Importanta Cercetarii Urmelor Create de Incendii

C U P R I N S

Capitolul I :Importanța cercetarii urmelor in procesul criminalistic

Capitolul II : Urme de incendiu

Secțiunea 1: Noțiuni despre combustibilitatea substantelor ………………………………………………..5

Fenomenul de ardere…………………………………………………………………………………………………5

Clasificarea substanțelor din punct de vedere a combustibilitații lor ……………………………..7

1.2 Substanțele combustibile gazoase ………………………………………………………………………………7

1.3 Substanțele combustibile lichide ………………………………………………………………………………..9

1.4 Substanțele combustibile solide ……………………………………………………………………………….10

Secțiunea 2 : Noțiuni despre evoluția incendiilor………………………………………………………12

2.1 Notiunea de incendiu si fazele acestuia……………………………………………………12

2.2 Urmele de incendiu.Notiune……………………………………………………………….13

Secțiunea 3 : Cauzele de incendiu. Clasificarea incendiilor……………………………………………….17

Secțiunea 4 : Incendii naturale ………………………………………………………………………………………19

4.1 Razele solare………………………………………………………………………………………………………….19

4.2 Descarcarile electricitații atmosferice ……………………………………………………………………….21

4.2.1 Trasnetul…………………………………………………………………………………………………………….22

4.2.2 Fulgerul………………………………………………………………………………………………………………25

4.3 Autoaprinderile ……………………………………………………………………………………………………..26

Secțiunea 5 : Incendii accidentale ………………………………………………………………………………….35

5.1 Surse de aprindere cu flacara……………………………………………………………………………………35

5.1.1 Scurtcircuitul…………………………………………………………………………………………….. ……….36

5.1.2 Chibritul …………………………………………………………………………………………………………….38

5.1.3 Țigara nestinsă ……………………………………………………………………………………………………38

5.1.4 Lumânarea ………………………………………………………………………………………………………….39

5.1.5 Arcele electrice……………………………………………………………………………………………………40

5.1.6 Scânteile electrice ……………………………………………………………………………………………….41

5.1.7 Focurile in loc deschis …………………………………………………………………………………………41

Secțiunea 6: Incendiile intentionațe ……………………………………………………………………………….42

6.1 Incendiile intenționate …………………………………………………………………………………………….42

6.2 Caracteristici ale cercetarii la fața locului a incendiilor intenționate ……………………………..44

Secțiunea 7: Cercetarea la fața locului a urmelor create de incendii……………………………………45

Capitolul III : Urmele de explozie

Secțiunea 1: Noțiune de explozie …………………………………………………………………………………..53

Secțiunea 2: Felurile exoploziei……………………………………………………………………………………..54

Secțiunea 3: Exploziile miniere……………………………………………………………………………………..55

3.1. Particularitațile cercetării accidentelor de munca in legatură cu lucrarile cu materialele explozive, incendiile din subteran și focurile de mină……………………………………………………….55

3.2. Particularitațile efectuării cercetărilor in cauzele privind lucrările cu materiale explozive, incendiile in subteran și focurile de mină………………………………………………………………………..59

Secțiunea 4: Cercetarea la fața locului a urmelor create de explozii……………………………………63

Secțiunea 5: Particularitați ale cercetării la fața locului in cazul exploziilor ………………………..64

Capitolul IV : Studiul particular

Secțiunea 1: Urme de incendii și explozii pe cadavru……………………………………………………….66

Secțiunea 2: Urme de incendiu și explozii pe obiectele inconjurătoare ………………………………71

Bibliografie

CAPITOLUL I

Importanța cercetării urmelor in procesul de indentificare criminalistică

Studiul urmelor, importanța pentru un intreg ansamblu, de stiință ( istoria, sociologia, medicina, antropologia, zoologia, arhitectura, criminalistica, etc.) , ajutand la stabilirea succesiunea unor evenimente, la determinarea gradului sau de dezvoltare in raport cu diferite perioade de timp, la stabilirea comportamentului sau in diferite situații.

Criminalistica, numarandu-se printre acele stiințe și fiind cea care elaborează , metodele tehnice și mijloacele tehnico-sțiintifice de descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor, se folosește in mod frecvent de urme, ca probe materiale, pentru cercetarea infracțiunilor și pentru indentificarea făptuitorilor. In numeroase studii și lucrări criminalistice s-au dat variate definiții noțiunii de ’’urma’’, autorii încercand să sublinieze importanța studiului urmelor de la locul faptei in cercetarea infracțiunilor și prinderea infractorilor.

Astfel,sub aspect criminalistic, ’’urma’’ poate fi definita ca fiind orice modificare produsă la locul faptei și in procesul savârșirii acesteia, ca rezultat material al activitații persoanelor implicate și este utila cercetării criminalistice. Așadar toate genurile de urme ( urme de reproducere a constructiei exterioare a obiectelor, urme formate ca resturi de obiecte și materii organice și anorganice, urme de incendiu ) se constituie in probe materiale , adevărați martori muti ai evenimentelor ,concurând la posibilitatea stabilirii acțiunilor desfăsurate , a imprejurărilor in care s-a produs fapta penala si nu in ultimul rand la identificarea făptuitorului.Pentru a scoate și mai bine in evidentă importanța mijloacelor materiale de probă legiuitorul român a considerat necesar ca acestea să fie reglementate pe plan juridic. Astfel,art.94 C.pr.pen. prevede : obiectele care conțin sau care poartă o urma a faptei săvarșite precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă .

Rolul si imporțanta mijloacelor materiale de probă sporesc odata cu perfecționarea metodelor de cercetare criminalistică a urmelor infracțiunii. Mijlocele materiale de probă au valoare probată diferita, constituindu-se în probe directe sau indirecte. În aprecierea probelor materiale, însa, trebuie să se țina seama de faptul ca unele urme pot fi create artificial în scopul de a îngreuna activitatea de cercetare.

De asemenea, o importanță deosebită revine nu numai descoperirii urmelor de la locul faptei ci și cosemnării acestora, evitarii distrugerii, pierderii,alterarii lor, astfel încât cercetarea să fie într-adevar utilă și să conducă la o serie de concluzii conforme realitați. Există o adevarată datorie, pentru cei ce investighează locul producerii faptei de a conserva urmele și probele materiale descoperite in timpul cercetării ( ’’duty to preserve evidence ’’) .

Pentru valorificarea in bune condiții a mijloacelor materiale de probă se impune a se proceda cu mare atenție atât în vederea depistării lor, cât și în vederea conservării și cercetării lor in laborator. În acest sens, organele judiciare penale trebuie să procedeze cu mare grijă la cercetările ce se fac la locul săvârșirii infracțiunii pentru a descoperi și ridica obiecte și alte probe materiale care pot fi folosite in vederea aflării adevărului .

Alături de art.94 din C.pr.pen.,pe care l-am amintit mai sus, legiuitorul român,amintește tot ca mijloace materiale de probă, obiectele care au fost folosite, sau au fost destinate să serveasca la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii.

Mijloacele materiale de proba pot fi incadrate în patru grupe.

Obiecte care au fost folosite sau care au fost destinate să servească la comiterea infracțiunii;

Obiecte care sunt produsul infracțiunii;

Obiecte care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite;

Orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului in cauza penală.

Mijloacele materiale de probă au importanța deosebită în rezolvarea cauzelor penale, ele furnizând informații prețioase legate de infracțiune și de autorul ei. Însa evaluarea informațiilor pe care le pot furniza aceste categorii de mijloace de probă trebuie facută cu circumspecție, urmărindu-se coroborarea datelor ce pot fi desprinse din cercetarea mijloacelor materiale de probă cu celelalte dovezi din dosarul cauzei.

CAPITOLUL II

Urmele de incendiu

Numărul mare al victimelor omenești, al instalațiilor tehnice distruse , avariate sau scoase din uz, precum și amploarea pierderilor materiale, au determinat inițierea și amplificarea unor cercetări cu caracter multidisciplinar legate de fenomenul incendiu.Întrucat dezvoltarea unui incendiu constituie o însumare de procese fizice și chimice care, pe masură înaintării în timp, se amplifică și devin tot mai complexe, o prezentare schematică a fenomenului este imposibilă. În consecintă, un prim pas in descifrarea mecanismelor de inițiere și dezvoltare a incendiului îl reprezintă studierea aprofundată a fenomenelor de ardere.

Printre principalii factori specifici unui incendiu se numară emisia de caldură,de gaze, de fum, temperatura de ardere și viteza de propagare a flacărilor. Acești factori sunt însa direct dependenți de gradul de inflamabilitate a substanțelor și materialelor combustibile, de cantitatea de oxigen, de intensitatea și direcția curenților de aer, de temperatura aerului și umiditatea aerului.

Secțiunea 1

Noțiuni despre combustibilitatea substanțelor

1.1.Fenomenul de ardere

Conform STAS 11097/1-87, termenul de ardere sau combustie este definit ca fiind ’’reacția unui material cu oxigenul, cu degajare de caldură, fenomen însoțit, în general, de emisie de flăcări și/sau incandescența și /sau emisie de fum’’.

Arderea e deci posibilă numai în condițiile existenței a trei factori:

prezența combustibilului, material susceptibil să treacă în stare de combustie în prezența focului sau a temperaturilor înalte;

prezența comburantului, substanța ce întreține arderea ( oxigenul din aer sau substanțe ce pot ceda oxigen) ;

amorsarea reacției, prin realizarea energiei de aprindere sau prin sursa de foc.

Arderea are loc aproape întotdeauna în faza gazoasă, amestecul aer-gaz combustibil în reacție, cu emisie de lumină, constituind o flacară.

Combustia fară flacară a materialelor ce ramân în stare solidă în timpul reacției, chiar dacă produsul arderii este total sau parțial un gaz, definește o ardere mocnită.

În urma arderii rezultă produse de ardere ( acestea sunt, fie gaze de ardere, în cazul arderii subtanțelor gazoase, fie resturi minerale, precum cenușa, în cazul arderii corpurilor solide), precum și o mare cantitate de caldură, disipată în mediul înconjurătin ultimul rand la identificarea făptuitorului.Pentru a scoate și mai bine in evidentă importanța mijloacelor materiale de probă legiuitorul român a considerat necesar ca acestea să fie reglementate pe plan juridic. Astfel,art.94 C.pr.pen. prevede : obiectele care conțin sau care poartă o urma a faptei săvarșite precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă .

Rolul si imporțanta mijloacelor materiale de probă sporesc odata cu perfecționarea metodelor de cercetare criminalistică a urmelor infracțiunii. Mijlocele materiale de probă au valoare probată diferita, constituindu-se în probe directe sau indirecte. În aprecierea probelor materiale, însa, trebuie să se țina seama de faptul ca unele urme pot fi create artificial în scopul de a îngreuna activitatea de cercetare.

De asemenea, o importanță deosebită revine nu numai descoperirii urmelor de la locul faptei ci și cosemnării acestora, evitarii distrugerii, pierderii,alterarii lor, astfel încât cercetarea să fie într-adevar utilă și să conducă la o serie de concluzii conforme realitați. Există o adevarată datorie, pentru cei ce investighează locul producerii faptei de a conserva urmele și probele materiale descoperite in timpul cercetării ( ’’duty to preserve evidence ’’) .

Pentru valorificarea in bune condiții a mijloacelor materiale de probă se impune a se proceda cu mare atenție atât în vederea depistării lor, cât și în vederea conservării și cercetării lor in laborator. În acest sens, organele judiciare penale trebuie să procedeze cu mare grijă la cercetările ce se fac la locul săvârșirii infracțiunii pentru a descoperi și ridica obiecte și alte probe materiale care pot fi folosite in vederea aflării adevărului .

Alături de art.94 din C.pr.pen.,pe care l-am amintit mai sus, legiuitorul român,amintește tot ca mijloace materiale de probă, obiectele care au fost folosite, sau au fost destinate să serveasca la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii.

Mijloacele materiale de proba pot fi incadrate în patru grupe.

Obiecte care au fost folosite sau care au fost destinate să servească la comiterea infracțiunii;

Obiecte care sunt produsul infracțiunii;

Obiecte care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite;

Orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului in cauza penală.

Mijloacele materiale de probă au importanța deosebită în rezolvarea cauzelor penale, ele furnizând informații prețioase legate de infracțiune și de autorul ei. Însa evaluarea informațiilor pe care le pot furniza aceste categorii de mijloace de probă trebuie facută cu circumspecție, urmărindu-se coroborarea datelor ce pot fi desprinse din cercetarea mijloacelor materiale de probă cu celelalte dovezi din dosarul cauzei.

CAPITOLUL II

Urmele de incendiu

Numărul mare al victimelor omenești, al instalațiilor tehnice distruse , avariate sau scoase din uz, precum și amploarea pierderilor materiale, au determinat inițierea și amplificarea unor cercetări cu caracter multidisciplinar legate de fenomenul incendiu.Întrucat dezvoltarea unui incendiu constituie o însumare de procese fizice și chimice care, pe masură înaintării în timp, se amplifică și devin tot mai complexe, o prezentare schematică a fenomenului este imposibilă. În consecintă, un prim pas in descifrarea mecanismelor de inițiere și dezvoltare a incendiului îl reprezintă studierea aprofundată a fenomenelor de ardere.

Printre principalii factori specifici unui incendiu se numară emisia de caldură,de gaze, de fum, temperatura de ardere și viteza de propagare a flacărilor. Acești factori sunt însa direct dependenți de gradul de inflamabilitate a substanțelor și materialelor combustibile, de cantitatea de oxigen, de intensitatea și direcția curenților de aer, de temperatura aerului și umiditatea aerului.

Secțiunea 1

Noțiuni despre combustibilitatea substanțelor

1.1.Fenomenul de ardere

Conform STAS 11097/1-87, termenul de ardere sau combustie este definit ca fiind ’’reacția unui material cu oxigenul, cu degajare de caldură, fenomen însoțit, în general, de emisie de flăcări și/sau incandescența și /sau emisie de fum’’.

Arderea e deci posibilă numai în condițiile existenței a trei factori:

prezența combustibilului, material susceptibil să treacă în stare de combustie în prezența focului sau a temperaturilor înalte;

prezența comburantului, substanța ce întreține arderea ( oxigenul din aer sau substanțe ce pot ceda oxigen) ;

amorsarea reacției, prin realizarea energiei de aprindere sau prin sursa de foc.

Arderea are loc aproape întotdeauna în faza gazoasă, amestecul aer-gaz combustibil în reacție, cu emisie de lumină, constituind o flacară.

Combustia fară flacară a materialelor ce ramân în stare solidă în timpul reacției, chiar dacă produsul arderii este total sau parțial un gaz, definește o ardere mocnită.

În urma arderii rezultă produse de ardere ( acestea sunt, fie gaze de ardere, în cazul arderii subtanțelor gazoase, fie resturi minerale, precum cenușa, în cazul arderii corpurilor solide), precum și o mare cantitate de caldură, disipată în mediul înconjurător.

Dacă arderea nu este completă, rezultă fumul, un ansamblu vizibil de particule și/sau lichide aflate in suspensie, in aer. Culoarea fumului este un indiciu al materialelor aflate în combustie.

În cazul arderii incomplete se formează, ca un produs intermediar oxidul de carbon, ce prezintă un pericol deosebit, provocând dese cazuri de asfixieri si intoxicatii.

Viteza de reacție dintre oxigen și combustbil variază in limite largi și permite o primă clasificare a arderilor.Viteza propriu-zisa fiind însă dificil de apreciat, se utilizează drept criteriu de clasificare mărimea cantitații de caldură degajată. Deosebim astfel: arderi lente, arderi normale ( uniforme) și rapide ( explozii,deflagrații).

Sunt definite ca oxizi racțiile ce se produc îndeajuns de lent pentru a nu antrena o creștere de caldură perceptibilă (ex: ruginirea fierului). Oxidarea nu este deci o reacție de ardere.Atunci când creșterea de temperatură devine semnificativă, fară a atinge însă temperaturi susceptibile de a antrena emisie de lumină, este vorba de arderi lente. Cand temperatura devine mai ridicată, dar arderea se propagă cu viteză relativ redusă , de la cațiva centimetri la un metru pe secundă,se propagă o ardere normală sau uniformă.Această ardere se caracterizează printr-o transmisie de caldură și o propagare uniformă ,din aproape în aproape. Ea are loc, in general, in spații deschise, unde accesul oxigenului spre zona de combursie se face in mod constant.

Arderile rapide se produc, in general, in spații închise,cu degajare mare și instantanee de caldură sau creștere rapidă a presiunii propagându-se cu viteze subsonice,de ordinul zecilor de metrii pe secundă. Fenomenele care se derulează în timpul unui incendiu sunt practic arderi normale precedate de arderi lente. Reacțiile de tip oxidare de tip detonație și explozie, fac obiectul unor lucrări specifice.

1.2.Clasificarea substanțelor din punct de vedere a combustibilității lor

Substanțe combustibile gazoase

Combustibilitatea reprezintă’’ proprietatea unui metal de a se aprinde si se a arde în prezența aerului contribuind la creșterea cantitații de caldură dezvoltată de incendiu. Din punct de vedere al combustibilitații lor materialele și elementele de construcție se clasifică în doua grupe:

incompatibile (Co) sunt cele care, sub acțiunea focului sau a temperaturilor înalte, nu se aprind , nu ard mocnit și nu se carbonizează;

combustibile sunt cele care, în funcție de proprietatea lor de a se aprinde usor sau greu si de capacitatea de a contribui la dezvoltarea incendiului se clasifică in patru clase de combustibilitate:

C1-puțin inflamabile;

C2-dificil inflamabile;

C3-mediu inflamabile;

C4-ușor inflamabile;

Materiale din grupele C1-C2 sunt definite ca greu combustibile, arderea lor având loc numai în cazul existenței unei surse exterioare de foc sau de temperaturi înalte.

De asemenea, se pot forma substanțe volatile in urma evaporării unor lichide ( alcool, eter, benzina, etc.) sau solide, prin descompunerea unor substanțe organice, precum și prin arderea mocnita incompletă a unor combustibili ( cărbunele ). Gazele combustibile pot reacționa cu oxigenul din aer, fie printr-o aprindere care evoluează foarte lent, fie prin flacară.

