări pe mare", a declarat viceamiralul Aleksandr Fedotenkov, vicecomandant al marinei ruse, care conduce exercițiile părții ruse. Viceamiranul chinez Du Czinchen va fi comandantul exercițiilor din partea Chinei.
Potrivit adjunctul ministrului rus al Apărării, Anatoli Antonov, "exercițiile nu sunt îndreptate împotriva unei țări terțe și nu au legătură cu situația politică din regiune".
Ministrul chinez al Apărării declarase anterior că manevrele comune se vor concentra pe siguranța navigației, realimentarea pe mare, misiuni de escortare și exerciții de tragere.
CONCLUZIE
Prezenta lucrare are o structură de natură sa-l ajute pe cel care încearcă să fie în temă cu studiul geopoliticii, să însușească aparatul de noțiuni fundamentale al acestei discipline și vrea să cunoască școlile de gândire geopolitică, ce au adus contribuții esențiale în configurarea corpusului național al geopoliticii. Lucrarea vrea o clarificare conceptulă și o relevare de ansamblu a principalelor orientări din arealul geopolticii fiind incluse școaa germană, școala franceză, școala anglo-americană și școala rusă.
Evoluția studiului Geopoliticii de la cea tradițională, care pune accentul pe factori și elemete preponderent naturale, până la cea contemporană, ce facilitează să înțelegem că există o gamă foarte largă de factori determinanți în evoluția proceselor mondiale. Pentru ca evoluția din ultima perioadă a lumii a evidențiat rolul mult mai mare pe care îl posedă economia, informația, cultura în modelarea proceselor contemporane. Nu întâmplător au prins rădăcini, s-au înregimentat studii precum ar fi geoeconomia, geoinformația, geocultura. Și întrucât geopolitica este preocupată de studiul puterii și a surselor acesteia, ascensiunea noilor factori și rolul relevatoriu care urmează să-l joace în modelarea existenței noastre.
Evoluția în această situație este mai puțin previzibilă și diferită de ceea ce a cunoscut istoria în secolele al XIX-lea și al –XX-lea.
Din acest punct de vedere, este posibil ca o parte din zone să-și piardă importanța și rolul central, în timp ce altele pot deveni pivoții noilor puteri globale, sau se vor transforma în puteri globale.
Prin bogățiile pe care le deține Federația Rusă își poate crește puternic influența la nivel global, concomitent cu o creștere în importanță a statelor din Bazinul Caspic și al Mării Negre a căror independență față de centru (Moscova) este stimulată în mod special de China, care are ca interes zona vitală, proiectându-și practic influența peste întreagă zonă. În următoarele decenii, una din zonele centrale poate deveni regiunea care este cuprinsă între Caucaz și granițele cu China. Zonă ce are importante resurse energetice și naturale, dar și care face obiectul unor neînțelegeri continue între actorii globali.
Federația Rusă, care se va distinge ca imperiu energetic, nu stă în expectativă și face mișcări surprinzătoare încheind tratate și acorduri comerciale cu statele din zonă. În vederea contrabalansării influenței americane din regiune intensifică relațiile cu Iranul și dezvoltă cooperarea în cadrul Organizației de Cooperare de la Shanghai. În paralel, încearcă sporirea controlului asupra tuturor traseelor energetice din zonă în mod direct, prin încercarea de a trasa toate traseele energetice pe teritoriul național, achiziționare de pachete majoritare în cadrul unor companii care participă la consorții care au drept scop tranzitul de hidrocarburi dinspre Marea Caspică, sau concesionarea celor mai importante zăcăminte. Un alt capitol este reorientarea traseelor energetice către China și Japonia, urmărind diversificarea piețelor de distribuție.
O influență decisivă în a transforma China într-o superputere mondială o va avea factorul demografic, dar și asigurarea cu resurse energetice capabile să asigure dezvoltarea unor economii aflate în plină expansiune.
China care este deja un imperiu al hardware-ului, fiind considerată "fabrica lumii", de aceea, înscrierea sa în competiția pentru resursele energetice globale este fundamentală pentru asigurarea dezvoltării economiei sale.
Pornind de la principiile geopolitice exprimate de către Mackinder, putem extrapola aceste principii și la domeniul energetic, la trei condiții, trei reguli sau pași, pentru dominarea zonei pivot și, apoi, a întregii lumi, lansând o formulă care a făcut carieră:
“Cine stăpânește resursele energetice, Europa de Est stăpâneșt inima lumii;
Cine stăpânește traseelee de transport energetic stăpânește Insula Lumii;
Cine stăpânește Insula Lumii stăpânește Lumea”.
