Importanta Culturii Fasolei Urcatoare de Gradina

Cuprins

Introducere

Lista tabelelor

Lista figurilor

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

Capitolul 1. Stadiul actual al cercetărilor pe plan național și internațional

1.1. Importanța culturii fasolei urcătoare de grădină

1.2. Stadiul actual al cercetărilor privind cultura fasolei urcătoare de grădină la nivel internațional

1.3. Stadiul actual al cercetărilor privind cultura fasolei urcătoare de grădină pe plan național

1.4. Descrierea principalilor agenți patogeni ai fasolei urcătoare de grădină

Capitolul 2. Cadrul natural și de organizare

2.1. Așezare geografică

2.2. Studiul geomorfologic și de relief

2.3. Factorii edafici

2.4. Studiul climei

2.4.1. Temperatura aerului

2.4.2. Umiditatea atmosfericǎ

2.4.3. Precipitațiile atmosferice și regimul lor anual

2.5. Studiul hidrografiei

2.6. Studiul vegetației

PARTEA a II – a CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul 3. Importanța și scopul studierii temei

3.1. Importanța temei

3.2. Scopul studierii temei

Capitolul 4. Material și metodă

4.1. Materialul luat în studiu

4.2. Amplasarea experienței

4.3. Metoda și tehnica de identificare a principalilor agenți patogeni ai fasolei urcătoare de grădină

Capitolul 5. Rezultate obținute

5.1. Stabilirea pagubelor produse de bacteria Xanthomonas campestris pv. phaseoli

5.2. Stabilirea pagubelor produse de ciuperca Colletotrichum lindemuthianum

5.3. Stabilirea pagubelor produse de ciuperca Uromyces phaseoli var. typica

Capitolul 6. Combaterea integrată a principalilor agenți patogeni

6.1. Măsuri generale de prevenire și combatere a principalilor agenți patogeni

6.2. Măsuri de combarere folosite în cadrul experienței

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Combaterea integrată a principalilor agenți patogeni ai fasolei de grădină urcătoare (Phaseolus vulgaris, var. communis) este.o temă ce poate părea la prima vedere, puțin importantă, având în vedere suprafața relativ mică, ocupată. de această cultură. Totodată trebuie ținut cont de faptul că deși suprafața cultivată este mică, cultura este foarte răspândită, găsindu-se practic în grădina oricărei familii. țărănești, și nu numai. De asemenea trebuie luat în vedere faptul că această cultură are o perioadă destul de lungă de vegetație, cu o perioadă mare de recoltare, lucru ce poate favoriza atacul agenților patogeni.

De mare importanță este și faptul că fasolea urcătoare. de grădină este o plantă rustică, lucru ce îi asigură un grad ridicat de pretabilitate la sistemele de agricultură sustenbilă.

Importanța acestei culturi este demonstrată, nu în ultimul rând, de preferințele tradiționale ale consumatorilor din țara noastră.

Fasolea urcătoare de grădină este susceptibilă la atacul mai multor paraziți. Ca urmare a atacului, planta poate fi prejudiciată. într-o măsură mai mare sau mai mică, putând în anumite cazuri să supravețuiască atacurilor și, nu rareori, reușește să crească bine și să producă recolte apreciabile.

Dezvoltarea și intensificarea culturii de fasole urcătoare de grădină, a sporit interesul oamenilor pentru cunoașterea, prevenirea.și.combaterea agenților patogeni. Acest fapt se datorează existenței mai multor factori favorizanți: existența unui cerc larg de agenți patogeni ce pot afecta planta, agresivitatea acestora, etc.

Lucrarea reprezentată de aceast proiect de diplomă.are ca scop combaterea integrată a principalilor agenți patogeni ai fasolei urcătoare de grădină, având ca obiective țintă următoarele:

Evaluarea condițiilor de cadru natural din localitatea Flămânzi, județul Botoșani, locul în care a fost amplasată cultura;

Descrierea materialului luat în studiu;

Descrierea principalilor agenți patogeni întâlniți la fasolea urcătoare de grădină;

Stabilirea unei scheme de tratament.

Lista tabelelor

1. Tabelul 4.1. Scara de notare cu 6 clase a intensității atacului de boli și dăunători la plante 36

2. Tabelul 6.1. Schema de tratament aplicată culturii 47

3. Tabelul 6.2. Descrierea fungicidelor utilizate în schema de combatere 48

Lista figurilor:

1. Figura 1.1. Simptome pe frunze (BCMV) 13

2. Figura 1.2. Foliola unei frunze atacată de BYMV 14

3. Figura 1.3. Agentul patogen pe frunză (Xanthomonas phaseoli) 15

4. Figura 1.4. Arsura aureolată a fasolei pe frunze 17

5. Figura 1.5. Atac pe frunze și păstăi – antracnoza 18

6. Figura 1.6. Atac pe frunze și păstăi – rugină 20

7. Figura 2.1. Harta județului Botoșani 23

8. Figura 4.1. Soiul Aurie de Bacău – plantă, foliaj 30

9. Figura 4.2. Soiul Aurie de Bcău – păstăi, floare 31

10. Figura 4.3. Soiul Verba – foliaj, păstăi 32

11. Figura 4.4. Soiul Violetă de Iași – foliaj, floare 32

12. Figura 4.5. Soiul Violetă de Iași – păstăi 33

13. Figura 4.6. Solarul în care s-a amplasat experiența 33

14. Figura 4.7. Semănat – ghiveci cu diametrul de 10 cm 34

15. Figura 4.8. Aspect din solar, imediat după plantare 35

16. Figura 4.9. Plante palisate 35

17. Figura 5.1. Xanthomonas campestris pv. phaseoli 38

18. Figura 5.2. Colletotrichum lindemuthianum – atac pe frunze 39

19. Figura 5.3. Colletotrichum lindemuthianum – atac pe păstăi 39

20. Figura 5.4. Uromyces phaseoli var. typica 40

21. Figura 5.5. Intensitatea atcului provocat de bacteria Xanthomonas campestris pv. Phaseoli 41

22. Figura 5.6. Gradul de atac provocat de bacteria Xanthomonas campestris pv. phaseoli 42

23. Figura 5.7. Intensitatea atcului provocat de ciuperca Colletotrichum lindemuthianum pe frunze 43

24. Figura 5.8. Gradul de atac provocat de ciuperca Colletotrichum lindemuthianum pe frunze 44

25. Figura 5.9. Intensitatea atcului provocat de ciuperca Colletotrichum lindemuthianum pe păstăi 44

26.Figura 5.10. Gradul de atac provocat de ciuperca Colletotrichum lindemuthianum pe păstăi 45

27. Figura 5.11. Intensitatea atcului provocat de ciuperca Uromyces phaseoli var. typica 45

28. Figura 5.12. Gradul de atac provocat de ciuperca Uromyces phaseoli var. typica 46

CAPITOLUL 1

STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR PE PLAN NAȚIONAL ȘI INTERNAȚIONAL

Importanța culturii fasolei urcătoare de grădină

Fasolea se cultivă pentru semințele uscate (fasolea de câmp), păstăile verzi – mature, dar incomplet uscate (fasolea bobi) folosite în.alimentația omului.

Păstăile verzi se pot folosi pentru a obține diverse.preparate proaspete sau conservate prin fierbere, congelate sau deshidratate.

După fierbere, păstăile rămân suculente, cu aromă plăcută și sunt uneori preferate altor preparate. Partea comestibilă a unei păstăi.este considerată a fi 60%.

Păstăile verzi de fasole au proprietăți terapeutice. Sucul simplu sau în amestec cu cel de morcov se recomandă în alimentația diabeticilor, iar supa de păstăi are efect asupra funcționării normale a pancreasului.

Semințele imature (bobii verzi) au calități culinare deosebit de apreciate, consumându-se în preparate sub formă de salate, ciorbe, iahnii.

Semințele mature sunt consumate, numai după preparare, în stare conservată sau pregătită sub formă de ciorbe, diferite mâncăruri, prin.fierbere și prăjire, în amestec cu diverse legume sau carne (Munteanu N., 2008).

Valoarea alimentară a păstăilor.de fasole este determinată de conținutul ridicat în substanțe nutritive și energetice. Păstăile conțin în medie 88-91% apă și 9-12% substanță uscată, din care 3,7-5,7% hidrocarbonați (constituiți din zahăr reducător 0,4%, amidon 2,2% și celuloză 1,4%), proteine 2,0-2,4%, grăsimi 2,2% și cenușă circa 0,8-1% (Kay, 1978; Beceanu și Balint, 2000). Vitaminele se găsesc într-un spectru.larg și în cantități importante. La 100 g substanță proaspătă, Enăchescu (1987) precizează următoarele cantități: C 19,6 mg, K 0,14 mg, acid pantotenic 0,20 mg, beta- caroten 0,31 mg ș.a. Cenușa conține cantități apreciabile de potasiu, calciu si alte macro și microelemente utile. La 100 g substanță proaspătă se găsesc următoarele cantități de elemente chimice: 256 mg K, 1,7 mg Na, 50,8 mg Ca, 26,0 mg Mg, 20 mg P, 39 mg S și 30 mg Cl; alături de aceste macroelemente fasolea conține și următoarele microelemnte: Si, Fe, Al, Mn și B.

