Importanța culturii plantelor medicinale și aromatice [309563]

INTRODUCERE

Importanța culturii plantelor medicinale și aromatice

Pantele medicinale sunt tot atât de vechi ca omul și în prezent (ultima jumătate a secolului XX), [anonimizat] o prețioasă bogăție oferită de natură omului. Aceasta a făcut ca in ultimul timp plantele să fie utilizate din ce în ce mai des in prevenirea și vindecarea a [anonimizat], mult apreciat în contextul măsurilor complexe profilactice și curative are terapeuticii zilelor noastre.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]; unele, neavând un înlocuitor de sinteză reprezintă singura posibilitate terapeutică.

România este una din cele mai bogate țări în plante medicinale și aromatice. [anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat] 300 specii de plante medicinale. [anonimizat], [anonimizat], culegerea, transportul lor se face greu. ”[anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat], în scopul creării unor forme bogate în principii active și specializate în componenți fiziologici activi. [anonimizat], [anonimizat] (analize chimice), [anonimizat]. [anonimizat], putând valorifica terenuri mai puțin propice altor culturi”.

[anonimizat]. El a fost introdus în anul 1820 [anonimizat] a constatat practic că unele plante pot fi folosite în formă foarte diluată pentru a trata unele boli manifestate prin simptome similare celor induse de doze crescute din aceleași plante. Spre exemplu dacă o doză crescută induce senzația de vomă, o [anonimizat], va exercita un efect antiemetic.

Aromaterapia este o [anonimizat], băi, parfumuri, în scopul tratării bolilor și menținerii stării de sănătate. [anonimizat] (prin masajul pielii sau adăugarea la apa de baie). Puterea curativă a substanțelor aromatice se manifestă prin acțiunea directă asupra sistemului nervos central sau prin acțiunea spasmolitică și antiseptică.

[anonimizat] a [anonimizat]. Pe parcursul a numeroase generații care s-au succedat, el a reușit să identifice pe lângă plantele comestibile, pe cele cu efecte benefice asupra sănătății sale, dar și pe cele toxice (folosite la otrăvirea săgeților cu care vânau animalele pentru hrană).

Istoria medicinii își are originea din timpuri străvechi, odată cu începutul folosirii plantelor de către om. Identificarea plantelor cu efect terapeutic a parcurs un drum greu, presărat cu multe victime, deoarece multe dintre ele sunt toxice, otrăvitoare. În toate ținuturile există specii toxice, care luate intern în diferite cantități produc intoxicații severe, delir sau chiar moartea. Vindecarea bolilor prin folosirea plantelor a devenit o îndeletnicire, constituind unul din pilonii medicinii și farmaciei, cu o importantă funcție socială.

Istoria culturii plantelor medicinale și aromatice este asociată cu evoluția civilizațiilor. În toate regiunile lumii, istoria arată că aceste plante au ocupat încă din cele mai vechi timpuri un loc important în medicină, compoziția parfumurilor și a preparatelor culinare.

Asirienii și babilonienii au întocmit cu cca 5000 de ani î.e.n. un dicționar de plante medicinale și aromatice. „Din vestigiile aflate în British Museum din Londra, reiese faptul că asirienii cultivau macul încă din anul 2700 î.e.n. și foloseau menta încă din anul 1200 î.e.n. (O. Cosocariu, 1986)”.

China este leagănul fitoterapiei, India, Orientul Mijlociu, în special în perioada arabo-musulmană, Egiptul, Grecia, Roma antică sunt civilizații în perioada cărora utilizarea plantelor medicinale și aromatice a ocupat un loc de cinste. Gravuri și papirusuri atestă utilizarea mentei, anasonului, chimenului, coriandrului în Egipt în urmă cu 5000 de ani. Din tăblițele de argilă sumeriene învățăm că locuitorii vechii Mesopotamii cultivau fenicul, cimbru, coriandru, iar grecii și romanii moștenesc și dezvoltă aceste cunoștințe. Hipocrat din Kos, Theophrast, Pliniu amintesc în mod regulat în lucrările lor proprietățile terapeutice a numeroase specii de plante.

În Evul Mediu plantele aromatice au fost utilizate în mare măsură la mascarea mirosurilor alimentelor, cu precădere a cărnii, a cărei prospețime nu era garantată întotdeauna.

În Franța la sfârșitul secolului al VII-lea, prin promulgarea celebrului său capitol din Villis, Carol cel Mare a cerut cultivarea unui anumit număr de plante medicinale și aromatice în toate grădinile domeniului regal. Aceste specii vor fi apoi cultivate, în principal în grădini ca legume sau ierburi aromatice pentru nevoile zilnice în bucătărie, și utilizate în principal proaspete, în timp ce plantele medicinale au fost uscate în vederea comercializării în farmacii.

Odată cu dezvoltarea tehnicii științifice, multe din proprietățile plantelor, până în acel moment doar presupuse, se confirmă. Fitoterapia recâștigă interesul, plantele aromatice autohtone sau introduse în cultură revin în grădinile parfumate, ornamentale, în stâncării, borduri sau chiar ca plante izolate.

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI GENERALE REFERITOARE LA CULTURA DE
LAVANDĂ

1.1. Scurt istoric al culturii Lavandei

Lavanda, plantă medicinală, apare la origine sub denumirea Lavandula stoechas sau Lavandula spica, având rădăcinile în vremea romanilor, care o foloseau ca parfum, pentru băi și pentru îngrijirea rufelor. Astfel pretutindeni de-a lungul Mediteranei se dezvoltă utilizarea plantei, regăsindu-se printre ”plantele prețioase” ale naturaliștilor romani, citată în mod special de Pliniu.

Lavanda este cultivată de peste 2500 de ani. În Antichitate a fost folosită în procesele de mumificare și, totodată, ca odorizant, pentru a înlătura mirosurile dezagreabile. Primii promotori au fost egiptenii, fenicienii și popoarele arabe. În Europa, lavanda a fost răspândită tocmai din Grecia în jurul anilor 600 î.Hr., fiind astfel întâlnită și în următoarele țări: Franța, Spania, Italia și Anglia. Speciile de levănțică engleză nu s-au dezvoltat în Anglia, ci mai degrabă au fost aduse aici începând cu anul 1600, atunci când plantele de lavandă își făceau drumul spre America.

Romanii foloseau uleiurile de lavandă pentru baie, gătit și parfumarea aerului. Florile erau apreciate pentru efectul lor tonic, liniștitor și mirosul repelent. Ulterior, plantele de lavandă uscată au fost folosite în amestecuri de fumat și ca plante medicinale.” „Lavanda este menționată de multe ori și în Biblie, nu cu denumirea de lavandă, ci cu numele folosit la acea vreme – nard, ce provine de la numele grecesc de lavandă, naardus, după orașul sirian Naarda. Totodată, unii creștini antici aveau credința că lavanda a fost luată din Grădina Edenului, de către Adam și Eva, dar susțineau că mirosul acesteia a apărut ulterior. Și anume, potrivit legendei, hăinuțele Pruncului Iisus au dăruit acest miros lavandei atunci când Fecioara Maria le-a așezat la uscat într-un tufiș. Toate acestea explică de ce lavanda era considerată o formă de protecție împotriva răului. În acest sens, în multe case creștine, o cruce din flori de levănțică era atârnată deasupra ușii în semn de ocrotire.”

„Istoria monarhiilor europene este de asemenea, plină cu istorisiri despre lavandă. Carol al VI-lea al Franței cerea perne umplute cu lavandă oriunde mergea, iar regina Elisabeta I a Angliei considera indispensabilă mierea de lavandă la masă; ea a solicitat, de asemenea, flori de lavandă proaspete, disponibile în fiecare zi a anului. Ludovic al XIV-lea a iubit, de asemenea lavanda și s-a scăldat în apa impregnată cu parfumul ei. Regina Victoria a folosit un deodorant de lavandă, la fel ca și regina Elizabeta I și a Il-a . «Levănțică a fost condimentul preferat în bucătăria englezească din perioada dinastiei Tudor și cea elisabetană, nelipsind din preparatele de vânat, din fripturi și din salatele de fructe. De asemenea, levănțică se presăra pe deserturi sau, pur și simplu, se făceau bomboane de levănțică» (Judyth McLeod în cartea Lavender, Sweet Lavender, Paperback Revised edition July 1, 2000).

„Când spui lavandă, spui parfum. Lavanda, aurul violet. Este culoarea prin excelență a peisajelor Provence-lui.” Regiunea Provence este renumită pentru lanurile de levănțică parfumată, iar locuitorii zonei sunt experți în culesul și distilatul acestor flori. Fiecare familie din această zonă a Franței are propriul lan de lavandă, iar una dintre aceste familii de soi – familia Lincele au pus bazele celui mai parfumat muzeu din Europa: Muzeul Lavandei.

O legendă spune că „Lavandula, care era o zână frumoasă, blondă și cu ochi albaștri, se născuse între lavandele sălbatice de munte din Lure. într-o zi când ea căuta un loc pentru a se așeza cu caietul ei plin de peisaje, zâna se opri în fața paginii cu Provence și începu să plângă văzând aceste terenuri necultivate și lacrimi fierbinți de culoarea lavandei au pătat pagina deschisă. Dorind să ascundă această mică dramă, zâna șterse ochii ei albaștri, dar se produse un efect contrar, prin care picături fine de lacrimi se mai împrăștiară încă pe pagina deschisă. Disperată, zâna trase atunci peste această Provence o mare bucată de cer albastru pentru a acoperi toate aceste pete! Din acea zi, lavanda crește pe aceste terenuri și fetele blonde din acea regiune au în irișii ochilor albaștri irizări de culoarea mov a lavandei, mai ales când la sfârșit de amiază în zilele de vară ele privesc cerul metalic care cade peste câmpul cu lavandele în floare”.

Așa se face că, din înaltul Alpilor Maritimi și până în largul mării, pe insula călugărilor St. Honorat, trecând prin numeroasele piețe din târguri și târgușoare, levănțica își propagă intensa ei aromă. Astfel, arealul preferat al lavandei se plasează în Alpii francezi, la o altitudine cuprinsă între 700-800 m și se extinde în Alpii de jos, până în Italia și Spania. „Alpii oferă vizitatorului un imens teritoriu natural, văi și platouri, păduri și poteci, râuri, sate și cătune. De un albastru nedeslușit și nehotărât, bătând spre nuanțe de mov, întrevederea cu lavanda este în primul rând vizuală, iar apoi, puternic olfactivă. Grație impactului său extrem de puternic emoțional, lavanda alunecă de la natural către cultural, în lunile Iunie și Iulie, când este înflorită și întreaga lume vine să o admire în cunoscuta regiune Provence. Descrisă cândva ca «sufletul regiunii Haute-Provence», lavanda a colorat platourile înalte și a adus prosperitate în viața satelor, încă din Evul Mediu.”

„Lavanda era una dintre cele 44 de ierburi mediteraneene pe care călugării de la St. Honorat le puneau în lichiorul-medicament a cărui rețetă numai ei o cunoșteau. Un fel de variantă sudică a bitterului suedez, acest digestiv călugăresc din Mediterană, pe care și azi îl fac monahii din insulă, o insulă celebră, deopotrivă, pentru al său limoncello și pentru vinul preparat în pivnițele vechi de sute de ani. Dar cine mai știe azi că, numai cu o jumătate de secol în urmă, pe când călugării din insulă începuseră a îmbătrâni și prea puțini tineri își mai aflau vocația acolo, de la Avignon a venit vorba să se taie viile. Nu, nu era nici un fel de reflex…târziu zamolxian. Nici n-ar fi avut cum. Doar că gârbovii călugări nu mai puteau munci la vie. În locul butucilor de viță s-a plantat lavanda. Câștigul era mai mic pentru mănăstire, dar munca mai ușoara și viața mai plină de parfum. Azi, din întinsele grădini cu levănțică de pe insula monahilor au mai rămas câteva straturi pline de culoare; și vițe noi și-au implantat rădăcinile în pământul roșu. Faima vinului de St. Honorat a crescut și-a ajuns, cred, aproape la fel de mare ca și cea a lavandei din întreaga regiune Provence.”