În funcție de anumiți factori condiționari reacția lentă se poate menține pe toată durata fenomenului, ori se poate transforma, brusc sau treptat, în flacară.

Flacăra se caracterizează prin emisia de lumină și creșterea rapidă a temperaturii ( de obicei, circa 1000˚C ).

Viteza de ardere în cazul gazelor se definește prin cantitatea de gaze ce ard in unitatea de timp fără a tine seama de factorul suprafață ( esențial in cazul lichidelor ) .

Comportarea la incendii a substanțelor combustibile gazoase este caracterizată de următoarele proprietați:

limitele de ardere

limita inferioară – concentrația minimă de gaze, în aer la care se produce arderea. Sub această limită, amestecul gazos nu poate sa ardă, fiind prea sărac în molecule reactante. Energia rezultată din arderea unor particule se dispersează înainte de a putea activa o alta particulă de substanță combustibilă pentru propagarea arderii .

limita superioară – concentrația maximă a oxigenului, respectiv concentrația maximă a gazelor combustibile la care arderea nu mai este posibilă. Peste limita superioară arderea nu poate avea loc datorită lipsei oxigenului necesar.

Oxigenul disponibil se consumă în cursul arderii unei particule nemaifiind timp suficient pentru întretinerea arderii particulei cele mai apropiate:

temperatura de autoaprindere/aprindere spontană – temperatura minimă până la care este necesar să se încalzească o substanța gazoasa combustibilă, fără a veni în contact direct cu o sursă de aprindere ( scânteia electrică, contact cu o suprafață calda, etc. ), pentru a se produce aprinderea și a arde în continuare, fără încălzire ulterioară;

temperatura de aprindere – temperatura minimă la care o substanță gazoasă aflată în prezența aerului sau a oxigenului trebuie încalzită pentru a se aprinde – în contact cu o sursă de inițiere de genul celor doua arătate mai sus – și a arde în continuare, după îndepărtarea sursei, de la sine, fără aport de energie din exterior. Atât temperatura de autoaprindere, cât și cea de aprindere, nu sunt constante fizice, valorile lor diferind de la un caz la altul în funcție de condițiile exterioare ( compoziție, temperatură, presiune, sursă de aprindere ) și de metodă de determinare utilizată.

energia minimă de aprindere – mărimea minimă a energiei unei scântei electrice sau mecanice, suficiente pentru aprinderea unui amestec de gaze la o anumită concentratie.

Nici energia minimă de aprindere nu este constantă și variază în funcție de parametrii amestecului gazos ( compoziție, presiune, temperatură, etc.), cât și de aparatul cu care se face determinarea.

1.2.2. Substanțe combustibile lichide

De regulă, lichidele nu ard niciodată în această stare. Ele se vaporizează și ard în stare gazoasă cu flacară.

Viteza de ardere în cazul lichidelor este influențată în mare masură de viteza de evaporare, care depinde de presiunea de vapori, de viteza de rotire a atmosferei deasupra suprafeței libere a lichidului ( curenți de aer ) și de cantitatea de caldură transmisă de flăcări.

Comportarea la incendii a lichidelor este caracterizată de proprietăți specifice:

punctul/temperatură de inflamabilitate se definește ca temperatură minimă la presiune atmosferică normală la care vaporii degajați de un lichid combustibil formeaza cu aerul, deasupra suprafeței sale, un amestec de o anumită concentrație ce se aprinde la contactul cu o sursă de aprindere ( flacără, scânteie, corp incandescent, etc. ).

Prin această inflamare se consumă prima cantitate de vapori formata. Pentru ca inflamarea să poată trece în stare stabilă este necesar ca temperatura stratului superior al lichidului să depașească punctul de inflamabilitate. Deci lichidul trebuie încălzit în continuare pentru a putea degaja cantitatea de vapori necesari arderii. Prin urmare, la temperatura de inflamare, un lichid nu arde spontan ci poate fi aprins cu o sursă de căldură ( de exemplu, punctul de inflamabilitate al benzinei este de circa 40 ˚C dar benzina nu se aprinde spontan la aceasta temperatură ).

Temperatura de inflamabilitate influentează viteza de ardere a lichidelor. Cu căt este mai scazută cu atât viteza de ardere este mai mare.

punctul/temperatura de aprindere reprezintă temperatura la un lichid, după ce s-au aprins vaporii, întrețin arderea datorită evaporării ulterioare. Este o caracteristică esențială pentru incendii.

Este temperatură minimă pe care trebuie să o aibă o sursă de foc ( scântaie, chibrit, etc.) pentru a iniția aprinderea lichidului. În acestă operațiune este suficient ca zone relativ mici din suprafața substanței să ajungă local la temperatura de aprindere. Dacă restul cantitătii este la un nivel termic peste temperatura de inflamabilitate are loc inițierea arderii.

Nici temperatura de inflamabilitate, nici cea de aprindere nu sunt constante fizice, valorile lor diferind dupa metoda și aparatura de determinare utilizare.

temperatura de autoaprindere/ de aprindere spontana reprenzintă temperatura până la care este necesar a fi încalzit un lichid combustibil pentru a se produce aprinderea amestecului vapori-aer, fără a veni în contact direct cu o sursa de aprindere.

Energia minimă de aprindere și limitele de ardere pentru vaporii combustibili au același rol in aprindere și incendii ca in cazul gazelor.

1.2.3. Substanțe combustibile solide

Spre deosebire de gaze și lichide, unde arderea are loc întotdeauna sub forma de flacără, în cazul solidelor putem deosebi:

solide care ard cu flacără . Acestea fie ca se transformă în vapori fără descompunere, direct prin sublimare ( ex. : camforul ), fie prin topire, urmată de vaporizare ( ex.: parafine ). Arderea, în aceste cazuri, este foarte asemanatoare cu cea a lichidelor, având loc în întregime în faza gazoasă;

solidele care ard în stare solidă ( ardere mocnită ) – solidele care conțin carbon , materiale poroase, materiale pulverulente. Arderea mocnită este, la început o ardere lentă, cantitatea de căldură degajată fiind abia perceptibilă. Apoi ea crește proporțional cu temperatura în funcție de starea suprafeței, prezența unor corpuri străine, ventilație, etc.;

solide care prezintă simultan cele două moduri de combustie.

Viteza de ardere a unui material solid nu este constantă, ea depinzând de numeroși factori:

compoziția chimică și proprietățile materialelor combustibile;

condițiile meteo;

viteza vântului și a curentilor de aer ( influența favorabilă );

gradul de umiditate;

aportul de aer proaspăt în vecinătatea materialului ,etc..

Comportarea la incendii a subsanțelor combustibile solide este caracterizată în primul rând de temperaturile de aprindere și autoaprindere definite mai sus.

De regula, fiecare solid încălzit la o anumită tempereatură de la o sursă de caldură din exterior va începe, prin descompunere, să degaje gaze suficiente pentru susținerea arderii după aprindere. Sursa de aprindere ( flacăra, obiect incandescent,scântei, etc.) cu temperatura mai mare decât temperatura de aprindere a solidului respectiv, va iniția un proces de ardere ce se poate transforma în incendiu.

În cazul solidelor temperatura de autoaprindere joacă un rol foarte important în propagarea incendiului. Ridicarea nivelului termic determină aprinderea solidului respectiv la atingerea temperaturii de autoaprindere și aparitia, în acest fel, a unor focare de incendii.

Secțiunea 2

Noțiuni despre evoluția inendiilor

2.1. Noțiunea de incendiu și fazele acestuia.

Incendiul este un proces complex, cu evoluție nederminată, incluzând fenomene diverse de natură fizică și chimică ( ex.: reacții chimice, transfer de căldură, formare de flăcări, schimb de gaze cu mediul înconjurător, transformări structurale produse în materiale de construcție și elementele de rezistență, etc. ).

Astfel, pentru definirea noțiunii de incendiu sunt necesare patru elemente:

existența combustibilului și a unei surse de aprindere;

procesul de ardere să fie nemotivat social, adică să nu fie vorba despre acele arderi care nu constituie incendiu;

inițierea și dezvoltarea în spațiu și în timp a procesului de ardere să fie necontrolate;

producerea de pierderi materiale în urma arderii.

Prin urmare nu orice ardere nu constituie incendiu. Spre exemplu nu sunt incendii:

– arderea sub control a gunoaielor;

– arderea sub control a ierburilor pentru pregătirea terenurilor agicole;

– arderea produselor în cuptoare sau in alte instalatii similare;

– unele aprinderi rezultate în urma funcționării instalațiilor electrice;

– funigatii care nu necesită intervenții de stingere, etc..

În dezvoltarea unui incendiu intervin mai mulți factori: forma și dimensiunile încăperii, sarcina termica existentă, deschiderile spre exterior, natura și poziția materialelor combustibile, locul și modul de initiere a incediilor, dispunerea încăperii în clădire, etc..

În cazul incendiilor naturale un rol important îl au condițiile atmosferice, așezarea clădirilor sau a obiectelor incendiate, etc..

Datorită acestor condiții se poate afirma că nu există două incendii identice; fiecare incendiu are particularitățile sale, astfel încât, chiar dacă există asemănări între incendii, fiecare este diferit în felul său.

Fiind luate în considerare toate condițiile care pot înfluența un incendiu se poate afirma că în evoluția unui incendiu în interiorul unei încăperi intervin cinci faze:

apariția focului inițial;

faza de ardere lentă;

faza de ardere activă;

faza de ardere generalizată ( după depășirea punctului de flash over ) ;

faza de regresie.

Amprenta incendiului reprezintă ansamblul modificărilor materiile survenite la locul incendiului ca urmare a efectelor sale asupra spațiului incendiat .

Concluzia care se impune este aceea că putem discuta despre incendii interioare ( care se declanșează si se dezvoltă în aer liber, în spații libere ) .

Cele doua tipuri de incendii se deosebesc prin aceea că incendiile interioare se propagă pe verticală si ridică greutați, mai mari în procesul cercetării lor, în timp ce incendiile exterioare se propagă pe orizontală și sunt mai ușor de cercetat.

2.2. Urmele de incendiu. Noțiune.

În cadrul acestei secțiuni vom face doar o referire generală la urmele de incendii, urmând ca acestea să fie luate în considerare mai pe larg în studiul diferitelor tipuri de incendii.

Urmele de incendiu sunt modificările produse la locul incendiului ca urmare a efectelor sale asupra spațiului incendiat. Cu alte cuvinte, urma de incendiu nu reprezintă altceva decât amprenta pe care focul o lasă la locul incendiat.

Din punct de vedere criminalistic se poate afirma că urma de incendiu este o urma de contur ( ex. conturul unor obiecte ce s-au găsit pe podea în timpul unui incendiu care a carbonizat parțial podeaua; suprafețele obiectelor acoperite cu funingine, decolorate sau ușor arse de flăcări, etc. ).

Urma de contur este o urmă statică dar spre deosebire de celelalte urme statice cunoscute în criminalistică, pentru producerea ei este nevoie si de un factor extern mecanic, termic sau chimic care să acționeze concomitent asupra ambelor obiecte ce se gasesc într-o stare de repaus relativ.

Acest fenomen învăluie în acțiunea sa obiectul creator și obiectul primitor de urma, în ața fel încât, după mișcarea unuia dintre aceste obiecte, apare imaginea conturului creator de urmă. Urmele de contur sau periferice rezultă în urma modificării de suprafață a obiectului primitor prin depunere de substanță în afara limitelor obiectului creator.

Am vazut că incendiile se pot dezvolta în spații închise și la fel de bine în spații deschise.În ceea ce privește dezvoltarea incendiilor în spațiile închise, trebuie arătate că în funcție de proprietățile fizico- chimice ale gazelor de ardere și ale materialelor combustibile, orice mediu urmează, în primele faze, un model de dezvoltare spatială.

Trăsăturile caracteristice ale acestui model sunt:

în zona focarului arderea durează mai mult decât în spațiile învecinate și deseori au o intensitate mai mare. Prin urmare, focarul inițial va prezenta de obicei urme de solicitări termice mai puternice decât spațiile învecinate.

datorită greutații specifice mai mici decât cea a aerului, gazele de ardere și fumul au tendință naturală de propagare ascendentă. În general, intensitatea arderii este mai mare în casele cu scări, puțuri, ghene, goluri din interiorul pereților și alte construcții similare, decât în alte părți ale constucției.

Deplasarea gazelor și a fumului într-o clădire este greu previzibilă și complexă, depinzând de factori precum temperatura și presiunea aerului din interiorul si exteriorul clădirii, viteza vântului și ventilații, etc..

aprinderea inițială evoluează spre incendiu dezvoltat numai dacă deasupra flăcării inițiate, ascendente se găsesc materiale combustibile în cantitate suficientă pentru creșterea volumului proceselor de ardere. În caz contrar, de regulă după consumarea primului material aprins, arderea va înceta.

Abaterea flăcării de la direcția ascendenta poate avea loc datorită :

-existenței unor curenți laterali suficient de puternici;

-prezenței unor curenți de aer, orientați de sus în jos, care uneori pot impinge flăcările în aceeași direcție ; arderea coboară spre nivelele inferioare, cu condiția prezenței materialelor combustibile pe această nouă directie de propagare.

-existența deasupra focarului a unor obstacole ( plansee, tavanuri, acoperișuri ) ce împiedică ascensiunea produselor de ardere; evoluția incendiului se modifică, dezvoltarea în sus transformându-se într-o propagare laterală rapidă.

Dacă în deplasarea laterală sub tavane, plansee, etc., gazele fierbinți întalnesc pereți, diafragme sau alte obstacole verticale gazele se acumulează sub tavan, formând la partea superioară a încăperii un strat fiebinte a cărui grosime crește treptat și care solicită termic și influențează materialele aflate la nivelul său.

Imediat ce gazele întalnesc pe suprafața obstacolului un gol neprotejat prin care pot trece, propagarea verticală reapare, însoțind sau chiar înlocuind propagarea laterală.

d) propagarea laterală a incendiului se produce până la limita spațiului din mediul înconjurător, cu o viteză mare atunci când există o obstructiune pe direcția ascendentă.

Astfel, incendiile de pe tavan tind să predomine întotdeauna într-o clădire deoarece flacăra, întalnind tavanul, nu poate să mai crească și gazele fierbinți atacă orice element combustibil al tavanului ce va prezenta urme de degradare accentuata. Dacă pereții sunt mai subțiri sau din materiale combustibile pot arde și transmite incendiul în încaperea alăturată:

-prin fisuri, apoi deschideri din ce în ce mai largi și în final, distrugerea completă a peretelui ;

-prin propagarea indirectă fețele neexpuse încălzindu-se până când materialele ușor combustibile cu care sunt în contact ( materiale textile; plastice, etc. ), sunt aduse la temperatura de autoaprindere, intrand, la randul lor, în combustie.

e) având în vedere tendința de propagare ascendentă a incendiului, toate focarele de ardere situate la partea de jos a spațiului trebuie depistate si stinse.

f) în cazul unor denivelări, incendiul se propagă în susul pantei.

Vantul va crea o direcție de propagare privilegiata, iar în cazul unui teren cu denivelari va putea impune o propagare spre baza dealului pantei.

Deși foarte rar, din spațiile deschise, incendiile se pot propaga totuși în interior. Acest lucru se datorează unor surse exterioare: bucați de material aprinse și scântei, incendii de ierburi, tufișuri din exteriorul clădirii, incendii de gunoaie sau resturi, incendierea intenționata a unor materiale combustibile în exterior, etc..

Propagarea în interior este favorizată de acoperișuri din materiale combustibile, deschideri ( uși sau ferestre ), combinate cu o direcție favorabilă a vântului, care transportă particulele aprinse. În toate aceste cazuri, indiferent de amprenta incendiului interioar,.prezența urmelor exterioare este evidentă.

Trebuie reținut însa, ca la locul incendiului se pot găsi urme numeroase și foarte variate.

Astfel, principalele urme ale incendiilor sunt:

urme de cenușa și fum rezultate prin arderea, topirea sau descompunerea materialelor și substanțelor combustibile sau nerezistente la temperaturile produse pe timpul incendiului ( textile, mase plastice, lemn, sticla, cauciuc etc. );

urme de lichide, vapori și gaze combustibile ( produse petroliere, lacuri, vopsele, solvenți, gaz metan, etc. );

microurme create de incendii ( particule de sticla, vopsea, coloranți, lacuri, pulberi combustibile, etc. ) ;

urme de produse chimice, incendiare, radioactive;

urme ale instrumentelor, dispozitivelor și ale altor obiecte ( chei, clești, răngi, ciocane, sfredere, șurubelnițe, pilituri, diagrame ale aparaturii, de măsura și control ) .

urme ale omului ( urme de mâini, de picioare, de scris, miros, țesuturi moi, etc. )

Tot în această categorie se includ și urmele biologice ( urme de sange, salivă, arsuri, etc. ).

urme ale vegetalelor ( resturi carbonizate, așchii, semințe, plante uleioase, etc, );

urme ale animalelor ( lăsate de picioare și coame, sange, păr, puf, lână, pene, etc.)

urme ale mijloacelor de transport ( anvelope, roți, potcoave, scurgeri de carburanți și lubrifianți etc. )

Acestea ar fi doar câteva dintre principalele urme care se pot găsi la locul incendiului iar clasificarea ar putea continua. Trebuie să se țină seama însa, de fiecare dată, de locul unde a izbucnit și s-a dezvoltat incendiul, pentru că în funcție de locul incendiului se determină și urmele de incendiu. Fiecare loc și fiecare incendiu se determină prin particularitățile sale.

Secțiunea 3

Cauzele de incendiu. Clasificarea incendiilor

O corectă identificare a surselor de aprindere și deci a stabilirii cauzelor de incendiu permite elaborarea unor statistice reale, cu consecințe importante la nivel macro și microeconomic și social.

Stabilirea cauzelor de incendiu prezintă importanță și din alte puncte de vedere:

pentru compararea incendiilor și emiterea unor metode mai eficiente pentru prevenirea și combaterea lor;

pentru perfecționarea permanentă a legislației în domeniu;

pentru dezvoltarea unor programe educaționale;

pentru găsirea unor noi instalații de prevenire și stingere a incendiilor;

pentru o mai bună pregătire profesionala a pompierilor.