Pornind de la aceste principii generale în elaborarea unei strategii europene a securității aprovizionării cu resurse energetice, trebuie să se țină cont de toate incertitudinile și amenințările existente, precum și de cele care ar putea să apară. O asemenea strategie trebuie elaborată cu implicarea decidenților din domeniul macroeconomic, politicii externe, infrastructurii, politicii comerciale, cu un accent special pe costuri și pe posibilitățile concrete de finanțare.
Prezenta abordare al studiului de geopolitcă se bazează pe una strict teoretică, ce tinde să reliefeze efectele puterii ș sursele adevărate alecesstia drept un instrument adecvat de înțelegere a proceselor, evoluțiilor și tendințelor contemporane.
Actualmente, majoritatea actorilor sunt conștienți de proximitatea spațiilor politice. Începutul secolului XXI prezintă un top al actorilor cu impact global în domeniul geopolitic, iar aceștia sunt: SUA, Europa, Rusia, China și Japonia. Viziunea pe care au luat-o ca fiind una prioritară multe laboraoare geopolitice a fost cea a lui Zbigniew Brzezinski care consideră că esența noii strcturi de securitate a lumii se află în relația dintre SUA și Eurasia. În cadrul acestei relații se pot identifica două triunghiuri de puter euroasiatică: SUA, Europa, Rusia, China, Japonia.
Observația cea mai pertinentă referitoare la cele două triunghiuri de putere constă în aceea că Rusia și China rămân deschise și interesate în eventualitatea unor mutații geopolitic.
BIBLIOGRAFIE
Bădescu, Ilie, (2002), Europa și lumea în lumina geopoliticii. Spre o geopolitică a integrării europene, în Geopolitica integrării europene, Editura Universității din București, București,
Blouet, Brian, (2001), .Geopolitics and Globalization in the Twentieth Century, Reaktion Books, London,
Bogdan Corneliu, Preda Eugen, Sferele de influență, Editura Științifică și Enciclopedică,București, 1989;
Bordonaro, Federico (2005), Blue Stream opens new horizons for Russia, in “Power and Interest New Report”, November 21.
Brown, Lester, Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Editura Tehnică, București, 1996;
Bushuyev, Y. A., Makarov, A. Mastepanov and Shamrayev N.. (2007), A New Energy Policy of Russia: Implementation Experience. World Energy Council;
Cohen, Saul Bernard, (1964), Geography and Politics in a Divided World, Methuen, London.
Cohen, Saul Bernard, (2003), Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers, Boston
Conea Ion, (1994), Geopolitica – o știință nouă, în „Geopolitica”, vol. I, Editura, Glasul Bucovinei, Iași,
Dobrescu Pail, Geopolitica, Editura a2-a, București, 2008;
Emadi Emil I., Buzatu Gheorghe, Cucu Vasile, Geopolitica, Vol. I. Editura Glasul Bucovinei, Iași, 1994;
Fettweis Cristopher, Sir Halford Mackinder, Geopolitic and Policymaking in the 21st Century, în „Parameters”, US Army War College Quaterly, Summer 2000, no. 2, Volume XXX;
Gorbaciov Mihail, Memorii, Editura Nemira, București, 1994;
Grigore Iulian, Geopolitica și sociologia integrării europene: teorii și doctrine, în "Euxin. Revistă de sociologie geopolitică și geoistorie", nr. 1-2/1997, București
Graz John, On Liberty,Liberalism and Essential Contestanility, in British Journal of Political Science,1978;
Hlihor Constantin, Istoria secolului XX, Editura Comunicare.ro, București, 2002;
Heyden Gnter, Critica geopoliticii germane. Esența și funcția socială a unei școli sociologice reacționare, Editura Politică, București, 1960;
Ilieș Alexandru, Elemente de geografie politică, Editura Universității,Oradea, 1999;
Jones Walter S., The Logic of International Relations, Longman, New York, 1997;
Martens Wilfried, O Europă și cealaltă. Discursuri europene, Editura Metropol, 1995;
Morin Edgar, Penser l'Europe, Paris, Gallimard, 1990;
Sava Ionel Nicu, Geopolitica. Teorii și paradigme clasice. Școala geopolitică germană, Editura Info-Team, București, 1997;
Seebian Oleg, Va exploda estul?, Editura Daia, Cluj-Napoca, 1998;
Tamaș Sergiu, Geopolitica. O abordare prospectivă, Editura Noua Alternativă, București, 1995;
Taylor Peter J., Political Geography. World-economy, nation-state and locality, Lonfman Group UK Limited, London, 1989;
Tihonravov, I.V., Gepolitika, Editura Intel-Sintez, 1998;
.Z. Brzezinski, Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci,Editura Dacia, București,1993.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Importanta Geopolitica a Acordului Resurselor Energetice al Statelor Rusia Si Chinadoc (ID: 116399)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.