„Când privești rândurile aliniate soldățește ale lavandei prin parcurile Nisei ori delimitând grădinile de zarzavaturi de plantațiile de măslini și lămâi la Menton, ori pe culmile ce urcă mai sus de Grasse (cetatea-mamă a parfumurilor), le admiri, fără să-ți imaginezi măcar că se muncește la un petic de levănțică tot atât de mult ca la un strat de tomate: rărit, plivit și toate celelalte eforturi care fac parte din rutina grădinarului.”

Cam pe la sfârșitul lunii Iunie, lavanda înflorește, întâi timid, apoi vibrant și într-un final copleșește. Culoarea mătăsoasă, drăgăstoasă, de un albastru deschis ca al ochilor de copil, se amplifică spre violet, și mai apoi dă impresia că arde peste munți. Odată cu adâncirea culorii, și parfumul ei devine mai compact, mai intens.

„Orașul Grasse are un rol determinant în istoria lavandei. Aici a apărut în secolul al XVII-lea o nouă modă, cea a articolelor din piele parfumată, ceea ce a condus la apariția breslei maeștrilor parfumeri, care a devenit independentă de cea a tăbăcarilor în 1759. Crearea companiei Antoine Chiris, creată în anul 1768, la Grasse (care avea să devină capitala parfumurilor și care avea fabrici în mai multe țări – Franța,Italia și Algeria), face ca cererea de lavandă și de plante aromatice din zonele rurale să crească simțitor.

Începând cu secolul al XVIII-lea, lavanda este regăsită în textele științifice, datorită folosirii ei în scopuri terapeutice sub formă de uleiuri esențiale, atât intern, cât și extern, mai ales ca urmare a epidemiei de ciumă din Provence. In acest sens, conform unei legende, se spune că „patru hoți cutreierau Franța, în perioada anilor 1700, jefuind morminte și deposedând de lucruri oamenii care căzuseră victime ale ciumei. La început, autoritățile i-au neglijat, crezând că ei vor fi curând morți datorită acelei boli îngrozitoare. Dar timpul trecea și ei continuau să prade și să jefuiască, părând să rămână imuni la ciumă. într-un final, autoritățile i-au capturat și trebuia să-i omoare, în afară de cazul în care ei divulgau secretul lor, și anume. «Cum puteau ei evita molipsirea de ciumă?». Hoții au hotărât să divulge secretul lor și, spre uimirea tuturor, ei au mărturisit că proveneau dintr-o familie de parfumeri care crease un oțet din ierburi ce îi proteja de această boală cruntă. Lavanda era un component cheie în această faimoasă rețetă, care a fost folosită până la sfârșitul anilor 1800.”

Apogeul culturii și culesului lavandei se situează între anii 1900 -1950, datorită prezenței din belșug a mâinii de lucru și modului de întreținere a câmpurilor (prin trecerea turmelor de oi, care netezeau terenul). În această perioadă se impune tehnica de înmulțire prin butași la levănțică și cresc eforturile de a găsi plante cu randament crescut ca esență și ca adaptare la condițiile geografice. Felix Eysseric(1902-1988) a creat în 1952 la Nyons primele utilaje destinate exploatării lavandei și anume prima mașină destinată tăierii lavandei. Cu timpul, spre anii ’50, datorită deplasării culturilor, preferinței pentru culturile de levănțică (randament mai mare la obținerea de ulei esențial) și utilizării produselor de sinteză, mai puțin costisitoare, consumul de ulei esențial de lavandă a scăzut și suprafețele cultivate cu lavandă au început să se diminueze. Lavanda rămâne însă de neînlocuit în două domenii de prestigiu ale istoriei sale: parfumeria și sfera medicală (fitoterapie și aromaterapie).”

În România, lavanda a început să fie cultivată destul de recent, în jurul anului 1950, odată ce agricultorii au constatat că pot obține un randament mai bun al terenurilor agricole și a luat amploare după anul 1970, când se cultivau câteva sute de hectare. Primele tufe de lavandă și în special de lavandin au fost găsite izolate în jurul capitalei, după care au avut parte de o extindere în culturile din sudul și vestul țării, astfel că, în anul 1990, existau peste 3.000 de hectare cultivate. În ultimii 15 ani, defrișările iraționale au redus vehement suprafețele cultivate cu lavandă, rămânând aproximativ 420 de hectare, majoritatea în județele din sudul țării. Cele mai favorabile zone de cultură în țara noastră se întâlnesc în Câmpia Timișului, Dealurile Vestice, Câmpia Olteniei, Câmpia Burnazului, Câmpia Bărăganului, Podișul Dobrogei, Podișul Transilvaniei.

În Județul Timiș, înainte de anul 1990 se cultiva lavandă pe o suprafață de aproximativ 240 ha (în localitățile Seceani, Ciacova, etc), iar în prezent, deși ar avea asigurată piața de desfacere, se cultivă doar pe câteva sute de mp.

Tot înainte de revoluție, în Banat au existat 200-300 de hectare de lavandă. Acestea au fost însă convertite la agricultura extensivă bazată în mare parte pe cereale și astfel în 20 de ani horticultorii experimentați s-au pierdut și în prezent este destul de dificilă găsirea unui ajutor de specialitate.

1.2. Importanța economică a culturii Lavandei

„Lavanda este folosită ca plantă medicinală din vremuri imemoriale, iar proprietățile terapeutice ale uleiului eteric extras din florile acesteia au fost descoperite la începutul secolului al XX-lea, de către chimistul englez Rene Gattefosse care s-a vindecat de o arsură gravă fără să rămână cu semne.”

Pe de-o parte, importanța economică a lavandei rezidă din numeroasele posibilități de utilizare a acesteia cu precădere în sfera medicală, în două dintre domeniile de o importanță mondială: fitoterapia și aromaterapia.

„Fitoterapia este o ramură a terapiei naturiste care folosește plantele și preparatele din plante ca mijloc de tratare a bolilor”. În acest sens, se poate spune că lavanda are o însemnătate colosală, având în vedere beneficiile pe care le poate aduce ca plantă medicinală. În cadrul fitoterapiei, pentru a obține efectul maxim al substanțelor care se găsesc în plantele de lavandă, se pot utiliza diverse procedee de preparare, cum ar fi: infuzia, decoctul, maceratul, tinctura, oțeturile aromatice, inhalațiile, băile din plante și altele. Respectând modalitățile de preparare și urmând un tratament regulat, rezultatele vor fi extrem de satisfăcătoare.

„Aromaterapia este una dintre ramurile Fitoterapiei, ea folosind materiale aromatice pe bază de plante, cunoscute ca uleiuri volatile, eterice, uleiuri esențiale sau aromatice, scopul lor fiind acela de a îmbunătăți starea de spirit sau chiar sănătatea oamenilor. Lavanda este des întâlnită sub formă de uleiuri esențiale și eterice, care dacă sunt folosite în doze regulate și fără exagerări, au un efect foarte benefic, mențin și întrețin starea de sănătate, energizează, stimulează și relaxează organismul, eliberându-l de stres.”

Lavanda se cultivă pentru inflorescențe (Lavandulae flos, Lavandulae angustifoliae flos, Flores Spicae) utilizate în stare proaspătă sau uscată, iar de la lavandin se folosesc inflorescențele proaspete (Lavandulae hibridae flos).

„Florile proaspete conțin între 0,7 și 1,4 % ulei volatil, iar raportat la planta uscată, poate ajunge la 11,3 %. Prin uscare o parte din uleiul volatil se pierde (apreciat 35 – 47%), astfel că florile uscate au în medie până la 1,5% ulei volatil (U. Stănescu și colab., 2001), cu limite între 1 – 3 %, mai rar până la 2 – 6 % (V. Cucu și colab., 1982, V. Istudor, 2001, A. Flower, 2004). Componentul principal al uleiului volatil din florile de lavandă este linaloolul, liber sau esterificat (mai ales ca acetat). Calitatea acestui ulei volatil este dată în principal de proporția de acetat de linalil, care în medie este de 30 – 40 %, însă poate ajunge la peste 50 % (E. Gildemeister și F. Hoffman 1961, citați de V. Cucu și colab., 1982). Conținutul în alcooli liberi, exprimat în linalool, este cuprins între 40 – 60 %.”

Comparativ cu lavanda, florile de lavandin (hibrid între cele două specii) au conținutul în ulei volatil ceva mai mare (2 – 3 % în flori uscate), însă este mai sărac în esteri, mai bogat în camfor, având mirosul camforat mai puțin fin (decât uleiul de lavandă).

A. Mihalea, 1975, a constatat o corelație pozitivă între numărul de flori pe inflorescența de lavandă și conținutul în ulei volatil. Nu s-a constatat corelație între culoarea florilor și calitate. In Farmacopeea Romans figurează Aetheroleum lavandulae (ulei de lavandă), obținut prin distilare cu vapori de apă, din inflorescențe de lavandă, cu un conținut de 35 – 55 g % esteri exprimați, în acetat de linalil.

Pe de altă parte, importanța economică a plantelor de lavandă reiese din diversitatea formelor de utilizare ale acestora. Astfel, lavanda poate fi întrebuințată cu succes și în domenii precum: amenajarea spațiilor verzi , industria parfumeriei, dezinfecție, dezinsecție naturală, cosmetică, industria alimentației și dulciurilor, apicultură.

Uleiul volatil de lavandă este un aromatizant puternic, utilizat în parfumerie și cosmetică, însă are și utilizări medicinale. Se utilizează în tulburări digestive, având acțiune carminativă, ca sedativ central în cefalee, ca stimulent general, aromatizant și corectiv. Are acțiune antiseptică și cicatrizantă, folosindu-se la vindecarea rănilor, a reumatismului etc. Uleiul de lavandă intră în compoziția unor produse farmaceutice (inhalant. etc.) și a oțetului aromatic (cu care se fac fricțiuni în caz de răceală, gripe și stări febrile). Florile de lavandă au acțiune carminativă și slabe efecte stimulente nervoase etc. Florile se folosesc sub formă de infuzie, acțiune calmantă asupra sistemului nervos. Ceaiul din flori de lavandă se folosește în tratarea bolilor de rinichi și ficat, împreună cu alte plante, mărind diureza și secreția biliară. Datorită acțiunii sedative, florile de lavandă se folosesc în componența ceaiului pentru bolnavii hipertensivi. Florile se folosesc în compoziția țigărilor antiastmatice. Lavanda se utilizează și în amestecul pentru băi aromatice pentru parfumul plăcut ce-1 dă apei, precum și pentru acțiunea ei calmantă, antiseptică și cicatrizantă a rănilor.

Industria care valorifică la maxim potențialul lavandei este industria parfumeriei. Și nu întâmplător, pentru că lavanda este o plantă ce dispune de calități olfactive excepționale, putând parfuma absolut orice, începând de la săpunuri, la detergenți, deodorante, creme, loțiuni și chiar hârtie igienică. În parfumerie, lavanda este utilizată mai ales în cazul parfumurilor bărbătești, dată fiind aroma sa ușor recognoscibilă, puternică și rezistentă .

Lavanda creează o adevărată industrie a dulciurilor, având în vedere multitudinea

de forme în care se găsește aroma ei inconfundabilă și pătrunzătoare. Florile de levănțică pot fi folosite pentru decorarea brioșelor, torturilor, dar și a altor prăjituri. Extractele de levănțică pot fi aplicate în compoziția diferitelor bomboane, pentru prepararea zahărului de lavandă sau pentru aromarea ciocolatei. Totodată, levănțică oferă o aromă dulce și florală oricărui fel de mâncare; în unele colțuri ale lumii aceasta este utilizată pentru parfumarea și aromatizarea laptelui de oaie, a laptelui de capră și implicit a brânzeturilor rezultate din acest lapte.