Pe plan mondial nu există înca un punct de vedere unitar asupra clasificării cauzelor

de incendii. Există diferențe de la țară la țară în clasificările codificate în fisele de incendiu utilizate pentru completarea statisticilor curente. Cauzele de incendiu se clasifică, de obicei, după sursa de aprindere.

Astfel, putem vorbi despre:

surse de aprindere cu flacări:

– focuri în aer liber:

– flacăra ( chibrit, lumanare,etc. )

– flacăra de la aparate termice;

2. surse de aprindere de natură termică:

– obiecte incandescente ( țigări, jar, cenușă, particule incandescente

de la sudură, etc. )

– caldura degajată de la aparatele termice ( casnice, industriale ) ;

– efectul termic al curentului electric;

– coșuri defecte cau necurațare ( fisuri, scani, etc. );

3. surse de aprindere de natură electric:

– arsuri și scântei electrice;

– scurtcircuit ( echipamente, cabluri, etc. ) ;

– electricitatea statică;

4. surse de autoaprindere:

– autoaprinderea chimică;

– autoaprinderea fizico-chimică;

– autoaprindere biologică;

5. surse de aprindere de natură mecanică:

– scântei mecanice;

– frecare;

6. surse de aprindere naturale:

– caldura solară;

– trăsnet;

7. surse de aprindere datorate exploziilor și materialelor incendiare:

– explozivi;

8. surse de aprindere indirecte:

– radiațiile unui focar de incendiu;

– flacăra unui amestec exploziv.

Întotdeauna trebuiesc avute în vedere și condițiile în care s-au aflat sursele de aprindere: defecte, improvizate, lăsate să funcțioaneze nesupraveghiate, suprasolicitate, neîntrentinute, o actiune intenționată, etc.

Pornim de la clasificarea cauzelor de incendii pentru a ajunge la clasificarea incendiilor. După cauzele care pot să le determine, deosebim trei categorii de incendii:

incendiile naturale sau întamplătoare;

incendii accidentale sau prin neglijentă;

incendii intenționate.

De fiecare dintre aceste incendii ne vom ocupa în secțiunile ce urmeaza, cu subclasificările corespunzătoare.

Secțiunea 4

Incendiile naturale

Incendiile naturale, cunoscute și sub denumirea de incendii întamplătoare sunt determinate de cauze naturale care depășesc puterea de prevenire a omului. În această categorie intră incendiile inițiate independent de voința omului datorită unor surse de aprindere naturală, cum ar fi: descărcările electice atmosferice ( fulgerul, trăsnetul ), radiațiile solare, autoaprinderile.

Fenomenele naturale, cum ar fi: cutremurele de pământ, furtuni puternice, meteoriți, etc., pot favotiza provocarea unor incendii prin distugerea unor instalații, dar nu constituie prin ele însele surse de aprindere.

4.1. Razele solare

Razele solare pot în anumite imprejurări, să determine aprinderea unor obiecte ușor inflamabile, dacă aceste raze sunt reflectate de obiecte cu proprietăți de oglinda concavă sau dacă traversează un câmp transparent care le proiectează concentric.

Factorii care influențează radiatia solară la sol sunt:

factori meteorologici: gradul de acoperire al cerului cu nori, felul norilor, grosimea stratului acestora;

ora din zi influentează prin unghiul sub care razele soarelui cad pe Pământ;

anotimpul- valori maxime ale densității de putere radiată sunt intalnite primavara ca urmare a opacității mai scazute a atmosferei, datorită curățirii aerului în perioada de iarnă prin precipitații;

durata de strălucire a soarelui ( durata de insolație ). Cele mai insorite zone la noi în țară sunt: Delta Dunării ( 2400 ore ), litoralul Mării Negre ( 2300 ore ), Câmpia Română ( 2200 ore ).

După amplitudinea radiației, România se clasifică în grupa 3 ( pe o scara de 10 valori ),

deci, pe teritoriul său, intensitatea razelor solare atinge valori mari, cu fluctuații într-o gama largă.

Se poate ca radiația solară cauzează, după modul cum reacționează asupra materialului ce se va aprinde, două categorii de incendii:

incendii directe, prin focalizare.

Aceste incendii apar atunci când razele solare încălzesc direct un material până când acesta ajunge la temperatura de autoaprindere. Gradul de incalzire al unui obiect pe care rad razele soarelui depinde, pe lângă factorii enumerați mai sus, și de alți factori; printre aceștia se enumeră:

– tipul suprafeței: suprafețele netede, șlefuite, reflectă o parte din radiația solară, pe când cele rugoase, mate, se încălzesc mai repede;

– culoarea: obiectele de culori închise, în special negru, se incălzesc mai puternic;

– felul materialului: în aceste condiții posibilitatea de aprindere apare extrem de scazută. Un pericol mare îl reprezintă totuși buteliile sau rezervoarele de gaze lichefiate expuse acțiunii razelor solare, precum și baloanele sau recipienții de sticlă care conțin substanțe ce se descompun sub acțiunea luminii solare ( fosforul alb, galben, etc.).

incendii indirecte sau prin efect de lentilă

În cazul acestor incendii razele solare se concentrează într-un singur punct la trecerea prin lentile concave și poate provoca aprinderea unor materiale ușor inflamabile ( ex.: paie, fân, așchie de lemn, hârtie, etc. ). Astfel de lentile pot fi obișnuite, optice ( ex.: ochelari, lupe, binocluri, etc. ) sau lentile întamplătoare ( ex.: bule de aer incluse în ochiurile de sticlă ale ferestrelor, cioburi, candelabre, căni, oglinzi, etc. ). Și în aceste situați trebuie să se aibă în vedere orice alt factor extern care determină izbucnirea incendiului ( ex.: condiții meteorologice, anotimp, natura mediului ce se aprinde, etc.).

Pentru inițierea unui incendiu, în urma focalizării razelor solare, sunt necesare anumite împrejurari favorabile:

condiții meteo, de timp și climatice favorabile;

materialul inflamabil trebuie să se găseasca la distanța focară, lucrul ce poate fi stabilit de un expert;

materialul trebuie să fie ușor inflamabil ( uscat, preîncalzit );

razele soarelui să poată acționa un timp suficient asupra unui punct precis al materialului;

obiectul ce a servit ca lentila intamplatoare să nu fie murdărit de praf, impurități, sau mascat de diverse ecrane care să împiedice concentrarea razelor în focar.

Probabilitatea de inițiere a unor incendii folosind ca sursă de aprindere razele solare este mai mare în cazul incendiilor intentionate, când se utilizează dispozitivele speciale pentru dirijarea razelor solare spre zonele cu materiale ușor inflamabile.

4.2 Descărcările electrice atmosferice

Incendiile provocate de descărcările electrice presupun împrejurări atmosferice speciale ale caror legatură cu izbucnirea focului trebuie, însa, dovedită prin descoperirea urmelor caracteristice acestuia. Pentru a deosebi un incendiu accidental sau provocat de incendiile determinate de descărcările electricității atmosferice, se cercetează din primul moment obiectele care pot să poarte aceste urme, fie ca urme de ardere, fie de topire, fie de volatilizare.

În cazul incendiilor determinate de descărcările electricitații atmosferice se vor descoperi, pe lângă urmele de aprindere, și o serie de urme mecanice, de sfărâmare, rupere, dislocare sau zdrobire, pe ziduri, cărămizi, dușumele, pe obiecte sau conductoare electrice.

Descărcările electicitații atmosferice sunt trăsnetul sau fulgerul și în cele ce urmează facem o prezentare a ambelor forme.

4.2.1. Trăsnetul:

Trăsnetul este o descărcare electrică, distructivă aperiodică, de mare intensitate, ce se produce în timp de furtună, între nori și pământ, prin interiorul unor canale de aer ionizate.

În timpul trecerii prin aer trăsnetul degajă o energie calorică enormă care duce la expansiune explozivă a aerului. Astfel se pot deosebi:

trăsnet cald – descărcare caracterizată prin intensitate moderată, dar cu durată relativ mare, astfel încat sarcina electrică trecută prin canal este considerabilă. Produce pagube mai ales prin efectul termic.

trăsnet rece- descărcare caracterizată prin intensitate foarte mare, dar de durată mică, sarcină trecută prin canalul de descărcare fiind relativ mică. Efectul termic este redus, dar produce pagube prin efectele electrodinamice puternice.

Trăsnetul se poate manifesta ca un trăsnet simplu sau multiplu. Acesta din urmă constă într-o succesiune de 3 până la 15 descărcări pe același canal, separate prin pauze scurte de până la o microsecundă. Durata unei singure descărcări este de ordinul microsecundelor, în cazul unei descărcări multiple ajungând până la 1- 1,5 secunde.

Datorită persistenței imaginii pe retină, ochiul înregistrează întotdeauna aceste descărcări succesive ca o singura emisiune de lumină. Descărcarea electrică poate să se întindă

pe lungimi de câtva metrii și până la câtva kilometrii. În esență fenomenul, trăsnetul nu se deosebește de o scânteie electrică, însa este o descărcare mult mai intensa din cauza acumulării unei sarcini electrostatice mari.

Pentru aparitia trăsnetului sunt necesare procese favorizante de natur fizică și aerodinamică: vara- miscarea ascendentă a aerului bogat în vapori de apa care ulterior condensează; iarna- curenții orizontali rapizi sau apropierea maselor de aer mai cald de mase de aer mai rece.

Ca urmare a acestor mișcari, se separă sarcinile electrice de semn contrar. La partea superioară a norului de furtună ( la inaltimea de 6-7 km ) exista sarcini pozitive, iar la bază ( 3-4 km ), în general, sunt sarcini negative.

Ca atare se crează diferențe de potential mari ( 200-100 milioane V ), atât între partea superioară si cea inferioară a norului, cât și între nor si pământ. Directia trăsnetului rămâne încerta până la cca 100 m deasupra pământului, înaintarea având loc, în general, în trepte de 50-100 m, în forma de zig-zag.

Cele mai expuse căderii trăsnetului sunt, în primul rând, obiectele înalte care se electizează prin inductie eletrostatică ( de ex: coșuri de fum- gazele de ardere și fumul fiind un mediu ionizat, bun conducator de electricitate, turlele bisericilor, copacii înalti, etc.).

Și totuși cazuri de trăsnet în zone izolate mai jos decât obiectele ce le inconjoară, datorită structurii geologice a terenului, precum și asupra unor obiecte in miscare, cum ar fi vehiculele. Frecvența trăsnetelor depinde de numărul furtunilor ce se produc intr-o anumită regiune.

Cele mai frecvente descărcări electrice sub forma de trăsnet se produc în zona montană sau deluroasă. În țara noastră aceste zone ar fi județele: Arges, Bistrița, Brașov, Covasna, Cluj, Gorj, Harghita, Prahova, Maramureș, Sibiu, Vâlcea.

Fiind fenomen electric, trăsnetul produce efecte asemănătoare cu orice trecere de curent printr-un material, efecte amplificate însa de intensitatea deosebit de mare într-un timp foarte scurt.

Efectul termic este cel care determină inițierea unor incendii:

în cazul materialelor bune conductore, cu secțiune mare, rezistența este mică iar cantitatea de caldură disipată redusă, pericolul de incendii fiind diminuat;

în cazul unor conductori de secțiune mică ( sârme subțiri, conductori de antenă ), apar urme vizibile de incălzire sau topire. În urma descărcărilor extrem de puternice are loc

chiar volatilizarea metalelor și depunerea lor pe obiectele din jur sau pe corpul persoanelor electrocutate, sub forma de picaturi.

Arborii și stălpii de lemn sunt aprinși doar ocazional de trăsnet. Un trunchi bătrân și uscat este mai predispus la incendiu decât un copac tânăr, verde, care este un conductor electic mai bun.Caldura degajată la trecerea curentului prin fibra lemnoasă duce la evaporarea bruscă, explozivă, a apei conținute. Emanația violentă de gaze formate duce la despicarea lemnului. Cărămizile, spre exemplu, în locul de lovire a trăsnetului, devin sticloase datorită temperaturilor înalte.

Caderea trăsnetului pe liniile de înalta tensiune poate iniția indirect incendiul. Dacă unda de supratensiune formată se propagă în interiorul instalațiilor electrice ( generator, transformator ) poate provoca arcuri electrice, scurtcircuite, străpungeri de izolatii, deseori urmate de incendii.

Asupra obiectelor de metal electricitatea atmosferică acționează prin magnetizarea sau demagnetizarea fierului și a oțelului ( efect fizic ) sau prin acoperirea cu un strat de oxid a metalelor atinse ( efect chimic ).

Unele metale sunt topite, altele volatilizate, fiind depuse pe diferite obiecte din jur, cum ar fi tiglele de pe acoperișuri, vasele de porțelan, dinții și unghiile persoanelor electrocutate, etc..

Obiectele metalice care se află asupra persoanelor se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în locul lor urme de arsură. Trăsnetul lasă urme specifice pe piele, sub forma unor arborescente sau cu aspect de frunze de ferigă.

Astfel, efectele directe ale trăsnetului pot fi de natură fizică, chimică, biologică, mecanică ( datorită forțelor electrodinamice ale curenților de durată relativ mică, dar cu intensitate foarte mare, se poate produce ruperea unor elemente; de exemplu, într-o placa de beton armat, atracția reciprocă dintre barele de oțel din interiorul plăcii poate provoca sfaramarea ei ).

Având un traseu capricios, trăsnetul poate creea, în unele cazuri, mai multe focare de incendiu, inclusiv prin descărcări ulterioare ale unor elemente conductoare in care s-au introdus supratensiuni, în condiții favorabile.

Pentru prevenirea incendiilor cauzate de trăsnet se recomandă:

vericarea periodică a instalațiilor de paratrăsnet;

legarea la pământ a oricărui obiect metalic masiv;

la clădirile cu pereți din materiale combustibile ( lemn, paie, carton ) să se procedeze la montarea conductorilor de scurgere la pământ la distanță de cel putin 50 cm de elementele combustibile.

4.2.2. Fulgerul

Descărcarea electică luminoasă produsă între nori sau în interiorul unui nor constituie fulgerul.

Fulgerul poate avea forme diferite: liniare, plate ( difuze ) sferice, perlate. Atât fulgerele cât și trăsnetele sunt însoțite, în cele mai multe cazuri de manifestări sonore- tunetul- care reprezintă zgomotul puternic produs prin dilatarea bruscă a gazelor din canalul descărcării, aflate la temperaturi înalte.

Spre deosebire de trăsnet care se produce când diferența de potențial dintre nori și pământ este atât de mare încat poate străpunge cerul ce joacă rolul unui izolator, fulgerul este descărcarea electrică dintre nori produsă, deci, între nori sau în interiorul unui nor.

Datorită persistenței imaginii pe retină, ochiul înregistrează întotdeauna aceste descărcări succesive ca o singură emisiune de lumină. În peste jumătate din aceste descărcări, intensitatea curentului are valori de 12- 20 kA, în cazuri rare se înregistrează valori de 200- 250 kA, valoarea maximă masurată fiind de 300 kA.

O descărcare electrică mai rară o reprezintă fulgerul globular care este generat, de regula, în stările de furtună ( cu ploaie sau fără ) și are forma unui glob luminos cu diametru de câțva centimetrii, rar 10-20 cm. Modul de constituire a fulgerelor globulare este încă controversată.

Fulgerul globular se deplasează urmând, în general, configurația terenului. Ceea ce este foarte curios și în același timp interesant, este ca fulgerul globular poate intra și apoi ieși din încăperi pe uși și ferestre deschise. Având o temperatura înaltă, la contactul cu materiale combustibile provoacă aprinderea instantanee a acestora.

Totuși incendiile provocate de fulger sunt destul de rare. Cu toate acestea au existat cazuri de astfel de incendii.

4.3 Autoaprinderile

Autoaprinderea este fenomenul de declanșare a procesului de ardere prin autoîncalzirea

unei substanțe combustibile până la valoarea temperaturii de autoaprindere specifice, fără a veni în contact direct cu o sursă exterioară de aprindere. Autoaprinderile pot fi :

de natură chimică;

de natură fizico-chimică;

de natură biologică;

Fenomenul autoaprinderii prin autoîncalzire generează incendii în stare ascunsă, mocnite, apariția și dezvoltarea acestora fiind favorizată de o serie de factori aleatori, cum ar fi: umiditatea, aerarea, prezența unor impurități, etc..

Manifestarea efectului de aprindere sau chiar explozie se realizează fie asupra substanțelor care reacționează, fie asupra altor substanțe sau materiale combustibile. Sub acțiunea anumitor factori temperatura anumitor materiale poate să crească fără ca acele materiale să capteze căldura din mediul în care se află.

Dacă temperatura respectivului material crește în așa măsură încat atinge temperatura de aprindere a materialului, va avea loc autoaprinderea acestuia.

Procentul incendiilor datorat autoaprinderilor în România a fost scăzut, circa 2 % în medie, în ultimii 5 ani ( aproximativ 50 cazuri anual ). Un procent asemanator este întalnit și în alte țări : Japonia- 1,7%, Polonia- 2,8 %, Germania-3%, etc..

În S.U.A. acest procent se ridică la 5 %, dar numai pentru sfera depozitelor de produse și mărfuri.

Autoaprinderile de natură chimică

Sunt autoaprinderi spontane ale unor substanțe la contactul cu oxigenul din aer, cu apa, cu compuși organici, cu care majoritatea substanțelor nu reacționează în condiții normale. Aceste autoaprinderi se datoreaza:

unor substanțe care se autoaprind în contact cu aerul la temperatura normală ( substanțe piroforice ). Astfel de substanțe sunt: fosforul alb ( care se aprinde la circa 45˚C ), fosforul rosu, metalele alcaline ( sodiu, potasiu, s.a.m.d. ), hidrurile de siliciu, sulfura de fier ( pirita ), pulberea de zinc, de zilconiu, de titan, etc..

Aceste substanțe reacționează puternic cu oxigenul din aer, cu degajări importante de caldură, capabile să inițieze procesul de autoaprindere în condiții normale de temperatură.