Datorită compoziției sale chimice, fasolea prezintă și unele proprietăți terapeutice, fiind

recomandată în unele boli metabolice, cum ar fi diabetul.

În afară de cele prezentate, este important de menționat că fasolea conține și unele substanțe antinutritive, care, de regulă, se elimină prin apa de firebere, și unele fibre care reduc digestibilitatea (Stan T., 2003).

Din punct de vedere agrotehnic, fasolea are un rol foarte important, deoarece are proprietatea de a fixa azotul atmosferic cu ajutorul bacteriilor specifice din nodozitățile de pe rădăcini. Pe lângă aceasta, rădăcinile dizolvă ușor fosfații și alte substanțe greu solubile și readuc aceste substanțe în stratul superficial al solului și totodată îmbunătățește structura acestuia.

Fasolea este cultivată în majoritatea regiunilor globului, de la Ecuator până la Cercul polar, ocupând o suprafață, în ultimii ani de peste 27 milioane hectare (F.A.O. – Statistics, 2004). Din această suprafață, fasolea de grădină reprezintă circa 870 mii hectare, cu o producție totală de aproape 6 milioane de tone, corespunzător unei producții medii de aproximativ 7t/ha.

Printre marii producători se pot enumera: Spania cu 250.000 t, Franța cu 235.000 t și Italia cu 170.000 t care furnizează 70% din cele 960.000 t cu produse din țările din CEE, pe o suprafață relativ stabilă de 120.000 hectare.

Deși dețin suprafețe mici, Grecia cu o producție de 75.000 tone și Țările de Jos cu producții de 60.000 tone acordă acestei specii un loc important.

Cu excepția Franței și Italiei, unde fasolea verde fină (tip French bean) deține un loc important, producția europeană se referă la tipul de mangetout, cu păstaia cilindrică recoltată la dimensiuni mijlociu-mare (tipul Bobby) sau cu păstaia lată.

Producția europeană de fasole de grădină este obținută în câmp, excepție făcând Țările de Jos care produc aproape 4.000 tone în seră (80%).

În România, suprafața cultivată cu fasole de grădină a crescut continuu până în anul 1985 când s-au cultivat 20.000 hectare cu o producție totală de 86.000 tone, asigurându-se un consum de aproximativ 5 kg fasole păstăi pentru fiecare locuitor. Din anul 1990 suprafața s-a redus la mai puțin de jumătate, după care în 2005 a ajuns la o treime (Munteanu N., 2008).

Stadiul actual al cercetărilor privind cultura fasolei de grădină urcătoare

Fasolea (Phaseolus vulgaris L.), se întâlnește și sub denumirea de fasolă comună; proveniența acesteia este ditro specie ancestrală P. aborigenus, din Brazilia și Argentina. Prin luarea acesteia în cultură a luat naștere, cu. aproximativ 7000 ani î.H. în Peru, specia P.vulgaris. Aceasta migreză în Mexic, unde se dezvoltă într-un al doilea centru de diversitate.

În America de Sud, după ce a fost luată în cultură, fasolea a evoluat într-o formă cu bobul mare, iar în Mexic într-o alta cu bobul mic (Choix și Foury, 1994).

Fasolea comună a fost adusă în Europa, pentru prima dată, de însuși Columb (1493), iar mai apoi de alți navigatori care l-au succedat.

În prezent, fasolea de grădină se cultivă pe tot globul, acolo unde se întrunesc condițiile naturale necesare creșterii și dezvoltării. Pe glob se cultivă circa 700 mii hectare, cu o producție totală de aproximativ 4-5 milioane tone.

La noi în țară este cunoscută din secolele XVIII-XIX, fiind apreciată în mod deosebit de Ion Ionescu de la Brad, care recomanda cultivarea sa pe moșia. Pantelimon sau chiar a cultivat-o el însuși la Ferma școală de la Brad (Stoian și Munteanu, 1986). În perioada 1980-1990 s-au cultivat circa 20-25 mii ha cu o producție totală de 50-60 mii tone; în prezent se cultivă circa 12-13 mii hectare, cu o producție evaluată de aproximativ 42-50 mii tone. În România, fasolea, deși este o specie termofilă, se cultivă datorită valorii sale culinare și nutriționale, în toate zonele agricole, dar cele mai bune rezultate se obțin în zonele de câmpiemai puțin de jumătate, după care în 2005 a ajuns la o treime (Munteanu N., 2008).

Stadiul actual al cercetărilor privind cultura fasolei de grădină urcătoare

Fasolea (Phaseolus vulgaris L.), se întâlnește și sub denumirea de fasolă comună; proveniența acesteia este ditro specie ancestrală P. aborigenus, din Brazilia și Argentina. Prin luarea acesteia în cultură a luat naștere, cu. aproximativ 7000 ani î.H. în Peru, specia P.vulgaris. Aceasta migreză în Mexic, unde se dezvoltă într-un al doilea centru de diversitate.

În America de Sud, după ce a fost luată în cultură, fasolea a evoluat într-o formă cu bobul mare, iar în Mexic într-o alta cu bobul mic (Choix și Foury, 1994).

Fasolea comună a fost adusă în Europa, pentru prima dată, de însuși Columb (1493), iar mai apoi de alți navigatori care l-au succedat.

În prezent, fasolea de grădină se cultivă pe tot globul, acolo unde se întrunesc condițiile naturale necesare creșterii și dezvoltării. Pe glob se cultivă circa 700 mii hectare, cu o producție totală de aproximativ 4-5 milioane tone.

La noi în țară este cunoscută din secolele XVIII-XIX, fiind apreciată în mod deosebit de Ion Ionescu de la Brad, care recomanda cultivarea sa pe moșia. Pantelimon sau chiar a cultivat-o el însuși la Ferma școală de la Brad (Stoian și Munteanu, 1986). În perioada 1980-1990 s-au cultivat circa 20-25 mii ha cu o producție totală de 50-60 mii tone; în prezent se cultivă circa 12-13 mii hectare, cu o producție evaluată de aproximativ 42-50 mii tone. În România, fasolea, deși este o specie termofilă, se cultivă datorită valorii sale culinare și nutriționale, în toate zonele agricole, dar cele mai bune rezultate se obțin în zonele de câmpie, în luncile celor mai importante râuri. și chiar în zonele colinare din Moldova și Transilvania (Stan T., 2003).

Stadiul actual al cercetărilor privind evoluția principalilor agenți patogeni ai fasolei de grădină urcătoare

Fasolea este atacată de un număr relativ mare de agenți patogeni: virusuri, bacterii și micoze. Unii dintre aceștia sunt specifici acestei specii (fasolea este gazdă obligatorie), iar alții sunt comuni multor specii de plante cultivate (fasolea este gazdă facultativă). În funcție de amplasarea geografică pe glob, implicit de condițiile pedoclimatice, în unele țări au importanță mai mare anumiți agenți patogeni.

Literatura de specialitate menționează pentru fasole circa 20 de viroze, 4 bacterioze și peste 25 de micoze, deci circa 50 de boli și respectiv agenții patogeni. Din această multitudine de agenți patogeni și boli ne propunem o prezentare mai detaliată a acelora care au o importanță mai mare pentru culturile de fasole din țara nastră.

Bean Common Mosaic Virus (BCMV) – Virusul mozaicului comun al fasolei

Acestă boală este cea mai frecventă viroză întâlnită la fasole în întreaga lume ( Europa, America de Nord, Asia). Boala a fost observată pentru prima dată de Ivanovski, în Rusia, în 1899 și de Clinton în SUA, în 1908; la noi în țară, a fost menționată, pentru prima dată, de Săvuescu și colab., începând cu anul 1931 (Pop, 1975).

Bean Yellow Mosaic Virus (BYMV) – Virusul mozaicului galben al fasolei

Acest virus este înrudit cu virusul mozaicului mazării, virusul marmorării lupinului și multe alte virusuri care atacă specii leguminoase. BYMV are o largă răspândire în culturile de fasole din întreaga lume și a fost descris, pentru prima dată, de Pierce în 1934, dar incidența sa este mai scăzută decât a mozaicului comun al fasolei, deși există pericolul ca acesta să capete o largă răspândire și generalizare, așa cum s-a întâmplat în Franța, SUA, Canada (Horvat, 1983; Schmidt și Weissentein, 1983).

Xanthomonas communis pv. phaseoli – Arsura comună a fasolei

Literatura de specialitate consemnează că acest agent patogen se întâlnește în asociație cu bacteria Xanthomonas phaseoli var. fuscans. Arsura comună a fasolei este una dintre cele mai răspândite bacterii în întreaga lume, în culturile de fasole. Reproducerea, pentru prima dată, și descrierea amănunțită a bolii o realizează Smith în anul 1897 (Marinescu și colab., 1986). La noi în țară, boala a fost semnalată, pentru prima dată, de Atanasoff și Kovacevski, în 1929, și apreciată ca una dintre cele mai păgubitoare boli. Un studiu amănunțit al acesteo bacterioze, ca și a celorlalte bacterioze din țara noastă, a realizat Severin în 1967, în teza de doctorat intitulată „Cercetări asupra bacteriozelor fasolei în Republica Socialistă România”. O prezentare recentă a bacteriozelor fasolei au realizat Severin si colab. (1985) precum și Marinescu și colab. (1986).

