Importanta Cunoasterii Nivelului de Sugestibilitate al Pacientului Pentru Imbunatatirea Rezultatelor Actului Recuperator
PLANUL LUCRĂRII
I. INTRODUCERE
I.1. Elemente de psihologie sociala cu implicatii in kinetoterapie
I.1.1. Relatiile interumane
I.1.2. Comunicarea interpersonala
I.2. Relatia terapeut – pacient, factor esential in asigurarea succesului
actului terapeutic – recuperator
I.2.1. Generalitati, caracteristici si particularitati
I.2.2. Psihologia medicala despre relatia terapeut – pacient
I.2.3. Specificitatea relatiei terapeut – pacient
I.3. Motivarea alegerii temei
I.4. Ipotezele cercetarii
I.5. Scopul si obiectivele cercetarii
II. BAZELE TEORETICE ALE CERCET|RII
II.1. Sugestie si sugestibilitate
II.1.1. Consideratii generale cu privire la sugestie si sugestibilitate
II.1.2. Perspectiva istorico – teoretica asupra sugestiei
II.1.3. Aspecte teoretice si conceptuale ale sugestiei si sugestibilitatii
II.2. De la situatia sugestie la raspunsul sugerat
II.2.1 Continutul, forma si modul situatiilor sugestie
II.2.2. Sugestia sau situatia sugestie ca incitatie virtuala a raspunsului sugerat
II.2.3. Pre-dispozitii si dispozitii ale receptivitatii la sugestie
II.2.4. Situatia sugestie si sugestibilitatea
II.3. Sugestibilitatea – evaluare si diferente individuale
II.4. Sugestia – strategie de comunicare si influentare in relatia medic – bolnav
II.5. Tehnici suport pentru asigurarea procesului sugestiei si autosugestiei
II.5.1. Sugestie
II.5.2. Respiratie
II.5.3. Relaxare
II.6. Caracteristicile nevritei sciatice
III. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CERCET|RII
III.1. Organizarea cercetarii
III.1.1. Durata si etapele cercetarii
III.1.2. Locul de desfasurare si conditiile de baza materiala
III.1.3. Esantionul de subiecti cuprinsi in cercetare
III.1.4. Metodologia folosita in evaluare
III.2. Metodologia de cercetare utilizata
III.2.1. Documentarea teoretica.
III.2.2. Metoda anchetei (convorbirii)
III.2.3. Metoda observatiei
III.2.4. Metoda studiului de caz
III.2.5. Metoda experimentului
III.2.6. Metode de testare si evaluare
III.3. Metodologia de lucru utilizata
III.3.1. Demersul de lucru
III.3.2. Continutul cercetarii
IV. PREZENTAREA {I INTERPRETAREA REZULTATELOR OB}INUTE
V. CONCLUZII
VI. ANEXE
VII. BIBLIOGRAFIE
I.
INTRODUCERE
1. ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIAL| CU
IMPLICA}II IN KINETOTERAPIE
1.1. Relatiile interumane
De multa vreme s-a constatat ca relatiile interumane influenteaza esential performantele psihice ale persoanelor, ca ambianta relationala si climatul psihologic au importanta in organizarea si conducerea energiilor umane, in productivitatea grupului de munca, in educatie.
Psihologia sociala ne arata ca toate relatiile interpersonale comporta un larg registru de desfasurare, incepând de la un minimum de interactiune reciproca a idivizilor, pâna la un grad superior, de maxima manifestare.
Ana Tucicov-Bogdan clasifica relatiile interindividuale in relatii durabile, sporadice, instabile, puternic motivate, adânc ancorate in personalitatea subiectului si de mare semnificatie pentru el, sau numai relatii conventionale, ori chiar superficial traite si slab motivate, relatii intragrupale si intergrupale, in conditiile in care personalitatea apartine si activeaza in grupari diferite.
Cercetarile de psihologie sociala atesta faptul ca, pentru analiza stiintifica a relatiilor interpersonale se impune luarea in considerare a urmatoarelor dimensiuni:
o dimensiune spatiala, de apropiere a indivizilor intre ei, in asa fel incât sa fie posibila interactiunea directa reciproca si sa se poata forma relatia interpersonala;
o dimensiune functionala, intrucât contactele de acest gen rezulta intotdeauna din exercitiul mai multor roluri care, in fond, genereaza reteaua relatiilor respective, precum si stilul in care ele se realizeaza;
o dimensiune de ordin normativ si axiologic, care are in vedere rangul persoanelor intrate in relatie.
Pentru realizarea plenara a personalitatii prezenta ca atare a unor sisteme de interrelatii nu este suficienta. Este deosebit de important ca individul sa constientizeze relatiile interpersonale, sa-si formeze pe cât posibil o imagine cât mai clara asupra lor, sa si le aprecieze la justa lor valoare si in perspectiva scopurilor sociale, de mare insemnatate fiind si prezumtia cât mai adecvata asupra relatiilor celorlalti fata de propria sa persoana, fata de activitatea pe care el o desfasoara, fata de intentiile sale. Din acest punct de vedere, se poate aminti aici ipoteza lui Didier Anzieu si anume aceea ca relatiile interpersonale isi manifesta influenta asupra tuturor formelor dezvoltarii psihice a copilului, inclusiv deci asupra formarii personalitatii.
Psihologia sociala lanseaza, in legatura cu relatiile interpersonale termeni ca: afinitate, vicinitate, omofilie. Jean Maisonneuve defineste activitatea ca fiind orice relatie dialectica, adica un act de alegere si o satisfactie afectiv traita de catre agenti (incluzând atât relatiile de prietenie si dragoste cât si pe cele de preferinta si simpatie reciproca).
Majoritatea contactelor noastre cu celalalt sunt provocate de exercitiul rolurilor sociale, corespânzând posesiunii diverselor statute, de oridin familial, profesional, civic sau chiar ludic. Ele determina nu numai retelele noastre de comunicare, volumul si frecventa lor, ci si stilul si modalitatile, fiind sub influenta efectului vicinitar (influenta proximitatii spatiale) si a tendintei catre omofilie (atractia corespunzatoare similitudinii de statut social – Merton).
Resortul intern al conduitelor afinitare tine de anumite nevoi de relatie si de afectiune, ale caror urme le gasim la orice individ. Asemenea conduite n-ar putea fi gândite in termeni de entitati izolabile si statice, ci in termeni de relatii diadice si dinamice, in care se iau in consideratie simultan ambii poli ai relatiei.
Personalitatea interpersonala sau, mai bine spus, nivelul sau dimensiune interpersonala a personalitatii nu este altceva decât personalitatea individului asa cum este ea vazuta de toti ceilalti membrii ai grupului, asa cum se releva ea grupului in functie de natura si structura acestuia, de statutele si rolurile membrilor, de interactiunile care au loc intre participanti, de contributia adusa de fiecare la realizarea scopurilor grupului. Importanta unui asemenea tip de personalitate este cu atât mai mare cu cât ea se constituie ca un rezultat al actiunii si interactiunii individului in cadrul grupului, aparând in final ca o sinteza a ceea ce este tipic pentru individul respectiv, a ceea ce este comun despre el in mintea celorlalti membrii ai grupului. Bales atrage atentia asupra faptului ca nu totdeauna putem fi siguri ca aceasta fateta este cea reala, ca ea ar fi cea care exprima cel mai bine personalitatea data, dar ca, totusi, cunoasterea ei nu va permite intelegerea mai buna a personalitatii particulare a individului, a conflictelor interne ale acestuia, a relatiilor din tre personalitate si rolurile de grup ale personalitatii.
Reprezentarile sociale, al carui studiu initiat de Moscovici, inca din 1961, se refera la forme de cunoastere sociala care sunt elaborate si impartite social. Ele tin seama de constructia sociala a obiectelor mediului nostru material, uman si social in raport cu care intervin ca "grila de lectura" si "ghid de actiune". Conceptul de reprezentari sociale vine de la Durkheim, dar sociologia a considerat reprezentarile sociale drept trucuri explicative nerelevante pentru o analiza ulterioara, pe când psihologia sociala este preocupata numai de structura si dinamica lor.
Pentru a putea identifica elementele caracteristice ale reprezentarilor sociale, se impune prezentarea câtorva definitii:
Reprezentarea sociala este "un sistem de valori, de notiuni si de practici relative ca obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viata al indivizilor si grupurilor, dar constituie in mod egal un instrument de orientare a perceptiei situatiei si de elaborare a raspunsurilor";
"Conceptul de reprezentare sociala desemneaza o forma de cunoastere specifica, o stiinta a sensului comun, al carui continut se manifesta prin operatii, procese generative si functionale socialmente insemnate. Ea desemneaza, in sens larg, o forma de gândire sociala. Reprezentarile sociale sunt modalitati de a gândi practic, orientate catre comunicarea, intelegerea si stapânirea mediului social, material si ideal. Ele prezinta caractere specifice in plan de organizare a continuturilor, operatiilor mentale si logice";
"Reprezentarile sociale reprezinta o forma particulara de gândire simbolica, o data ce imaginile concrete cuprind direct si simultan o trimitere la un ansambu de raporturi sistematice ce dau semnificatie si mai ampla acestor imagini concrete, forma de gândire diferita de imagini ca produse imediate ale perceptiei";
"Reprezentarea sociala este un proces de elaborare perceptiva si mentala a realitatii ce trasforma obiectele sociale (persoane, contexte, situatii) in categorii simbolice (valori, credinte, ideologii) si le confera un statut cognitiv, permitând intelegerea aspectelor vietii obisnuite printr-o racordare a propriei noastre conduite la interiorul interactiunilor sociale".
Reprezentarile sociale impregneaza majoritatea raporturilor interpersonale, ele "circula", se "incruciseaza", preiau norme, modele, ticuri din mediu, se alimenteaza din specificitatea pe care le-o imprima societatea si cultura.
Teoria reprezentarilor sociale isi ia drept punct de plecare diversitatea indivizilor, atitudinilor si fenomenelor, scopul sau fiind acela de a descopri cum indivizii si grupurile pot construi o lume mai stabila si previzibila intr-o astfel de diversitate.
Comunicarea, care vehiculeaza si fasoneaza reprezentarile sociale, are ca functie importanta reglarea raporturilor intre factorii sociali. Reprezentarile servesc sa se intretina o modalitate de raport intre grupuri, asa cum acest raport suscita reprezentari polarizate, organizând in mod specific abordarea cognitiva si evolutiva a mediului social.
Moscovici insista asupra rolului fundamental pe care-l joaca comunicarea in schimburile si interactiunile ce concura la instituirea unui univers consensual. In aspectele ei interindividuale, institutionale si mediatice, comunicare sociala apare ca o conditie de posibilitate si de determinare a reprezentarilor si a gândirii sociale.
Jean Claude Abric, subliniind faptul ca teoria reprezentarilor afirma ca "nu exista o granita intre universul exterior si universul interior al individului (sau al grupului), subiectul si obiectul nefiind in mod necesar distincte", arata ca "reprezentarea functioneaza ca un sistem de interpretare a realitatii ce guverneaza relatiile dintre indivizi si mediul lor fizic si social, determinându-le comportamentele sau practicile. Reprezentarea este un ghid pentru actiune, ea orienteaza actiunile si relatiile sociale; este un sistem de pre-decodaj al realitatii, caci determina un ansamblu de anticipari si asteptari".
Identitatea grupului social trece prin mentinerea identitatii psiho-sociale a indivizilor care-l compun. Identitatea psiho-sociala poate fi conceputa ca o "structura cognitiva legata de gândirea reprezentationala". Notiunea de identitate psiho-sociala defineste personalitatea individuala ca rezultanta a unui ansamblu de componente psihologice si sociologice.
Studiul acestor reprezentari nu trebuie sa fie restrâns la simpla trecere de la nivelul emotional la cel intelectual, iar reprezentarile nu trebuie sa fie vazute numai pro- sau anti- comportamentale. Se impune examinarea aspectului simbolic al relatiilor noastre si al universurilor consensuale pe care le inlocuim. Pentru ca si "cognitia", "motivatia" si "comportamentul" exista si au repercusiuni numai in masura in care semnifica ceva, iar semnificarea implica, prin definitie, cel putin doua persoane cu un limbaj comun, cu vopul sau fiind acela de a descopri cum indivizii si grupurile pot construi o lume mai stabila si previzibila intr-o astfel de diversitate.
Comunicarea, care vehiculeaza si fasoneaza reprezentarile sociale, are ca functie importanta reglarea raporturilor intre factorii sociali. Reprezentarile servesc sa se intretina o modalitate de raport intre grupuri, asa cum acest raport suscita reprezentari polarizate, organizând in mod specific abordarea cognitiva si evolutiva a mediului social.
Moscovici insista asupra rolului fundamental pe care-l joaca comunicarea in schimburile si interactiunile ce concura la instituirea unui univers consensual. In aspectele ei interindividuale, institutionale si mediatice, comunicare sociala apare ca o conditie de posibilitate si de determinare a reprezentarilor si a gândirii sociale.
Jean Claude Abric, subliniind faptul ca teoria reprezentarilor afirma ca "nu exista o granita intre universul exterior si universul interior al individului (sau al grupului), subiectul si obiectul nefiind in mod necesar distincte", arata ca "reprezentarea functioneaza ca un sistem de interpretare a realitatii ce guverneaza relatiile dintre indivizi si mediul lor fizic si social, determinându-le comportamentele sau practicile. Reprezentarea este un ghid pentru actiune, ea orienteaza actiunile si relatiile sociale; este un sistem de pre-decodaj al realitatii, caci determina un ansamblu de anticipari si asteptari".
Identitatea grupului social trece prin mentinerea identitatii psiho-sociale a indivizilor care-l compun. Identitatea psiho-sociala poate fi conceputa ca o "structura cognitiva legata de gândirea reprezentationala". Notiunea de identitate psiho-sociala defineste personalitatea individuala ca rezultanta a unui ansamblu de componente psihologice si sociologice.
Studiul acestor reprezentari nu trebuie sa fie restrâns la simpla trecere de la nivelul emotional la cel intelectual, iar reprezentarile nu trebuie sa fie vazute numai pro- sau anti- comportamentale. Se impune examinarea aspectului simbolic al relatiilor noastre si al universurilor consensuale pe care le inlocuim. Pentru ca si "cognitia", "motivatia" si "comportamentul" exista si au repercusiuni numai in masura in care semnifica ceva, iar semnificarea implica, prin definitie, cel putin doua persoane cu un limbaj comun, cu valori si amintiri comune. Spunând ca reprezentarile sunt sociale, nu spunem decât ca ele sunt simbolice si ca poseda elemente atât perceptuale, cât si asa-zis cognitive.
1.2. Comunicare interpersonala
Omul emite mesaje atunci când vorbeste, când scrie, când gesticuleaza, când indica un obiect cu degetul, ca si atunci când zâmbeste, se încrunta, se îmbraca elegant sau raspândeste un anumit miros.
Când asculta, citeste, priveste, miroase, pipaie sau bâjbâie prin întuneric, el receptioneaza mesaje.
Comunicarea umana este un proces de tip tranzactional, prin care oamenii transfera energii, emotii, sentimente si schimba semnificatii. Are întotdeauna un scop, acela de a-l face pe interlocutor sa simta, sa gândeasca sau sa se comporte într-un anumit fel. Scopul exista si atunci când partenerii de comunicare nu-l constientizeaza. Stimulii asteapta un raspuns.
Comunicarea exista în masura în care se emit si se receptioneaza stimuli senzoriali, simboluri, semne si semnale care poarta la plecare semnificatia ce li se atribuie la sosire. Mai întâi, interlocutorii au în comun limbajul, apoi contextul, canalul, mesajul si distorsiunile.
Etapele Procesului de Comunicare
1) Formularea: A vrea sa suscite un raspuns de la B;
A îsi elaboreaza în interior mesajul;
2) Exprimarea: A îsi exprima sau traduce mesajul în simboluri verbale si / sau nonverbale;
3) Transmiterea: simbolurile sunt traduse lui B de-a lungul spatiului prin unde sonore, prin gesturi sau mimica;
4) Receptia: B primeste unde sonore sub forma impresiei sensurilor;
5) Interpretare: B interpreteaza, descifreaza mesajul. El îl accepta sau îl respinge în totalitate sau partial atunci când a înteles;
6) Feed-back sau retroactiunea: B reactioneaza la mesajul lui A elaborându-si propiul sau mesaj si astfel reîncepe o noua comunicare;
Comunicarea umana se poate desfasura pe patru niveluri relativ distincte: intrapersonal, interpersonal, în grup si de masa.
Comunicarea intrapersonala este consilierea individului uman cu sine însusi, atunci când asculta “vocea interioara ” . Astfel se cunoaste si se judeca, gândeste, analizeaza si reflecteaza. Este necesara si importanta pentru echilibrul psihic si emotional.
Comunicarea interpersonala este dialogul cu celalalt. Ne ajuta sa-i cunoastem pe semeni si pe noi însine, prin imaginea lor despre noi. Gratie acestui tip de comunicare, se stabilesc, se întretin si uneori se distrug relatiile umane, fie ca este vorba de cunostinte, prieteni, familie sau pacienti.
Comunicarea în grup este cea care asigura schimburile între interiorul echipei, în micile colectivitati umane. În cadul acestora, individul îsi petrece mare parte din viata sociala si profesionala. Aici, se împartasesc cunostinte si experiente, se rezolva probleme, se dezvolta idei noi si se stabilesc parametrii relatiilor pentru viitor.
Comunicarea de masa este orice ansamblu de mijloace si tehnici care permit difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale catre un auditoriu mai mult sau mai putin vast si eterogen.
Întodeauna, comunicarea umana are loc în interiorul unui anumit context concret si specific. Contextul influenteaza atât ceea ce se comunica, cât si maniera în care se comunica.
Contextul general al comunicarii comporta, cel putin, patru aspecte relativ distincte:
contextul fizic se refera la mediul fizic concret si imediat tangibil: incita sau spatiul deschis, microclimatul, ambianta sonora, lumina, culoarea etc.
contextul cultural priveste credintele, traditiile, tabuurile, stilurile de viata, valorile împartasite de grup sau de comunitate, normele morale, regulile dupa care se stabileste ce este bine si ce este rau, ce este permis si ce este interzis etc.
contextul sociopsihologic se refera la statutul social al partenerilor, la caracterul oficial sau informal al relatiilor dintre ei, la situatia concreta si ipostaza specifica în care are loc comunicarea.
contextul temporal priveste momentul si ordinea cronologica în care este plasat mesajul, într-o secventa de alte mesaje succesive.
Pentru o comunicare autentica este nevoie ca ea sa fie între doua persoane independente, ceea ce necesita:
Congruenta: capacitatea de a fi el însusi, prezent, deschis (si nu defensiv) cu privire la sentimentele sale;
Atentie pozitiva: a fi gata sa accepte orice comportament fara a-l judeca;
Empatie: a putea sa perceapa, sa descopere cadrul de referinta al celuilalt cu exactitate "ca si cum" ar fi celalat.
Dupa Rogers atitudinea de ascultare este reformularea care consta în a restitui celuilalt în maniera concisa, explicita, ceea ce s-a înteles (spusul), latent (subîntelesurile) sau non-verbal (posturile, mimicile).
Regulile pe care le propune sunt:
tot ceea ce este exprimat este încarcat de sens;
un mesaj poate fi înteles în mai multe feluri, la diferite niveluri;
unele informatii sunt în mod cert mai semnificative decât altele dar cel care vorbeste stie asta!
orice persoana este limitata prin propiul sistem de valori si deformeaza ceea ce ea aude.
2. RELA}IA TERAPEUT – PACIENT, FACTOR ESEN}IAL
IN ASIGURAREA SUCCESULUI ACTULUI
TERAPEUTIC – RECUPERATOR
2.1. Generalitati, caracteristici si particularitati
In cadrul procesului de vindecare, un rol important il joaca climatul psihologic in care se desfasoara, ca pe un fundal, activitatea kinetoterapeutului. Aceasta atmosfera este realizata, in principal, de comunicarea dintre kinetoterapeut si pacient. Lucrari cum ar fi: "Psihologia profesiunii medicale" sau "Simtul clinic si arta diagnosticului", prezinta aspecte de etica si pedagogie medicala, comunicare, precum si rezultatele cercetarii privind relatia terapeut – pacient.
O centrare a preocuparilor pe problemele educatiei, ca si ale terapiei, cuprinzând relatia terapeut-pacient, o are Al. Sen in lucrarea "Educatie si terapie" (1978), iar H. Damian vorbeste despre influenta personalitatii terapeutului in realtiile sale cu pacientul.
Dar ceea ce se implica esential in realatia terapeut-pacient este comunicarea sub toate formele ei (Virgil Enatescu in "Dialogul medic-bolnav"). Ideea centrala ce se desprinde din aceste carti este ca, comunicarea este cheia intelegerii comportamentului uman, mai mult chiar, intreg comportamentul este comunicare. Comunicarea este un proces de schimb energetic substantial si/ informational intre doua sau mai multe sisteme pe baza caruia se asigura reflectarea sistemului emitator in sistemul receptor. Optimizarea comunicarii se obtine printr-o analiza profunda a tot ceea ce implica relatia terapeut-pacient, incepând cu prima intrevedere sau prima convorbire clinica.
Pentru a sustine cele de mai sus, Watlzlawick conceptualizeaza comunicarea prin cinci axiome:
este imposibil sa nu comunicam;
comunicarea implica un angajament si defineste natura relatiilor terapeutice;
fiintele comunica verbal, nonverbal si paraverbal;
toate simturile de comunicare sunt fie simetrice, fie complementare, in functie de tipul relatiei care exista;
cel mai dificil in lume este sa spui gândind ceea ce spune toata lumea fara sa gândeasca;
Astfel, comunicarea interumana se realizeaza in principiu prin limbaj (un rol deosebit revenindu-i componentei constiente, gândirii) si prin mijloace neverbale (atitudini posturale, mimica, gesturi, sunete) care insotesc si completeaza comunicarea verbala.
Raportul terpeut-pacient depinde, in egala masura, de:
pacient, mai precis de structura sa psihologica;
terapeut, de experienta si gradul pregatirii sale profesionale, de obiectivele terapiei (ale comunicarii, ale kinetoterapiei);
de boala, de afectiunea de care sufera pacientul (organica si psihica).
Asadar, relatia dintre terpeut si pacient nu este numai un contact om-om, intre ei existâd un al treilea factor, suferinta in forma ei unica si specifica fiecarui pacient in parte.
In practica, sunt utilizate doua modele de abordare a relatiei terapeut-pacient:
Primul model este cel al lui Hollander, care urmarind un criteriu simplu, cel al activitatii sau pasivitatii relatiei in timpul convorbirii, distinge trei nivele ale acestei relatii:
a. activitatea terapeutului – pasivitatea pacientului;
b. conducerea de catre terapeut – cooperarea pacientului;
c. participarea mutuala si reciproca a terapeutului si pacientului.
Al doilea model este propus de Gebsatel, care ia ca exemplu o consultatie obisnuita si stabileste un alt mod de desfasurare a convorbirii terapeut-pacient:
a) faza apelului – am nevoie de dumneavoastra;
b) faza obiectivizarii – el, trebuie sa stie – spune bolnavul;
– este un caz, nu o persoana oarecare – spune terapeutul;
c) faza personalizarii – el intelege si ma ajuta – spune bolnavul;
– el sufera, este bolnav, eu pot sa-l ajut – spune terapeutul.
Nu exista o metoda infailibila care sa permita reusita unei conversatii, experienta arata unicitatea fiecarei situatii si, de aceea, nu se poate spune ca un model este mai bun decât celalalt.
Cadrul in care se desfasoara intâlnirea (si sedintele de tratament) depinde de situatia profesionala a kinetoterapeutului (institutionalizat, practica libera). Maniera de a realiza cadrul va fi legata de originea cererii (subiectul insusi, familia…), a modului de exercitiu a institutiei unde isi exercita profesia si de tipul de convorbire ce se practica. Cadrul permite desfasurarea oricarui proces cu scop terapeutic, el incluzâd de asemeni: programul, preturile, frecventa intâlnirilor, obiectivele acestora (trebuie avut timp sa le definim in functie de nevoile pacientului, in sincron cu pregatirea noastra profesionala si cu asteptarile sau dogmele ideologice ale pacientului), consecintele practice ale absentei de la sedinte. Când vorbim despre cadrul terapeutic nu ne gândim la el ca la un ornament estetic, el corespunde unei necesitati practice si constituie fundalul in care are loc convorbirea clinica.
Obiective. Un minim de cadru fiind creat, se pune problema definirii obiectivelor dar, mai intâi, trebuie clarificata originea cererii, adica daca ea emana direct de la pacient sau nu depinde direct de pacient, ci de un membru al familiei. Importanta acestui lucru se observa când luam in discutie motivatia pacientului, stiut fiind faptul ca o motivatie intrinseca poate sta la baza sinceritatii si validitatii in ceea ce priveste raspunsurile date in cadrul convorbirii clinice, sau a unei mai bune cooperari si sincronizari in timpul tratamentului.
