Importanta Factorilor

IMPORTANTA FACTORILOR

INSTITUTIONALI IN DEZVOLTAREA

ECONOMICA A STATELOR

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I intitulat „ Aspecte teoretice privind factorii institutionali”, conține analiza principalelor ipoteze și teorii cu privire la noțiunea de “factori institutionali”, deasemenea am dezvoltat ideea de “instituție” și “instituționalism”, elemente ce ne vor ajuta mai mult în înțelegerea procesului de creștere economică.

Acest prim capitol este alcătuit din două subcapitole, ambele se concentrează asupra cunoașterii cadrului instituțional, ce reprezintă în viziunea lui Douglas North (1973) “… cheia succesului relativ al economiilor, atât în contemporaneitate, cât și de-a lungul timpului”.

În capitolul II „Stadiul cunoașterii”, atenția principală este acordată studiilor elaborate până în prezent cu privire la influența exercitată de factorii institutionali asupra mediului economic.

Determinarea surselor și înțelegerea creșterii economice sunt obiectivele necesare pentru definirea strategiei de dezvoltare a oricărei țări. Cunoașterea acestora și modul de-ai combina pentru a pune accentul pe acele surse ce au un randament mai mare este vital pentru orice stat. Pentru a face acest lucru sunt necesare studii de analiză a creșterii economice, inclusiv prin prisma acestor factori.

Sinteza abordărilor conceptuale și de esență a creșterii economice de-a lungul timpului este un aspect ce nu poate fi ignorat de către comunitatea economică și socială. Factorii și modelele de creștere economică au fost o preocupare a savanților din toate timpurile și astăzi în condițiile în care perioada de tranziție în multe țări ia un caracter peren, problemele și soluțiile de creștere economică au o actualitate sporită.

Capitolul III își propune să desprindă influențele alegerilor electorale în modificarea variabilelor macroeconomice. Un factor instituțional relevant, alegerile sunt bazate pe performanțele economice din trecut. Au fost evidențiate aspectele macroeconomice și structurale ce frânează creșterea economică în România.

ASPECTE TEORETICE PRIVIND FACTORII INSTITUȚIONALI

Definirea conceptului de factori instituționali

Dezvoltarea economică este un fenomen apărut în secolul al XVII-lea, în Țările de Jos, “pentru că după cum explică Douglass North – vechile provincii spaniole și Anglia constituie primele națiuni europene dotate cu un sistem de instituții sociale și drepturi de proprietate care au făcut posibilă exploatarea eficientă a motivațiilor individuale, ceea ce a asigurat orientarea resurselor către cele mai utile activități productive. Revoluția industrială nu este cauza progresului economic. Ea nu reprezintă altceva decât reflectarea acestuia, fenomen ale cărui origini constau în configurarea unei structuri a drepturilor de proprietate. Aceasta a creat condițiile sociale necesare celei mai bune alocări a resurselor productive”.

Manifestarea „creșterii economice” este un fenomen anterior revoluției industriale propriu-zise, deoarece revoluția tehnologică constituie doar una dintre manifestările creșterii economice, semnul principal al acesteia, și nu cauza ei determinantă.

Teoria dezvoltării este însă posibilă numai într-un anumit cadru instituțional.

Economia instituțională modernă se întemeiază pe premisa, potrivit căreia modificarea stimulentelor (a instituțiilor și aranjamentelor instituționale) influențează acțiunea umană într-o

mod predictibil, în condițiile oricărei forme de organizare socială. Stimulentele afectează

comportamentul uman în toate aspectele vieții noastre, de la cooperarea socială în cadrul pieței

până la deciziile non-piață sau cele politice. Cu privire la declanșarea economiei instituționale și la importanța acesteia în dezvoltarea economică, putem spune că s-au realizat studii cu privire la impactul aranjamentelor instituționale alternative, ca sisteme de reguli sociale, asupra modului în care oamenii își îndeplinesc scopurile și, implicit, asupra dezvoltării economice generale.

Instituționalismul reprezintă o doctrină economică, apărută în deceniile al III-lea și al IV-lea ale secolului XX, ai cărei reprezentanți consideră că economia politică trebuie să aibă ca obiect studierea anumitor categorii politice și juridice , dar și a unor fenomene social-economice denumite impropriu “instituții”. Curentul a preluat și a dezvoltat orientările teoretice și metodologice ale Școlii istorice germane, aplicându-le problematicii social-economice din SUA.

Adepții instituționalismului propun dezvoltarea analizei pozitive, deoarece spun ei, legea economică nu este adevarată (consistentă) decât într-un cadru instituțional dat, iar o instituție este de fapt, codificarea juridică a unor cutume (normă de drept nescrisă, adoptată prin tradiție) și tradiții, care, la rândul lor, sunt produse ale istoriei. Prin conceptul de instituție, susținătorii curentului înțelegeau totalitatea normelor juridice și de comportament care reglementau acțiunile indivizilor, întreprinderilor, grupurilor sociale și administrațiilor publice și private. Activitatea agenților economici era analizată în cadrul instituțiilor din care aceștia faceau parte.

Trebuie mentionat faptul că această doctrină economică este constituită din două curente de gândire:

Instituționalismul economic;

Neoinstitutionalismul economic.

Instituționalismul economic reprezintă curentul de gândire sub care a fost inițiată doctrina instituționalismului și este reprezentată de economiștii: Thorstein Veblen, Clares Ayres, John R. Commons, John Galbraith și Warren Samuels, fiind concretizat prin:

a) Cercetarea efectelor tehnologiilor și ale instituțiilor,

b) Analiza legilor, drepturilor de proprietate și organizațiilor, evoluției și impactului lor asupra mediului economic și politic, tranzacțiilor economice și distribuției veniturilor.

Neoinstituționalismul economic reprezintă un curent de gândire recent și este reprezentat de Oliver Williamson, Ronald Coase, Douglas North, Frederich Hayek și Richard Langlois, iar acesta se referă la :

Analiza drepturilor de proprietate;

Analiza proceselor de alegere publică;

Analiza organizațiilor.

Thorstein Veblen (1959) este economistul care a pus accentul pe rolul factorilor instituționali în gândirea economică. Wesley Clair Mitchell și-a exprimat prelegerile sale economice la Universitatea din Columbia, unde și-a învățat studenții că doctrinele economice reprezintă răspunsuri la problemele economice care sunt într-o continuă schimbare.

Un alt economist, Adam Smith (1976), care a fost în primul rând un economist politic, nu un logician economic, a pus bazele neoclasicismului din secolul al XIX-lea. În “Avuția națiunilor” Smith a urmarit identificarea acelor factori esențiali în crearea avuției și, deci, în asigurarea dezvoltării economice. Deasemenea putem menționa că el a formulat principiile care reglementează stabilitatea prețurilor, diviziunea geografică a forței de muncă și progresul economic.

John R. Commons (1931) ne mărturisește în lucrarea “ Institutional Economics” faptul că, uneori, tot ceea ce ține de “comportamentul economic” este instituțional. Uneori, tot ceea ce este “dinamic” în loc de “static”, sau un “proces” în loc de mărfuri, sau activitate în loc de sentimente, sau acțiune colectivă în loc de acțiune individuală, sau management în loc de echilibru, sau control în loc libertate, pare a fi economie instituțională.

Din punct de vedere conceptual, definirea noțiunii de factori instituționali este destul de dificilă datorită complexității sale structurale. În principiu factorii instituționali sunt considerați o sursa de creștere economică având un impact semnificativ asupra procesului de alocare a resurselor în economie. Raportându-se la importanța cadrului instituțional în procesul formării și devenirii societăților moderne, unul dintre oamenii de seamă ai instituționalismului , Douglas North (1973) susținea că acesta ” … este cheia succesului relativ al economiilor, atât în contemporaneitate, cât și de-a lungul timpului”.

Factorii instituționali sunt priviți ca fiind un ansamblu al constrângerilor ce guvernează comportamentul indivizilor în societate. Studiul acestor factori capătă amploare odata ce tot mai mulți autori au depistat faptul că diferențele existente între state cu privire la creșterea economică pot fi explicate prin intermediul factorilor instituționali.

O definiție generală a factorilor instituționali este dată de către Douglas North (1990) și anume aceștia sunt priviți ca reprezentând “ regulile jocului din cadrul unei societăți sau, mai formal, constrângerile existente care modelează interacțiunile dintre indivizi “.

În alți termini aceștia constituie ansamblul elementelor, condițiilor și împrejurărilor care determină apariția unui proces, a unei acțiuni la nivelul organelor care desfășoară activități în vederea satisfacerii interesului colectiv, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate.

Factorul instituțional acționează în mod direct asupra factorilor determinanți de genul ratei de acumulare a capitalului fizic, ratei de dezvoltare a capitalului uman (prin învățare, școlarizare, etc.), ratei progresului tehnologic ș.a. și în mod indirect asupra rezultatelor economice de genul nivelului veniturilor sau creșterii economice. Însă și sistemul economic, evoluția sa acționează asupra sistemului instituțional prin educație, învățare și inovări, îl face să evolueze și să devină mai eficient. Tocmai de aceea factorul instituțional a devenit unul dintre factorii hotărâtori ai dezvoltării care, pe de o parte, trebuie luat în considerare la creșterea economică, iar pe de altă parte, trebuie aplicate politici de ridicare a calității acestuia pentru a-și spori contribuția la creșterea economică.

În concluzie definirea conceptului de “factor instituțional” diferă în funcție de modelul economic în cadrul căreia a fost studiat.

Economia instituțională privește activitatea umană și viața ca fiind ordonate de legile formale si de drepturile de proprietate, însă acestea, chiar și în sistemele de piață cele mai dezvoltate, formează doar o parte din totalul constrângerilor care modelează alegerile efective ale oamenilor.

Pentru a ne amplifica cunoștiințele în ceea ce privește domeniul instituțional trebuie să clarificăm noțiunea de instituție .

Termenul “instituție” provine din latinescu “institution,-onis” ceea ce înseamnă organ sau organizație (de stat), care desfășoară activitați cu caracter social, cultural , administrativ , fiind totodată și o formă de organizare a raporturilor sociale potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate .

Desfășurarea activității unei instituții este foarte importantă în dezvoltarea economică, și de aceea acestea sunt considerate ca fiind un ansamblu de reguli explicite și implicite, create printr-o dezvoltare socială organic sau eventual impuse și supravegheate de organisme colective cu autoritate în acest domeniu.

Regulile explicite sunt prezente în legislatia fiecărei țări, de aceea aceste reguli sunt cunoscute și sub denumirea de legislație, trebuie să fie transparente astfel încât să nu creeze avantaje pentru anumite grupuri sau categorii sociale.

Regulile implicite sunt prezente în norme și convenții de comportament consfințite printr-o practică îndelungată, interiorizate și acceptate în acțiunea omului, care sunt decisive pentru funcționarea regulilor explicite. Deci, normele implicite se pot crea treptat fie ca urmare a unei repetate interacțiuni sociale, caz în care este nevoie de timp, fie pot fi cultivate prin sistemele de educație (școală, biserică, mass-media, etc.). Crearea lor este în mod decisiv influențată de modul de funcționare a normelor explicite, corect elaborate și aplicate de instituțiile statului.

Pentru ca instituțiile sa funcționeze corespunzator trebuie ca nerespectarea regulilor implicite sau explicite să fie sancționate. Nerespectarea ree comportament consfințite printr-o practică îndelungată, interiorizate și acceptate în acțiunea omului, care sunt decisive pentru funcționarea regulilor explicite. Deci, normele implicite se pot crea treptat fie ca urmare a unei repetate interacțiuni sociale, caz în care este nevoie de timp, fie pot fi cultivate prin sistemele de educație (școală, biserică, mass-media, etc.). Crearea lor este în mod decisiv influențată de modul de funcționare a normelor explicite, corect elaborate și aplicate de instituțiile statului.

Pentru ca instituțiile sa funcționeze corespunzator trebuie ca nerespectarea regulilor implicite sau explicite să fie sancționate. Nerespectarea regulilor explicite presupune sancționarea formală impusă și aplicată de către o autoritate (lege, poliție, justiție etc.) în limitele prevăzute în alte documente.

Max Weber susține că instituțiile pot fi definite într-un mod mai simplu și mai direct “ ansamblul structurilor organizate, create în societate pentru gestionarea afacerilor”, un mod de organizare social-economică a statului. Partea instituțională reprezintă principiul care asigură eficiența pieței, întrucât reduce gradul de incertitudine, prin desfășurarea activităților economice după reguli cunoscute și respectate.

În baza cercetării teoretice a rezultat faptul că instituțiile crează atât constrângeri și limite pentru acțiunile individuale, cât și stimulente, care influențează în mod hotărâtor comportamentul agenților economici. Construcția instituțională are la bază una din ideile care asigură eficiența pieței, întrucât reduce gradul de incertitudine prin desfășurarea activităților economice după regulile bine cunoscute și respectate.

Douglass North (1991) este de părere că instituțiile sunt cadrul instituțional reprezentat de “regulile jocului” (sistemul politic, juridic etc.) și “actorii jocului” reprezentați de instituții, firme, birouri etc . Într-un alt mod instituțiile sunt definite ca o acțiune colectivă în control, eliberare și expansiune de acțiuni individuale (participarea la negociere, gestionarea și raționalizarea tranzacțiilor).

Schmieding (1993) prevede că instituțiile ". . . cuprind nu doar birocrații și administrații dar, de asemenea, și mai important, întregul corp formal al legilor, regulilor și reglementărilor precum și convențiile informale și modele de comportament care constituie non-buget constrângerile în care agenții economici pot continua" scopurile lor individuale. 