În majoritataea cazurilor, autoaprinderea are loc atunci când substanțele reacționează cu

oxigenul din aer. Reacția este cunoscută sub numele de oxidare și rezultă în urma creșterii temperaturii. Așadar, fixarea în cantități mari a oxigenului din aer determină o creștere a temperaturii acestor corpuri datorită accelerării proceselor de oxidare.

În cele mai multe cazuri procesul de oxidare este foarte încet, iar cantitatea de caldură acumulată în material este atât de mica încat temperatura materialului nu suferă schimbări notificabile ( se inregistrează schimbări foarte mici ale temperaturii ). Un exemplu clasic a reacției de oxidare, care nu e susceptibil de autoaprindere în condiții normale de temperartură, este ruginirea fierului.

Alte substanțe însa, reacționează puternic cu oxigenul și, în unele cazuri, pot fi generate cantități importante de caldură. Când această reactie are loc, temperatura meterialului va crește până când rata de caldură generată va atinge rata la care căldura, nemaiputând fi suportată de materie, se disipează în mediul înconjurător.

În unele cazuri, materialele pot fi chiar izolate, tocmai pentru a evita risipirea unor cantitați importante de căldură, iar temperatura acestor materiale va atinge, astfel, mult mai rapid temperatura de ardere. Un exemplu de material susceptibil de autoaprindere ar fi cârpele din bumbac imbibate cu ulei de in. Reacția oxigenului cu uleiul de in ( oxidare ) este destul de rapidă și generează o mare cantitate de căldură. Autoaprinderea unor astfel de materiale poate fi prevenită prin diminuarea cantitații de oxigen care vine în contact cu materialul ( de exemplu prin plasarea materialului în containere sigilate, din metal ), sau prin asigurarea unei ventilatii suficiente ( atârnarea materialelor pe o sfoară, de exemplu ) astfel încât căldura acumulată de material să se poată disipa rapid.

unor substanțe care se aprind spontan în reacție cu apa:

Sunt incluse aici: oxidul de calciu, carbura de calciu, fosfura de calciu și de sodiu, pulberea de aluminiu, metalele alcaline. Prin reacția acestor substanțe cu apa se elibereaza o cantitate mare de caldura care poate provoca aprinderea materialelor combustibile din apropiere prin aducerea lor la temperatura de autoaprindere.

De exemplu tipic este ’’stingerea varului’’. Varul nestins este un praf alb, amorf. Umezit cu apă degajă o mare cantitate de căldură, devenind hidroxid de calciu. Acest proces este insoțit de o creștere brusca de temperatură, până la 300-450˚C. Disiparea căldurii poate provoca arsuri dar și incendierea materialelor combustibile din apropiere. De exemplu, temperatura varului nestins aprinde butoiul în care este pastrat iar scanteile și aschiile aprinse ale acestuia aprind obiectele inflamabile din jur.

unor substante care se aprind spontan în contact cu oxidanții

Oxidanții în contact cu unele substanțe, în special organice, produc autoaprinderea acestora. Astfel ar fi: acidul sulfuric, clorara de potasiu care în contact cu acidul oxalic generează explozivii prin autoaprinderea dioxidului de clor, peroxidul de sodiu, halogenii, etc.

unor reacții chimice exoterme

Acestea se produc în timpul fabricației, transportului, manipulării și depozitării substanțelor care acționează reciproc atunci când vin în contact. Reacțiile pot fi favorizate de factori externi: scântei, lumină solară, umiditate, șocuri mecanice, etc.

Autoaprinderile de natură fizico- chimică

Reprezintă autoaprinderea unor substanțe combustibile în urma acțiunii atât a unor produse chimice, cât și a unor factori de natură fizică. Factorii care influențează autoaprinderile de natură fizico- chimică se pot clasifica în două categorii:

– cei care intervin în reacțiile de oxidare;

– cei care actionează asupra disipării căldurii.

Pentru ca fenomenul de oxidare să se transforme în ardere este necesar ca viteza de degajare a căldurii rezultate din reacție să fie mai mare decât viteza de disipare a acesteia.

Principalii factori care influentează reacțiile de oxidare sunt: natura compusului, mărimea și starea suprafeței libere, prezența unor impurități.

Autoaprinderea uleiurilor vegetale și animale

Uleiurile, prin absorbția oxigenului din aer, se transformă în rășini ( uleiuri sicative ), absorbind până la 5-15% oxigen față de greutatea lor în 48 de ore.

În cazul vopselei și a lacului utilizarea unor pigmenți cu reactivitate mare mai ales în combinații cu diluanți având conținut de toluen mai mare decât limitele admise, duce la inițierea unor incendii atât în cazul cabinelor de vopsire, cât și la locul de depozitare în condiții favorizante ( temperatură ridicată, lipsa ventilatiei ).

Uleiurile nesicative absorb în mod mai lent o cantitate mult mai mică de oxigen dar și acestea pot da nastere la autoaprinderi dacă sunt puse pe suprafețe poroase cum ar fi hârtia, materialele textile. Uleiurile vegetale se pot aprinde și sub formă de semințe, ca acelea de bumbac, in, turte de floarea- soarelui sau bumbacul comprimat în baloturi.

Susceptibile de autoaprindere sunt și firele de lână care raman ca deșeuri în războaiele de țesut, datorită uleiurilor cu care sunt acoperite pentru a putea fi mai ușor prelucrate.

Grăsimile de natura animală, cu excepția uleiului de pește, sunt puțin periculoase ca sursă de autoaprindere. Acest pericol crește pentru uleiurile vegetale ( soia, măsline, etc. ), fiind mai rar în cazul uleiurilor sicative ce conțin catalizatori pentru accelerarea oxidării.

Aparatul lui Mackey dă posibilitatea unei verificari experimentale privind posibilitatea ca o substanță să se poata oxida prin absorbirea oxigenului din aer și să se autoaprindă.

O indicație asupra capacitații uleiurilor de a se autoaprinde o conține indicele de iod.

TABEL 1. Valorile indicelui de iod pentru unele uleiuri și grăsimi

Autoaprinderea bumbacului

Impregnarea cu uleiuri sicative și depozitarea în straturi groase, precum și lipsa sau insuficienta surselor de aerisire duce la autoapriderea bumbacului. Datorită procesului de fixare a oxigenului din aer și datorită starii de foarte fine, pulverulente, la cea mai neânsemnată scânteie produsă de un comutator electric sau de țintele unei încălțaminți, de exemplu, bumbacul se aprinde.

Căldura degajată prin oxidarea uleiurilor se acumulează în masa bumbacului datorită conductivitații termice mici a acestuia. Temperatura bumbacului sub diferite forme la care începe autoaprinderea este de circa 220˚ C în interiorul materialului. Durata procesului de autoaprindere este de minim 2- 3 ore, limita superioară variind mult în funcție de temperatura mediului ambiant, de aportul de aer proaspăt, de cantitatea de material implicată.

Autoaprinderea carbunelui

Întocmai ca și alte corpuri, cărbunii absorb oxigenul din aer și-l depoziteaza în pori. Cu cât suprafața cărbunelui în contact cu aerul este mai mare cu atât procesul de absorbire a oxigenului se face mai intens. Aprinderea prafului de cărbune poate avea loc la contactul acestuia cu suprafete încălzite, atunci cand acestea se afla la o temperatura cel putin egala cu temperatura de aprindere a carbunelui. Temperatura minima la care ar trebui sa se încălzească este de 600˚ C pentru a produce un incendiu.

O alta cauza de aprindere carbunelui poate fi prezența unor puncte fierbinți in masa de cărbune sfărâmat cu ardere mocnita, existente în spatiul exploatat.

Focurile aparute ca urmare a autoaprinderii carbunelui în lucrarile miniere subterane sau in cariere pot fi focuri endogene si focuri exogene.

Ca focuri endogene sunt considerate acele focuri care apar ca urmare a autoaprinderii substanței minerale utile.

Ca focuri exogene sau incendii sunt considerate acele focuri de mina care apar datorită unor cauze externe.

Pentru prevenirea apariției de focuri de mina trebuie avute în vedere următoarele reguli:

pentru efectuarea de lucrări de lipire, vulcanizare, sudare, se folosesc numai utilaje care corespund din punct de vedere calitativ și al normelor de paza și protectie împotriva incendiilor;

în cazul folosirii lămpii de siguranța cu benzina se interzice balansarea sau mișcarea bruscă a lămpii, deschiderea acesteia, lăsarea lămpii fără supraveghere, stingerea lămpii prin suflare sau atingere;

punerea în functiune a utilajelor și aparatelor electrice se va face după reducerea probabilă a conținutului de metan în limite maxime prevăzute de normele de securitate a muncii;

folosirea aparatelor conectate la rețeaua electrică se poate face cu respectarea regulilor privind supravegherea acestora, reducerea și deconectarea lor numai după decuplarea tensiunii.

Pentru a evita propagarea de-a lungul rețelei de lucrări miniere a unui eventual incendiu datorat autoaprinderii stratului de cărbune exploatat se folosesc barajele. Acestea sunt construcții sub formă de polițe sau jgheaburi, încărcate cu praf inert sau cu apă care au scopul ca prin răsturnare să oprească propagarea flăcarii.

Cărbunii depozitați in condiții improprii, fără aerisirile regulamentare și într-o cantitate destul de mare pentru ca procesul de compresiune continuă a gazelor să ridice temperatura depozitării, pot să se autoaprindă.

Acumularea căldurii duce, cum am vazut, la creșterea temperaturii peste cea de autoaprindere. Îndeosebi, după depașirea valorii de 50˚C focarele de autoaprindere se multiplică rapid. Fenomenul este accentuat de factori cum ar fi: conținutul de cenusă, căldură solară, felul cărbunelui.

Așadar, aprinderea cărbunelui se produce prin oxiadarea acestuia de către oxigenul pe care l-a absorbit și depozitat în pori. Cărbunii în depozitele uscate, prin pierderea apei, se fisureaza, mărind suprafața de contact cu aerul, iar când sunt în stare de pulbere acest contact este maxim.

Autoaprinderea lemnului

Printre materialele care au proprietatea de a se autoaprinde se numară și lemnul.

Autoaprinderea lemnului are ca și cauză acumularea de caldură ca urmare a expunerii masei lemnoase la o sursă de caldură, într-o unitate de timp, într-o încapere care nu permite dispersarea căldurii. O alta cauză care produce autoaprinderea lemnului o constituie aplicarea unor substanțe volatile pe suprafața lemnoasă ( lemn, vopsea, palux, etc.).

Prin creșterea temperaturii în interiorul masei lemnoase și uscarea intensa a acesteia prin eliminarea apei, prin distilarea uscata a lemnului se dagajă gaze și vapori ( CO2, alcool metilic, etc.) și, în final, se produce fenomenul de autoaprindere. În zonele împădurite, pe timp de vară, la temperaturi foarte ridicate, în condiții de secetă, pădurile se pot aprinde.

În unele cazuri temperatura de autoaprindere poate coborî până la 100˚ C. Fenomenul poate dura ani de zile. În urma arderii se formează cărbunele de lemn.

c) Autoaprinderile de natură biologică

S-a arătat că, în urma unor procese biologice ce au loc în interiorul anumitor substanțe de origine vegetală, se poate produce încălzirea acestora,

încalzire ce poate culmina cu autoaprinderea substanței.

Substanțele vegetale, dacă nu sunt înmagazinate uscate, și acest lucru nu se poate respecta întotdeauna, vor intra într-un proces de fermentație datorită dezvoltarii vertiginoase a bacteriilor, profitând de factori cum ar fi: umiditatea, lipsa curenților de aer, temperatura constanta.

Bacteriile descompun materia vegetală umedă, dagajând căldură, incendiile fiind însă provocate de fermentațiile bacteriene care sunt foarte oxidante și care trecând prin diferite procese chimice, ajung până la autoaprindere.

Depozitările de fân și lucernă sunt cele mai sensibile la aceste autoaprinderi dar ele pot avea loc și în cazul depozitărilor de tutun, frunze moarte, paie și chiar hârtie. În cazul hârtiilor vechi, autoaprinderea este ajutată de substanțele cu care sunt acoperite ( oxidanți ).

Agricultorii presară sare la centrul depozitărilor pentru a preântâmpina fermentarea, sau creeaza culoare de paie uscate. Pentru a întelege cauza posibilelor autoaprinderi a substanțelor vegetale trebuie reținut faptul că procesele fundamentale de fotosinteza și respirație, care au loc în plante, nu încetează după tăiere.

Celulele vegetale continuă să traiască un timp până la uscarea totală. În acest timp are loc dezvoltarea microorganismelor ce descompun masa vegetală organica, cu urmarea firească a eliberării de căldură.

În cazul fumului, de exemplu, după ce temperatura se ridică la 40-45˚C, începe dezvoltarea rapidă a microorganismelor termofile; acestea se pot dezvolta până la temperaturi de 70-80˚C, fiind unul dintre principalii factori de termogeneză.

Aceste incendii pot fi ușor prevenite prin măsurarea cu regularitate a temperaturii centrale a depozitărilor; cu puțin timp înainte de autoaprindere depozitul de materii vegetale degajă vapori de apă și un miros intens de ars. Pentru prevenirea izbucnirii unor astfel de incendii se recomandă urmatoarele măsuri preventive :

cunoașterea și respectarea strictă a regulilor de depozitare, transport și manipulare a furajelor;

ventilarea corectă a spațiilor de depozitare;

înlăturarea diverselor impurități din produsele depozitate ( hârtii, paie, crengi, frunze, etc. ) ;

menținerea unor temperaturi scăzute în depozite.

Pentru cel ce investigează producerea incendiului cauzat de autoaprinderi este important de observat ca acest fenomen ( încălzirea substanțelor și autoapriderea lor ) se produce în cadrul anumitor condiții specifice.

Pentru a putea stabili în mod sigur că s-a produs o autoaprindere, investigatorul trebuie mai întâi sa stabileasca dacă substanțele implicate sunt susceptibile de autoaprindere.

De exemplu, se poate pretinde că o cârpă îmbibată cu ulei a fost găsita în apropierea locului de unde s-a declanșat incendiul.

Dacă uleiul este de origine vegetală sau animală, atunci combinația este într-adevăr susceptibila de autoaprindere. Dar dacă se stabilește că uleiul este de origine petrolieră atunci posibilitatea autoaprinderii va fi exclusă.

Acest tip de uleiuri, de provenientă petrolieră, pot să determine autoaprinderea, dar numai când vin în contact cu un oxidant mai puternic cum ar fi clorul. Astfel că în multe cazuri poate fi necesara o lista care să cuprindă materialele și substanțele prezente în zona de declanșare a incendiului și în apropierea acestei zone, lista ce va fi prezentată unui chimist; acesta va putea stabili, în acest fel, dacă autoaprinderea a putut avea loc sau nu, în condițiile date.

Investigatorul trebuie, de asemenea, să stabilească configurația materialelor de la locul incendiului, pentru a determina dacă acestea, în felul în care erau poziționate ( depozitate, aranjate ), ar fi putut acumula suficienta caldura pentru a atinge temperatura de autoaprindere.

Este un lucru greu de realizat, de cele mai multe ori, din moment ce focul poate să distrugă aproape orice urme. Când se întâmplă astfel, este totuși posibil să se derermine configurația aproximativă prin depozițiile date de persoană sau persoanele care cunosteau zona înainte de producerea incendiului.

Secțiunea 5

Incendiile accidentale

Incendiile accidentale pornesc, de cele mai malte ori, din imprudență, neglijență, nepriceperea unor persoane sau de la unele defecte de construcție. Aceste incendii apar, în majoritate, ca urmare a nerespectării regulilor de prevenire a incendiilor. Pot fi provocate de : aruncarea neglijentă a unui chibrit aprins sau a unei țigări, manipularea greșită a aparatelor de încălzit sau de iluminat cu petrol, manipularea greșită a aparatelor electrice de încălzit, instalții de încălzire cu lemne sau cu carbune defecte sau improvizate, etc..

Incendiile accidentale mai pot fi produse și de scântei a electricității statice, produse de hainele de fibre sintetice în medii propice ( gaze, pulberi ).

Surse de aprindere cu flacară

Incendiile de acest tip ocupă o pondere importantă de 30-45% din total, în functie de sezon.

Flacăra este definită ca fiind zona de combustie în faza gazoasă, cu emisie de lumină, a amestecului aer-gaz-combustibil.

Flacăra se caracterizează prin creșterea temperaturii până la circa 1000˚C. Exista și excepții-flăcările reci ale unor hidrocarburi care pot da anumite luminescențe cuprinse între 200-400˚C fără creșteri notabile de temperatură.Temperatura flăcării este dependentă de mulți factori:

natura combustibilului și oxigenului;

natura flăcării;

compoziția și gradul de disociere a gazelor de ardere, etc..

TABEL 2. Temperatura flăcărilor cu preamestec a unor gaze combustibile:

TABEL 3. Temperatura flăcărilor degajate în timpul arderii unor substanțe solide ( ˚C )

5.1.1. Scurtcircuitul

Scurtcircuitul electric este un fenomen foarte frecvent, însă el dă naștere unor incendii doar în cazuri excepționale. Scurtcircuitele se datorează venirii în contact a unor conductori cu diferențe de potențial și deci determinării unor creșteri a unor intensități electrice creând așa numitele ’’suprasarcini de șoc’’.

Aceste suprasarcini de șoc, deși sunt de foarte scurtă durată, produc o serie de efecte de natură mecanică și termică. Efectele mecanice se datorează forțelor electromagnetice ce se formează între doi conductori apropiați, tensionați electric. Efectele termice se datorează supraîncălzirii conductorilor scurtcircuitați, determinând aprinderea învelișurilor de izolare.

Creșterea intensitații curentului prin scurcircuitare se determină prin următoarea formulă: I=U/( R1+R2 ), ( Legea lui Ohm ), în care U este diferența de potential, R1- rezistența

aparatului electric, R2- rezistența conductorului electric ce-l alimentează.

Dacă într-un anumit punct pe conductor s-a produs o scurtcircuitare, curentul electric nu mai trece prin rezistența R1 ci direct pe R2, intensitatea curentului crescând foarte mult.