Datorită aspectului ei și a mirosului pe care îl emană, lavanda creează un puternic impact vizual și olfactiv, fapt pentru care este des întâlnită ca plantă ornamentală în grădini, parcuri, terase sau curțile interioare ale caselor. Aceasta decorează foarte bine stâncăriile, zidurile, putând fi folosită și în borduri, rondouri sau în pete de culoare, oferind spațiilor lumină, culoare și un miros puternic, plăcut și relaxant. Totodată, plantele de levănțică sunt frecvent întrebuințate ca flori tăiate uscate sau proaspete, ori sunt utile la crearea diverselor aranjamente florale, în combinație cu alte flori.

Este considerată una din cele mai tonice plante pentru sistemul nervos. Infuzia de lavandă combate chiar melancolia (stările depresive). Lavanda se folosește în producerea unor medicamente sedative (Nervoflux), colagoge (Chol-Traw, Cholagutt-N), antireumatice de uz intern (Dolo-Cylo1). Florile se utilizează ca insectifug, alungă moliile parfumează hainele. Uleiul de lavandă este foarte mult folosit în industria parfumurilor și cosmetică, a detergenților și porțelanurilor, uleiul fiind un valoros dizolvant și fixator de vopsele. După cum s-a arătat, ea poate fi folosită și ca plantă fitoameliorativă.

Lavanda este o apreciată plantă decorativă și meliferă, obținându-se 100 – 120 kg/ha miere, cu o bună capacitate nectariferă și o înflorire eșalonată pe o lungă perioadă de timp, în intervalul Iunie – Iulie – August. Capacitatea nectariferă situează lavanda printre cele mai valoroase plante melifere din flora erbacee. Nectarul său plăcut parfumat, cu o concentrație în zahăr la maximum de înflorire de 45-48%, este foarte atractiv pentru insecte, producția de miere fiind evaluată la 50-100 kg/ha.

1.3. Originea și aria de răspândire

Lavanda este originară din sudul Europei, având centrul de răspândire partea apuseană a bazinului mediteranean, de la răsărit până la coasta Dalmației și în Grecia (E. Faun, 1995). Crește spontan și se cultivă pe suprafețe mai mari în Grecia, Franța, Italia, Spania, Africa de Nord, iar în Orientul Apropiat ajungând până în India. Cele mai mari suprafețe cu lavandă se întâlnesc în Franța, urmată de fosta Iugoslavie, Bulgaria, Spania, țări care sunt principalele producătoare a produsului vegetal. La noi în țară, deține suprafețe mai mari în sudul și sud vestul țării, iar prin grădini se cultivă și în alte zone agricole.

De mai bine de două secole, lavanda este o veritabilă emblemă a regiunii Provence, din sudul Franței. Drumul lavandei, așa cum este numit, ar putea fi considerat urmașul modern al Drumului mătăsii. Indiferent de anotimp, câmpurile nesfârșite de lavandă spun povestea plină de farmec a fragilei plante de munte cu proprietăți miraculoase, al cărei renume a făcut, de-a lungul timpului, înconjurul lumii.

Datorită variabilității genetice și adaptabilității ecologice mari, lavanda poate fi cultivată cu succes și în afara arealului său natural, în diverse părți ale lumii, însă în zone cu expoziție însorită și ferite de vânturi puternice și de curenți reci.

1.4. Caracterizarea botanică

”Numele botanic al celei mai cunoscute și apreciate specii de lavandă este Lavandula angustifolia sau Lavandula officinalis (Lavandula vera). Italienii îi spun lavanda, spaniolii: lavanda sau espliego (adică spicușorul, din lat. spiculum), francezii: lavande, grecii: levanta (Λεβάντα) și englezii: lavender.”

Numele este de origine latină, lavare înseamnă «a spăla»; aluzie la băile cu plante de levănțică, fiind utilizată și ca aromatizant. ”În latina populară circula pluralul lavandaria, «lenjerie de spălat» (din lavandarius = «care trebuie spălat»), care a dat în spaniolă, de pildă, lavanderia = «spălătorie» și lavandero/lavandera = «spălător», «spălătoreasă», iar în franceză, lavanderie, «atelierul unde se pregătește leșia» și lavandier/lavandiere = «spălător», «spălătoreasă». Denumirea de levănțică s-a format în limba română, ca diminutiv de la lavandă, ca o traducere a lui Lavandula, numele științific pe care i l-a dat lavandei, în sec. XVIII, naturalistul suedez Karl von Linné, probabil de la forma lavendula apărută în latina medievală.”

„Lavanda este un semiarbust înalt de 30-100 cm. Tulpina este lemnoasă, puternic ramificată de la bază, formând o tufă cu aspect globulos, înaltă de 30-70 cm”. Ramificațiile bătrâne sunt lignificate, brune cu scoarța exfoliată, cele tinere sunt patrunghiulare, pubescente, iar coloritul general este verde cenușiu. Ramificațiile care poartă inflorescențe au 25 – 30 cm lungime și poartă frunze numai în partea inferioară, iar cele sterile sunt mai scurte și foliate complet. „Din mugurii de pe tulpină pornesc lăstari pe care se formează florile. În primii ani, lăstarii au 25 cm lungime, iar pe măsură ce plantele îmbătrânesc, lăstarii sunt mai scurți (10 cm). Lăstarii poartă în vârf inflorescențe spiciforme, cu flori de culoare albă-violetă, albastră mov-închis.”

Frunzele lavandei sunt dispuse opus, întregi, sesile, linear-lanceolate, acute, pe margini ciliate, cu marginea răsucită în sus. Cele inferioare fiind de culoare cenușie, de 1-2 cm lungime și 1,5-2 mm lățime, pe ambele fețe pubescente, cu peri ramificați, stelați, iar cele superioare cenușii-verzui, de 2-3,5 cm lungime si 3-6 mm lățime, mai puțin păroase. Frunzele lavandei nu cad toamna la sfârșitul vegetației, ci schimbarea frunzelor se realizează treptat, în timpul perioadei de repaus, când o parte din frunzele bătrâne se usucă și cad.

Florile sunt dispuse în partea terminală a ramurilor în inflorescențe asemănătoare cu un spic (3 – 7 cm lungime), formate din 3 – 8 pseudoverticile, fiecare cu 2 – 7 flori labiate, scurt pediculate. Florile sunt compuse dintr-un caliciu cilindric (5 – 6 mm lungime) cu 4 dinți scurți, albăstrui, des, păros și glandulos; corola de cca 10 mm lungime, albastră, cu labiul superior adânc, bilobat, iar cel inferior cu 3 lobi înguști; androceul din 4 stamine dispuse în tubul corolei; gineceul cu ovar superior, la baza căruia se găsește glanda nectariferă ,disciformă, stilul de 3 – 3,5 mm lungime și stigmatul inegal bifurcat. Înflorirea are loc în lunile iunie – iulie. ”Polenizarea este alogamă entomofilă, după cum s-a arătat, fiind o valoroasă plantă meliferă. Fructele sunt nucule, brune, lucioase, ovoidale, de cca 2 mm lungime și 1 mm grosime, grupate câte 4 la baza caliciului persistent; MMB este de cca 0,9 – 1 g.”

Semințele lavandei sunt tari, acoperite cu o membrană slab permeabilă, fapt pentru care germinează și răsar într-o perioadă îndelungată. După răsărire plantele de lavandă formează tufe, ca urmare a apariției de noi ramificații, sporind totodată producția de inflorescențe. Creșterea numărului de ramificații ajunge la un nivel maxim, după care acestea încep să se usuce, ceea ce impune ca periodic, o dată la 7-10 ani, să se execute lucrările de întreținere.

„Levănțica este foarte bine cunoscută datorită florilor sale tubuloase, albastre, puternic parfumate, dispuse în spice, pe tulpini drepte rigide.

Este în egală măsură și un arbust decorativ, ale cărui frunze gri, uneori sectate, împrăștie o aromă caracteristică. Florile pot fi uscate și își conservă foarte multă vreme parfumul.

Pentru a obține cele mai bune rezultate, se vor culege chiar înainte de înflorire, când sunt încă sub formă de boboci.”

Florile dețin o „corolă bilobată, violetă, albastră, lobul superior cu 2 crestături, cel inferior cu 3 straturi, stamine libere, caliciul cilindric 5-dințat. cu 13-15 nervuri, albastru păros, plăcut mirositoare, dispuse 2-10 în verticile reunite într-o inflorescență spiciformă, lungă pană la 10 cm, fără peduncul; frunzele opuse, foarte înguste, cu margini revolute, nedivizate sau divizate.”.

”Descrierea botanică a plantei, organelor florale. Kohler's Medizand Pflazen, 1887

A. Plantă cu flori. 1. Segment de inflorescență (pseudoverticil) cu caliciul (sepalele) în

creștere; 2. Segment din spicul floral cu 2 flori; 3. Floare deschisă; 4. Secțiune longitudinală a florii deschise; 5. Stamină; 6. Stamină deschisă; 7. Polen; 8. Ovar; 9 Gineceu ; 10. Partea inferioară a gineceului cu ovar; 11. Sămânța; 12, 13. Sămânța în secțiunea transversală și longitudinală.”

„Lavanda este o plantă alogamă, entomofilă și prin înmulțire generativă produce numeroși indivizi cu variabilitate morfogenetică chimică și cu eficiență economică diferențiată”. „înmulțirea prin semințe determină varietatea de culoare, deoarece se produce o segregare puternică. Varietatea culorilor reflectă neuniformitatea în ritmul de dezvoltare a plantelor și diferențe în producția de ulei volatil. Din acest motiv, este recomandată înmulțirea vegetativă, deoarece aceasta permite obținerea unui material mai uniform (Gh.V. Roman, 2002).”

Ca una dintre cele mai iubite plante odorifere, levănțica îmbracă cu bună dispoziție grădinile, parcurile, ori terasele și curțile interioare ale caselor, locuri în care mirosul lor va fi apreciat. Totodată, fiind o plantă obișnuită în condiții de uscăciune, prezintă în general frunze suculente sau ceroase, adesea cu o tentă de un gri-argintiu, care le permite să suporte lipsa de apă.

1.5. Clasificarea Lavandei

Regnul Labiatae

Clasa Magnoliopsida

Ordinul Lamiales

Familia Lamiaceae

Genul Lavandula

Lavandula L. este un gen de plante din familia Lamiaceae, native din regiunea mediteraneană până în Africa tropicală și în regiunile sud-estice ale Indiei. Genul Lavandula cuprinde cca 30 de specii erbacee perene sau subfrutescente. Pentru cultură, cea mai importantă este Lavandula angustifolia Mill. (sin. L. vera DC, L. officinalis Chaix et Vill). Această specie are mai multe varietăți, din care cea mai importantă este var. delphinensi (lavanda mică), apoi var. fragrans (lavanda mijlocie) etc. Mai puțin răspândite sunt: Lavandula latifolia (L) Medic (sin. L. spica L.), numită lavanda spaniolă; Lavandula hybrida (L. intermedia), numit Reverșon (lavandin, sau lavandă englezească), un hibrid între L. angustifolia și L. latifolia; Lavandula lanata Boiss (cultivată în Spania).

”După A. Laza și G. Rácz, 1975, L. angustifolia Mill. are 2n = 36, 42, 48,50, 54, L. angustifolia Mill. este o specie europeană, crește spontan în bazinul mediteranean (sudul Franței, Italiei, Spaniei și Greciei), pe versanții meridionali ai Alpilor francezi, între 700 – 1800 m. L. latifolia (L.) Medic. crește în același areal însă la altitudini mai mici (ex. în Alpii francezi intre 400 – 700 m), iar la limita între cele două specii (600 – 800 m) apare hibridul natural reverșonul((lavandinul) (E. Coiciu G. Râcz, 1962). La noi în țară se cultivă
specia L. angustifolia Mill. care produce un ulei volatil de calitate superioară, însă este mai puțin productivă și mai pretențioasă le condițiile pedoclimatice decât L. hybrida (lavandin). Lavandinul se cultivă sporadic prin grădini. Este mai tardiv cu 10 – 14 zile decât L. angustifolia Mill.