Durata. Timpul este o variabila pe care o stapânim cu greu, mai ales acum, când teama de a pierde timpul a devenit o preocupare aproape obsedanta. Timpul functioneaza pe doua niveluri: timpul sedintei si timpul cât va dura seria sedintelor. In ceea ce priveste timpul sedintei, experienta ne-a dovedit ca ficare individ dispune de un ritm intern: unul va avea nevoie de o ora pentru a se exprima, in timp ce altul o va face intr-o jumatate de ora. In kinetoterapie, trebuie sa existe o corelatie pozitiva intre diagnosticul cu care pacientul este preluat de catre terapeut, tratamenul adecvat, obiectivele si timpul sedintei in care are loc convorbirea terapeut-pacient, aceasta combinatie oferindu-ne posibilitatea unei eficiente maxime. Este foarte important, in acest timp al intrevederii, ca kinetoterapeutul sa prezinte intr-un limbaj accesibil, utilizând acelasi cod, cel putin minimum de informatii cu privire la diagnostic, la interventia terapeutica, la ceea ce inseamna munca, eficienta, schimbare.
Moduri de interventie. Este vorba despre ceea ce va spune sau va face kinetoterapeutul pentru a-si ajuta pacientul sa descopere sensul discursului si actiunilor sale. Stilul de interventie al terapeutului trebuie sa cuprinda abilitatea de a asculta, a reformula si a complimenta. Reformularea consta in a relua o parte din ceea ce a fost exprimat de pacient si terapeut pe parcursul sedintelor de terapie si din a selectiona o parte din ceea ce se intâmpla intr-o relatie terapeutica, oferind pacientului posibilitatea sa-si exprime gândurile, emotiile si dorintele intr-un al mod decât cel de la stabilirea obiectivelor.
Dificultati principale in convorbirea clinica. Dificultati din partea pacientului: sinceritatea cererii, cererea de urgenta, exprimarea nonverbala, agresivitatea, rezistentele. Dificultati din partea terapeutului: voaierismul, care caracterizeaza pe acei terapeuti ce solicita maximul de informatie, analize peste analize, examinari interdisciplinare – poate sa fie si o exprimare a subaprecierii capacitatilor proprii – maniere ale exercitarii voaierismului fiind sfinxul si guralivul. Atitudinea guralivului consta in a bombarda pacientul cu tot felul de intrebari, atitudinea inversa fiind cea a sfinxului (teapan, enigmatic, el pare sa astepte neclintit, ca pacientul sa dea in final solutia problemei pentru care el cere ajutor specializat).
Presupunerile se incadreaza in teoriile implicite ale personalitatii. Astfel, intelegerea pacientului trece prin ideea ca terapeutii elaboreaza demersul terapeutic in functie de indicii ca: profesiunea, imbracamintea, informatiile furnizate de anturaj. Acestea, precum si informatiile furnizate de convorbire, vor fi amplificate sau respinse, urmare a ideologiei, mentalitatii, deci a modelului cultural al terapeutului.
Abolirea distantelor. Anularea distantelor intr-o relatie terapeutica poate fi data, in primul rând, de vârsta terapeutului in formare si decurge, in mod deosebit, dintr-un transfer pozitiv. Este mai eficient pentru alianta terapeutica de cautat proximitatea afectiva din partea pacientului, de a mentine distanta necesara pentru evitarea contra-transferului, mentinând o relatie pozitiva cu pacientul.
In cadrul relatiei interpersonale terapeut – pacient se disting urmatoarele trasaturi:
1. Inegalitatea celor doi parteneri, generata de:
pozitia in cadrul relatiei – bolnavul care cere ajutor pentru vindecarea suferintei sale, si kinetoterapeut – posesor al stiintei si mijloacelor acestei vindecari;
diminuarea energiei bolnavului, prin consumarea unei parti din ea de catre suferintele propriei boli si consecintele acesteia;
2. Asteptarea si sperantele mutuale. Bolanvul, desigur, asteapta in mod legitim ajutorul kinetoterapeutului, acesta fiind doritor, pe lânga indeplinirea unei obligatii morale (cu validare sociala), sa-si confirme pregatirea si sa merite recunostinta bolnavului.
3. Interpretarea afectiva a conduitelor celor doi parteneri din relatie (in mod prioritar a bolnavului), având repercursiuni asupra evolutiei bolii.
Etapele comunicarii in relatiile terapeutice:
Etapa I – in care bolnavul expune, intr-un flux aproape continuu, propria anamneza si simptomatologie care l-a determinat sa apeleze la kinetoterapeut. In general, in aceasta etapa a dialogului, kinetoterapeutul intervine foarte putin, intrebarile sale având un aspect general. Este o etapa de catharsis pentru bolnav.
Etapa a II-a – este caracterizata printr-o echilibrare a dialogului. Se constituie ca o etapa in care bolnavul sesizeaza existenta unui algoritm logic de investigatie, centrat pe suferinta lui si orientat spre rezolvarea ei.
Etapa a III-a – este caracterizata pe dominanta mediului in comunicare si corespunde explicarii diagnosticului si a indicatiilor terapeutice. In aceasta etapa se mai pot face unele corectii privind strategia comunicarii, chiar corectarea unor erori ivite in primele doua etape.
Kinetoterapeutul trebuie sa posede suficient interes pentru gasirea celor mai bune solutii pentru a obtine de la pacient maximum de informatii legate, in primul rând, de simptomele si evolutia bolii; trebuie sa aiba rabdare, iar pe plan afectiv, trebuie sa aiba calitati empatice; empatia este o notiune care presupune existenta unor disponibilitati cognitive si din partea subiectului, mai ales, disponibilitatea de a se transpune. Efectul practic al empatiei este de facilitare a actului de comunicare interumana. In plan atitudinal, un kinetoterapeut trebuie sa-si adapteze registrul atitudinal in functie de tipologia bolnavului si de particularitatile bolii.
2.2. Psihologia medicala despre relatia terapeut – pacient
Delay si Pichot considera psihologia medicala ca "acea parte a psihologiei care se aplica problemelor legate de medicina", lucru subliniat si de Iracy Doyle, atunci când arata ca medicina are nevoie de o baza psihologica, sau de Bini si Bazzi, atunci când considera psihologia medicala ca pe o "psihologie in raport cu gândirea si activitatea medicului".
Analizând boala si problemele sale psihologice, psihologia medicala considera ca in determinarea bolii participa elemente foarte variate, ceea ce face ca aceasta sa aiba felurite expresii. Gasim astfel in cadrul bolii atât manifestari legate direct de organicitate, dar si manifestari functionale, biochimice si, mai ales, suferinta subiectiva, prima care preocupa pe bolnav. In acest fel, boala poate fi considerata ca o sinteza, realizata de bolnav, a tuturor senzatiilor sale, pe care le trece prin filtrul psihicului sau si care, din acest motiv, reprezinta o reflectare fidela a procesului fiziopatologic. Constiinta bolii este elemntul care domina disproportional asupra substratului real organo-lezional, rezistenta la boala depinzând intotdeauna de imaginea pe care bolnavul si-o face fata de boala sa, de puterea pe care crede ca o are pentru a infrunta boala si de increderea in terapeut.
Importanta factorilor psihilogici in bolile psihice, psiho-somatice si in cele considerate pur fizice a fost dovedita de multe ori in cercetarile si experientele ultimelor decenii. Psihogeneza nu inseamna lipsa tulburarilor fiziologice, ci faptul ca "variatia fiziologica este indusa de structura situatiei traita de perosana si nu de natura fizico-chimica a mediului exterior". Boala este un sistem regresiv in care apare o stare de alerta si hipersensibilitate, cu rezonante emotionale dinamice.
In fata bolii, dupa Sivadon, pozitia medicului si a bolnavului sunt diferite. Daca pentru medic boala este adesea privita ca o problema stiintifica si obiectiva, pentru bolnav ea este, in primul rând, o problema emotionala si subiectiva.
Boala reprezinta o situatie existentiala diferita de cea "normala", traita de idivid pâna la aparitia ei. Omul devenit bolnav isi pierde unul din atributele sale fundamentale – starea de sanatate – care ii conditioneaza o adaptare normala la exigentele mediului, inclusiv cele autoimpuse, si este sinonim cu o stare de disconfort psihic si somatic.
In acelasi timp, odata cu perceperea aparitiei bolii (in cazul in care aceasta este de durata sau se exprima cu brutalitate la nivelul subiectivitatii individului), aceasta anticipeaza si o serie de amenintari la adresa integritatii si/sau capacitatii sale fizice, mergând pâna la pieirea sa, mai ales daca informatiile sale despre cazurile similare ii sugereaza astfel de posibilitati. In câmpul vietii sale socio-profesionale si familiare apar, de asemenea in caz de imbolnavide grava, fisuri capabile in anumite situatii (greu previzibile, mai ales la inceputul bolii) sa se adânceasca si sa-l faca pe bolnav sa-si modifice, daca nu statutul si rolul sau, cel putin o insertie la nivel de grup pâna atunci satisfacatoare sau chiar ideala.
In functie de "cultura medicala" a bolnavului si de propria sa experienta de bonav ori a celor apropiati lui, ca si de momentul in care survine imbolnavirea, exista o tendinta naturala, proprie chiar celor mai instruiti si lucizi indivizi, dar si celor situati la polul opus al nivelului intelectual, ori cu tendinta de autoamagire, de a amâna ori a nega "intarea in situatia de bolnav": recunoasterea bolii si acceptarea situatiei de bolnav, ignorarea bolii, negarea, refuzul starii de boala in conditiile constinetizarii unor tulburari ce pot constitui semne ale bolii.
Dupa Atanasiu, atitudinile fata de suferinta determinata de boala si situatia de bolnav pot fi: atitudine combativa, atitudine de resemnare, atitudine de refugiu in boala, atitudine problematizanta, atitudine de valorificare a situatiei de bolnav, atitudine de "rea- folosire" a bolii.
Modificarile comportamentale induse de boala sunt considerate a fi: regresia afectiva si comportamentala (având ca trasaturi definitorii egocentrismul, dependenta, predominanta unor procese emotionale de tipul afectelor, agresivitatea, anxietatea, depresia), avaziunea, exaltarea eului, contagiunea informationala, boala – scoala a intrajutorarii umane.
"Intrarea in boala", acceptarea situatiei de bolnav, trairea bolii (suferinta propriu-zisa si circumstantele in care isi desfasoara viata omul bolnav), toate acestea, multiplicate de anticiparea unor posibile pericole, constituie surse majore de stres psihic. In plus, modificarile comportamentale induse de boala maresc "permeabilitatea" fata de stresul psihic si largesc "zonele de impact" ale acestuia.
Date fiind toate aceste probleme este de la sine inteles de ce psihologia medicala pune un accent deosebit pe relatie terapeut-pacient.
Medicina fiind, dupa parerea lui Paunescu – Podeanu, un domeniu al incertului, al instabilului si al individualului, relatia terapeut-pacient este o relatie suprema, fiind vorba aici de o comunicare existentiala care depaseste simplul aspect terapeutic, fiind "tot ceea ce poate fi organizat si metodic pus in scena".
Pentru psihologia medicala studiul relatiei terapeut-pacient este, dupa numerosi autori, insasi ratiunea ei de a exista, succesul actului terapeutic depinzând, in cel mai inalt grad, de buna organizare si functionare a acestei relatii. Contactul terapeutic cu pacientul nu este numai un act terapeutic sau numai de morala, ci si una si cealalta in acelasi timp. Bolnavul va supeorta suferinta, in primul rând, in funtie de personalitatea sa, va avea dubii sau momente de culpabilitate, dar la un moment dat el se va hotari sa abordeze medicul. Acest moment, subliniaza Balint, va fi ales numai de catre bolnav, acesta fiind singurul lui privilegiu in cadrul relatiei terapeut-pacient; in continuare, terapeutul devine pentru pacient un suport psihologic, relatiile dintre el si bolnav fiind relatii in care acesta din urma cauta dependenta.
In cadrul acestui contact interpersonal, terapeutul si bolnavul nu se gasesc pe pozitii similare; bolnavul este cel mai dezavantajat, aflându-se sub influenta suferintei fizice si morale, a reactiei psihologice create de aceasta situatie, resimtind o stare de nesiguranta.
Ideal, terapeutul trebuie sa corespunda cererii emotionale a bolnavului, incercând sa realizeze ceea ce Delay si Pichot denumesc cu termenul de "comunitate culturala" dintre terapeut si pacient, care determina – in mare masura – atitudinea terapeutului fata de pacient si invers. Dupa parerea autorilor, personalitatea teraputului determina stilul sau de munca, care se manifesta nu numai in cadrul deciziei terapeutice, ci si in cadrul tuturor relatiilor cu bolnavii. Majoritatea autorilor sunt de acord asupra marii importante a formarii psihologice a terapeutilor, unii vorbind despre importanta cunoasterii motivatiei si feluritelor manifestari afective din comportamentul bolnavilor, altii despre importanta formarii psihoterapeutice a terapeutilor, ceea ce ar trebuie sa implice insasi modificarea personalitatilor. Din acest punct de vedere, unii autori subliniaza calitatile minimale ale terapeutilor, ca fiind:
puterea de intelegere fata de bolnav;
posibilitatea de a fi inteles, respectat si chiar iubit datorita compotamentului sau;
experienta de viata suficienta si maturizare deplina a perosnalitatii;
cunostinte psihologice si ale comportamentului uman.
Vorbind despre caracteristicile profesionale ale terapeutului, psihologia medicala si psihoterapia stabilesc o serie de cerinte din punct de vedere al formarii si experientei necesare unui bun terapeut, mentionând ca, desi acestea sunt foarte importante, nu trebuie priedute din vedere caracteristicile personale si umane, deoarece ele contribuie la stabilirea dialogului, a relatiei si a aliantei in lucru, referirile facându-se mai ales asupra usurintei de a comunica, vointei de a ajuta si capacitatii de a o face; toate acestea sunt puse in legatura si comentate prin prisma eului personal, a trasaturilor de pesonalitate si a trasaturilor umane ale terapeutului.
Parson arata ca, in fata omului bolnav, terapeutul poate adopta urmatoarele tipuri de atitudini:
atitudine de competenta;
atitudine tehnica;
atitudine universalista;
atitudine de specificitate functionareasca;
atitudine de neutralitate afectiva;
atitudine altruista.
Relatia terapeut-pacient se materializeaza in majoritatea cazurilor, printr-o relatie de tip special, un anumit tip de relatii afective. In legatura cu aceasta poblema, pentru acest tip de relatie, s-a propus folosirea termenului de "transfer si contratransfer" (Freud). Relatia marcata de un atasament afectiv particular al bolnavului fata de terapeut a fost denumita transfer, iar atitudinea terapeutului (de obicei negativa), fata de bolnav a fost denumita contratransfer. Se afirma chiar ca aparitia transferului si contratransferului este periculoasa daca terapeutul nu are o pregatire psihologica corespunzatoare.
Una dintre cele mai importante probleme in cadrul relatiei terapeut-pacient, mai ales la inceput, dar nu numai, este cea a comunicarii, care se gaseste ingreuiata de factori ca starea de anxietate a pacientului, ignoranta sa, circumstantele in care cere ajutor terapeutului etc., imbogatirea acesteia fiind esentiala, mai ales pe seama comunicarii verbale interpersonale, care este mai eficienta decât o informatie vizuala sau scrisa.
In cadrul relatiei terapeut-pacient, personalitatea bolnavului este foarte importanta, dar la fel de importanta este si personalitatea si atitudinea terapeutului fata de pacient, prin felul de a fi al terapeutului (functia apostolica – Balint) pacientul fiind " convertit" in a crede in scara de valori a celui dintâi si a le adopta.
Se vorbeste, de asemenea, despre necesitatea existentei in cadrul relatiei terapeut- pacient a ceea ce se denumeste adaptare. Intâlnirea dintre terapeut si pacient este o intâlnire dintre doua personalitati diferite, care stau pe pozitii diferite si care are loc in etape diferite, motiv pentru care, pe parcursul desfasurarii relatiei, tendinta trebuie sa fie de echilibrare, prin adaptarea ideilor, expectantelor etc. ale fiecareia dintre parti la cele ale celeilalte parti. De fapt, se pare ca relatia terapeut-pacient lasa curs liber tendintelor personale, sentimentelor inconstiente, convingerilor si prejudecatilor.
Tot in legatura cu relatiea terapeut-pacient, psihologia medicala atrage atentia asupra faptului ca daca fenomenele de transfer si contratransfer se manifesta pe fundalul fenomenelor de regresiune si dependenta, vindecarea bolnavului nu se poate considera ca desavârsita in afara iesirii din acesta situatie, ceea ce presupune de fapt iesirea din starea de dependenta si regresiune, acesta fiind fenomenul de recucerire a autonomiei. Numai independenta bolnavului fata de terapeutul sau poate justifica afirmatia ca este vorba de o vindecare.
In general, pentru a se putea stabili o relatie eficienta, ar trebui sa se cunoasca câteva aspecte, dintre care (Masserman):
atitudinea bolnavului si a terapeutului depind de importanta nevoilor lor fiziologice;
aceasta atitudine este adaptata mediului, iar fiecare organism vede acest mediu diferit din cauza nevoilor sale proprii;
fiecare organism poseda o anumita suplete a mijloacelor sale de adaptare.
In relatia terapuetica, se poate considera ca terapeutul este stapânul teritoriului sau si atunci el isi va dirija pacientul, centrându-se pe trairile sale psihice si fizice, sau se poate considera ca pacientul este stapân pe teritoriul sau si atunci terapeutul va trebui sa-l urmeze, sa-l insateasca si sa-l supravegheze in permanenta, adaptându-se lui pentru a determina aparitia efectului terapeutic. Este absolut necesara stabilirea unui climat de incredere reciproca, de o relatie creatoare, in care fiecare dintre parti poate actiona, in functie de evolutie, astfel:
face primul pas când simte ca celalalt este pregatit;
actioneaza si reactioneaza;
supravegheaza si dirijeaza relatia in diverse directii.
2.3. Specificitatea relatiei terapeut – pacient
Pe baza observarii – in decursul anilor – a unui numar mare de pacienti si a relatiilor care s-au stabilit intre acestia si terapeutii cu care au colaborat, se pot decela o serie de aspecte specifice ale acestora cum ar fi:
Inca de la prima intâlnire, pacientul asteapta totul de la terapeut, punându-si sperantele in cunostintele si capacitatea profesionala a acestuia, aceasta incredere insa nefiind obiectiva si rationala ci subiectiva si derivata din dorinta de vindecare a pacientului. El aureoleaza astfel terapeutul cu o putere cvasimagica, pe care o simte in mod diferit, in functie de nivelul sau intelectual sau de caracterul sau, in mod arhaic, intelectual, erotic, etc. Fara stirea terapeutului se realizeaza astfel un prim transfer inca din primele intâlniri;
Tot de la prima intâlnire, terapeutul isi orienteaza spre pacient toate cunostintele si capacitatile sale profesionale, pentru a aborda cea mai eficienta tehnica de lucru. Necunoscându-l foarte bine pe pacient, terapeutul realizeaza astfel un contratransfer, de asemenea subiectiv;
Daca la inceputul tratamentului relatia are o dinamica destul de greu de controlat, daca nu chiar imposibil, pe parcursul intâlnirilor succesive care urmeaza, ea isi va modifica dinamica in functie de noile informatii obtinute de unul sau altul dintre parteneri;
Boala, pretextul intâlnirilor repetate, realizeaza de fapt legaruta dintre cei doi, iar transformarea sa in sens pozitiv sau negativ depinde foarte mult si de evolutia relatiei terapeutice.
In cadrul demersului terapeutic intre acesti poli (bolnav – terapeut – boala) se realizeaza o serie de legaturi care definesc relatia, astfel:
TERAPEUT
BOLNAV BOAL|
Analizând fiecare dintre cei trei factori din schema de mai sus se desprind urmatoarele:
Dorinta de a fi ingrijit, de a obtine o imbunatatire a situatiei si chiar vindecarea, cât mai rapid, conduc la inceputul relatiei la o atitudine de supunere, credulitate, atasament excesiv si dependenta de terapeut (evocând prin analogie nevoia de protectie din copilarie). Pe masura ce recuperarea evolueaza favorabil, pacientul isi câstiga independenta, apar semnele de detasare, iar din momentul vindecarii uitarea incheie relatia cu terapeutul;
In cazul in care factorul boala nu este considerat in totalitatea sa, unele dintre simpomele sale nefiind bagate in seama, acestea se pot agrava si se pot organiza, devenind astfel un posibil mijloc de comunicare, un mod de exprimare, un adevarat limbaj prin care organismul cere sa i se respecte integralitatea si sa fie abordat ca intreg;
Fiecare boala sau simptom ii spun, la inceput, terapeutului cum anume ar trebui sa actioneaze (prin analogie cu situatii oarecum asemanatoare). O atitudine de neliniste, precautie excesiva sau angoasa in fata pacientului agraveaza situatia acestuia. Reglarea acestor probleme se realizeaza pe masura ce numarul cazurilor clinice observate creste si experienta se inbunatateste.
In functie de necesitatea reglarii permanente a comportamentului terapeutului in functie de relatiile pacientilor, se desprind, de asemenea, o serie de aspecte specifice terapiei, fara cunoasterea si respectarea acestora neputându-se stabili o relatie eficienta terapeut-pacient. Astfel:
terapuetul trebuie sa fie convins ca orice subiect poate obtine o ameliorare a disfunctiilor determinate de afectiunea sa in urma actelor medicale;
terapeutul trebuie sa isi iubeasca munca, nu pentru avantajele materiale pe care le poate avea, ci mai ales pentru satisfactia obtinuta in urma inregistrarii succeselor cu pacientii si pentru ideia ca el reprezinta o speranta pentru acestia;
el trebuie sa-si cunoasca foarte bine pacientii, pe baza observatiilor zilnice personale;
trebuie sa acorde aceeasi atenti tuturor pacientilor, nu-si poate permite sa aiba o afectiune deosebita pentru unii, deoarece acest lucru ii anuleaza eficienta actiunii; este foarte dificil sa impuna unui astfel de pacient anumite executii nu totdeauna placute, in contradictie cu tendintele sale;
pacientul nu trebuie tratat cu mila, ci considerat o persoana normala care treptat isi va relua treptat gesturile normale ale vietii curente. Ca atare, terapeutul nu trebuie sa aiba tendinta de a executa o serie de actiuni in locul pacientului sau de a-l ajuta prea mult, ci va incerca sa-i dea mereu sarcini noi pe care sa le depaseasca.
Din toate aceste considerente reiese ca este imposibil sa fii un bun terapeut când calitatea dominanta nu este dragostea fata de aproapele tau, generatoare de acea caritate activatoare care nu se traduce prin gesturi banale, uneori degradante pentru pacient, ci prin actiuni care contribuie real la diminuarea sau inlaturarea deficientelor. Din acest punct de vedere, se poate spune ca adevarata dragoste fata de aproapele aflat intr-o situatie speciala nu consta in a se substitui acestuia in confruntatrea cu dificultatile pe care le intâmpina, ci in a-i da posibilitatea de a le invinge.
3. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
Conceptul de "sugestibilitate" proces psihic, implica cunoasterea principalelor repere care il definesc, repere ce vor fi discutate in continuarea lucrarii, pornind de la "situatia provocativa", trecând prin verigile intermediare dominate de "pre-dispozitii" si dispozitii (cu o receptivitate variabila fata de sugestie) pâna la "raspunsul sugerat" (care devine un raspuns de dat, inca inainte de manifestarea lui aparenta). Cu toate acestea, discutarea conceptului lasa loc abordarii unor aspecte noi. Deoarece profilul de caracteristici calitativ diferentiale in care se poate inscrie individul in sfera sugestibilitatii diferentiale are la baza o cuprinzatoare investigare de tip si a zestrei biologice, discutia poate capata o consistenta aparte.
Omul se dovedeste subiectiv pentru ca mobiluri precumpanitor adaptative ii cer sa eludeze criteriile obiectivitatii de care ar dispune fara inconjur sau pentru ca situatia incertitudinii care il priveaza de posibilitatea de a recurge la astfel de criterii il obliga sa opereze "completarea subiectiva a informatiei". Sugestia ar putea constitui unul din mecanismele prin care se realizeaza integrarea, pe cale subiectiva, a tabloului situatiilor incerte, pâna la nivelul de informatie necesar pentru declansarea si directionarea actiunii. Acesst proces poate interveni nu numai in situatiile de "intoleranta la ambiguitate" ci si in acelea in care individul fuge de certitudini, se complace si se simte ocrotit de conditia nedeterminarii.