Valoarea ridicata a curentului de scurtcircuit provoacă efecte periculoase, forțele electromagnetice produse putând distruge diferitele elemente ale unei instalații. Scurtcircuitele se pot produce ca urmare a ’’ îmbătrânirii’’ sau deteriorarii izolațiilor, conductoarelor electrice, manevrării greșite a unor întrerupătoare, prize, tablouri electrice, exploatării necorespunzătoare a instalațiilor, nesupravegherea instalațiilor sau proceselor tehnologice în care sunt implicate echipamente electrice.

Formele de topire a metalului, aspectul structural al suprafetei conductorilor la locul scurtcircuitului, sfera și mărimea forțelor de presiune ne indică intensitatea încălzirii conductorilor.

Existența unui scurtcircuit ca sursă de incendiu se stabilește printr-o examinare minuțioasă a întregii instalații, cu ajutorul unui specialist, dacă instalația nu a fost distrusă în întregime prin topirea conductoriilor sau a altor elemente componente, ca urmare a temperaturii foarte ridicate.

Identificarea locului scurtcircuitului se face prin stabilirea zonei unde conductorii au fost supraîncălziti, iar supraîncălzirea se evidențiaza prin metoda metalografică, prin diagramele Debye- Scherer și prin măsurarea unghiului de rupere.

Primele două metode indică, prin figurile geometrice în forma de fagure ale oxidului cupros sau de aluminiu, transformările din structura metalului în urma procesului de oxidare.

A treia metoda se aplică prin îndoirea în unghi a conductorului. De exemplu, o sârmă de cupru netensionată electric se poate îndoi până la de 10-15 ori sub un unghi de 18˚ fără a se rupe, pe când aceeași sârmă supusa unei supratensionări în scurtcircuit, și implicit absorbirii de oxigen, la 3-4 îndoiri se rupe.

În cazul scurtcircuitului, în locul de atingere a conductorilor se formează așa-zisele perlări, sub forma unor particule sferice de culoare argintie sau roșiatica, în raport cu natura metalului din care este construit conductorul.

În cazul aparatelor electrice, cordonul de alimentare este cauza principală a scurtcircuitului și a producerii incendiului. Cordoanele se încălzesc, atât de la sarcina electrică, cât și de la sursele exterioare, iar izolația se înmoaie suficient pentru ca să intre în contact conductoarele, producând un scurtcircuit care va aprinde instalația.

Construcția defectuasă a prizei sau a fișei de conectare favorizeaza, deasemenea, scurtcircuitul.

5.1.2. Chibritul

Flacăra de chibrit aprins poate să aiba o temperatură până la 700˚ C. Este cel mai obișnuit mijloc utilizat pentru a obține o flacără. Imediat după stingerea flăcării chibritul are o temperatură în jur de 100˚C.

Cele mai răspândite sunt chibriturile de siguranță, alcătuite dintr-un băț de lemn impregnat cu parafină și o gămălie ce constă într-o pastă de bază de clorat de potasiu. Suprafața de frecare de pe cutie este alcatuită dintr-o pastă de fosfor roșu ce conține clei și material abraziv.

Un chibrit cu flacără, aruncat într-un lan de grâu, poate să-l aprindă cu ușurință. După aprinderea paielor intensitatea flăcărilor crește. Flacăra de chibrit arde timp de aproximativ 20 de secunde cu o temperatură de 700˚ C.

Chibritul aprins constituie o cauză frecventă de incendii. El este aruncat de către fumători sau de către gospodine, în cele mai multe ori din neglijentă, fără a fi stins în prealabil. Când chibritul devine un mijloc de joacă al copiilor pericolul de incendiu este iminent.

5.1.3. Țigara nestinsă

Țigara nestinsă, aruncată la întamplare, a fost de foarte multe ori cauza de incendii. Câțiva milimetrii de scrum incandescent sunt capabili să producă incendii de mari proporții, în urma carora se produc victime omenesti și însemnate pagube materiale.

Temperatura de ardere a unei țigari care arde mocnit în aer liber este de aproximativ 650-750˚ C. Cea mai mare temperatură, care poate ajunge până la 750˚ C, este în centrul țigarii. La periferia țigarii se ajunge la 427˚ C.

Incendiile provocate de țigară sunt multiple, țigara aprinzând, în cele mai frecvente cazuri: lenjeria de pat, perdelele, fata de masă, țesăturile din fibre sintetice sau naturale. La majoritatea materialelor combustibile, incendiul nu se poate declanșa prin simplul contact cu o țigară în stare de incandescență, decât dacă există o fază intermediară a unei arderi mocnite.

Faza aceasta intermediară este de ordinul orelor. Cu mai multă ușurinta și chiar în mod direct, țigara declanșează incendii la țesăturile din nylon și la cele vopsite cu anumiți coloranți. Țigara aprinsă, aruncată în lanuri, prezinta pericol de incendiu. Un muc de țigară aprinsă, aruncată până la 4 m, în momentul căderii, poate avea o temperatură de 350˚ C, provocând un incendiu.

De cele mai multe ori, incendiile provocate de țigară aprinsă se declanșează și se observă pe timp de noapte. Explicația rezidă în faptul că mucurile de țigară sunt aruncate din neglijență în încăperi închise, materialele cu care acestea vin în contact trecănd, înainte de incendiere, printr-o fază de foc mocnit.

În concluzie, materialele si substanțele combustibile se comportă diferit la acțiunea țigarii aprinse. Astfel, multe se aprind imediat ( substanțele chimice, cele combustibile ), pe când altele nu pot favoriza un incendiu la contactul lor cu o țigara aprinsă.

5.1.4. Lumânarea

Cu toate că în lucrările de specialitate se arată că incendiile care au ca și cauză principala flacară de la lumanare sunt foarte reduse, totuși o statistică efectuată în S.U.A. arată că numarul celor care au cazut victime incendiilor provocate de lumânări a crescut în ultimele două decenii.

Pentru persoane de orice vârstă lumânările au început să devină de neînlocuit în aniversarea zilelor de naștere, în sarbătorirea anumitor evenimente de familie, a evenimentelor religioase sau pur și simplu în decorarea locuințelor.

Însa folosirea lor, indiferent de ocazie, implică anumite riscuri pe care rareori persoanele în cauză le iau în considerare. Astfel, lumânările constituie mijloace de aprindere a

unor materiale ușor inflamabile; aproape jumătate din incendiile ce au fost cauzate de flacăra unei lumânări au pornit din camerele de zi sau din dormitoarele caselor, prin apriderea unor țesături care acopereau canapelele, mesele sau chiar prin aprinderea covoarelor din încăperi.

Pentru a evita pericolul incendiului pornit de la flacara lumânării, se recomandă:

a nu se lasa lumânările aprinse nesupravegheate;

a nu se lasa lumânările la indemâna copiilor;

a se pastra o anumită distanță de haine sau chiar de părul persoanelor din încăpere;

a se pastra o anumită distanța de draperii, mobilă;

lumânările să fie așezate pe suporturi stabile, ce nu se pot răsturna cu ușurința, și nu direct pe mobilă sau plastic;

suporturile să nu fie materiale inflamabile;

suporturile ușor inflamabile să fie ținute la distanță de lumânările aprinse;

5.1.5 Arcele electrice

Arcul electric este o descărcare distructivă între doi electrozi sub tensiune, emițând puternice radiații termice cu temperaturi care pot să ajungă la 1500-4000˚C.

Arcele electrice apar în instalații electrice, prin închiderea și deschiderea circuitelor electrice, prin intermediul întrerupătoarelor și în cazul unui scurtcircuit.

Se știe că închiderea și deschiderea unui circuit electric se face prin intermediul contactelor care nu trebuie să fie supuse unor distrugeri importante, datorate arcului electric.

Contactele electrice reprezintă în exploatare puncte vulnerabile care necesită o supraveghere aparte. Suprasolicitări periculoase datorate arcului electric pot aparea în urmatoarele cazuri:

scurtcircuit ( tensiune între 10-20 V, durata de 1 milisecundă );

arc electric aparut în urma curenților de rețea de joasă tensiune (curenți de 20 kA).

Atât arcul electric cât și scânteia electrică constituie cauze de tensiune și inițiatori de explozii. Arcul electric are o durată mult mai mare decât scanteia electrică, fapt pentru care este principala sursă a incendiilor. În primul rând, apare sub formă de flacără și cu particule incandescente, iar în al doilea rând are o foarte mare capacitate termică, putând ajunge până la 4000˚ C.

5.1.6. Scânteile electrice

La deconectarea circuitelor sau în cazul unor scurtcircuite premergatoare sau simultane cu arcul electric, se produc și scântei electrice care sunt tot descărcări distructive. Capacitatea de aprindere a scanteilor electrice depinde de amestecul gaz- aer sau vapori- aer, de natura contactelor între care se produc scanteile, precum și de caracteristicile curentului electric. Energia necesară aprinderii amestecurilor inflamabile sau explozive, produse prin descărcare electromagnetică, depinde de concentrația, de temperatură și presiunea amestecului, precum și de alți factori.

5.1.7 Focurile în loc deschis

Flăcările, drept cauză de incendiu, fac parte din marea categorie denumită foc deschis. În această grupă se cuprind: flacăra de chibrit, de lumânare, focurile născute în aer liber.

Din punct de vedere chimic, flacăra este o masa de gaze care dezvolta lumina și căldura ca urmare a unor reacții chimice foarte exoterme. Căldura de reacție, ca sursă de aprindere, constituie, de cele mai multe ori, cauza unor incendii.

Flăcările se produc în urma combinării gazelor cu aer sau oxigen. În timpul arderii se deosebesc flăcările de difuzie ( difuze ), când în baza de ardere pătrunde oxigen și flăcările care iau naștere prin arderea unui combustibil amestecat anterior cu aer ( ardere omogena ).

În dezvoltarea incendiului în aer liber, un factor important îl constituie vântul. Dacă viteza vântului este mare, propagarea incendiului se face rapid, cu posibilitatea aprinderii și altor materiale aflate la departare de incendiul initial. La viteze mari ale vântului apare efectul de fuga a flăcării.

Înalțimea flăcării la focurile în loc deschis este invers proporțională cu coeficientul de

difuzie, care la rândul său este proporțional cu temperatura. Temperatura unei flăcări poate ajunge la 700-800˚ C.

Fracțiunea de radiații vizibile în flăcările obișnuite se caracterizează prin lumina slab albastruie a flăcării de hidrogen, albastră a flăcării de oxid de carbon și galben-pal a flăcării de amoniac.

Secțiunea 6

Incendiile intenționate

6.1. Incendii intenționate

Incendiul intenționat este una din infracțiunile grave, care poate să producă pagube deosebite. Incendiatorul acționează pentru a se răzbuna pe o altă persoană, pentru ascunderea altei infracțiuni, pentru subminarea economiei naționale, etc..

De-a lungul timpului, incendiul intenționat a fost pedepsit cu cele mai grele pedepse. Astfel în Evul Mediu era pedepsit cu moartea și confiscarea averii celui care incendia. În anul 1974, în S.U.A. și în alte țări se aplică pentru această faptă pedeapsa cu moartea.

În legislația noastra art. 263 C. pen. prevede urmatoarele:

distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia se pedepsesc cu închisoarea de la o lună la un an sau cu zile amendă ( alin.1 );

distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuintare a unei conducte petroliere sau de gaze, a unui cablu de înaltă tensiune, a echipamentelor și instalațiilor de telecomunicații sau pentru difuzarea programelor de radio și televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă și a conductelor magistrare de alimentare cu apă se pedepsește cu închisoare strictă de la 1-7 ani ( alin. 3 );

dacă distugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuintare se săvârșește din incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă rezultă pericol public pedeapsa este închisoare strictă de la 3-10 ani.

Așadar, distrugerea prin incendiere intenționată este și în legislația română actuala, mai aspru pedepsită decât distrugerea prin orice alte mijloace. Încercându-se o definire a incendiului intenționat, s-a arătat că acesta ar fi aprinderea cu intenție distructivă a unei clădiri, locuințe sau a altei proprietăți, inclusiv cea proprie.Ca tehnică de realizare, aceste incendii se împart în două categorii:

incendii cu aprindere imediată;

incendii cu aprindere întârziată, provocate, de regulă, cu mijloace tehnice specială.

Metoda aprinderi directe lasă urme mult mai puține la locul faptei decât aprinderea cu întarzâiere, dar este mai rar folosită de infractori pentru ca aceștia nu dispun de timp suficient pentru a se putea îndepărta cat mai mult de locul incendiului. Aceste incendii sunt realizate fie în cazul unor acte de răzbunare, fie în locuri mai puțin umblate și nepăzite, astfel încât incendiatorul să se poată îndeparta fără a fi văzut. Cele mai folosite mijloace în aprinderea cu întârziere sunt:

acoperirea unui bec sub tensiune cu o cârpă și mai multe straturi de hârtie;

baloane de cauciuc umplute cu neofilina și legate de un circuit electric;

dispozitive cronometrate prin ceas electric sau cu arc pentru provocarea unei explozii, urmată de incendiu, la o anumită ora;

printr-un dispozitiv de combinare a unui amestec de clorat de potasiu, fosfor roșu și sulfat;

așezarea unei lumânări pe o bucată de plută sau lemn ce plutește pe un vas de petrol;

fitiluri de bumbac împregnate cu lubrifiant sau alte materiale de intreținut focul, care aprinse la un capăt transportă flăcările spre punctul inflamabil principal, într-o anumită perioadă de timp;

substanțe diluate în soluții, care în urma evaporării soluției se aprind singure ( fosforul sau sulfura de carbon ).

O altă cauză care permite o particularizare deosebita este prezentată în lucrarea ’’Criminalistică ’’a profesorului Matei Basarab. Dispozitivul este amplasat într-o cizma special pregatită în acest scop, un șobolan atras de mancarea aflată în cizmă intră în ea și declanșează o cursă specială care aprinde paiele, o bucată de lemn rășinos și mai apoi clădirea.

O pondere importantă în cazul incendiilor intenționate o au cele provocate din razbunare. Incendiatorul, care este deseori și piroman, acționează cu ură, dușmănie, pe fondul unor conflicte vechi sau pe fondul unor devieri de comportament ale acestuia.

Cele mai dese cazuri de incendii din răzbunare se întalnesc în mediul rural, dar ele apar și în mediul urban, așa numitele sabotaje, fapte prin care se pune în primejdie viata celor care se află în perimetru incendiat și care produc pagube importante.

Tot în cadrul incendiilor intenționate apar și incendiile pentru obținerea despăgubirilor de asigurare, autorii aprinzându-și bunurile proprii, vechi și care nu mai corespund din punct de vedere tehnic ( autoturisme, utilaje ) pentru a încasa sumele cu care acestea au fost asigurate.

Incendierea, în aceste cazuri, este bine calculată și executată, factorul emoțional nefiind implicat. Demascarea acestei infracțiuni se face prin studierea atentă a focarelor de incendiu, acestea fiind pregătite cu grijă și cu meticulozitate.

O pondere importantă în cadrul incendiilor intenționate o reprezintă incendiile pentru acoperirea altei infracțiuni ( furt, omor, delapidare, etc. ). Dacă, de exemplu, incendiul apare într-o locuință și cercetarea scoate la iveală urma de forțare a geamurilor, ușilor, se poate trage concluzia ca incendiul a fost provocat pentru acoperirea unui furt.

6.2. Caracteristici ale cercetării la fața locului a incendiilor intenționate

În cazul incendiilor intenționate este important ca organul de urmărire penală să se deplaseze cât mai operativ la locul faptei și să inceapă cercetăriile inainte de terminarea operațiunilor de stingere a focului. Se va stabili locul de unde a pornit incendiul și cauza acestuia. Pentru stabilirea locului de unde a pornit focul se va ține seama și de declarațile martoriilor și de direcția vântului.

De obicei locul declanșării incendiului este cel în care focul a început să se raspândească în întregul obiectiv. În cazurile în care aerul, în încaperea ce arde este insuficient, un indiciu al factorului incendiului este fumul gros care apare anterior flăcării. În cercetarea acestui tip de incendiu se va ține seama și de urmatoarele aspecte:

observarea, notarea și fixarea din momentul sosirii la fața locului a eventualelor circumstanțe care pot sugera o infracțiune legată cu incendiul:

fuga precipitată a unor persoane;

poziția nefirească a unor obiecte;

existența unor urme proaspete în apropirea locului incendiului;

existența unor fenomene ce impiedica strângerea sau transmiterea de informații;

evidențierea unor particularități ale incendiilor intenționate:

focare multiple, simultane;

puncte de foc între aglomerări de materiale combustibile;

lipsa completa a urmelor vizibile în zona focului;

alegerea momentului incendierii în lipsa altor persoane;

informarea asupra eventualelor mobiluri care ar putea determina provocarea incendiului ( delapidare, lipsa de gestiune, razbunare, etc. ), precum și despre prezența în zona a unor persoane bolnave psihic (piromani );

identificarea altor urme, departe relativ de incendiu și care, aparent, nu au nici o legatură cu acesta.

Secțiunea 7

Cercetarea la fața locului a urmelor create de incendii

Activitatea de cercetare la fața locului reprezinta unul din actele inițiale de urmărire penală, având o largă rezonanță în ansamblul preocupăriilor consacrate soluționării unei cauze penale; ea presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care s-a comis infracțiunea.

Termenul de fața locului sau de locul săvârșirii faptei are un înteles mai larg, el reprezentând atât locul efectiv al producerii evenimentului cât și zonele apropiate sau alte locuri ce conțin date cu privire la pregătirea, comiterea și urmarile faptei, inclusiv căile de acces și de retragere ale autorului din campul infracțional.

Cercetarea la fața locului este o acțiune planificată și coordonată de către organe de urmărire penală tocmai în scopul de a descoperi urme fizice care să conducă mai apoi la calificarea faptei și la prinderea infractorului.

Având în vedere art. 129, alin. I C. pr.pen. unde se arată: cercetarea la fața locului se efectuează atunci cănd este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infractiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și imprejurările în care infracțiunea a fost săvârșită.

În continuare, avem și prevederile art. 131 C. pr. pen. unde se arată : (1) despre cercetarea la fața locului se incheie un proces verbal, care trebuie să cuprindă în afara mentiunilor arătate în art. 91, descrierea amanunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel, încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective; (2) în toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează și se anexează la procesul verbal.