Pseudomonas phaseolica – Arsura aureolată a fasolei

A fost descrisă pentru prima dată de Burkholder, în 1926. Este răspândită în toate țările cultivatoare de fasole, unde constituie o problemă deosebit de majoră pentru producătorii din SUA, Canada, Brazilia, Chile, Europa, America Latină ș.a. La noi în țară această boală a fost semnalată mai întâi de Rădulescu și colab. (1962), dar un studiu amănunțit a fost realizat de Severin (1967). Studii de sinteză foarte complete despre arsura aureolată au realizat Fennick și colab.(1966), Guthrie și colab. (1975), Dixon (1981), iar la noi în țară Severin și colab. (1985) și Marinescu și colab (1986).

Colletotrichum lindemuthianum – Antracnoza fasolei

Ciuperca a fost sudiată în amănunțime în multe din țările unde se cultivă fasolea, dar mai ales în cele cu o agricultură avansată: SUA, Franța, Olanda, Marea Britanie; în România studii deosebite s-au. efectuat la I.C.C.P.T. Fundulea, I.C.P.P. Băneasa-București și parțial la I.C.F.L. Vidra-București.

C. lindemuthianum este răspândită pe tot globul, în zonele unde se cultivă fasolea, provocând pagube mai mari în condiții de climă temperată decât tropicală (Șesan, 1982). După 1884 boala a fost semnalată, ca frecventă în paralel cu creșterea suprafețelor cultivate cu fasole. În România a fost semnalată încă din 1928, de către Săvulescu și colab. (1928) și este cunoscută în prezent în toate culturile de fasole din țară.

Uromyces phaseoli var. typica – Rugina fasolei

Boala a fost observată în toată lumea. La noi în țară se întâlnește mai ales în culturile de fasole pentru .boabe uscate și mai puțin în culturile pentru păstăi, zonal, în centrul Transilvaniei și în sudul Munteniei, iar ca perioadă în lunile august-septembrie.

Fusarium oxysporum – Fuzarioza (ofilirea) sau Putregaiul uscat al fasolei

Agentul patogen este saprofit, dar și parazit, provocând traheomicoze. La fasole se întâlnește în rizodermă și frecvent pe semințe.

Sclerotinia sclerotiorum – Putregaiul umed al tupinilor și păstăilor de fasole

Boala este răspândită în toate culturile de fasole din câmp și spații protejate, de regulă cu climat mai umed și răcoros. În România a fost menționată pentru pria dată de Săvulescu și colab., în anii 1947-1948.

Botrytis cinerea – Putregaiul cenușiu al fasolei

Boala este specifică zonelor cu climat umed și răcoros. La noi în țară a fost menționată pentru prima dată, în anii 1947-1948, de către Săvulescu și colab. (1948) și menționată în fiecare an în culturile de fasole.

Descrierea principalilor agenți patogeni ai fasolei urcătoare de grădină

Virusul mozaicului comun al fasolei – Bean Common Mosaic Virus (BCMV)

Manifestarea simptomelor variază în funcție de soiul atacat, stadiul de dezvoltare al plantei, tulpina de virus care atacă și condițiile de mediu (Pop, 1975; Dixon, 1981). Când infecția se produce timpuriu sau provine din sămânță, plantele manifestă grave simptome de cloroză și nanism. La soiurile sensibile, primele simptome constau în apariția de pete sau zone de culoare verde deschis (Fig. 1.1.), de diferite forme, cu aspect mozaicat, dispuse în general, spre marginea limbului. Simptomele evoluază prin clorozarea întregului limb, cu excepția unor benzi, de-a lungul nervurilor, unde se păstrează culoarea normală. În evoluția sa, boala produce o deformare a frunzelor datorită stopării creșterii țesuturilor din dreptul petelor clorice. Deformarea constă în îngustarea limbului, curbarea marginilor spre fața inferioară și aspectul de umflături în dreptul benzilor de culoare normală. Un simptom caracteristic, pe prima frunză compusă, este culoarea verde închis strălucitoare a suprafeței limbului. Simptomele tind să crească în intensitate odată cu înaintarea în vegetație (Dixon, 1981). Infecția este de obicei asociată cu producerea unui mare număr de lăstari laterali. Înflorirea este redusă, iar păstăile sunt mici, deformate și uneori prezintă pete de culoare verde închisă sau pete verzi pe fond clorotic (Dixon, 1981; Marinescu și colab., 1986; Mititiuc, 1993).

Virusul mozaicului galben al fasolei – Bean Yellow Mosaic Virus BYMV

La soiurile sensibile, manifestrea bolii este mai gravă decât la mozaicul comun. Foliolele frunzelor sunt de regulă aplecate în jos de la punctul de unire cu pețiolul, limbul fiind zbârcit, încrețit sau deformat. Pe suprafața foliolelor apar pete galbene mici (Fig. 1.2.), de cele mai multe ori de formă rotundă, concentrate mai ales în zona nervurilor; cu timpul, dacă boala evoluează, petele se extind, frunzele devenind în întregime clorotice (Pop, 1975). Spre deosebire de BCMV, simptomele devin mai accentuate înspre sfârșitul perioadei de vegetație, când temperaturile sunt mai ridicate. Plantele rămân mici cu tulpina puternic ramificată, având aspect de tufă, păstăile sunt mici, deformate și cu semințe mici și puține (Marinescu , 1986). Soiurile cu flori colorate pot prezenta pete la nivelul petalelor.

Arsura comună a fasolei – Xanthomonas campestris pv. phaseoli

Agentul patogen face parte din familia Pseudomonadaceae, ordinul Pseudomonadal, clasa Schizomycetes. Bacteriile au formă de bastonaș, de 0,5-3X 0,3-1,4 µ, frecvent cu un cil polar, rar cu mai mulți.

Boala se manifestă pe toate organele aeriene ale plantei. Faptul că boala se poate transmite prin sămânță, atacul poate începe încă din faza cotiledonală, sub forma unor pete circulare sau neregulate, puțin adâncite și de culoare brună. Odată cu apariția frunzelor, infecția poate avea loc și pe acestea prin stomate și răni, incubația durând două – cinci zile, în funcție de condițiile de mediu. Pe frunze apar pete mici, translucide, hidrozate verzui, cu exudat vizibil pe vreme umedă. Pe frunzele trifoliate petele se extind mai mult, devin neregulate și prezintă exudat vizibil pe partea inferioară. Paralel cu dezvoltarea petelor, țesuturile din dreptul lor se usucă, se brunifică și prezintă în mod distinct o margine de culoare galbenă de trei – cinci mm lățime(Fig. 1.3.). Acest simptom este un caracter de identificare rapidă a bolii în câmp de la mare distanță (Mariescu și colab., 1986). Pe flori nu s-au obsevat forme de atac, dar păstăile, la câteva zile după formare, manifestă simptomele bolii sub formă de pete mici, hidrozate, evoluează prin forme neregulate având culoarea verde închis sau galben – cenușie (în funcție de culoarea păstăii). După aceea, țesutul din dreptul acestor pete se usucă, iar în jurul lor se formează o margine roșie difuză. Aceste simptome pot fi confundate cu cele de antracnoză, dar de care se deosebesc prin aspectul unsuros și prezența exudatului galben vâscos. De asemenea, petele produse de Colletotrichum lindemuthianum sunt adâncite în țesut și au marginea proeminentă, brună sau roșcată (Severin, 1985; Marinescu, 1986). Dacă atacul este puternic și sunt condiții favorabile de evoluție a bolii, agentul patogen de pe păstăi, străbătând țesuturile păstăii sau pe cale sistematică prin vasele conducătoare, ajunge la semințe. În cazul unor păstăi putrnic atacate, semințele rămân mici, șistave și de culoare galbenă (Mititiuc 1993).

Agentul este cu atât mai periculos cu cât se transmite prin semințe și este ușor de vehiculat de diferiți vectori între care, un rol principal îl au precipitațiile și vântul. Bacteria se mai poate vehicula cu ajutorul insectelor, uneltelor și lucrătorilor. X. phaseoli se transmite de la an la an prin semințe, dar poate supraviețui peste iarnă și în rizoderma unor plante ca grâu, tomate, fasole, soia, împreună cu alte bacterii cum ar fi Pseudomonas syringae pv. phaseolicola, X. campestris pv. versicatoria (El Sadek și Severin, 1983). Bacteria produce infecții în condiții optime 26 – 28°C și umiditatea relativă a aerului de peste 85% ( Marinescu și colab., 1986). Diferiți autori citați de Marinescu și colab., 1986, au consemnat că bacteria X. campestris pv. phaseoli poate infecta un număr mare de specii din aceeași familie botanică cu fasolea și anume:P. coccineus, Glycine max, Lupinas polyphyllus, P. angularis, P.acutifolius.ș.a.

Arsura aureolată a fasolei – Pseudomonas phaseolica

Pseudomonas syringae pv. phaseolica Familia Pseudotnonadaceae, ordinul Pseudomonadales, clasa Schizomycetes.

Agentul patogen atacă plantele în toate stadiile de vegetație și pe toate organele aeriene. Dacă boala provine din semințe infectate, primele simptome apar pe cotiledoane sub forma unor pete mici circulare sau de forme neregulate.