In completarea cunostintelor teoretice si practice de kinetoterapie, aprofundarea notiunii de psihoterapie (metode si mijloace folosite, principii de interventie, obiective, scop etc.) ne ajuta sa intelegem ceea ce resimte subiectul, perceptia si reprezentarea lui cu privire la situatia in care se afla, de relatia pe care trebuie sa o construim, si nu in ultimul rând, ne ajuta pe noi sa ne facem mai bine intelesi.
In ce masura influenta sugestiei verbale, aplicata pe un teren cu pre-dispozitie sau fara, si asociat cu tehnici de kinetoterapie si de relaxare poate contribui la o mai eficienta, si in acelasi timp rapida recuperare a individului? Aceasta intrebare a fost punctul de plecare pentru aceasta investigatie alaturi de celelalte argumente.
4. IPOTEZELE CERCET|RII
Deoarece sugestia este unul dintre fenomenele psihice care joaca un rol important in influentarea conduitei umane, de care, totusi, stiinta psihologica s-a ocupat foarte putin, in cercetarea de fata am pornit de la urmatoarele ipoteze:
Cunoasterea nivelului de sugestibilitate al pacientului poate ameliora calitatile actului recuperator. Cunoscut fiind faptul ca persoanele mai sugestibile invata mai usor tehnicile de relaxare si beneficiaza intr-o masura mai mare de tehnicile de autoreglare a starilor psihice.
Aplicarea programelor de kinetoterapie combinate cu programe psihoterapeutice bazate pe relaxare si sugestie duc la o mai buna receptivitate a pacientului fata de terapeut in timpul sedintei terapeutice.
Cresterea nivelului de sugestibilitate contribuie la o mai buna percepere a fenomenelor vieti sociale, si nu numai, ducând astfel la dezvoltarea personalitatii individului, la o mai buna relationare si integrare socio – profesionala.
Instituirea unei adevarate "educatii psihokinetoterapeutice" prin cunoasterea si acceptarea de catre pacient a personalitatii sale, a nivelului sau de receptivitate la anumite "sfaturi" (sugestii) venite atât din exterior cât si din interior, contribuie la imbunatatirea participarii active si la intelegerea necesitatii de imbinare optima si eficienta a sedintelor de kinetoterapie cu tehnici psihoterapeutice particulare.
5. SCOPUL {I OBIECTIVELE CERCET|RII
Data fiind implicarea deosebita a sugestiei si sugestibilitatii in determinarea comportamentului uman fata de diverse situatii particulare (cum ar fi impotenta functionala) cercetarea de fata si-a propus sa evidentieze tocmai imbinarea mijloacelor kinetoterapeutice cu cele psihoterapeutice (masaj, gimnastica medicala, relaxare, sugestie si autosugestie) in eficientizarea tratamentului recuperator.
Obiectivele cercetarii care decurg din scopul enuntat, sunt:
selectarea unui esantion de subiecti din cadrul Sectiei de Neurologie a Spitalului Judetean Bacau;
asigurarea lucrului in echipa interdisciplinara (medic, psiholog, kinetoterapeut, familie), in sensul corelarii permanente a intrventiilor tuturor factorilor implicati si a urmaririi rezultatelor pâna la atingerea obiectivelor propuse;
identificarea si selectarea celor mai eficiente metode, procedee si tehnici ce pot duce la o crestere a receptivitatii in functie de particularitatile individuale ale fiecarui subiect;
observarea si inregistrarea permanenta a rezultatelor obtinute de fiecare subiect si elaborarea unui material de sinteza, care sa consemneze desfasurarea cercetarii si stabilirea unor concluzii privind dinamica evolutiei personalitatii subiectilor in urma aplicarii mijloacelor psihokinetoterapeutice.
II.
BAZELE TEORETICE ALE CERCET|RII
1. SUGESTIE {I SUGESTIBILITATE
1.1. Consideratii generale cu privire la sugestie si sugestibilitate
Toti marii pionieri ai psihologiei stiintifice, de la James si Binet pâna la Freud si Pavlov, sau ocupat de manifestarile si mecanismele proceselor sugestive. In deceniile urmatoare, pâna aproape de zilele noastre, sugestia si sugestibilitatea n-au mai suscitat decât interesul unui numar relativ restrâns de cercetatori. In tratatele de psihologie de larga circulatie lipsesc cu totul referirile la acest domeniu sau este abordat mai mult marginal.
Explicatiile acestei "involutii" sunt multiple. Fenomenele sugestive au fost privite multa vreme ca o " pana a naturii", ca un fel de excrescente mentale crescuta la umbra ratiunii, iar tehnica sugestie ca o metoda servind in exclusivitate manipularii individului.
O astfel de atitudine depreciativa a fost alimentata, fara indoiala si de evolutia psihologiei, care eliminase aproape cu totul din câmpul de investigatie fenomenele nonconstiente si nonrationale, implicit cele ale influentarii comportamentului si proceselor cognitive si afective prin mecanismele sugestiei. Locul relativ restrâns pe care il ocupa in psihologie conceptele si modelele integrative a facilitat la rândul sau, ignorarea unor fenomene care, prin varietatea si complexitatea lor, se sustrag inglobarii in categoriile uzuale ale disciplinele psihologice.
Sugestia si sugestibilitatea nu pot fi reduse la domeniile influentarii sociale, psihologiei persoane, interventiei psihoterapeutice sau hipnozei.
Faptul ca ne intâlnim mereu si pretutindeni cu manifestari ale efectelor sugestive a contribuit mai degraba la demonetizarea locului si functiilor sugestiilor decât la relevarea diverselor lor semnificatii bio-psiho-sociale.
In ultimii ani se face simtita o schimbare de optica. La aceasta a contribuit indeosebi dezvoltarea psihologiei cognitive si sociale, a psihofiziologiei, a psihoterapiei si, in particular, a hipnozei experimentale si clinice. Au aparut tot mai multe dovezi care confirma vechile ipoteze conform carora procesele psihice sunt susceptibile sa fie influentate pe cai sugestive, de la actele perceptive si de memorie pâna la acele ale gândirii si deciziei. In functie de o multitudine de factori situationali si de particularitati ale persoanei, fiecare individ este influentat, pe parcursul intregii sale vieti, de catre semenii sai si de catre el insusi printr-o mare varietate de tendinte sugestive. Nu predomina nici pe departe manifestarile directe. Avem de-a face mai curând cu forme indirecte si implicite de influentare care scapa observatiei nemijlocite.
Interesul crescând fata de acest domeniu se datoreaza, fara indoiala, si recunoasterii valorii lui aplicative. Nu exista practic nici o sfera a activitatii interumane in care sa nu fie folosite, tacit sau explicit diverse tehnici sugestive: de la domeniul clinic si cel al invatarii pâna la cel al artei, sportului, propagandei etc. {i aici, ca si in oricare forma a influentarii, se pune problema posibilitatilor si limitele utilizarii acestor tehnici. Caci, asemenea oricarui domeniu al influentarii, inclusiv cel bazat pe strategii rationale, ne intâlnim si in sfera sugestiei si sugestibilitatii cu manifestari indezirabile. Numai ca ponderea acestora in ansamblul efectelor sugerate este re regula subapreciata.
1.2. Perspectiva istorico-teoretica asupra sugestiei
Sugestia este folosita in scopuri curative din timpuri imemoriale. Primul document care confirma utilizarea ei in acest scop este "Papirusul Evers" (1552 iHr), document in care este cuprinsa urmatoarea asertiune caracteristica: "Pune mâinile pe el, pentru a-i alina durerea bratelor si spune (cu acest prilej) ca durerea va disparea".
De la Mesmer (1733 – 1815) incoace metodele terapeutice sugestive au inceput sa fie abordate si dintr-o perspectiva stiintifica, dar rezultatele obtinute prin mijlocirea lor, desi extrem de variate si bogate, nu si-au gasit nici astazi valorificarea teoretica si aplicativa corespunzatoare.
"Doctrina sugestiei" a lui Bernheim (1884), ca si consideratiile lui Binet (1900) despre sugestie ca "idei directoare" subliniaza necesitatea de a privi sugetia ca situatie stimul. Mai târziu Young (1931) precizeaza ca sugestia trebuie considerata ca tentativa (de influentare) care poate fi analizata independent de subiectul careia i se adreseaza; de aici evidentierea caraterului potential al sugetiei si necesitatea de a separa sugestia de sugestibilitate.
Opinia, dominanta si astazi, conform careia efectele sugestiei pot fi gasite in domeniul nonrationalului, este expresia conceptualizarii lui McDougall (1908). Acesta considera sugestia ca proces de comunicare, ce are ca rezultat acceptarea cu convingere a propozitiei communicate in absenta unei baze logice adecvate de acceptare. Desi experienta ulterioara l-a fortat pe McDougall sa admita ca atitudinile sau actiunile induse de sugestie nu trebuie in mod necesar sa fie opuse ratiunii, el nu si-a modificat teoria.
Cele mai multe teorii explicative ale sugestiei si sugestibilitatii pot fi considerate monoideiste intrucât se bazeaza pe notiunea ca sugestia este vehiculul unei idei care devine dominanta in anumite conditii si tinde prin aceasta sa prevaleze in raport cu celelalte idei concurente.
Acest concept este explicit formulat de Braid, Bernhein (sugestia este actul prin care o idee este activata in creier si acceptata de acesta) si Binet ("idee directoare"). Dupa cum remarca mai multi cercetatori (Eysenck, Hilgard, etc.), chiar si constructul ideomotor, care este considerat implicit explicativ pentru sugestibilitatea motorie, postuleaza efectul unei idei dominante.
Monoideismul nu a rezistat mult timp in forma sa initiala. El este continuat – dupa cum sublinia V. A. Gheorghiu – intr-un fel sau altul in constructe specifice, considerate variabile moderatoare ale proceselor sugestive. Acestea include: expectantele, atentia concentrata sau selectiva, stimularea cu sens predominant, prejudecatile "necesare", caracteristici incitative etc.
Perspectiva asociationista, dominanta in psihologia primelor decenii ale veacului nostru, a patruns si in domeniul sugestiei. Dupa cum remarca Allport, psihologul scotian Brown (1920) a utiliza termenul "sugestie" ca sinonim pentru aseciatie, iar Frend a afirmat clar ca asociatia consdtituie baza fenomenului sugestiv. Acestui model asociativ ii apartine si afirmatiile care considera conditionarea ca principiu de baza a comportamentului sugerat.
Vorbind despre sugestie, Pavlov subliniaza ca la om cuvântul, ca reflex conditionat, poate semnaliza orice, poate inlocui orice si el poate prilejui aparitia tuturor actiunilor si reactiilor organismului determinate de stimuli obiectivi. Accentuând valoarea cuvântului ca "semnal al semnalelor" in demersul sugestiv, Pavlov a fost acuzat de un redutionism fiziologic simplist (Asch – 1952), trecându-se cu vederea ca acesta nu a exclus faptul ca perceptiile, ideile, emotiile etc pot si ele functiona ca stimuli sugestivi. Dupa cum nota recent V.A. Gheorghiu in 1989, importanta generala a puncului de vedere a lui Pavlov rezida in mod deosebit in relatia sa cu ideea substituirii – concept central in teoria actuala despre sugestie.
Hilgard a reactivat prin a sa teorie a nedisocierii teoria mai veche a disocierii, care vede influenta sugestiei ca o expresie a starii subconstiente, disociata sau dezagreata de constiinta normala. Hilgard postuleaza o ierarhie a sistemelor de control ce opereaza in orice moment la un individ dat si hipnoza modifica aranjarea ierarhica a acestor controale, incât ele se disociaza sau se asociaza in structuri noi. Pentru ca multe teorii despre sugestie accentueaza asupra ocolirii instantelor critice rationale, teoria lui Hilgard este importanta, deoarece lanseaza problema necesitatii cunoasterii in ce masura cel putin anumite efecte ale sugestiei bazate pe procese de substitutie sunt controlate de subsisteme cognitive.
Pentru a explica efectele sugestiei asupra perceptiei, Sherif (1935) a utilizat un model cognitiv care a inceput sa fie cunoscut sub numele de "cadru de referinta". Teza sa principala este ca intr-o situatie nestructurata, caracterizata printr-un mare grad de ambiguitate, nu exista o simpla "perceptie a haosului". Structurile percepute in aceste situatii sunt efectele unor functii interne precum atitucdini, impulsuri, stari emotionale etc. Acest fapt exlpica receptivitatea crescuta la sugestii a subiectului aflat intr-o situatie caracterizata prin ambiguitate (ulterior Asch a demonstrat ca si in fata unor stimuli clar structurati presiunea grupului poate mari sensibilitatea la sugestie). Conceptia lui Sherif capata o importanta speciala, pentru ca ea considera fenomenul sugestibilitatii din perspectiva larga a psihologiei cognitive si sociale.
Generalizând indelungata sa experienta de teoretician si practician al psihoterapiei, Kretschmer (1950), unul dintre pionierii medicinei psihosomatice, conchidea urmatoarele in legatura cu insemnatatea sugestiei: "Nu exista nici un domeniu al vietii in care sugestia sa nu reprezinte unul din cei mai insemnati factori ai relatiilor umane".
Unul din obiectivele principale ale cercetarii stiintifice consta in decelarea unor astfel de factori, in oricare din sfera relatiilor umane si in valorificarea lor pentru trebuintele cercetarii si ale practicii. In legatura cu aceasta se pune atât problema dirijarii mult mai eficiente a potentialului ce se ascunde in spatele incitatiilor sugestive in directia antrenarii multiplelor rezerve ale organismului greu sau imposibil de activat pe alte cai, cât si problema accentuarii sistematice si lucide a rezistentei fata de influentele sugestive nocive. In functie de contextul dat si procedeele utilizate, efectele sugestiilor pot servi, in esenta, protejarii si sustinerii sanatatii mintale si fizice, precum si optimizarii performantelor umane sau, dimpotriva, pot dauna interesului individului si colectivitatii. Extremele sunt ilustrate, pe de o parte, de vindecari cu totul iesite din comun, pe de alta parte, de provocarea sau agravarea unor tulburari prin intermediul sugestiilor. Gheorghe Marinescu (1929) a fost unul dintre cei dintâi oameni de stiinta care au relevat nu numai laturile pozitive, dar si cele negative ale sugestiilor.
In functie de situatia sugestiva data si de o serie de caracteristici ale personalitatii inca insuficient cunoscute, toti oamenii se dovedesc mai mult sau mai putin sugestibili. Existenta unor deosebiri interindividuale privind receptivitatea la sugestie a fost evidentiata de mult de Binet (1900). S-a demonstrat insa (Eyseneck si Furneaux – 1945) ca sugestibilitatea nu reprezinta un factor unitar. Este sigur faptul ca unul si acelasi individ nu dovedeste acelasi grad de receptivitate fata de toate tipurile de sugestie. De altfel, si din viata de toate zilele se stie ca unele persoane care se dovedesc relativ putin receptive la sugestii directe, pot dovedi in schimb receptivitate mai mare la sugestii de tip indirect, respectiv ca persoanele care se arata relativ putin influentabile prin sugestii din afara (heterosugestiv) se dovedesc adesea mai influentabile prin intermediul autosugestiilor.
Individul trebuie privit nu numai ca posesor a unui potential oarecare de credulitate dar, totodata, si ca posesor al unui potential de detectie mai mult sau mai putin corecta fata de stimulari, de asemenea ca posesor al unor experiente mai vechi sau abia câstigate, reverberante inca, ce actioneaza cu flexibilitate sau rigiditate. Combinarea in variabile diverse a acestor factori influenteaza subiectul (constient sau nu) in contactul pe care acesta il stabileste cu ceea ce-l solicita, ca si in privinta directiei care va fi imprimata deciziei, comportamentului rezultat.
Având in vedere arsenalul urias de obiceiuri, deprinderi, motivatii, asteptari, atitudini etc., pe care individul il poarta cu sine in orice moment, este de presupus ca toate acestea nu pot lasa cale libera manifestarii sugestibilitatii ca un dat suficient sau dependent siesi; ca sugestibilitatea devine o functie a influentei sugestiei in intâlnirea cu datele concrete ale situatei, ale ambianeti, ale trecutului imediat – toate acestea inglobate in persoana atât ca produs a unor fundamente biologice cât si, cu atât mai mult, ca un produs istoric al invatarii, in sensul cel mai larg al notiunii.
1.3. Aspecte teoretice si conceptuale ale sugestiei – sugestibilitatii
Majoritatea cercetatorilor subliniaza natura multidimensionala a conceptului sugestibilitatii si, fara indoiala, lucrarile lui H. J. Eysenek cu privire la sugestibilitatea primara si secundara s-au dovedit a fi deosebit de fecunde in domeniul cercetarii. In lucrarile sale din 1943 (cu Furneaux, 1945 si 1989, Eysenek demonstreaza ca exista mai multe tipuri independente de sugestibilitate: sugestibilitatea primara, sugestibilitatea secundara si – un alt tip la care a facut doar aluzie impreuna cu Furneaux – sugestibilitatea tertiara.
Sugestibilitatea primara a fost desemnata in termenii testelor ideomotorii si masurarea ei coreleaza cu hipnotizabilitatea.
Sugestibilitatea secundara consta in receptivitatea la sugestii indirecte, in care natura precisa a scopului sau rezultatului urmarit nu este explicita, tip de sugestibilitate care nu coreleaza cu hipnotizabilitatea.
Sugestibilitatea tertiara aduce in schema conceptuala a sugestibilitatii o calitate interpersonala, care este definita in termenii prestigiului inductorului; acest tip de sugestibilitate conduce la ceea ce a fost numit in literatura de specialitate ca "sugestibilitate interogativa".
Cercetarile lui Eysenek au o importanta deosebita, intrucât au atras atentia asupra caracterului pluridimensional al sugestibilitatatii si au stimulat dezvoltarea unor tehnici specifice de masurare a sugestibilitatii (metoda indirect – directa a lui V. A. Gheorghiu si Reyher pentru administrarea scalei cu itemi senzorilai). Totusi, el nu a elucidat intelesul sugestibilitatii, relatia acesteia cu excitabilitatea si nu a sesizat valoarea teoriei conditionarii in intelegerea fenomenului segestiei (P. W. Sheehau).
O contributie deosebita la precizarea aspectelor conceptulae ale sugestiei a are V. A. Gheorghiu (1982, 1989, 1990). El insista asupra naturii "provocative" a oricarei sugestii si argumenteaza ca sugestia nu trebuie sa fie considerata pur si simplu ca absenta a instantelor rationale. Cu notiunea de "valoarea provocativa" Gheorghiu subliniaza aspectele motivationale ale sugestiei. Daca privim sugestibilitatea ca trasatura (in termenii ghidarii sau orientarii comportamentului – Allport), vom intelege mai bine impactul situatiilor asupra proprietatii motivationale a sugestibilitatatii.
In ceea ce priveste relatia dintre sugestie si mecanismele rationale, desi acestea nu reprezinta baza proceselor sugestiei, ele pot fi un argument al influentei lor.
McDougall (1945) subliniase deja ca argumentatia plauzibila si rationamentul manifest pot potenta forta sugestiei. Argumentele lui Gheorghiu conduc la afirmatia ca sugestia poate induce reactii care scapa mai mult sau mai putin supravegherii. Luând in considerare si factorii sociali ce modeleaza relatia interpersonala pe care o propune sugestia, Gheorghiu subliniaza ca si acestia vor structura gradul de supraveghere si control care exista. In aceeasi ordine de idei, a raportului dintre sugestie si mecanismele rationale, se plaseaza si principiul substitutiei – fundamental in intelegerea sugestiei (Gheorghiu, 1989).
In urma acestor consideratii, Gheorghiu (1989) propune urmatoarea definitie: "Sugestia este o situatie provocativa care, bazata pe un proces de substututie sau inlocuire
poate induce raspunsuri (constiente) necontrolate. In situatia data, totusi, subiectul trebuie teoretic (potential) sa dispuna si de alternativa de a fi capabil sa reactioneze si altfel".
Pe aceeasi linie a impletirii rationalitatii cu sugestia si hipnoza se inscriu cercetarile lui P. Kruse (1989) si R. M. Lundy (1989).
Propunând o perspectiva integrationista, Kruse argumenteaza ca hipnoza si sugestia pot fi mai bine intelese ca o parte a procesului constructiei psihologice asociat sistemului cognitiv. Concentrându-si argumentarea asupra "criteriilor realitatii" si "facultatii de discriminare", inducerea comportamentului sugerat este "corect vazuta ca situatie in care diferenta traita intre imaginatie si perceptie diminueaza" (P. W. Sheehau, 1989).
Lundy (1989) subliniaza importanta notiunii de "confirmare interna" si considera acest proces ca factor mediator necesar in crearea efectelor sugestiei. Conceptul se refera la "actiunea ipotetica a constructelor personale care justifica comportamentul receptorului in situatii sugestibile". Dupa cum subliniaza P. W. Sheehau, avantajul major al extinderii teoriei constructelor personale a lui G. Kelly de catre Lundy este ca ea afirma importanta deosebita a intelegerii conceptiilor personale ale subiectului asupra evenimentelor, asa cum sunt ele sugerate. Fundamentându-si teoria pe conceptia lui Kelly, Lundy evidentiaza prezenta rationalitatii in raspunsul la sugestie, situându-se pe pozitii asemanatoare cu Gheorghiu si Kruse. In acelasi sens trebuie inteleasa si afirmatia lui W. E. Edmonston (1989), care vede sugestia ca distorsiune centrala a intrarilor impulsurilor senzoriale, efectul de "inselare" al acesteia fiind determinat de "faramitarea" mecanismelor centrale de interpretare.
Inchei aceasta scurta prezentare a preocuparilor teoretice asupra sugestiei mentionând studiul recent scris de V. A. Gheorgiu si P. Kruse (1990), care abordeaza sugestia dintr-o larga perspectiva integrativa, argumentând ca mecanismele sugestive, alaturi de cele reflexe, se costituie intr-o necesara strategie a cunoasterii si actiunii. Lumea in care traim – spun autorii – este profund ambigua si procesul actiunii si cunoasterii este un proces continuu, de inlaturare constienta sau inconstienta a ambiguitatii. Una din sarcinile principale ale individului este reducerea gradelor de libertate situationala sau psihica (de pilda, rezolvarea contradictiei dintre multitudinea de posibilitati si necesitatea de a permite doar o singura alternativa). Altfel, individul nu ar fi capabil sa actioneze.
In prezenta mai multor alternative posibile in mod obiectiv, mecanismele sugestive conduc la o decizie comportamentala având caracterul "ca si cum" ar fi unica posibila.
Deciziile comportamentale care presupun anumite prejudecati – subliniaza V. A. Gheorgiu si P. Kruse – par sa apartina strategiei sugestiei, dar astfel de decizii tind sa actioneze mai mult sub o forma reflexa. Pre-judecatile permit doar o limitata libertate pentru alternative comportamentale. Uneori influentele sugestive fac parte din decizii rationale (de exemplu, ceea ce este plauzibil pare si drept). Daca privim cu atentie conditiile speciale ale vietii omului, intelegerea semnificatiei strategiei sugestiei devine evidenta. Noi avem reguli rigide ce decurg din structuri comportamentale si traim intr-un mediu social si material teribil de complicat. Strategiile rationale sunt de obiecei insuficient de rapide pentru a compensa lipsa mecanismelor reflexe si a garanta o dezambiguare adecvata si stabilitate psihica. Uneori strategiile rationale produc un soi de "blocare" a comportamentului. Mecanismele sugestive par sa umple golul. In situatii ambigue si in cazul instabilitatii individului, sugestia conduce la o reducere directa a gradului de libertate, fara consumarea capacitatii constiente in procesul de dezambiguare.
Sugestia este normala si necesara. Dar sugestia, ca si celelalte mecanisme mentionate, este nu doar o strategie de a produce o ordine clara si stabila ca baza indispensabila a actiunii. Sugestia poate fi utilizata si in intrecerea de a produce instabilitate psihica.
2. DE LA SITUA}IA SUGESTIE LA R|SPUNSUL SUGERAT
2.1. Continutul, forma si modul situatiilor – sugestie
A. Continutul provocarilor poate fi inteles mai bine daca se iau in considerare efectele pe care acesta le produce. Generalizând, pot fi descrise trei categorii bipolare de efecte: a) aparitia, respectiv, disparitia, b) accentuarea, respectiv, diminuarea, c) conservarea si, rerspecitv, alterarea functiilor sau manifestarilor biopsihice (conservarera putând implica consolidarea, structurarea, echilibrarea etc., iar alterarea-distorsionarea, dezorganizarea sau dezechilibrarea acestor functii).