Din Lavandula angustifolia Mill. se cultivă soiul „Codreanca" (din anul 1992)
și soiul local (populația) "De Moara Domnească" (din anul 1973), iar din Lavandula hibrida se cultivă soiul local (populația) „De Brănești" (din anul 1970).”

Alte specii atractive și cultivaruri

1.6.Cerințe față de factorii de mediu

Plantele se dezvoltă normal în măsura în care fiecare factor de mediu este asigurat la un anumit nivel cantitativ, considerat ca valoare optimă și care se află între două praguri de toleranță, minim și maxim, iar valorile aflate în afara acestui interval cauzează moartea plantelor.

1.6.1. Lumina

Lumina reprezintă unul dintre principalii factori care influențeză viața tuturor plantelor Lavanda este o plantă iubitoare de lumină, lipsa luminii va avea o influență negativă asupra tuturor elementelor de productivitate, inclusiv asupra calității producției, prin reducerea conținutului în acetat de linalil, unul dintre componenții majori ai uleiului volatil conținut de inflorescențele lavandei. Plantele crescute în locuri însorite au tufe mai mari, cu de 3 ori mai multe inflorescențe și înfloresc mai repede decât cele crescute în locuri umbrite. Lumina este cea care determină formarea cantității de masă foliară, și, totodată, provoacă și influențează asimilarea și producerea uleiului volatil.

Lumina intensă va determina o creștere viguroasă a lavandei și va ajuta la dezvoltarea inflorescențelor cu un conținut mai ridicat în linalool și esterul acestuia, acetatul de linalil; florile vor fi mai intens colorate, parfumul mai puternic, iar întreaga plantă va beneficia de o stare fitosanitară foarte bună.

Astfel, fiind o plantă pretențioasă față de lumină, este necesară amplasarea lavandei în locuri cu expoziție însorită, unde zilnic poate beneficia de lumină directă timp de cel puțin 4-6 ore .

1.6.2. Aerul

Aerul are o influență directă asupra plantelor, asupra procesului de creștere și fructificare nu numai prin componentele sale, ci și ca urmare a mișcării vânturilor.

Prin urmare, în momentul înființării unor culturi de lavandă, trebuie avute în vedere tăria, viteza și direcția dominantă a vânturilor din zonă, deoarece acestea pot provoca daune însemnate, precum ar fi: deformarea tufelor și florilor de lavandă sau chiar și ruperea ramurilor tinere și nelignificate ale acestor plante.

Lavanda se arată rezistentă față de condițiile de temperatură ridicate și chiar „prezintă rezistență la secetă, cu excepția perioadei de răsărire a semințelor sau de prindere a răsadurilor la transplantarea în câmp.”

1.6.3. Apa

Față de umiditate, lavanda este mai puțin pretențioasă, suportând bine seceta, datorită înrădăcinării adânci, a frunzelor înguste și pubescente. Planta are o foarte mare plasticitate ecologică, fiind răspândită și în afara arealului ei de origine. Cerințe mai ridicate față de apă are la germinația semințelor sau după plantare înainte de înflorire. În perioada înfloririi și la recoltare, precipitațiile sunt dăunătoare.

În România, care este o țară aflată într-o zonă cu climă temperat-continentală, pentru plantele de lavandă cultivate în câmpuri, grădini și parcuri, necesarul de apă este asigurat în toate zonele geografice unde precipitațiile medii anuale sunt cuprinse între 500- 1000 mm, atâta timp cât în cele 3 luni (Iunie – August), în care se desfășoară perioada de vegetație, precipitațiile să fie cuprinse între 380 – 420 mm.

Cerințele cele mai mari sunt în perioada Iulie-August, atunci când temperaturile, evaporația solului și transpirația plantelor de levănțică sunt cele mai intense.

Având în vedere faptul că lavanda este o specie cu rezistență moderată la secetă, în perioada verii se recomandă irigarea prin picurare. Udarea periodică trebuie făcută pentru a menține pământul reavăn, dar necesită foarte mare atenție, deoarece executată în exces va avea un impact negativ asupra lavandei, aceasta va suferi prin putrezirea rădăcinilor, ceea ce va pricinui îmbătrânirea și uscarea rapidă a tufelor.

Totodată, semințele de lavandă vor răsări doar atunci când stratul superficial de sol în care sunt încorporate va avea umiditatea suficientă. De asemenea, în cazul producerii de butași înrădăcinați, pentru lavandă umiditatea este un factor determinant, iar transplantarea la loc definitiv a butașilor înrădăcinați sau a răsadului se va săvârși numai într-un sol umed. În cazul lipsei umidității, plantele vor fi în mod obligatoriu udate la cuib.

1.6.4. Solul și pH-ul

”Lavanda este puțin pretențioasă față de sol, spontan crescând pe pante sărace sau chiar stâncoase.” Valorificarea într-un grad cât mai înalt al potențialului productiv al speciilor de levănțică se realizează în condițiile cultivării acestor plante pe soluri cu un grad înalt sau cel puțin moderat de fertilitate. Cerințele plantelor de lavandă în raport cu solul se definesc printr-un înalt grad de specificitate, astfel că lavanda oferă randament și rezultate dintre cele mai bune pe soluri profunde, bogate în calcar, cu textura mijlocie, bine structurate, permeabile, cu apa freatică aflată la o adâncime de aproximativ 2-2,5 m și cu expoziție sudică. cu un pH între 6,5 și 7,5 și vegetează în valori mai largi de pH între 5,8-8,3 .

Nu se recomandă plantarea lavandei în locuri mlăștinoase sau pe solurile cu eroziune excesivă, cu toate că lavanda valorifică bine pantele erodate cu soluri calcaroase și nisipurile de natură calcaroasă și de aceea ea poate ocupa terenuri aflate în pantă, dar al căror unghi de înclinare să nu depășească 15; de asemenea, solurile foarte nisipoase, solurile grele, lutoase, reci și umede nu sunt indicate pentru cultura lavandei, de asemenea, lavanda nu merge pe solurile reci, grele, cu exces de umiditate și apa freatică la mică adâncime.

Spre deosebire de alte specii medicinale sau aromatice, lavanda nu extrage din sol cantități mari de substanțe nutritive. Numeroase cercetări pentru clarificarea influenței diferitelor substanțe nutritive asupra producției și calității au dovedit faptul că pe solurile ușoare, podzolice, cel mai important efect îl are azotul, iar pe soluri mai grele, carbonatice, fosforul.

1.6.5. Cerințele față de îngrășăminte

Prin intermediul administrării îngrășămintelor se constituie posibilitatea îmbunătățirii fertilizării solului, realizându-se în acest mod condiții de existență și de activitate microorganismelor din sol și, de asemenea, este garantată o bună creștere și dezvoltare a plantelor de lavandă și, implicit, mărirea producției.

Se cunoaște faptul că majoritatea plantelor de cultură, în vederea creșterii și dezvoltării lor, au nevoie de un pH al solului neutru sau slab acid. Pentru creșterea și dezvoltarea normală, plantele de levănțică au nevoie de elemente nutritive, dintre care cele mai importante sunt fosforul, potasiul, zincul, borul, magneziul, azotul.

Speciile de lavandă reacționează foarte puternic la acțiunea îngrășămintelor, mai ales atunci când sunt plantate pe terenuri sărace în elemente nutritive. De aceea, în cazul înființării unei culturi de lavandă, este necesar să se afle tipul de sol, gradul de aprovizionare cu elemente nutritive și pH-ul, pentru a putea stabili cele mai potrivite doze de îngrășăminte ce urmează a fi administrate.

Fertilizarea cu Fosfor asigură dezvoltarea organelor generative, determinând formarea mai multor inflorescențe pe tufă și grăbind coacerea semințelor. Totodată, fosforul îmbunătățește calitatea uleiurilor volatile prin sporirea conținutului în acetat de linalil. Superfosfatul este cel mai adecvat îngrășământ fosfatic pentru cultivarea lavandei, ajutând la sporirea aproape dublă a inflorescențelor pe tufe. Fosforul va fi administrat în doze de 70-80 kg/ha substanță activă.

Fertilizarea cu Azot: azotul sporește substanțial producția de inflorescențe, dar folosit în exces, acesta va determina creșteri vegetative luxuriante, ceea ce va duce la obținerea unei producții scăzute de uleiuri eterice. „Carențele de azot au un efect nedorit asupra plantelor de levănțică prin aceea că inflorescențele lor vor rămâne mici, iar înfloritul se va desfășura foarte rapid și fără o acumulare normală de uleiuri volatile. Fiind o specie perenă se recomandă folosirea îngrășămintelor pe bază de azot mai greu solubile, aplicate în cantități de aproximativ 60-80 kg/ha substanță activă”.

Fertilizarea cu potasiu: „pe tipurile de sol pe care se cultivă lavanda, potasiul se întâlnește în cantități satisfăcătoare, dar de multe ori se poate afla în diferite combinații greu asimilabile. Potasiul favorizează schimbul substanțelor nutritive în plantă, sporind rezistența acestora la îngheț și la boli, doza recomandată fiind de 40-60 kg/ha substanță activă.”

Fertilizarea cu gunoi de grajd: „lavanda este o plantă care valorifică foarte bine îngrășămintele organice, al căror efect se va face resimțit mai mulți ani. Se propune administrarea a 30-50 tone/ha de gunoi de grajd bine fermentat. Acesta se aplică sub arătura de desfundare, înainte de înființarea plantației, pe când îngrășămintele pe bază de fosfor și potasiu se vor administra atât la constituirea plantației, cât și toamna, odată cu ultima prașilă, iar cele pe bază de azot primăvara timpuriu, înainte de pornirea vegetației sau la începutul acesteia.”

CAPITOLUL 2

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A LAVANDEI

2.1. Asolamentul

”Cultura de lavandă durează 20 – 30 ani și este amplasată în afara asolamentului. Se cultivă după plante care lasă solul curat de buruieni mai ales perene (pălămida etc.) și eliberează terenul devreme (la începutul verii), pentru a se putea executa lucrările solului și fertilizarea de bază. Se recomandă cultivarea după plante pentru nutreț verde. Pe același teren poate reveni după 8 – 9 ani. Lavanda este un bun mijloc antierozional dar se poate cultiva pe terenuri a căror unghi de inclinare să nu depășească 15°.” (E. Păun, 1988).

2.2. Pregătirea solului

„Toate lucrările solului au ca scop afânarea acestuia în profunzime, nivelarea și distrugerea buruienilor. Numai pe asemenea soluri se pot realiza plantații cu rânduri drepte, ceea ce va permite efectuarea mecanizată a lucrărilor de întreținere și a recoltării.

Primăvara, terenul va fi grăpat și discuit în repetate rânduri, pentru menținerea umidității, dar mai ales pentru distrugerea buruienilor anuale.

Este recomandat a se cultiva cu plante furajere cu perioada de vegetație scurtă, ca borceagul pentru masa verde sau alte culturi (cereale) la care se pot aplica erbicide pentru distrugerea buruienilor.”

După recoltarea acestora, în lunile Iulie-August cel mai târziu, se va executa arătura de desfundare la 50-70 cm, în funcție de adâncimea solului. Imediat după arătura de desfundare, terenul se va nivela perfect, iar apoi se va menține curat de buruieni prin discuiri și grăpări dese.

Toamna, înainte de plantare, terenul se va discui din nou mai adânc, iar atunci când nu este suficient mobilizat se va executa o arătură superficială la 20 cm, după care se va pregăti pentru plantare cu ajutorul discului în agregat cu grapa. În cazul terenurilor infectate de buruieni perene, după desfundare solul se va menține curat de buruieni încă un an prin lucrări repetate cu plugul, urmat de discuiri. Se recomandă folosirea erbicidelor pentru combaterea buruienilor perene apărute pe ogor.