Forma de guvernare , sistemul electoral, sistemul de reprezentare parlamentară, toate acestea exercită o influentă puternică asupra instituțiilor economice și a modului de repartizare a resurselor între sectorul privat și sectorul public.

Din toate cele susținute pot afirma că instituțiile economice creează premisele dezvoltării economice a unui stat prin stimularea procesului investițional al indivizilor și rolul pe care îl au în alocarea eficientă a resurselor.

Forme ale factorilor instituționali din perspectiva științelor economice

În acest subcapitol am identificat și subliniat factorii institutionali care pot afecta în mod direct economia și în principal procesul de alocare a resurselor în economie. Abordările instituționaliste presupun reglementarea piețelor în economiile în tranziție, ca urmare a zguduirilor sociale, revoluțiilor, razboaielor, loviturilor de stat, a reformelor radical nereușite etc.

Una dintre principalele preocupări în economie este explicarea motivelor pentru care există inegalități între societăți, cauzele diviziunilor între țările sau regiunile bogate și sărace. Acest lucru se explică prin existența factorilor instituționali și de aceea vom începe să îi enumerăm și sa îi analizăm din diferite puncte de vedere ale economiștilor.

Instituțiile și organizarea lor au intrat în atenția economiștilor ca factor de producție, ajungându-se la cuantificarea intensității prezenței și acțiunii unui asemenea factor.

Instituțiile reprezintă o rețea de reguli formale (constituții, legi, reglementări) și reguli informale (convenții, coduri de conduită, norme de comportament, obiceiuri, credințe etc.) menite să introducă ordine în viața economică și socială și să edifice un mecanism de aplicare și monitorizare a acestor reguli în vederea ridicării performanțelor economice și sociale. În consecință, ele concentrează stimulenți în schimburile umane, fie politici, sociali sau economici. Schimbarea instituțională modelează felul în care societățile evoluează în timp și, prin urmare, reprezintă cheia pentru întelegerea schimbărilor istorice.

Instituțiile sunt considerate adesea invariabile, odată ce este adoptată ipoteza că instituțiile se caracterizează prin stabilitate în ceea ce privește ghidarea comportamentului uman.

North(1990) definea instituțiile ca “reguli ale jocului dintr-o societate sau, mai formal, constrângeri concepute într-un mod uman care ajustează interacțiunile dintre oameni”. Ahsan (2003) consideră că noțiunea de capital instituțional include toate categoriile de instituții menționate, adică cele formale, cele informale, precum și instituțiile privind guvernarea.

Cuvântul cheie pe care îl conține definiția anterioara precum și alte definiții este constrângerea. Astfel, constituțiile sau normele electorale sunt exemple bune de instituții, dar politicile bune alese de dictatorii care au mână liberă nu sunt.

Dar există un alt aspect esențial privind instituțiile cuprins chiar și în dicționare: constrângerile trebuie să fie permanente sau durabile.

Constrângerile instituționale dictează limitele în care operează organizațiile și, în consecință, fac vizibilă interacțiunea dintre regulile jocului și comportamentele agenților participanți. Dacă organizațiile – întreprinderi, societăți comerciale, corporații, partide politice, organisme financiare etc. – își orientează eforturile către activității redistributive, acesta este rezultatul unor reguli instituționale improprii performanței economice, deoarece aceste reguli sunt cele care oferă stimulente pentru asemenea activități.

Legile formale și drepturile de proprietate reprezintă doar o parte din totalul constrângerilor care ce contribuie la alegerile efective ale indivizilor.

Douglas North a adus în atenția economică rolul și impactul drepturilor de proprietate în dezvoltarea economică.

Noțiunea de „drepturi de proprietate” presupune ansamblul de reguli, legi și datine ce contribuie la stabilirea drepturilor fiecăruia în legătură cu aproprierea, utilizarea și transferul bunurilor. Impozitul, taxele vamale, spre exemplu, sunt instituții care dau statului un „drept de proprietate” asupra rezultatelor activităților economice ale rezidenților; ele se materializează în impunerea obligației de împărțire a rezultatelor eforturilor personale cu un terț, ceea ce înseamnă limitarea drepturilor de proprietate asupra „fructelor” muncii proprii. De asemenea, situația în care statul conferă unei persoane sau întreprinderi un drept commercial (legal) echivalează cu acordarea de „privilegii” și creează prejudicii altor persoane, consumatorilor și potențialilor concurenți, ceea ce înseamnă „deposedare” de proprietate.

Astfel, orice intervenție guvernamentală, orice act legislativ – fie că este vorba de o lege electorală, de un sistem de asigurări sociale sau de protecția drepturilor sindicale etc. – înseamnă modificarea și crearea de noi drepturi (de proprietate), în măsura în care se modifică, într-o manieră directă sau indirectă, repartiția valorii nou create.

Întrucât schimbările tehnologice, investiția în capitalul uman, reducerea costurilor de imperfecțiunile pieței, economii de scară și expansiunea populației se spune că sunt motive pentru creștere economică, North susține că acestea nu sunt cauze de creștere, ci ele înșiși reprezintă creșterea. Instituțiile economice sunt, la rândul lor, supuse unor influențe exercitate de grupurile de presiune (formale – înzestrate cu putere politică sau informale – nu sunt înzestrate cu putere politică, dar abuzează de anumite avantaje) și de preferințele acestora cu privire la structura economiei: sector privat (piața) și sector public (non-piața) și la alocarea resurselor între cele doua sectoare.

Brucan(1993) definește grupurile de presiune: “grupurile de presiune sunt organizații care participă la viața publică fără a urmări cucerirea puterii sau exercitarea ei, dar se străduiesc să capete influență asupra puterii, să facă presiuni asupra ei, de unde și numele lor”.

Sistemele de interese existente joacă un rol important în procesul de alocare a resurselor într-o societate. Maximizarea profitului, a averii sau a utilității indivizilor prin respectarea drepturilor de proprietate private, a criteriilor de eficiență, a regulilor concurenței etc. constituie interese care conduc la o bună alocare a resurselor în economie. Fapte care presupun o consecință neplacută pentru societate și anume conduc la eludarea unor fonduri care nu mai ajung la destinațiile dorite sunt abaterea de la legile respectivei țări, corupția.

Sistemele de interese sunt definite ca fiind un ansamblu de indivizi sau grupuri cu interese comune pe termen lung, ce au puterea de a genera grupuri de presiune cu metode de acțiune specifice scopului urmărit și forței pe care o dețin. Sistemele de interese existente joacă un rol important în procesul de alocare a resurselor într-o societate modernă.

Scrouton (1982) vorbește despre grupul de interes ca reprezentând “un grup unit de interese comune cu o identitate suficientă pentru a acționa în interesul său propriu și ca urmare are o anumită influență, fie asupra opiniei publice, fie asupra guvernului”.

O altă definiție susține faptul că “ grupul de interese reprezintă un grup de oameni care împărtășesc caracteristici, atitudini, credințe și/sau obiective comune și care formează o organizație formală care să susțină interesele comune ale membrilor săi”.

Presiunile exercitate de diverse grupuri de interese (funcționari publici, industriași etc.) asupra mediului politic influențează modul de adoptare a deciziilor publice. Una dintre trăsăturile grupului de interes economic o constituie răspunderea nelimitată și solidară a membrilor față de obligațiile grupului.

Instituțiile sunt asimilate unei categorii speciale de capital numit capital instituțional . Cu alte cuvinte, capitalul instituțional reprezintă acumularea regulilor formale proiectate și aplicate de politică în toate domeniile vieții economice și sociale, ca și acumularea regulilor informale care au fost generate și care au evoluat în decursul istoriei.

Progresul economic este un fenomen complex, cel puțin prin prisma identificării și înțelegerii adevăratelor sale surse, în ciuda tendințelor simplificatoare care provin din direcția teoriilor creșterii economice.

De exemplu, teoria neoclasică a creșterii economice se rezumă la identificarea condițiilor absolute necesare sporului producției materiale, cum ar fi acumularea de capital și progresul etnic. Însă, pentru a explica de ce oamenii economisesc, investesc, învată și caută cunoștințe care să le folosească, trebuie să acordăm o deosebită atenție diferitelor sisteme instituționale și de valori care se găsesc la baza succeselor sau eșecurilor. Teoria economică arata existența a numeroase bariere în calea prosperității, pe de altă parte, anumite tipuri de instituții motivează oamenii într-o mai mare măsura atunci când este vorba de înlăturarea acestor obstacole. Faptul că instituțiile afectează performanăa economiilor și că diferite performanțe ale economiilor în timp sunt influențate într-un mod fundamental de felul în care evoluează instituțiile nu este discutabil.

Distribuția informației are un impact direct asupra creșterii economice. Managementul resurselor pentru a satisface nevoile oamenilor este critic pentru creșterea economică. Informația este fundamentală pentru un management al resurselor efectiv. Creșterea numărului de comunități umane cere mai multă sofisticare în serviciile de informații care întâlnesc cereri de creștere. Ex: capacitatea fenomenală a producției din cadrul unei ferme din US facilitează creșterea economică independentă națiunii.

Tipuri de factori instituționali care influențează creșterea economică:

Unele studii analizează factorii instituționali ca un grup de caracteristici care definesc un cadru ce poate fi favorabil sau dăunator societăților.

Profesorul Mthuli Ncube analizează impactul următorilor factori asupra creșterii economice:

Relațiile Guvern-afaceri – acest factor se referă la abilitatea Camerei de Comerț și a Asociațiilor pentru Industrie de a oferi sectorului privat perspective către Guvern. Ar include și alte mecanisme formale ale consultărilor Guvernului cu afacerile, și folosirea consiliilor consultative de către Guvern, precum și folosirea parteneriatului privat-public în proiectele guvernamentale.

Mass-media gratuită – activitatea liberă a mass-mediei este o sursă de informații, uneori informație gratuită. Este bine cunoscut faptul că uneori informația este un bun ingredient pentru activitatea afacerilor private. Întradevăr, eficacitatea funcționării piețelor financiare se bazează pe fluxul de informații. Astfel, pentru că întreprinderile private să prospere este necesar un mediu mass-media gratuit.

Justiția de încredere– protejarea drepturilor de proprietate și recurgerea la un sistem de justiție obiectiv sunt importante pentru promovarea antreprenoriatului privat. Sistemul judiciar ar trebui să demonstreze independența, competent și onestitate. Întradevăr mediul potrivit pentru afacerile private exclude interferențele politice în afacere.

Administrarea eficace – majoritatea afacerilor formale necesită licențe pentru a putea opera. Pentru a atrage afacerea este necesară o administrare eficace, simplificarea procedurilor de licență, proceselor de investiții, standardelor pentru calitatea furnizării serviciilor, usurința obținerii informațiilor de la departamentele guvernamentale, și proceduri clare și non-discreționare de implementare a politicilor.

Guvernarea eficace – un guvern eficace este acela care ia decizii bine considerate într-un mod oportun. Un asemenea govern adoptă și mecanisme pentru tranziții calme și fluente ale puterii la interval stabilite de constitutie. Un guvern eficace crează de asemenea instituții pentru activități de reglementare acolo unde este nevoie, dar evită supra-reglementarea.

Guvernare corporativă – activitatea antreprenorială este sustenabilă dacă operează într-un mediu cu bune practici de guvernare corporativă. Guvernarea corporativă trebuie să recunoască drepturile tuturor acționarilor, și folosirea directorilor independent, pentru binele afacerii.

Resurse umane – un alt factor instituțional este reprezentat de disponibilitatea forței de muncă educate, antrenate și calificate. Disponibilitatea instituțiilor de antrenare și de gestionare a forței de muncă și investiții generale în educație și sprijin pentru antreprenoriat.

Cadrul și infrastructura financiară – calitatea sistemului financiar și cadrul în care acesta operează sunt vitale pentru finanțarea activităților antreprenoriale. Dezvoltarea piețelor de capital și cursurile de schimb stabile sunt importante pentru producerea unui mediu antreprenorial bun. Prezența standardelor internaționale de contabilitate și audit prevestesc de asemenea selecția activităților antreprenoriale viabile.

Reducerea corupției – răspândirea corupției duce la creșterea costurilor de tranzacție și la întârzierile birocratice în conducerea afacerilor private. Corupția ar trebui combătută atât la nivel de afacere cât și la nivel guvernamental chiar prin utilizarea legislației împotriva mituirii oficialilor publici.

Politici consistente – afacerea prosperă acolo unde Guvernul adoptă politici care comunică destul de clar și care se implementează consistent într-o perioadă de timp. Consistența politicilor crează mediul de adoptare a deciziilor de investiție pe termen lung.

Decuir – Viruez(2003) tratează în lucrarea sa influența următorilor factori instituționali:

Factori instituționali maleabili (Soft Institutional Factors): Caracteristicile rețelelor de relații interpersonale care vor fi exprimate de următoarele proprietăți: mutualitate, încredere și cooperare. Și de asemenea prin obiceiuri ale indivizilor, rutină, tradiții, norme sociale și valori. Acestea sunt caracteristicile socio-culturale în spatiu, valori împărtășite și norme.

Factori instituționali puternici (Hard Institutional Factors): Forțele colective de durată care modelează economia, identificate în principal prin factorii instituționali formali: reguli, legi, constituții, drepturi de proprietate.