Introducerea unor noi acte comportamentale sau stari nu se realizeaza, evident, nici ea pe un "teren gol"; initierea oricarui proces biopsihic afecteaza conditiile preexistente. In cazul in care influentarea are loc, oricare din cele trei efecte mentionate mai sus implica un act de modificare. Iata cele trei directii de modificari in strânsa legatura cu efectele situatiilor sugestiei:
Aparitia, respectiv disparitia unor manifestari psihice sau psiho-fizice, conditionata de actiunea sugestiilor, a fost demonstrata mai de mult. Prin intermediul sugestiilor directe sau indirecte pot fi induse atitudini si preocupari noi, sperante sau, dimpotriva, suspiciuni si indoeli, provocate decizii etc., poate fi realizata stingerea unor interese sau initiative, intreruperea sau anihilarea unor procese cognitive, afective, etc., in plina desfasurare.
Augmentarea si respectiv diminuarea unor procese sau functii psihice constituie o manifestare extrem de frecventa. Interesul nostru crescând fata de o persoana sau obiect, sau, dimpotriva, descresterea acestui interes poate rezulta dintr-o aluzie, un gest sau o apreciere care se insinueaza pe neobservate. Sugestia poate fi insa si mai directa, vizând atenuarea durerii, a unei stari tensionale sau prelungirea si potentarea starii euforice;
O ultima categorie bipolara luata in considerare cu privire la directiile in care pot actiona situatiile provocative se refera la producerea efectului de conservare si respectiv de trasformare pâna la disfunctii ale unor manifestari psihice asu psiho-fizice. Tendintele care duc sau contribuie la fixarea si conservarea unor atitudini pot corespunde primar unor procese de tip sugestiv, cum sunt cele implicate in motivarea unor prejudecati, credinte, superstitii. Subiectivismul atitudinilor noastre nu dispare prin antrenarea in sistemele justificative, a unor argumente de natura rationala. Chiar dimpotriva.
Cu ajutorul terapiilor sugestive, inclusiv al efectelor placebo, pot fi antrenate in mod sistematic disponibilitatile de aparare, cum sunt cele realizate prin tehnici de autorelaxare, hipnoza, training mental etc., care conduc la consolidarea starii de sanatate. Tehnicile de relaxare combinate cu influenta hetero- si / sau autosugestive se aplica nu numai pentru a restabili un echilibru precar, dar si pentru ca, atenuând pericolul alterarilor posibile, sa se consolideze situatiile existente.
Sugestiile pot induce diferite substituiri, care au drept rezultat o reflectare neadecvata a realitatii, confundarea fictiunii cu realitatea, a aparentelor cu manifestari esentiale etc.
B. Examinarea continutului face obligatorie raportarea la caracteristicile formei provocarilor, la atributele purtatoarelor mesajului provocativ. Exista mai multe sisteme de complementare – referinta care pot fi luate in considerare.
Unul rezulta din raportarea la sursele situatiilor provocative: extra-, inter- sau intra-individuale. Redusa la o formula mai simpla, criteriul sursei s-ar limita la demarcatia dintre provocari exterioare ti respectiv interioare individului.
Provocarile exterioare – interioare, respectiv interioare – exterioare, ar fi atunci acele forme incitative in care predomina unul din aceste tipuri de solicitari sau in care atât cele din afara cât si cele dinauntru corespund mai mult sau mai putin, cerintelor persoanei confrumtate cu formele respective de provocari. O alta categorie ar fi alcatuita din acele tipuri de provocari care nu sunt contingente nici cu cerinte exterioare, nici cu cerinte interioare, dar care rezulta dintr-o intersectare intâmplatoare de factori situationali din afara sau dinauntru subiectului.
Diferentierea dupa aspectele fundamentale ale directionarii ar putea constitui un alt criteriu de departajare. S-ar putea opera astfel diferentierea dintre situatii provocative "problematizatoare", care sugereaza mai degraba intrebari sau alternative de luat in considerare decât solutii si situatii provocative "solutionale" care sugereaza mai degraba cai de urmat decât probleme de rezolvat.
In categoria situatiilor provocative "solutionale" – din care fac parte si situatiile sugestive – ar intra toate tipurile de provocari ce solicita individul sa se orienteze dupa directionarile mediate de un context al contaminarilor (rezultate din actiunea unor modele atragatoare, seductive, acaparatoare), al similitudinilor (reale sau aparente, care pot genera diferite substituiri), al indicatiilor imbracând forma sfaturilor, instructiunilor si ordinelor, in sfârsit al contextului problematic (nu problematizator) rezultat din actiunea variatelor mobiluri ale individului.
Alt sistem de referinta de luat in considerare in legatura cu atributele formei, ar fi cel al departajarii situatiilor provocative in functie de elementele care ocupa ponderea cea mai mare in structurarea mesajului provocativ. Din acest punct de vedere s-ar putea face diferentierea dintre situatii provocative cu caracter precumpanitor ideatic, afectiv, comportamental si respectiv situational. Cele ideatice structureaza mesaul provocativ intr-o forma verbala explicita sau implicita, inclusiv in cea a reprezentarilor si starilor "conceptualizate", cele afective transmit provocarile in principal prin intermediul starilor dominante (exuberanta sau tristete, expectanta sau indiferenta, siguranta exesiva sau disperarea nesigurantei), cele comportamentale incorporeaza mesajul incitativ in diferite atitudini, habitudini, conduite, iar cele situationale imbraca solicitarile provocate in forma evenimentelor aparute in variatele circumstante ale confruntarii dintre individ si mediul sau natural si social, dintre individ si el insusi.
C. Urmarind aspecte de forma, ne izbim inevitabil de problema formarii situatiilor provocative. Atributele formale care se refera mai curând la caracteristicile unui fenomen constituit trebuie completate cu cele privind modul de constituire si de actionare a puratoarelor situatiilor provocative care contin si difuzeaza mesajul provocativ.
Separarea dintre asa zisele sugestii verbale si cele nonverbale prezinta printre altele si dezavantajul ca tinde sa reduca in genere sugestia la un singur element. In cazul asa ziselor sugestii verbale transmise cu intentia expresa de a influenta avem de-a face, evident, cu un continut sugestiv incorporat intr-o forma verbala. Elementul verbal, extrem de important, nu este insa singurul care formeaza situatia sugestie. Intervine deopotriva calitatea celui care comunica, un anumit mod al prezentarii mesajului sugestiv destinat sa trezeazsa interes. Pe lânga receptarea continutului este necesar un minimum de atentie din partea subiectului, de prezenta unor factori atitudinali. Daca informatia transmisa nu este recetionata in mod adecvat si nu trezeste un anumit interes, este putin probabil sa se formeze o veritabila situatie sugestie.
Unul si acelasi continut sugestiv difuzat prin aceleasi forme poate fi vehiculat insa in diverse moduri:
mesajul sugestiv poate fi trasnmis cu sau fara intentia de a produce un efect sugestiv;
situatia sugestie este de asa natura incât subiectul vizat poate recunoaste in aceasta situatie incitatia sugestiva, respectiv nu poate identifica o astfel de incitatie;
difuzarea continutului sugestiv poate fi realizata cu sau fara ajutorul unor "vehicule" intermediare;
pot fi folosite sau nu mijloace speciale de intarire; sugestiile sunt sau nu trasnmise intr-un mod persuasiv. intr-un interval scurt sau mai lung, sunt sau nu operate sublinieri pe parcurs, sugestia este transmisa de o singura persoana sau mia multe, sunt folosite sau nu asa zise pauze sugestive.
Consideratiile de mai sus ne-au condus la urmatoarele concluzii mai generale despre sugestie: sugestia este o situatie provocativa care indica (sugereaza) un drum de urmat (un anumit mod de comportamnt), solicitând persoana vizata sa se conformeze acestuia, in asa fel incât sa nu fie in masura sa nu apeleze la instantele rationale ce ar putea invalida tendinta sa de conformare. Ca o definitie generala, sugestia sau incitatia sugestie este o incitatie susceptibila sa declanseze reactii spontane nemediate de instantele reflexive. Individul confruntat cu aceasta incitatie venita din afara sau dinauntrul sau trebuie sa dispuna totdeauna, in principiu, atât de posibilitatea de a se conforma, cât si de aceea de a nu se conforma mesajului incitatiei. El nu realizeaza decât ca dispune de cele doua alternative.
2.2. Sugestia sau situatia sugestie ca incitatie virtuala a raspunsului sugerat
Multi autori inteleg prin sugestie demersul sau procesulsugestiv. Dupa McDougall (1918), a carui opinie este des citata, sugestia este un proces de comunicare, care are ca rezultat acceptarea cu convingere a pozitiei communicate, in absenta unei baze logice adecvate de acceptare. In acest mod se acorda mai multa atentie procesului decât caracteristicilor incitatie care il provoaca. Se ajunge astfel usor la concluzia ca o data prezenta sugestia produce in mod inevitabil raspunsul sugerat. Dupa cât se stie, sugestia nu provoaca intotdeauna un astfel de raspuns. Daca, de exemplu, suferindul continua sa simta durerea chiar si dupa ce i-a fost transmisa o sugestie prin care se urmarea obtinerea unui efect antalgic, mu se poate afirma ca ceea ce i s-a comunicat nu mai poate fi considerat a fi o sugestie. Incitatia conttinând un mesaj sugestiv nu inceteaza sa reprezinte o sugestie daca cel vizat s-a dovedit non-receptiv. Chiar subiectii foarte receptivi nu raspund intotdeauna la sugestii. Nu sugestia este cea care lipseste, ci raspunsul congruent cu mesajul ei. In mod analog se pun lucrurile in cazul oricarei provocari. "Eu nu ma las provocat"-spunem de obicei. Totusi, aceasta nu exclude prezenta situatiei provocatoare ca atare. In unele limbi, inclusiv româna, termenul de sugestie este sinonim cu "recomandare" sau "propunere". Acest sens este rareori pus in legaturaccccu termenul de sugestie in intelesul lui mai general. Il amintim aici pentru ca el marcheaza diferenta intre excitant, purtator al unui mesaj si efectul acestuia asupra persoanei vizate. Putem, daar nu trebuie neaparat, sa ne dovedim receptivi fata de ceea ce ni se sugereaza.
Se da putina atentie faptului ca sugestia prezinta si calitati in sine care pot fi privite, pâna la un punct, si independent de efectul pe care ea il poate provoca. Astfel, sugestia poate fi comunicata cu sau fara intentie, transmisa intr-un context echivocsau univoc, vehiculata cu sau fara mijloace instrumentale, etc.
Pentru determinarea caracteristicilor fundamentale ale sugestiei, este important sa se porneasca in primul rând de la recunoasterea caracterului virtual al raspunsului incorporat in excitantul sugestiv. Sugestia poate dar nu trebuie sa declanseze inexorabil un raspuns sugerat
Weitzenhoffer (1953) releva faptul ca "toate sugestiile au caracteristica comuna de a fi stimuli". Este mult adevar iiintr-o astfel de apreciere. Importanta unei astfel de concluzii deriva indeseobi din faptul ca ea faciliteaza operarea demarcatiei dintre o situatie incitativa susceptibila virtualmente sa provoace un raspuns si complexul de procese care mediaza raspunsul ca atare ( congruent sau nu cu continutul incitatiei sugestive).
In alcatuirea sugestiei intra o serie de element. Aaavem de-a face de fapt cu o situatir stimul sau, si mai simplu, cu o situatie sugestie ssau sugestiva. Chiar si sugestiile aparent mai simple, ca de pilda cele prin care, in conditii de ambiguitate, se incearca influentareea opiniei cuiva, presupun o multitudine de faactori: stare de nedeterminare care face dificila exercitarea unui control, prexenta a cel putin doua persoane aflate intr-un anumit grad de relatii, aprecierea ca atare si modul in care ea se realizeaza, disponibilitatea subiectului propriu-zis de a da ascultare si de a manifesta interes fata de cele comunicate, etc. elementele componente si articularea lor pot fi explicate mai bine cu ajutorul conceptelor de continut, forma si mod. Pe moment este suficient sa atragem atentia numai asupra faptului ca situatia-sugestie se constitue intr-un context de factori, care asamblându-se intr-un anume fel asigura formarea si transmiterea mesajului sugestiv
2.3. Pre-dispozitii si dispozitii ale receptivitatii la sugestie
Daca si cum se constituie o situatie sugestie este, fireste, o problema cheie. Dar ea si-ar pierde relevanta psihologica daca nu s-ar urmari procesul de transformare a situatiei in sine intr-o situatie pentru sine, sau s-ar ignora factorii care prejudiciaza o astfel de transformare.
In legatura cu raportul dintre medic si pacient sau dintre experimentator si subiect, au fost examinate diferite aspecte privind pregatirea sau facilitarea raspunsului la sugestie (Eyseneck, 1947, Kretschmer, 1950). Stokvis si Pflanz vorbesc despre un stadiu premergator al acceptarii sugestiei. Noi avem in vedere un complex de factori premergatori, sugestibil sa fie intâlnit, in toate formele de situatii sugestie, indiferent de sorgintea ei extra- inter- sau intraindividuala. De esenta mai ales atitudinala, astfel de factori pot avea inca un rol esential in evidentierea si potentarea caracterului provocativ al situatiei sugetie sau, dimpotriva, in diminuarea sau neutralizarea fortei de actiune.
Daca se costituie sau nu o situatie sugestie potentiala si daca aceasta este susceptibila sau nu sa fie transformata intr-un comportament sugerat, depinde de un joc extrem de complicat de factori in care cei atitudinali si motivationali câstiga o pondere deosebita.
Este adesea imposibil sa se stabileasca granita dintre formarea si transformarea situatiei stimul, dintre pre-dispozitia si dispozitia de a reactiona si chiar dintre provocatie si reactie. Pre-dipozitiile contribuie fie la cristalizarea si consolidarea situatiei sugestie, facând mai probabila ocolirea, anihilarea sau dimunuarea functiilor discriminative si deci producerea unei reactii sugestive, fie la diminuarea sau neutralizarea situatiei sugestie asigurând antrenarea proceselor rationale sau a altor mecanisme de blocaj, care dimpotriva, fac mai putin probabila aparitia unei astfel de reactie.
Se pune intrebarea daca nu putem vorbi de anumite dispozitii sau capacitati care sa contribuie in mod decifiv la transformarea situatiei sugestie latente intr-un comportament sugerat propiu-zis. Observatiile efectuate in conditii clinice si de laborator, precum si constatarile de zi cu zi au permis sa se circumscrie anumite complexe sau sindroame de proprietati psihice greu de separat intre ele, prezentând totusi unele caracteristici distincte. Aceste proprietati ar putea fi interpretate si ca dispozitii psihice.
Vom contura in linii mari câteva din aceste dispozitii:
Inchipuirea – constituie capacitatea omului de a-si fauri imagini si pareri despre ceva sau cineva si de a le investi pe acestea cu atributele autenticitatii si plauzibilitatii indiferent daca ele reflecta sau nu in mod adescvat realitatea. Produsele inchipuirii tind sa se sustraga controlului critic.
Transpunerea – reprezinta acel sindrom de insusiri care ingaduie individului sa se comute imediat sau trptat, spontan sau deliberat de la un anumit mod de traire si comportare la un altul cu abilitatea de a reveni, de regula, la modul experiential si comportamentul initial.
Conformarea – circumscrie disponibilitatea indivizilor de a-si pune parerile, atitudinile, conduitele in concordanta cu cele ale grupului din care fac parte sau de a si le elabora din capul locului, in asa fel incât ele sa nu se deosebeasca intr-un mod esential de modelele precumpanitoare.
Subordonarea – dispozitia care mijloceste supunerea necritica fata de indemnuri din afara sau dinauntru individului, indemnuri care tintesc, direct sau indirect, cu sau fara intentie, dirijarea comportamentului sau.
Catarea – reprezinta o dispozitie, greu de circumscris printr-un concept integrator, prin care se asigura orientarea selectiva a persoanei spre o sursa provocativa, cu rezultatul ca persoana se lasa atrasa, "captata" si chiar absorbita de aceasta sursa
2.4. Situatia sugestie si sugestibilitatea
In mod curent prin sugestibilitate – care circula mai mult ca un termen psihologic empiric – se intelege capacitatea de a reactiona la sugestie. In imediata vecinatate a acestui inteles se situeaza un sens nu mai putin vag, dar care incearca sa surprinda totusi o nota ceva mai specifica. Ea lasa loc interpretarii ca sugestibilitatea reprezinta nu o capacitate oarecare, ci una susceoptibila sa fie abordata dintr-o perspectiva diferential psihologica, desemnând particularitatea individuala de a reactiona la sugestie.
Este foarte greu sa se determine specificul sugestibilitatii si aceasta cu deosebire din urmatoarele ratiuni:
Ca si in cazul conceptelor de sugestie, cercetatorul se isbeste de dificultatea gasirii unui concept de supra ordonare care sa fie suficient de general incât sa permita incadrarea in gen a manifestarilor variate ale fenomenului considerat specific si suficient de ingust, totodata, incât sa ingaduie diferentieri plauzibile fata de alte fenomene ale influentarii conduitei umane.
O dificultate insa si mai mare – insuficient luata in considerare – deriva din faptul ca dipozitiile implicate de sugestibilitate se diversifica nu numai in plan orizontal (manifestari ale autonomizarii continutului inchipuiri in functie de diferitele roluri jucate), ci si in plan vertical devenind la fel de complexe ca procesul cognitiv, volitiv sau afectiv cu care se asociaza. Dat fiind ca de fapt toate procesele psihice pot fi influentate pe cai sugestive este firesc ca in strânsa legatura cu universalitatea manifestarilor de sugestibilitate sa se puna si problema marii diversitati a acestui fenomen.
Pâna la o mai exacta intelegere a factorilor care mediaza trecerea de la situatia sugestie la un comportament sugerat va trebui sa ne limitam la o definitie mai globala, putin diferentiata a sugestibilitatii. Raportarea la situatia sugestie ca element posibil de declansare, ramâne conditia esentiala. In aceasta ordine de idei privind sugestibilitatea ca acea manifestare particulara a influentabilitatii sau provocabilitatii care asigura transformarea situatiei sugestie intr-un comportament sugerat. Aceasta proprietate – mai exact sindrom de proprietati – se bazeaza pe un complex de dispozitii psihice, cum ar fi inchipuirea, subordonarea, conformarea, transpunerea, captarea, care faciliteaza substituirea mesajului sugestiei mesajelor instantelor critice. Disociindu-se mai mult sau mai putin de procesele reflexive si de control, care le-ar putea invalida, continuturile situatiilor sugestie se insinueaza ca niste constructe mentale investite cu atributele unei realitati precise. Continutul sugestiv, devenit cvasiautonom, tinde astfel sa influenteze cele mai diferite manifestari psihice si respectiv psihofizice inducând conduitele sugerate.
Sugestibilitatea a fost confundata adesea cu imitatia si empatia (Allport, 1968). Exista, fara indoiala, mari legaturi, dar identificarea nu ni se pare totusi justificata.
In primul rând, imitatia se refera mai curând la actul imitatiei ca atare, (actul preluarii, copierii unor modele provocative) decât la disponibilitatea individului de a manifesta ceea ce s-ar putea numi imitabilitate. Luând in considerare tendinta spre imitare, deci dispozitia imitabilitatii, retine atentia faptul ca ea cunoaste cel putin doua dimensiuni care se sustrag conceptelor de sugestie si sugestibilitate: pe de o parte, exista manifestari ale imitabilitatii, care au un caracter coercitiv, deci care nu lasa individului libertatea de decizie, pe de alta parte, exista asa zisele imitatii voluntare care, de asemanea, sunt incompatibile cu manifestarile sugestibilitatii. Dealtfel, in acelasi mod, poate fi operata si diferentierea dintre sugestibilitate si dispozitia empatiei. Cu exceptia situatiei in care lipseste alternativa noncreatiei si a aceleia in care este vorba de o manifestare controlata, voita, deci constienta, empatia poate fi privita ca una din dispozitiile care mijlocesc sau faciliteaza aparitia raspunsului sugerat.
3.SUGESTIBILITATE – EVALUARE {I DIFEREN}E INDIVIDUALE
Exista un numar mare de cercetari care, propunându-si elucidarea diferentelor individuale in ceea ce priveste sugestibilitatea si perfectionarea unor tehnici de evaluare a acesteia, raspund intr-o oarecare masura "provocarii lansate de Eysenek de a crea o taxonomie care sa faciliteze studierea ei stiintifica.
Una din fatetele sugestibilitatii este astazi destul de bine masurata, iar relatiile ei cu alte variabile ne pot ajuta sa intelegem mai bine acest domeniu. Este vorba despre sugestibilitatea senzoriala, domeniu in care scala de testare propusa de V. A. Gheorghiu a fost utilizata de multi cercetatori. In aceasta scala, stimulii senzoriali sunt sugerati individului conform urmatoarelor principii:
Stimulii prin ei insisi produc felul si directia sugestiei pe care experimentatorul doreste sa o induca subiectului;
Inducerea sau modificarea stimulilor ce urmeaza a fi perceputi de subiecti sunt realizate prin mijloace tehnice;
Manipularea sociala a expectatiilor si procesul sugestiv sunt realizate cu ajutorul instructiunilor.
Dimensiunile in functie de care este manipulata sugestia stimulilor senzoriali sunt: aparitia / disparitia; intensitatea (creste / descreste); localizarea (unilaterala / bilaterala); tipul organului senzorial (vizual, auditiv, tactil).
Sugestiile pot fi realizate prin:
Instructie sau manipulare a mijloacelor tehnice de laborator;
Prezentarea initiala a unor serii de stimuli obiectivi;
Cuplarea stimulului cu un al doilea in maniera conditionarii clasice (Netter, 1989).
In acelasi studiu, Netter (1989), analizeaza sugestibilitatea senzoriala, masurarea si relatiile ei cu alte variabile, precum si trasaturile de personalitate, starile afective, functiile perceptive si ale S.N.V. si reactivitatea placebo. Autorul subliniaza reducerea, daca nu eliminarea elementelor interpersonale in procesul testarii sugestibilitatii senzoriale. Intre rezultatele relatate, cele care comporta discutii si cercetari mai aprofundate, dupa opinia lui R. M. Lundy (1989), sunt relatiile curbilinii intre sugestibilitate si unii indici fiziologici.
Referindu-se la ipoteza bazei biologice a sugestibilitatii senzoriale, Netter afirma ca persoana care are cote inalte la sugestibilitatea senzoriala raspunde ca si cum s-ar afla intr-o stare de stimulare cerebrala mai scazuta – cel putin privitor la sistemul transmitator colinergic. Acesta ar determina o capacitate de discriminare mai scazuta, fapt ce explica si corelatia dintre sugestibilitatea senzoriala si reactivitatea placebo (determinata in tratamentul unor dureri patologice, nu in al celor induse experimental).
Ultima afirmatie intra oarecum in contradictie cu rezultatele obtinute de F. J Evans (1989) care, in urma unei analize factoriale temeinice, afirma independenta sugestibilitatii, a raspunsului placebo si a hipnotizabilitatii. Conform acestuia, hipnoza coreleaza cu disocierea, raspunsul placebo cu expectanta si sugestibilitatea cu presiunea sociala.
Sugestibilitatea interogativa, desi a fost mentionata de A. Binet, este teoretizata in mod explicit in ultimii ani. Beneficiind de experienta sa de consultant psihologic in interogatoriile politiei, G. H. Gudjousson teoretizeaza aceasta importanta dimensiune a sugestibilitatii in lucrarile sale din 1986 (Gudjousson & Clark) si 1989. Sugestibilitatea interogativa este definita ca "masura in care, in cadrul unei relatii sociale strânse, oamenii ajung sa accepte mesaje communicate in timpul chestionarii formale, astfel incât raspunsul lor comportamental ulterior este afectat".
Comentând trasaturile specifice ale sugestibilitatii interogative, autorul subliniaza importanta incertitudinii, increderii interpersonale si expectatiilor. Testarea experimentala a modelului teoretic propus evidentiaza relatia dintre sugestibilitatea interogativa si diverse variabile, intre care relatiile negative cu inteligenta, memoria, stima de sine, asertivitatea si pozitive cu anxietatea si dezirabilitateea, sunt in general "corecte si de asteptat" (R.M.Lundy, 1989). Un interes deosebit il reprezinta relatiile dintre sugestibilitatea interogativa si strategiile de adaptare pe care subiectii le dezvolta in timpul interogatorului. Astfel, strategiile "adaptarii prin evitare" in confruntarea cu stresorul conduc la manifestarea unei sugestibilitati crescute, in timp ce subiectii ce au inclus examinarea critica a situatiei si tensiunilor lor au fost mai putin sugestibili.