În stadii timpurii de infecție, plantele au culoare gălbuie (Fig. 1.4.), însă până la răspândirea sistematică a agentului patogen, simptomele variază destul de mult. Astfel infecția se reduce inițial la nivelul nervurilor mici, progresând spre cele principale. Epiderma și scoarța pot plesni și exudatul bacterian poate ieși la suprafață sub formă de picături crem deschis spre argintiu, lipicioase ( Guthrie și colab., 1975; Dixon, 1981).

Dacă plantele se dezvoltă din semințe infectate, un simptom comun este așa numitul putregai inelar sau putregai unit („joint rot”), care se dezvoltă la primul nod deasupra cotiledonului sub forma uneor pete hidrozat-uleioase care înconjoară tulpina. Dacă boala evoluează normal, la îngreunarea plantei din cauza păstăilor, tulpinile se rup, provocând daune totale (Dixon, 1981).

Un alt aspect al atacului acestei bacterii îl întâlnim la nivelul păstăilor. Aici leziunile sunt mai complexe pe zona de sudură a păstăilor conducând la o invazie rapidă a sistemului vascular și apoi a semințelor „via” funicul. Dacă atacul se produce de timpuriu, semințele pot putrezi și nu ajung la maturitate. Dacă penetrarea agentului până la semințe se face numai prin funicul, atunci numai hilul va fi decolorat, ceea ce face mai dificilă detectarea atacului pe boabele colorate.

Vârful rădăcinii principale a plantulei provenite din semințele infectate, poate fi distrus, ducând la o proliferare a rădăcinilor secundare, dar plantele sunt foarte pitice ( Dixon, 1981).

Condițiile optime de dezvoltare a bolii corespund unei temperaturi de 17-21°C și umiditate de peste 90%; la temperatura mai mari ( 28 – 32 °C), simptomele se modifică și haloul poate dispărea, cu toate că populația bacteriei este mai numeroasă ( Dixon, 1981; Marinescu și colab., 1986).

Infecția are loc prin stomate și diferite răni mecanice, ajunge în sistemul vascular, invadând întreaga plantă. Bacteria migrează prin spațiile intercelulare ale parenchimului, dizolvă lamelele intercelulare și distuge celulele.

Antracnoza fasolei – Colletotrichum lindemuthianum

Familia Melanconiaceae, ordinul Melanconiales, clasa Deuteromycetes. Ciuperca își dezvoltă miceliul în spațiile intercelulare ale țesutului atacat, formând strome mici care se diferențiază lagăre de conidiofori cu conidii – acervuli – dispuse subcuticular. În acervuli se găsesc numeroși conidiofori cilindrici, simpli, dispuși în palisadă, care poartă în vârf conidii unicelulare hialine, ovale sau cilindrice, drepte sau ușor curbate, de 15 – 19 X 3 – 5 µ. Printre conidiofori se găsesc câțiva peri (țepi) lungi (30 – 100 µ), bruni septați. La maturitate cuticula se rupe, conidiile sunt puse în libertate și se răsândesc prin picăturile de apă sau prin vânt. De la un an la altul ciuperca se transmite sub formă de miceliu în semințele infectate și în resturile de plante atacate. Boala este favorizată de timpul ploios și temperatura de 18 – 25 °C.

Boala se manifestă pe toate organele aeriene ale plantei (Fig.1.5.), în toate fazele de dezvoltare. Plantulele provenite din semințele atacate de agentul patogen mor înainte de a străbate solul sau, dacă reușesc să ajungă la suprafața solului, deși au la început o dezvoltare normală, mai târziu prezintă primele simptome ale bolii. Pe cotiledoane se observă leziuni circulare sau alungite, de culoare brună-negricioasă adâncite în țesuturi. De pe cotiledoane, infecția trece pe hipocotil, unde dezvoltă pete mici, de culoare ruginie, care se alungesc treptat, se adâncesc și înconjoară tulpina. În condiții favorabile bolii, leziunile, prin numărul lor mare, duc la frângerea plantelor ( Șesan, 1982; Marinescu și colab., 1986).

Pe suprafața leziunilor provocate în urma atacului, în condiții de umiditate ridicată apar corpurile de fructificare asexuată a ciupercii (acervulii) ca nisște pernuțe, la început roz mucilaginoase, apoi brune cu sporulare puternică și persistentă. Boala astfel instalată este foarte greu de controlat.

Infecțiile se continuă pe celelalte organe ale plantei. Pe pețiolul și nervurile frunzelor simptomele de atac sunt asemănătoare. Dacă pețiolul este puternic atacat, frunzele atârnă în jurul tulpinei și nu-și mai revin la poziția inițială. În jurul nervurilor, pe partea inferioară a frunzelor, apar pete alungite de culoare purpurie care, mai târziu, devin brun-închise sau adesea negre. La suprafața acestor leziuni apar numeroși spori.

Atacul cel mai caracteristic se manifestă pe frunze și pe păstăi (Șesan, 1982). Pe frunze apar pete de până la 1 cm, circulare sau neregulate, brune deschise, la început, apoi brune închise, cu marginea roșiatică, dispuse de-a lungul nervurilor. În dreptul petelor, pe vreme umedă, se formează acervulii ciupercii. Mai târziu, țesuturile atacate se necrozează și parțial cad, determinând o zdrențuire a frunzelor ( Șesan, 1982).

Pe păstăi simptomele sunt tipice și mult mai clar definite. Pe suprafața acestora apar pete mici de culoare ruginie, care prin dezvoltare devin adevărate leziuni canceroase adâncite, de culoare închisă. Acestea se extind spre endocrp și semințe. Dacă infecția are loc mai timmpuriu, păstăile încetează să mai crească și se usucă (Dixon, 1981). Pe păstăile mature, leziunile sunt bordate de un inel negricios cu marginea castanie, iar pe suprafața lor apar puncte de culoare roșiatică dispuse uneori în cercuri concentrice, reprezentând lagărele de conidii (Marinescu și colab., 1986). Dacă atacul se produce mai târziu, după formarea semințelor, miceliul ajunge pe acestea, producând pete cafenii, neregulate, adâncite, de diferite mărimi, asemănându-se cu cele produse de bacterii, dar acestea din urmă nu sunt adâncite (Salter și Patrick, 1981).

Rugina fasolei – Uromyces phaseoli var. typica

Familia Puccinaceae, ordinul Uredinales, clasa Basidiomycetes. Ciuperca este macrociclică autoică. Picnosporii și ecidiosporii apar rareori și nu prezintă importanță practică în propagarea ciupercii. Uredosporii, de formă sferică sau ovală, cu dimensiuni de 18 – 28 X 18 – 22 µ, au epsiporul echinulat, de culoare brună. Teleutosporii sunt unicelulari, bruni, la vârf cu o papilă hialină, iar la bază cu un pedicel, de asemenea, incolor.

Atacul se manifestă pe frunze, păstăi (Fig. 1.6.) și mai rar pe tulpină și ramificațiile ei. Primele simptome apar sub formă de pustule minuscule pe partea inferioară a frunzelor, cunoscute sub denumirea de uredosori. Ulterior, în jurul fiecărui uredosor se formează un inel de uredosori, iar în jurul acestuia un alt inel. Uredosorii pot să apară și pe fața superioară a frunzelor și sunt de culoare brună-roșcată și pulverulenți. Când plantele încep să îmbătrânească uredosorii sunt înlocuiți de teleutosori de culoare negricioasă și pulverulenți, în cazuri rare pe partea superioară a frunzelor se formează picnidiile ciupercii, iar pe fața superioară ecidiile.

Ciuperca supravețuiește peste iarnă prin teleutospori (care reprezintă bazidia sclerificată diploidă). Primăvara teleutosporii suferă o reducere cromatică, iar în fiecare celulă se formează epibazidii septate care poartă bazidiosporii haploizi care, prin germinare, dau naștere unui miceliu primar haploid de infecție pa care se formează uredoporii (cu uredospori).

Fuzarioza (ofilirea) sau Putregaiul uscat al fasolei – Fusarium oxysporum

Familia Tuberculariaceae, ordinul Hyphales, clasa Deuteromicetes.

Boala atacă rădăcina și baza coletului și apoi se extinde la toate organele plantelor care se ofilesc datorită blocării vaselor conducătoare și putrezirii rădăcinii. Simptomele se manifestă printr-o ușoară colorare a zonelor atacate care se accentuează până devin necrotice. Foliajul prezintă, de obicei, o ușoară clorozare și uscare, datorită scăderii capacității absorbtive a sistemului radicular (Dixon, 1981). Pe vreme secetoasă boala este întârziată, frunzele se îngălbenesc și cad, iar păstăile se dezvoltă anormal și au semințele mici.

Putregaiul umed al tupinilor și păstăilor de fasole – Sclerotinia sclerotiorum

Familia Helotiaceae, ordinul Helotiales, clasa Asomycetes.