Prin prisma celor enunțate mai sus subliniez faptul că maximizarea profitului, a averii sau a utilității indivizilor prin respectarea drepturilor de proprietate privată, a criteriilor de eficiență, a regulilor concurenței etc. constituie interese care conduc la o bună alocare a resurselor în economie.

În opinia lui Adam Smith promovarea bunăstării generale este un obiectiv adecvat de stat, pe care populația o poate realiza prin eliminarea tuturor restricțiilor inutile privind activitatea economică.

STADIUL CUNOAȘTERII

Metodologia de analiză a influenței factorilor instituționali în dezvoltarea economică

Moșteanu T., Stoian A., Stroe R., Câmpeanu E. ș.a au observat că majoritatea studiilor analizează influența factorilor instituționali asupra studiilor economice prin metoda celor mai mici pătrate (OLS). S-au descoperit rezultate interesante pentru țările aflate în tranziție, cum este și cazul României, deși a fost destul de greu de realizat aceast tip de analiză din cauza datelor statistice.

Metoda celor mai mici pătrate (ordinary least squares – OLS) este cea mai simplă metodă de estimare a ecuațiilor. Deoarece variabilele explicative sunt numai lag-uri ale variabilelor endogene, simultaneitatea nu este o problemă pentru acest tip de modele, estimatorul OLS fiind unul consistent.

Se presupune că procesul care a generat seriile de timp = (, , …, ) este o sumă dintre un trend deterministic și o parte pur stohastică:

= + ( 2. 1)

Unde este partea deterministică și xt este un proces stohastic de medie zero. Componența deterministică poate fi zero ( = 0), poate fi o constantă ( =) sau poate avea o tendință liniară ( = + t). Componenta pur stohastică a procesului xt include tendințe stohastice sau relații de cointegrare. Se presupune că are media zero și o reprezentare VAR.

Procesul observabil preia proprietățile deterministice și stohastice de la și . Ordinul de integrare și cointegrare este dat de . Pentru început se presupune că partea stohastică = (, , …, ) este generată de un proces VAR de ordinul p, (VAR(p)) conform formulei:

(2.2)

Unde: t= 1, …, T; este lungimea seriei de timp;

n este numărul de variabile endogene;

C= (, , …, ) este un vector de constante;

A1, A2, …, Ap sunt matricile coeficienților variabilelor lag și au dimensiunea (nxn);

are dimensiunea (nx1)

Procesul descris în ecuația (2.1) este stabil dacă det () ≠ 0 pentru oricare│z│≤ 1.

Implicațiile acestei condiții de stabilitate este că toate rădăcinile determinantului polinomial sunt în exteriorul cercului unitate. În acest caz, este integrat de ordinul zero I(0). Dacă condiția de mai sus este respectată, procesul este independent de timp, iar structura variație și a covariației este constantă.

Dacă determinantul polinomului are o rădăcină unitate z = 1 și toate celelalte rădăcini în afara cercului unitate, atunci o parte din variabile sunt integrate și ar putea să existe și variabile cointegrate.

În cazul în care procesul este stabil (I(0)) estimatorul metoda celor mai mici pătrate produce estimatori care tind asimptotic către distribuția normală. Matricea variație-covariație poate fi estimată consistent, și testele statistice sunt asimptotic corecte, deci pot fi folosite pentru testarea ipotezelor statistice. În cazul în care Yt ~I(1) deci procesul nu este stabil și pot exista relații de cointegrare întrevariabile, rezultatul că estimatorul OLS tinde asimptotic către distribuția normală este încă respectat.

În acest caz, matricea variație covariație este singulară, pentru că există relații liniare între parametri estimați. În această situație statisticele t, χ și F privind parametri VAR nu mai sunt valabile asimptotic. Chiar în aceste condiții, sunt cazuri când inferențele rămân valabile, și anume cazul în care testele statistice se referă numai la coeficienții uneia din matrici și nu pun condiții asupra coeficienților mai multor matrici A.

În ceea ce privește variabilele care cuantifică factorii instituționali ( exemplu corupția, securitatea drepturilor de proprietate, riscul expropierii, legislația ș.a) sunt estimate pe baza unor metodologii de calcul ultilizate de către instituții abilitate în acest sens.

În lume există numeroase organizații (firme, fundații, bănci) care elaborează, calculează în mod curent și publică la cerere seturi de indicatori care exprimă cantitativ, pe un număr mare de țări, diferite aspecte privind starea sau calitatea instituțiilor. Aceste stări, exprimate prin indicatori adecvați (cu grade diferite de agregare), privesc mediile de afaceri, reformele economice, politice și sociale, riscurile economice și politice, libertățile și constrângerile economice, politice și sociale, competitivitatea, gradul de dominanță a legii și de corupție ș.a.

Cu ajutorul acestor indicatori se exprimă, pentru un număr mare de țări, gradul de dezvoltare a instituțiilor, inclusiv nivelul calitativ al acestora, pe ansamblu și pe unele componente.

Am luat ca exemplu indicatorul de libertate economică, respectiv, indicatori ce exprimă gradul de dezvoltare a instituțiilor. Acești doi indicatori sunt calculați de către organizații internaționale specializate.

Libertatea economică cuprinde formele de libertate pe care le asigură drepturile de liberate, dreptul de mișcare a forței de muncă, bunurilor, serviciilor și capitalului, absenta constrângerilor asupra libertăților economice, precum și prezența corecției împotriva încălcării drepturilor și libertăților economice.

Libertatea economică este exprimată printr-un indicator sintetic ca formă maximă de generalizare și prin 10 componente ale acestuia care relevă libertăți specifice definite la rândul lor prin elemente ce pot fi agregate prin formule specifice sau prin media simplă.

Indicatorul de libertate economică a fost calculat de numeroase organizații economice: Fraser Institute, Freedom House, Heritage Foundation, Mont Pelerin Society, Liberty Fund, Cato Institute.

Astăzi, la calcularea indicatorului de libertate economică, dintre cele șase fundații, lucrează doar primele trei, fundații ce se concentreză pe elemente cruciale ale libertății economice, cum ar fi securitatea drepturilor de proprietate și a libertății de schimb, însă ele au, deasemenea și abordări diferite.

Heritage Foundation este o instituție de învățământ și de cercetare a cărei misiune este de a formula și promova politici conservatoare publice, bazate pe principiile întreprinderii libere, guvern limitat, libertatea individuală, valorile tradiționale americane, și o apărare națională puternică. Începând din 1994, Heritage Foundation a început să publice un indicele anual al libertății economice. Această organizație asigură calcularea acestui indicator și publicarea lui în cadrul Raportului intitulat Index of Economic Freedom. De la primul raport și până astăzi, concepția care stă la baza indicatorului și metodologia de determinare a acestuia, deși s-au îmbunătățit treptat, ele nu au suferit însă modificări majore, așa încât seriile de date rămân comparabile în timp.

Fraser Institute subliniază procedurile politice democratice și libertățile civile în măsurarea libertății economice pe parcursul mai multor ani. Gwartney, Lawson și Block (1996) evaluează libertatea pe o perioadă de timp destul de mare, 1975-1995, pentru mai mult de 100 de țări. Faptul că s-a realizat această evaluare pe un interval mare de timp a fost un lucru important, deoarece instituțiile economice sunt în continuă schimbare, iar libertatea economică sporită poate avea efecte favorabile asupra bunăstării.

Cea de-a treia organizație internațională, Freedom House, pune un accent deosebit pe anumite libertăți civile (de exemplu, femeile sau minoritățile sunt excluși de la anumite societăți comerciale sau de la deținerea sau transferul de proprietate).

Prima încercare de a măsura sistematic libertatea economică a fost produsă în 1983 de către Raymond Gastil și Wright Lindsay pentru Freedom House. Gastil și Wright (1988) au atribuit țărilor analizate un punctaj de la 1 la 7 (1 semnificând cea mai liberă) pentru libertățile politice și civile, și au completat apoi aceste date cu informații referitoare la sistemul economic al unei țări, în scopul de a atribui pentru fiecare țară un scor de libertate economică.

Gerald W. Scully a supus măsurile de libertate economică unei analize empirice riguroase. În prima sa publicație raportată la această temă, Scully (1988) a ajuns la concluzia că alegerea cadrului instituțional are consecințe profunde asupra eficienței și creșterii economice. Scully (1992) a reușit să dezvolte o teorie mai detaliată în ceea ce privește relația de stabilire a unei națiuni constituționale și performanța sa economică, să producă măsuri mai sofisticate de libertate economică și să investigheze relația dintre aceste măsuri de bunăstare.

În cele din urmă, Scully (1992) a stabilit că libertatea economică a avut efecte favorabile privind distribuția veniturilor, precum și nivelul său, o constatare care a fost clar în contradicție cu prezumția comună că dezvoltarea economică și echitatea sunt incompatibile: dovada este că societățile libere dețin cote mult mai mari de venit ajungând la 60% din distribuția populației în comparație cu societățile în care oamenii nu sunt liberi să aleagă. Ponderea veniturilor este mult mai mare în țările care reprimă drepturile individuale decât în ​​cele în care drepturile sunt protejate. Într-un final a obținut că progresul economic și capitalurile proprii sunt compatibile.

Un alt indicator important este indicatorul global de creștere, calculat de către asociația World Economic Forum (WEF), ce publică în fiecare an un raport intitulat „The Global Competitiveness Report”. Acest raport are ca obiectiv evaluarea potențialului economiilor lumii de a asigura creșterea economică durabilă pe termen mediu și lung luând în considerare rolul determinant al factorului instituțional. Acest indicator global de creștere se determină pe fiecare țară prin combinarea datelor disponibile cu opinia managerilor executivi din țările în care ei operează. În ceea ce privește înțelegerea economiștilor privind determinanții procesului complex de creștere economică, indicatorul suferă anumite ajustări în timp cu privire la partea explicativă și componentele acestuia.

Ulterior, asupra mediului economico-financiar și social din România, s-a inițiat ca și metodă de investigare a incidenței factorilor insituționali construirea unui Indice al Factorilor Instituționali (IFI) care să surprindă percepția indivizilor asupra instituțiilor politice, a modului în care deciziile publice reflectă interesul colectiv etc. Acesta poate constitui un instrument de analiză a influenței factorilor insituționali asupra mediului economic și social din România, deoarece va releva calitatea insituțiilor politice.

Acest indice compozit IFI, a fost calculat în urma unui sondaj în perioada 1999-2000, de către membrii proiectului ce cercetare, intitulat “Incidența factorilor instituționali și a sistemelor de interese asupra mediului economico-financiar și social din România în contextul integrării europene”.

În urma sondajului realizat în perioada 1999-2000, valoarea înregistrată de IFI 2000 este de 30,27 aproape de nivelul maxim, aferent percepțiilor negative.

Rezultate empirice

Întrebarea „De ce unele țări sunt mai bogate decât altele?” este problema crucială la care și-au propus să raspundă mai toți economiștii. Începând cu secolul al XVIII-lea, au fost propuse o mulțime de teorii și modele ale dezvoltării economice, cu ecou diferit asupra proceselor economice reale.

Până de curând, studiile empirice au măsurat cât de importante sunt instituțiile pentru creșterea economică și de ce investițiile au fost limitate. Acest lucru a fost, în principal, datorită lipsei de date privind calitatea investițiilor.

În lucrarea „Institutions as the Fundamental Cause of Long-Run Growth” este dezvoltat procesul empiric si teoretic cu privire la faptul că diferențele în instituțiile economice sunt din pricina decalajului în dezvoltarea economică.

Se dezvoltă motivul pentru care institutiile economice diferă de la o țară la alta. Instituțiile economice determină stimulentele și constrângerile asupra economiștilor, precum și forma și rezultatele economice.

În general distribuția puterii politice în societate este determinată de instituțiile politice și de distribuția resurselor. În urma unor alegeri sociale, întotdeauna apare un conflict, soluționat prin câștigul instituțiilor politice cu putere mai mare. Sunt ilustrate ipotezele, lucrările și implicațiile acestui cadru folosind un număr de exemple istorice.

Adepții modelului creșterii tradiționale neoclasice sunt: Solow (1956), Cass (1965) și Koopmans (1965), model ce explică diferențele în venitul pe cap de locuitor cu ajutorul factorului de acumulare. Diferențele țărilor cu probleme (cross country) în ceea ce privește factorul de acumulare se datorează fie diferențelor ratelor de economisire (Solow) , preferințelor (Cass – Koopmans) sau altor parametri exogeni, cum ar fi factorul total de creștere a productivității.

Mai recent au fost lansate teorii în ceea ce privește creșterea productivității, starea de echilibru a creșterii economice și procesul tehnic de către adepții: Romer (1986) și Lucas (1988), dar explicația lor pentru diferențele de venituri este similară cu cea din teoriile mai vechi.

Un exemplu este modelul lui Romer (1990), care ne spune că o țară poate fi mai prosperă decât alta, în cazul în care alocă mai multe resurse pentru inovare, dar ceea ce determină acest lucru, în esență, sunt preferințele și proprietățile tehnologiei pentru crearea de „idei”.

Economiștii North și Thomas (1973) afirmă faptul că „factorii listați (inovație, economii de scară, educație, capital acumulat etc.) nu sunt cauze ale creșterii economice, ci acești factori reprezintă creșterea economică”. Factorul acumulat și inovația sunt cauze proxime ale creșterii economice.

În opinia lui North și Thomas, explicația fundamentală cu privire la creșterea economică comparativă este dată de diferențele existente în instituții.