La înființarea plantației terenul se desfundă la 40 – 50 cm, cu care se încorporează 30 – 50 t/ha gunoi de grajd. Toamna, cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantare, se face o arătură la 20 – 22 cm cu care se încorporează îngrășămintele cu fosfor și potasiu, apoi anual se aplică 70 – 80 kg/ha P2O5 și 40 – 60 kg/ha K2O ( toamna) și 60 – 80 kg/ha N ( primăvara ). Solul se menține curat de buruieni prin lucrări cu discul urmat de grapă.

2.3. Plantarea

2.3.1. Pregătirea patului germinativ

Cu 3-4 zile înainte de plantare, solul se va lucra cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți reglabili, la o adâncime de aproximativ 12-15 cm. Această lucrare urmărește nivelarea solului, distrugerea buruienilor și în aceeași măsură afânarea stratului superficial al solului.

2.3.2. Metode de înmulțire

Lavanda se poate înmulți pe cale generativă ( prin sămânță semănată direct în câmp sau mai frecvent prin răsad), și pe cale vegetativă (butași înrădăcinați sau despărțirea tufei). Sămânța trebuie să aibă puritatea de 95 % (minimum 85 %), iar germinația de 70 % (minimum 50 %). La înmulțirea prin semințe se obțin plantații eterogene, ceea ce va îngreuna mult determinarea epocii de recoltare, dată fiind neuniformitatea înfloritului. Soiurile valoroase trebuie să fie înmulțite prin butași, pentru a păstra calitățile pe care le-au impus.

Producerea răsadului din semințe

Semințele lavandei sunt mici, tari și cu capacitate germinativă redusă și lentă, fapt pentru care, de obicei, nu se seamănă direct în câmp, ci în straturi reci, în vederea obținerii răsadului. Semănatul se poate efectua atât toamna târziu, în lunile Octombrie-Noiembrie, cât și primăvara devreme, în Februarie- Martie, dar numai în straturi special pregătite, care trebuie să dețină o lățime de aproximativ 1-1,2 m și o lungime 8-10 m și chiar mai mult de atât, între straturi lăsându-se poteci late de 40- 50 cm. Semănatul se execută imediat după ce se pregătesc straturile în rânduri distanțate la 10-15 cm. La 1 mp sunt necesare 3-5 g semințe cu germinație de minim 50%.

Atât înainte, cât și după semănat, stratul va fi bine tasat. Semințele puse în șănțulețe foarte superficiale, lăsate de marcator la o distanță de 0,5-1 cm, vor fi acoperite cu un strat de mraniță, curățată de buruieni, bine mărunțită și cernută, în grosime de 1-1,5 cm.

„Răsărirea semințelor începe primăvara, atunci când temperatura aerului se va menține permanent la o valoare cuprinsă între 14-15 °C. La semănatul de primăvară semințele germinează încet și răsar greu, fapt ce pretinde îmbibarea acestora timp de 3-4 zile în apă sau stratificarea lor, operație care trebuie să debuteze cu 1,5-2 luni înainte. În acest scop, semințele se îmbină cu nisip de râu umed în proporție de 1 : 5-6 și se păstrează afară până la semănat, timp în care se amestecă pentru a nu mucegăi. Spre sfârșitul perioadei de stratificare semințele încolțesc și vor fi semănate imediat în sol cald.

După răsărire, în momentul în care plantele au 2-3 perechi de frunze se aplică răritul, acțiune prin care se lasă între plante o distanță de 3-5 cm. Până la încheierea procesului de vegetație, în toamnă, răsadul trebuie păstrat curat de buruieni, prin pliviri frecvente, udare, aplicarea îngrășămintelor și prășit. Totodată, de cel puțin de 2 ori se vor reteza toate tijele florale apărute, cu scopul de a obliga planta să producă ramificații cât mai aproape de sol. înălțimea de tăiere a tulpinilor florifere va fi de aproximativ 8-10 cm de la nivelul solului.”

Răsadul este gata de transplantare, la loc definitiv, la sfârșitul lunii Septembrie și începutul lunii Octombrie, moment în care se scoate, se sortează și se păstrează stratificat în nisip sau în sol umed, până la plantare. Răsadul din clasa 1, obținut din semințe, are următoarele caracteristici:

Lungimea părții aeriene este de 12 cm

Lungimea rădăcinii principale este de 15 cm

Diametrul coletului minim 4 mm și are 3 ramificații

Pentru un ha de lavandă, răsadul se obține de pe circa 100 – 150 m2, straturi semănate la 10 – 15 cm între rânduri, cu 0,3 – 0,35 kg sămânță. Așa cum am amintit, plantarea răsadului se face în septembrie – octombrie , la 100 cm între rânduri și 50 cm pe rând (orientate pe curbe de nivel), revenind 20 000 plante/ha. În concluzie, se poate spune că producerea răsadului prin înmulțirea generativă este un procedeu nu foarte costisitor și destul de rapid de înmulțire a lavandei.

Înmulțirea prin înrădăcinarea butașilor

Butașii sunt lăstari ierboși cu baza lignificată, „recoltarea butașilor se face toamna, în lunile Septembrie-Octombrie sau în primăvară, în Martie-Aprilie, în timpul perioadei de repaus vegetativ. Butașii sunt recoltați de la plante sănătoase, bine dezvoltate, de preferabil în vârstă de 3-5 ani. Tăierea butașilor este făcută cu un cuțit foarte bine ascuțit ori cu o lamă, direct sub mugure. Îndepărtarea frunzelor se va face cu mare atenție, în așa fel încât să nu se distrugă mugurii vegetativi.

La baza butașilor se realizează o singură tăietură în formă de pană, imediat după mugure. Butașii astfel pregătiți trebuie să aibă o lungime de aproximativ 5-6 cm și sunt gata de plantare, ce urmează a se efectua în decursul a 1-2 ore. În cazul păstrării mai îndelungate, dar nu mai mult de o zi, butașii se mențin în vase cu apă curată.”

Terenul selectat pentru straturile în care vor fi plantați butașii va fi curățat de buruieni, situat în apropierea unei surse de apă, dar fără pericol de băltire. Se va ara la 30 cm adâncime, se va nivela, mărunți și apoi se va tasa ușor, după care se vor fixa tocurile de răsadniță, avându-se grijă să se lase între acestea o distanță de circa 40-50 cm. În tocuri se plasează un strat de nisip bine cernut, gros de 8-10 cm, care după nivelare se udă din abundență. După udare, pentru ușurarea plantării, se vor marca viitoarele rânduri, utilizându-se marcatoare special pregătite pentru această lucrare. Plantarea se întocmește manual, punând butașii de levănțică la o distanță de 8-10 cm. Operația de introducere a butașilor în nisip se va săvârși cu foarte multă atenție, altfel există riscul de a distruge frunzele din vârful acestora.

Îndată după plantare sau simultan cu aceasta, butașii vor fi udați din abundență, iar tocul de răsadniță se va acoperi cu rame ale căror geamuri au fost anterior văruite și acoperite cu rogojini până la ivirea primelor rădăcini pe butași. Odată cu formarea primelor rădăcini, se va începe călirea butașilor prin deschiderea răsadnițelor la început câteva ore, numai în cursul dimineții sau serii. În momentul apariției tijelor florale, acestea se vor reduce la jumătate, pentru a provoca ramificarea butașilor.

Lavandinul, fiind un hibrid steril, se înmulțește prin butași de 7 – 8 cm cu baza lignificată, înrădăcinați în straturi de 10/5 cm. Toamna butașii înrădăcinați se scot și se plantează la 100/100 cm, circa 10 000 plante/ha.

2.4. Fertilizarea Lavandei

Prin intermediul administrării îngrășămintelor se constituie posibilitatea îmbunătățirii fertilizării solului, realizându-se în acest mod condiții de existență și de activitate microorganismelor din sol și, de asemenea, este garantată o bună creștere și dezvoltare a plantelor de lavandă și, implicit, mărirea producției.

Se cunoaște faptul că majoritatea plantelor de cultură, în vederea creșterii și dezvoltării lor, au nevoie de o reacție a solului neutră sau slab acidă. Pentru creșterea și dezvoltarea normală, plantele de levănțică au trebuință de o serie de elemente nutritive, dintre care cele mai însemnate sunt următoarele: fosforul, potasiul, zincul, borul, magneziul, azotul.

Speciile de lavandă reacționează foarte puternic la acțiunea îngrășămintelor, mai ales atunci când sunt plantate pe terenuri sărace în elemente nutritive. De aceea, în cazul înființării unei culturi de lavandă, este necesar să se afle tipul de sol, gradul de aprovizionare cu elemente nutritive și pH-ul, pentru a putea stabili cele mai potrivite doze de îngrășăminte ce urmează a fi administrate.

Fertilizarea cu Fosfor asigură dezvoltarea organelor generative, determinând formarea mai multor inflorescențe pe tufă și grăbind coacerea semințelor. Totodată, fosforul îmbunătățește calitatea uleiurilor volatile prin sporirea conținutului în acetat de linalil. Superfosfatul este cel mai adecvat îngrășământ fosfatic pentru cultivarea lavandei, ajutând la sporirea aproape dublă a inflorescențelor pe tufe. Fosforul va fi administrat în doze de 70-80 kg/ha substanță activă.

Fertilizarea cu Azot: azotul sporește substanțial producția de inflorescențe, dar folosit în exces, acesta va determina creșteri vegetative luxuriante, ceea ce va duce la obținerea unei producții scăzute de uleiuri eterice. „Carențele de azot au un efect nedorit asupra plantelor de levănțică prin aceea că inflorescențele lor vor rămâne mici, iar înfloritul se va desfășura foarte rapid și fără o acumulare normală de uleiuri volatile. Fiind o specie perenă, în cazul lavandei se recomandă folosirea de îngrășăminte pe bază de azot mai greu solubile, aplicate în cantități de aproximativ 60-80 kg/ha substanță activă”.

Fertilizarea cu potasiu: „pe tipurile de sol pe care se cultivă lavanda, potasiul se întâlnește în cantități satisfăcătoare, dar de multe ori se poate afla în diferite combinații greu asimilabile. Potasiul favorizează schimbul substanțelor nutritive în plantă, sporind rezistența acestora la îngheț și la boli, doza recomandată fiind de 40-60 kg/ha substanță activă.”

Fertilizarea cu gunoi de grajd: „lavanda este o plantă care valorifică foarte bine îngrășămintele organice, al căror efect se va face resimțit mai mulți ani. Se propune administrarea a 30-50 tone/ha de gunoi de grajd bine fermentat. Acesta se aplică sub arătura de desfundare, înainte de înființarea plantației, pe când îngrășămintele pe bază de fosfor și potasiu se vor administra atât la constituirea plantației, cât și toamna, odată cu ultima prașilă, iar cele pe bază de azot primăvara timpuriu, înainte de pornirea vegetației sau la începutul acesteia.”

2.5. Lucrările de îngrijire

Lucrările de îngrijire a plantațiilor de lavandă încep primăvara devreme și consistau în prășitul intervalelor dintre rânduri, care se execută cu prășitori cu tracțiune animală pe terenurile aflate în pantă și în plantațiile în vârstă sau cu ajutorul cultivatorului purtat pe tractor.

Încă din primul an, vor fi executate lucrări de prășit și de plivit, pentru a fi ținute sub control buruienile. În plantațiile tinere sunt necesare 4-6 prașile, iar la plantațiile mai bătrâne, 2-3 prașile. În primul an, va fi acordată o atenție deosebită distrugerii buruienilor perene de genul costreiului, pirului, volburei, în scopul de a simplifica lucrările în anii următori. „Combaterea buruienilor se poate face și pe cale chimică, motiv pentru care aceasta a constituit obiectul a numeroase experiențe săvârșite în numeroase țări. În România, pentru lavandă este omologat erbicidul Gesagard 50, în doza de 8-10 kg/ha și se poate aplica toamna târziu, când plantele se află în perioada de repaus sau primăvara timpuriu, înainte de pornirea în vegetație a plantelor.” Pe lângă acesta, se recomandă și următoarele erbicide: Triflurex, Basagran, Furore, Fusilade, Pantera, Mecloran, Afalon.