Asadar, organele de urmărire penală trebuie să se deplaseze cât mai operativ la locul accidentului. Trebuie arătat că, practic, în marea majoritate a cazurilor primii sesizați despre producerea unui incendiu sunt pompierii militari sau civili, apoi organele de poliție sau parchetul, care la rândul lor sunt anunțați de organele PSI.

Organele de urmărire penală trebuie să înceapă cercetarea înainte de terminarea lucrărilor de stingere a focului căci de cele mai multe ori intervenția pentru stingerea incendiului duce la distrugerea urmelor, la alterarea lor, obiectele sunt mutate.

Cercetarea trebuie efectuată cu mare atenție; mai ales se încearcă stabilirea și cercetarea locului de unde a pornit incendiul, și aceasta reprezintă o activitate deosebit de importantă pentru desfășurarea ulterioară a cercetării.

Pentru stabilirea locului de unde a pornit focul se va ține seama de declarațiile martorilor oculari a incendiului și de direcția vântului. Cercetarea locului incendiului, în faza

anchetei penale are ca sarcină principală stabilirea cauzei nemijlocite a incendiului.

În cazul cercetării locului faptei este necesar să se stabilească focarul incendiului, împrejurările în care incendiul s-a declanșat și extins, și să se determine urmările sale.

De obicei toate probabilitățile, locul declanșării incendiului este cel în care a apărut prima flacără și din care focul a început să se răspândească în întreg obiectivul. Accepțiunea de loc al săvârșirii infracțiunii cuprinde atât noțiunea de loc închis ( apartament, hale industriale, nave, etc. ), cât și noțiunea de loc deschis.

Câteodată locul faptei cuprinde atât spațiile închise cât și cele deschise, întinzându-se de regulă pe suprafețe mari de teren, cum ai fi cazul incendiilor din combinatele industriale.

Focarul incendiului poate fi determinat după fumul gros care apare anterior flăcării ( în cazul în care aerul din încăperea în care arde este insuficient ), starea obiectelor pe care focul a lăsat urme ( în cazul în care incendiul nu a cauzat distrugeri mari ), descoperirea la locul faptei a obiectelor care au putut constitui instrumente de incendiere: așchii, sticle cu petrol, substanțe inflamabile, etc..

În vederea fixării locului incendiului este obligatoriu că în toate cazurile procurorul să se deplaseze la fața locului, având asupra sa mijloacele tehnice de fixare în dotare: video-cameră, aparat de fotografiat, iar pentru ridicarea urmelor și probelor materiale, trusa criminalistică.

Dacă sosirea la locul faptei este necesară luarea urmatoarelor măsuri:

scoaterea victimelor din perimetrul efectuat de eveniment și acordarea primului ajutor, transportarea la spitalul cel mai apropiat;

îndepărtarea tuturor persoanelor fără atribuții de cercetare și asigurarea pazei zonei și a unor zone vecine pentru a preveni distrugerea sau modificarea altor urme;

construirea unei echipe de cercetare condusă de procuror din care vor face parte specialiștii necesari iar dacă este cazul medicul legist;

identificarea persoanelor care pot da relații în legatură cu fazele implicate ale indendiului, etc.

Toate aceste activități au loc în faza statică a cercetării locului faptei. În cazul incendiilor de mari proporții care afectează o zona întinsă de teren este necesară survolarea zonei incendiului pentru a observa focarele incendiului, punctele principale în care se poate interveni pentru stingerea sa. În faza statică, cercetarea locului începe de la centrul zonei incendiate spre periferie, adică din zone în care se gasește focarul sau focarele incendiului spre zonele marginale.

În faza statică se examinează zona centrală și periferia perimetrului cercetat și se execută fotografia judiciară operativă de orientare, înregistrarea video, urmărindu-se fixarea efectelor furidice ale incendiului ( carbonizări, afumări, elemente metalice deformate, etc. ).

În zona dinamică a cercetarii se urmaresc urmatoarele:

cautarea eventualelor urme lăsate de factorii cauzali ai incendiului ( resturi de combustibili, cârpe, pete de petrol, conductori electrici, scurtcircuitari, etc. );

stabilirea obiectivelor probabile care au existat la locul incendiului;

examinarea zonelor afectate de foc și a obiectelor rămase, în vederea descoperirii urmelor specifice.

La locul faptei trebuie să se ia masuri pentru a se stabili:

cui aparțin lucrurile de la locul accidentului;

cine a putut lăsa urme digitale, plantare, etc.;

cu ce unelte au putut fi produse urmele;

cine a putut să aibă un motiv pentru a provoca incendiul.

Descoperirea și interpretarea urmelor rezultate în urma procesului de incendiere se extinde la toate zonele în care s-a propagat incendiul, în multe cazuri, aceste urme conservându-se prin prabușirea platformelor, a zidurilor, a altor obiecte capabile să reducă efectele focului.

Căutarea urmelor se face ținându-se seama de natura obiectului incendiat, de locul amplasării acestuia, cât și de cauzele ce se presupun ca au declanșat incendiul. În debutul cercetării, organul judiciar trebuie să cerceteze cu atenție toate punctele care prezintă pericol de incendiu, ori care îl pot intreține ( tablourile electrice, instalațiile și conductele de combustibile, etc.).

Urma principală o constituie focarul incendiului. În mod metodic se va verifica fiecare ipostază în parte, până la identificarea focarului. Existența mai multor focare de incendiu indica, aproape în toate cazurile, provocarea incendiului cu ajutorul unor substanțe inflamabile, indicând, deasemenea, caracterul întreținut al incendiului, în astfel de situații este absolut necesară prelevarea unor probe de sol de cenușa sau de obiecte arse pentru efectuarea unor examane chimice de specialitate în vederea stabilirii naturii și proprietăților substanței reactive.

Recoltarea acestor probe trebuie facută cu mare grijă și în cantități suficiente, iar ambarea lor se va face în vase de sticlă etanșe pentru a evita impurificarea sau distrugerea probei. După studierea focarului se caută toate celelalte urme rămase:

la suprafața molozului și resturilor de arsuri și sub ele, când clădirea în care a izbucnit focul s-a prabușit, căzând tavanul sau etajul superior pe planșeul de jos;

sub platforme se pot găsi urme importante de materiale arse, urme digitale, etc.;

la instalațiile electrice și tablourile de siguranța se găsesc urme sub formă de perlare, ca urmare a scurtcircuitului produs;

În cazul prabușirii, cercetarea se face după tactica strat dupa strat, până se ajunge la suprafața pe care s-a produs prabușirea. Se caută, deasemenea, urme de forțare pe uși, case de bani și se verifică starea acestora, cunoscându-se ca după carbonizarea lemnului mecanismele rămân în aceeași poziție în care se aflau la declanșarea focului.

Cand se presupune ca un incendiu se datorează descărcărilor atmosferice, concomitent cu strângerea probelor se vor culege informații cu privire la datele atmosferice. Urmele caracteristice în cazul incendiilor provocate de trăsnet și fulger sunt : topiri metalice, despicarea lemnului, etc..

Obiectele din jurul său de la locul incendiului vor fi tratate cu rodocrit pentru a depista eventuala folosire a lubrifianților la pornirea sau intreținerea focului. În caz pozitiv materialele se vor colora în roșu. Pentru a se stabili ce materiale au ars se vor analiza resturile de cenușa și materiale semiarse, se va ține seama de culoarea fumului.

În cazul incendiilor provocate de instalații improvizate de încalzire cu diverși combustibili urmele specifice sunt: funingine, fum, scurgeri de ulei, etc..

Reșourile, radiatoarele pot contitui surse de incendiu indeosebi când sunt improvizate. În astfel de situații carcasa metalică a aparatului, izolatorii din ceramica pe care sunt înfașurate

rezistentele, ca și parțile metalice ale ștecherelor prezintă elemente ce pot dovedi prezența reșoului și locul unde s-a aflat.

Toate obiectele descoperite în cursul cercetării locului faptei și care poartă urmele incendiului trebuie indicate pentru a fi anexate la dosar ca probe materiale. Acest lucru se referă și la actele scrise. Pentru ridicarea materialelor din hârtie se pulverizează un strat subțire dintr-o substanță specială. Pulverizarea se face de la circa 10 cm, iar stratul nu trebuie să fie prea gros.

În laborator, pulverizarea se aplică pentru desprinderea straturilor de hârtie din masa carbonizată. Toate urmele prezente la fața locului se fixează prin fotografie înainte de a începe cercetarea propriu-zisă.

Deasemenea, se face o schiță cât mai exactă a locului incendiului și a imprejurimilor. Schița se execută în proiecție orizontală denumită și desen în plan orizontal; este utilizată cel mai frecvent în activitatea organelor de urmărire penală. Prin acest procedeu, obiectele și celelalte elemente ale locului faptei sunt reprezentate văzute de sus. Avantajul folosirii acestui procedeu constă în faptul că redă fidel poziția clădirilor, a obiectelor și a urmelor din câmpul infracțiunii, precum și a căilor de acces spre locul incendiului.

În cazul reprezentarii locului faptei în cadrul incendiilor când cercetarea se face în încăperi, vagoane de cale ferată, schița în proiecție orizontală este singura modalitate de redare a situației locului în toată complexitatea sa.

Fixarea urmelor împune o descriere detaliată, în procesul verbal a urmelor precum și a tuturor constatărilor făcute pe parcursul cercetării referitoare la starea obiectelor, a instalațiilor, la natura materialelor.

Înregistrările foto și video trebuie să se execute în timpul incendiului pentru a reda culoarea flăcării și a fumului ( fumul alb este specific obiectelor umede, fumul roșu-cenușiu specific lemnului, hârtiei, fumul negru arăta prezența uleiurilor ).

După ce obiectele aflate la fața locului s-au răcit, ele vor fi ambalate separat pentru a se menține intacte toate urmele, și vor fi trimise spre a fi examinate în laborator. Când la fața locului s-au descoperit urme din cateoria celor lăsate de om ( urme de mâini, de picioare, urme de dinți, fire de păr, urme de sânge, urme fiziologice, urme create de obiecte de îmbrăcăminte )

prin interpretarea acestora se pot obține date cu privire la persoana făptuitorului.

Laboratorul de criminalistica trebuie sa primeasca esantioane de cenusa, funingine, zgura, obiecte arse pentru a stabili materialul din care provin. Pentru identificarea materialelor arse si semiarse, dupa cecetare se va proceda la arderea în continuare a acestora pentru a fi examinate în formă de cenușă și pentru a obține modele de comparație.

Pentru stabilirea cauzelor și împrejurărilor care au stat la baza producerii incendiului, atât în cazul în care incendiul s-a produs în locuinte, cât și în cazul în care s-a produs pe suprafețe mari este necesar să se dispună efectuarea unor expertize.

Principale expertize efectuate în cazul incendiului sunt:

expertiza tehnică;

expertiza medico-judiciară;

expetiza criminalistică.

Principalele probleme ale expertitzei sunt:

să se stabilească cauzele posibile ale declanșării focului sau cauzele care au declansat aprinderea;

să se determine focarul incendiului, direcția de propagare, intensitatea și durata focului;

să se stabilească dacă cenușa, zgura, resturile găsite la fața locului conțin adausuri de carburanți;

să se determine dacă se putea produce autoaprinderea unor anumite substanțe și în ce condiții;

Prin expertiza tehnică coroborată cu cea criminalistică se poate determina faptul dacă un incendiu a fost intenționat. În acest caz trebuie descoperite mecanismele de inițiere a focului precum și materialele au stat la indemâna piromanului.

Efectuarea expertizei criminalistice a urmelor de incendiu necestită mijloce și metode știițifice compexe, un rol important ocupându-l analizele spectrale și gazeromatografice.

Expertiza criminalistică se dispune în vederea rezolvării urmatoarelor probleme:

identificarea unei persoane după urmele digitale descoperite pe diferite obiecte;

identificarea unei persoane după urmele plantare descoperite la locul faptei;

stabilirea unui întreg dupa parțile componente;

identificarea armei după gloanțele și tuburile de cartuș descoperite la locul incendiului.

Activitatea de cercetare la fața locului a incendiilor și exploziilor este o activitate complexă care presupune colaborarea unui număr mare de persoane specializate, cu o tehnică avansată.

Așadar activitatea echipei trebuie să se caracterizeze prin colaborare, schimb reciproc de informații, muncă și spirit colegial, precum și nedepăsirea competentelor științifice.

În acest context medicului legist, atunci când este prezent la o astfel de cercetare îi revine și rolul de ’’consilier medical’’ al procurorului.

Medicul legist este prezent la o cercetare la fața locului ori de câte ori o astfel de cercetare include și:

examinări și cercetări privind cadavrele umane sau părti din ele;

cercetări privind produsele biologice cadaverice de natură umană;

examinări și cercetări privind persoanele în viață;

examinări de lucrări și acte medicale sau medico-legale în legătură cu specificul competențelor medico-legale.

Obiectivele examinării medico-legale la locul faptei sunt: diagnosticul realitații morții, data morții, felul morții, poziția cadavrului, descrierea semnelor de violența, prezența urmelor biologice și al altor urme materiale, examenul corpurilor delicte și al îmbrăcăminții, date generale privind mediul în care s-a comis fapta.

Cercetarea medico-legală a locului faptei trebuie făcută metodic, după anumite criterii urmărind obiective bine precizate de la un caz la altul și insistându-se asupra anumitor aspecte.

CAPITOLUL III

Urme de explozii

Secțiunea 1 :

Noțiunea de explozie

Fenomenul fizico-chimic a manifestat prin producerea brutală și în cantități foarte mari de gaze care prin presiune se dilată produc un lucru mecanic deosebit, spărgând, idepărtând, distrugând orice obstacol ce se opune expansiunii sau se găsește în drumul lor se numește explozie.

Explozia constă dintr-o reacție foarte rapidă de natură fizică, chimică, însoțită de formarea și degajarea violentă a unei mari cantitați de gaze, cu efecte mecanice, termice și luminoase, asupra obiectelor sau persoanelor ce se găsesc în raza sa de acțiune.

Explozia ca fenomen tehnic destinct trebuie tratată ca o împrejurare declanșatoare a incendiului și nu ca sursă de aprindere. Pe de o parte, explozia, ca orice ardere, poate genera sau nu un incendiu; pe de altă parte, sursele de inițiere a unei explozii nu sunt întotdeauna identice cu cele ale incendiului rezultat, fiind necesară o evidență clară a cauzelor de explozii spre a evita confuzii și paralelisme.

În principal, o explozie poate genera un incendiu fie prin flacăra amestecului exploziv care se propagă în spațiu întâlnind alte materiale combustibile, fie prin scântei mecanice rezultate datorită unor șocuri ( cum ar fi explozia vaselor sub presiune ).

Materialele explozive sunt acele substanțe sau amestecuri de substanțe care în anumite condiții ( temperatura, șoc mecanic, etc. ) suferă o reacție chimică rapidă și violentă, în urma căreia rezultă o mare cantitate de gaze și căldură.

Pot lăsa urme la locul faptei, pe mână sau pe îmbrăcămintea persoanei care a provocat expozia sau a victimei care a suferit efectul exploziei, urme care sunt supuse examenului de la-

borator pot furniza date despre explozibilul folosit și despre autori.

Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive prevede ca producerea, deținerea, folosirea sau orice altă activitate legată de materiile explozive, efectuată fără drept, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani ( art. 31 din Legea nr. 126/1995 ).

Secțiunea 2

Felurile exploziei

În vederea clasificării expoziilor utilizăm o serie de criterii. Astfel, după cauza care a determinat explozia, se poate vorbi despre:

explozii de natură fizică- cum ar fi explozia unei butelii, a unui rezervor de recipient, determinată de excesul de presiune a gazelor ajungând până la 3000˚C. Presiunea fiind foarte mare unda de șoc se propagă concentric de la locul exploziei.

explozii de natură chimică- sunt determinate de cauze diferite cum sunt contactul dintre mai multe substanțe chimice periculoase, ca și amestecul aerului, într-o anumită proporție, cu gaze, vapori inflamabili sau prafuri combustibile.

În privința exploziilor de natură chimică clasificarea este mai complexă, autorii de specialitate făcând distincție între disocierea simplă și combustie.

Între deflagrație ( ardere explozivă care se propagă cu o viteză relativ mică, de ordinul metrilor/secundă ) și detonație ( reacție chimică propagată cu viteză foarte mare, ajungând la 10000 de m/s ).

Din punct de vedere criminalistic și al semnificației pe plan juridic, exploziile se clasifică în:

accidentale;

premeditate.

Raportat la anumite particularităti de urmele formate, în literatura criminalistică distincția se face după caracterul difuz sau concentrat al exploziei.

Exploziile difuze au caracter accidental, sunt specifice amestecului aerului cu gaze, vapori sau prafuri combustibile. Se datorează în special neglijenței, nerespectării regulilor de protecție a muncii, defectelor de fabricație și uzurii instalațiilor. Caracteristic pentru urmele a-

cestui gen de explozii este faptul că ele se întind mai mult sau puțin uniform pe întreaga suprafață afectată fără a avea un crater, un focar central.

Uneori, pe lângă explozia centrală apar și explozii secundare în funcție de concentrare și gradul de răspândire a atmosferei explozive, ceea ce face ca obiectele sau victimele să fie culcate în direcții diferite, nu ca în cazul unei singure unde de șoc, întregul loc al faptei oferind o imagine de dezordine.

Exploziile concentrate sunt tipice atât pentru exploziile de natură fizică, cât și pentru cele chimice. Cel mai adesea ele sunt provocate de substanțe explozive cum sunt, de exemplu, praful de pușcă, dinamită sau tritotoluenul ( TNT ) sau nitroglicerină.

În privința modului de fabricare a substanței sau materialelor explozive, acestea pot fi:

de tip industrial;

de tip artizanal.

Caracteristice pentru exploziile de tip concentrat și asimilate acestora sunt prezente unui crater sau focar central, precum și dispunerea concentrică sau radială a efectelor care se produc pe masura depărtării de epicentru în funcție de puterea exploziei. Caracteristic este și mirosul lăsat de unele substantțe explozive.