Rezultatele economice în urma studiilor elaborate țin de structura drepturilor de proprietate, precum și de prezența și perfecțiunea piețelor. O importanță primordială a acestora o au instituțiile economice în societate. Instituțiile economice sunt importante deoarece influențează structura stimulentelor economice în societate și deasemenea sunt importante pentru că ajută la alocarea resurselor pentru a fi folosite într-un mod cât mai util, astfel ele determină profitul, veniturile și drepturile reziduale de control.

Societățile cu instituții economice care să faciliteze și să încurajeze factorul de acumulare, inovarea și eficiența alocării resurselor vor prospera.

Prin urmare, întrebarea „ de ce unele societăți sunt mai sărace decât altele ?” este strâns legată de întrebarea „ de ce unele societăți au mai multe instituții economice înrăutățite (bolnave) decât altele ?”.

În literatura dedicată creșterii economice există două opinii divergente prinvind rolul condițiilor inițiale în procesul de creștere economică. Pe de o parte, modelele neoclasice de creștere economică ale lui Solow (1956) și Diamond (1965) sugerează o creștere economică mai rapidă a țărilor mai puțin dezvoltate comparativ cu țările dezvoltate, pe de altă parte, studiile lui Lucas (1988), Azariadis și Drazen (1990), Durlauf (1993) sau Cohen (1996) susțin existența unor echilibre multiple, în care unele țări continuă să se dezvolte, iar altele stagnează sau chiar regresează.

Modelul neoclasic de creștere economică propus de Solow (1956) a avut un impact major asupra testelor empirice referitoare la convergența economică din ultimele cinci decenii. În ciuda simplicității sale, modelul lui Solow (1956) oferă o explicație relativ satisfăcătoare a evoluției în timp a creșterii economice. Modelul presupune o relație directă între acumularea de capital și creșterea economică, șocurile tehnologice fiind considerate ca factori care creează diferențe tranzitorii de dezvoltare între țări. Evidența empirică a confirmat în general concluziile modelului propus de Solow (exemple pot fi studiile lui Baumol, 1986; Barro, 1991 sau Mankiw, Romer si Weil, 1992).

Cu toate acestea, modelul lui Solow nu reușește să explice existența unor decalaje persistente de creștere economică între țări. Lucas (1988) a criticat modelul lui Solow și a propus un model alternativ, în care, pe termen lung, acumularea de capital tinde să fie mai mare pentru țările dezvoltate decât pentru țările mai putin dezvoltate. Acest lucru însemnă că, din punct de vedere teoretic, există premisele unei stagnări economice, adică a menținerii unor decalaje de dezvoltare pe termen lung între țările bogate și cele sărace. Conform acestei ipoteze, convergența economică apare numai în situația în care există o egalizare a previziunilor de creștere a venitului per capita între țările analizate.

O altă lucrare interesantă “Growth empirics with institutional measures and its application to transition countries: a survey” dezbate cele mai importante studii empirice și anume relația dintre instituții, creșterea economică și investiții, precum și aplicații pentru țările în tranziție.

Este justificat faptul că se realizează cercetări pe țările în tranziție, deoarece procesul de tranziție presupune o măsură semnificativă în ceea ce privește schimbarea instituțională. În urma celor susținute pot afirma că pentru acest caz instituțiile au o importanță semnificativă. Multe studii utilizează cota medie a investițiilor în PIB ca Y, fiind recunoscut ca un factor determinant de creștere.

Această abordare are două probleme principale, care sunt doar rare ori tratate în mod adecvat.

Prima problemă se referă la puterea lui estimat la variațiile în C. Din cauza lipsei unui consens teoretic, în diferite studii variabilele au fost folosite ca I și C. Barro și Sala- I- Martin (1995) au găsit creșterea economică și investițiile corelate în mod semnificativ cu un număr foarte mare de variabile.

Levine și Renelt (1992) oferă o analiză a sensibilității potențialilor determinanți ai creșterii economice și a investițiilor. Ei consideră relația dintre Y și I ca fiind una puternică, dacă estimat rămâne statistic semnificativ și păstrează semnul din teoriile deja studiate în conformitate cu variațiile în C. O constatare importantă este faptul că variațiile în C răstoarnă toate rezultatele din trecut, concluzionând ca ele nu sunt puternice, ci fragile.

Astfel, nu există o relație de încredere statistic independentă între Y și o mare varietate de variabile constatate anterior că au un efect semnificativ.

Levine și Renelt (1992) au găsit unele rezultate puternice. În ceea ce privește creșterea economică au găsit o corelație pozitiv puternică cu investițiile și o corelație negativ puternică cu nivelul inițial al veniturilor.

În ceea ce privește investițiile, au găsit o corelație pozitiv puternică cu cota de comerț, fie măsurată ca exporturi, importuri sau ambele. Cel mai interesant a fost că au găsit o corelație negativ puternică între investiții și numărul de revoluții și de lovituri de stat pe an, o variabilă care spune ceva despre calitatea instituțiilor.

A doua problemă este ecogenitatea variabilelor explicative. Brunetti (1997) distinge măsurile instituționale enunțate mai sus ca fiind variabile instituționale de măsurare a democrației, stabilității guvernamentale ( de exemplu numarul de revoluții și lovituri de stat), violența politică și volatilitatea politică. Se poate argumenta că drepturile de proprietate vor fi mai mici, respectiv un regim mai democratic, stabilitatea guvernului superioară, violența politica superioară și volatilitatea politică inferioară.

Prin urmare aceste variabile instituționale pot fi legate empiric de creșterea economică și de investiții, dovadă acestui fapt fiind studiile clasice de Kormendi și Meguire (1985), Barro (1991), Levine și Renelt (1992).

Estimările inițiale a prognozei pe termen lung a variației PIB real se sprijină în cadrul a două modele – Barro (1991), respectiv Levine și Renelt (1992), estimări realizate pe un număr foarte mare de țări.

Levine și Renelt (1992) au obținut că diferiți factori instituționali dețin următoarele influențe asupra creșterii economice și a investițiilor:

gradul democrației din societate, precum și volatilitatea politică deține o influență nesemnificativă asupra creșterii economice și a investițiilor;

stabilitatea guvernamentala (revolte sociale) deține o influență nesemnificativă asupra creșterii economice și semnificativă asupra investițiilor.

Barro (1991) prin factorul instituțional, stabilitatea guvernamentală (revolte politice) și prin variabilele explicative (PIB-ul în anul de bază, nivelul educației, consumul guvernamental, distorsiunile pieței, investițiile) supuse metodei OLS a obținut că între creșterea economică și investiții există o relație directă, iar contrar acestui rezultat, prin intermediul factorului, violența politică (asasinate politice) a depistat că între creșterea economică și investiții există o legătură indirectă.

Barro (1999) prin factorul instituțional, calitatea instituțiilor guvernamentale constată o legatură directă cu nivelul investițiilor, iar stabilitatea sistemului electoral este un factor nesemnificativ pentru acestea.

Barro (2000) arată că o creștere a inegalității sociale tinde să întârzie procesul de creștere economică. Barro argumentează că încercarea de a reduce inegalitățile prin intermediul politicii fiscale, adică prin taxarea directă a veniturilor salariale și redistribuirea beneficiilor, poate distorsiona investițiile și diminua, prin urmare, potențialul de creștere economică. O alternativă ar fi dezvoltarea unui sistem de învatământ capabil să asigure un nivel ridicat de pregătire a capitalului uman, ceea ce, pe termen lung, ar duce la reducerea inegalităților sociale.

Azariadis și Drazen (1990) sugerează existența unor praguri de convergență datorate acumulărilor de capital uman și concluzionează că fără un nivel înalt de investiții în capitalul uman nu se poate demara un proces de creștere economică susținută. În plus, Azariadis și Drazen susțin necesitatea creșterii calității capitalului uman, ca o condiție esențială pentru dezvoltarea economică.

Bruno și Easterly (1998) arată că stabilitatea economică, reflectată de rate ale inflației reduse, a avut un efect pozitiv asupra creșterii economice, în timp ce existența unor niveluri ridicate ale inflației a inhibat creșterea economică. Aceasta se explică prin faptul că instabilitatea economică crește incertitudinea asupra investițiilor pe termen lung, distorsionând astfel alocarea eficientă a capitalurilor în economie.

Dezechilibrul extern, sau mai precis nivelul datoriei externe, poate avea de asemenea un impact semnificativ asupra cresterii economice.

Pattillo, Poirson și Ricci (2002), demonstrează că există o relație nelineară între nivelul datoriei externe și creșterea economică. Astfel, un nivel redus al datoriei externe poate avea un efect pozitiv asupra creșterii economice, în timp ce niveluri ridicate ale îndatorării externe inhibă creșterea economică. Această relație se explică prin faptul că, în cazul unor niveluri ridicate ale datoriei externe, investitorii anticipează o diminuare în viitor a randamentului investițiilor datorită unei creșteri marginale potențiale a ratei fiscalității în vederea obținerii veniturilor suplimentare necesare rambursării datoriei externe. Mai mult decât atât, țările cu venituri fiscale reduse și niveluri înalte ale îndatorării externe se pot găsi în imposibilitatea de a furniza servicii sociale fundamentale cum sunt învatământul și sănătatea, datorită accesului limitat pe piețele internaționale de capital.

O altă categorie de factori de natură socială și instituțională pot fi: cadrul legislativ, protecția drepturilor de proprietate, factori culturali și de mentalitate etc. Deși majoritatea acestor factori nu pot fi analizați cantitativ, este evident că ei exercită o influență asupra creșterii economice. O posibilă temă de cercetare este dacă acești factori sunt întradevăr exogeni procesului de creștere economică sau dacă nivelul de dezvoltare economică are de asemenea o influență asupra lor.

Levine și Renelt (1992) prin analiza sensibilității au arătat că democrația nu este în mod clar un factor puternic de creștere economică și investiții.

Până de curând, măsurile democratice au fost cel mai des întâlnite ca variabile explicative instituționale. O măsură dominantă pentru democrație a fost “Gastil- index”. Din 1973 aceasta a furnizat indicatori anuali de drepturi politice și libertăți civile, bazați pe o listă de obiective, cu un proces de vot, procedură de alegere și posibilitate de organizare politică, dar și existența unei discuții despre punctele importante.

Puterea explicativă a măsurilor democratice în creșterea economică este în general foarte scăzută, indiferent de specificațiile folosite în literatura de specialitate.

Kormendi și Meguire (1985) au găsit că nu există nicio relație ( de semnificație la nivel de 5%) între democrație și creșterea economică, deși ei au găsit o relație pozitivă între democrație și investiții.

Jodice Taylor (1983), Banks (1979), economiști ce au realizat studiile axate pe măsurile de stabilitatea guvernului ca o variabilă explicativă instituțională, utilizează date privind numărul de schimbări în guvern pe an. Aceste studii arată că măsurile de stabilitatea guvernului sunt mai importante decât măsurile democratice în ecuațiile de creștere economică si de investiții, dar relația este supusă la variații mari, în funcție de specificațiile alese.

Barro (1991) găsește o relație pozitivă între stabilitatea guvernului și creșterea economică și investiții. Studiile axate pe măsurile de violență politică se bazează de obicei pe aceleași surse de date ca studiile axate pe măsurile de stabilitatea guvernului, acest timp folosind cea mai mare parte date privind numărul de asasinate politice la un milion de locuitori pe an.

Rezultatele au fost similare, în sensul că au existat indicii că violența politică afectează negativ creșterea economică și investițiile( Barro, 1991), dar dovada este departe de a fi clară. Levine și Renelt (1992) nu au utilizat această variabilă în analiza lor pentru sensibilitate. Există o tendință spre o relație negativă între volatilitatea politică, creșterea economică și investiții, dar, din nou rezultatul nu este sigur.

Kormendi și Meguire (1985) au găsit o relație negativă între volatilitatea politică, creșterea economică și investiții. Cu toate acestea, analiza de senzitivitate realizată de Levine și Renelt (1992) arată că aceste relații sunt prea fragile.

Datele necesare pentru a construi măsurile subiective instituționale sunt împarțite astfel:

Date obținute de la evaluările experților, unde principalele surse de date au fost agențiile comerciale internaționale de risc de țară denumite Business International (BI), în prezent încorporată în Economist Intelligence Unit (EIU), International Country Risk Guide (ICRG) și Business Environmental Risk Intelligence (BERI).

Studiile principale, folosind datele de la aceste agenții sunt Mauro (1995) și Keefer și Knack (1995).

Al doilea mod de a obține date pentru a construi măsuri subiective instituționale se referă la solicitarea adresată agenților economici locali pentru a evalua calitatea instituțiilor.

Knack și Keefer (1997) este studiul principal, ce se concentrează asupra rolului instituțiilor informale, folosind date din Studiile Valorilor Mondiale.

Mauro (1995) găsește o relație pozitivă puternică cu investițiile, dar nu și cu creșterea economică. Acest lucru este în concordanță cu ceea ce Levine și Renelt (1992) au găsit, referitor la măsura obiectivă instituțională pentru revoluții și lovituri de stat. Estimările lui Mauro (1995) ne arată că în prezența eficienței birocratice numărul de revoluții și lovituri de stat este în mod constant nesemnificativ. Acest lucru sugerează implicit că măsura subiectivă reflectă mai bine calitatea instituțiilor.

Knack și Keefer (1995) examinează impactul de “securitate a drepturilor de proprietate “ folosind evaluările experților din ICRG (International Country Risk Guide), privind riscul de expropriere, dreptul de stat, repudierea contractelor de către guvern, corupția din guvern și calitatea birocrației și de la BERI (Business Environment Risk Intelligence) privind executarea contractului, calitatea infrastructurii, potențialul de naționalizare și întârzieri birocratice. Au găsit relații positive puternice cu ambele, atât cu creșterea economică, cât și cu investițiile.