Culturile atacate de lăcuste de pășune (peste 4 – 5 ex./m2) se tratează cu unul din insecticidele Karate (0,02 %), Fastac (0,02 %), Sumi-alpha (0,02 %) sau Danex 80 PS (0,15 %), Wofatox 50 CE (0,15 %), Carbetox 37 CE (0,4 %), iar contra făinării se aplică Zeamă bordeleză 0,25 %, înainte de înflorire sau după recoltarea inflorescențelor(E. Păun, 1986).

În parcelele destinate producerii de sămânță se face purificarea biologică, înlăturând plantele netipice și bolnave. Plantele (tufele) de la care se recoltează sămânța trebuie să aibă flori de culoare albastru-violet(F. Crăciun și colab., 1977).

În perioada de repaus a culturilor de levănțică, adică primăvara devreme sau toamna târziu, se propune utilizarea unor erbicide care inhibă germinația semințelor de buruieni: Triflurex- 4 1/ha, Mecloran- 61/ha sau Afalon- 2 kg/ha. In perioada de vegetație se va folosi erbicidul Basagran, 2 1/ha, pentru a combate buruienile dicotiledonate anuale și perene, iar pentru cele monocotiledonate anuale și perene se vor utiliza erbicidele : Furore sau Fusilade- 2 1/ha, ori Pantera 1 1/ha. Erbicidarea se va face cu mașina de stropit MET- 1200 sau cu ajutorul echipamentului pentru stropit EEP-600, folosind o cantitate de 300 1 soluție/ha.

Combaterea buruienilor perene (pir, costrei, pălămidă, susai, volbură) cere o atenție cu totul deosebită, aceste specii putând conduce chiar la compromiterea culturii. Buruienile din interiorul tufelor se distrug prin plivire. Buruienile dintre rândurile de levănțică se pot combate și prin folosirea erbicidului Prometrin (3,5-5 kg/ha s.a.).

În plantațiile de lavandă, lucrările propriu-zise de îngrijire constau în primul rând în completarea golurilor, care trebuie făcută imediat în toamna anului următor, orice întârziere în această privință fiind neprielnică. Amânarea completării golurilor atrage după sine obținerea unor plante care întârzie în creștere și în formarea tufei, întârziere care nu mai poate fi recuperată. Cultura rămâne astfel cu goluri pe toată durata exploatării.

Totodată, se fac și anumite tăieri pentru formarea tufei, acestea fiind recomandate doar în primul an de vegetație, prin această lucrare urmărindu-se realizarea formei globuloase a tufelor. Tăierile pentru formarea tufei constau în eliminarea tuturor inflorescențelor, indiferent de stadiul de înflorire sau de efectul economic al acestei lucrări (E. Păun, 1988). Pe această cale se asigură ramificarea tufelor, fapt cu consecințe pozitive pentru recoltele din anii următori. Nu sunt indicate lucrări ulterioare pentru menținerea sau regenerarea tufelor. Recoltarea cu atenție a inflorescențelor (la tăiere pedunculii inflorescențelor să nu se lase prea lungi sau să nu se taie inflorescențele cu o parte din vârful ramificațiilor cu frunze), suspendă lucrările suplimentare de tăiere și conduce la producții ridicate în anul următor. Se pot însă îndepărta din tufe ramurile uscate. Aplicarea îngrășămintelor se face toamna sau primăvara foarte timpuriu.

Tabel 2. Influența înălțimii și a epocii de tăiere pentru regenerarea plantelor de lavandă asupra producției de inflorescențe și ulei volatil

La plantațiile îmbătrânite se face operația de regenerare, prin tăierea ramurilor lignificate la 12 – 16 cm, primăvara sau imediat după recoltare. Tăierile de regenerare se execută manual sau cu mașini de tăiat ( POL-1). Influența înălțimii și a epocii de tăiere pentru regenerarea plantelor de lavandă, asupra producției de inflorescențe și ulei volatil se prezintă în tabelul 2.5.1. S-a constatat că tăierile de regenerare la 2 cm, executate în noiembrie și februarie, asigură producții ridicate de inflorescențe și ulei volatil.

2.6. Recoltarea

Recoltarea se începe din anul al II-lea de cultură (anul al III-lea de viață), o cultură menținându-și capacitatea ridicată de producție 12 – 15 ani, după care apar goluri, exploatarea ei, devenind mai puțin rentabilă. De la lavandă se valorifică inflorescențele în stare proaspătă sau uscată. Perioada de recoltare este la înflorirea deplină, când conținutul de ulei volatil (și de esteri) este maxim. Perioada și durata înfloririi depind de zona de cultură. Înflorește în iunie – iulie, mai devreme în silvostepă (unde durata înfloririi este de 15 – 20 zile) și mai târziu în zone mai răcoroase (unde înflorirea durează 25 – 30 de zile) (E. Coiciu și G. Rácz, 1962).

Recoltarea se face pe vreme uscată și senină, atunci când aproximativ 50 % din flori sunt înflorite și sunt puține flori veștejite, ” inflorescențele mov trebuie culese înainte de a fi înflorite complet. Tija florală trebuie tăiată exact în momentul în care bobocii tind să se deschidă.” În ceea ce privește momentul din zi în care se execută recoltarea, aceasta se face după ora 10, pe timp însorit și călduros.

„Inflorescențele de lavandă se recoltează manual cu secera, începând din al doilea an de vegetație, având grijă ca tija să nu depășească 12 cm. Mecanizat, inflorescențele vor fi tăiate cu ajutorul unor echipamente specializate de recoltat lavanda pe un rând cu bancar propriu de colectare a herbei tăiate, cu echipamente specializate de recoltat lavanda pe un rând prevăzut cu toba de tocare a herbei, cu echipamente pe 2 rânduri, sau pe 3 rânduri, care pot fi atașate la combinele de recoltat furaje. După tăiere, herba care se toacă se va încărca direct în remorcile agricole și se va transporta imediat la locul de uscare sau distilare.”

Tabel 3. Influența duratei de păstrare a inflorescențelor la lavandă asupra conținutului în ulei volatil

După cum rezultă și din tabelul 2.6.8 (după Topalov, citat de E. Păun, 1988), păstrarea lavandei în grămezi sau chiar în strat subțire duce la pierderi semnificative de ulei volatil.

Plantele destinate producerii de sămânță se recoltează când fructele ajung la maturitate pe majoritatea inflorescențelor. După recoltare, sămânța obținută se condiționează și se păstrează în saci de pânză.

2.7. Condiționarea

Uscarea inflorescențelor se face fie pe cale naturală (în încăperi aerisite, uscate și ferite de soare), sau artificial la maximum 35 °C. Pentru uscare naturală inflorescențele se așează în straturi subțiri (pe rame, rogojini etc.) și se întorc după un timp, pentru a se usca uniform și a evita brunificarea. După uscare, inflorescențele se strujesc, iar florile se ambalează în lăzi, care se vor păstra în depozite curate, aerisite și uscate. Randamentul la uscare este de 5 – 7/1.

Condițiile tehnice de recepție la produsul în stare uscată prevăd: impurități maximum 5 % (resturi de tulpini florale, flori brunificate, fructificații etc.); corpuri străine organice nu se admit, iar cele minerale, maximum 0,5 %, umiditatea maximum 11 %. La produsul în stare proaspătă, se admit: maximum 2 % impurități (tulpini florifere peste 7 cm lungime înainte de ultima floare, dar nu mai lungi de 10 cm, flori brunificate, resturi de frunze, fructificații); corpuri străine organice, maximum 0,25 %, iar cele minerale, maximum 0,5 %. Umiditatea trebuie să fie cea normală a produsului proaspăt, fără urme de apă pe inflorescențe. Conținutul de ulei volatil, de minimum 0,55 %. Producția de inflorescențe proaspete în primii 2 – 3 ani este de 2 – 3 t/ha, iar în anii următori 5 – 6 t/ha. Dintr-o tonă de inflorescențe proaspete rezultă până la 10 kg ulei volatil. Producția de flori uscate este de cca. 1000 kg/ha. În loturile semincere de lavandă se realizează între 300 – 400 kg/ha nucule.

2.8. Valorificarea și utilizarea Lavandei

Datorită aspectului său, a formei, culorii și proprietăților sale farmaceutice, lavanda oferă un vast registru de utilizare. Parfumul ei puternic și inconfundabil, dulce floral cu tonuri balsamice, a introdus-o cu succes în industria parfumeriei.

Mirosul și culoarea sa o fac să fie una dintre cele mai iubite plante ornamentale, fiind adesea întâlnită în grădini, parcuri, bucurându-și privitorii de pretutindeni. Pe lângă calitățile sale decorative din spațiile exterioare, lavanda își face loc și în interioarele caselor, oferind o notă de prospețime și relaxare, dar în același timp își îndeplinește funcțiile sale de plantă repelentă și odorizantă, îndepărtând moliile, furnicile, gândacii și puricii, dar și mirosurile neplăcute. Levănțica poate fi folosită ca și condiment în diferite preparate culinare, dând o notă delicioasă și rafinată, dar își găsește folosința și în decorarea torturilor, brioșelor sau a diverselor prăjituri, instituind astfel o adevărată artă culinară.

Fiind o plantă aromatică și medicinală, încă din cele mai vechi timpuri, lavanda și-a dezvăluit proprietățile sale terapeutice, fiind folosită pe scară largă, atât extern cat și intern, în cadrul industriei farmaceutice. Intern, lavanda poate fi folosită sub formă de pulbere, tincturi, ceaiuri sau bai de plante, în vederea ameliorării stării de sănătate și chiar a tratării unor boli grave, precum: dischinezie biliară, depresie, anxietate, aritmie cardiacă, iritabilitate psihică, dureri de cap, migrene, reumatism etc. Extern, levănțica este un puternic adjuvant în pneumonie și bronșita cronică, dar poate fi utilizată și pentru creșterea părului, întreținerea pielii uscate sau vindecarea unor eczeme sau tumefacții produse de lovituri.

2.9. Atacul de boli și dăunători

Boli:

”Septorioza cu pătarea frunzelor, produsă de Septoria lavandulae. Atacă frunzele, fiind evidentă în partea superioară a lor, sub forma unor pete roșii-cafenii în fază incipientă, care cu timpul devin albicioase, cu o dungă roșiatică pe margine. în centrul petelor apar puncte negre care reprezintă picmidiile. Frunzele atacate se usucă si cad.” Această boală se combate prin:

igiena culturală și încorporarea adâncă în sol a tuturor resturilor vegetale

stropiri cu Dithane M-45, concentrație 0,2%

Phoma lavandulae este o ciupercă care se reproduce foarte ușor și repede, făcând ravagii în plantațiile de lavandă. În cazul infectării cu această boală, se cere arderea plantelor infectate.

Armillaria mellea (ghebe), o ciupercă responsabilă pentru putrezirea rădăcinilor lavandei. Le atacă și se hrănește pe seama lor, consumându-le apa și nutrienții necesari. O principală modalitate de prevenție ar fi asigurarea unui drenaj bun, pentru a evita cumularea apei în rădăcini.

Botrytis cinerea (putregaiul cenușiu), duce la putrezirea inflorescențelor, atunci când umiditatea aerului este foarte ridicată. O soluție ar fi aerisirea culturilor și aplicarea unor tratamente chimice cu fungicide specializate.

Rhizoctomia, ciupercă ce atacă rădăcinile lavandei. În vederea dezvoltării acestei ciuperci, sunt esențiale excesul de umiditate, îngrășăminte bogate în azot aplicate în exces, combinate cu temperaturi ridicate. Simptomele acestei boli sunt apariția unor pete maronii pe frunze sau pe ramurile plantei. Metodele de prevenire implică un bun drenaj al solului, o bună aerisire și utilizarea moderată a azotului.