Secțiunea 3

Explozii miniere

3.1. Particularitătiile cercetării accidentelor de muncă în legatură cu lucrările cu materialele explozive, incendiile din subteran și focurile de mină

Numeroase accidente de muncă în sectorul minier se produc în legatură cu efectuarea lucrăriilor cu materiale explozive. Ele se pot prezenta în practică sub formă de explozii, incendii în subteran și intoxicații cu gaze toxice.

Expoziile în subteran

Accidentele de muncă sub forma de explozii în subteran se pot produce atât în timpul transportului cât și al păstrării materialelor explozive în depozite, dar mai ales anterior sau în timpul efectuării lucrăriilor de pușcare.

1. Cauzele accidentale de muncă ce se produc în timpul transportului și păstării materialelor explozive.

Practica demonstrază că, în principal, asemenea accidente se produc datorită urmatoarelor cauze :

manipularea neglijentă a lăzilor cu materiale explozive;

nerespectarea vitezei admise la tranportul explozivilor;

folosirea unor surse de flacără deschisă în depozitele de explozivi;

Accidentele de muncă ce se produc în legatură, în special, cu tranportul materialelor explozive în lucrările miniere din subteran ( galerii, puțuri, planuri înclinate, etc.) sau cu păstrarea acestora în depozite sunt însoțite de cele mai multe ori de incendii, care fac ca efectele exploziei să ia proporții mari ca urmare a așa numitelor explozii ’’în serie’’, ( în lanț ).

2. Cauzele accidentelor de muncă în legatură cu efectuarea lucrărilor de pușcăre.

Din punct de vedere tehnic, lucrarile de pușcare constau în efectuarea succesivă a patru operațiuni:

perforarea găurilor de mină;

încărcarea găurilor cu exploziv;

burarea găurilor de mină;

inițierea materialului exploziv ( pușcarea propriu-zisă ).

Strâns legate de aceste operațiuni este și lichidarea așa-ziselor găuri state sau suflate ( a rateurilor ), adică distrugerea acelor găuri de mină care după declanșarea exploziei fie că nu au explodat, fie ca explozia a fost numai parțială.

Un pericol deosebit de accidente prezintă aceste găuri atunci când ele nu se constată sau nu se pot constata imediat după pușcarea frontului de lucru.

Lucrările de pușcare se folosesc de asemenea și la prabușirea abatajelor camera ( prabușirea totală a acoperișului, a vetrei abatajului ) unul din mijloacele de realizare a acestui procedeu de rambleiere a spațiilor exploatate fiind acela al pușcării de armatură ( de obicei a stâlpilor din lemn privitor la care nu se pune problema recuperării prin răpirea armaturii ).

Accidentele în legătură cu efectuarea lucrărilor de pușcare se produc ca urmare a nerespectării, măsurilor generate prescrise de N.T.S. cu privire la efectuarea pușcării. Ele se prezintă în practică atât sub forma de explozii cât și sub aceea de intoxicații provocate de gaze-

le nocive care însoțesc explozia ( dioxid de carbon, azot, bioxid de carbon, etc.), însă de cele mai multe ori au o natură complexă, în cadrul lor fiind prezentă atât explozia și intoxicația cât și incendiile în subteran ( ca urmare a efectului termic al exploziei).

Victime ale unor asemenea accidente pot fi: artificierul care a executat pușcarea, muncitorii însărcinați pe baza căilor de acces în zona periculoasă, cei din locurile de muncă situate în apropierea locului unde s-a pușcat, precum și muncitorii care se reîntorc în această zonă imediat după pușcare fără învoirea artificierului respectiv.

Corespunzător celor enunțate mai sus, cauzele specifice ale acestor accidente trebuie tratate diferențiat:

folosirea unor explozivi și a unor materiale ajutătoare de calitate necorespunzătoare. În legătură cu această trebuie subliniat ca una din principalele cauze ale producerii accidentelor prin folosirea unor materiale explozive alterate, rezida în proprietățile negative ale acestora ca:

exudarea, îmbătrânirea și în special înghetarea substanțelor expozive.

Deosebit de periculoase sub acest aspect sunt materialele explozive pe baza de nitroglicerină ( dinamită, gelatină explozivă, dinamită gomă, etc. ).

Capsele detonante pirotehnice trebuie să fie curățate în interior înainte de introducerea fitilului iar îndepărtarea corpurilor străine din acestea trebuie să se facă prin baterea usoara a capsei întoarse cu gura în jos pe deget, fiind interzise în acest scop introducerea de obiecte în capsă și îndepărtarea corpurilor străine prin suflare.

nerespectarea condițiilor de aplicare a explozivilor: potrivit N.T.S. după condițiile de aplicare, securitate și după posibilitatile de utilizare materialele explozivile se împart in:

explozivi propriu-zisi ( ordinări și de siguranță );

materialele ajutătoare ( de inițiere și de aprindere );

Pentru fiecare din aceste materiale sunt prevăzute condiții speciale de aplicare în minele de cărbuni și de minereuri.

Lucrările de pușcare se pot executa numai pe baza dispozitiilor scrise ale conducatorului tehnic de sector care se înscriu într-un registru special- registrul cu dipoziții de pușcare și sunt avizate de către responsabilul cu aerajul. Dispozitiile de pușcare se aprobă de către inginerul șef al exploatării și trebuie reînnoite lunar sau ori de cate ori se schimbă condițiile la locul de muncă.

Din punct de vedere al modului de pușcare, lucrările de pușcare se execută prin aprinderea găurilor de mină cu fitil Bickford și prin aprindere electrică instantanee sau cu întârziere.

În general. aprinderea găurilor de mină cu fitil Bickford este admisă în minele grizutoase și în anumite condiții și în minele grizutoase de categoria I-a.

neasigurarea securitații locurilor de muncă și a muncitorilor din zonele în care se efectuează pușcarea. Ea privește în mod direct nerespectarea de către artificierii și sefii de schimburi a unor îndatoriri ce le revin atât anterior cât și după efectuarea pușcarii, precum și nerespectarea de către muncitorii trimiși în posturile de pază fixă și de către alți muncitori instrucțiunilor cu privire la oprirea accesului, la retragerea și la întoarcerea la locurile de muncă după pușcare.

Focurile de mină și incendiile în subteran

În literatura tehnică de specialitate, prin incendii suterane se înteleg acelea care izbucnesc în lucrările miniere ( galerii, abataje, remize de locomotive, lămpării, etc. ) precum și cele de la suprafață ale căror produse pătrund în mină împreună cu curenții de aer.

Incendiile subterane sunt de două feluri : exogene și endogene.

Se numesc incendii exogene acelea care izbucnesc sub actiunea unei surse cu flacără deschisă ( o lampă de sigurantă cu benzină care prezintă defecțiuni, o țigară, scânteie, etc.).

Incendiile exogene ( focurile de mină ) se produc în special în zonele de exploatare, datorită tendinței de autoaprindere a cărbunelui sau a rocilor autoinflamabile.

Autoaprinderea cărbunelui în special a materialului mărunt este un fenomen natural determinat de anumite procese fizico- chimice care se produc în cărbune. O alta cauză a apriției focurilor de mină o constituie nerespectarea normelor privind prevenirea și combaterea incendiilor și focurilor în zonele de exploatare. Nerespectarea normelor privind prevenirea și combaterea incendiilor și focurilor în zonele de exploatare, se poate prezenta în practica sub urmatoarele aspecte:

strangularea căilor de aeraj în zonele aflate în exploatare și existența unor variații mari în depresiunea curenților de aer în minele cu straturi care au tendința de autoaprindere;

neextragerea cărbunelui și a rocilor autoinflamabile dislocate sau fisurate ca urmare a

unor surpări accidentale;

c) intrarea muncitorilor în atmosfera toxica sau în locurile ce prezintă pericolul exploziilor de gaze emanate în urma focului;

d) neizolarea prin indiguire a zonei focului de mină.

3.2. Particularitatile efectuarii cercetărilor în cauzele privind lucrările cu materiale explozive, incendiile în subteran și focurile de mină.

A.Cercetarea locului faptei

În toate cauzele privind accidente de muncă în sectorul minier, ancheta penală începe cu ceretarea locului faptei. În acestă categorie de cauze, cercetarea locului faptei se efectuează potrivit regulilor tactice generale elaborate de criminalistică, referitor la acestă actiune de anchetă, indiferent de genul infracțiunii în care ea este necesară. Cu toate acestea cercetarea locului faptei în accidentele de mină, prezintă unele particularități și anume:

caracterul complex al cercetării locului faptei. Această particularitate impune necesitatea efectuării cercetării locului faptei pe o rază teritorială cât mai mare care trebuie să cuprindă atât locurile de muncă în care accidentul s-a produs în mod nemijlocit cât și pe cele învecinate. Efectele exploziilor incendiilor și focurilor de mină, capătă uneori proporții mari și se propagă rapid prin lucrările miniere învecinate cu locul în care s-a declanșat.

natura strict tehnică a unor probleme pe care procurorul trebuie să le rezolve în cadrul cercetării locului faptei și specificitatea obiectelor și urmelor ce trebuie examinate la locul faptei. De aici necesitatea deplasării procurorului la locul accidentului împreună cu inspectorul de stat pentru protecția muncii, în toate cazurile.

modificarea esențială a situatiei de la locul faptei în momentul producerii accidentului. Aceasta împrejurare constituie cea mai mare dificultate în efectuarea cercetarii locului faptei în accidentele de mină in general.

Modificarea situatiei inițiale de la locul faptei se produce în timpul efectuării lucrărilor de lichidare a urmărilor avariei și de salvare a muncitorilor accidentati de către echipele de salvare miniere. De aceea, o prima actiune a procurorului după preluarea locului în care s-a produs accidentul este aceea de a stabili natura lucrărilor de salvare efectuate până la sosirea sa

în ce masura situatia inițiala de la locul faptei s-a modificat ca urmare a acestor lucrări și în ce au constat modificările survenite.

4. momentul efectuării cercertării locului faptei. Spre deosebire de infractiuniile de altă natura, în accidentele de mină cercetarea locului faptei nu se începe chiar din momentul sosirii procurorului la locul accidentului ci, numai în momentul în care conditiile permit, adică după ce prin operatiunile de lichidare a urmărilor avariei s-a înlăturăt orice posibilitate de producere a unui nou accident și s-au creat noi condiții nepericuloase pentru viață ( restabilirea aerajului, evacuarea gazelor de explozie, diluarea metanului, îndiguirea zonei de apariție a focului de mină, refacerea armăturilor deteriorate, etc. ).

5. in cauzele privind accidentele în legatură cu manipularea și transportul materialelor explozive, în afara incintei unităților miniere, cercetarea locului faptei nu ridică în general probleme deosebit de dificile. În majoritatea cazurilor, aceste accidente se produc datorită culpei victimelor prin nerespectarea normelor de tehnică a securității muncii privind efectuarea acestor operatiuni.

Problema principală care se pune în cadrul cercetării locului faptei în asemenea cazuri este cea a stabilirii cauzei producerii accidentului și fixării corecte poziției și leziunilor pe cadavru prin descrierea lor amănunțită în procesul verbal de cercetare a locului faptei și fixarea lor cu ajutorul fotografiilor judiciare-operative care se execută prin procedeele și potrivit regulilor generale cunoscute în tehnica criminalistică.

6. în cauzele privind accidentele ce se produc în legătură cu efectuarea lucrarilor de pușcare, cercetarea locului faptei ridică probleme mult mai numeroase și mai dificile. În cadrul cercetării locului faptei în asemenea accidente, procurorul trebuie să rezolve aproape toate problemele care formează obiectul anchetei penale.

În ceea ce privește stabilirea cauzelor producerii unor asemenea accidente, în cadrul cercetarii locului faptei procurorul trebuie să lamurească :

procedeul și natura materialelor explozive folosite la pușcare în functie de natura specifică a lucrării miniere în care s-au efectuat lucrările de pușcare:

dacă pușcarea s-a executat de către artificier sau de către alte persoane fără autorizatie specială în acest scop și în acest din urmă caz cine a permis ca pușcarea să fie executată de către aceste persoane;

numărul de găuri de mină încărcate cu exploziv și pușcate precum și cantitatea

de exploziv folosită la încarcarea găurilor ( dacă nu s-au încărcat un număr mai mare de găuri decăt de numărul de gauri care se aprind dintr-o dată și dacă la încărcarea fiecărei găuri de mină nu s-a folosit o cantitate de exploziv mai mare decât cea admisă conform N.T.S.).

În procesul verbal de cercetare trebuie să se consemneze în asemenea cazuri numărul găurilor de mină încarcate și pușcate, distanța dintre găurile de mină situate în același rând, în câte rânduri au fost perforate găurile de mină, câte din găurile pușcate au explodat, distanța dintre ultimul rând de găuri de la partea superioară a frontului de lucru și tavanul lucrării miniere precum și distanța dintre ultimul rand de găuri de la partea de jos a frontului și vatra lucrării miniere. De asemenea trebuie să se consemneze și numărul de rateuri, găuri state sau suflate, dacă la cercetarea locului faptei se constată asemenea găuri.

Dacă în momentul efectuării cercetării locului faptei cadavrele victimelor au fost deja evacuate la suprafată, locul de pe care acestea au fost ridicate se poate stabili cu ajutorul jetoanelor numerotate pe care le folosesc în asemenea cazuri muncitorii echipelor de salvare.

în ce stare se află conducta de pușcare ( în cazul pușcării de la rețea ) și fitilele Bickford din găurile rămase neaprinse după pușcare ( în cazul pușcării cu fitil aprinzător ). Toate aceste defecțiuni trebuie amanunțit consemnate în procesul verbal întocmit, dacă ele pot fi constatate chiar cu ocazia cercetării locului faptei. În situația când acest lucru nu este posibil, obiectele amintite trebuie ridicate cu grijă și conservate în mod corespunzator pentru a fi supuse ulterior unei expertize tehnice.

starea locurilor de retregere a muncitoriilor înainte, de pușcare ( dacă acestea sunt amenajate în condițiile de natură a asigură securitatea muncitorilor, dacă sunt amplasate la distanța reglementara de frontul de pușcare, conform N.T.S. ). Distanța de amplasare a locurilor de retragere trebuie determinată exact prin măsurare și consemnată în procesul verbal.

modul în care s-a făcut lichidarea găurilor state, suflate sau a rateurilor constatate după pușcare. Aceasta împrejurare se poate stabili prin audierea celui care a executat pușcarea, a minerului șef de schimb și a maistrului miner în schimbul în care s-au produs rateurile precum și a muncitorilor.

în cauzele privind accidentele în legatură cu exploziile amestecului de metan- aer, metan- aer praf de cărbune, în cadrul cercetării locului faptei lucrătorul operativ trebuie să stabilească dacă minele grizutoase și cu praf exploziv de carbune s-a făcut controlul metanului înainte și după încarcarea găurilor cu exploziv, înainte și după pușcarea găurilor.

Aceasta împrejurare se poate stabili prin audierea persoanelor de mai sus, precum și prin verificarea mențiunilor înscrise în cartea de raport a artificierului cu privire la proporția și concentrația de metan constatate de fiecare dată.

Deosebit de important este de a se stabili dacă, anterior exploziei, aceste urtilaje și instalații au funcționat, dar mai ales dacă, în momentul ivirii pericolului de accident ele au fost oprite, așa cum prevad N.T.S.-urile.

Tot în cadrul verificării utilajelor și instalațiilor electromecanice este necesar să se constate și să se consemneze în procesul verbal starea instalației de răcire a motoarelor utilajului respectiv, dacă aceasta funcționează sau nu și ce anume defecțiuni prezintă ?

Trebuie să se verifice deasemenea construcția și starea diferitelor dispozitive auxiliare, ( tablourile de alimentare, întrerupătoare, etc. ), consemnându-se toate cele constatate, în procesul verbal de cercetare.

În cadrul cercetării locului faptei în accidentele de aceasta natură, o problema foarte importantă pe care procurorul trebuie să o lămurească atât în cazul exploziilor de mină, intoxicării muncitorilor cu gaze nocive cât și la incendiile subterane este verificarea sistemului de aeraj de la locul de muncă unde s-a produs accidentul.

În toate cazurile, în asemenea accidente, trebuie să se recolteze probe de aer din atmosfera din mină în vederea analizei ulterioare de laborator.

În cauzele privind explozii, intoxicatii și incendii subterane, în cadrul cercetarii locului faptei, trebuie stabilite și consemnate locurile de muncă în care s-au produs erupții de metan și material mărunt, anterior producerii accidentului.

Cercetarea locului faptei în intoxicații cu gaze nocive explozii și focuri suterane, ridică de asemnea problemă verificării măsurilor de prevenire și combatere a exploziilor de praf de cărbune și a autoaprinderii cărbunelui sau a rocilor înconjurătoare, în minele care prezintă acest pericol.

Determinarea focarului incendiului, adică a locului în care acesta a izbucnit in mod nemijlocit, constituie o problemă centrală, pe cât de importantă, pe atât de dificila și complexă, care trebuie rezolvată în cadrul cercetării locului faptei în incendiile subterane.

La locul faptei se pot găsi de asemnea măști de autosalvare cu care sunt dotați muncitorii din minele cu eruptii de metan sau de alte gaze toxice.

Lămpile și măștile de autosalvare găsite, trebuie ridicate de la locul faptei în toate cazu-

rile, deoarece ele pot constitui obiectul unei expertize tehnice pentru a se stabili dacă sunt în stare de funcșionare și proprii folosirii potrivit destinației lor.

Cercetarea locului faptei în cauzele privind explozii de mină, intoxicații, incendii subterane și focuri de mină, este o acțiune deosebit de complexă și de mare raspundere. Pe de altă parte, de calitatea rezultatului cercetării locului faptei în această categorie de cauze și numai de aceasta depinde succesul în stabilirea cauzelor reale și a împrejurărilor accidentului, întreaga desfășurare ulterioară a anchetei penale.

Prin nedescoperirea, neridicarea și neconservarea urmelor și a celorlalte probe materiale ca și a documentației de mină amintită în cele de până acum, se compromite total posibilitatea efectuării unei expertize tehnice în cele mai multe cazuri are o importanță hotărâtoare în soluționarea justă a cauzelor de acest gen.

Secțiunea 4

Cercetarea la fața locului a urmelor create de explozii

La locul unei explozii rămân: urme formă și urme materie, specifice acestui fenomen sau create prin activitatile omenești care au legătură cu producerea exploziei.