În timp ce Mauro (1995) arată în mod implicit că măsurile subiective instituționale “funcționează mai bine” decât cele obiective (revoluții și lovituri de stat), Keefer și Knack (1995) arată în mod explicit acest lucru.

Spre deosebire de aceste două studii, Brunetti, Kisunko și Weder (1997b) utilizează date din ancheta acestora, în rândul întreprinzătorilor privați locali. Această anchetă cuprinde 25 de întrebări cu scopul de a identifica “credibilitatea “ calității instituțiilor, așa cum este percepută în cele din urmă. Măsura credibilității poate fi împărțită în 5 subdiviziuni referitoare la predictibilitatea legilor și a politicilor, evaluarea instabilității politice, securitatea proprietății și a persoanelor, fiabilitatea de aplicare a sistemului judiciar și a incertitudinii generate de corupție și discreție birocratică.

Brunetti, Kisunko și Weder (1997b) consideră că măsura credibilității de ansamblu are o relație pozitivă puternică cu creșterea economică, dar și mai mult cu investițiile. Securitatea proprietății și a persoanelor și predictibilitatea legilor și a politicilor sunt asociate mai ales cu creșterea economică, iar celelalte subdiviziuni sunt strâns asociate cu investițiile.

Brunetti, Kisunko și Weder (1997) furnizează date instituționale pentru două regiuni de tranziție: Europa Centrală și de Est (ECE) și Comunitatea Statelor Independente (CSI), în plus furnizează date pentru țările cu regiuni dezvoltate (DC), Orientul Mijlociu și Africa de Nord (AMN), America Latină și Caraibe (ALC), Africa Sub- Sahariană (SSA) și de Sud și Asia de Sud-Est (SSEA).

Luc Moers (1999), se întreabă dacă calitatea instituțiilor s-a schimbat în ultimii 5 ani în cazul țărilor în tranziție și în ultimii zece ani în cazul altor regiuni. Cele mai clare alterări sunt marcate în CSI și ECE. Aceste date au arătat că problemele instituționale sunt de o importanță deosebită în țările în tranziție.

Pentru perioada 1990-1995, Brunetti, Kisunko și Weder (1997b) au prezentat unele rezultate preliminare pentru un eșantion mai mare de țări, inclusiv 18 țări în tranziție, și anume au arătat o relație pozitivă puternică între credibilitate și creșterea economică. Coeficientul de credibilitate este mai mare pentru eșantionul de țări fără cele în tranziție, ceea ce ne arată încă o dată că problemele instituționale sunt de o importanță deosebită în țările în tranziție.

Concluziile desprinse din acest studiu ar fi că inflația este corelată în mod semnificativ și negativ cu creșterea economică în țările în tranziție, iar credibilitatea în mod semnificativ deși coeficientul rămâne pozitiv și relativ mare. Acest lucru sugerează necesitatea stabilizării macroeconomice în tările în tranziție.

În estimările lor, Brunetti, Kisunko și Weder (1997c) încearcă să explice creșterea economică și intrările străine de investiții directe – ISD (FDI-foreign direct investment inflows) pentru perioada 1993-1995. ISD este posibil să fie sursa cu cele mai sigure date disponibile pentru țările în tranziție. În plus poate fi interpretat ca un indicator general al performanței economice. Spre deosebire de Brunetti, Kisunko și Weder (1997b) au adăugat o variabilă a inflației la ecuația de creștere economică obținând credibilitatea mai puțin semnificativă. De aici rezultă că stabilizarea macroeconomică este foarte importantă pentru creșterea economică.

Nsouli (2003) subliniază că dezvoltarea instituțiilor a devenit un ingredient cheie pentru creșterea economică.

Rodrik (1997) arată că instituțiile joacă un rol crucial în performanța economică a Asiei de Est, iar Hall și Jones (1999) și Rodrik (1997) demonstrează că diferențele în calitatea instituțională explică de ce anumite țări obțin rezultate mai bune decât altele. Luând în considerare contribuția celor trei factori primari reprezentați de instituții, integrarea economică și mediul natural geografic la creșterea nivelului venitului țărilor, Rodrik (2002) subliniază faptul că cea mai importantă contribuție o are calitatea instituțiilor și că în raporturile lor cu sistemul economic, instituțiile și integrarea trebuie considerați factori endogeni: pe de o parte, ei acționează asupra dezvoltării economice, iar, pe de altă parte, sistemul economic este acela care determină dezvoltarea și ridicarea calităților lor.

Studiile elaborate până în prezent, pentru România, făcând referire la influența factorilor instituționali în dezvoltarea economică a statului sunt puține la număr, însă, am remarcat că această temă a început sa fie intens dezbatută în mediile economice, politice sau sociale, din momentul în care s-a pus problema aderării la Uniunea Europeană.

Fischer, Sahay și Vegh (1998) au aplicat cele două modele ale prognozei pe termen mediu și lung, Barro (1991) și Levine și Renelt (1992), pe cazul celor zece țări candidate pentru aderarea la UE (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria) pentru perioada 1960-1995.

Ambele modele utilizate pentru estimarea ecuației de regresie a ritmului anual al creșterii PIB-ului pe locuitor, atât cel al lui Barro cât și cel al lui Levine și Renelt, concepute inițial pentru aplicații pe cazul unui număr foarte mare de țări (cele mai multe dintre ele în curs de dezvoltare) pentru perioada 1960-1985, includ câte patru variabile.

În cazul modelului Barro acestea sunt: PIB-ul pe locuitor în anul de bază; rata brută de cuprindere a populației în învățământul primar; rata brută de cuprindere a populației în învățământul secundar, respectiv ponderea cheltuielilor de consum guvernamental în PIB.

Pentru estimarea ecuației de regresie în cazul modelului Levine-Renelt sunt considerate următoarele patru variabilele: PIB-ul pe locuitor în anul de bază; ritmul creșterii populației; rata brută de cuprindere a populației în învățământul secundar, respectiv ponderea cheltuielilor de investiții în PIB.

În cazul aplicării modelului Barro (presupunându-se o pondere de 10% a consumului guvernamental în PIB) a rezultat că României (la un ritm anual de creștere de 5,47%) i-ar fi necesari 36 de ani pentru a atinge nivelul mediu al PIB-ului pe locuitor din cele trei țări, cel mai slab dezvoltate din UE (Grecia, Portugalia și Spania, cu un ritm de creștere a PIB-ului constant de 2% pe an). În cazul aplicării modelului Levine-Renelt, României (la un ritm anual de creștere de 5,64%) i-ar fi necesari 34 de ani (presupunându-se o pondere a investițiilor în PIB de 30%) pentru a atinge nivelul mediu al PIB-ului pe locuitor din cele trei țări enunțate.

Schimbarea sistemelor de valori și adoptarea unora noi, conforme cu economia de piață, reprezintă mai degrabă o necesitate pentru țara noastră.

Mai mult decât atât, referitor la România, testarea empirică a unor modele deja existente este dificilă din punctul de vedere al lipsei datelor statistice, nu numai datorită seriilor de timp scurte, dar și datorită inexistenței unor informații necesare rulării modelelor respective.

Perioada de tranziție pe care o traversează țara noastra presupune schimbarea sistemelor de valori și, chiar, adoptarea unora noi, conforme cu principiile economiei de piață. Acceptarea noilor valori, o parte dintre ele fiind chiar nenegociabile (Fudulu, 2000), reprezintă o provocare pentru România, iar acest proces trebuie privit cu multă luciditate atât de către autorități, cât și de către societate, în ansamblul ei.

Fudulu (2000) constată relevanța culturii și a instituțiilor publice asupra performanțelor economice. Autorul scoate în relief problematica diferențelor de ordin cultural și a adoptării unui nou sistem de valori care va necesita crearea unor instituții noi. De asemenea, procesul de integrare a României în Uniunea Europeană presupune adoptarea unor suprastructuri instituționale care nu sunt negociabile.

Mosteanu T., Stroe R., Stoian A., Negrea E. ș.a (2004/2005), pentru a vedea dacă se creează premisele efectelor factorilor instituționali asupra mediului economic, au încercat să identifice dacă există vreo legătură între riscul de expropiere și creșterea reală anuală a produsului intern brut. Pentru început au determinat riscul de expropiere.

Studiul a fost realizat pentru perioada 1993-2003, subliniind efectele factorilor instituționali în România, astfel pornind de la datele furnizate de Fondul Monetar Internațional cu privire la procentul titlurilor de proprietate distribuite, pentru aceasta perioada, au determinat media titlurilor de proprietate care trebuiau distribuite în cei 11 ani.

Au calculat numărul mediu de titluri de proprietate care urmau a fi distribuite în perioada 1993-2003, ca medie aritmetică simplă, ulterior au calculat probabilitatea că titlurile să nu fi fost distribuite în anul respectiv. Pentru aceasta au determinat ponderea titlurilor ce au fost distribuite în totalul tilurilor, iar probabilitatea a fost determinată ca diferență între 100% și ponderea titlurilor deja distribuite.

În cele din urmă, s-a obținut riscul de expropiere din fiecare an ca abatere medie pătratică de la media titlurilor ce urmau a fi distribuite și în funcție de probabilitățile atașate.

Au obținut că există o legătură indirectă între riscul de expropiere și dinamica anuală a produsului intern brut. Creșterea riscului de expropiere determină o scădere relativă a PIB real. Această corelație creează premisele manifestării unor influențe din partea factorilor instituționali asupra mediului economic, chiar dacă analiza anterioară este doar orientativă.

Cu toate acestea, pe baza acestor studii, se pare că odată ce un anumit grad de stabilizare macroeconomică a fost realizat, instituțiile au început să devină factorul determinant cel mai important al creșterii economice în țările în tranziție.

INFLUENȚA ALEGERILOR PREZIDENȚIALE ASUPRA VARIBILELOR MACROECONOMICE

Ciclurile politico-economice din România după 1989

Noțiunea de ciclu politico-economic (Political Business Cycles) a fost introdusă în teoria economică de Kalecki în 1943 ("Political Aspects of Full Employment", Political Quarterly, XIV, 3:322-31), pornind de la ipoteza că interesele economice individuale (individualismul economic) influențează nu numai comportamentul politic al fiecărui individ, ci și dinamica economică globală.

Primul model care analizează coerent din punct de vedere teoretic și dezvoltă o metodologie de testare empirică a ciclurilor politico-economice este modelul Nordhaus (1975, "The political business cycle", Review of Economic Studies, 42, 169-90).

Modelul respectiv analizează mecanismul alegerii publice inter-temporale, în cazul în care deciziile trebuie să se supună unor constrângeri date de realitatea politică. Nordhaus demonstrează că dacă alegerile sunt bazate pe performanțele economice din trecutul recent și dacă previziunile inflaționiste sunt bazate pe experiența anterioară, un guvern în exercițiu ar considera optim să genereze un ciclu corespunzător mandatului său, prin asigurarea unui stimul economic înaintea alegerilor și recesiune după alegeri.

În România experiența democratică include un număr restrâns de momente electorale, dar cu o adevărată istorie în care aspectele reale prezintă nenumărate controverse. O scurtă clasificare a partidelor: PNL orientare centru-dreapta, PD-L centru-dreapta, PSD centru – stânga, PRM extremist de stânga, PC centru-stânga, PNG dreapta, PIN, PNTCD de dreapta.

Dimensiunea schimbărilor structurale înregistrează puncte de minim local în anii electorali (1992, 1996, 2004, 2008-2009). Aceasta ar putea fi explicată prin faptul că procesul de reformă presupune adoptarea unor măsuri cu efecte, de obicei, nepopulare. Și aceste efecte sunt, fără îndoială, evitate de către guvernanți, în special în anii electorali.

România a parcurs în ultimii 20 de ani un proces dificil de tranziție la economia de piață și de apropiere de structurile europene. Acest proces a presupus modificări instituționale majore.

Primele alegeri de după 1989 au avut loc pe 20 mai 1990, zi care a rămas în istoria României ca fiind "duminica orbului”. Aceste alegeri au cumulat toate recordurile în materie electorală în România: aproape toată populația cu drept de vot a mers la urne, iar președintele a fost ales cu un scor neașteptat, încă din primul tur.

Situația aparent atipică din anul 1990 ar putea fi explicată de faptul că, în esență, neevoluția economică din acest an a fost și efectul unei opțiuni politice, o opțiune fundamentală a populației din România, exprimată prin Revoluția din decembrie 1989. Nivelul ridicat al schimbărilor structurale din anul post-electoral 1991 nu face decât să confirme o astfel de ipoteză.

Candidații alegerilor prezidențiale din 1990 au fost: Ion Iliescu (FSN), Radu Câmpeanu (PNL), Ion Rațiu (PNȚ-CD).

Figura 1

În urma acestor alegeri prezidențiale a fost ales președinte al României Ion Iliescu, cu un procentaj de 85,07%, iar ceilalti doi candidati, Radu Câmpeanu (PNL) și Ion Rațiu (PNT-CD) s-au plasat departe de câștigator, cu numai 10,64%, respectiv 4,29% din voturi.

Partidul din care făcea parte Ion Iliescu, și anume Frontul Salvării Naționale (FSN) avea drept obiectiv salvarea națională privind înnoirea societății românești pe plan politic, economic, social și moral.

Anul 1992 a fost cel în care diferențele de viziune au determinat divizarea FSN în două partide: unul condus de Ion Iliescu numit Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN) și celălalt Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Petre Roman.