Dăunători:

Thomasiniana lavandulae, este principalul dăunător al lavandei, o insectă zburătoare ale cărei larve se adăpostesc în ramurile plantei, făcându-le să putrezească și omorând planta. Tratamentele pentru acest dăunător presupun aplicarea insecticidelor adecvate iama sau la începutul primăverii, pentru a înlătura insecta înainte ca aceasta să își depună ouăle.

„lsophya tenuicerca, ce atacă în luna Mai, atunci când depune ouăle izolat sau în grupe în sol la aproximativ 1-2 cm adâncime. Pentru combatere, culturile de levănțică vor fi riguros menținute curate de buruieni. Un efect deosebit în combaterea dăunătorului îl au lucrările de mărunțire a solului după recoltare, pentru a distruge o parte din ouăle depuse în sol. Combaterea chimică se realizează cu Lindatox 3 PP, Wofatox 30 CE 0, 1%.”

Meligethes subfurumatus sau Meligethes exilis, două tipuri de gândaci care atacă florile plantei, perimând producția de flori. Pentru a-i combate, se vor aplica pesticide înainte de înflorire.

Cuscuta pentagona (cuscuta), o plantă parazită, ale cărei haustori extrag seva plantelor de lavandă. Poate fi îndepărtată manual, înainte să invadeze cultura, ori dacă este necesar, cu ajutorul erbicidelor.

Sophronia humerella, este un fluture ale cărui larve agresează ramurile și plantele

tinere.

„Un alt dăunător este Lăcusta verde de pășune (Tettigonia viridissima). Aceasta se hrănește cu frunzele de lavandă. O femelă depune cca 250 de ouă, în lunile Iunie și Iulie, așezându-le izolat în porțiunile de sol nelucrat. La depășirea unui număr de 4-5 exemplare /mp, se recomandă aplicarea de tratamente chimice cu unul dintre insecticidele: Karate, Fastac sau Sumi-alpha în concentrație de 0,02%;

Dăunător poate fi și Viermele rădăcinilor (Heterodera mariori Schm). Dezvoltă până la 3-4 generații pe an. Din ouăle depuse în sol apar larvele care intră în rădăcinile plantei, hrănindu-se cu sucul acestora. Combaterea este extrem de anevoioasă. Se recomandă utilizarea unui material săditor absolut sănătos.”

CAPITOLUL 3

CONDIȚII PEDOCLIMATICE ALE LOCULUI DE EXPERIENȚĂ

3.1. Așezarea geografică

Situată la limita de Est a Județului Bihor, la 75 km de Municipiul Oradea și 88 km distanță față de municipiul Cluj-Napoca, ”comuna Bulz este o așezare montană, brăzdată de văi în care stâncile fac să clocotească apa. Este înconjurată de dealuri și munți, cu stânci izolate, fapt ce ne face să credem că natura a creat acest nume de „bulz”, pe care un înțelept anonim al locului 1-a pronunțat, iar obștea 1-a adoptat ca nume al așezării.

Aici întâlnim și o curiozitate geografică, rar întâlnită și puțin cunoscută, faptul că în apropierea confluenței Iadului cu râul Crișul Repede, bazinetul format prin eroziunea apelor este mărginit de trei masive muntoase distincte, Munții Plopiș (Șes), ultimele ramificații ale Masivului Vlădeasa și Masivul Pădurea Craiului. Astfel oglinda liniștită a apelor celor două râuri Crișul Repede și afluentul său pe stânga Iadul, reflectă întâlnirea veșnică a celor trei masive muntoase Vlădeasa, Pădurea Craiului și Plopiș.

Comuna Bulz are în componența sa trei sate : Bulz, Munteni și Remeți așezate pe cursul Văii Iadului. Acest areal supus cercetării este situat între paralela de 46° 47' 34″ și 46° 55' 21" latitudine nordică și meridianul de 22° 41′ 06" – 22° 45' 24″ longitudine estică, și se învecinează la Est și Nord cu satul Bucea comuna Negreni, județul Cluj, la Sud cu comuna Budureasa, la Vest și Sud Vest cu comuna Curățele și satele Ponoară și Lorău, comuna Bratca.

Astăzi, suprafața comunei este de 9 939 ha, din care 4 721 ha teren agricol, 310 ha suprafață arabilă, 4 ha livezi și pepiniere, 2 915 ha, pășuni, 1 492 ha fânețe, restul reprezentând cursuri de apă, drumuri, mlaștini etc.”

Prin comuna Bulz trece râul Crișul Repede, pe o distanță de 3-4 km, între Bucea și Lorău, având ca afluenți Valea Iadului și Valea Satului. În anii 1980, în dreptul satului Tileagd a fost conceput primul hidrobaraj pe Crișul Repede.

3.2.Clima

3.2.1. Temperatura aerului

Comuna Bulz deține condiții climatice tipice de munte, clima fiind influențată de masele de aer vestice, bogate în precipitații. Îndreptându-ne spre Stâna de Vale, odată cu creșterea altitudinii, cresc precipitațiile, nebulozitatea, viteza vântului și scad temperatura și presiunea atmosferică, datorită efectului orografic.

Temperatura medie anuală oscilează, între 6°C și 8°C, valorile maxime de vară situându-se între 30°C și 33°C, iar minimele de iarnă între -20°C și -22°C. Cele mai scăzute temperaturi au fost consemnate la Stâna de Vale, -30,4°C în ianuarie 1942, și -28,9°C, la 31 ianuarie 1987. Maximele pot ajunge până la 33°C (la Stâna de Vale, 29,6°C, în iulie 1987). Bruma poate apărea în toate lunile anului, în special în luna septembrie, exceptându-le pe cele de vară. Cel mai timpuriu îngheț de toamnă se înregistrează la Stâna de Vale în 7 august 1987, iar ultimul îngheț de primăvară – tot la Stâna de Vale pe 20 iulie.

3.2.2. Umiditatea atmosferică

Umiditatea atmosferică se situează în jur de 80%, iar precipitațiile ajung la 1400 mm pe an (la Stâna de Vale, pe versantul vestic, se cumulează o cantitate medie anuală record pentru România, de 1668 mm). Uneori, în timpul verii, din norii cumulonimbus se dezlănțuie ploi puternice (la Stâna de Vale, în 20 mai 1940, valoarea maximă căzută în 24 de ore a atins 94,4 mm). În medie, anual, numărul zilelor cu precipitații poate ajunge la 170 (Stâna de Vale este supranumită și “polul ploilor din România”, precipitațiile putând atinge și 217 zile), dintre care cele cu ninsori sunt în jur de 70-80. Zăpada se menține pe sol între 40 și 80 de zile. La Stâna de Vale, procentual, în cele patru anotimpuri, precipitațiile cad astfel: iarna – 23,3%; primăvara – 24,9%; vara – 29,3%; toamna – 22,5%. Aici, zăpada se poate menține la sol uneori și 136 de zile, datorită, în special, grosimii stratului (194 cm, în ianuarie 1987; 310 cm, în ianuarie 2000). Căderile de grindină înregistrează, în medie, circa 4-5 zile anual. Pe culmile înalte, frecvența cea mai mare o au vântul de vest și vântul de sud-vest.

3.2.3. Precipitațiile atmosferice

Precipitațiile medii anuale sunt în jur de 700 mm, în anii ploioși urcând până la 950 mm. Pe anotimpuri, cantitatea ce ani mare de precipitații cade vara, circa 31%, iarna căzând cele mai reduse cantități, în jur de 20%. Primăvara și toamna cumulează împreună circa 48-49 % din precipitații, respectiv, circa 24% și 25%.

Luna cea mai ploioasă este iunie (70-82 mm), urmată de mai (57-70 mm), iulie (49-59 mm). Mersul precipitațiilor pe totalul unui an indică o creștere din luna aprilie cu un maxim de 70-82 mm iunie, apoi o descreștere lentă până în septembrie și un alt maxim, dar redus, în octombrie-decembrie, luna noiembrie fiind între ele cea mai ploioasă (50-57 mm. Precipitațiile maxime căzute în 24 de ore sunt provocate de convecții termice și se pot produce in toate lunile de vară.

3.2.4. Radiația solară

Dintre componentele bilanțului radiativ, partea cea mai semnificativă o constituie radiația solară globală, care reprezintă suma a două fluxuri: radiația solară directă și radiația solară difuză, măsurate pe unitatea de suprafață. Mersul radiației solare globale (totale), este condiționat de o serie de factori cosmici și telurici. Cantitatea de radiație globală ce ajunge la suprafața subiacentă activă depinde de: latitudine și de declinația Soarelui, care determină înălțimea Soarelui deasupra orizontului, de transparența aerului atmosferic, de nebulozitate, felul și grosimea norilor, poziția norilor în raport cu poziția Soarelui, de albedoul suprafeței subiacente active, etc.

Depinzând esențial de starea atmosferei, de procesele atmosferice ce au loc în atmosferă, ca și de poziția geografică a locului, radiația globală prezintă o distribuție variată în spațiu și timp, potrivit cu variația factorilor menționați mai sus.

”Numărul redus de puncte de observație actinometrică, face dificilă studierea distribuției valorilor radiației solare globale. Pentru suplinirea acestei deficiențe s-au întocmit formule de calcul, bazate pe observațiile de radiometrie existente și corelate cu date statistice asupra unor elemente meteorologice (nebulozitate, durata de insolație), din punctele lipsite de observații directe asupra radiației solare globale. În acest sens s-a folosit formula Angstrbm-Savinov:”

”Q=Q0[1-(1-k)n]

În care :

Qo – radiația solară totală in condiții de cer senin

k – coeficient ce variază în funcție de latitudine (0, 35)

n- valoarea nebulozității medii lunare exprimată în zecimi”

3.2.5. Nebulozitatea

Nebulozitatea este un element climatic important, a cărui influență creează o serie de particularități esențiale în distribuția celorlalte elemente climatice. Norii prin existența, durata, întinderea și constituția lor modifică mai mult sau mai puțin bilanțul radiativ al suprafeței terestre. Existența norilor în timpul zilei, atenuează intensitatea radiației solare directe, în timp ce în cursul nopții reduce, pierderea prin radiație a căldurii acumulate de suprafața terestră.

După cum se știe, norii se formează în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă din atmosferă în condițiile unui aer saturat cu vapori de apă și a existenței nucleelor de condensare. Starea de saturație se realizează prin răcirea aerului umed, pe calea destinderii adiabatice, datorită mișcărilor ascendente.”

Nebulozitatea medie anuală este 5,8 zecimi, aceasta crescând cu altitudinea, iar minimul nebulozității înregistrându-se în luna august.

3.2.6. Vânturile

Reprezentat prin mișcarea orizontală a aerului, determinată de evoluția sistemelor barice, generate de circulația generală a atmosferei, vântul este un important factor climatic. În apropierea suprafeței terestre, vântul se caracterizează, prin variații de scurtă durată ale vitezei și direcției sale. Aceste caracteristici sunt în funcție, în primul rând, de valoarea gradientului baric orizontal.

Viteza medie anuală este de 2.1 m/s. Distribuția în timpul anului a valorilor medii a vitezei vântului se caracterizează prin două perioade: de intensificare a vântului primăvara și de diminuare a vitezei toamna.

Vitezele maxime măsurate, în perioada analizată s-au produs mai ales în sezonul cald și s-au datorat gradientului baric orizontal mare, existent la trecerea unor linii de instabilitate (linii de green), deosebit de active.

3.3. Solul

Textura solului variază de la luto-nisipoasă la luto-argiloasă și este uniformă pe profil. Humusul ajunge până la 1,5%. Rezerva de humus este de 60 – 120 t/ha, reacția este moderat acidă, pH-ul cuprins între 5,5 – 6,8. Aprovizionarea cu humus și elemente nutritive este bună. Au o fertilitate naturală bună nu numai pentru pădurile de foioase și de amestec, ci și pentru plante cultivate.

Plantele ornamentale au cerințe diferite față de reacția substratului, fiecare specie putând extrage din sol elemente nutritive la un anumit pH. Majoritatea speciilor însă au o dezvoltare normală în soluri ușor acide.