Abordând sugestia din perspectiva hipnozei, H. J. Crawford pune din nou in discutie rolul strategiilor cognitive in procesele sugestiv-hipnotice. Flexibilitatea cognitiva si fiziologicasunt concepte explicative centrale in conceptia lui Crawford. Flexibilitatea cognitiva este "gradul in care un individ are si utilizeaza una din multtele tipuri disponibile de strategiisau stiluri de prelucrare a informatiei in timpul diferitelor sarcini (Batting,1979), ca si in diferite stari de constiinta (H. J. Crawford, 1989)". Studiile efectuate demonstreaza ca subiectii cu grad mare al hipnotizabilitatii pot intra intr-o stare alterrnativa a constiintei mult mai usor decit subiectii slab hipnotizabilisi ei demonstraza o mai mare usurinta in schimbarea strategiilor cognitive. Ei pot trece, de pilda, maai usor de la domeniul aflat la limita realitatii la cel aflat la limita nonrealitatii si de la strategiile analitice, holistice si imaginative. De asemenea, flexibilitatea fiziologica ("gradul in care un individ demonstraza structuri diferite ale activitatii cerebrale, când indeplineste diferite tipuri de sarcini sau când aplica diferite tipuri de strategii la aceeasi sarcina") particularizeaza subiectii inalt hipnotizabila.
O explicatie deosebita a acestor rezultate este ca abilitatea de angajare in imageria hipnotica si astfel in trairea sugestiilor hipnotice face parte dintr-o mai larga capacitate de angajare in transferuri cognitive – in acest caz un transfer de la o orientare bazata pe realitate spre una bazata pe imaginar. Aceste transferuri, desi antrenate de alta persoana in cazul hipnozei, sunt vazute de Crawford ca voluntare din partea subiectului. Crawford subliniaza si pericolul scaparii de sub control al acestor transferuri negative, când aceasta capacitate ajunge la anumite nivele.
Intr-un studiu ce creeaza optimism psihoterapeutilor, N. P. Spanos (1989) demonstraza ca hipnotizabilitatea, masura a unei capacitati sau deprinderi, poate fi potentata cu ajutorul unor tehnici. Astfel, subiectii cu o hipnotizabilitate scazuta sunt invatati sa dea un raspuns activ, pozitiv la sugestie, dezvoltând o strategie facilitanta imagistica pentru trairea efectelor sugerate. Dupa Spanos, acest "set interpretativ" activ in raport cu sugestia poate conduce la cresterea sugestibilittatii subiectilor mai putin sugestibili. Programul de antrenament(dupa Spanos) cuprinde trei elemente ce vizeaza:
invatarea unei atitudini pozitive despre hipnoza;
utilizarea strategiilor imagistice pentru trairea efectelor sugerate;
adoptarea unui set interpretativ activ in raport cu incitarile sugestive
SUGESTIA – STRATEGIE DE COMUNICARE {I INFLUEN}ARE
IN RELA}IA MEDIC-BOLNAV
Analiza dialogului terapeut-pacient releva numeroase surse posibile ale distorsionarii mesajului care circula intre cei doi. Interpretarea acestora din perspectiva dimensiunilor complexe ale sugestiei este, consideram, posibila si utila. In fond, este vorba de o "intâlnire existentiala" intr-o situatie cu mare incarcatura psihoafectiva intre doua personalitati diferite, intâlnire structurala nu numai de reglementari birocratice, organizationale, ci si de vectori care tin de alcatuirea pofunda a terapeutului si pacientului: cunostinte, atitudini, asteptari, imaginea de sine si imaginea celuilalt, interese, motivatii etc. Aceasta intâlnire se desfasoara intr-un context social care ne ofera un registru de roluri ce ne obliga la simulare / disimulare, inselare / autoinselare, fenomene ce ne apropie de esenta fenomenullui sugestiv.
Pacientul va cunoste o perioada de regresie si demisie, care ii va creste sensibilitatea la sugestie. Alegerea unitatii medicale, a terapeutului sau a unor terapii empirice se afla de mai multe ori sub semnul unor incitatii sugestive lae anturajului sau la unorprejudecati personale.
Indiferent de natura simtomului, acesta este in acelasi timp reflectarea unui disconfort atât fizic cât si psihic – adica o maniera de a solicita ajutor. Cu cât anxietatea este mai mare, cu atât pacientul poate apela la strategii subcostiente de "santaj afectiv", axegerând acuzele (vezi de pilda "sindromul de pre-externare") sau expunând o ierarhie particulara a simtomelor care reflecta atât nivelul sau intelectual, toleranta la frustrare, cât si o serie de mecanisme de aparare psihica, in care strategia autosugestiva joaca un rol deosebit.
Notam aici doar rationalizarea, in care argumentarea logica se impleteste cu demersul afectiv al acceptarii si credintei, precum si negarea. Inca Freud spunea ca obiectul angoasei noastre nu poate aparea in câmpul costiintei decât ca o negare a acestuia; tema de cancer sau infarct, de pilda, va mobiliza toata experienta si cunostintele empirice ale pacientului in scopul prezentarii simtomatologiei, in asa fel incât aceasta sa obtina din partea terapeutului securizarea de care are nevoie. Discursul sau, expresia manifestata a unui proces subconstient ar putea fi rezumat astfel: "Nu am cancer (infarct etc.), nu-i asa?".
Alteori, pacientul isi afirma in mod deschis suferinta, durerea, cu intentia mai mult sau mai putin constienta de a obtine din partea terapeutului negarea gravitatii simptomului. Când pacientul spune: "Domnule terapeut, sunt foarte bolnav", el nu asteapta din partea acestuia un raspuns afirmativ: cu cât este mai insistent in afirmatia sa, cu atât are o mai mare nevoie de negarea ei. Important este ca terapeutul sa-i receptioneze adecvat mesajul. In orice situatie sugestia difuzeaza solutii; chiar atunci când are forma unei probleme, ea creaza premisele unei anumite solutii. Iar pacientul se prezinta cu atâtea probleme icât nici el, nici terapeutul nu vor sti totdeauna sa discearna intre solutiile reale si cele dorite, intre cele proprii si cele asimilate de la celalalt!
Expunerea simptomatologiei de catre pacient este de cele mai multe ori marcata de negarea responsabilitatii lui. Ar fi culpabilizant si anguasant faptul de a avea o parte din responsabilitate din aparitia bolii! Dorind sa se protejeze de aceasta angoasa, pacientul isi limiteaza si capacitatile sale de aparare inpotriva bolii si devine un fel de obiect deteriorat ce asteapa interventia unui tehnician pentru a-l repara. Cu cât se va simti mai depasit de boala, cu atât trebuie sa creada mai mult in terapeutul sau. iar credinta este terenul cel mai propice pentru aparitia comportamentului sugerat.
Comportamentul neverbal al terapeutului are o importanta deosebita; el poate fi vehicului unor sugestii pozitive sau negative, feed-back-ul care orienteaza discursul pacientului. Acordaera unui timp insuficient pacientului poate avea asupra acestuia un efect anxiogen prin imposibilitatea realizarii catharsis-ului, prin receptarea unei lipse de interes din partea medicului ori prin inducerea incertitudinii de a fi spus tot pentru a usura stabilirea diagnosticului.
De asemenea, prelungirea excesiva a anamnezei poate fi redundanta si poate induce pacientului impresia unei incapacitati a terapeutului de a-i depista suferinta.
Problematica interviului clinic este foarte complexa, iar sursele de eruare datorate efectelor sugestive ale atitudinilor, expectantelor, formatiei profesionale, ambitiei etc. sunt multiple si variaza de la un domeniu clinic la altul. De pilda, interviul clinic psihiatric se dovedeste a fi destul de relativ in stabilirea diagnosticului, intrucât in domeniul psihiatriei exista in mod deosebit tendinta terapeutului de a-si utiliza credintele, atitudinile, comportamentele drept etaloane ale normalitatii – vectori ce structureaza intr-o maniera specifica rationamentul diagnostic.
Desi se utilizeaza frecvent dictonul ca nu exista boli, ci doar bolnavi, expectatiile atitudine – astructura (cum le numesc specialistii in domeniu) ii determina pe unii terapeutti sa supraestimeze structura simptomatologica a unei boli si sa "forteze" realitatea clinica sa i se conformeze. Ele orienteaza si potenteaza consinutul sugestiv al unor intrebari adresate pacientului.
De o importanta deosebita este ambianta in care se desfasoara interviul clinic. De foarte multe ori acesta se deruleaza in prezenta altor pacienti sau cadre medicale in diverse pozitii si cu frecvente intreruperi. Toate aceste imprejurari pot exercita presiuni psihice asupra pacientului, influentându-i comportamentul verbal si neverbal. Astfel, Hamilton, studiind comportamentul sexual, a recunoscut nu numai posibilitatea ca intervievatorul sa utilizeze verbalizari sau succesiuni sugestive ale intrebarilor, ci si ca unele schimbari, chiar minore, in tonalitatea intervievatorului afecteaza comparabilitatea datelor. Mai mult decât atât, el a considerat ca distanta (in metri si centrimetri) dintre intervievator si respondent, precum si pozitia celor doi pot afecta rezultatul. De sigur ca pentru a atenua influenta acestor factori nu trebuie sa procedam cum a procedat autorul citat (care a asezat scaunele celor doi interlocutori in pozitii fixe, iar intrebarile au fost adresate in scris). Important este sa sesizam de fiecare data circumstantele care ar putea induce modificari sau omissiuni in fluxul informational ce ne parvine din partea pacientului.
Foarte multi terapeuti, in cadrul interviului clinic sau convorbirii terapeutice utilizeaza diverse indemnuri – "nu mai fuma", "fii mai relaxat, indiferent", – expresii ale modelului "educarii vointei", netinând seama ca orice comportament se invata.
Documentele medicale ale pacientului, consultate de terapeut, exercita o influenta deosebita asupra deciziei diagnostice si terapeutice, influenta moderata de diversi factori: autoritatea unitatii medicale emitente, prestigiul terapeutului care semneaza documentul, rezultatele unor tehnici de investigatii suprasofisticate etc. Cunosc terapeuti care, de obicei, consulta documentele medicale ale pacientului dupa interviul si examenul clinic, pentru a evita ca acestea sa fie contaminate de judecatile de valoare cuprinse in documente; dar exista si cazuri in care o eroare de diagnostic persista din cauza prestigiului primului terapeut care a diagnosticat boala sau a unitatii in care acesta lucreaza.
Aspectele tehnice proprii relatiei terapeutice accentueaza caracterul asimetric si de depentdenta al acesteia, in care unul dinparteneri, pacientul, joaca rolul de obiect; pacientul debracat, culcat, imobil si tacut este, intr-adevar, obiectul manipularilor fizice ale terapeutului, care, imbracat, in picioare si in libertatea gesturilor sale il asculta sau il palpeaza, ii ordona sa se aseze, sa-si intinda picioarele, sa-si opreasca respiratia sau sa tuseasca. "Daca e adevarat ca norme stricte definesc limitele dreptului terapeutului de a manipula fizic pacientul, nu este mai putin adevarrat ca terapeutul poate mereu, trecând de la manipularea fizica la cea morala, sa creasca la pacient, prin mijloace tehnice subtile, sentimentul de dependenta si sugestibilitatea" (Boltanski, 1981).
Securizarea pacientului este, intre altele, grija permanenta a terapeutului. A securiza când boala nu este prea grava nu este greu. Dar a spune "nu aveti nimic", desi formula corespunde absentei unei boli organice decelabile, este in ace;lasi timp o negare a simptomuluibolii si a solicitarii sale secundare (nevoia de ajutor).
Securizarea unui pacient grav necesita, din partea terapeutului, o cu totul alta investigatie psihica, ce poate antrena inclusiv convingerile sale filosofice sau religioase. Pentru a nu-si incgrijora pacientul, terapeutul evita sa-si exprime indoelile sau ignoranta, ceea ce-i permite sa-si pastreze puterea. Structura examenului paraclinic nu este totdeauna determinata numai de ipotezele diagnostice ale terapeutului, ci si de presiunea exercitata de diversele acuze subiective ale pacientului. Pentru a anula o indoiala, a sa sau a pacientului, terapeutul ajunge deseori sa solicite examene complementare, uneori evotabile. Alte ori, pentru a raspunde nevoii de securizare, terapeutul "somatizeaza" voluntar, adica rationalizeaza simptomul, raportându-l la un organ sau explicatie stiintifica ("nu, nu sunteti nevrotic, stomacul e cel ce va creaza probleme . . .", "este un deficit biologic de . . ." etc.); dar terapeutul cauta sa securizeze sau sa se securizeze?
Mecanismele sugetive, alaturi de cele reflexe si rationale se constituie intr-o necesara strategie a cunoasterii si actiunii. Una din sarcinile principale ale terapeutului aflat in fata unui pacient este rezolvarea contradictiei dintre multitudinea posibilitatilor de interpretare a siptomelor si necesitatea de a admite doar una singura, in caz contrar el nefiind capabil sa ia o decizie terapeutica. Mai ales in cazurile grave, ce impun decizii urgente, strategiile rationale sunt de obicei insuficient de rapide pentru a conduce la solutii si stabilitate cognitiva; uneori strategiile raaionale produc un fel de "blocare" a comportamentului. In astfel de situatii, caracterizate prin ambigutate si anxietate, intervin mecanismele sugestive care conduc la o decizie terapeutica, având caracterul "ca si cum" ar fi unica posibila.
Mai mult decât in alte domenii de activitate, in medicina, puterea terapeutului, imaginea de sine, responsabilitatea deosebita a actului medical favorizeaza aparitia strategiilor de cunoastere si influenta sugestiva. Puterea terapeutului, uneori slaba in raport cu boala, dar importanta prin imaginea pe care i-o da, il inchide in singuratatea sa. Pentru a-si seduce clientela, terapeutul cauta sa-si dezvolte sau sa-si conserve imaginea de marca – competenta, incredere, devotament, abilitate – uneori in detrimentul esentialului.
Spre deosebire de bolile somatice, unde medicina a furnizat suficiente dovezi ale puterii sale, domeniul bolilor functionale, unde cunostintele nu sunt suficient de clare si succesul terapeiilor propuse mai putin asigura, ar putea avea loc punerea in discutie a puterii terapeutului. Terapeutul poate gresi oricând, rriscul de eroare este inerent fiecarei consultatii, dar cel mai bun medicament este terapeutul insusi si increderea (credinta) care se investeste in el.
5.TEHNICI SUPORT PENTRU ASIGURAREA PROCESULUI
SUGESTIEI {I AUTOSUGESTIEI
Sugestia
Sugestia este o situatie provocativa care indica (sugereaza) un drum de urmat (un anumit mod de comportamnt), solicitând persoana vizata sa se conformeze acestuia, in asa fel incât sa nu fie in masura sa nu apeleze la instantele rationale ce ar putea invalida tendinta sa de conformare. Prin continutul ei solicitarea vehiculata de aceasta categorie de situatie provocativa nu este obligatorie, iar conditiile in care se realizeaza confruntarea cu ea trebuie sa fie intotdeauna de asa natura incât individul sa dispuna, in principiu, de alternativa de a se conforma, respectiv de a nu se conforma solicitarii date. In cazul in care provocarea sugestiva se impune, efectul ei este susceptibil sa influenteze: aparitia, respectiv disparitia; accentuarea, respectiv diminuarea; conservarea, respectiv trasformarea starilor, proceselor si functiilor psihice si neuropsihice. La fel ca in oricare din situatiile provocative, raspunsul indus poate avea o semnificatie adaptativa, de antrenare, a disponibilitatilor de autoaparare (sugestii pozitive), o semnificatie dezadaptativa, de provocare a unor distorsionari si disfunctii (sugestii negative), sau o semnificatie indiferenta sub raportul functiei adaptative (sugestie neutra).
Sugestibilitatea este acea manifestare particulara a influentabilitatii sau provocabilitatii care asigura transformarea situatiei sugestie intr-un comportament sugerat. Aceasta proprietate – mai exact sindrom de proprietati – se bazeaza pe un complex de dispozitii psihice, cum ar fi inchipuirea, subordonarea, conformarea, transpunerea, captarea, care faciliteaza substituirea mesajului sugestiei mesajelor instantelor critice. Disociindu-se mai mult sau mai putin de procesele reflexive si de control, care le-ar putea invalida, continuturile situatiilor sugestie se insinueaza ca niste constructe mentale investite cu atributele unei realitati precise. Continutul sugestiv, devenit cvasiautonom, tinde astfel sa influenteze cele mai diferite manifestari psihice si respectiv psihofizice inducând conduitele sugerate.
Respiratia
Printre elementele necesare vietii umane se afla oxigenul, fundamental atât fizicului cât si psihicului. Se stie ca creierul singur consuma mai mult de 30% din oxigenul respirat. Se cunoaste, de asemenea, mediocra folosire a acestui organ extraordinar, noi solicitându-l nu mai mult de 7-8% din capacitatile sale.
Cu toate astea, se poate avansa ca respiratia constituie baza dezvoltarii capacitatilor noastre psihice si a facultatii de modificare a starilor noastre de constiinta. Este deci esential pentru buna sanatate fizica si mentala o mentinere a echilibrului si a armoniei care constituie finalitatea chiar a sofrologiei si relaxarii dinamice.
A trai este a respira, fara respiratie nu este viata. Omul contemporan evolueaza intr-o stare de angoasa permanenta care ii interzice sa respire corect. El nu stie s-o faca si nu are timp. Nici o schimbare importanta a starii de constiinta nu poate fi obtinuta fara o modificare si in planul respiratiei.
Capacitatea noastra respiratorie este de aproximativ 5 litri, variabila cu constitutia fizica, volumul rezidual la un cadavru fiind de 1,5l; ceea ce face sa estimam la 3,5l capacitatea normala medie. Majoritatea locuitorilor "lumii civilizate" nu utilizeaza decât o zecime din capacitatea totala aproximativ 0,5l la fiecare inspiratie.
Acest volum minim vital este insuficient pentru conservarea sanatatii de unde si necesitatea invatarii corecte a actului respirator.
Respiratia bucala constanta antreneaza o micsorare a capacitatilor psihice, memoria si puterea de concentrare scazând. Rezistenta subiectului este slabita pâna la punctul ca el se gaseste intr-o permanenta expunere la raceli sau alte tulburari functionale. Avantajele respiratiei nazale sunt multiple: "perii" din fosele nazale fac un baraj la praful grosier, particulele mai fine sunt oprite la interior de mucusul care evita astfel incarcarea inutila a plamânilor. Cornetele nazale au o functie de regularizare termica a aerului inhalat conforma cu frigul sau caldura din mediul ambiant acesta ajungând la plamâni la o temperatura fiziologica constanta. Olfactivitatea are la om un rol protector. Perceptia unui gaz toxic antreneaza prin reflex oprirea respiratiei.
Bulbul olfactiv este singura parte a sistemului nervos central in comunicare aproape directa cu exteriorul de care nu este separat decât prin mucoasa boltii nazale, foarte fina lama strapunsa de etmoid si un subtire strat de meninge. Mai mult, o retea sau o ramura a nervului trigemen apare imediat sub mucoasele nazale si in preajma sinusurilor. Aceasta dispozitie particulara va determina o serie de reactii la trecerea aerului. Intr-adevar, noi avem acum certitudinea centralizarii trigemenului in ganglionul lui Gasser si a relatiei directe a acestui nerv cu 11 alte parti ale nervilor cranieni.
Astfel, respiratia nazala care prin circulatia aerului efectueaza un "masaj" pe mucoasa parcursa de a doua parte a trigemenului, va provoca o serie intreaga de reflexe foarte importante la nivelul creierului si a corpului in general (in particular, legatura trigemenului cu nervul pneumogastric influenteaza functiile digestive si abdominale). Aceasta respiratie nazala favorizeaza deci aceste procese printr-o cale reflexa a carei importanta nu trebuie neglijata, in plus si situarea particulara a nasului suscita o multitudine de reflexe si alte fenomene.
Intelepciunea orientala ne invata ca nasul permite introducerea de "prana" in corp. "Prana" corespunde energiei vitale, imponderabila dar totusi reala, continuta in aer si hrana. Este un principiu de viata abstract. Ori "prana" din aer nu poate trece in corp decât prin nas.
Structura anatomica a cornetelor nazale produce o turbionare de aer care, aspirat din inalt, vine obligatoriu in contact cu bolta nazala, permitând penetrarea pranei.
Demonstratia se poate sprijini pe doua exemple: cu ocazia iesirii la munte se poate incerca de a se respira pe gura. Nu se produce nimic de remarcat. In revansa, daca se respira pe nas, senzatia de regenerare este imediata. Acesta este efectul de "prana". Alt exemplu frapant este constituit de starea particulara dezagreabila din afectiunile ce impiedica functia nasului: raceli, guturai, ast, etc. care fortând respiratia bucala de a lua locul celei nazale, desi cantitatea de aer introdusa in plamâni este aproximativ aceeasi, uneori chiar mai mare, si suficient incarcata cu gazele vitale, nu asigura un confort fizic si psihic, din contra rezistenta fizica este diminuata, se pierde gustul lucrurilor, atentia scade, la fel si concentrarea. Toate acestea din cauza ca respiratia bucala nu poate introduce "prana" in organism.
Admisa existenta "principiului de viata" , sa adaugam ca functia respiratorie asigura schimburile esentiale de la nivelul plamânilor – absortia de oxigen si eliminarea de gaz carbonic.
Particulele de praf care trec prin nas si care n-au fost luate in cursa de mucoasa sunt aruncate inapoi pe caile respiratorii in câteva secunde de cilii vibratili. Un anumit consum de tigari paralizeaza acesti cili, deschizând de atunci prafului drumul alveolelor pulmonare. Se sesizeaza riscul evident al fumatului asupra sistemului respirator, fara prejudiciul posibilelor complicatii canceroase (pielea unui soarece frecata cu gudron de hârtie de tigari dezvolta un cancer in saptamâna care urmeaza). Nici fumatorii de pipa sau tigari de foi nu sunt exclusi de problemele generate de tabagism. Desi ei nu absorb gudronul hârtiei, inhalatia de nicotina este la fel de periculoasa. Fie spus in trecere, independent de procesele respiratorii este exact ca nicotina are un efect calmant asupra psihismului distrugând catecolaminele, din pacate, acestea intervin larg la nivelul sinapselor in transmiterea nervoasa care se face in mod natural. Asadar, tutunul nu rezolva nimic si fumatorul observa diminuarea capacitatilor sale mentale de concentrare si memorie.
Sa insistam pe faptul ca o respiratie insuficienta (0,5l la 1l pe inspiratie) si rau practicata determina o proasta oxigenare ca si o privare de energie vitala, distrugere a sanatatii.
Trebuie sa se stie ca exista trei etaje respiratorii: etaj inferior sau diafragmatic, mijlociu sau toracic, superior sau scapular. Respiratia abdominala (diafragmatica) din copilarie permite cu certitudine prevenirea tulburarilor digestive si ginecologice, atât de contemporane, o mai buna dezvoltare intelectuala de asemenea. Diafragma este marele muschi de separa abdomenul de torace, marea frontiera. Vocatia sa este esential respiratorie. Coborât, aerul patrunde inspre partea inferioara a plamânilor, comprimând, in acelasi timp, organele abdominale – inspiratie. Se relaxeaza apoi, expulzând aerul, ridicându-se – expiratie. Actiune comparabila cu aceea a unui piston, aceasta miscare regulata de sus in jos si de jos in sus constituie un masaj constant si profund al intestinelor, pancreasului, splinei, organelor genitale interne si a rinichilor, contribuind la buna lor functionare.
Respiratia incompleta conduce in mod sigur la constipatie cronica, la insuficiente hepatice, la dismenoree, la dereglari genitale, etc. De la constipatia cronica cu defecatie dificila, lenta si incompleta rezulta o auto-intoxicatie progresiva a organismului care se adauga lipsei de oxigen. Modul cel mai simplu, la indemâna tuturor, de a incepe sa se elibereze este ucenicia unei respiratii corecte care face sa lucreze diafragmul, si practica regulata a tehnicilor respiratorii speciale. Noi am invatat ca respiratia noilor nascuti, a oamenilor semi-salbatici din triburile africane, a animalelor libere in natura este spontan prin abdomen. Este vorba deci de o respiratie naturala. Totusi majoritatea copiilor de vârsta scolara sau prescolara schimba respiratia lor naturala, abdominala, pentru o respiratie scapulara sau toracica. Exista o relatie directa intre aceasta mutatie si conditionarea psihica a individului. Urmând canoanele noastre estetice "a strânge abdomenul si a bomba toracele" ei distrug sanatatea prin blocajul diafragmului. Numeroase experiente in materie ne-au dus la aceasta convingere. Aceasta educatie aberanta costa omul o buna parte a posibilitatilor sale fizice si psihice. Blocarea diafragmului duce la tulburari abdominale cronice, staze venoase, tulburari circulatorii multiple, linii dureroase, varice, etc. Sa nu uitam ca o sesime din oxigenare se face prin piele si hainele de nailon perturba aceasta respiratie cutanata. “Jogging-ul”, excelent sport, devine distructiv provocând o auto-intoxicare atunci când e practicat cu imbracaminte din fibre sintetice care nu permit oxigenarea necesara. Complementar, trebuie stiut ca haina din tesatura naturala ajuta la "adormit" deoarece s-a dovedit ca intr-o incarcatura ionica pozitiva, noi avem dificultati in a gasi somnul. Nailonul favorizeaza acesta incarcatura si cu certitudine, un numar de insomnii. Atunci când le tratam, noi incepem prin a preconiza suprimarea fibrelor sintetice in imbracaminte ca si lenjeria de pat, simpla masura care participa foarte eficace la terapie.