Atacul ciupercii se produce în fază avansată de dezvoltare a plantelor de fasole, pe toate organele, dar în mod deosebit pe tulpini și păstăi. Primele simptome apar pe tulpini sub formă de pete moi și umede care se extind chiar și pe frunze. Leziunile se măresc treptat formând un putregai moale și umed, care, dacă evoluează, duce la moartea plantelor. După stadiul de putregai umed, țesuturile atacate se extind și devin albicioase, de unde și denumirea de putregai alb al acestei boli. Plantele bolnave se ofilesc brusc, parțial sau total, se îngălbenesc și se rup ușor la nivelul porțiunii atacate ( Dixon, 1981). Păstăile pot fi atacate prin contact direct cu porțiunile de plantă bolnavă sau cu solul. Pe păstăi apar leziuni tipice, umede și moi, care prin confluare duc la distrugerea totală a acestora. Frecvent se observă pe păstăi un exudat lichid vâscos sub formă de picături mici. La suprafața organelor, pe miceliu apar aglomerări de hife negre-cărbunoase, ce reprezintă scleroții ciupercii; la nivelul semințelor se poate produce sclerotizarea acestora (Șesan, 1982).

Putregaiul cenușiu al fasolei – Botrytis cinerea

Familia Mucedinaceae, ordinul Helotiales, clasa Deuteromycetes.

Atacul se manifestă pe frunze, tulpini și păstăi. Pe organele atacate apar pete circulare la început de culoare galbenă, apoi de culoare brună, după care se instalează un putregai umed; în condiții de umiditate ridicată, pe organele atacate se formează un puf de culoare cenușie, format din conidiofori și conidii. Datorită atacului de pe tulpini se poate produce ofilirea părților plantei aflate deasupra zonei de atac (Dixon, 1981; Marinescu și colab., 1986). Pe porțiuni din vârful păstăii sau în locul semințelor pot apare scleroți mici negri.

CAPITOLUL 2

CADRUL NATURAL ȘI DE ORGANIZARE

2.1. Așezare geografică

Orașul Flămânzi este una dintre localitățile cu deosebite rezonanțe istorice, fiind locul de izbucnire a Marii Răscoale Țărănești de la 1907, fiind așezat in vestul Câmpiei Colinare a Moldovei la contactul cu Dealurile Siretului, pe cursul mijlociu al râului Miletin, în NE-ul României, în regiunea sudică a județului Botoșani. Se învecinează la N și V cu comunele Copălău și Lunca, la S cu comunele Frumușica și Prăjeni, iar la E cu Plugari din județul Iași.

În anul 2004 comuna Flămânzi (atestată documentar încă de la 1605) a fost declarată oraș. În prezent localitatea se întinde pe o suprafață de circa 109 km², din care 17 km² păduri, fiind al treilea pol de concentrare umană din județ, cu peste 12000 locuitori.
Orașul Flămânzi din punct de vedere strategic se află poziționat pe drumul european E 58 (DN 28 B) pe direcția Iași – Botoșani – Suceava. Teritoriul administrativ are forma unui patrulater neregulat, orientat vest-est, aflat la intersecția paralelei de 47°33’ latitudine N și a meridianului de 26°55´ longitudine E.

2.2. Studiul geomorfologic și de relief

Privit în ansamblu, relieful orașului Flămânzi are un caracter sculptural (de eroziune și de acumulare). În lungul principalelor artere hidrografice, la baza unor denivelări mai accentuate sau în anumite sectoare cu aspect depresionar au fost depuse cantități importante de sedimente, care au dat naștere reliefului de acumulare.

Prin altitudinea sa generală tot mai coborâtă de la NV ( 422 m) spre SE ( 100 – 150 m), relieful determină o etajare a solului, în același sens cu etajarea condițiilor bioclimatice. Fragmentarea reliefului creează condiții pentru etajarea pedogeografică local, energia reliefului fiind cauza esențială a eroziunii solurilor (Munteanu P., 2003).

2.3. Factorii edafici

Rolul cel mai important în diversificarea învelișului de sol al localității îl are relieful, care prin altitudinea sa variată, fragmentarea și energia sa introduc o mare diversitate în condițiile de pedogeneză.

Principala trăsătură a învelișului de sol din orașul Flămânzi, ca și a întregului Podiș Moldovenesc, o constituie structura sa zonal-etajată, condiționată de etajarea reliefului, climei și vegetației – principalii factori pedogenetici.

Pe teritoriul orașului se disting două zone, sau etaje de sol:

-zona solurilor argilo-iluviale corespunzătoare zonei forestiere din N și NE orașului;

-zona solurilor malice, cernoziomice care corespund suprafețelor de stepă și silvostepă, din părțile mai joase estice și SE.

Limita dintre ele este difícil de precizat, remarcându-se și prezența solurilor cu caracter de tranziție.

Din cadrul zonei solurilor argilo-iluviale, principalele tipuri de pe teritoriul orașului sunt solurile brune și solurile cenușii de pădure, iar în zona celor cernoziomice tipurile de bază sunt reprezentate prin cernoziomuri levigate (cambice) și cernoziomuri propriu-zise.

Solurile brune sunt pe dealurile din V și NV orașului, cu înălțimi între 300-422 m, corespunzător foioaselor. Conținutul în humus (1-8 %), azot (0,08-0,3 %), fosfor (0,07-0,15 %) face ca majoritatea să fie mezobazice cu pH între 5-6. Orizontul B-iluvial este bogat în argilă, cu un drenaj vertical greu, unde apar fenomene de pseudogleizare și anaerobioză (Munteanu, 2003).

Solurile cenușii corespund silvostepei mai înalte și estului zonei de pădure. Sunt enbazice cu pH 5,6-6,8, conținut moderat de humus, azot și fosfor.

Cele cenușii închise au o fertilitate mai ridicată, apropiată de a cernoziomurilor levigate spre care fac tranziția (Munteanu P., 2003).

Cernoziomurile levigate ocupă cea mai mare parte a câmpiei din E și SE orașului. Ocupă suprafețele cu altitudini între 100-200 m, culmile interfluviilor, versanții slab înclinați. Ele se asociază cu cernoziomurile tipice, apar și sărături, mlaștini. Au o fertilitate naturală ridicată, permeabilitate moderată, textură mijlocie, conținut apreciabil în humus ( 3-5 %), azot (0,15-0,25%), fosfor (0,1-0,2 %), grad ridicat de saturație în baze ( 85-90 %), pH: 6,6-7,2; o bună mobilizare a substanțelor nutritive, o ridicată capacitate de amonificare și nutrificare. Ferilitatea lor este bine valorificată în anii cu precipitații normale și bine repartizate în timpul ciclului vegetativ (Munteanu P., 2003).

Cernoziomurile au o răspândire redusă, corespunzând suprafețelor de stepă propriu-zisă, apoi pe terasele inferioare, glacisuri și poale de versanți. Acestea au fertilitate naturală ridicată, indicată de calitățile orizontului A, cu grosimi între 40-50 cm, bogat în humus (3,5-5,5 %), azot (0,15-0,25 %) și fofsor (0,12-0,2 %), cu grad ridicat de saturație în baze (90-100 %), cu reacție neutră sau slab alcalină (pH 7-7,5) și însușirile fizice deosebite (afânare, textură mijlocie, drenaj normal) și biologice favorabile (intensă activitate biologică, humificare, nitrificare, amonificare). Fertilitatea lui este diminuată de lipsa de precipitații în sezonul cald. Solurile intrazonale și slab dezvoltate sunt: solurile aluviale, hidromorfe, holomorfe și litomorfe.

Excluzând suprafața pădurii, cea mai mare parte a suprafeței orașului Flămânzi, peste 80% este folosită în agricultură. Potențialul lor natural poate fi mai bine valorificat prin irigații și o agrotehnică adecvată, sau poate fi mărit prin adaos de îngrășăminte minerale și organice în doze moderate (Munteanu P., 2003).

2.4. Stadiul climei

2.4.1 Temperatura aerului

Temperatura medie anuală a orașului Flămânzi este de 8,9°C. Izoterma de 9°C urmărește aproximativ înălțimile de 120 m din câmpie, iar cea de 8,5°C trece prin V și NV orașului. Odată cu creșterea altitudinii temperatura scade, atingând la peste 350 m, valori mai mici de peste 8°C. Temperatura maximă absolută a fost de +39,4°C la 7 august 1952, iar minima absolută în ianuarie 1954 și februarie 1929 de -29°C, ceea ce dă o amplitudine termică absolută de 68,4°C (Munteanu P., 2003).

Numărul zilelor cu temperaturi de vară ( 25°C) este de aproximativ 60 anual, iar al zilelor cu temperaturi tropicale (30°C) este de circa 12 anual. Numărul zilelor cu îngheț ( sub 0°C) este de 120-130. Temperaturile coborâte de iarnă, primăvară și toamnă favorizează apariția brumelor, care pot avea consecințe grave pentru agricultură, când apar prea devreme toamna, sau prea târziu primăvara. Primele brume la Flămânzi sunt semnalate în prima decadă a lunii octombrie și apar pe șesuri, ultimele brume se produc în prima decadă a lunii aprilie. Numărul mediu al zilelor cu brumă este de 20-30 pe an (Munteanu P., 2003).