Figura 2 Figura 3

Primul tur al alegerilor din anul 1992 a avut loc pe 27 septembrie, rezultatele fiind în favoarea politicianului Ion Iliescu, candidat susținut de Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN).

Dintre cei șase candidați în turul al doilea au ajuns Ion Iliescu (47,34%) și Emil Constantinescu (31,24%). Alegerile parlamentare și prezidențiale din septembrie – octombrie 1992 au consolidat poziția CDR ca principală forță de opoziție. Alianța a obținut circa 20% din voturi la alegerile parlamentare, iar Emil Constantinescu s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, obținând 31,24% din voturi (în primul tur de scrutin), respectiv 38,57% din voturi în turul al doilea.

În ceea ce privește evoluția partidului FSN trebuie menționat faptul că la 11 mai 1993 FSN fuzionează prin absorție cu Partidul Democrat, schimbându-și denumirea în Partidul Democrat. Pe de altă parte, la un an de la constituire, FDSN și-a reafirmat orientarea social-democrată, cu prilejul Conferinței Naționale din 9-10 iulie 1993, când și-a schimbat denumirea în Partidul Democrației Sociale din România.

Rezultatul alegerilor din 1992, s-a reprodus în 1996, ceea ce reprezintă un indiciu de stabilitate și întărește un orizont de așteptare.

Figura 4 Figura 5

Astfel, din cei 16 candidați în turul al doilea s-au calificat Ion Iliescu (32,25%) și Emil Constantinescu (28,22%). În acest an românii au avut parte de o schimbare electorală, ieșind președinte Emil Constantinescu.

Referitor la alegerile din 1996 se poate observa că numărul candidaților la președenție este cu mult mai mare față de cel al alegerilor anterioare (1992).

Figura 6 Figura 7

Coaliția câștigătoare din 1996 – CDR, nu a reușit să depășească pragul electoral și să intre în Parlament la alegerile din 2000. Așadar de data aceasta, bătălia s-a ținut între Ion Iliescu (PSDR) și Corneliu Vadim Tudor (PRM).

Fragmentarea guvernamentală și faptul că în fruntea Guvernului a fost aleasă o persoană independentă din punct de vedere politic (Guvernatorul Băncii Naționale), au diminuat posibilitatea administrațiilor naționale și locale să manipuleze economia înaintea alegerilor.

Figura 8 Figura 9

În urma alegerilor prezidențiale din 2004, în cel de-al II-lea tur, nu se regăsești niciunul din candidații rămași în 2000.

După toate rezultatele obținute până la nivelul anului 2004 pot susține faptul că, în România (1990-2004) costul guvernării, ce implică pierderea din electorat în momentul exercitării mandatului, este mai pronunțat în cazul partidelor de dreapta comparativ cu cele de stânga.

Figura 10 Figura 11

La alegerile prezidențiale din 22 noiembrie 2009, candidatul din partea PNL a fost Crin Antonescu, președintele partidului, care a obținut cel mai bun rezultat din istoria partidului: 22,02% din numărul de voturi valabil exprimate. În turul al II-lea (6 decembrie 2009), PNL a susținut candidatul PSD: Mircea Geoană. Cu o diferență foarte mică, Traian Băsescu rămâne în continuare președintele României.

Aceste alegeri 2008-2009 s-au desfășurat pornind de la o nouă legislație electorală. Principalele modificări au vizat alegerea președinților consiliilor județene prin vot uninominal, decalarea alegerilor generale de cele prezidențiale și introducerea unui sistem de vot uninominal pentru alegerile parlamentare, cu o corectare a numărului total de mandate, în funcție de numărul total de voturi obținute de fiecare partid, la nivel național.

La 6 iulie 2012, Parlamentul  a votat în favoarea suspendării lui Traian Băsescu cu 256 de voturi pentru, în vederea ținerii unui referendum care să decidă sau nu demiterea din funcție. Este pentru a doua oară când Traian Băsescu este suspendat de Parlament, precedenta suspendare și referendum au avut loc în 2007, când 74% dintre voturile exprimate au fost împotriva demiterii. Mai târziu, în anul 2009, Traian Băsescu a fost reales președinte al României. După suspendare, până la referendum, președintele Senatului, Crin Antonescu a devenit, conform Constituției, președinte interimar al României.

Însă, exceptând menținerea la guvernare înregistrată de forțele politice de stânga la începutul procesului de tranziție (alegerile din 1990 și 1992), după 1992, în România s-a înregistrat o alternanță la putere la fiecare dintre alegerile următoare (mai mult, coaliția câștigătoare din 1996 – CDR, nu a reușit să depășească pragul electoral și să intre în Parlament la alegerile din 2000).

Constat că fidelitatea electoratului de dreapta este puțin peste cea a electoratului de stânga, dar în ciuda faptului că dreapta politică din România are un electoral mai fidel, acesta este relativ scăzut numeric în comparație cu întregul electorat din România.

Analiza economică a variabilelor macroeconomice din punct de vedere al influenței alegerilor prezidențiale

Vom începe prin a stabili situația economică a României după 1989, situație dominată de un declin continuu, ce poate fi caracterizată prin urmărirea indicatorilor macroeconomici care exprimă potențialul și nivelul economiei, structura acesteia, eficiența folosirii factorilor de producție și gradul de competivitate internațională, inclusiv nivelul de trai al populației.

Astfel vom analiza îndeaproape starea economică a României prin intermediul a cinci variabile macroeconomice relevante: datoria publică, veniturile publice, cheltuielile publice, deficitul și rata reală de creștere a PIB, (ale căror valori anuale sunt precizate în tabelul introdus la Anexe).

Pentru a realiza o structură clară și de asemenea pentru a evidenția evoluția variabilelor enunțate, având în vedere rezultatul alegerilor prezidențiale, vom realiza acest studiu în funcție de perioadele alegerilor electorale de după 1989.

Așadar din acest moment vom arăta cum a influențat distribuția politicienilor pe scaunul prezidențial aceste cinci variabile macroeconomice alese.

Alegeri electorale 1992

Cu privire la datoria publică, România la începutul anului 1990, nu întregistra datorii externe, rezultat al politicilor economice iraționale de forțare a exporturilor și amputare exagerată a importurilor.

Conform unor date România avea o datorie externă practic nesemnificativă (230 milioane dolari), celelalte țări se confruntau deja cu volume ale datoriei echivalând mai multe miliarde de dolari (Ungaria – 21,3 milarde dolari, Bulgaria – 10,9 miliarde dolari, Cehia – 4,4 miliarde dolari), iar în cazul Poloniei chiar cu un volum de aproape 50 miliarde dolari.

După căderea regimului comunist, datorită faptului că piața de capital a înregistrat un nivel scăzut de dezvoltare, insuficiența resurselor financiare a fost acoperită în proporție mare pe seama împrumuturilor externe. Astfel datoria publică a România a început să capete amploare.

Datoria publică nu poate spori la nesfârșit, aceasta trebuie să îndeplinească anumite standarde privind sustenabilitatea și gradul de îndatorare, standarde stabilite prin Tratatul de la Maastricht, în urma căruia s-a stabilit respectarea pragurilor de 3% din produsul intern brut (pentru deficitul bugetar) și 60% din produsul intern brut (pentru datoria publică).

În perioada 1990 – 2010, îndatorarea pe plan extern a României s-a făcut în principal pentru nevoi de consum, cu o ușoară tendință de scădere a ponderii împrumuturilor pentru această destinație în ultimii ani.

Datoria publică este legată de intervenția financiară a statului în economie, prin care se urmăresc: formarea de capital public, stimularea investițiilor, creșterea ocupării forței de muncă etc. Dacă în țările dezvoltate datoria publică provine în cea mai mare parte din surse interne, aceste țări dispunând de o piață internă largă a capitalului de împrumut, țările în curs de dezvoltare apelează pe o scară mult mai largă la surse străine, aceasta nu numai din cauza slabei dezvoltări a pieței interne a capitalului de împrumut, dar și a insuficienței resurselor valutare obținute din comerțul exterior.

Figura 12 Figura 13

În histograma datoriei publice, putem observa că în perioada 1990-1992 s-a înregistrat o creștere exagerată a ponderii datoriei publice în PIB de la 0,9% în anul 1990 la 14,9% pentru anul 1992, fenomen care este apreciat negativ, deoarece va conduce la creșterea presiunii cheltuielilor cu plata dobânzilor aferente datoriei publice asupra bugetului.

După cum am aflat la începutul capitolului, în perioada 1990-1992, România era condusă de politicianul Ion Iliescu, care a intervenit prin restructurarea pieței interne, redistribuirea proprietății agrare, asigurarea aprovizionării populației cu produse de primă necesitate și refacerea, dezvoltarea economiei naționale.

Astfel în anul 1992, datoria publică internă împreună cu datoria externă a țării au ajuns deja la o pondere de aproape 15% în PIB.

Tot acest proces de creștere a datoriei publice se datorează următorilor factori: finanțarea deficitului bugetar consolidat, finanțarea datoriei publice interne directe generate de activele neperformante preluate de stat la datoria publică pe bază de legi speciale, finanțarea proiectelor sau activităților de importanță prioritară pentru România sau pentru alte destinații stabilite și aprobate de Guvern, prin emiterea garanțiilor pentru împrumuturi interne acordate de stat în baza legilor speciale și a garanțiilor de stat pentru creditele interne contractate în lei și în valută, finanțarea deficitului balanței de plăți externe, consolidarea rezervei valutare a statului, finanțarea unor proiecte social – economice, sau a altor necesități, din surse externe, aprobate prin hotărâre a Guvernului.

În structura pe destinații a datoriei publice interne cea mai mare pondere pe întreaga perioadă este deținută de datoria publică contractată pentru finanțarea deficitului bugetar. Au existat ani în care peste 90 % din datoria publică contractată la intern a fost absorbită de finanțarea deficitului bugetar.

Amintim că deficitul reprezintă în fapt economisire publică negativă, având drept consecință micșorarea nivelului național al economiilor.

Cu privire la corelația dintre ciclul elelectoral și acumularea datoriei publice se poate spune că există, preocupări serioase privind impactul dinamicii mediului politic asupra acumulării datoriei publice. Unii autori au reușit chiar cuantificarea acestui impact (Roubini și Sachs, 1989). Una dintre cele mai importante concluzii a acestor studii este aceea că există o corelație destul de puternică între omogenitatea coalițiilor aflate la putere și dinamica deficitelor.

De regulă, se constată că atunci când coaliția este formată dintr-un număr mare de formațiuni politice de orientări diferite (mergând de la social-democrați și socialiști până la liberali și alte formațiuni de dreapta), așa cum este și cazul coaliției actuale din România, politica bugetară pierde din coerență și deficitele se amplifică. Invers, în țările unde la putere se află doar un singur partid puternic, șansele aplicării unui management eficient al datoriei publice sunt cu mult mai mari.

Pentru readucerea PIB la valoarea inițială, este necesară o politică financiară expansionistă (creșterea cheltuielilor publice și/sau reducerea impozitelor și taxelor), ceea ce va genera un anumit deficit bugetar. Acest fenomen a avut loc în 1992, an de debut pentru deficitul țării, reprezentând 4,6 % din PIB.

Figura 14 Figura 15

Structura veniturilor a fost afectată în această perioadă, de anularea vărsămintelor integrale ale profitului la buget și înlocuirea cu o taxă pe profit ce a fost redefinită în 1991 și apoi în august 1994.

În 1992 se observă o scădere majoră a veniturilor, conform datelor anuale se estimează că veniturile au scăzut în 1992 cu 4,4% față de anul precedent.

Pe partea cheltuielilor, în primii ani ai tranziției au fost luate câteva decizii majore vizând formularea unei strategii a cheltuielilor publice. Un prim pas a fost creșterea sferei cheltuielilor prin stabilirea într-un mod nou a unor conturi și fonduri extrabugetare.

Ponderea în PIB a cheltuielilor sociale publice este indicatorul sintetic al asumării responsabilității statului în producerea și echilibrarea bunăstării. În fapt, în domeniul social a dominat o viziune politică negativă: intervenția socială a statului a tins să fie considerată mai degrabă ca un rău necesar, având un efect anti-economic și menținut la un nivel cât mai mic posibil.

Alegeri electorale 1996

Figura 16 Figura 17

După cum putem observa în histograma de mai sus, datoria publică externă a României în raport cu PIB nu a încetat să crească. În această situație trebuie menționată o legătură a datoriei publice cu deficitul țării, astfel dacă datoria publică crește, deficitul bugetar sporește, impozitele cresc, cheltuielile publice pentru bunuri și servicii scad (dacă veniturile fiscale nete rămân constante) iar serviciul datoriei se majorează corespunzător.

Se pot observa pe graficele prezentate salturile marcate de anii electorali 1992 și respectiv 1996, urmate de o calmare a dinamicii acumulării datoriei în perioada dintre alegeri.

Analizând din perspectiva factorului instituțional ales, trebuie menționat faptul că în continuare alegerile prezidențiale au fost câștigate de către Ion Iliescu.

Datele relevă faptul că România prezintă nivelul cel mai scăzut al îndatorării în comparație cu majoritatea țărilor membre din Uniunea Europeană. Mai mult chiar, specialiștii BNR (1996) estimau că datoria publică nu va depăși 32% din PIB în următorii cinci ani, cu o creștere anuală a datoriei de cel mult 2,3 miliarde euro, în condițiile unei creșteri economice anuale de 5% și a unui deficit bugetar mai mic de 3%.