Respiratia totala, pozitia culcata (decubit dorsal): (exercitiul, la inceput, va genera dupa toate aparentele din cauza alcalozei, câteva ameteli care vor dispare câte putin cu antrenamentul):
Timpul 1. Retrageti abdomenul si expirati pâna la capat; o buna respiratie incepe prin expiratie.
Timpul 2. Se scoate abdomenul atât cât este posibil, pentru a lasa sa penetreze aerul in partea inferioara a plamânilor. Diafragma se coboara in aceasta faza presând organele abdominale.
Timpul 3. Dupa dilatarea abdomenului se dilata si toracele, se poate de altfel pune mâna pentru a se asigura ca isi pastraza bine pozitia, astfel aerul penetraza etajul mediu.
Timpul 4. Distantati si ridicati umerii pentru a lasa aerul sa intre mai bine inca, si aceasta miscare se face tot cu abdomenul iesit.
Timpul 5. Retineti suflul câteva clipe.
Timpul 6. Expiratie foarte lenta cu lasarea umerilor si se goleste apoi toracele tot cu abdomenul iesit dupa care se expulzeaza aerul continut la baza plamânilor (nivelul 3).
Astfel vidul realizat putem spune ca am realizat o respiratie totala. Straduiti-va de a suspenda respiratia câteva clipe inainte de a relua un regim normal; pentru a reincepe eventual exercitiul.
Este de dorit de a practica de mai multe ori pe zi când se iveste ocazia aceasta respiratie totala: când se asteapta servirea mesei, la petrecerile familiale, in pauze, la “cumparaturi”, la birou, in plimbarile la tara, in pat. Rezultatele uimesc: o mai buna functionare intestinala, un bun somn, ameliorarea generala a sanatatii. Bine antrenat la aceasta tehnica respiratorie, se poate asocia ritmul 1- 4- 2- 4 pentru a numara timpul de retinere a aerului in plamâni. Aceasta detaliat ar fi: de exemplu timpul 1 = 5 secunde pentru inspiratie dupa care 20 secunde retinere ( daca nu se poate de prima data 20 de secunde, se va incerca progresiv: 5, 10, 15, 20 de secunde), apoi 10 secunde expiratie si din nou 20 secunde retinere. Dupa mai mult antrenament se poate ajunge la “scorul “de 16, 64, 32, 64. Totusi sa nu uitam ca este contraindicat sa se forteze sau sa se exagereze in vre-un fel chiar si in sofrologie. Luati-va timp pentru a respira si a prelua controlul, sa acumulati cât mai multa energie vitala, prana. Vom fi astfel mai rezistenti la infectii si boli, capacitatile noastre mentale se vor deschide, si in particular, atentia si memoria.
Relaxarea
Relaxarea este o deconectare generala a individului de activitatea cotidiana; o tehnica psihoterapeutica si autoformativa, fundamentata stiintific, care urmareste realizarea unei decontractii musculare si nervoase, având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea energiei fizice si psihice, cresterea rezistentei la stres a organismului si diminuarea efectelor negative ale stresului deja instalat.
Exista o legatura strânsa între tonusul muscular si starile afective, de aici si utilitatea tehnicilor de relaxare care prin scaderea tonusului muscular vor sa reduca si gradul de încordare psihica. Tonusul este în mare masura influentat de mesajele voluntare corticale. Prin comanda corticala putem mari sau din potriva reduce tonusul muscular. Acest fenomen sta la baza învatarii tehnicilor de relaxare.
Sugestia este considerata (dupa Bernheim, 1910) "actul prin care o idee este trezita în creier si acceptata de el", un stimul sau o constelatie de stimuli cu caracter provocativ capabil sa declanseze:
reactii neadecvate: confundari / disfunctii / distorsiuni;
reactii susceptibile: sa accentueze adaptarea la realitate;
reactii neutre sub raportul adecvarii sau neadecvarii la realitate.
Se poate actiona sugestiv asupra unui individ in stare de hipnoza (sugestie hipnotica), in stare de relaxare (relaxare cu sugestii tintite), cât si in stare obisnuita de veghe. Diferenta dintre sugestie si autosugestie se refera la faptul ca, in primul caz influentarea individului se produce de catre o alta persoana, in timp ce in cazul autosugestiei cel care produce influentarea este individul insusi.
Sugestia si autosugestia reprezinta unul din mecanismele de baza ale relaxarii. Tehnicile de relaxare si in special antrenamentul autogen vizeaza obtinerea decontractiei musculare si nervoase prin sugestie si autosugestie. Acestea intervin, in primul rând la inducerea starii de relaxare, obtinerea senzatiilor de caldura, greutate, calmare a respiratiei, senzatiile caracteristice exercitiilor de relaxare realizându-se prin formule de tip sugestiv (monotone, repetitive), cât si prin imagini menite sa medieze concentrarea sugestiva. De asemenea sugestia si autosugestia prezinta un rol impotant si in adâncirea si consolidarea starii de relaxare. Ascultând comenzile sau dându-si autocomenzi, subiectul reuseste sa intre intr-o stare de relaxare tot mai adânca, sa realizeze la nivel superior senzatiile de greutate si caldura, specifice antrenamentului autogen.
Subiectul care a realizat relaxarea este deconectat de stimulii exteriori perturbatori ai ambiantei, prin concentrarea selectiva asupra unor imagini sau formule pe care le aude sau le repeta in limbaj interior. Astfel receptivitatea lui fata de sugestiile venite de la terapeut sau fata de autosugestii creste foarte mult.
Schultz afirma ca in cadrul antrenamentului autogen, un rol important il au heterosugestiile. Acestea arata ca nu se evidentiaza o corelatie perfecta intre modificarile obiective produse in cursul antrenamentului autogen si trairea subiectiva a celor care il practica. Se presupune ca in fazele de invatare ale antrenamentului, accentul trebuie sa cada mai mult pe heterosugestie, urmând ca apoi, treptat, subiectul sa preia sarcina relaxarii si a rezolvarii propriilor probleme si conflicte. S-a constatat ca pentru a fi eficiente sugestiile utilizate in stare de relaxare sau hipnoza trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
sa fie acceptate de subiect;
sa concorde cu sistemul de valori al persoanei;
sa serveasca scopului propus (aceasta presupune o cunoastere precisa a problematicii subiectului);
sa se integreze adecvat in ciclurile de activitate;
sa urmareasca pe cât posibil ciclurile respiratorii;
sa nu fie prea lungi;
sa fie pozitive, sa impresioneze;
sa fie ritmice, sa fie realiste;
sa fie simple;
sa fie convingatoare, sa fie individualizate.
Tipuri si metode de relaxare: Robert Durant de Bousingen (1965) împarte sistemele de relaxare în:
analitice: se porneste de la grupe musculare restrânse, relaxarea generalizându-se treptat la nivelul întregului organism- Jacobson.
sintetice: cu punct de plecare în psihoterapie, în care personalitatea pacientului este abordata global, ca un tot unitar- antrenamentul autogen a lui Schultz.
derivate din ritmica: care pun accent pe ritm, gest si miscare.
Eric Winter (1963) clasifica si el metodele de relaxare dupa doua criterii:
a) dupa criteriul rational avem:
-metode de relaxare rationale, medicale, stiintifice;
-metode de relaxare extramedicale, empirice;
b) dupa criteriul conceptual:
-metode de relaxare analitice (Jacobson);
-metode de relaxare sintetice (Schultz);
-metode de relaxare eclectice, care imbina elemente ale mai multor sisteme (aici autorul include tehnicile lui Jarau si Klotz cât si antrenamentul psihoton, ca tehnica de pregatire psihosomatica a sportivilor de performanta).
Stokvis si Weisenhuter (1963) fac diferenta intre metodele de relaxare active, in care subiectul joaca un rol important in realizarea strategiei respective (antrenamentul autogen) si metodele de relaxare pasive, in care sarcina realizarii relaxarii cade mai mult pe umerii terapeutului (sisteme de relaxare de tip hipnotic).
Relaxarea dinamica presupune: exercitii de respiratie, miscari simple, exercitii de relaxare musculara, exercitii de concentrarea a atentiei asupra functiilor organismului si de antrenare a unor particularitati ale gândirii.
I. H. Schultz (1930) este o metoda de relaxare stiintifica ce are la baza o abordare globala a personalitatii subiectului fiind o tehnica psihoterapeutica. Derivata din hipnoza medicala, metoda a fost elaborata in Germania in 1930 de catre psihiatrul I.H. Schultz.
Antrenamentul autogen = exercitiu generat (genos) din interiorul eului (autos). Sursa de la care a pornit Schultz a fost hipnoza fractionata a lui Oscar Vogt. Subiectul esre hipnotizat in mod repetat, trezit, interogat cu privire la starea sa si apoi rehipnotizat la un nivel mai profund. Schultz a observat ca in stare hipnotica subiectii raportau in mod repetat anumite reactii fiziologice, cum ar fi: senzatia de greutate si caldura in membre, modificari ale ritmului cardiac si respirator. De asemenea el a observat ca o atitudine relaxata si pasiva din partea subiectului este mai utila pentru inducerea unei strategii hipnotice prin intermediul exercitiilor standard si a denumit aceasta stare a subiectului stare autogena (autogenerata). Pe baza studiului halucinatiilor la subiectii normali, el a dezvoltat o serie de exercitii mentale care constituie baza antrenamentului autogen avansat (ciclul II).
Schultz arata (1967) ca antrenamentul autogen ajuta subiectul sa obtina numeroase avantaje, cum ar fi:
odihna si recuperare dupa efort;
autorelaxare;
autoreglarea functiilor autonome;
reducerea durerii;
intarirea eului prin formele sugestive speciale;
cresterea autocontrolului voluntar.
Efectele acestui tip de antrenament pot fi observate de catre subiecti din primele zile de practica: relaxare mai buna, reducerea anxietatii, somn mai bun, capacitate de concentrare si memorie mai buna. Recent antrenamentul autogen a inceput sa fie utilizat in medicina preventiva pentru cresterea rezistentei la frustare si alti factori stresanti,cât si in pregatirea psihologica a sportivilor de performanta si a cosmonautilor.
Cuprinde doua cicluri:
A Ciclul inferior include exercitii în care decontractia concentrativa vizeaza urmatoarele directii: musculara, sistem cardiovascular, sistem respirator, organe abdominale, zona capului. Se învata:
experienta greutatii;
experienta caldurii;
concentrarea asupra cordului în vederea încetinirii ritmului cardiac;
controlul respiratiei;
reglarea functionarii organelor abdominale prin concentrare asupra plexului solar, perceperea unei vasoconstrictii în zona fruntii.
Aceste exercitii se insusesc intr-un interval de 6-10 saptamâni, subiectul reusind sa obtina in urma practicarii lor un calm interior si o stare hipotica. Exercitiile din ciclul inferior al antrenamentului autogen au un rol sa determine la subiect o "decontractie concentrativa", ceea ce inseamna ca, pe concentrarea pe formele sugestive, acesta isi creeaza o stare de detasare de tip hipnoid, care produce la rândul sau o destindere musculara.
In ceea ce priveste modul de realizare al antrenamentului autogen, Schultz subliniaza faptul ca, in faza de invatare este necesara respectarea unor conditii care sa faciliteze relaxarea prin reducerea stimulilor externi, perturbatori. Astfel relaxarea este indicata sa se efectueze in conditii de liniste, de temperatura normala si semiobscuritate. Pentru obtinerea unei bune relaxari se recomanda trei pozitii:
pozitia sezând pe un fotoliu: subiectul are capul sprijinit, membrele superioare asezate pe bratele fotoliului si membrele inferioare intr-o pozitie stabila.
pozitia "birjarului": subiectul asezat pe un scaun apleaca usor coloana din talie, picioarele sunt indepartate, iar coatele se sprijina pe coapse.
pozitia de decubit dorsal.
In perioada de invatare a tehnicii este indicata practicarea acesteia sub indrumarea unui specialist (psiholog), de 2-3 ori/saptamâna, subiectul fiind instruit sa exerseze si acasa, in cadrul unor sedinte scurte de 5-7 minute. Dupa insusirea tehnicii se poate prelungi durata relaxarii individuale pâna la 15 minute. Tehnica de relaxare se aplica individual sau in grup (7-10 persoane).
De asemenea Schultz a mai subliniat ca este importanta combinarea exercitiilor de relaxare cu formule sugestive, asa numitele formule "intentionale", pe care le descrie ca pe niste sugestii posthipnotice. Dar aceste formule trebuie utilizate numai dupa insusirea celor 6 exercitii standard in cadrul ciclului inferior al antrenamentului autogen.
Analizând starea in care se gaseste subiectul in timpul relaxarii, se pot desprinde câteva caracteristici generale ale acesteia, valabile in special pentru antrenamentul autogen, si anume:
la subiectul in stare de relaxare se constata o limitare a motricitatii, o lipsa a nevoii de a actiona;
in starea de relaxare apare frecvent senzatia de greutate si caldura in membre;
se constata de asemenea o modificare a dinamicii atentiei, in sensul unei orientari selective a acesteia asupra formulelor comandate si in acelasi timp o scadere a interesului subiectului pentru stimulii exteriori;
in timpul relaxarii subiectul traieste o stare de pasivitate in raport cu ambianta; aceasta pasivitate se accentueaza atunci când relaxarea este comandata din exterior de terapeut si scade pe masura ce subiectul invata singur sa-si autocomande starea de relaxare;
majoritatea subiectilor remarca in timpul relaxarii instalarea unei strategii afective aparte de nuanta pozitiva; ei traiesc o stare de liniste, de calm, de destindere;
relaxarea poate fi considerata o medoda de autoreglare a starilor psihice ale subiectului, de autoorganizare a eului acestuia, fiind nu numai o tehnica de psihoterapie, ci si o tehnica cu caracter autoformativ;
Punctul de plecare al relaxarii il reprezinta tonusul muscular, la baza caruia se afla o stare de hipotonie musculara. Tonusul reprezinta starea de contractura usoara, fiziologica, cu caracter permanent, in care se afla intregul sistem muscular al organismului, stare mentinuta prin impulsuri nervoase de frecventa scurta. Repetarea stimularilor nervoase duce la contractii repetate, care se traduc pe plan muscular printr-o crestere a incordarii – hipertonie musculara. Odata cu diminuarea stimularii nervoase se instaleaza starea inversa (hipotonie musculara), stare ce este caracteristica relaxarii.
Prima parte a terapiei autogene urmeaza modelul standard cu exercitii asupra greutatii si caldurii. In general se recomanda ca pe formele standard concentrarea pasiva sa fie asociata cu o imagine linistitoare. Totusi un numar de pacienti cu tulburari psihodinamice pot intâlni dificultati in gasirea sau in mentinerea unei astfel de imagini. Imaginea selectata de pacient poate deveni instabila, orientarea sa initial pozitiva poate deveni una negativa orientata. De aceea folosirea imaginilor linistitoare trebuie rezervata acelor pacienti ce nu au dificultati in acest sens.
B Ciclul superior presupune un stagiu de 6 luni – 2 ani de practicare a ciclului inferior. Exercitii:
concentrare pe culoarea preferata;
concentrare pe culori impuse de terapeut;
concentrare pe obiecte concrete;
concentrare pe idei abstracte;
trairea "sentimentului propiu" (subiectul este instruit sa reproduca în interiorul sau starea afectiva pe care si-o doreste cel mai mult)
interogarea propiului inconstient.
6.CARACTERISTICILE NEVRITEI SCIATICE
Patologia contemporana se caracterizeaza între altele, prin frecventa mare a unor boli a caror patogenie este conditionata în mare parte de modul de viata a omului din zilele noastre, cum sunt bolile coloanei vertebrale (hernia de disc, cauza principala a nevralgiei sciatice), segment important al staticii si dinamicii organismului supus permanent stresului mecanic.
Numeroasele stari patologice al caror suport este de ordin mecanic, degenerativ, inflamator, infectios, tumoral, ischiemic, conduc la dezarmonii functionale cu mari repercursiuni asupra capacitatii fizice si de munca.
Statisticile recente arata ca lombalgia ocupa locul al 2-lea în ierarhia de consultatii medicale dupa suferintele cailor respiratorii inferioare, în acest sens apreciindu-se ca cel putin 89% din întreaga populatie de peste 30 de ani a prezentat la un moment dat o suferinta lombalgica.
Din ce în ce mai frecventa la tineri prin producerea de fenomene algice si paralitice temporale sau definitive ce degenereaza ortostatismul dar si decubitul, afectiunea este caracterizata de o amplitudine semnificativa a indicatorilor de incidenta si prevalenta de rasunet social economic important.
Lipsa de miscare, suprasolicitarea coloanei vertebrale, abuzul de munca sunt factori de risc pentru sanatatea omului modern, toate acestea fiind cauzele unei morbiditati crescute, dar dintre aceste cauze enuntam doar complexitatea morfofunctionala si activitatea coloanei vertebrale supusa permanent tensiunii si tractiunii, ceea ce favorizeaza dezechilibrul musculo-ligamentar, cât si nerecunoasterea unui comportament static si kinetic adecvat la solicitarile la care este supusa coloana lombara în gestualitatea cotidiana, profesionala si sportiva.
Discopatia lombara si hernia de disc lombara, cauzele principale de nevrite sciatice, prin frecventa si complexitatea abordarii medicale, tind sa devina o problema sociala.
În acest sens aspectele variate de hernie de disc lombara determinate de stadiul de evolutia a bolii si de terenul pacientilor, angajeaza în solutionarea ei o mare complexitate de specialitati: neurologie, reumatologie, neuro-chirurgie, specialitati în expertiza medicala si specialisti în recuperare (medici recuperatori si kinetoterapeuti).
Acordând tratamentului medicamentos importanta cuvenita, precizând locul si rolul incontestabil al tratamentului chirurgical trebuie sa aratam ca ideea recuperarii acestor bolnavi nu este noua, dar este insuficient valorificata, deoarece tratamentul kinetic reprezinta unul dintre elementele cele mai importante de reechilibrari functionale a coloanei vertebrale.
Valoarea incontestabila a tratamentului recuperator trebuie la maxim valorificata, tratamentul recuperator început precoce va evita efectele daunatoare a unei imobilitati prelungite traduse prin pierdere de tonus muscular, prin tulburari de statica si dinamica posturala si motilitate redusa a coloanei vertebrale, toate acestea ducând la tulburari metabolice si psihogene, fenomene observate la bolnavii trimisi tardiv la care nu s-a aplicat terapia prin miscare mai mult din necunoasterea metodologiei si a eficientei tratamentului, decât din lipsa bazei materiale din unitatile sanitare.
Consideram deci ca îngrijirea si cunoasterea unui comportament al coloanei vertebrale, adecvat conditiilor de mediu, reprezinta elementul principal al prezentei primare si secundare, acest segment educational fiind extrem de putin stiut si integrat în activitatea zilnica.
III.
ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CERCET|RII
1. ORGANIZAREA CERCET|RII
1.1. Durata si etapele cercetarii
Cercetarea s-a desfasurat in perioada iulie 1999 – iunie 2000, fiind astfel repartizata:
Etapa I: cu o durata de trei luni (iulie – octombrie, 1999), in care am realizat o documentare teoretica specifica, am studiat materialul bibliografic, am sintetizat toate notitele referitoare la sugestie, sugestibilitate, personalitate, comunicare etc., in functie de tema propusa. Catre finalul acestei etape au fost pregatite testele de evaluare, structura generala a planului de cercetare, o parte din obiectivele si mijloacele terapeutice.
Etapa a-II-a a corespuns fazei pregatitoare (luna octombrie, 1999) impartita astfel:
4-11 octombrie: când am sustinut interviuri individuale si testari pentru evaluarea nivelului de sugestibilitate si a comportamentului individual social.
11-31 octombrie: când grupului format i s-a prezentat scopul, obiectivele, durata interventiei terapeutice, ce presupune un grup de terapie, comunicarea interpersonala, cum se completeaza un jurnal personal, obligativitatea respectarii indicatiilor, a feed-back-ului si mai ales importanta constientizarii exercitiilor.
Etapa a-III-a desfasurata pe o perioada de patru luni (noiembrie 1999 – februarie 2000), timp in care s-a propus un program de interventie terapeutica structurat in sedinte de relaxare si sugestie cu o frecventa de o sedinta pe saptamâna, alternant cu sedintele de recuperare kinetoterapeutica.
Etapa a-IV-a (1 – 15 iunie 2000) a fost cea in care au fost prelucrate si interpretate datele inregistrate. La sfârsitul acestei etape am trecut la definitivarea lucrarii pe baza tuturor materialelor adunate (fise bibliografice, protocoale, rezultatele testarilor, etc.).
1.2.Locul de desfasurare si conditiile de baza materiala
Cercetarea s-a desfasurat in cadrul Sectiei de Kinetoterapie a Facultatii de Educatie Fizica si Sport, Bacau, unde s-au folosit salile K III si V astfel:
sala de primire si testare (KIII): aici având loc "prima intrevedere" , interviurile individuale, si s-a discutat cu fiecare subiect, confidential, despre grupul de terapie ce urma a se forma. Astfel, am dispus de tot confortul oferit de o sala (dimensiuni 6m / 4m), mobilata cu mese, scaune, rechizite si materiale pentru protocol, toate asigurând o ambianta destinsa.
sala pentru sedintele de terapie (KV), spatioasa, luminoasa, cu saltele, perne, aparatura audio si alte materiale. (dimensiuni 8m/8m)
1.3.Esantionul de subiecti cuprins in cercetare
Pentru demonstrarea ipotezelor luate in discutie s-au parcurs mai multe etape: culegerea informatiilor cu referire la sugestie, sugestibilitate, relatia terapeut – pacient, mijloace de interventie psihologice si kinetoterapeutice cu eficienta la pacienti cu nivel de sugestibilitate diferit, stabilirea unor obiective de cercetare, a lotului experimental, a metodologiei de diagnostic si cercetare si a variabilelor.
S-au ales 4 subiecti, din cadrul Sectiei de Neurologie a Spitalului Judetean Bacau cu diagnosticul de Nevrita Sciatica consecutiva unei hernii de disc lombare L4 – L5, cu care s-a format un grup de terapie alternativ cu tratamentul de recuperare pe care pacientii l-au urmat in Sectia de Balneofizioterapie a Spitalului. Subiectii aveau aproximativ aceleasi manifestari clinice si vârste cuprinse intre 35 – 45 ani, trei fiind barbati si o femeie, toti incadrati in munca.
1.4. Metodologia folosita in evaluare
Pentru evaluarea subiectilor s-au folosit urmatoarele:
ghid de intrebari pentru interviul de evaluare ( anexa 1);
chestionarul de sugestibilitate (anexa 2);
jurnalul personal;
autoportretul.
Ghidul de intrebari a avut rol in cunoasterea sumara a subiectului la inceputul sedintelor de tratament.
Chestionarul de sugestibilitate al Centrului de Alfagenie Santa Barbara (dupa Anthory si Zaffuto) a fost utilizat in vederea cunoasterii nivelului de sugestibilitate al fiecarui subiect.
Jurnalul personal prezinta filmul existentei subiectului pâna in momentul cercetarii, cu accent pe evenimentele mai ales negative si pe dificultatile de adaptare sociala, cât si notarea tuturor evenimentelor ce au avut loc intre sedintele de recuperare, evenimente ce constau in aparitia eventualelor modificari survenite in evolutia tratamentului
Autoportretul are drept obiectiv reliefarea aotoperceptiei negative prin numarul mare de defecte observate in comparatie cu calitatile subiectului.
2.METODOLOGIA DE CERCETARE UTILIZAT|
2.1. Documentarea teoretica
In cercetare, documentarea este o activitate indispensabila, fiind in primul rând individuala, apartinând fiecarui specialist in parte, care trebuie sa cunoasca atât fondul de baza al disciplinelor implicate, cât si datele noi, recente si in continua dinamica furnizate de monografiile si publicatiile periodice.
Pentru redactarea acestei lucrari de cercetare m-am folosit de o serie de materiale (carti, reviste de specialitate etc.) de la Biblioteca Universitatii, a sectiei de Kinetoterapie si Biblioteca Judeteana. (vezi bibliografia).
Deoarece aspecte ale relatiei-terapeut pacient, ale comunicarii interpersonale, ale mijloacelor de tratament psihologic si kinetic au fost in atentia mea de mai mult timp, notitele si insemnarile privind personalitatea, relaxarea, terapiile scurte din cadrul psihoterapiei, nu au facut decât sa intregeasca studiul despre posibilitatile multiple si variate ale tratamentului holistic prin punerea in folosul subiectilor a mijloacelor fizicale intregite de fundalul psihologic.