2.4.2 Umiditatea atmosferică

Presiunea atmosferică, pe teritoriul orașului are un regim variabil și o repartiție neuniformă ca urmare a încălzirii diferențiate a suprafeței active. Primul aspect relevant pe care îl are dinamica atmosferei în orașul Flămânzi îl constituie frecvența mare a vânturilor de nord-vest (31,3 %). Viteza maximă variază între 5 m/s la 10,8 m/s. Valoarea medie este cuprinsă între 2,5 și 4 m/s. Cea mai mare frecvență o are în mai, iunie, iulie și august. Frecvența și viteza vânturilor de est și nord-est este mică, cuprinsă între 1,1 și 1,9% cu 1,1 m/s până la 1,7 m/s (Munteanu P., 2003).

2.4.3 Precipitațiile atmosferice și regimul lor anual

Precipitațiile atmosferice constituie sursa principală de apă pentru orașul Flămânzi, ca pentru întreg Podișul Moldovei, iar cunoașterea variațiilor cantitative și calitative, în timp și spațiu, prezintă o deosebită importanță practică.

Cantitatea medie anuală de precipitații căzute este de 525 mm. Față de această medie se observă variații însemnate între anii ploioși și cei secetoși.

Luna cu cele mai mari cantități de precipitații este iunie (78,4 mm), iar cea cu cele mai mici este februarie (18,1 mm). Cea mai mare cantitate de precipitații cade vara – 38,6 %, iar cea mai mică iarna – 11 % (Munteanu P., 2003).

Repartiția neuniformă a precipitațiilor în timpul anului atrage frecvente secete. Diagrama curbei de asigurare a numărului de zile cu secetă arată că pe teritoriul orașului Flămânzi, o dată la doi ani seceta durează 28 zile, iar o data la 100 ani 56 zile.

2.5. Stiudiul hidrografiei

Pe teritoriul orașului Flămânzi întâlnim o rețea hidrografică deficitară, datorită climatului continental cu nuanțe excesive. Sursa principală de alimentare a unităților acvatice o constituie precipitațiile, iar cel mai important consumator îl formează evapotranspirația.

Caracteristica principală a pânzei freatice de pe teritoriul localității este bogăția sa în apă și existența stratului acvifer aproape de suprafață (5 – 8m).

Rețeaua de râuri și pâraie este formată din râul Miletin și afluenții lui. Miletinul este al treilea afluent important al râului Jijia.

Pe teritoriul orașului sunt puține iazuri, totalizând aproape 14 ha. Cel mai important este iazul Îvășcoaia, în șesul Bahnei, cu o suprafață de 7,5 ha și o adâncime de 4,5 m. De importanță locală sunt micile acumulări pe pâraiele Stahna, Tulburea, Fundoaia, Voloca (Munteanu, 2003).

2.6. Studiul vegetației

Pe teritoriul orașului Flămânzi se disting trei zone de vegetație: zona de pădure, silvostepa și stepa. Zona de pădure ocupă nordul și nord-vestul localității favorizată de un climat mai umed și mai răcoros și de soluri argiloiluviale (cenușii).

Este bine reprezentată de subzona fagului. Pe lângă fag, gorun și stejarul pedunculat, mai cresc carpenul, jugastrul, teiul alb etc.

Stratul de ierburi este format din graminee ca: obsiga, păiușul de pădure, viorele toporași etc.

Zona silvostepei este în continuarea zonei de pădure, acoperind dealurile de sub 250 m. continentanismul climatului crește, cu cernoziomuri levigate și soluri cenușii de pădure.

Zona de stepă ocupă suprafețe restânse ca niște fâșii, rar se întâlnește vegetația primară, locul ei fiind luat de culturile agricole care se dezvoltă pe solurile aluviale și molice.

Plantele caracteristice stepei cresc pe terenurile păstrate ca pășuni. Pe versanți se întâlnesc pajiști cu specii de plante xerofite și mezofite, iar pe șesuri și lunci găsim o vegetație hidrofită (Munteanu P., 2003).

CAPITOLUL 3

IMPORTANȚA ȘI SCOPUL STUDIERII TEMEI

Importanța temei

În ultimii ani, cultivarea legumelor în spații protejate (sere, solarii) s-a extins în țara noastră, iar amelioratorii au încercat producerea de soiuri cât mai rezistente atacurilor patogene și dăunătorilor, dar și obținerea de soiuri cu o productivitate ridicată.

Cunoașterea răspândirii agenților patogeni ai fasolei urcătoare de grădină, a evoluției acestora, dar și combaterea integrată, constituie un obiectiv al protecționiștilor.

Este important să se cunoască o schemă de tratament pentru cultura de fasole de grădină urcătoare care să aibă o doză cât mai redusă de toxicitate, și care să dea un randament cât mai ridicat asupra combaterii agenților patogeni ce pot afecta cultura.

Scopul lucrării

În zona Moldovei sunt cunoscute peste 150 de populații locale de fasole urcătoare de grădină (Munteanu N., 1985). Cea mai mare parte dintre acestea se cultivă pentru păstăile verzi. Întrucât fasolea este considerată o specie sensibilă la atacul agenților patogeni, simptome grave realizându-se pe păstăi și pe semințe, de-a lungul anilor s-au creat noi soiuri rezistente atacurilor patogene.

Pentru realizarea lucrării s-au efectuat următoarele etape:

Descrierea principalilor agenți patogeni ai fasolei urcătoare de grădină;

Descrierea cadrului natural și organizatoric în care a fost amplasată experiența;

Descrierea tehnicii de identificare a principalilor agenți patogeni ai fasolei urcătoare și evaluarea atacului produs asupra experienței.

Rezultatele obținute în urma cercetării, vor fi de ajutor cultivatorilor din zona Botoșani și nu numai, dar și amelioratorilor. Aceștia din urmă vor fi în cunoștință de cauză în ceea ce privește caracteristicile de dezvoltare a fiecărui soi, atacul agenților patogeni asupra acestora, și în acest fel vor putea creea noi soiuri ce vor stârni interes pentru cultivatorii din zonă.

CAPITOLUL 4

MATERIAL ȘI METODĂ

4.1 Materialul luat în studiu

Pentru realizarea proiectului s-a urmărit evoluția principalilor agenți patogeni a fasolei urcătoare de grădină și elaborarea unui plan de. prevenire și combatere, utilizându-se fungicide cu toxicitate redusă, pentru. a fi redus impactul negativ al acestora cu mediul înconjurător.

Obseravțiile s-au efectuat pe 3 soiuri de fasole ucătoare de grădină, amplasate într-un solar cu suprafața de 0.20 ha, din localitatea Flămânzi, județul Botoșani.

Aurie de Bacău – este un soi de fasole urcătoare de grădină, creat la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Legumicultură Bacău , în anul 1985, cu destinație de cultură pentru câmp, solarii și seră (Munteanu N.,1987; Munteanu și Fălticeanu, 1993). Planta (Fig.4.1.) prezintă o tulpină volubilă, cu 3-4 ramificații, având o vigoare medie. Foliajul acestui soi este de culoare verde, verde-gălbui, cu foliole medii ca dimensiune.

Florile soiului Aurie de Bacău sunt de culoare liliachie deschis (siclam), grupate în inflorescențe de 7-11 flori. Păstăile sunt mari, late, cu lungimea de 17-22 cm, lățime 1,7-2,1 cm și grosime 0,5-0,7 cm. Forma este dreaptă, ușor curbată, cu semințe puțin evidente și vârful ușor curbat. Culoarea este galben aurie (Fig. 4.2.).

Semințele sunt mari (MMB = 500-549 g), eliptic-reniforme, de culoare bej-vânătă.

Față de boli se comportă ca mediu rezistent : nota 6-7 pe o scară de la 0 la 9 (Munteanu N., 2005).

Verba – este un soi creat de asemenea la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Legumicultură Bacău în anul 1986, cu destinația de cultură pentru spații protejate și câmp (Munteanu N., 1986; Fălticeau și Munteanu, 1996).

Planta prezintă o tulpină volubilă, cu creștere nedeterminată, cu 3-5 ramificații și cu o vigoare mare. Foliajul are culoarea verde, verde-închis, cu foliole mai mari decât cele de la Aurie de Bacău (Fig. 4.3.).

Florile de culoare albă, sunt dispuse în raceme mari, ușor laxe, cu 10-15 flori.

Păstăile sunt mari și late de 30-35 cm, și groase de 0,8-1 cm; culoarea este verde, verde lăptos.

Semințele sunt mari (MMB = 700-720 g), eliptic-ovale, ușor lățite, de culoare albă.

Plantele sunt mediu rezistente față de principalele boli specifice fasolei (antracnoza și arsura comună).

Violetă de Iași – este un soi de fasole de grădină urcătoare creat la Universitatea Agronomică din Iași (după Stan N. și colab., 1993). Plantele sunt de vigoare mijlocie, cu o ramificare medie.

Foliajul este bogat, cu foliole medii spre mari, ușor gofrate și cu perozitate puternică. Culoarea este verde închis spre violaceu (Fig. 4.4).

Florile sunt mari, grupate în inflorescențe mari, racene bogate, puțin laxe, de culoare liliachie, violet intens.

Fructele sunt păstăi mari, lat-turtite, de culoare violacee închisă; dimensiunile păstăilor sunt următoarele: lungime 17-23 cm, lățime 1,1-1,4 cm, grosime 0,8-1 cm (Fig. 4.5.).

Semințele sunt mari ( MMB = 490 g), reniforme, eliptic-ovale, de culoare bej-deschis.