Reducerea numărului de persoane participante la activitatea economică, deci antrenate la crearea PIB a contribuit atât la diminuarea acestuia cât și la scăderea nivelului de trai. Pe perioada 1990-1997 intervin mutații în structura pe ramuri a populației ocupate, în industrie și construcții aceasta este în scădere iar în agricultură și servicii în creștere.

Figura 18

Poziția guvernului de creditor net pentru sectorul financiar pe întregul interval 1991-1994 a contribuit la extinderea finanțării externe a deficitului sectorului public consolidat și la creșterea datoriei externe. Se observă o diferență foarte mare între valorile deficitului bugetar în anii 1993, respectiv 1996.

Deficitele convenționale ale bugetului central guvernamental au rămas în limite controlabile în perioada 1990-1998, nivelul acestora plasând România pe o poziție mai bună comparativ cu Ungaria și Bulgaria, dar sub performanțele Cehiei, Croației, Slovaciei și Poloniei.

Mai mult chiar, deficitele convenționale ale sectorului public nefinanciar consolidat ce au avut fluctuații mari de la un an la altul, situate într-o bandă între 0,4% și 4,6% din PIB pot fi considerate moderate. La baza acestor mișcări s-au aflat acțiunile reformatoare ale sistemului fiscal ce au urmărit reducerea dezechilibrelor (datele anuale sunt prezentate în Anexa 1).

La începuturile anilor ’90, deficitele bugetare erau finanțate în principal din credite directe de la banca centrală la o rată a dobânzii sub cea a pieței ceea ce a rezultat într-o creștere accelerată a masei monetare și a inflației care s-au adăugat șocurilor survenite în urma liberalizărilor prețurilor.

Anand și Van Wijnbergen (1989) arată că țările care se confruntă cu restricții fiscale severe tind să transfere o parte din cheltuielile guvernamentale către banca centrală și sugerează recalcularea deficitului prin includerea în deficitul primar, a deficitului cvasi-fiscal (deficitul acumulat la banca centrală).

Figura 19 Figura 20

Salariul reprezintă în toate societățile sursa financiară principală a marii majorități a populației. În România valoarea salariului mediu net s-a prăbușit la 60% din valoarea sa inițială în ambele perioade de regres economic: 1993-1994, 1997-2000.

Un nivel ridicat al cheltuielilor este înregistrat în 1995. Pe parcursul acestei perioade cu privire la cheltuielile publice ale României putem preciza faptul că din 1993 s-a introdus Legea bugetului anual a fondurilor extrabugetare, s-a stabilit o Direcție a trezoreriei și o Direcție a datoriei publice, controlul cheltuielilor s-a realizat în perioada 1993-1995 prin blocarea sau aprobarea unora, în funcție de disponibilitatea resurselor, excepție fãcând cheltuielile pentru salarii, pensii, alocații, ajutoare sociale, reducerea drastică a subvențiilor și transferurilor și includerea lor transparentă în bugetul de stat.

Alegeri electorale 2000

Figura 21 Figura 22

După cum putem observa, gradul de îndatorare al României (inexistent în anul 1990) a crescut, ajungând la sfârșitul anului 1999 la 30,1% din PIB, ceea ce reprezintă un nivel mediu de îndatorare, comparativ cu alte state.

În pararel cu specificațiile de la începutul perioadei de tranziție, la nivelul anului 1998, datoria externă a României atinsese deja peste 9 miliarde dolari, în vreme ce în celelalte țări (cu excepția Cehiei, unde volumul datoriei a crescut de peste 5 ori) s-a înregistrat fie o creștere mult mai modestă (cum este cazul Ungariei, cu un spor de 5,5 miliarde dolari) fie un regres (în Polonia cu peste 6 miliarde dolari – parțial și pe seama ștergerii unei părți din datoria externă- în Bulgaria cu aproape un miliard de dolari).

Conform studiilor elaborate până în prezent, datoria publică a României a fost sustenabilă, în majoritatea anilor supuși analizei (1990 – 2006), excepție făcând anul 1999, an care marchează sfârșitul crizei economice începută în 1990, marcată prin creșteri reale negative ale produsului intern brut și prin involuții ale principalilor indicatori macroeconomici.

Gestiunea datoriei publice, în România, vizează, atât reducerea costului serviciului datoriei publice, cât și reducerea riscurilor asociate portofoliului datoriei publice guvernamentale. Cu privire la acești factori, există o strategie care presupune minimizarea riscurilor aferente datoriei publice, pentru a se evita incapacitatea de onorare a obligațiilor scadente, și implicit pierderea credibilității pe piața capitalurilor de împrumut.

Stabilitatea datoriei publice după 1996 se poate explica prin conjunctura internațională nefavorabilă pe fondul crizei din Asia 1997 și cea din Rusia 1998, ce a determinat limitarea creditelor acordate țărilor în curs de dezvoltare.

La acest lucru a contribuit și faptul că în 1999 România avea de plătit în contul datoriei externe 2,9 mil.USD, astfel că obținerea de noi credite se putea face la dobânzii foarte ridicate. În această situație guvernul a încercat să finanțeze deficitul prin creșterea datoriei interne, însă lipsa de încredere în moneda națională, rata reală negativă a dobânzii ca urmare a inflației ridicate precum și nivelul redus al economisirii interne au determinat ca volumul real al datoriei interne să fie apropiat de baza monetară.

După anul 1996, creșterea numărului salariaților în administrația publică a fost însoțită de majorarea salariilor acestora, determinându-se sporirea cheltuielilor.

Figura 23

Excluderea de pe piața forței de muncă a unui număr din ce în ce mai mare de angajați determinată de procesul de restructurare (rata șomajului a crescut la 11,3% în iulie 1999) are semnificația faptului că un număr mic de lucrători suportă creșterea numărului pensionarilor și al șomerilor prin niveluri înalte ale taxelor (în 1998 deficitul bugetului asigurărilor sociale a ajuns la 0,9 % din produsul intern brut ).

După anul 1996, se înregistrează o diminuare în termeni reali a PIB, ca urmare a schimbării de opțiuni în politica economică de după alegerile din 1996. Astfel, deficitele vor cunoaște o creștere continuă, iar valoarea adăugată brută din industrie se diminuează.

Figura 24 Figura 25

După cum am menționat, în 1993 impozitul pe circulația mărfurilor se înlocuiește cu taxa pe valoarea adăugată (TVA), ajungând în 1998 la o rată unică de 22%.

În 1999, a fost amânată reglementarea privind tichetele de masă și facilități fiscale acordate investitorilor strategici.

În plus, o scădere în medie cu 4,8% în nivelul veniturilor din taxe în intervalul 1997-1999 față de 1990-1991 a condus la amplificarea nivelului cheltuielilor deoarece guvernul a căutat să asigure suportul generoaselor programe sociale (compensații pentru disponibilizări) ce au înlocuit o parte însemnată din veniturile perioadei anterioare.

Reformele fiscale demarate în anul 1998 au majorat cu 8,1 puncte procentuale aportul taxelor indirecte în semestrul I 1999, față de anul 1991, paralel cu reducerea celor directe. Pentru anul 2000 prioritatea va fi stabilirea impozitului pe venitul global, a cărui bază o constituie toate sursele personale de venituri.

Începând cu anul 2000 se poate observa o creștere economică în ritm susținut, ce a permis sporirea semnificativă a veniturilor salariaților, precum și ale pensionarilor.

Veniturile, cheltuielile și deficitul bugetului public au fost influențate de retragerea treptată a statului din economie și de modificările în legislația financiară. De aceea, impactul comportamentului politic electoral este dificil de separate de ceilalți factori care au influențat diferitele elemente din structura bugetului public. Cu toate acestea, se poate constata faptul că deficitul bugetului public național înregistrează puncte de extrem local în anii electorali 1992, 1996 și 2000.

Alegeri electorale 2004

Figura 26 Figura 27

Chiar dacă în unele perioade, produsul intern brut a crescut, aceasta s-a manifestat printr-un proces de creștere economică de recuperare în raport cu nivelul anului 1989.

După cum putem observa, nu avem un trend pentru evoluția PIB, însă creșterea sau diminuarea PIB au fost determinate de productivitate care reprezintă factorul intensiv al contribuției populației ocupate la rezultatele activității economice.

Analizând corelația dintre PIB și productivitatea socială a muncii, rezultă că pe viitor este necesar ca economia românească să se modernizeze pe baza investițiilor pentru a se asigura o evoluție ascendentă a rezultatelor macroeconomice precum și a nivelului de trai al populației.

Figura 28

Începând cu 2004, economia a cunoscut o perioadă de creștere susținută.

Creșterea economică din acei ani a fost posibilă prin expansiunea masivă a creditării (și, astfel, a îndatorării populației și firmelor).

Restricțiile impuse de procesul de aderare la UE au dus la o scădere a deficitului bugetar și, în aceste condiții, posibilitățile guvernanților de a utilize politica bugetară pentru creșterea șanselor electorale au fost diminuate.

Presiunea deficitului extern a fost înlăturată prin privatizări strategice, investiții străine și export de forță de muncă.

Figura 29 Figura 30

Evoluția veniturilor în anul 2001 a reflectat creșterea economică de ansamblu, pe fondul căreia a fost posibilă și materializarea unor preocupări ale autorităților pentru ameliorarea nivelului de trai al populației. Astfel, printre măsurile luate în acest sens s-au aflat cele de majorare a salariului minim pe economie (de la 100 lei la 140 lei pe lună), de modificare a grilei de salarizare a personalului din sectorul bugetar, de recorelare și indexare trimestrială a pensiilor și de creștere a altor venituri ale populației.

O sursă de venit principală o reprezintă migrația populației. Aceste venituri au fost suficiente pentru a-i susține pe cei rămași acasă și chiar pentru a acumula ceva bani. Estimări privind nivelul acestora au mers până la 5% din PIB, dar cu o scădere semnificativă în timpul crizei.

Evoluția veniturilor din pensii a fost influențată de continuarea acțiunii de recorelare (începută în anul 2000 și concepută ca etapă premergătoare introducerii noii legi a pensiilor), de indexările trimestriale cu procente care să le protejeze de inflatie, precum și de intrarea în vigoare (începând cu data de 1 aprilie) a noilor reglementări în domeniu (conform cărora nivelul pensiei este legat atât de cuantumul contribuțiilor pentru asigurările sociale plătite de beneficiar pe tot parcursul activității, cât și de câștigul salarial mediu pe economie, înregistrat la data pensionării).

Alegeri electorale 2009

Figura 31 Figura 32

Conducerea Băncii Naționale crede că nivelul de creștere economică depinde de înțelepciunea politicienilor. România va avea o creștere economică între 3% și 6% în 2009, în funcție de “cât de înțeleaptă va fi componenta politică”, a declarat guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.

Începând cu anul 2007 până în anul 2010 inclusiv, datoria publică externă a fost utilizată preponderent pentru rezerva valutară, fiind insuficiente fondurile pentru a se realiza proiecte de investiții.

Conform diagramei de mai sus, se remarcă faptul că în perioada 2007-2009 s-a înregistrat o creștere exagerată a ponderii datoriei publice în PIB de la 19,9% în anul 2007 la 30% pentru anul 2009, fenomen care este apreciat negativ, deoarece va conduce la creșterea presiunii cheltuielilor cu plata dobânzilor aferente datoriei publice asupra bugetului.

Pe tot parcursul perioadei analizate, datoria publică externă a deținut ponderea cea mai mare (în fiecare an în parte) în totalul datoriei publice a României. Această pondere (în majoritatea anilor) a reprezentat peste 60%, iar conform datelor din tabelul atașat la Anexe, rezultă că în perioada 1990-2010 ponderea datoriei publice totale în PIB s-a menținut în limite care în primii ani ai perioadei nu au depășit 30%, dar în ultimii 4 ani s-a apropiat de 35%. Datoria privată realizată în perioada 2004-2008 a fost trecută la datoria publică prin acordul cu FMI din 2009.

Dacă în intervalul 1992-1996 când piața internă de capital era slab dezvoltată, situație care s-a menținut și în ultimii ani ai deceniului trecut, apelarea în mod preponderent la piața externă pentru contractarea de împrumuturi era justificată, în ultimii ani piața internă putea să ofere mai mult.

Figura 33

Dificultățile majore legate de gestionarea deficitelor provin din slaba performanță a economiei românești, dublată de problemele complexe ale reformei și restructurării economice, precum și de accesul tot mai restricționat la resurse financiare externe pe o piață actualmente deosebit de tensionată.

Cu excepția anilor 2005-2007, în care economia părea a funcționa din ce în ce mai bine, presiunea deficitului extern este o prezență constantă. Necesitatea finanțării deficitului, adică a evitării unui faliment național, a condus guverne succesive la încheierea unor acorduri cu instituțiile financiare internaționale, FMI și Banca Mondială.

Figura 34 Figura 35

Se observă că în ultima perioadă 2005-2009 apogeul veniturilor s-a înregistrat în anul 2007. Pe termen lung, datoria publică contribuie la creșterea economică cu condiția să finanțeze cheltuieli publice sau reduceri de impozite a căror contribuție la potențialul de creștere economică a fost dovedită. Probabil, una din cauzele performanțelor slabe de ansamblu ale economiei românești, după 1989, a constituit-o și slaba experiență în ceea ce privește managementul datoriei publice și a deficitelor bugetare.

Structura cheltuielilor relevă viteza alarmantă de autoalimentare a datoriei publice prin costurile din ce în ce mai înalte pe care le implică serviciul datoriei publice, a căror pondere în PIB a ajuns la 6,2% în prima jumătate a anului curent față de 0,2% în 1992.