2.2 Metoda anchetei (convorbirii)
Socrate spunea "vorbeste ca sa te cunosc". Convorbirea este o discutie angajata intre un terapeut si un pacient investigat, care presupune: relatia directa de tipul "fata in fata", intre interlocutori, sinceritatea pacientului, evitarea raspunsurilor incomplete, existenta la subiect a unei oarecare capacitati de introspectie si autoanaliza, evaluare si aotudezvaluire.
Convorbirea organizeaza relatarile celor examinati si determina concentrarea necesara in vederea exprimarii cât mai clare a opiniei, ceea ce permite diagnoza psihica a conceptiei persoanei in cauza. In genere, convorbirea solicita subiectului raspunsuri, modalitati explicite verbale, non-verbale si paraverbale de exprimare punând astfel in actiune mecanismele intelectuale, coerenta lor, dar si calitati de exprimare spontana sau dificila a ideilor, nivelul cunostintelor, calitatea informatiilor.
Convorbirea este complicata din mai multe motive:
in cadrul ei influenta reciproca dintre cercetator si subiectul investigat este mai mare decât in oricare alta metoda;
presupune recoltarea marturiilor subiectului care pot fi incomplete sau chiar deformate (involuntar dar si voluntar);
implica o selectie din relatarile facute de subiect, ori aceasta s-ar putea sa fie la fel de subiectiva ca si relatarea insasi.
Pentru a utiliza aceasta metoda eficient sunt necesare cunostinte privind comunicarea: etapele procesului de comunicare (formularea, exprimarea, transmiterea, repectia, interpretarea, feed-back-ul sau retroactiunea), piederea de informatii, ascultarea activa, empatie, etc.
Pentru elaborarea acestei lucrari am folosit forma semistandardizata sau semidirijata a convorbirii, cu adresarea unor intrebari suplimentare, cu reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor.
Pentru reusita acesteia a fost necesara structurarea intrebarilor, culegerea de informatii despre subiecti pentru a le anticipa raspunsurile si pentru a gasi solutii pentru unele situatii neprevazute, cum ar fi: blocarea subiectului, refuzul de a raspunde, etc. Interesul meu a constat insa in a-i motiva, pe fiecare subiect in parte, pentru a se angaja in convorbire si a furniza informatii cât mai reale si cât mai complete despre sine si trairile sale psihice.
Avantajul folosirii acestei metode consta in faptul ca a permis recoltarea unor informatii numeroase, variate si pretioase intr-un timp relativ scurt fara a necesita materiale si instaletii speciale.
2.3 Metoda observatiei
Observarea, ca metoda de cercetare, are drept scop urmarirea intentionata si inregistrarea exacta, sistematica a diferitelor manifestari comportamentale a subiectului in situatie de boala, precum si a contextului situational, al comportamentului.
Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, utilizata de multe stiinte, dar in mod deosebit de medicina, sociologie, psihologie, kinetoterapie. Principalele probleme pe care o ridica observatia in fata kinetoterapeutului sunt: ce observam? (continutul observatiei); care sunt formele observatiei?; de ce anume depinde calitatea observatiei?; care sunt conditiile unei bune observatii?; care sunt avantajele si limitele observatiei?.
Unul dintre continuturile observatiei, specific activitatii de kinetoterapeut il constituie simptomatica labila, adica trasaturile biconstitutionale ale individului, corelat cu simptomatica stabila, adica multitudinea comportamentelor si conditiilor flexibile, mobile ale individului, mai ales in situatie de boala.
Am folosit observatia directa, consemnând fenomenele care m-au interesat cu ajutorul propriilor mele organe de simt.
Natura fenomenelor observate poate fi discutata si din punctul de vedere din care sunt studiate acestea. Activitatea motrica a subiectilor poate fi privita atât din punct de vedere biomecanic, cât si din punct de vedere psihologic, pedagogic, sociologic, fiziologic.
Fenomenele de tip metodic-tehnic au ca obiect studiul gestului motric ca expresie a nivelului de invatare (pricepere sau deprindere), activitati libere, aplicative si recreative. Actele motrice sunt analizate in ceea ce priveste structura si eficienta (adecvarea la scop);
Fenomenele de ordin psihologic. Observarea acestora porneste de la inregistrarea conduitelor exprimate vizibil sun forma reactiilor motrice, verbale, emotionale, volitive cu influente asupra strategiilor intelectuale tehnico – tactice, particularitati temperamentale, caracteriale, motivationale conducând in final la caracterizarea personalitatii.
2.4. Metoda studiului de caz
Metoda cazului sau studiului de caz a fost utilizata inca de la sfârsitul secolului trecut. Cel care o introduce in paleta metodelor de cercetare este F. Le Play. Este un instrument de cercetare descriptiva a unui caz, folosind rezultatele observatiei, interviului, testarii, masurarii si evaluarii, precum si studiul documentelor.
2.5. Metoda experimentului
Folosita ca metoda de baza a cercetarii bine definita a fost provocata intentionat, organizata temporo-spatial în concordanta cu etapele recuperarii pentru verificarea ipotezelor formulate.
Experimentul propiu-zis a urmarit valoarea eficientei metodelor aplicate, valoarea lor recuperatorie, interpretarea datelor obtinute. Prin experimentul de explorare s-a urmarit stabilirea indicatorilor si parametrilor de la care s-a pornit cercetarea.
Experimentul functional a urmarit stabilirea unei relatii functionale între structurile de exercitii aplicate si efectele pe care aceste astructuri le-au avut asupra segmentului interesat. Aceasta metoda a dat posibilitatea verificarii tehnicilor de lucru.
Experimentul de verificare prin care am aprobat solubilitatea ipotezelor formulate, mi-au dat posibilitatea sa dispun asupra variabilelor independente ce trebuiesc completate, modificate sau înlocuite.
2.6. Metode de testare si evaluare
Metode psihometrice
Aceasta metoda vizeaza masurarea capacitatilor psihice ale individului in vederea stabilirii prezentei sau absentei lor si mai ales a nivelului / gradului de dezvoltare. Cea mai cunoscuta si raspândita este metoda testelor. Termenul de test a fost introdus in psihologie in 1890 de catre J.Mc.Keen Cattell. Initial testele au fost utilizate mai intâi in determinarea dezvoltarii intelectuale a copiilor de catre Binet (1857-1911) apoi extinse la determinarea aptitudinilor in vederea selectiei profesionale de H.Musterberg (1863-1916), pentru cas in momentul de fata sa fie folosite in legatura cu orice functie psihica si in orice domeniu de activitate.
Testele sunt instrumente de evaluare a capacitatilor sau a trasaturilor psihice individuale, trasaturi care antreneaza cunostinte sau capacitati si pun in evidenta structura si valoarea acestora. Testele sondeaza gradul si caracteristicile capacitatilor psihice.
Asociatia Intermationala de Psihotehnica a adoptat urmatoarea definitie:” testul…este o proba determinata, ce mplica o sarcina de efectuat identica pentru toti subiectii examinati, cu instrumente precise de apreciere a succesului sau a esecului sau pentru notatia numerica a reusitei. Sarcina poate sa se refere fie la utilizarea de cunostinte dobândite (test pedagogic), fie la functiuni senzorio-motorii sau mentale (teste psihologice), fie la functiuni psiho-fiziologice”.
Scopul utilizarii testului consta in a obtine intr-un timp relativ scurt informatii relativ precise (cuantificabile) si obiective (independente de subiectivitatea si autoaprecierile celui ce efectueaza sau suporta testarea). Prin intermediul acestor informatii cu privire la subiectul considerat se contureaza si un eventual prognostic. Folosirea testului ca instrument de psihodiagnoza presupune ca se accepta ca atare. Trebuie mentionat inca o data faptul ca in psihgodiagnoza problema ce se pune nu este atât a testului, cât a subiectului uman supus actului de psihodiagnoza, testul fiind doar un instrument sau o tehnica (mai fina sau mai putin fina) de colectare de informatii privind anumite criterii (caracteristici psihice) la diferite persoane.
Diagnosticul psihic poate fi valabil un timp limitat. Din acest punct de vedere se considera gresit ca ar reprezenta o entitate permanenta ca si când personalitatea umana ar fi un fenomen imuabil.
Exista mai multe tipuri de teste clasificate dupa obiective (test prognostic, test de randament, teste diagnostice), dupa diferenta privind strategia ce le caracterizeaza, dupa materialele ce lel utilizeaza, dupa tipul de administrare, dupa tipul de raspunsuri, dupa tipurile de rezultate. Pentru a satisface obiectivele amintite mai sus testul trebuie sa indeplineasca anumite conditii:
validitatea (sa masoare exact ceea ce-si propune);
fidelitatea (sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o noua aplicare);
standardizarea (sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii, fara ai favoriza pe unii si defavoriza pe altii; de regula se standardizeaza: continutul probei – acelasi test, cu acelasi continut, distribuit tuturor subiectilor; modul de conduita a cercetatorului fata de subiecti – se recomanda utilizarea aceluiasi instructaj verbal, aceleiasi conduite fata de toti subiectii etc.);
etalonarea (adica stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura a rezultatelor obtinute pentru a se cunoaste valoarea lor).
Testul este considerat uneori ca o metoda experimentala sau ca o varietate de experiment. In realitate testul si experimentul se diferentiaza atât prin scopul pe care il au cât si prin tehnicile utilizate. Daca se porneste chiar de la definitia lor se poate constata ca experimentul tinde spre stabilirea unor relatii de tip cauzal, pentru a ajunge la formularea unor legitati psihologice, in timp ce testul presupune masurarea obiectiva si standardizata a unui esantion de comportament. Al.Rosca adauga la aceasta diferentiere si o alta, aratând ca testul nu implica manipularea ctiva a unei variabile independente.
Pentru a spori utilitatea si eficienta testelor in general este necesara respectarea urmatoarelor recomandari:
crearea unor teste in corcondanta cu specificul socio-cultural al populatiei pe care acestea urmeaza a fi aplicate;
adaptarea celor deja elaborate la specificul culturilor pe care le vor aplica;
utilizarea nu numai a unui singur test ci a unor baterii de teste;
corelarea rezultatelor obtinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obtinute prin aplicarea altor metode de cercetare;
coroborarea rezultatelor de la teste cu rezultatele obtinute in viata practica.
Metode de evaluare
Obiectivizarea momentelor cercetarii stiintifice a fost realizata prin aprecierea cantitativa si corelativa a diferitilor parametri functionali ai subiectilor supusi cercetarii. Aceasta apreciere cantitativa si corelativa obiectivizata a presupus standardizarea si cuantificarea parametrilor urmariti în evolutia si eficienta tratamentului recuperator.
Programul de recuperare al nevritei sciatice trebuie sa fie alcatuit si sa se desfasoare pe fundalul unui bilant clinic si functional, evaluare ce presupune: diagnosticul de boala si diagnosticul de disfunctionalitate. Examenul clinic va fi completat de aprecierea nivelului functional.
Evaluare clinica
Examenul clinic general pune în evidenta durerea si tulburarile de statica si dinamica posturala si vertebrala. Anamneza va permite cunoasterea antecedentelor vertebrale ale bolnavului, a activitatilor fizice, a modului de instalare si evolutie a suferrintei lombare, a factorilor agravanti cât si componenta psiho-afectiva.
A. Examenul clinic obiectiv al rahisului în totalitate
Urmareste atitudinea statica si dinamica a bolnavului. Prin inspectie, palpare, percutie si testarea mobilitatii se adreseaza rahisului în totalitate.
Examenul static se realizeaza din pozitia ortostatica din fata si profil. Se urmaresc unele repere care trebuie sa fie simetrice: punctele acromiale, orientarea claviculelor si spinelor omoplatului, crestele iliace, spinele iliace postero-superioare.
În plan frontal: rahisul dispus pe linia mediana, spinoasele fiind aliniate în linie dreapta. Masuratoarea se face cu firul de plumb care cade de la nivelul protuberantei occipitale la nivelul pliului interfesier.
Palparea evidentiaza:
o serie de elemente referitoare la reperele osoase;
elemente referitoare la unele puncte topografice;
la tonusul muscular
Palparea punctelor motorii dureroase pot da informatii asupra sediului leziunii. Tonusul musculaturii paravertebrale ne da informatii asupra hipotoniilor si contracturilor reflexe – baza sindromului vertebral.
Echilibrul în ortostatism este oscilant, poligonul de sustinere fiind relativ mic mai des în directia antero-posterioara în care acesta nu poate depasi lungimea picioarelor fata de cea laterala în care se poate largi prin îndepartarea picioarelor.
Echilibrul în plan antero-posterior este mentinut gratie musculaturii abdominale care se opune la tendinta de cadere înapoi si a psoasilor, fesierilor si musculaturii moletului care se opue la tendinta de cadere înainte.
Examenul dinamic aduce date referitoare la mobilitatea coloanei vertebrale, date importante pentru diagnostic dar si pentru programul de recuperare. Se testeaza pe axele de miscare, flexia, extensia, rotatiile si lateralitatea coloanei vertebrale.
B. Examenul clinic al coloanei lomabare
Se efectueaza din ortostatism, sezând, static, dinamic si da informatii asupra durerii ti mobilitatii coloanei vertebrale.
În ortostatism ne intereseaza lodoza lombara care poate fi redresata, accentuata sau înlocuita cu cifoza sau cifoscolioza.
În sezând se precizeaza originea scoliozei, departarea acesteia însemnând ca leziunea este determinata de afectiunea regiunilor subdiacente.
Inspectia evidentiaza la nivelul regiunii lombare a cicatricei postoperatorie (în hernia de disc operata). La nivelul pielii pe regiunea lombara se pot observa zone metamerice corespunzatoare suferintei nervului sciatic. Tegumentul este dureros la palpare la ciupire, pliul cutanat care se pliaza greu este aderent la planurile profunde si hiperalgic.
Palparea evidentiaza pe tesutul subcutanat în regiunea fesiero-lombara si peritrohanterioara noduli celulari grasosi si hipersensibili.
Palparea presionata pe tot traseul nervului sciatic este dureroasa în caz de iritatie. Pe traiectul sciaticului acolo unde acesta este mai superficial se pot palpa o serie de puncte – puncte Valleix (tuberozitatea ischiatica, capul peroneului, maleola externa).
Pe linia spinoaselor se palpeaza si exploreaza ligamentul interspinos si aponevrozele din pozitia de flexie pasiva a coloanei lombare si pentru un bun examinator se poate realiza si palparea ligamentelor ilio-lombare (la 7 cm pe linia mediana pe creasta iliaca).
Palparea regiunii sacrate se finalizeaza cu examinarea planului fibros sacro-iliac, zonele de insertie musculo-aponevrotice ale crestei iliace, iar pe linia mediana se pune în evidenta un "prag" în caz de spondilolistezis sau o depresiune când exista spina bifida.
Sa nu se uite niciodata palparea si explorarea articulatiilor sacro-iuliace.
Palparea musculaturii paravertebrale ne va da informatii asupra contracturilor reflexie sau hipotoniei.
Presiunea sustinuta pe apofizele articulare posterioare declanseaza durerea. Percutia apofizelor spinoase, alaturi de presiunile laterale cu aparitia durerii sugereaza suferinta discului intervertebral corespunzator.
Evaluarea globala – examenul funcional al activitatilor cotidiene am folosit-o pentru a testa capacitatea functionala de independenta: hranire, îmbracat, igiena personala. În acest sens am folosit nivelul de dependenta, independenta, nevoie de asistenta. Aceasta evaluare a articulatiilor cotidiene trebuie sa fie baza noilor atitudini în viata obisnuita în care pacientul sa protejeze rahisul pe de o parte evitând pozitiile de amplitudine maxima care sa produca întinderi ligamentare si compresiuni discale cu accentuarea miscarilor armonioase. În acest sens programele de recuperare vor cuprinde si executii bazate de gesturile cele mai obisnuite din pat, miscarile membrelor inferioare, ridicarea si purtarea de greutati.
3.METODOLOGIA DE LUCRU UTILIZAT|
1. Demersul de lucru
Cercetarea s-a desfasurat pe perioada iulie 1999 – iunie 2000, cuprinzând mai multe etape urmarind in general obiectivele de recuperare a tratamentului kinetoterapeutic, cu modificarile cerute de cel psihoterapeutic.
Cercetarea s-a inceput in luna octombrie dupa o documentare stiintifica amanuntita asupra fenomenelor de sugestie si sugestibilitate. Primele sedinte au avut un caracter mai mult informativ si demonstrativ in care subiectii au luat la cunostinta despre demersul terapeutic, combinativ recuperator si psihoterapeutic, obiectivele, sarcinile si indatoririle cerute de un grup terapeutic si evaluarile la care vor fi supusi.
Frecventa sedintelor a fost in general de o sedinta pe saptamâna initial la partea demonstrativa si in partea fundamentala a tratamentului recuperator s-a ajuns la doua sedinte pe saptamâna.
Testarile au fost date de trei ori: prima data la constituirea grupului de tratament, apoi dupa a II-a etapa a tratamentului recuperator, odata ce simptomatologia clinica a pacientilor s-a ameliorat, si la finalul cercetarii pentru a pune in evidenta progresele realizate in urma interventiei terapeutice (psiho-kinetoterapeutica).
Intre sedinte, subiectii au avut ca sarcina constituirea unui "jurnal personal" care sa cuprinda observatii cât mai obiective a tuturor modificarilor comportamentale in ceea ce priveste clinica afectiunii tratate precum si a perceptiilor proprii cu privire la interventia de specialitate, relatia nou constituita, eficienta tehnicilor si pozitia subiectului in raporturile sale socio-profesionale.
In urma invatarii si constientizarii continutului sedintelor de sugestie s-a trecut ulterior la constituirea unor "teme" care sa cuprinda pasaje selectate din cadrul sugestiilor pozitive, combinate in functie de particularitatile clinice si personale ale subiectilor. Acestea, odata acceptate de catre subiecti au fost folosite ca si autosugestii in timpul dintre sedinte la alegerea si cu frecventa ceruta de eventualele modificari survenite in simptomatologia clinica.
2. Continutul cercetarii
Prima sedinta.
Obiective:
cunoasterea grupului de lucru;
familiarizarea cu scopurile si obiectivele programului terapeutic;
culegerea de informatii despre subiecti cu privire la personalitatea lor;
Protocolul sedintei:
fiecare subiect s-a prezentat grupului vorbind despre "sine" (monologul a fost liber, fara a fi impusa o anumita tema, relatând despre ceea ce a considerat a fi important).
am prezentat trasaturile definitorii ale unui grup terapeutic prin prisma sarcinilor, confidentialitatii, seriozitatii si mobilizarii de care trebuie sa dea dovada fiecare;
am stabilit obiectivele si scopul programului de interventie terapeutica:
a gasi solutie in toate circumstantele;
a fi stapân pe sine;
a se cunoaste mai bine;
a actiona mai eficace;
a-si descoperi punctele slabe si punctele forte ale personalitatii;
pornind de la ideea ca fiecare persoana are senzatii si comportamente care ii sunt proprii, parte mostenite de la stramosi, parte dobândite prin experienta, astfel incât caracterul se modeleaza progresiv in cursul anilor pentru a forma personalitatea de baza, am cules o serie de informatii din rezultatele testelor pe care fiecare membru din grup le-a sustinut;
Sarcini:
intocmirea unui "jurnal intim" prin intermediul caruia fiecare sa urmareasca si sa noteze atitudinile, modificarile de comportament, emotiile traite;
de formulat succinte idei despre importanta comunicarii si ascultarii in relatiile interpersonale;
urmarirea respiratiei si gesturile ce o insotesc;
A doua sedinta.
Obiective:
feed-back-ul privind sedinta precedenta;
prezentarea generala privind conceptul de sugestie si sugestibilitate (vezi capitolul II.5.);
prezentarea si sustinerea testului de sugestibilitate (vezi anexa 2);
evaluarea testului in vederea stabilirii nivelului de sugestibilitate a fiecarui pacient;
invatarea unui prim exercitiu de relaxare.
Protocol:
fiecare subiect si-a prezentat parerile personale cu privire la desfasurarea programului de tratament, la etapizarea sedintelor si a obiectivelor;
aducerea la cunostinta a conceptului de sugestie si sugestibilitate;
invatarea unui exercitiu de destindere.
Textul ales pentru acest exercitiu de destindere este urmatorul: "Eu – Insumi"
"Incepe sa te linistesti. / Tu, fii liber si nebun o data. / Concentreaza-te, / elibereaza bustul tau de respiratia sa, / lasati-o sa se amplifice, intensifice in corpul tau, / fii tandru, / iubeste aceasta actiune, / gândestete la ea ca la o nastere, / ghideaza bratul tau spre infinit, / lasa-l sa treaca peste supranatural, / lasa-te dus, purtat. /
Incearca sa intelegi o masura care va fi pentru tine o puritate, / nu distruge aceasta lume prin ascultarea ta si prin sunetul vocii mele care te leagana. / In mine, / eu aud respiratia mea ca un sunet clar care exprima de la tine in mine un calm fara nici o ostilitate. / Acum timpul a trecut, / tu te vei scula si la granita somnului tau, / mediteaza la imponderabilitatea pe care ai simtit-o, / priveste in jurul tau, / descifreaza anturajul si, / pentru tine, / prima data, / descopera intoarcerea in tine-insuti. / (ma iubesc).
Sarcini:
recitirea acasa in stilul acestui exercitiu a textului "Eu – insumi";
urmarirea evolutiei stilului de a comunica cu ceilalti atât cu persoanele cunoscute cât si spontan in societate, la scoala, cu necunoscutii;
formularea de intrebari având ca tema "respiratia – constientizarea corpului si a actului respirator";
repetarea exercitiului de destindere.
A treia sedinta
Obiective:
constientizarea pozitiei corpului in timpul respiratiei si comunicarii;
constientizarea propriului corp, a ritmului propriu cardiac si respirator;
familiarizarea cu notiunile despre respiratie (anatomie, fiziologie, act motric, tipurile de respiratie, respiratia completa);
invatarea exercitiilor de decrispare si respiratie complet abdominala.
Protocol:
descrierea pozitiei caracteristice timidului: capul usor aplecat inainte, ochii pe 1 / 2 inchisi urmeaza aceeasi traiectorie. Spatele este incovoiat si umerii indoiti spre inainte. Pântecele este supt, bratele sunt agitate. Acest tablou poate fi perceput ca fiind linistitor, caci nefiind supus la nici un efort subiectul respira "linistit";
notiuni despre respiratie (vezi capitolul II.5.)
practicarea unui nou exercitiu de relaxare a corpului: luarea unei pozitii comode (de preferat dacubit dorsal), indepartarea tuturor factorilor care ar putea perturba buna desfasurare a exercitiului si executia sa: constientizarea pozitiei corpului pe segmente, analitic, descoperirea celor trei zone de respiratie (zona I – pubis-ombilic; zona II – ombilic -stern inferior; zona III – stern inferior-jonctiunea claviculelor), cu mâinile asezate pe regiunile I si II se trece la relaxare prin constientizarea fiecarui grup muscular;
invatarea respiratiei complet abdominale: din pozitia anterioara, in continuarea sugestiei ce insoteste exercitiul anterior, se trece la actul respirator: inspiratie in ordinea zonelor I, II, III apoi expiratie in aceeasi ordine I, II, III, urmata de pauza. Pe masura antrenamentului intre inspiratie si expiratie se interpune o pauza; dupa câteva repetari revenire.
feed-back la exercitiile practicate in lectie, schimb de pareri, sugestii, importanta cunoasterii respiratiei dar mai ales cum sa respiram.
Sarcini:
urmarirea respiratiei in activitatile cotidiene;
practicarea exercitiilor de decrispare si respiratie, in ordinea invatata, pentru familiarizarea tipului de respiratie corecta, constientizarea corpului pe segmente, a ritmului cardiac si respirator propriu, pregatirea pentru invatarea tehnicilor de relaxare;
practicarea exercitiilor respiratorii din alte pozitii cum ar fi: sezând sau pozitia gânditorului. Acestea sunt utile atunci când avem putin spatiu si timp la dispozitie;
formularea de intrebari privind tehnicile de relaxare cunoscute si efectele acestora pentru cei care le-au mai practicat, rolul constientizarii ritmului respirator si cardiac in cadrul relaxarii, câstigul de incredere, siguranta, libertate de comunicare, fluiditate si flexibilitate in exprimare pe care respiratia completa abdominala ne-o confera;
urmarirea comportamentului fiecaruia in relatiile interpersonale, a ritmului respirator in diferite siruatii, continuarea intocmirii jurnalului intim.
A patra sedinta
Obiective:
descoperirea importantei vocii in viata sociala;
constientizarea registrului si timbrului propriu al vocii, personalizarea vorbirii;
acumularea unor cunostinte despre relaxare si invatarea unei tehnici de relaxare (Antrenamentul Autogen);
descoperirea propriei persoane si afirmarea de sine;
constientizarea corpului, respiratiei, vocii, pozitiei.