4.2. Amplasarea experienței

Realizarea cercetării pentru lucrarea de proiect, a avut loc în cadrul unui solar (Fig. 4.6.) cu suprafața de 0,20 ha, din localitatea Flămânzi, județul Botoșani.

În cadrul acestui solar s-au cultivat soiurile luate în calcul pentru realizarea proiectului de diplomă. Pentru reușita experienței s-au repectat următoarele condiții:

Suprafețe egale, pentru toate cele trei soiuri;

Semănat/plantat în aceeași zi;

Distanțe de plantare egale.

Ținând cont de aceste condiții, experiența s-a înființat după următoarea tehnologie de cultivare:

Pregătirea terenului : în toamnă s-a realizat mobilizarea solului, nivelarea de exploatare a terenului, ferilizarea de bază cu superfosfat în doză de 300 kg/ha, arătura adâncă la 28 cm, iar în primăvară s-a efecutat fertilizarea 100 kg/ha cu azotat de amoniu și erbicidarea cu Goal 2XL, încorporat în sol odată cu azotatul de amoniu, când s-a realizeazat modelarea în brazdă, cu lățimea de coronament de 94 cm. În ceea ce privește pregătirea solarului s-a avut în vedere dezinfecția acestuia, înființarea sistemului de susținere, curățarea foliei.

Înființarea culturii prin răsad : semănatul a avut loc pe data de 1. martie. 2013, în ghivece cu diametrul de 10 cm (Fig. 4.7.), punându-se câte două semințe într-unul.

Plantula avut loc pe data de 29. martie.2013, urmărindu-se următoarea schemă: distanța dintre rânduri de 70 cm, iar cea dintre plante pe rând de 30 cm (Fig. 4.8.).

Lucrările de îngrijire: au constat în afânarea solului, combaterea buruienilor prin prașile manuale, fertilizarea fazială, irigarea culturii, combaterea bolilor și dăunătorilor, palisatul (Fig. 4.9.).

4.3. Metoda și tehnica de identificare a principalilor agenți patogeni ai fasolei urcătoare de grădină

În cadrul experienței s-a urmărit gradul de atac, frecvența și intensitatea atacului, pe cele 3 soiuri de fasole urcătoare de grădină luate în studiu. Observațiile au fost efectuate de la semănat 1.03.2014, până până la prima recoltă 16.05.2014.

Atacul este reprezentat prin frecvență (F %), intensitate (I %) și grad de atac (GA %).

Frecvența atacului reprezintă valoarea relativă a numărului de plante sau organe ale plantei atacate (n) raportate la numărul de plante sau organe observate (N). Valoarea frecvenței se obține în urma unor observații directe asupra unui număr de plante sau organe, în funcție de cazuri și condiții. În urma observațiilor, datele obținute se generalizează prin relația:

Intensitatea atacului reprezintă valoarea relativă prin care este dat gradul de acoperire sau extindere a atacului pe plantă, raportând suprafața atacată la suprafața totală observată. Pentru observarea intensității sunt utilizate scări ce pot avea un număr diferit de clase de notare : cu 4- 5- 10 clase. În țara noastră cel mai frecvent se folosește scara cu 6 clase de intensități de atac corespunzătoare unui anumit interval intensității atacului (Tabel 4.1).

Tabelul 4.1.

Scara de notare cu 6 clase a intensității atacului de boli și dănători la plante:

Intensitatea atacului este dată de relația:

I , în care :

i = nota sau procentul de acoperire cu atac;

f = numărul de cazuri de atac la fiecare notă;

n = numărul total de cazuri cu atac.

Gradul de atac (GA%) reprezntă extinderea gravității atacului asupra culturii sau numărului total de plante luate in observație. Gradul de atac este dat de relația:

Dauna (paguba) este redată prin noțiunea „grad de dăunare” (GD%), iar valoric este reprezentată prin pierderea relativă a cantității de recoltă la o plantă sau la o cultură în raport cu recolta obținută de la o plantă sau cultură neatacată. Dauna este dată prin relația:

∙ 100, în care:

s = producția plantei sau culturii neatacate (sănătoase)

b = producția plantei sau culturii atacate.

CAPITOLUL 5

REZULTATE OBȚINUTE

În cadrul experienței au fost observate câte 100 plante din fiecare soi, urmărindu-se intensitatea atacului și gradul de atac al agenților patogeni ce le-au afectat. De-a lungul experienței am întâlnit asupra plantelor observate 3 agenți patogeni:

Xanthomonas campestris pv. phaseoli (Fig. 5.1.)

Boala s-a manifestat la nivelul frunzelor, unde inițial au apărut pete mici, translucide, hidrozate verzui. Mai apoi petele au devenit neregulate, prezentând un exudat vizibil pe partea inferioară. Țesuturile din dreptul petelor s-au uscat, prezentând o margine de culoare galbenă de 3-5 mm lățime.

Colletotrichum lindemuthianum: atac pe frunze (Fig. 5.2.) și pe păstăi ( Fig. 5.3.)

Pe suprafața frunzelor afectate s-au observat leziuni circulare, de culoare brun-negricioase. De-a lungul nervurilor, pe partea inferioară a frunzelor au apărut pete alungite de culoare purpurie, care m-a târziu au devenit negre.

Pe păstăi au apărut pete mici de culoare ruginie, care m-ai apoi s-au transformat în leziuni canceroase, evoluând spre endocarp și semințe.

Uromyces phaseoli var. typica (Fig. 5.4.)

Inițial au apărut pustule mici pe partea inferioară a frunzelor. În jurul acestor pete s-au format inele de uredospori.

5.1. Stabilirea pagubelor produse de bacteria Xanthomonas campestris pv. phaseoli

În urma numerotărilor efectuate asupra plantelor afectate de bacteria vcampestris pv. phaseoli, și a calculelor realizate în ceea ce privește intensitatea atacului, s-a obținut următorul rezultat: soiul cu cea mai ridicată intensitate de atac (numărul de frunze afectate, fiind cel mai mare) a fost Violetă de Iași, având intensitatea atacului egală cu 15.2 %; soiul Aurie de Bacău a înregistrat o intensitate de atac egală cu 8.64%, iar soiul Verba a fost cel mai puțin atacat de bacteria Xanthomonas campestris pv. phaseoli, cu o intensitate de atac egală cu 6.8 %.

În ceea ce privește gradul de atac al agentului patogen Xanthomonas campestris pv. phaseoli, rezultatele au fost următoarele: soiul Violetă de Iași, a înregistrat cel mai ridicat grad de atac, adică 13.2%, urmat de soiul Aurie de Bacău cu un grad de atac egal cu 6.73%, iar soiul Verba a înregistrat cel mai mic grad de atac, și anume 4,5%.

5.2. Stabilirea pagubelor produse de ciuperca Colletotrichum lindemuthianum

În cazul antracnozei, atacul a fost identificat pe frunze, dar și pe păstăi. Singurul soi afectat pe păstăi a fost soiul Verba.

Din analiza intensității atacului provocat de ciuperca C. Lindemuthianum pe frunze, soiul Verba a prezentat procentul cel mai ridicat, de 10.9% , urmat de soiul Aurie de Bacău cu un procent de 6 %, cel mai puțin atacat fiind soiul Violetă de Iași cu I% = 3.4.

Gradul de atac al ciupercii Colletotrichum lindemuthianum pe frunze, a înregistrat procente mai scăzute comparativ cu intensitatea atacului. La fel ca și în cazul intensității, soiul Verba a înregistrat cel mai ridicat procent al gradului de atac, adică 8,5 %. Soiul Aurie de Bacău a fost mai puțin afectat, cu GA% = 4, iar la soiul Violetă de Iași am înreguistrat cel mai mic grad de atac (1.9%).

În ceea ce privește intensitatea atacului antracnozei pe păstăi, acesta a fost mai mic decât în cazul atacului pe frunze. Din nou întâlnim soiul Verba cu cel mai ridicat procent al intensității atacului, de 9%, urmat de soiul Violetă de Iași cu 3.1%, pe ultimul loc fiind soiul Aurie de Bacău cu 2.2 %.

Gradul de atac al ciupercii C. lindemuthianum asupra păstăilor a înregistrat următoarele valori: soiul Verba 7.3 %, soiul Violetă de Iași 1.4%, iar soiul Aurie de Bacău 1%.

5.3. Stabilirea pagubelor produse de ciuperca Uromyces phaseoli var. typica

În cadrul experienței, ciuperca Uromyces phaseoli var. typica a înregistrat următoarele valori ale intensității atacului: cel mai afectat soi a fost Verba cu 8% intensitate de atac, apoi violetă de Iași cu 6.3%, cel mai puțin afectat soi fiind Aurie de Bacău cu 4.8% infesitate de atac.

Gradul de atac al ciupercii Uromyces phaseoli var. typica, a fost următorul: soiul Verba 6.4 % grad de atac, soiul Violetă de Iași 4.5 % și soiul Aurie de Bacău 2.2% grad de atac.

CAPITOLUL 6

COMBATEREA INTEGRATĂ A PRINCIPALILOR AGENȚI PATOGENI

6.1. Măsuri generale de prevenire și combatere a principalilor agenți patogeni ai fasolei urcătoare de grădină

Sursa principală pentru infecțiile primare ce apar la fasolea urcătoare de grădină, rezultă din sol și semințele infectate.