Urmele prezente în totalitate sau în parte la fața locului sunt:

în cazul exploziilor de substanțe explozive:

focarul exploziei, locul unde distrugerea este maximă;

obiectele din zona focarului vor fi sfărâmate mai mult decât cele aflate la diferite distanțe de acesta;

schijele plecate din focar spre diferite direcții, răspândite într-un plan radial reproducând direcția de propagare a undei de șoc;

urmele efectului distructiv al fenomenului de absorbtie ce se caracterizează, în cazul unei explozii într-o încapere, prin dislocarea pereților, de regula spre interior;

resturi de obiecte sau materiale sfărmate de explozie;

gaze produse de explozie care pot fi captate;

urme sonore specifice create prin producerea exploziei.

În timpul cercetării se pot descoperi și urme specifice fenomenului dar legate de apariția exploziei, cum ar fi:

urme de picioare, de mâini;

documente, ambalaje, etc.

în cazul exploziei fizice:

formarea unor crăpături sau rupturi ce apar pe pereții instalației, care au întotdeauna mărginile orientate înspre afară;

urmele unor solicitări mecanice îndelugate ( loviri, frecări );

diferite urme de forțare provocate de suprapresiune la monometre, ventile de siguranță, etc.

Exploziile, indiferent de gen și de cauza declanșării, pot crea urme și pe corpul omenesc. Se constată: zdrobiri de țesuturi, arsuri, rupturi de plămâni, pătrunderea în interiorul corpului a gazelor toxice.

Descoperirea urmelor

Căutarea se face cu cea mai mare atenție, știindu-se că urmele pot apărea pe o suprafață foarte intensă, descoperirea lor cerând multă rabdare și folosirea mijloacelor tehnice adecvate ( detectorul magnetic, detectorul de metale, detectorul de cadavre, detectorul cu radiații ultraviolete ).

Se mai folosesc: ciocanul pentru detașarea unor fragmente, instrumente pentru efectuarea de săpături, pentru căutarea urmelor de explozie și sub dărâmături.

Secțiunea 5

Particularități ale cercetării la fața locului în cazul exploziilor

Este necesar ca în cercetarea la fața locului să se cuprindă și zone de siguranță în funcție de situația concretș, în așa fel încât să se asigure descoperirea tuturor urmelor si a mijloacelor materiale de probă.

Urmele se caută: pe pereți, instalațiile prezente în zona exploziei, obiectele din zona exploziei. Se cercetează și împrejurimile craterului, ape curgătoare, mlaștini, copaci care există în apropirea locului evenimentului.

Locul producerii exploziei se cercetează cu ajutorul elicopterului pentru studirea de la înăltime a locului faptei și realizarea de fotografii și filmări; trebuie utilizate mijloace tehnice de emisie-receptie când zona cercatată este întinsă, detectoare magnetice cu sondă metalică și de cadavre.

În faza statică a cercetărilor se urmărește obținerea de date privind situația generată, în scopul prevenirii producerii altor explozii, degajarea victimelor și acordarea primului ajutor, înregistrarea audio a detaliilor oferite de martorii oculari și victime, determinarea prezenței în zonă a substanțelor explozive ori a altor substanțe susceptibile de a produce explozii.

În faza dinamică, se iau urmatoarele măsuri: căutarea și descoperirea focului și a caracterului exploziei, cercetarea în vederea descoperirii, ridicării, examinării urmelor exploziei. Căutarea în locurile deschise începe, de regulă, din centrul exploziei către periferie și are loc ridicarea diferitelor urme specifice exploziei și trimiterea lor spre cercetare.

În funcție de caracterul exploziei, difuz sau concentrat, de consecintele produse, este necesară o cautare sistematică a urmelor.

Se cercetează toate urmele găsite în centrul locului faptei, care pot fi examinate traseologic și fizico-chimic, stabilindu-se:

amprenta focarului;

obiecte sau substanțele care au provocat explozia;

direcția suflului gazelor;

defecțiunile obiectelor care au existat;

În procesul verbal se consemnează, alături de efectuarea de fotografii și schița obiectelor principale și de detaliu, completată cu filmari.

Se mai consemneaza și eventualele urme de arsuri, perforări pe/sau în corpul uman precum și pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimelor exploziei.

CAPITOLUL IV

Studiul particular

Secțiunea 1

Urmele de incendii și explozii pe cadavre

Descoperirea focului a revoluționat întrega existență umană „Domesticirea” focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva și de a-l transporta, marchează depășirea definitivă a condițiilor primatelor.

Se pare că omul primitiv a descoperit focul întâmplător ( pe un vânt puternic crengile copaciilor s-au frecat producând scântei ) însă în mod cert cel mai vechi document atestând utilizarea focului datează de la Ciu Ku-tien ( circa 600000 i.en.), deși este probabil că domesticirea să fi avut loc cu mult înainte și în mai multe locuri.

Însa „stăpânirea focului”, prestigiu împărtasit de samani și magicieni, înainte de a deveni „sectretul” olarilor, metalurgistilor și fierărilor, nu a adus omului beneficii; aceasta „stăpânire” a adus cu sine și o serie de probleme, leziunile produse prin foc apărând, practic, odată cu descoperirea acestuia.

Leziunile produse de temperatura inaltă sunt rezultatul acțiunii directe a flăcării, a apei ori a lichidelor fierbinți sau a vaporilor, fiecare formă de agregare caracterizându-se printr-un sens particular de producere a leziunilor:

flacara va produce leziuni la nivelul jumatații superioare a corpului:

lichidele fierbinți vor fi atrase de gravitație și vor produce leziuni cu caracter descendent;

vaporii de apă vor pătrunde în adâncime ( trecând de tegument ), cu putere, fapt ce genera leziuni termice adânci.

Cel mai frecvent, termoagresiune se încadreazî în contextul accidentelor casnice sau de muncă, mai rar întâlnindu-se la omucideri sau sinucideri. Cu toate acestea, disimularea unei omucideri prin așezarea unui cadavru în focarul unui incendiu sau tentativa de eliminare a resturilor cadavrice prin arderea lor în sobe sau cazane ( mai ales pentru cadavre de copii mici sau în cazul cadavrelor depistate ) sunt situații frecvent întâlnite în practica judiciară. În ceea ce privește arsurile, aprecierea gravitații lor are în bază felul arsurii și suprafața arsă.

După intensitate, arsurile se pot clasifica în șase categorii:

arsuri de gradul I, II, III;

arsuri de gradul IV, V, VI ( carbonizare întâlnită frecvent la cadavre și în situații catastrofice, când pe lângă stabilirea cauzei de moarte se solicită și identificarea cadavrului ).

O altă clasificare a arsurilor ar fi:

arsuri produse de caldura radiată ( corpuri solide incandescente, lichide fierbinți, vapori de combustibil, apă, etc. );

arsuri produse de substanțe chimice ( acizi, baze, var nestins, etc. );

arsuri produse de curent electric ( flama electrică degajată de arcul woltaic, etc. );

arsuri produse de radiații ( radiația solară, radiatia ultravioletă, razele x ).

După natura lor arsurile pot fi:

arsuri fizice ( termice, electrice, termo-mecanice );

arsuri chimice ( acizi ).

După locul unde se produce leziunea, arsurile pot fi:

la domiciliu ( 80% din cazurile de arsuri de gradul I, II, III );

la locul de muncă;

în luptă;

accidente de circulație cu arderea vehiculului.

După aspectul leziunilor, acestea difera după cum sunt produse prin:

caldura radială;

lichide;

corpuri solide, etc..

Carbonizarea este arsura profundă interesând toate straturile anatomice, provocând o distrucție tisulară cu disecație, cu scaderea în greutate a segmentului respectiv sau a cadavrului.

Aspectul și evoluția sunt asemănătoare unei cangrene uscate, supraviețuirea depinzând de regiune și de extindere. Carbonizarea poate fi:

totală ( în caz de sursă puternică de căldură dau acțiune îndelungată în timp, în final dintr-un adult rămânând aproximativ 6 kg de cenușă);

partială ( fracturile craniene au frecvent aspect de disjuncție suturală și exista hematoame extradurale cu sânge lichid ).

Carbonizarea cadavrului prezintă următoareale caracteristici:

poziția cadavrului este tipică și constantă ( poziția de „ boxer” determinată de flexarea coapselor pe bazin, a gambelor pe coapsă, a antebrațelor pe brate care sunt flectate pe piept );

pielea este, de obicei, intactă, uscată, cu aspect strălucitor sau mat;

viscerele abdominale sunt bine conservate;

fața este frecvent distrusă, ducând la dificulțăti de identificare;

părul este distrus în proportie de 10%;

sângele are culoarea brun-ciocolatie.

Regula de apreciere a cauzei de moarte ține de intervalul de supraviețuire, săptămâni de traumatism.

În primele trei ore de traumatism bolnavul poate muri prin șoc traumatic simplu, în urma durerii determinată de iritația masivă post-combustională a terminațiilor nervoase din piele.

În primele trei zile tegumentul distrus prin combustie nu-și mai poate asigura rolul de membrană capabilă să despartă cele două medii ( cel intern de cel extern ).

Se produc pierderi masive de apă și compuși proteici circulanți ( albumine ), fapt ce duce la dezechilibre ale constatelor sanguine și la insuficiența liepato-renală acută, consectivă autointoxicatiei prin absorbția produșilor de catabolism eliberați din regiunile lezate.

În primele trei săptămâni individul poate deceda datorită amplelor modificări ale constantelor organismului generate de lipsa învelișului protector( tegumentul).

După trei săptămâni de la producerea arsurilor, pericolul letal nu este încă îndepărtat, decesul putand surveni prin complicații de tipul suprainfecțiilor. În examenul intern al cadavrului se va constata aspectul organelor care este unul particular, asemănător cu cel al cărnii fierte, oasele se înnegresc, apoi se albesc și pot apărea fracturi.

Atunci când se cunosc antecedentele patologice, examenul intern oferă indicii asupra unor boli ( infart, ciroza, TBC,etc. ) de care a suferit victima in timpul vietii. Interpretarea leziunilor se face cu prudență, astfel încât să se poată diferenția leziunile din timpul vietii de cele survenite consecutiv combustiei ( care pot imita fracturile sau traumatismele cranio-cerebrale ).

Este de reținut faptul că aprecierea caracterului vital al leziunilor produse prin termoagresiune este dificilă. Amprenta dentară este utilă în stabilirea identitații în cazul unui cadavru carbonizat. În cavitatea bucală temperatura este mai scazută cu câteva zeci de grade, iar țesuturile de la acest nivel sunt și ele rezistente la temperaturi înalte.

Dinții suferă modificari în raport cu condițiile incendiului. Astfel, înainte de a veni în contact direct cu flacăra sub acțiunea numai a temperaturii ridicate smalțul devine brun-cenușiu și alocuri se fisurează, dentina capătă culoarea brun-albastră și apoi neagră-strălucitoare.

În contact direct cu flacăra dinții crapă. Protezele dentare, plăcile și lucrările din aur, platină, ciment cu aur si email se conservă.

Plombele din ciment devin dure și capătă o culoare alba, dinții artificiali capătă o culoare mai închisă. La solicitarea organelor de anchetă penală se pot preleva probe pentru examenele toxicologice în vederea prezenței gazelor instalate. De cele mai multe ori în cauzele privitoare la incendii se ordonă expertiza tehnică, medico-judiciară și cea criminalistică.

Principalele probleme care se pot da spre rezolvarea expertizei în cauzele de incendii unde există și victime sunt:

stabilirea cauzelor posibile ale declanșării focului în conditii concrete sau cauzele care au determinat autoaprinderea;

căutarea eventualelor victime;

stabilirea gradului arsurilor cauzate victimelor;

cauzele mortii si ora cand au survenit;

dacă cadavrul prezintă urme de violență și care sunt natura acestora;

dacă leziunile de pe cadavru sunt provocate înainte sau după survenirea morții și dacă leziunile pe cadavru ( fracturile osoase, rupturi de tesuturi ) puteau fi provocate prin prabușirea tavanelor, a grinzilor ) ce reprezintă substanța obiectului ars ( pe baza examinării reziduurilor arderii ridicate de la locul incendiului );

stabilirea unei persoane după urmele plantare descoperite la locul faptei;

stabilirea unui întreg după parțile componente ( restabilirea cadavrului carbonizat ).

În ceea ce privește efectele care se pot constată asupra omului în urma exploziilor acestea sunt variate și sunt legate de acțiunea directă a exploziei ( „blast sindrom” ) dar și de proiectilele produse prin explozie.

Prin explozie se eliberează brusc cu un volum mare de gaz și o cantitate foarte mare de energie. Se pot atinge presiuni până la 50000 atmosfere și temperaturi ale gazelor de 3000˚ C.

În funcție de distanța dintre focarul de explozie și victimă, se pot distinge situații diferite. Foarte aproape de locul exploziei se constată fragmentarea corpului victimei și împraștierea fragmentelor umane în mediul înconjurător pe distanțe variate, determinate de represiunea gazelor.

Aproape, pielea vine în contact doar cu flacăra exploziei, astfel că hainele sau materialele se aprind. La distanțe mai mari organismul este expus radiației calorice, fapt ce de-

termimă arsuri „flash” ( cu mare putere calorică dar având intensitate foarte mică ), ce sunt extrem de grave.

Unda de șoc ( valul de presiune, suflul ) se propagă concentric de la locul exploziei. Reprezintă o creștere brutală și de scurtă durată a presiunii atmosferice, care matură obstacolele și este urmată de o undă de depresie, mai slabă dar prelungită, ambele însoțite de fenomene de rezonanță care stau la originea leziunilor traumatice vibratorii.

Acestea sunt rezultatele:

lovirii corpului de schije propagate din explozie;

strivirii corpului de dărâmaturi produse de explozie;

inhalării de pulberi de gaze rezultate din explozie.

Probleme medico-legale legate de moarte prin explozie sunt:

diferențierea resturilor umane de cele animale;

identificarea numărului de victime;

identificarea persoanelor prin mijloace criminalistice;

stabilirea cauzei decesului.

Uneori, prin aruncarea în aer a cadavrului pot fi mascate omucideri.

Secțiunea 2

Urmele de incendiu și explozii pe obiectele înconjurătoare

Ținând seama de factorii rezultați în urma incendiului ( funungine, praf, cenușă, obiecte carbonizate ) pot fi stabilite diverse urme pe obiectele din preajma locului incendiului, la care focul nu a ajuns sau a ajuns într-o foarte mică proportie.

Ca orice alt fenomen și focul lasă în urma sa amprente. Principala amprentă constă în locul devastat în urma incendiului. Se pot întâlni urme de contur în astfel de locuri ( afectate de incendii ); urmele de contur sunt urmele cu valoare indirectă de identificare, neconducând la identificarea persoanei fizice, ci la identificarea obiectului care le-a creat. Așa, de exemplu, o grindă în cădere lasă urme pe obiectele asupra cărora a cazut.

Ca urmare a formării urmelor de contur nu survine depunerea ori o detașare de particule între cele două obiecte care au ajuns în contact, ci ambele devin, concomitent, subiecți pasivi ai

fenomenelor mecanice, termice, chimice, etc..

Pe obiectele aflate la faza focarului de incendiu se mai pot găsi urme olfactive rezultate în urma degajării fumului rezultat în arderea diferitelor substanțe combustibile ( benzină, motorină, cărbuni, lemn, gaz metan, etc.).

Pe suprafețele interioare ale încăperii în care a izbucnit incendiul apar urme sub forma de funingine, resturi de obiecte arse sau carbonizate.

BIBLIOGRAFIE

1. I MIRCEA, Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Ed."Vasile Goldis", Arad, 1996.

2. I. MIRCEA,Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

3. I. MIRCEA, Criminalistică, Ed. Fundației "Chemarea", lași, 1994.

4. I. ANDREI, Natura și utilitatea urmelor de contur, în revista "FIAT JUSTIȚIA", nr. 1/1997, Cluj-Napoca.

5. I. ANDREI, Contribuții la studiul urmelor de contur în criminalistică, "Revista română de drept", nr.2/1974.

6. I. NEAGU, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997.

7. V. BELIS, în colectiv, Tratat de medicină legală, Ed.Medicală, București, 1995.

8. V. BELIS, Medicina legală în practica judiciară, Ed. Juridică.

9. N. VASILIUC, Tratat de criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1981.

10. S.CALOTĂ, I. CRĂCIUN, V. LENCU, Stabilirea și prevenirea cauzelor de incendii, Ed. Tehnică, București, 1993

11. C. SUCIU, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972.

12. I. BEJAN, Prescripții tehnice la „norme specifice de protecția muncii pentru minele de carbune, șisturi, sau nisipuri bituminoase ’’, Ed. Tehnică, 1997.

13. SOR1N ALAMOREANU, Elemente de criminalistică, Ed.Alma Mater, Cluj-Napoca, 2000.

14. P. BALULESCU, Cauzele tehnice ale incendiilor și prevenirea lor, Ed.Tehnică, București, 1971.

15. A. CIOPRAGA, Tratat de criminalistică, Ed. Gama, București, 1996.

16. I. IERONIM URSU, I. DORU CRISTESCU, Ghidul procurorului criminalist, Ed. Helicon, Timișoara, 1994.

17. S. A. GOLUNSKI, Criminalistică, Ed. științifică, București, 1961.

18. E.STANCU, Criminalistică, vol. I, Ed. Actami, București, 1995.

19. E. STANCU, Investigarea științifică a infracțiunilor, Universitatea din București, 1968.

20. C. AIOANTOAIE, Tratat de tehnica criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992.

21. N. DAN, I. ANGELESCU, Dicționar de criminalistică, Ed. Științifică și Pedagogică, București, 1984.

22. V. PANAITESCU, Metode de investigate în practica medico-legală, Ed. Litera, Bucurețti, 1994.

23. DAN PERJU- DUMBRAVA, Teorie și practică medico-legală, Ed. Argonaut, Cluj- Napoca, 1996.

24. MIRCEA ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. științifică, București, 1999.

25. J GAYET, ABC de Police Scientifique.

26. The Commercial Explosives Industry- www.ime.com

27. CORPORATE INVESTIGATIVE SERVICES-www.arson-codes.com