PH-ul este măsura acidității sau alcalinității solului exprimat în logaritmul cu sens schimbat al concentrației de ioni de H. Scara pe care se notează pH-ul se întinde de la 0 la 14. PH-ul poate fi corectat în limitele cerute de plantele care urmează să fie sădite. Pentru creșterea pH-ului se folosește agro-calcarul, dolomitul, varul, iar pentru scăderea pH-ului se poate utiliza sulful sau sulfatul de amoniu. Valoarea pH-ului în solul unde se înființează spațiul verde este de 6,1.

3.4.Conculzii privind condițiile climatice

Alte fenomene meteorologice, cum ar fi: grindina, vânturile puternice, chiciura etc. nu prezintă diferențieri care să se abată de la aspectul climatic general al zonei de cultură și care să creeze dificultăți în desfășurarea normală a culturii de lavandă.

Din studiul condițiilor climatice pe o perioadă mai îndelungată și a celor din anii experimentali, rezultă că în locul în care s-au desfășurat lucrările de cercetare, au existat și s-au asigurat condiții prielnice pentru cultivarea plantelor de lavandă.

.

CAPITOUL 4

CONTRIBUȚII LA ÎMBUNĂTĂȚIREA TEHNOLOGIEI DE CULTURĂ A SPECIEI LAVANDULA ANGUSTIFOLIA

4.1. Scopul cercetării

Levănțica (Lavandula angustifolia) crește în formă de tufe mici, cu tulpini foarte ramificate de la bază, cu frunze liniare întregi. Se înmulțește prin butași, marcotaj și semințe.

Frumusețea deosebită a florilor, mirosul plăcut al acestora fac ca și în țara noastră levănțica să fie căutată de cumpărători. De aceea la Bulz(Bihor) am inițiat cercetări menite să dovedească efectul favorabil al fertilizărilor cu îngrășăminte organice și chimice asupra creșterii și dezvoltării plantelor de levănțică.

Figura 32. Lanul de Lavandula angustifolia în luna iunie

4.2. Metoda de lucru

Experiențele au cuprins următoarele variante:

V1 – cultură în sol nefertilizată

V2 – cultură fertilizată numai cu îngrășăminte minerale (200 kg/ ha azotat de amoniu, 200 kg/ha superfosfat și 400 kg/ha sulfat de potasiu)

V3 – cultură fertilizată cu jumătate din cantitatea de îngrășăminte aplicată la varianta doua și 4 kg/m2 de îngrășământ organic.

V4 – cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice 6kg/m2

V5 – cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice 8kg/m2

Fiecare variantă a fost plantată pe suprafața de 10 m2, cuprinzând 62 de plante. Observațiile și determinările făcute se referă la numărul de flori pe o plantă, lungimea tijelor florale și lungimea inflorescențelor.

Figura 34. Lavandula angustifolia în anul al II-lea de cultură, plantă fertilizată

Figura 35. Lavandula angustifolia în al II-lea an de cultură, plantă nefertilizată

4.3. Rezultate obținute:

Așa cum rezultă din tabelul 1, numărul de flori pe m2 diferă de la 187 fire la varianta 1, cultură în sol nefertilizată și 312 fire la varianta 3, cultură fertilizată cu jumătate din cantitatea de îngrășăminte aplicate la varianta a doua și 4 kg/m2 îngrășăminte organice.

Tabel 4. Producția de flori de Lavandula angustifolia sub influența fertilizărilor (valori medii 2015-2016)

ΔL 5% – 29,7

ΔL 1% – 47,5

ΔL 0,1% – 76,1

În funcție de fertilizarea efectuată numărul de flori la unitatea de suprafață (m2) este mai mare cu 67% la varianta 3, cultură fertilizată cu jumătate din cantitatea de îngrășăminte aplicate la varianta a doua plus 4 kg/m2 de îngrășăminte organice, cu 50% la varianta 2, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte minerale – 200 kg azotat de amoniu, 200 kg superfosfat și 400 kg sulfat de potasiu la hectar, 43% la varianta 5, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice 8kg/m2 și 17% la varianta 4, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice 6kg/m2 față de varianta 1, martor, cultură în sol nefertilizată.

Calculul statistic arată diferența foarte semnificativă dintre varianta 3, cultură fertilizată cu jumătate din cantitatea de îngrășăminte aplicate la varianta a doua plus 4 kg/m2 de îngrășăminte organice, varianta 2, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte minerale, 200 kg/ ha azotat de amoniu, 200 kg/ha superfosfat și 400 kg/ha sulfat de potasiu și varianta 1, martor, cultură în sol nefertilizată, distinct semnificativă între varianta 5, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice 8kg/m2 și semnificativă între varianta 4, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice 6kg/m2 și varianta martor, cultură în sol nefertilizată.

Din tabelul 2 rezultă că lungimea tijei florale la Lavandula angustifolia este puternic influențată de fertilizare. Astfel la varianta 3, cultură fertilizată cu jumătate din cantitatea de îngrășăminte aplicate la varianta a doua plus 4 kg/m2 de îngrășăminte organice, lungimea tijei florale este cu 64% mai mare decât la varianta martor, cultură nefertilizată. De asemenea la varianta 2, – cultură fertilizată numai cu îngrășăminte chimice, lungimea tijelor florale este cu 47% mai mare ca la variantele martor, iar la variantele 4 și 5, fertilizate numai cu îngrășăminte organice, tijele florale sunt cu 17%, respectiv 31% mai lungi decât la varianta martor, nefertilizată.

Tabel 5. Lungimea tijelor florale la Lavandula angustifolia sub influența fertilizărilor(valori medii) Bulz 2015-2016

ΔL 5% – 5,91

ΔL 1% – 9,45

ΔL 0,1% – 15,12

Analiza statistică ne arată diferența foarte semnificativă între variantele 2 și 3 față de martor, distinct semnificativă între varianta 5 și martor și semnificativă între varianta 4 și martor.

Lungimea inflorescențelor Lavandulei angustifolia este de asemenea influențată de fertilizare. Din tabelul 3 rezultă că la varianta 3, cultură fertilizată cu jumătate din cantitatea de îngrășăminte aplicată la varianta doua și 4 kg/m2 de îngrășământ organic, lungimea inflorescențelor a fost cu 154 % mai mare decât la varianta 1, martor, cultură la sol nefertilizată.

La varianta 2, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte minerale 200 kg/ ha azotat de amoniu, 200 kg/ha superfosfat și 400 kg/ha sulfat de potasiu, lungimea inflorescențelor a fost cu 90% mai mare decât la varianta martor, cultură în sol nefertilizată. La varianta 5, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice 8kg/m2 , lungimea inflorescențelor a fost cu 54% mai mare ca la varianta martor, iar la varianta 4, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice 6kg/m2 , lungimea inflorescențelor a fost cu 36% mai mare ca la varianta martor, cultură în sol nefertilizată.

Calculul statistic ne arată diferența foarte semnificativă între varianta 2, varianta 3 și martor și semnificativă între variantele 4 și 5 și martor.

Diametrul tijelor florilor la 10 cm sub inflorescență diferă de la o variantă la alta.

Tabel 6. Lungimea inflorescențelor la Lavandula angustifolia sub influența fertilizărilor (valori medii) Bulz 2015-2016

ΔL 5% – 3,89

ΔL 1% – 6,22

ΔL 0,1% – 9,95

Tabel 7. Diametrul tijelor florale la Lavandula angustifolia sub influența fertilizărilor (valori medii) Bulz 2015-2016

ΔL 5% – 0,19

ΔL 1% – 1,10

ΔL 0,1% – 1,76

Astfel la varianta 3, cultură fertilizată cu jumătate din cantitatea de îngrășăminte aplicată la varianta doua și 4 kg/m2 de îngrășământ organic, diametrul mediu al tijelor florale a fost cu 100% mai mare decât la varianta 1 martor, cultură la sol nefertilizată, iar la variantele 5 și 4, culturi fertilizate numai cu îngrășăminte organice, diametrul mediu al tijelor florale a fost cu 78%, respectiv 22% decât la varianta martor, cultură la sol nefertilizată.

Analiza statistică arată diferența distinct semnificativă între varianta 3, cultură fertilizată cu jumătate din cantitatea de îngrășăminte aplicată la varianta doua și 4 kg/m2 de îngrășământ organic și varianta martor nefertilizată și diferența semnificativă între varianta 2, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte minerale, varianta 4, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice, varianta 5, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice și varianta martor, cultură în sol nefertilizată.

În ceea ce privește diametrul tijelor de Lavandula angustifolia în primul și al doilea an de la plantare (tabelul 5) se constată că variază de la o variantă la cealaltă. Astfel plantele cu diametrul cel mai mare îl au cele din varianta 3, cultură fertilizată cu jumătate din cantitatea de îngrășăminte aplicată la varianta doua și 4 kg/m2 de îngrășământ organic cu 50% și diferență foarte semnificativă față de varianta martor, cultură nefertilizată. De asemenea în varianta 2, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte minerale, plantele au avut diametrul cu 42% mai mare decât varianta martor, la fel cu diferență foarte semnificativă.

Varianta 5, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice are diametrul cu 27% mai mare decât varianta martor, cu diferență distinct semnificativă.

În varianta 4, cultură fertilizată numai cu îngrășăminte organice plantele au diametrul cu 15% mai mare decât varianta martor, cultură la sol nefertilizată, cu diferență semnificativă.

Tabel 8. Diametrul tufelor de Lavandula angustifolia influențat de fertilizările efectuate (valori medii) Bulz 2015 -2016

ΔL 5% – 3,93

ΔL 1% – 6,28

ΔL 0,1% – 10,06

4.4. Concluzii:

1. Levănțica este o plantă perenă cu creștere în formă de tufă cu tulpini foarte ramificate de la bază.

2. Florile de levănțică plăcut mirositoare pot fi folosite pentru decor interior în stare proaspătă în vaze sau uscate ( în șoproane atârnate cu inflorescența în jos) când florile devin persistente sau nemuritoare.

3. În stare uscată florile nu au nevoie de apă în vaze sau în diverse aranjamente în care se utilizează.

4. Levănțica se înmulțește destul de ușor prin butași, marcotaj și semințe.

5. Semănatul se poate face în pepiniere, la adâncimea de 1,5 cm – 2 cm ( de 8 ori diametrul mic al seminței) primăvara sau toamna. Pretind un repicat.

6. Înmulțirea prin butași lemnificați sau erbacei se poate face în răsadnițe, solarii sau sere în substrat format din nisip, turbă sau perlit.

7. Plantare la loc definitiv în spațiile verzi se face toamna sau primăvara la distanța de 40-50 cm.

8. Deși aparține familiei Labiatae solicită locuri însorite.

9. Experiențele pe care le-am efectuat la Bulz arată tehnologia de cultură a plantei poate fi îmbunătățită, iar fertilizarea făcută corect și la timp duce la obținerea unor plante aspectuoase, cu inflorescențe mari, viu colorate și deosebit de ornamentale.

10. Cea mai bună variantă de fertilizare a fost varianta 3, adică cultură fertilizată atât cu îngrășăminte minerale cât și organice, adică jumătate din cantitatea de îngrășăminte aplicată la varianta a doua plus 4 kg/m2 de îngrășăminte organice.

11. Varianta 2, fertilizată numai cu îngrășăminte minerale, a dat rezultate bune însă nu la nivelul variantei cu fertilizare mixtă (minerale și organice).

12. Variantele fertilizate numai cu îngrășăminte organice (variantele 4 și 5), au dat rezultate inferioare variantei cu fertilizare mixtă, chiar dacă la varianta 5 s-a folosit o cantitate mare de îngrășăminte organice 8 kg/m2 (80t/ha).

13. Rezultatele obținute în urma experiențelor efectuate sunt diferențiate în funcție de natura și cantitatea îngrășămintelor folosite.

14. Recomand folosirea fertilizării mixte ( atât îngrășăminte organice cât și minerale) pentru obținerea unor rezultate bune la cultura speciei Lavandula angustifolia.