Combaterea bolilor și a dăunătorilor se realizeză pe baza avertizărilor date de laboratoarele specializate de prognoză fitosanitară.

În ceea ce privește, conceptul de combatere integrată, a fost implementat ca și o modalitate de reglare și combatere a organismului patogen, bazată pe elemente tehnologice, ecologice și economice. În anii 1950 – 1960 , noțiunea de „combatere integrată” a fost întâlnită ca o îmbinare a mijloacelor chimice de combatere, cu cele biologice, pentru ca mai apoi conceptul să fie lărgit și oficializat ca sistem de combatere în anul 1967, în cadrul unui grup de experți FAO.

În prezent, combaterea integrată se definește ca un sistem de reglare și combatere a populațiilor de organisme dăunătoare, care se bazează pe îmbinarea tuturor metodelor de combatere (chimice, biologice, fizice și agrotehnice) și a factorilor naturali de combatere, astfel încât să nu fie depășit pragul economic de dăunare (PED).

Combaterea integrată nu exclude posibilitatea utilizării metodei chimice de combatere, ceea impune reducerea la minimum a tuturor efectelor negative ce ar putea rezulta în urma folosirii lor. Aceasta presupune folosirea unor produse selective de aplicare, ceea ce necesită o continuă perfecționare în domeniul cercetării, producerii și utilizării pesticidelor.
Combaterea rațională a bolilor în conceptul integrat include patru faze distincte:

evidența complexului de boli în cultură;

estimarea densității numerice a atacului;

prognoza apariției agentului patogen în masă pe teritoriul examinat;

avertizarea tratamentelor.

6.2. Măsuri de combarere folosite în cadrul experienței

Având informații despre principalii agenți patogeni ai fasolei urcătoare de grădină din cărțile de specialitate, pot fi alese cu ușurință, în procesele tehnologice de protecția plantelor, metodele cele mai compatibile, realizând astfel un sistem de combatere integrată eficient. În Tabelul 6.1. este prezentată schema de tratament ce s-a aplicat asupra experienței.

Tabelul 6.1.

Schema de tratament aplicată culturii

În ceea ce privește produsele utlizate în schema de tratament, s-a realizat o scurtă descriere a acestora (Tabelul 6.2.):

Tabelul 6.2.

Descrierea fungicidelor utilizate în schema de combatere:

Gradul de toxicitate al fiecărui produs este notat cu „Xn” și „Xi”, însemnând:

Xn – (grupa III) – semnificând produsele clasificate ca nocive.

Xi – (grupa IV) – semnificând produsele clasificate ca iritante, sau fară clasificare de periculozitate.

Concluzii

Urmărind pe parcursul perioadei de vegetație, evoluția agenților patogeni ce au afectat cultura (Xanthomonas campestris pv. phaseoli, Colletotrichum lindemuthianum. Uromyces phaseoli var. typica) am constatat următoarele:

Soiul Aurie de Bacău – a înregistrat cel mai ridicat grad de atac la bacteria Xanthomonas campestris pv. phaseoli, și cel mai scăzut la ciuperca Uromyces phaseoli var. typica.

Soiul Verba – a înregistrat cel ma ridicat grad de atac la agentul patogen Colletotrichum lindemuthianum, și cel mai scăzut la bacteria Xanthomonas campestris pv. phaseoli

Soiul Violetă de Iași – a înregistrat cel mai ridicat grad de atac la bacteria Xanthomonas campestris pv. phaseoli, și cel mai scăzut la ciuperca Colletotrichum lindemuthianum.

În ceea ce privește atacul pe păstăi, singurul agent patogen ce a afectat acest organ al plantelor luate în studiu a fost Colletotrichum lindemuthianum, ce a înregistrat cel mai ridicat grad (7.3%) de atac la soiul Verba (ca și în cazul atacului pe frunze), iar cel mai scăzut grad de atac (1%) l-a avut la soiul Aurie de Bacău.

Pentru combaterea agenților patogeni ce au afectat plantele luate în studiu s-au folosit fungicide cu o doză cât mai redusă de toxicitate. Cel mai bun rezultat împotriva antracnozei l-au avut fungicidele pe bază de cupru (Champ 77 WG 0,25%, Zeamă bordeleză 0,8 %), iar împotriva ruginei cel mai bun rezultat l-au oferit produsele Topsin 700 WDG 0,1% și Polyram DF 0,2%.

Bibliografie

Chiriac Paraschiva-Irina, 2012, Cercetări privind biologia, epidemiologia și combaterea bacteriei Erwinia amylovora (Burrill) Winslow et. în zona Moldova, Teză de doctorat.

Iacob Viorica, 2003. Fitopatologie agricolă. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași.

Iacob Viorica, Ulea E., Hatman M., Puiu I., 2000, Fitopatologie Horticolă, Editura “ Ion Ionescu de la Brad”, Iași

Henegar C., 2011. Codexul produselor de protecție a plantelor omologate pentru utilizare în România. Editura „Carmel Print”, Arad.

Marinescu Gh. și colab., 1986, Bolile plantelor legumicole. Editura „Ceres”, București.

Munteanu N., 1995. Studiu comparativ al rezistenței la principalii agenți patogeni a unor noi surse de germoplasmă de fasole, Teză de doctorat.

Munteanu P., 2004. Flămânzi: Monografie. Editura „Agata”, Botoșani.

Ruști G., 2007. Cercetări privind îmbunătățirea tehnologiei de cultură a fasolei de grădină urcătoare (Phaseolus vulgaris L. var. communis), Teză de doctorat.

Stan N. T. și colab., 2003, Legumicultură – volumul III. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași.

Voican V. și Lăcătuș V., 1998. Cultura protejată a legumelor în sere și solarii. Editura „Ceres”, București.

*** Ministerul agriculturii și industriei alimentare, 1980. Metodici de prognoză și avertizare a tratamentelor împotriva  bolilor și dăunătorilor plantelor de cultură. Redacția de propagandă tehnică agricolă, București, pag. 7-10, 166.

***- FAO Statistics 2012.

www.pe-harta.ro/botosani.ro – Harta județului Botoșani; 05.03.2014.

www.agriculturaromaneasca.ro – Simptome pe frunze ale atacului BCMV; 10.03.2014.

www.invasive.org – Foliola unei Frunze atacate de BYMV; 10.03.2014.

www.scritub.com – Agentul patogen pe frunză – arsura comună a fasolei urcătoare de grădină; 10.03.2014.

www.agriculture.gov.sk.ca – Arsura aureolată a fasolei urcătoare de grădină; 10.03.2014.

www.fdh.ro – Atac pe frunze și păstăi de antracnoză; 10.03.2014.

www.fdh.ro- Atac pe frunze și păstăi de rugină; 10.03.2014.

Bibliografie

Chiriac Paraschiva-Irina, 2012, Cercetări privind biologia, epidemiologia și combaterea bacteriei Erwinia amylovora (Burrill) Winslow et. în zona Moldova, Teză de doctorat.

Iacob Viorica, 2003. Fitopatologie agricolă. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași.

Iacob Viorica, Ulea E., Hatman M., Puiu I., 2000, Fitopatologie Horticolă, Editura “ Ion Ionescu de la Brad”, Iași

Henegar C., 2011. Codexul produselor de protecție a plantelor omologate pentru utilizare în România. Editura „Carmel Print”, Arad.

Marinescu Gh. și colab., 1986, Bolile plantelor legumicole. Editura „Ceres”, București.

Munteanu N., 1995. Studiu comparativ al rezistenței la principalii agenți patogeni a unor noi surse de germoplasmă de fasole, Teză de doctorat.

Munteanu P., 2004. Flămânzi: Monografie. Editura „Agata”, Botoșani.

Ruști G., 2007. Cercetări privind îmbunătățirea tehnologiei de cultură a fasolei de grădină urcătoare (Phaseolus vulgaris L. var. communis), Teză de doctorat.

Stan N. T. și colab., 2003, Legumicultură – volumul III. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași.

Voican V. și Lăcătuș V., 1998. Cultura protejată a legumelor în sere și solarii. Editura „Ceres”, București.

*** Ministerul agriculturii și industriei alimentare, 1980. Metodici de prognoză și avertizare a tratamentelor împotriva  bolilor și dăunătorilor plantelor de cultură. Redacția de propagandă tehnică agricolă, București, pag. 7-10, 166.

***- FAO Statistics 2012.

www.pe-harta.ro/botosani.ro – Harta județului Botoșani; 05.03.2014.

www.agriculturaromaneasca.ro – Simptome pe frunze ale atacului BCMV; 10.03.2014.

www.invasive.org – Foliola unei Frunze atacate de BYMV; 10.03.2014.

www.scritub.com – Agentul patogen pe frunză – arsura comună a fasolei urcătoare de grădină; 10.03.2014.

www.agriculture.gov.sk.ca – Arsura aureolată a fasolei urcătoare de grădină; 10.03.2014.

www.fdh.ro – Atac pe frunze și păstăi de antracnoză; 10.03.2014.

www.fdh.ro- Atac pe frunze și păstăi de rugină; 10.03.2014.