Modificarea structurii veniturilor și a cheltuielilor bugetului public din România în ultimii ani urmează noile priorități ale politicii fiscale din țările Uniunii Europene:

scopul reformei sistemului de taxe a fost lărgirea bazei de taxare simultan cu reducerea ratei marginale a taxelor,

reformele privitoare la partea cheltuielilor au constat, mai mult, în reducerea ponderii plăților pentru subvenții și transferuri.

Datele arată că, în România anilor 1998-2009, ponderea veniturilor publice s-a aflat, în medie, la 32,8% din PIB, iar ponderea cheltuielilor la 36,1% din PIB. Aceasta ne plasează pe ultimul loc în privința veniturilor și penultimul loc la cheltuieli în Europa (după Irlanda). România nu are un stat prea mare, raportat la mărimea economiei, ci, dimpotrivă, este statul cel mai mic din Europa, la mare distanță de media statelor europene. Deoarece are cele mai mici venituri, relativ la mărimea economiei, statul român este și permanent în situația de deficit, adică de nevoie de a acoperi cheltuieli mai mari decât veniturile.

Deficitul public mediu al României între 1998 și 2009 a fost de -2,2% din PIB. Suntem foarte aproape de media statelor care au aderat între anii 2004 și 2007 (-3,2%), dar la circa 1 punct procentual sub media europeană.

În România, în perioadele de criză/restructurare economică (1991-2000), sectorul public social pare să fi fost primul sacrificat. Reacția guvernării actuale a României este din nou inversă, încercând să echilibreze bugetul prin tăieri masive în zona socială: salarii în educație, sănătate și asistență socială, a pensiilor și a altor beneficii sociale ale unor grupuri cu risc social ridicat.

Alegeri electorale 2010-2013

Figura 36 Figura 37

Datoria publica in anul 2010 fata de datoria inregistrata la sfarsitul anului 2009 ( cu 47,1 mld. Lei) a fost determinata in principal de contractarea de imprumuturi pentru finantarea deficitului bugetar si refinantarea datoriei publice.

In graficul de mai sus putem observa ca in perioada 2011-2013 s-a inregistrat o crestere majora a datoriei publice in 2011 de 39,5% din PIB, Ulterior s-a inregistrat un trend descendent, in anul 2013 ajungand la o valoare procentuala de 37,3% din PIB avand ca factor emiterea de garantii de stat.

In anul 2010, rata reala de crestere a PIB-lui a inregistrat un deficit de -1,1% urmata de o crestere de 2,2% in 2011.

Anul 2012 a marcat o ușoară regresie a activității economice, reflectată de creșterea anuală de 0,7 la sută a PIB. Astfel, pe ansamblul anului, creșterea economică s-a atenuat semnificativ comparativ cu 2011 (de la 2,2 la sută la 0,7 la sută).

Figura 38

Deficitul bugetar în România în anul 2011 este cu 2.4% mai mic decât în 2010 continuand cu o scadere constanta de 1.4% in 2012, respectiv 0.5% in anul 2013.

Masurile adoptate pentru reducerea deficitului au fost:

cu prioritate reducerea cheltuielilor publice.

eliminarea subventiilor

marirea bazei de impozitare(cât mai puțin de la cât mai mulți)

accent pe impozitele indirecte

Figura 39 Figura 40

După alegerile prezidentiale din 2009 , măsurile anticriză întreprinse cu promtitudine în anul 2010 de către Guvern, sprijinit de FMI, UE și Banca Mondială au contribuit la normalizarea condițiilor financiare. Aceste măsuri menite să stabilizeze economia și să reia procesul de creștere economică.

Influențate în mod determinant de evoluția activității economice, veniturile bugetare vor resimți puternic șocul economic și în anul 2010. Astfel, impozitul pe profit, impozitul pe venit și contribuțiile de asigurări sociale sunt estimate în scădere față de anul 2009 însă vor fi compensate de creșterea prognozată a taxei pe valoarea adăugată, accizelor, veniturilor nefiscale și a impozitelor pe proprietate.

Odată cu temperarea impactului majorării de TVA început cu semestrul al-II-lea 2011 a condus la promovarea unei politici salariale prudente și continuarea reformelor structurale si s-a mentinut procesul de dezinflație pe o traiectorie sustenabilă.

Încasările bugetare au fost influențate atât de evoluțiile economice cât și de deciziile de politică fiscala adoptate cum ar fi creșterea salariului minim, majorarea salariilor în sectorul bugetar, modificarea bazei de calcul în cazul contribuției de asigurări sociale de sănătate datorată de pensionari si modificarea cuantumului accizelor .

Observăm faptul că in anul 2012 a avut loc o crestere de 32,8% față de anul 2011 care a fost determinată în principal la încasările din impozitul pe profit (+5,3%), impozitul pe salarii și venit (+9,9%), TVA (+ 5,4%), accize (+6%), contribuții de asigurări (+2%), alte impozite și taxe pe bunuri și servicii.

Cheltuielile cele mai mari in această perioadă au fost in anul 2010 ,motiv pentru care s-au luat măsuri de restructurare a sistemului de cheltuieli publice:

raționalizarea cheltuielilor cu salariile în sectorul public, respectiv o revenire medie cu circa 15% a salariilor, indemnizatiilor, sporurilor și a altor plăți de natură salarială pentru toți angajații din sectorul public.

continuarea ajustărilor de personal,ca urmare a crizei financiare globale.

In 2011-2012 s-au sprijinit reformele de sistem (finanțe publice, administrație publică, sectorul financiar, educație, sănătate, asistență socială, asigurări sociale, mobilizarea fondurilor UE) și atenuarea crizei economice și financiare avand drept scop crearea unei poziții fiscale sustenabile și a unei creșteri economice sănătoase.

Perioada 2012-2013 ritmul mediu anual de creștere al exporturilor de bunuri fiind de 9,8% comparativ cu perioada 2009-2011 cand s-a inregistrat o crestere de 7,4%. Activitatea economică internă a necesitat importuri suplimentare, în creștere cu un ritm mediu anual de creștere de 9,2%. Ca urmare ponderea deficitului comercial în PIB se va situa pe un trend ușor descendent până la 4,4% în anul 2013.

După 20 de ani, România a ajuns la un număr mare de săraci și la o inegalitate socială mai mare decât cea din 1989, având însă o povară suplimentară dată de datoriile externe și de costurile sociale care le însoțesc.

Singura șansă a României este raționalitatea, responsabilitatea și o nouă solidaritate.

CONCLUZII

Factorul instituțional a devenit unul dintre factorii hotărâtori ai dezvoltării care, pe de o parte, trebuie luat în considerare la creșterea economică, iar pe de altă parte, trebuie aplicate politici de ridicare a calității acestuia pentru a-și spori contribuția la creșterea economică.

Consider că tema abordată este primordială în dezvoltarea economică a unui stat, astfel putem concluziona că factorii instituționali sunt considerați o sursa de creștere economică având un impact semnificativ asupra procesului de alocare a resurselor în economie.

Cu privire la economia României ne putem da seama că o creștere a deficitului consumului sectorului public și de asemenea creșterea datoriei publice nu trebuie să continue deoarece aceste inconveniente conduc la scăderea încrederii publice și la o migrare a capitalului.

Am remarcat faptul că recordul deficitelor primare s-a înregistrat în preajma anilor electorali (1992 și 1996) indicând prezența unui ciclu al afacerilor cu influență politică. De-a lungul perioadei 1990-2009, în România au existat multe oscilații atât în evoluția deficitului contului curent raportat la PIB, cât și în cazul deficitelor sectorului public, pe fondul unei severe scăderi a economiilor și investițiilor (atât private cât și guvernamentale).

Factorul instituțional – alegerile electorale, este esențial având în vedere complexitatea domeniului, întinderea, conexiunile și diversitatea analizelor din literatura de specialitate, așadar constatăm ca fiecare nou Guvern a încercat să promoveze măsuri pentru grăbirea unor schimbări în procesele economice.

Pe viitor este necesar ca economia românească să se modernizeze pe baza investițiilor pentru a se asigura o evoluție ascendentă a rezultatelor macroeconomice precum și a nivelului de trai al populației.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Aligică Paul Dragoș, Instituții, guvernare economică și performanță economică în România post-comunistă, CEROPE/Lucrare nr. 45/2001

Acemoglu Daron, Johnson Simon, Robinson James, Institutions as a Fundamental Cause of Long-Run Growth, NBER Working Papers Series, 2004

Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan” Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a , Editura Univers Enciclopedic, București , 1998

Cosmin Marinescu, Lucrarea “Economia dezvoltării și dezvoltarea economică: de ce contează instituțiile?”

Delas J.P., Economie contemporaine , Elipses, 2001

Decuir- Viruez, L., Instituional factors in the economic growth of Mexico, Paper presented at the 43rd ERSA Congress on Peripheries, Centres and Spatial Development in the New Europe, 2003

Dictionarul Explicativ al României, Editura Univers Enciclopedie, București, 1998

Douglas, 2003 ( http://www.jstor.org/stable/495 )

Douglas North, Robert P. Thomas, The rise of the western world: A new economic history, University Press (Cambridge Eng), 1973

Glaeser, E. L., La Porta, R., Lopez-de-Silanes, F., Shleifer, A., Do institutions cause growth?, NBER Working Paper No. 10568, Iunie 2004

John R. Commons, The American Economic Review, Vol. 21, No. 4 (Dec., 1931)

Moșteanu Tatiana, Factorii instituționali și influența acestora asupra dezvoltării economice, București 2004

Moșteanu Tatiana, Raport de cercetare „Incidența factorilor instituționali și a sistemelor de interese asupra mediului economico-financiar și social din România în contextul integrării europene”, 2004-2005

Matthews, C.O. The Economics of Institutions and the Sources of Growth, Economic Journal , Decembriex 1986

Micu Marian, Lucrarea “Nelinearități în convergența reală”, Banca Reglementărilor Internaționale, 1999

Ncube, M., Economic growth, entrepreneurship and institutional factors in Africa, Martie 2005

North, D. C., Institutions, Institutional change and economic performance, Press Syndicate of the University of Cambridge, Cambridge 1990

North Douglas Institutions , Journal of Economic Perspectives, Winter 1991

Pohoață Ion, Lucrarea “Argumente pentru studiul instituționalismului și reforma instituțională în România”, (http://store.ectap.ro/articole/118.pdf)

Scrouton R. (1982), A Dictionary of Political Thought, PanBooks Ltd., Cavaye Place, London SW10 9PG

S. Brucan (1993) Îndreptar-dictionar politologie, Ed. Nemira, București

Steve, H. Hanke; Stephen J. K. Walters, Economic Freedom, Prosperity, and Equality: A Survey, Vol 17 No.2

www.adevarul.ro

ANEXA

ANEXA 1.

Sursă: BNR, eurostat, Institutul național de statistică (INSSE)

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Aligică Paul Dragoș, Instituții, guvernare economică și performanță economică în România post-comunistă, CEROPE/Lucrare nr. 45/2001

Acemoglu Daron, Johnson Simon, Robinson James, Institutions as a Fundamental Cause of Long-Run Growth, NBER Working Papers Series, 2004

Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan” Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a , Editura Univers Enciclopedic, București , 1998

Cosmin Marinescu, Lucrarea “Economia dezvoltării și dezvoltarea economică: de ce contează instituțiile?”

Delas J.P., Economie contemporaine , Elipses, 2001

Decuir- Viruez, L., Instituional factors in the economic growth of Mexico, Paper presented at the 43rd ERSA Congress on Peripheries, Centres and Spatial Development in the New Europe, 2003

Dictionarul Explicativ al României, Editura Univers Enciclopedie, București, 1998

Douglas, 2003 ( http://www.jstor.org/stable/495 )

Douglas North, Robert P. Thomas, The rise of the western world: A new economic history, University Press (Cambridge Eng), 1973

Glaeser, E. L., La Porta, R., Lopez-de-Silanes, F., Shleifer, A., Do institutions cause growth?, NBER Working Paper No. 10568, Iunie 2004

John R. Commons, The American Economic Review, Vol. 21, No. 4 (Dec., 1931)

Moșteanu Tatiana, Factorii instituționali și influența acestora asupra dezvoltării economice, București 2004

Moșteanu Tatiana, Raport de cercetare „Incidența factorilor instituționali și a sistemelor de interese asupra mediului economico-financiar și social din România în contextul integrării europene”, 2004-2005

Matthews, C.O. The Economics of Institutions and the Sources of Growth, Economic Journal , Decembriex 1986

Micu Marian, Lucrarea “Nelinearități în convergența reală”, Banca Reglementărilor Internaționale, 1999

Ncube, M., Economic growth, entrepreneurship and institutional factors in Africa, Martie 2005

North, D. C., Institutions, Institutional change and economic performance, Press Syndicate of the University of Cambridge, Cambridge 1990

North Douglas Institutions , Journal of Economic Perspectives, Winter 1991

Pohoață Ion, Lucrarea “Argumente pentru studiul instituționalismului și reforma instituțională în România”, (http://store.ectap.ro/articole/118.pdf)

Scrouton R. (1982), A Dictionary of Political Thought, PanBooks Ltd., Cavaye Place, London SW10 9PG

S. Brucan (1993) Îndreptar-dictionar politologie, Ed. Nemira, București

Steve, H. Hanke; Stephen J. K. Walters, Economic Freedom, Prosperity, and Equality: A Survey, Vol 17 No.2

www.adevarul.ro