Protocol:
lucrarea vocii: fiecare persoana are o voce care ii este proprie. Acesta voce este numita centrala si este utilizata de noi atunci când suntem intr-o stare normala adica nici obosit nici enervat, pe scurt când un individ se gaseste in situatie comunicanta. Este vocea care ne confera cea mai mare siguranta in comunicare. S-au prezentat notiuni despre anatomia aparatului fonator, importanta si intrebuintari apoi s-a trecut la exercitiul numit: atingerea bucala. Exercitiul de gimnastica bucala: citirea unui text cu exagerarea miscarilor maxilarelor (mai ales a vocalelor si grupurilor de sunete);
importanta relaxarii pentru regenerarea organismului, lupta acestuia cu factorii stresanti (vezi capitolul II.5);
practicarea relaxarii, antrenament autogen, ciclul I, feed-back, impresii, opinii;
personalizarea vorbirii. "Eu stiu ceea ce eu spun si eu spun ceea ce eu stiu". Numai cei ce se cunosc indraznesc sa se afirme!
emiterea de sfaturi pentru fluiditate si continuitate in vorbire: intarirea primei silabe când incepe o fraza, respiratie completa si citirea cu pauze, respectând punctuatia, ultima silaba trebuie sa fie la fel de intensa ca prima, postura corpului, gestica si mimica trebuie sa completeze comunicarea, sa o intregeasca.
Sarcini:
practicarea exrcitiului de relaxare invatat, accent punând pe familiarizarea cu propria persoana, segmentele corpului, ritmul respirator si cardiac, sugestia si etapele antrenamentului autogen;
exercitii de dictie, de schimbare a ritmului si timbrului vocii in citirea diferitelor texte;
urmarirea comportamentului propriu in timpul sustinerii unei lucrari la examen sau a unei opinii in comunicarea cu ceilalti;
incercarea folosirii tuturor mijloacelor disponibile (comunicarea verbala, non-verbala si paraverbala), controlul lor dar mai ales constientizarea lor in timpul relatiilor interpersonale stiut fiind faptul ca intraga noastra atitudine, comportamentul este comunicare;
autoevaluare in scris a comportamentului din ultima perioada inaintea inceperii terapiei de grup, din timpul sedintelor si ce asteptari au fiecare de la programul de psihokinetoterapie;
{edintele 5-20
{edintale au decurs dupa urmatoarea schema:
"feed-back -ul" privind sedinta precedenta, tema si sarcinile, ce trebuiau facute in timpul dintre intâlniri;
prezentarea obiectivelor ce urmau a fi atinse in cadrul sedintei;
prezentarea sumara a activitatilor si exercitiilor din respectiva sedinta;
feed-back-ul privind exercitiile facute, continutul si desfasurarea lor;
tema si sarcinile pentru timpul dintre intâlniri.
Din ce în ce mai frecventa la tineri prin producerea de fenomene algice si paralitice temporale sau definitive ce degenereaza ortostatismul dar si decubitul, afectiunea este caracterizata de o amplitudine semnificativa a indicatorilor de incidenta si prevalenta de rasunet social economic important.
Lipsa de miscare, suprasolicitarea coloanei vertebrale, abuzul de munca sunt factori de risc pentru sanatatea omului modern, toate acestea fiind cauzele unei morbiditati crescute dar dintre aceste cauze enuntam doar complexitatea morfofunctionala si activitatea coloanei vertebrale supusa permanent tensiunii si tractiunii ceea ce favorizeaza dezechilibrul musculo-ligamentar, cât si nerecunoasterea unui comportament static si kinetic adecvat la solicitarile la care este supusa coloana lombara în gestualitatea cotidiana, profesionala si sportiva.
Discopatia lombara si hernia de disc lombara, cauzele principale de nevrite sciatice, prin frecventa si complexitatea abordarii medicale, tind sa devina o problema sociala.
În acest sens aspectele variate de hernie de disc lombara determinate de stadiul de evolutia a bolii si de terenul pacientilor, angajeaza în solutionarea ei o mare complexitate de specialitati: neurologie, reumatologie, neuro-chirurgie, psihoterapie, specialisti în expertiza medicala si specialisti în recuperare (medici recuperatori si kinetoterapeuti).
In cadrul acestor sedinte, pe lânga partea fundamentala de relaxare Shultz s-a intervenit cu o serie de sugestii pozitive directionate, conform obiectivelor de recuperare kinetoterapeutica, pe segmentul de corp afectat.
Astfel s-a urmarit reducerea durerii din regiunea lombara si zonele de iradiere corespunzatoare. In functie de obiectivul urmarit s-a intervenit in fiecare etapa de recuperare cu sugestii pozitive menite sa duca la o cât mai buna relaxare si eficientizare a programului de recuperare kinetoterapeutic.
IV.
PREZENTAREA {I INTERPRETAREA REZULTATELOR OB}INUTE
DINAMICA REZULTATELOR {I
INTERPRETAREA LOR
Introduse pe lânga tratamentul kinetoterapeutic, tehnicile de psihoterapie au urmarit o mai buna relaxare a pacientului in vederea unei receptivitati crescute la tratamentul recuperator. Tehnicile psihoterapeutice urmaresc in primul rând relevarea personalitatii subiectului, eventualele modificari comportamentale aparute in urma noii situatii in care se afla – individul in relatia cu familia, terapeutul, mediul social si profesional.
Datorita modificarilor prceptuale ale subiectului vis-a-vis de tratament, afectiune, simptomatologia subiectiva, sedintele au avut ca baza relaxarea intercalata cu sugestii pozitive, tocmai pentru a imbunatati efectele tratamentului de baza si pentru o participare mai activa si mai constienta a subiectului in tratament. Continutul a fost adaptat si modificat in functie de informatiile notate de subiect in jurnalul personal si chiar a fost stabilita, in colaborare cu pacientul, ordinea interventiei.
In lucrarea de fata nu au fost prezentate evaluarile si testarile efectuate de kinetoterapeutul care a exercitat interventia de specialitate, toate referirile si dinamica rezultatelor sunt concorde cu sedintele de sugestie.
Tratamentul psihoterapeutic a mers in paralel cu cel kinetoterapeutic, respectând etapele si obiectivele acestuia.
În acelasi timp pacientii au urmat si tratament medicamentos ca:
1) antiinflamatorii nesteroidiene (aspirina, indometacin, ibuprofen) si când era cazul corticoterapie orala (prednison 30 – 40 mg / zi, timp de 10 zile) sau infiltratii paravertebrale sau epidurale;
2) decontracturante (cloroxozon).
Analiza individuala a fiecarui pacient
Aprecierea cât mai completa si mai reala a profilului fizic si psihic al bolnavului a reprezentat conditia esentiala pentru instituirea programului recuperator.
În acest sens s-a tinut cont de starea fizica generala, de prezenta altor afectiuni asociate care sa necesite tratamente si supravegheri speciale, de tulburari emotionale, mentale si cele de comportament.
Cazurile cercetate s-au aflat în imposibilitatea de a desfasura diferite activitati pe o perioada de timp anumita. Aceasta incapacitate de munca a influentat mult psihicul bolnavilor tinând cont de faptul ca toti subiectii sunt persoane active.
Lotul a cuprins un numar de 4 persoane:
Primul pacient – P.A. – 28 ani, dulgher, cu diagnosticul Nevrita Sciatica dreapta, cu iradiere în membrul inferior drept, a urmat tratament recuperator timp de 3 luni.
În prima etapa a tratamentului recuperator pacientul aflat în repaus la pat a beneficiat de exercitii de relaxare tip Schultz, insistându-se in special pe reducerea considerabila a durerii la nivelul coloanei vertebrale lombare si a iradierii in membrul inferior drept. S-a folosit si unele tehnici de relaxare analitic pe zona afectata.
Dupa diminuarea durerii si trecerii la a doua etapa si, respectiv, a treia etapa de tratament kinetoterapeutic, am recurs pe lânga tehnicile de relaxare si la aplicarea de sugestii pozitive in concordanta cu obiectivul fiecarei etape.
Tratamentul recuperator s-a desfasurat timp de 3 luni, în prima etapa complexitatea mijloacelor si tehnicilor folosite au avut drept rezultat o diminuare a durerilor si o crestere a fortei musculaturii afectate, cât si o crestere a receptivitatii a pacientului fata de tratamentul de recuperare.
Testingul muscular efectuat a relevat o îmbunatatire a mobilitatii active iar refacerea schemei de mers a facut posibil un echilibru static si dinamic superior celui anterior.
În cea de-a doua etapa de recuperare pacientul si-a mai recapatat forta si echilibrul, frecventa sedintelor a scazut la o sedinta pe saptamâna, iar la domiciliu acesta a efectuat zilnic programul de exercitii învatat si recomandat de mine.
Evolutia pacientului este îngeneral buna, relatia kinetoterapeut – pacient desfasurându-se în bune conditii. Pacientul a devenit mai descis fata de kinetoterapeut si pare a raspunde mai bine la tratamentul recuperator.
Nivelul de sugestibilitate al pacientului a crescut fata de inceputul tratamentului, eficacitatea acestuia din urma ducând la o participare mai activa si o mai buna constientizare a actului terapeutic (vezi graficul numarul1).
Se observa totodata o legatura intre nivelul de sugestibilitate al pacientului si capacitatile sale comunicative. Cu cât nivelul de sugestibilitate a fost imbunatatit si dificultatile de comunicare s-au diminuat (vexi anexa 4)
Tratamentul recuperator alaturi de cel medicamentos da rezultate favorabile, bolnavul afirmând ca este multumit, reusind sa-si reia treptat activitatile fizice. La ora actuala bolnavul efectueaza un tratament de întretinere a supletii segmentului lombo-sacrat în aceste conditii ramânând contraindicate eforturile fizice mari, în special cele de ridicare si purtare a greutatii precum si expunerile la frig si umezeala.
Se recomanda continuarea tratamentului recuperator fara a abuza de eforturi fizice mari acestea ducând oricând la aparitia unei recidive.
Graficul numarul 1
2) Al doilea pacient – R.I. – 57 ani, pensionar, du diagnosticul: Nevrita Sciatica stânga consecutiva unei hernii de disc L4 – L5 cu iradiere în tot membrul inferior stâng.
Pacientul a beneficiat de acelasi program de recuperare ca si precedentul. Aplicarea acelorasi metode de tratament si acelorasi tehnici de relaxare si sugestii, in cazul unor pacienti cu aceleasi afectiuni, duc la rezultate asemanatoare dar nu identice datorita diferentelor individuale, ca si a receptivitatii diferite a acestora fata de sugestiile heterogene. Aceste diferente s-au resimtit si in evaluarea nivelului de sugestibilitate (vezi graficul numarul 2), precum si in ameliorarea dificultatilor de comunicare cu care pacientul se confrunta in relatiile interpersonale (vezi anexa 5).
Dupa prima etapa de recuperare care a durat o luna cu o frecventa de 3 sedinte pe saptamâna, parametrii functionali s-au îmbunatatit în sensul reducerii durerii, cresterii fortei musculare a muschilor interesati pâna la F3 – F4; iar mobilitatea activa a crescut, sensibilitatea cutanata ameliorându-se iar reflexele osteotendinoase prezente.
S-a acordat o mare atentie reeducarii mersului si echilibrului utilizând exercitii de autocontrol în fata oglinzii. Mersul la început era talonat si posibil pe distante scurte (100 metri), pentru ca dupa prima etapa mersul sa se efectueze pe distante de 500 – 800 metri.
La domiciliu pacientului a fost istruit sa efectueze singur programul de exercitii recomandat având drept obiectiv îmbunatatirea supletii coloanei vertebrale lombo-sacrate.
Pe lânga recuperarea propriu-zisa, tratamentul kinetoterapeutic a cuprins si exercitii de tonifiere a întregului organism, punându-se accent pe exercitiile de respiratie. Întrucât pacientul era supraponderal i s-a recomandat si un regim dietetic hipocaloric precum si continuarea tratamentului medicamentos.
În aceste conditii ramân contraindicate eforturile fizice mari, miscarile necontrolate, precum si expunerile la frig si umezeala. În acest sens i-am recomandat bolnavului purtarea unui brâu în regiunea lombara pentru a preveni o eventuala recidiva.
Evolutia buna s-a datorat colaborarii strânse dintre kinetoterapeut – pacient – psihoterapeut – medic specialist. În prezent pacientul îsi continua programul de recuperare pastrând indicatiile primite.
Graficul numarul 2
3) Al treilea pacient – P.D. 50 ani, muncitor, cu diagnosticul de Nevrita Sciatica consecutiva unei hernii de disc L4 – L5 cu iradiere în membrul inferior stâng ce a urmat un tratament recuperator imbinat cu sedinte de psihoterapie
Tratamentul recuperator s-a desfasurat pe mai multe etape, în prima etapa frecventa a fost de 3 sedinte pe saptamâna.
Dupa prima etapa, în urma explorarilor clinice a evidentiat o crestere a valorilor parametrilor functionali evaluati. Ca urmare forta musculara, mobilitatea activa, stabilitatea si echilibrul au fost superioare perioadei initiale concomitent cu diminuarea considerabila a durerii de la nivel lombar.
Întrucât la început mersul era dificil si se realiza pe distante scurte, însotit de dureri si oboseala accentuata, dupa prima etapa mersul a fost posibil pe distante mai mari (1000 metri) fara dureri persistente si cu absenta oboselii.
În a doua etapa tratamentul recuperator a fost modificat, obiectivul meu mergând in paralel cu obiectivul kinetoterapeutic urmarit. La acest pacient evolutia a fost mai eficienta datorita capacitatii marite de perceptie a sugestiilor, nivelul de sugestibilitate crescând rapid (vezi graficul 3).
In ceea ce priveste relatile interumane nu s-au intâlnit probleme dificile. Comunicarea s-a dovedit a fi eficienta in demersul efectuat, pacientul imbunatatindu-si capacitatile de interrelationare si integrare in mediul socio-profesional (vezi anexa 6).
Un rol important l-au avut si exercitiile de respiratie libera, exercitiul de respiratie însotit de miscari active ale membrelor inferioare si superioare precum si cele cu rezistenta.
Se contraindica eforturile fizice mari, în special ridicare de greutati precum si expunerile la frig si umezeala, acestea putând duce la reaparitia durerilor.
Graficul numarul 3
4) A patra pacienta – A. E. 40 ani, muncitoare, Bacau, diagnostic de Nevrita Sciatica dreapta consecutiv unei hernii de disc L5 – S1 cu iradiere în membrul inferior drept pe traiectul radacinii L5.
Timp de o luna de zile pacienta a efectuat programul recuperator fara sa arate un interes deosebit. Întrucât atât lipsa interesului pentru recuperare cât si absenta încrederii ca prin aceste mijloace specifice î-si poate recapata functionalitatea coloanei lombare programul nu s-a putut desfasura la nivelul impus de afectiunea respectiva.
Mentionez ca anterior programului de recuperare i s-a explicat pacientei care este cauza afectiunii, mecanismul de producere, perioada de tratament recuperator precum si consecintele neefectuarii programului. Lipsa interesului pentru recuperare a influentat rezultatele obtinute. Dupa testarile efectuate la sfârsitul unei luni de recuperare valorile testingului muscular si articular au înregistrat o mica îmbunatatire.
Persevereanta folosirii mijloacelor kinetoterapeutice si psihoterapeutice au facut ca treptat pacienta sa-si schimbe atitudinea colaborând mai mult în vedereaa obtinerii unor rezultate mai bune.
La activizarea participarii constiente a pacientei un rol important l-a avut imbunatatirea nivelului de sugestibilitate pe masura ce interventia s-a intensificat (vezi graficul 4). Atât relatiile dintre terapeut si pacienta cât si relatiile acesteia cu familia si prietenii s-au ameliorat in urma sedintelor de sugestie si a lucrului individual asupra propriei persoane si a imbunatatirii posibilitatilor de comnicare (vezi anexa 7).
Urmeaza tratamentul recuperator în continuare, care alaturi de cel medicamentos da rezultate favorabile.
Bolnava relateaza ca este multumita de tratamentul recuperator reusind sa-si reia activitatile fizice obisnuite.
Se recomanda în continuare tratament de mentinere si întretinere.
Graficul numarul 4
V.
CONCLUZII
CONCLUZII
Cunoasterea nivelului de sugestibilitate al pacientului, asa cum am vazut pâna acum, poate ameliora calitatea actului recuperator. Este cunoscut faptul ca persoanele mai sugestibile invata mai usor tehnicile de relaxare si beneficiaza intr-o masura mai mare de tehnicile de autoreglare a starilor psihice.
In urma cercetarii de fata ipotezele au fost validate si s-au desprins concluziile:
Masuratorile efectuate ca si lucru cu pacientii au scos in evidenta eficienta imbinarii metodelor de kineoterapie cu cele de psihoterapie (de relaxare prin sugestii pozitive) ducând astfel la o mai rapida recuperare;
Nivelul de sugestibilitate diferit la fiecare subiect s-a resimtit si in gradul de perceptie si acceptare a sugestiilor si ulterior la imbunatatirea comportamentului pacientului fata de terapeut si actul recuperator;
Folosirea tehnicilor de relaxare au creat un teren propice aplicarii sugestiilor pozitive, pacientii fiind mult mai receptivi in stare de relaxare decât in stare normala;
Cunoscâd nivelul de sugestibilitate si actionând cu tehnici specifice se poate contribui eficient la realizarea obiectivelor urmarite de programul kinetoterapeutic;
Sugerez ca ar fi bine ca in viitor sa se faca o obisnuinta in combinarea tehnicilor si mijloacelor apartinând diferitelor domenii pentru un tratament holistic si cât mai optim in folosul pacientilor si cu un grad mare de particularizare.
VI.
ANEXE
Anexa1.
GHID DE INTREB|RI PENTRU INTERVIUL DE EVALUARE
Ce vârsta aveti?…
Ce activitate exercitati?…
Sunteti satisfacut de maseria dvs.?…
@@@
Sunteti implicat intr-o relatie de viitor?…
Cum va intelege partenerul (a) dvs.?…
@@@
Traiti independent de parintii dvs.?…
Va gânditi la casaatorie?…
De ce ezitati?…
Aveti multi prieteni?…
Ce gândesc ei despre dvs.?…
@@@
Cum va inteleg prietenii dvs.?…
Daca a-ti putea schimba personalitatea dvs., care este prima calitate pe care ati vrea sa o aveti?…
………………
Care este principalul defect de care a-ti vrea sa va debarasati? De ce?…
……………..
Ce asteptati de formarea pe care o veti urma?…
…………….
Care sunt principalele dvs. dorinte?…
……………
Anexa 2.
Evaluarea nivelului de sugestibilitate
Pentru evaluarea nivelului de sugestibilitate am folosit micul chestionar al Centrului de Alfagenie Santa Barbara (dupa Anthory si Zaffuto).
Cititi cu atentie afirmatiile de mai jos si incercuiti litera corespunzatoare raspunsului care vi se potriveste cel mai bine:
a) intotdeauna
b) da, aproape intotdeauna
c) uneori
d) nu, aproape niciodata
e) niciodata
Anexa 3.
Antrenamentul Autogen
Sugestia verbala pentru exercitiile din Ciclul I
a. inducerea senzatiei de greutate la nivelul bratului:
“sunt în întregime linistit si cu desavârsire calm”
“toti muschii îmi sunt destinsi si relaxati”
“o liniste placuta ma înconjoara “
“calmul ma inunda “
“nimic nu îmi tulbura linistea “
“simt o pace si o liniste interioara profunde “
“sunt foarte calm si linistit “
“bratul meu drepte greu, din ce în ce mai greu “
“o greutate ca de plumb îmi cuprinde umarul, bratul, mâna si ajunge pâna la degete”
“bratul meu drept este foarte greu “
“bratul meu drept este greu ca de plumb “
“simt liniste si greutate “.
! La fel pentru bratul stâng, piciorul drept si stâng . !
b. generalizarea senzatiei de greutate :
“o liniste placuta ma împresoara “
“calmul ma inunda tot mai mult “
“simt o liniste si o pace interioara “
“sunt complet calm “
“întregul meu corp este destins si relaxat “
“umerii, bratele, mâinile, picioarele, sunt grele, foarte grele “
“întregul meu corp este foarte greu “
“corpul meu este greu, greu ca de plumb “
“linistea si greutatea ma împresoara “
“sunt foarte calm si linistit “
c. inducerea senzatiei de caldura la nivelul bratului drept
“o caldura placuta îmi cuprinde bratul drept “
“o caldura placuta îmi cuprinde bratul drept, mâna dreapta si ajunge pâna la degete
“vasele de sânge se dilata si simt caldura în bratul drept “
“o caldura placuta îmi cuprinde bratul si mâna dreapta “
“bratul meu drept devine cald ca si cum ar fi cufundat într-o baie calda “
“bratul meu drept este învaluit într-o caldura odihnitoare “
“liniste, greutate, caldura“
“linistea si echilibrul ma înconjoara “
d. generalizarea senzatiei de caldura
“întregul meu corp este relaxat, perfect linistit “
“o caldura placuta îmi cuprinde umerii, bratele, mâinile, picioarele ”
“o caldura placuta îmi cuprinde tot corpul ”
“întregul meu corp este scaldat într-o caldura placuta “
“întregul meu corp este cuprins de o caldura placuta ca într-o baie “
“sunt linistit si relaxat”
“linistea si echilibrul ma împresoara “
“sunt în întregime linistit “
“sunt cu desavârsire calm “
“întregul meu corp este relaxat, destins, inert “7
“întregul meu corp este greu “
“simt în tot corpul o greutate coplesitoare “
“corpul este greu si destins ca un arc în repaus “
“o caldura agreabila îmi cuprinde tot corpul “
“tot corpul meu este scaldat într-o caldura placuta si linistitoare “
e. exercitii pentru linistea batailor inimii
“inima mea bate linistit, foarte linistit “
“inma mea bate linistit si egal, împrastiind tot sângele în corp “
“inima mea bate linistit si egal “
“inima parca lucreaza de la sine “
“inima bate linistit si egal “
“sunt perfect linistit si relaxat “
f. exercitii pentru calmarea respiratiei
“respiratia mea devine linistita si rara “
“respir liber si aproape de la sine aerul din jurul meu “
“respir calm si linistit, fara efort “
“respir foarte calm si linistit “
g. exercitii pentru trairea senzatiei de caldura în zona plexului solar
“sunt perfect calm si relaxat “
“sunt perfect linistit “
“abdomenul meu este foarte linistit si relaxat “
“ muschii abdomenului sunt destinsi, orice tensiune dispare “
“plexul solar este cuprins de o caldura placuta “
“plexul solar este cald si relaxat “
h. exercitii pentru inducerea vasoconstructiei în zona fruntii
“îmi simt capul liber si usor “
“muschii fetei sunt relaxati “
“barbia este destinsa si relaxata “
“fruntea devine rece si tot mai destinsa “
“simt cum aerul rece îmi împresoara tâmplele “
“creierul îmi este limpede ca un izvor de munte “
“îmi simt capul foarte limpede “
“sunt perfect linistit si relaxat “
Anexa 4
Anexa 5
Anexa 6
Anexa 7
VII.
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
ALLPORT, G.W., Structura si dezvoltarea personalitatii, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1981.
BIENFAIT, M., Formulaire therapeutique de reeducation fonctionelle, Paris – VI, Maloine SA Editeur, 1972.
CUCU, C.I., Psihologie medicala, Bucuresti, Editura Litera, 1980.
DAFINOIU, I., Sugestie si hipnoza, Bucuresti, Editura SC "{tiinta si Tehnica"SA, 1996.
EN|TESCU, V., CIOFU, I., Dialogul medic-bolnav, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981.
EPURAN, M., Psihologia sportului de performanta. Reglarea si autoreglarea starilor psihice ale sportivilor, Bucuresti, A.N.E.F.S., 1996.
GHEORGHIU, V.A., CIOFU, I., Sugestie si sugestibilitate, Bucuresti, Editura Academiei, 1982.
HOLDEVICI, I., Autosugestie si relaxare, Bucuresti, Editura Ceres, 1995.
HOLDEVICI, I., Psihologia succesului, Bucuresti, Editura Ceres, 1993.
MÂRZA, D., Reglarea comportamentului kinetoterapeutului in functie de caracterul psihologic al diverselor tipuri de pacienti traumatizati – in volumul "Actualitati si perspective in Educatia Fizica, Sport si Kinetoterapie", A.N.E.F.S., Bucuresti, 1998.
MO}ET, D., Indrumator terminologic pentru studentii sectiilor de kinetoterapie, Bacau, 1997.
TUCICOV – BOGDAN, A., Psihologie generala si psihologie sociala, Bcuresti, E.D.P., 1973.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Importanta Cunoasterii Nivelului de Sugestibilitate al Pacientului Pentru Imbunatatirea Rezultatelor Actului Recuperator (ID: 164204)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.